. Modelarea Deciziilor Bancare. Modalitati de Finantare a Riscului de Credit
Capitolul 1
GESTIUNEA RISCURILOR BANCARE
Riscuri bancare: abordări conceptuale
Mediul în schimbare în care se află băncile generează noi oportunități de afaceri, dar presupune totodată și riscuri mai complexe și mai diverse, care sunt o provocare pentru abordările tradiționale ale managementului bancar, pe care banca trebuie să le gestioneze cât mai adecvat pentru a putea supraviețui concurenței și pentru a susține creșterea economică indusă de sectorul privat.
1.1.1. Conceptul de risc bancar
În literatura de specialitate întâlnim numeroase abordări ale conceptului de risc bancar. Potrivit dicționarului explicativ al limbii române, prin oportunitatea de risc se înțelege pericol, inconvenient posibil, probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecințe neplăcute pentru subiect.
Literatura economică definește riscul ca fiind probabilitatea ca rentabilitatea reală viitoare să fie mai mică decât rentabilitatea așteptată.
Riscul poate fi definit ca un eveniment incert, dar posibil, originea lui aflându-se în incertitudine; este păgubitor, efectele lui o dată produse nu mai pot fi înlăturate; apare în procesul activității umane, sociale, economice, politice și în raportul dintre om și natură
Riscul bancar este prezentat în Dictionary of Banking Terms ca incertitudinea ca un activ să înregistreze o rată așteptată de profitabilitate sau să producă o pierdere.
În lucrarea sa cuprinzătoare „Gestiunea riscurilor bancare”, Luminița Roxin apreciază că „atunci când definesc riscul și gestiunea riscului, cei mai mulți autori se concentrează asupra funcțiilor clasice ale băncilor, de intermediere în sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora; din acest punct de vedere este tratată îndeosebi problema unor pierderi neprevăzute la active bancare, pierderi cauzate de riscuri de piață, de credit sau de lichiditate”.
Francezii Michael Rouch și Gerard Naullen, în cartea „Le control de gestion bancaire et financiere” definesc riscul ca un angajament purtând o incertitudine dată, cu o probabilitate de câștig sau prejudicii.
Revista „Risc Consult” precizează că „riscul este practic amenințarea ca un eveniment să afecteze abilitatea unei companii de a funcționa și de a-și urmări îndeplinirea obiectivelor strategice. Riscul apare în general nu atât din probabilitatea că nu se întâmplă ceva bine, ci din posibilitatea de a se întâmpla ceva rău”. „De asemenea, viața economică este guvernată de incertitudine și orice proiecție a unor evenimente viitoare este, prin definiție, lovită de riscul de a nu se realiza în parametrii prevăzuți”.
Ion Nițu în „Managementul riscului bancar” ilustrează existența permanentă a riscului, care însoțește ca o umbră toate afacerile băncii și se produce sau nu, în funcție de condițiile care i se creează., cel mai simplu spus, riscul bancar este probabilitatea ca într-o tranzacție să nu se obțină profitul așteptat și chiar să apară o pierdere. Se poate afirma că riscul bancar este un fenomen care apare pe parcursul derulării operațiunilor bancare și care provoacă efecte negative asupra activităților respective, prin deteriorarea calității afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi, afectarea funcționalității băncii.
În opinia mea, riscul bancar este un fenomen prezent în ansamblul sferei de activitate a societăților bancare și reprezintă incertitudinea realizării unui anumit nivel al profitului sau chiar al probabilității apariției unei pierderi.
Riscul bancar este generat de o multitudine de operații și proceduri, domeniul financiar necesitând abordarea ca un complex de riscuri, de multe ori interdependente, putând avea cauze comune sau putând provoca în lanț și alte riscuri. El este în continuă schimbare și evoluează în complexitate, pe lângă riscurile tradiționale adăugând astăzi riscuri financiare, riscuri operaționale, riscuri strategice, riscuri de țară, riscuri umane, riscuri de fraudă.
Condițiile de apariție a riscurilor bancare sunt determinate de manifestarea unui complex de factori care depind de: evoluția generală a economiei, modificări legate de organizarea băncii, adoptarea de decizii financiare, condițiile politice și economice, iar producerea riscurilor bancare are ca rezultat diminuarea profiturilor și a veniturilor acționarilor sau, în ultimă instanță, ieșirea din afaceri a băncii, fie prin preluarea ei de către o bancă mai puternică, fie prin faliment, potrivit teoriei bancare tipologia riscurilor diferențiindu-se prin intensitatea de acțiune și consecințele pe care acestea le generează.
1.1.2. Tipologia riscurilor bancare
Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel a publicat sub titlul „Principii de bază pentru supravegherea bancară efectivă”, opt categorii de riscuri: riscul de credit, riscul de țară și de transfer, riscul de piață, riscul ratei dobânzii, riscul de lichiditate, riscul operațional, riscul legislativ, riscul de reputație.
Unele riscuri sunt noi și se datorează formei perfecționate de operare prin sisteme electronice. Astfel:
riscul operațional – decurge din posibile deficiențe ale funcționării sau integrității circuitelor prin care se efectuează operațiile, fiind cu atât mai periculoase și greu de controlat când se produc nu în instalațiile proprii ale băncilor, ci în conectările aparținând clienților;
riscul securității operațiilor – apare când extinderea geografică și posibilitățile deschise de acces creează oportunități fără precedent de fraude în defavoarea băncilor și a clientelei;
riscul de reputație – reprezintă pierderea de credibilitate a băncilor afectate de o serie de evenimente: defecțiunile produse în instalații sau sustragerile electronice substanțiale din conturi.
Alți specialiști grupează riscurile bancare în următoarele categorii:
riscul întârzierii;
riscul puterii de cumpărare (a creditului de rambursare);
riscul ratei dobânzii sau riscul de piață, la care se mai adaugă și riscul portofoliului.
De asemenea, riscurile pot fi clasificate după următoarele criterii:
În funcție de piața care determină apariția riscului, există două categorii:
Riscuri determinate de piața produsului, care cuprind:
riscul de creditare, considerat cel mai important risc de pe piața produsului, datorându-se deprecierii valorii, ca o consecință a falimentului sau a nerambursării împrumutului;
riscul de strategie (de afaceri) este riscul ca întreaga linie de afaceri să sucombe datorită competiției sau uzurii morale;
riscul datorat reglementărilor bancare constă în posibilitatea pierderii unor importante investiții prin revocarea licențelor instituțiilor financiare ce funcționează ca centre de profit;
riscul de operare constă în riscul ca sistemele de calcul să nu funcționeze corect, fiind un risc semnificativ pe piața produsului și care nu poate fi ignorat de nici o instituție financiară;
riscul de marfă datorat prețurilor mărfurilor ce pot afecta uneori imprevizibil băncile și creditorii, cu impact asupra economiilor și debitorilor;
riscul resurselor umane reprezintă cea mai subtilă formă de risc, dificil de măsurat, care rezultă din politica de personal: recrutarea, pregătirea, motivarea și menținerea specialiștilor;
riscul legal se poate manifesta sub forma responsabilității creditorilor atunci când debitorii au pretenția că falimentul lor a fost cauzat de faptul că banca a promis că nu va retrage creditul sau că va acorda credite suplimentare;
riscul de produse se referă la riscul ca produsele oferite de o instituție financiară să se uzeze și să devină necompetitive;
Riscuri determinate de piața de capital:
riscul ratei dobânzii, reprezentat de sensibilitatea fluxului de numerar la variațiile ratei dobânzii. Se urmărește minimizarea riscului ratei dobânzii în funcție de raportul dintre activele și pasivele purtătoare de dobânzi, care trebuie să fie cât mai aproape de unu;
riscul de lichiditate constă în faptul că o bancă nu dispune de lichidități corespunzătoare pentru a acoperi obligațiile financiare la un moment dat, fiind cel mai important risc al pieței de capital;
riscul valutar sau riscul ratei de curs afectează atât piața produselor, cât și piața de capital și apare la orice cumpărare și vânzare de monedă, alta decât cea în care se evidențiază în contabilitate;
riscul de decontare, ca formă particulară a riscului de eroare, se referă la transferul de sume între băncile locale și cele internaționale și presupune implicarea competitorilor băncii, fiind administrat prin intermediul unor tehnologii sofisticate de urmărire a plăților.
După criteriul activității bancare riscurile bancare se clasifică în:
riscuri pure care apar ca urmare a activității curente, putând îmbrăca forma riscurilor fizice, financiare, criminale și frauduloase și de răspundere;
riscuri lucrative sau speculative, sunt cele care apar ca urmare a operațiunilor prin care se încearcă obținerea unui profit suplimentar.
O altă clasificare este dată de Banca Reglementelor Internaționale astfel:
riscuri financiare, care cuprind riscul ratei dobânzii, riscul cursului de schimb, riscul de lichiditate, riscul de plasament, riscul de lichiditate, riscul de plasament;
riscuri generate de parteneri, unde se includ: riscul clientelei, riscul apărut pe piața interbancară, riscul de țară;
riscuri comerciale, în categoria cărora avem: riscul de produse, riscul serviciilor, riscul de piață, riscul de imagine;
riscuri operaționale și tehnice, generate de nivelul de informatizare a băncii și de calitatea operațiunilor;
riscuri ale gestiunii bancare interne, incluzând riscul de reglementare, riscul de comunicare, riscul de strategie, riscul controlului intern, riscul resurselor umane.
Un studiu al Băncii Mondiale arată că, în general, riscurile bancare se încadrează în patru mari categorii:
riscuri financiare, ce cuprind riscuri pure (riscul de lichiditate, riscul de credit, riscul de solvabilitate) și riscuri speculative (riscul ratei dobânzii, riscul valutar, riscul prețului sau poziției de piață;
riscuri operaționale, asociate organizării și funcționării sistemelor interne ale băncii, incluzând sistemele computerizate și alte tehnologii, ce privesc stabilirea de către autoritățile de reglementare a unor norme pe care băncile trebuie să le respecte;
riscurile afacerii sunt asociate mediului în care activează o bancă, inclusiv preocupărilor macroeconomice și de politici, factorilor legali și de reglementare, precum și infrastructurii și sistemului de plăți la nivelul întregului sector financiar. Această grupă de riscuri este adesea cunoscută sub denumirea de risc de țară;
riscurile apariției de evenimente cuprind toate tipurile de riscuri exogene care, dacă s-ar materializa, ar pune în pericol operațiunile unei bănci sau ar putea dăuna condiției financiare și gradului de adecvare a capitalului respectivei bănci. Astfel de riscuri includ evenimente politice (căderea unui guvern), crize bancare, dezastre naturale și războaie civile, băncile neputându-le face față decât prin menținerea unui anumit nivel adecvat de protecție a capitalului. Referitor la riscurile apariției de evenimente, autoritățile de supraveghere au un rol critic și important în evaluarea impactului unor astfel de evenimente asupra statului și condiției sistemului bancar și ale piețelor și servesc la garantarea faptului că sunt stabilite acorduri corespunzătoare în vederea minimizării impactului și dimensiunii întreruperii activității și mobilizării altor autorități care să se ocupe, în mod eficient de consecințele anumitor evenimente și, în final, supraveghează ieșirea sistematică de pe piață a instituțiilor falimentare.
Spectrul riscului bancar este prezentat sintetic în tabelul următor:
Expuneri la riscurile bancare
Tabelul nr. 1.1.
Această abordare a riscului bancar confirmă că nivelul calitativ al managementului bancar și, în special, procesul de management al riscurilor, reprezintă preocupările esențiale pentru garantarea siguranței și stabilității atât a băncilor individuale, cât și a întregului sistem bancei bănci. Astfel de riscuri includ evenimente politice (căderea unui guvern), crize bancare, dezastre naturale și războaie civile, băncile neputându-le face față decât prin menținerea unui anumit nivel adecvat de protecție a capitalului. Referitor la riscurile apariției de evenimente, autoritățile de supraveghere au un rol critic și important în evaluarea impactului unor astfel de evenimente asupra statului și condiției sistemului bancar și ale piețelor și servesc la garantarea faptului că sunt stabilite acorduri corespunzătoare în vederea minimizării impactului și dimensiunii întreruperii activității și mobilizării altor autorități care să se ocupe, în mod eficient de consecințele anumitor evenimente și, în final, supraveghează ieșirea sistematică de pe piață a instituțiilor falimentare.
Spectrul riscului bancar este prezentat sintetic în tabelul următor:
Expuneri la riscurile bancare
Tabelul nr. 1.1.
Această abordare a riscului bancar confirmă că nivelul calitativ al managementului bancar și, în special, procesul de management al riscurilor, reprezintă preocupările esențiale pentru garantarea siguranței și stabilității atât a băncilor individuale, cât și a întregului sistem bancar.
Banca Națională a României, în reglementările sale enumeră zece categorii de riscuri: riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul de dobândă, riscul de solvabilitate, riscul valutar, riscul de contrapartidă, riscul asupra patrimoniului, riscul nerespectării regulilor deontologice, riscul de administrare și riscul informatic.
Clasificarea riscurilor bancare în funcție de caracteristica bancară este prezentată schematic astfel:
Tabelul nr. 1.2.
În activitatea sa, banca este supusă riscurilor pe două planuri:
riscurile proprii oricărei întreprinderi, banca fiind o afacere în care se angajează oameni, capitaluri, și se confruntă cu riscuri, de unde pot rezulta câștiguri sau pierderi ce urmează să remunereze aportul factorilor angajați, confruntându-se astfel cu un triplu risc: riscul de organizare legată de acțiunea omului, care este un risc de calitate profesională ce poate implica erori cu consecințe nesemnificative, riscul de nefuncționare sau de pană și riscul mediului ambiental, adică riscul influențelor negative ale reglementărilor de ordin juridic sau fiscal;
riscurile bancare clasice aferente parteneriatului (riscul de contrapartidă), ce apare ca urmare a funcționării ca un intermediar specific în procesul circulației capitalului și se concretizează în riscul de credit, riscul lichidității și riscul ratei dobânzii.
1.2 Instrumente și tehnici de monitorizare a riscurilor bancare
Perioada actuală este denumită „era managementului de risc” în domeniul bancar, iar managementul riscului constituie o sarcină extrem de complexă și importantă a managementului bancar, care acoperă planificarea strategică și a capitalului, managementul activelor și al datoriilor, managementul afacerilor. În țările aflate în tranziție, mediile de piață instabile, volatile din punct de vedere economic și superficiale, cresc semnificativ expunerea băncilor la risc oferind o complexitate mai mare gestionării riscului, prin expunere la risc înțelegându-se valoarea tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau pe care le-ar putea suporta instituția financiară în cauză.
Componentele cheie ale managementului eficient al riscului, care trebuie să existe între o bancă și să fie evaluate de specialiști, trebuie să cuprindă următoarele:
o funcție de conducere întemeiată la cel mai înalt nivel al ierarhiei de conducere a băncii, care să fie responsabilă în mod specific de gestionarea riscului și de implementarea operațională a politicilor și deciziilor formulate de Comitetul pentru active și datorii (ALCO);
o strategie întemeiată, clară și explicită pentru managementul riscului și un set de politici aflate în corespondență cu sarcinile operaționale;
existența unui grad corespunzător de formalizare și coordonare a deciziilor strategice în legătură cu managementul riscului, parametrii acestuia, în scopul exercitării procesului decizional la nivel operațional necesitând includerea pentru toate procesele de afaceri relevante;
colectarea de date complete, oportune, referitoare la managementul riscului, la toate procesele funcționale și de afaceri, precum și la alte domenii cum ar fi tendințele macroeconomice și de piață care pot fi relevante pentru managementul riscului.
În vederea obținerii de profit, băncile comerciale trebuie să își asume riscurile specifice acestui proces, în condiții de prudență în care să aibă în vedere respectarea cerințelor prudențiale impuse de autoritatea națională de reglementare, justificarea expunerii la riscul asumat, dimensionarea riscului astfel încât pierderea produsă prin materializarea acestuia să poată fi considerată normală pentru activitatea și imaginea internă și externă a băncii. Băncile trebuie să procedeze permanent la monitorizarea riscurilor și a tuturor pozițiilor din bilanț, reușita băncii în activitatea de monitorizare depinzând și de cadrul organizatoric adoptat, care să ușureze monitorizarea și managementul riscului în general.
Orice bancă trebuie să adopte decizii corelate cu nivelul rezultatelor și al riscurilor pe care dorește să și le asume pentru atingerea acestor niveluri, cunoașterea și aplicarea unor măsuri cheie pentru adoptarea deciziilor viitoare privind relația profit-risc, constituind împreună un obiectiv central al managementului bancar.
Trebuie precizat faptul că, în literatura de specialitate, nu există o linie de demarcație clară între metodele de gestiune și instrumentele de monitorizare a riscurilor bancare; în principiu, prin monitorizarea riscurilor bancare se înțelege identificarea, evaluarea și controlul politicilor și practicilor privind managementul riscului unei bănci, care permit detectarea problemelor cu care se confruntă o bancă, iar gestiunea riscurilor bancare constă în ansamblul metodelor de administrare a riscurilor bancare în vederea eliminării, evitării, divizării și finanțării lor, precum și a diminuării expunerii la risc a fiecărei bănci.
Sintetic, cele afirmate pot fi redate astfel:
Identificarea și evaluarea riscurilor bancare
Identificarea și evaluarea riscurilor constituie prima etapă a monitorizării riscurilor, în cadrul căreia este necesară determinarea riscului asociat fiecărui tip de produs și serviciu bancar, fiind un proces care diferă de la companie la companie în directă legătură cu dimensiunea acestora. Identificarea și analiza riscurilor constituie o etapă extrem de importantă în vederea limitării la maxim a riscurilor neidentificate , dat fiind faptul că unele riscuri sunt evidente pentru oricine, iar altele nu pot fi identificate, indiferent de măsurile de precauție adoptate până la declanșarea lor și provocarea de pierderi în activitățile respective.
Integrarea identificării și evaluării riscurilor bancare în procesul de planificare presupune identificarea de către bancă a strategiilor ce urmează a fi adoptate și a principalelor linii de activitate, acestea din urmă incluzând unități și proceduri, care cuprind atât sarcini asociate livrării produselor pe piață, cât și asociate activităților auxiliare. După ce se realizează identificarea riscurilor bancare pe fiecare tip de produs și serviciu bancar, apare necesitatea elaborării unor scenarii posibile pentru a putea determina frecvența și amplitudinea fiecărui tip de risc, întrucât frecvența se referă la numărul de apariții al evenimentelor asociate unei expuneri pe parcursul orizontului de planificare, iar amplitudinea acestora măsoară impactul financiar pe care îl are producerea evenimentelor asociate expunerii la risc.
Numai prin combinarea frecvenței cu amplitudinea riscului se poate ajunge la dobândirea de către manager a unei bune perspective asupra nivelului riscului asociat, această combinare presupunând agregarea nivelului de risc pentru fiecare expunere și pentru fiecare categorie de risc în scopul identificării riscului pentru fiecare unitate bancară.
Un element important în depistarea riscurilor chiar înainte ca ele să devină realitate îl constituie comunicațiile permanente între compartimentele băncii, asigurând totodată posibilitatea controlării riscurilor din momentul apariției și momentul descoperirii lor, prin analiza înregistrărilor contabile și financiare; în lipsa unor abordări de evaluare a riscului ușor de implementat, banca nu dispune de nici un mijloc de reducere a cheltuielilor legate de riscuri și este dificil să-și determine veniturile asociate produselor, serviciilor sau activităților în funcție de risc.
Controlul riscurilor
A doua etapă a procesului de monitorizare a riscurilor bancare o constituie controlul riscurilor care vizează minimizarea cheltuielilor asociate fiecărui tip de risc identificat pe produse și servicii bancare ce nu a putut fi eliminat sau evitat, momentul cel mai oportun pentru declanșarea controlului fiind cel al lansării unei noi acțiuni, când se încearcă stăpânirea riscului prin anumite prevederi din contract, iar sarcina efectuării controlului riscului revenind fiecărei bănci în mod permanent, dar totodată și băncii centrale prin intermediul unor departamente specializate și de supraveghere.
Managerii bancari trebuie să determine care sunt principalele tipuri de activități pentru fiecare tip de risc în parte, cunoscând caracteristica și evoluția probabilă a acestora, de exemplu pentru a controla riscul de piață, băncile pot dispune de mai multe tehnici de gestiune a bilanțului sau de diversificare portofoliului, iar în cazul riscului de lichiditate se poate apela la înscrierea și titularizarea unor credite sau creșterea frecvenței negocierilor.
Familiarizați cu asumarea riscurilor în activitatea zilnică, dar reticenți în asumarea totală sau parțială a riscurilor accidentale, bancherii nu trebuie să piardă din vedere posibilitatea unei asumări inconștiente a riscurilor, ceea ce presupune neluarea la cunoștință a riscului posibil.
1.2.1. Instrumente și tehnici de monitorizare a riscului de credit
Riscul de credit („credit risk” sau „business risk”) poate fi definit ca probabilitatea ca dobânda, creditul sau ambele să nu fie rambursate la scadență sau să fie rambursate doar parțial. Acest risc este specific băncilor a căror funcție importantă în economie este creditarea. Indiferent de nivelul riscurilor asumate, pierderile pot fi minimizate dacă operațiunile de credit sunt organizate cu profesionalism.
Riscul de credit trebuie evaluat prin comparație cu beneficiile pe care banca se așteaptă să le obțină din acordarea creditelor; beneficiile directe se concretizează în dobânzile și comisioanele încasate la creditul acordat, iar beneficiile indirecte constau în inițierea sau menținerea unei relații cu clientul care poate oferi băncii depozite mai mari sau cere o diversitate mai mare de servicii; în evaluarea riscului de credit se întâlnesc două dimensiuni: o dimensiune calitativă și o dimensiune cantitativă.
Evaluarea calitativă constă în obținerea informațiilor referitoare la responsabilitatea financiară a clienților, determinarea scopului real pentru care aceștia solicită creditul , identificarea riscurilor cu care se confruntă activitatea clientului, în funcție de tendințele de evoluție a condițiilor economice în viitor și de estimarea eforturilor pe care clientul le va face în scopul rambursării. Dimensiunea cantitativă întâlnită în evaluarea riscului de credit se referă la analiza situațiilor financiare ale clientului și estimarea rezultatelor financiare viitoare pentru determinarea capacității clientului de a rambursa creditul la timp.
Cea mai importantă funcție a managementului bancar poate fi considerată cea de control și analiză a calității portofoliului de credite, întrucât slaba calitate a creditelor constituie una din principalele cauze ale falimentului bancar, fiind necesară existența unei informări permanente a conducerii băncii despre rezultatele procesului de analiză a calității creditelor, astfel încât cele cu probleme să fie corectate și detectate la timp.
Conducerea băncii trebuie să se asigure că funcția de creditare a băncii îndeplinește trei obiective fundamentale:
creditele sunt acordate pe o bază sănătoasă și astfel încât să poată fi rambursate;
fondurile sunt investite profitabil în beneficiul acționarilor și pentru protecția deponenților;
necesitățile de creditare ale agenților economici și persoanelor fizice trebuie satisfăcute.
Este de asemenea necesară revizuirea operațiunilor de creditare, integritatea și credibilitatea procesului de creditare depinzând de decizii de creditare obiective care să asigure un nivel acceptabil de risc în raport cu rentabilitatea așteptată. Revizuirea trebuie să cuprindă o analiză de credit detaliată, criteriile de aprobare a creditelor, de determinare a politicii de preț și a plafoanelor de creditare la diferite niveluri de conducere ale băncii, garanțiile pentru toate tipurile de credit, precum și metodele de reevaluare a garanțiilor. Revizuirea volumului de solicitări de credite oferă indicii privind calitatea sistemului de evaluare a creditelor.
Un rol important îl deține evaluarea resurselor umane în vederea identificării personalului implicat in procesele de monitorizare a riscului de credit, organizarea, aptitudinile și calificările personalului oferind indicii privind nivelul aptitudinilor de creditare.
Banca trebuie să dispună de sisteme eficiente de revizuire și raportare care să informeze conducerea superioară a băncii despre modul în care sunt implementate politicile de creditare, calitatea și caracteristicile portofoliului de credite al unei bănci reflectând poziția de piață și cererea pentru o bancă, strategia sa de afaceri și de risc, precum și capacitatea sa de a acorda credite.
În vederea realizării unei corecte analize a modului în care evoluează în timp calitatea portofoliului de credite, cu impact asupra profitabilității, adecvării capitalului și încrederii clienților în banca respectivă, băncile calculează pentru estimarea riscului de creditare următoarele categorii de indicatori:
volumul creditelor restante/total credite X 100 : este de dorit ca raportul să tindă spre zero;
volumul creditelor neperformante/ total credite X 100 : valoarea optimă este cea minimală deoarece creditele neperformante grevează activitatea și rezultatele financiare ale băncii generând probleme de fond ale sistemului bancar;
rezerve pentru pierderi din credite/total credite X 100, indicator ce exprimă așteptările conducerii băncii privind evoluția calității portofoliului de credite;
provizioane pentru pierderi din credite/pierderi nete X 100, indicator care reflectă nivelul de prudență adoptat de bănci în politica de creditare;
profit brut/provizioane pentru pierderi din credite X 100, respectiv costul suportat de bancă în ceea ce privește acoperirea riscului de creditare.
Banca Comercială Română calculează pentru reflectarea riscului de credit indicatorii prezentați în tabelul de mai jos:
Indicatorii riscului de credit
Tabel nr. 1.3
Sursa: Date prelucrate din Raportul Anual al B.C.R. 2003
Deși volumul creditelor neperformante în ansamblul creditelor a înregistrat o scădere în anul 2003, față de anul 2002, B.C.R. se confruntă cu un risc legat de neplata datoriei, reflectat și prin majorarea provizioanelor pentru pierderi din credite, risc ce ar putea genera o pierdere semnificativă pentru bancă dacă o schimbare în condițiile economice ar afecta întreaga industrie sau situația economică a României.
Băncile monitorizează calitatea portofoliului de credit printr-un audit periodic în funcție de notarea internă a creditului care a fost făcută cu ocazia instrumentării dosarului de credit. Monitorizarea permite detectarea din timp a creditelor care ar putea deveni credite problemă, adică acele credite care nu generează venituri și care sunt considerate neperformante atunci când capitalul sau dobânda a depășit perioada scadenței și este neplătită pe o perioadă mai mare de 90 de zile, perioadă ce variază de la o jurisdicție la alta.
Portofoliul de credite neperformante oferă informații asupra calității portofoliului total, și în ultimă instanță asupra deciziilor de creditare ale unei bănci, analiza sa necesitând o serie de aspecte, cum ar fi:
cauzele deteriorării calității portofoliului de credite, care pot contribui la identificarea posibilelor măsuri ce ar putea fi adoptate de bancă pentru contracararea unei anumite tendințe;
determinarea vechimii creditelor restante și clasificarea lor pe clienți și segmente de activitate în scopul stabilirii gradului de afectare a clienților;
evaluarea fiecărui credit neperformant în vederea stabilirii modului în care au fost luate măsuri pentru ameliorarea capacității de rambursare și/sau urmărirea încasării creditelor neperformante;
impactul creditelor neperformante asupra contului de profit și pierdere, pentru a anticipa modul în care banca va fi afectată de deteriorarea calității activelor.
Există o serie de motive care explică deteriorarea calității portofoliului de credite, fiind de neevitat ca băncile să comită greșeli în exercitarea activității, pentru majoritatea băncilor care au dat faliment, probleme reale având la bază politica de creditare a băncii; ca semne de distorsionare a culturii de credit Banca Centrală Americană consideră:
operațiunile interne prin acordarea unui număr mare de credite directorilor și acționarilor mari ai băncii, compromițându-se astfel principiile de credit sănătoase;
compromiterea principiilor de creditare apare în condițiile în care creditele cu riscuri mari sunt conștient acordate din dorința obținerii unor venituri cât mai mari, ca urmare a presiunilor concurențiale de pe principalele piețe ale băncii sau a conflictelor de interese personale;
dorința obținerii unor venituri cât mai mari, care depășește motivația unor principii de creditare sănătoase, în speranța că riscul nu se va materializa sau nu va conduce la credite cu termene de rambursare nesatisfăcătoare, reprezentând o problemă relativ frecventă ca urmare a faptului că portofoliul de credite este principalul activ generator de venituri al unei bănci;
deținerea unor informații incomplete indică faptul că împrumuturile au fost acordate fără o analiză corespunzătoare a bonității clientului;
complezența, care se manifestă prin lipsa de supraveghere adecvată a clienților vechi, familiari, prin dependența asupra informațiilor verbale, și nu pe date financiare complete, prin interpretarea optimistă a punctelor slabe datorită supraviețuirii în trecut în situații potrivnice; băncile ignoră semnalele de avertizare referitoare la client, economie, regiune, sector și refuză să pună în aplicare cauzele de rambursare, inclusiv lipsa acțiunii juridice prompte;
supravegherea ineficientă conduce la lipsa cunoașterii activității clientului pe durata de viață a creditului, creditele sănătoase la început putând genera pe parcurs probleme și pierderi din cauza lipsei unei supravegheri eficiente;
incompetența tehnică concretizată în lipsa capacității tehnice a ofițerilor de credit de a analiza situațiile financiare și de a obține și evalua informații de credit pertinente;
slaba selecție a creditelor, care implică: acordarea de credite la care partea finanțată de bancă din costul total al proiectului de investiții este mai mare decât capitalul propriu al clienților, acordarea de credite bazate pe presupunerea finalizării cu succes a unei tranzacții, și nu pe bonitatea clientului, credite acordate companiilor care funcționează în zone aflate în impas economic, credite acordate pe baza unor garanții cu valoare de lichiditate problematică.
Capacitatea managementului de a administra corect activele bancare reprezintă un factor esențial pentru fiecare bancă cu preocuparea permanentă a conducerii băncii de a identifica și recupera creditele neperformante.
1.2.2. Instrumente și tehnici de monitorizare a riscului de rată a dobânzii
Riscul de variație a ratei dobânzii poate fi definit ca „efectul modificării ratelor dobânzii asupra valorii unui activ financiar, sau ca diferența dintre valoarea unui portofoliu de active financiare și valoarea pasivelor care finanțează acest portofoliu de active”, sau altfel spus riscul de deteriorare a situației financiare a unei bănci sub impactul modificărilor adverse a nivelului dobânzilor pe piață. Apariția și dezvoltarea riscului ratei dobânzii se datorează unor factori endogeni și exogeni, în categoria celor dintâi incluzându-se: structura activelor și pasivelor, calitatea portofoliului de credite, strategia băncii, eșalonarea scadențelor creditelor, scadența fondurilor atrase.
Dintre factorii exogeni care determină apariția riscului ratei dobânzii, amintim: evoluția condițiilor economice generale, politica monetară, financiară, valutară practicată de autorități, neconcordanțe între politica băncii centrale și politica economică a guvernului, evoluția pieței interbancare, factori psihologici.
Analiza riscului ratei dobânzii prezintă o importanță deosebită întrucât modificările neașteptate ale ratelor dobânzii pot determina schimbări semnificative în profitabilitatea unei bănci și în valoarea de piață a capitalului său, prin creșterea sau scăderea venitului net din dobânzi în funcție de caracteristicile fluxului de numerar al activelor și pasivelor băncii.
Riscul ratei dobânzii apare în momentul în care plasamentele pe termen lung efectuate de bancă sunt finanțate din resurse atrase pe un termen mai scurt, iar ratele dobânzii cresc peste un nivel prognozat de bancă, astfel că cheltuielile cu dobânzile aferente depozitelor unei bănci cresc mai mult decât veniturile din dobânzi aferente activelor; în situația în care ratele dobânzii scad sub nivelul așteptat, diferența dintre venitul din dobânzi și cheltuielile cu dobânzile va fi mai mare, ceea ce duce la creșterea venitului net din dobânzi și a valorii băncii.
Riscul ratei dobânzii se repercutează asupra băncii fie sub forma pierderilor ca urmare a variației neconvenabile a ratei dobânzii, fie sub forma deteriorării situației patrimoniale a băncii, concretizate în diminuarea capitalului propriu. Se poate afirma că riscul ratei dobânzii se datorează atât deținerii activelor și pasivelor cu dobândă fixă, diferite ca scadență și preț, cât și deținerii de active și pasive cu dobândă variabilă, care se adaptează în mod diferit la fluctuațiile ratei dobânzii. Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestui tip de risc îl reprezintă decizia de a împrumuta sau credita, la rate fixe sau variabile ale dobânzii bazată pe prognozele tendinței de evoluție a ratei dobânzii: ratele fixe cu tendințe crescătoare sunt mai atractive pentru cei care împrumută, iar cei care se împrumută preferă ratele variabile cu tendințe descrescătoare.
În funcție de dimensiunea activelor și pasivelor cu dobândă fixă sau variabilă, se determină poziția băncii față de riscul ratei dobânzii, poziție care va fi: lungă, scurtă sau neutră, ca diferență între activele și pasivele purtătoare de dobânzi. Astfel că, în cazul în care o bancă deține mai multe pasive cu dobânzi fixe decât active cu dobânzi fixe, spunem că banca se află în poziție scurtă, fiind favorabilă pentru profitul băncii atunci când pe piață ratele sunt în creștere. În situația în care activele băncii cu dobândă fixă sunt mai mari decât pasivele cu dobândă fixă, banca se află în poziție lungă, favorabilă din punctul de vedere al rentabilității în perioadele de scădere ale ratelor dobânzii. Atât la poziția lungă cât și la poziția scurtă banca se poate confrunta cu riscul de variație adversă: la poziția scurtă ea apare dacă ratele dobânzii înregistrează o scădere, iar la poziția lungă atunci când ratele dobânzii cresc. Poziția neutră se caracterizează prin egalitatea dintre activele si pasivele cu dobândă fixă/variabilă deținută de bănci, este aparent ideală din punct de vedere al riscului de rată a dobânzii, dar nu imunizează banca și o împiedică să speculeze variația ratei în favoarea ei.
Poziția băncii față de riscul ratei dobânzii
Poziție scurtă Poziție lungă
În analiza riscului ratei dobânzii o atenție deosebită trebuie acordată riscului care poate decurge din structura financiară a băncii, respectiv situațiile în care apare un surplus de active sau de pasive, în condițiile unor dobânzi de piață variabile, astfel că în vederea minimizării acestui risc este de dorit ca raportul dintre activele și pasivele purtătoare de dobânzi să fie cât mai aproape de 1, fiind necesară în acest sens elaborarea unor planuri și prognoze privind activele și pasivele purtătoare de dobânzi care să asigure nivelul optim de acoperire a pasivelor purtătoare de dobânzi din active purtătoare de dobânzi.
În cadrul monitorizării riscurilor bancare o importanță deosebită revine cuantificării acestora, pe baza unui sistem de indicatori specifici, pentru evaluarea riscului ratei dobânzii fiind prezentați în continuare cei a căror utilitate a fost confirmată și în practica băncilor românești:
riscul ratei dobânzii, calculat ca raport între activele productive și pasivele purtătoare de dobânzi;
marja absolută a dobânzii bancare, exprimată prin veniturile nete din dobânzi (ca diferență între veniturile din dobânzi și cheltuielile cu plata dobânzilor), ilustrează capacitatea băncii de a-și acoperi cheltuielile cu dobânzile din veniturile obținute prin încasarea dobânzilor la credite. Marja dobânzii trebuie astfel stabilită încât să poată susține sarcina bancară (diferența dintre alte cheltuieli bancare și alte venituri bancare) și obținerea unui profit satisfăcător pentru bancă;
marja procentuală brută a dobânzii bancare, calculată în mod relativ prin raportarea marjei absolute a dobânzii la activele productive x 100;
marja procentuală a dobânzii bancare, care se calculează ca diferență sau ca raport între nivelul mediu al ratei dobânzii active și nivelul mediu al ratei dobânzii pasive.
În vederea stabilizării și majorării venitului net din dobânzi, se utilizează metoda GAP, de interval, care constă în determinarea discrepanței dintre activele și pasivele cu dobândă variabilă, deținute de bancă în portofoliul său, sau metoda DGAP, care se concretizează în determinarea duratei de recuperare, respectiv intervalul de timp necesar pentru ca un activ să fie recuperat la valoarea de piață determinată în funcție de rata dobânzii de piață. Analiza metodelor GAP și DGAP va fi prezentată în subcapitolul 1.3, întrucât, reprezintă o metodă de gestiune a riscului de rată a dobânzii bazată pe anticiparea tendințelor și imunizarea băncii prin modificarea periodică a activelor și /sau pasivelor.
1.2.3. Instrumente și tehnici de monitorizare a riscului de lichiditate
Lichiditatea este o proprietate generală a activelor, care exprimă capacitatea acestora de a fi transformate rapid și cu costuri minime în numerar sau disponibil în conturi curente. In vederea menținerii credibilității față de clienți băncile trebuie să dispună în permanență de un grad corespunzător de lichiditate necesitând astfel un management al intrărilor și ieșirilor de fonduri care să asigure în permanență suficiente lichidități la nivelul băncii.
Există mai multe accepțiuni ale riscului de lichiditate:
conform Normei nr.1/2001 a BNR privind lichiditatea băncilor „riscul de lichiditate față de o singură persoană reprezintă obligația băncii față de orice persoană sau grup de persoane fizice sau juridice care sunt legate economic între ele, în sensul că retragerea de către una din persoane exercită asupra celorlalte, direct sau indirect, putere de control, sau nivelul cumulat al obligației băncii reprezintă un singur risc de lichiditate pentru bancă, în sensul că retragerea de către una dintre persoane a unui depozit, închiderea unui cont curent și/sau utilizarea unui angajament de finanțare primit de la bancă poate atrage din partea celorlalte persoane retragerea depozitelor, închiderea conturilor curente și/sau utilizarea angajamentelor de finanțare primite de la bancă”; de asemenea se definește ca „risc mare de lichiditate al băncii față de o singură persoană, riscul de lichiditate a cărui valoare reprezintă cel puțin 10% din valoarea obligațiilor bilanțiere altele decât împrumuturile și a angajamentelor de finanțare date de bancă evidențiate în afara bilanțului”;
riscul de lichiditate reprezintă riscul unei bănci ca veniturile și capitalul său să fie afectate, datorită incapacității de a-și onora la termen obligațiile fără a se confrunta cu pierderi inacceptabile (conform U.S. Office of the Comptroller of the Currency);
riscul de lichiditate include incapacitatea băncii de a finanța portofoliul de active pe maturitățile și la ratele de dobândă corespunzătoare și incapacitatea băncii de a lichida poziția la momentul oportun și la un preț rezonabil;
riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturităților dintre fluxurile de încasări și cele de plăți;
riscul de lichiditate exprimă eventualitatea dificultăților, temporare sau importante, de a accede la surse de fonduri pentru a face față nevoilor.
În concluzie riscul de lichiditate reprezintă probabilitatea ca o bancă să nu-și poată îndeplini obligațiile de plată față de clienții săi ca urmare a necorelării posturilor de activ cu cele de pasiv. Pentru îndeplinirea acestor obligații de plată băncile trebuie să dispună de suficiente rezerve în numerar și în conturi. Deși la prima vedere lipsa de lichiditate pare o problemă de conjunctură, ea decurge dintr-o serie de corelații structurale ale resurselor și plasamentelor băncii.
O sarcină extrem de importantă a conducerii unei bănci este aceea de estimare și acoperire corectă a nevoilor de lichiditate, întrucât rentabilitatea unei bănci poate fi afectată negativ pe termen lung dacă banca deține în portofoliu prea multe active lichide comparativ cu nevoile sale, dar pe de altă parte prea puține lichidități pot crea mari probleme financiare sau chiar falimentul în cazul băncilor mici.
Riscul de lichiditate apare ca urmare a necorelării scadențelor dintre posturile de activ și cele de pasiv, în practică manifestându-se fenomenul prelungirii scadențelor la active și a reducerii lor la pasive. Nevoile de lichiditate ale băncii apar atunci când clienții retrag sume importante din depozitele constituite la bancă, în condițiile nerambursării la termen a creditului și dobânzilor și nu în ultimul rând ca urmare a unor factori psihologici, apărând așa numitul fenomen de „bank run” în condițiile existenței pe piață a unor informații referitoare la dificultățile de plată ale unei instituții bancare, care determină creditorii să solicite rambursarea imediată și completă , precum și a unor zvonuri însoțite de aprecieri fără o bază reală (self-fulfiling profecies) care pot determina pierderea credibilității sau chiar falimentul băncii.
Deoarece plasamentele pe termen lung sunt în general mai mari decât resursele pe termen lung, băncile se confruntă pe de o parte cu situația de a nu-și putea onora angajamentele pe termen lung, iar pe de altă parte să dispună de resurse cu scadență mică, în timp ce plasamentele au scadență mare. În prima situație este vorba de risc de lichiditate imediată, determinat de retragerile masive și neașteptate ale clienților săi, iar în cel de-al doilea caz băncile se confruntă cu un risc de lichiditate de transformare, ceea ce impune băncilor luarea în considerare a următoarelor elemente:
analiza resurselor și plasamentelor trebuie efectuată în funcție de lichiditatea și exigibilitatea lor reală și nu juridică, astfel depozitele la vedere sunt uneori mai stabile decât depozitele la termen, depozitele interbancare sunt mai volatile decât depozitele clienților;
inovațiile financiare măresc riscul lichidității bancare prin dezvoltarea angajamentelor de credit și îl diminuează prin dezvoltarea piețelor secundare de creanțe negociabile.
Dintre cauzele care determină apariția riscului de lichiditate amintim: situația economiei, necorelarea scadențelor la depozite și credite, indisciplina financiară a agenților economici, dependența de evoluția pieței financiare.
Interpretarea lichidității bancare pe baza fluxului de numerar ilustrează modul în care o bancă reușește să își procure suficient numerar din depozitele sau fondurile nou atrase de piața monetară pentru finanțarea împrumuturilor pe care le acordă.
Principalii indicatori calculați de Banca Comercială Română pentru analiza lichidității sunt:
lichiditatea globală, care reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a transforma în lichidități pe termen scurt , pentru a face față obligațiilor de plăți exigibile;
lichiditatea imediată (de trezorerie), care reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie (numerar, cont curent al BNR) de a face față datoriilor pe termen scurt;
lichiditatea în funcție de total depozite, care arată posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face față datoriilor reprezentate de totalul depozitelor;
lichiditatea în funcție de total depozite și împrumuturi, care ilustrează posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face față datoriilor reprezentate de total depozite și împrumuturi.
De asemenea, pentru estimarea riscului de lichiditate se mai calculează:
poziția lichidității, calculată pe zile, săptămâni și luni, a cărei optimizare constă în echilibrarea activelor lichide cu pasivele imediate. În cazul unei poziții negative banca trebuie să recurgă la surse urgente de finanțare: împrumuturi de pe piața interbancară, împrumuturi de la banca centrală sau vânzarea de active, iar în cazul unei valori pozitive excedentul de lichiditate se plasează pe termen scurt în depozite pe piața interbancară;
pasivele nete simple sau succesive se calculează ca diferență între pasivele exigibile și activele lichide cu aceeași scadență, pentru fiecare perioadă sau cumulate pe un anumit orizont de timp;
indicele de lichiditate se calculează ca raport între pasivele ponderate și activele ponderate cu numărul mediu de zile (luni, ani) corespunzător fiecărei scadențe sau numărul curent al grupei scadenței respective. Dacă indicele de lichiditate este:
=1, banca nu trebuie să facă transformare de scadență;
<1, banca trebuie să transforme pasivele pe termen scurt în active pe termen lung;
>1, banca transformă pasivele pe termen lung în active pe termen scurt;
rata lichidității se exprimă în procente și indică gradul de îndatorare (dependență) a băncii față de piața monetară în ansamblul său, sau față de un anumit segment al acesteia, și se calculează conform formulei: împrumuturi nou contractate/împrumuturi scadente X100. O rată supraunitară indică scăderea lichidității datorită creșterii gradului de îndatorare, relația fiind inversă în cazul unei rate subunitare;
raportul total credite/total depozite reflectă proporția dintre resursele atrase de la deponenți împrumutată altor clienți.
Metodele de măsurare a riscului de lichiditate diferă doar prin modul de calcul a indicelui de lichiditate, ele având în comun graficul scadențelor, care este un tablou ce clasifică activele și pasivele după durata rămasă până la scadența finală și prezintă următoarele caracteristici:
categoriile de scadență sunt mai mult sau mai puțin fixe în funcție de termenele activelor și pasivelor;
evaluarea intrărilor și ieșirilor de fonduri care decurg din operații ale angajamentelor extrabilanțiere este greu de apreciat cu precizie, de aceea este necesar să fie estimate pe baza constatărilor din trecut sau aplicând principiul prudenței prin raportarea angajamentelor extrabilanțiere la profilul scadențelor;
activele și pasivele fără termen (încasările băncii, depozitele la vedere și fondurile proprii) nu sunt luate în calcul;
graficul scadențelor trebuie actualizat zilnic, întrucât se modifică permanent; exemplu de grafic de scadență pentru Banca Comercială este redat în tabelul nr.1.4.
Grafic de scadență pentru Banca Comercială Română
Tabel nr. 1.4.
Calculul indicelui de lichiditate se poate face prin trei metode:
metoda decalajelor succesive constă în calculul pentru fiecare clasă de scadență a unui decalaj ca diferență între active și pasive, calcul care evidențiază discordanțele de scadență, respectiv ieșirile masive de fonduri cărora banca trebuie să le facă față. În cazul nostru BCR trebuie să găsească resurse suplimentare pe perioada cuprinsă între 1 an și 5 ani pentru a satisface ieșirile de fonduri;
metoda decalajului cumulat presupune cumularea graficului de scadență pe clase de scadență, respectiv calculul cumulat al activelor și pasivelor cu aceeași scadență; calculul decalajului cumulat pentru BCR este prezentat în tabelul nr. 1.5.
Graficul de scadență și calculul decalajului cumulat
pentru Banca Comercială Română
Tabelul nr. 1.5.
Sursa: Prelucrarea datelor din Raportul Anual BCR 2003
Decalajul cumulat maxim este de 23.050.529 mi. lei, această nevoie de finanțare urmând a se manifesta în decursul următoarelor trei luni.
metoda numerelor constă în ponderarea activelor și pasivelor fiecărei clase de scadență cu numărul mediu de zile al fiecărei clase. Indicele de lichiditate se calculează astfel:
În cazul Băncii Comerciale Române este calculat prin metoda numerelor, pe baza graficului de scadență prezentat în tabelul nr.1.6.
Graficul de scadență și calculul indicelui de lichiditate prin metoda numerelor pentru Banca Comercială Română
Tabel nr. 1.6.
Sursa: Date prelucrate din raportul Anual al BCR 2003
Indicele de lichiditate al BCR este: IL = 69.009.857/319.393.467,2 = 0,216 (21,6%)
Întrucât indicele de lichiditate este subunitar (0,216<1), banca face transformarea din pasive pe termen scurt în active pe termen lung, deci are o poziție bună a lichidității, situație ce avantajează banca atunci când curba dobânzilor este crescătoare, fiind și cel mai frecvent caz întâlnit.
Alături de indicele de lichiditate, pentru o analiză completă a lichidității, BCR calculează următorii indicatori :
Indicatori cu privire la lichiditate calculați pentru Banca Comercială Română
Tabel nr. 1.7.
Sursa: Prelucrarea datelor din Raportul Anual al BCR
În activele lichide au fost incluse numerarul și depozitele și disponibilitățile la vedere la alte bănci. Ca urmare a analizei efectuate privind lichiditatea băncii s-a constatat că banca prezintă o bună poziție a lichidității, dispunând de suficiente resurse lichide pentru a-și acoperi în orice moment obligațiile scadente. În acest sens, banca întreprinde demersurile necesare în vederea identificării surselor de risc de lichiditate, evaluării expunerii sale, și stabilirii de limite corespunzătoare pentru diminuarea efectelor acestuia, precum și măsurile necesare în vederea menținerii unei relații stabile cu furnizorii surselor de finanțare și pentru asigurarea unei diversificări corespunzătoare a acestor surse, prin evitarea concentrării în domeniul finanțării.
Banca Națională a României monitorizează indicatorii de lichiditate bancară pe baza rapoartelor financiare prezentate periodic și ține cont de nivelul înregistrat de aceștia în acordarea calificativului general al băncii, lichiditatea bancară prezentând o importanță deosebită la nivel european pentru derularea politicii monetare.
1.2.4.Instrumente de monitorizare a riscului de capital
1.2.4.1. Rolul capitalului bancar
Capitalul bancar este un element indispensabil al activității bancare dat fiind faptul că el permite societății bancare să funcționeze, având rol de amortizor global și de șoc în protecția băncii, și de aceea mărimea și structura sa sunt elemente esențiale în stabilirea riscurilor ce pot afecta băncile. Capitalul reprezintă unul dintre factorii cheie care trebuie luat în considerare atunci când este evaluată siguranța și buna funcționare a unei anumite bănci, cel mai important determinant al capacității de creditare a unei bănci, iar disponibilitatea capitalului determină nivelul maxim al activelor. O bază adecvată de capital servește drept rețea de siguranță pentru o multitudine de riscuri la care este expusă o instituție pe parcursul desfășurării activității sale, capitalul absorbând pierderile posibile și furnizând baza pentru păstrarea încrederii deponenților într-o bancă.
Scopul cheie al capitalului este acela de a oferi stabilitate și de a absorbi pierderile, decurgând astfel trei caracteristici importante: permanența capitalului, permisivitatea subordonării legale față de drepturile deponenților și ale altor creditori, negenerarea de cheltuieli fixe obligatorii.
Importanța atribuită capitalului bancar derivă în principal din funcțiile pe care aceste le îndeplinește:
funcția operațională;
funcția protectivă;
funcția legată de reglementare.
Brenton C. Leavitt de la Federal Reserve System Board of Governors evidenția patru funcții importante ale capitalului bancar și anume:
– protejarea deponenților neasigurați în caz de insolvabilitate și lichidare;
absorția pierderilor neanticipate, într-o proporție suficientă pentru a menține încrederea în bancă;
achiziționarea de echipament de bază pentru prestarea serviciilor bancare;
restricționarea, în termeni de reglementare, a expansiunii nejustificate a activelor.
Considerațiile lui Leavitt privind prima funcție a capitalului bancar au fost respinse, apreciindu-se că aceasta ar consta de fapt în asigurarea încrederii în bancă a deponenților și autorităților de supraveghere, astfel încât să nu fie forțată să intre într-o lichiditate costisitoare.
Riscul de insolvabilitate sau de capital nu este specific societăților bancare deoarece orice societate comercială este expusă acestui risc, însă el este supradimensionat in sectorul bancar dată fiind funcția de intermediere financiară a băncilor. Băncile sunt interesate să atragă cât mai multe depozite, să realizeze un volum cât mai mare de active și, deci, la un capital social dat, să realizeze o rată a dividendului cât mai mare, deoarece băncile plasează mai ales bani împrumutați, depuși de clienții lor, și din aceste operații obțin principala parte a venitului lor. Riscul de insolvabilitate poate fi definit ca fiind riscul de a nu dispune de suficiente fonduri proprii pentru acoperirea eventualelor pierderi, situație care apare atunci când banca își asumă riscuri prea mari în raport cu dimensiunea fondurilor proprii sau își dezvoltă prea mult activitatea, caz în care nu există o adecvare a capitalului băncii.
1.2.4.2. Adecvarea fondurilor proprii
Adecvarea capitalului este importantă din cel puțin trei motive:
în primul rând, cererea de capital afectează prețul și disponibilitatea creditului pentru toți clienții băncii, influențând astfel eficiența sistemelor financiare din toate țările;
în al doilea rând, capitalul este un factor determinant al competitivității sistemului bancar;
în al treilea rând, adecvarea capitalului influențează sustenabilitatea întregii arii de manifestare internațională.
În vederea contracarării tendințelor băncii de a-și maximiza profitul prin utilizarea intensivă a fondurilor proprii și forțarea expunerii la risc, autoritățile de supraveghere impun anumite restricții, care îmbracă forma unor norme prudențiale ce reglementează aspecte legate de adecvarea capitalului băncii și care fac trimitere la fondurile băncii. În acest sens, în 1988 a fost adoptat Acordul de la Basel, elaborat de Comitetul cunoscut și sub denumirea de Comitetul COOKE (după numele expertului care a condus grupul de lucru) care cuprinde recomandările Băncii Reglementelor Internaționale (BRI) în domeniul adecvării capitalului.
Acordul introduce un standard de adecvare a capitalului de facto, bazat pe alcătuirea ponderată, în funcție de risc a activelor băncii și a expunerilor extrabilanțiere, care garantează menținerea unei valori adecvate a capitalului și rezervelor, în scopul protejării solvabilității și include o definiție a capitalului de reglementare, măsuri ale expunerilor la risc și reguli ce specifică nivelul de capital care trebuie menținut în relație cu aceste riscuri. Inițial, Acordul a vizat băncile internaționale, ulterior standardul de adecvare a capitalului fiind adoptat în peste 100 țări și constituind în prezent parte integrantă a oricărei abordări de supraveghere bancară bazată pe risc.
Prin Acordul de la Basel, BRI propune o metodologie standard pentru determinarea fondurilor proprii și doi indicatori de solvabilitate care să asigure acoperirea minimă a activului riscant (expunere netă EN) prin capital bancar, definit atât prin fondurile proprii (FP) cât și prin capitalul propriu (CP).
Fondurile proprii ale societăților bancare sunt formate din următoarele categorii de capital:
capitalul propriu, constituit din: capital social vărsat, prime de capital vărsate, profitul reportat din exercițiile precedente, profitul rezultat curent, fondul de rezervă constituit conform legii, fondul imobilizărilor corporale și rezerva generală pentru riscul de credit, constituită conform legii;
capitalul suplimentar , constituit din: datoria subordonată, subvenții primite și diferențe favorabile din reevaluarea activului.
În vederea determinării nivelului fondurilor proprii, băncile trebuie să respecte simultan următoarele cerințe:
capitalul suplimentar va fi luat în considerare la calculul fondurilor proprii numai în condițiile unui nivel pozitiv al capitalului propriu și în proporție de cel mult 100%din acesta;
datoria subordonată va fi luată în calculul fondurilor proprii în proporție de maxim 50% din capitalul propriu, va trebui vărsată în întregime, să aibă un termen de rambursare de cel puțin 5 ani și să nu existe posibilitatea rambursării anticipate.
Băncile românești au obligația să calculeze și să raporteze lunar către Direcția de Supraveghere din BNR nivelul fondurilor proprii:
– capital de rang 1
– capital de rang 2
unde : ENB – expunere netă bilanțieră;
ENE – expunere netă din elemente din afara bilanțului.
Expunerea netă bilanțieră reprezintă suma ponderată a elementelor de activ la valoarea netă după deducerea elementelor de pasiv rectificative (valoarea neamortizată a imobilizărilor corporale, profitul exercițiului curent repartizat pentru dividende și participarea managerului la profit, pierderea exercițiului curent și precedent) cu gradul lor de risc de credit.
Reglementările Băncii Naționale a României în domeniul adecvării capitalului în concordanță cu Primul Acord de la Basel au prevăzut în conformitate cu Normele nr.8/1999 un grad de solvabilitatea de minim 8% acesta fiind calculat prin raportarea fondurilor proprii ale băncii la activele bilanțiere și extrabilanțiere ponderate în funcție de risc, iar ulterior nivelul acestui indicator a fost majorat, ca urmare a recomandărilor Comitetului de la Basel pentru țările în tranziție, la 12%.
Potrivit Legii nr.58/1998 privind activitatea bancară, modificată și completată prin Legea nr. 485/2003, băncile au obligația menținerii în permanență a unui nivel minim al capitalului social actualizat periodic de BNR prin intermediul normelor sale, astfel că începând cu luna ianuarie a anului 2004 băncile comerciale sunt obligate să posede un capital minim de 370mld.ROL.
În tabelul nr. 1.8. este prezentat nivelul minim al capitalului social al societăților bancare românești.
Nivelul capitalului social minim al băncilor, stabilit de Banca Națională a României în perioada 1991 – 2004
Tabelul nr. 1.8. mld. ROL
În ceea ce privește Banca Comercială Română preocupările acesteia se îndreaptă în mod deosebit către structura și mărimea capitalurilor sale în măsură să-i asigure o bună funcționare și o protecție adecvată în privința riscului general, fapt care se confirmă prin realizarea consecventă a unor indici de adecvare a capitalului peste nivelul minim stabilit prin reglementările prudențiale în domeniu, banca obținând permanent un nivel corespunzător de solvabilitate. Baza de capital a Băncii a continuat să se consolideze pe seama rezervelor constituite din profit, iar variațiile puțin semnificative înregistrate de indicatorul de adecvare a capitalului față de anul trecut se datorează restructurării plasamentelor în favoarea celor cu grad mai mare de risc.
Evoluția indicatorului de adecvare a capitalului, ilustrată în tabelul de mai jos, indică faptul că BCR este o bancă prudentă, cu o bază de capital corespunzătoare riscurilor asumate prin plasamente:
Tabel nr. 1.9.
Sursa: Raport Anual BCR 2003, p.62
Utilizarea indicatorilor de solvabilitate, ca instrumente de monitorizare a riscului de capital ilustrează o soliditate financiară a sistemului bancar românesc, determinată de creșterea accentuată a capitalizării bancare începând cu anul 1998, ca urmare a actualizărilor succesive ale nivelului minim al capitalului social și a majorării capitalului social al unor bănci comerciale prin privatizare și „eliminarea băncilor problemă” din sistemul bancar românesc, precum și de asigurarea unei acoperiri durabile a activului riscant prin capital bancar, constituindu-se ca premisă pentru expansiunea creditelor bancare.
1.3 Metode și tehnici de gestiune a riscurilor bancare
Așa cum am precizat anterior, gestiunea riscurilor bancare constă în ansamblul metodelor de administrare a riscurilor bancare, în vederea eliminării, evitării, divizării și finanțării lor, precum și a diminuării expunerii la risc a fiecărei bănci.
Eliminarea sau evitarea riscurilor
Eliminarea sau evitarea riscului se realizează prin cunoașterea și îndepărtarea cauzei care îl produce, adică prin reproiectarea activităților asociate și a fluxurilor de operații, subliniindu-se din nou importanța primei etape de identificare și evaluare a riscurilor, fiind dificil de eliminat sau evitat un risc dacă el nu a fost identificat și cuantificat corespunzător.
În același sens, unele societăți bancare au început să recurgă la o serie de soluții radicale cum ar fi renunțarea la unele produse și servicii bancare neprofitabile sau generatoare de risc sau suprimarea unor activități mai puțin cunoscute.
Necesitatea de eliminare sau evitare a riscului se impune tot mai mult ca urmare a situațiilor apărute care determină societățile bancare să renunțe la o serie de operațiuni specifice ce sunt preluate de alte instituții și firme (cum ar fi operațiunile cu carduri efectuate de marile magazine), băncile fiind astfel obligate să-ș orienteze activitatea spre alte domenii profitabile, dar în același timp riscante, cum ar fi extinderea și diversificarea operațiunilor speculative pe piața internațională.
Importanța eliminării și evitării riscului rezultă din efectul pe care aceste operațiuni îl au asupra reducerii costurilor totale ale băncilor, costuri asociate riscurilor, acest lucru producându-se numai dacă banca a apreciat corect cheltuielile asociate și veniturile ajustate în funcție de risc pentru fiecare gamă de produse sau activități.
Finanțarea riscurilor
Finanțarea riscurilor ca obiectiv global al managementului riscurilor presupune atât acoperirea riscurilor (prin rezerve generale sau specifice), cât și transferul riscurilor (prin asigurare sau operații cu instrumente derivate), în general procedându-se la acoperire în cazul riscurilor a căror frecvență și amplitudine a expunerii sunt foarte previzibile sau când nu există alte asigurări pe piață, iar în cazul unei expuneri nu foarte previzibile apelându-se la transferarea riscului, aceasta fiind însă condiționată de existența unor piețe de asigurări convenționale, polița de asigurare fiind considerată un mijloc de transferare a riscului.
Pentru acoperirea riscului se poate utiliza pe de o parte un program formal de finanțare elaborat pe baza prognozelor privind pierderile anticipate sau prin prelevări pentru fondul de rezervă constituite pentru pierderi de creditare, iar pe de altă parte băncile pot acoperi riscuri în afara unor programe formale de finanțare, prin trecerea pierderilor pe cheltuieli sau prin acoperirea lor din capital, pe măsura producerii lor.
În elaborarea unui program de asigurare pentru bancă în ceea ce privește asigurarea transferului riscurilor, banca are de ales între mai multe posibilități:
negocierea centralizată cu limitarea numărului de polițe;
negocierea descentralizată, polițele fiind încheiate separat;
programe de asigurare specifice pentru diferitele activități bancare.
Deși ar trebui să se apeleze la transferul riscurilor doar în final, după ce au fost parcurse toate celelalte etape, în practică transferarea riscurilor este prima și, câteodată, chiar singura modalitate de abordare a gestiunii riscurilor bancare.
1.3.1. Metode și tehnici de gestiune a riscului de credit
1.3.1.1. Obiectivele gestiunii portofoliului de credite
Gestiunea riscului de credit are ca obiectiv limitarea sau reducerea pierderilor datorate deprecierii situației debitorilor prin adoptarea unui set de politici care exprimă esența managementului riscului de credit.
Politica de creditare trebuie să cuprindă descrierea obiectului și utilizării creditelor acordate de bancă, precum și modalitatea de acordare și încasare a acestora, considerentele care alcătuiesc temeiul unei politici sănătoase de creditare fiind expuse în cele ce urmează:
limita asupra portofoliului de credite total, exprimată în raport cu depozitele, capitalul sau activele totale, care trebuie să ia în considerare cererea pentru credite, volatilitatea depozitelor și riscurile de credit;
diversificarea geografică poate deveni o problemă pentru bancă în ceea ce privește creditele neperformante, dacă nu dispune de un management de calitate, în special în cazul regiunilor cu economii nedezvoltate;
concentrările de credite se referă la expunerea maximă admisă pentru un client și/sau sector de activitate, aspect important mai ales pentru băncile mici, orientate regional sau specializate, politica de creditare necesitând prevederea ca toate concentrările să fie revizuite și raportate periodic;
necesitatea specificării tipurilor de credite de care pot beneficia clienții în vederea evitării acelor categorii de credite care au dat naștere unor mari pierderi;
scadența maximă pentru fiecare tip de credit în vederea acordării împrumuturilor după un grafic de rambursare, care trebuie determinat în raport cu sursa anticipată de rambursare, cu scopul creditului și cu durata de viață a garanțiilor;
stabilirea ratei dobânzii la diversele categorii de credite astfel încât să poată acoperi costurile depozitelor, administrarea creditului și pierderile probabile și să aducă o marjă de profit, cu necesitatea revizuirii și ajustării periodice pentru reflectarea modificării costurilor sau a factorilor concurențiali;
autoritatea de creditare este determinată în funcție de mărimea băncii, astfel că la băncile mici avem de a face cu o competență centralizată, iar băncile mai mari, pentru evita întârzierile în procesul de creditare, tind să descentralizeze în funcție de zona geografică, produsele de creditare, tipurile de clienți;
necesitatea prevederii de către politica de creditare a cerințelor de marjă pentru toate tipurile de titluri acceptate ca garanții și întocmirii unui grafic pentru evaluarea periodică a garanțiilor;
identificarea și recunoașterea deprecierii unui credit sau a unui grup de credite evaluate împreună de fiecare dată când apare probabilitatea încasării de către bancă a sumelor datorate conform clauzelor contractante ale creditului, deprecierea putând fi recunoscută prin reducerea valorii contabile a împrumutului până la nivelul valorii realizabile, estimate printr-un provizion existent sau prin recunoașterea sa în contul de rezultate al perioadei în care are loc deprecierea;
asigurarea unor informații pertinente pentru determinarea factorului de risc, a pierderii probabile și a unor proceduri de urmărire a creditelor restante;
definirea cerințelor privind situațiile financiare din care reiese bonitatea clienților persoane fizice sau juridice la diverse nivele de creditare, proiecții financiare pe tot intervalul de timp până la scadența împrumutului în vederea asigurării că împrumutul poate fi rambursat din fluxuri de trezorerie.
1.3.1.2. Politici privind managementul riscului de credit
Gestiunea riscului de credit cuprinde un ansamblu de politici menite să limiteze sau să reducă riscul de credit cum sunt politicile asupra concentrărilor și expunerilor mari, creditării părților implicate sau supraexpunerilor la risc, politici referitoare la clasificarea activelor, care implică evaluarea periodică a capacității de rambursare a portofoliului de credite, inclusiv dobânzile neîncasate care expun banca la riscul de credit, politici privind provizionarea pierderilor sau constituirea provizioanelor pentru acoperirea pierderilor anticipate.
Competențele pentru aprobarea creditelor trebuie să adopte decizii prudente de creditare, în cadrul parametrilor stabiliți, să dispună de proceduri de încasare a capitalului, dobânzii și comisioanelor conform condițiilor de rambursare stabilite, să existe un sistem de abordare a creditelor neperformante, a expunerii la riscul de credit.
În vederea soluționării creditelor problemă trebuie adoptate la timp măsuri de ameliorare sau de încasare a acestor active slabe calitativ pentru a se evita acumularea pierderilor care pot amenința solvabilitatea băncii, strategiile de soluționare incluzând:
diminuarea expunerii la riscul de credit al unei bănci prin obligarea clientului de a aduce capital sau garanții reale ori personale suplimentare;
extinderea colaborării cu clientul în scopul îmbunătățirii capacității de rambursarea a serviciului datoriei prin servicii de consultanță, elaborarea unui program de reducere a costurilor și majorare a veniturilor, de restructurare a datoriei sau vânzarea unor active;
încheierea unui parteneriat cu clientul pentru preluarea acestuia din urmă de către o parte cu bonitate mai bună;
lichidarea riscului printr-o acțiune judiciară sau extrajudiciară referitoare la executarea garanțiilor personale sau reale, executarea silită.
O importanță deosebită prezintă informațiile care să permită organelor de supraveghere și terților interesați să evalueze în mod corespunzător situația financiară a băncilor, principiile de prezentare referitoare la un risc de credit „sănătos”, recomandate de Comitetul de la Basel pentru supravegherea bancară cuprinzând informații referitoare la gestionarea riscului și politicile de control, metodele folosite pentru înregistrarea în contabilitate a creditelor și provizioanelor pentru riscul de credit, creditele depreciate și restante, provizioane generale (rezerve pentru pierderi din credite) și specifice pe categorii mari de clienți și zone geografice, expunerile și concentrările mari, informații reale despre credite structurate.
Un obiectiv esențial al organelor de reglementare bancară în ceea ce privește gestiunea riscului de credit îl constituie limitarea expunerilor băncii de a se baza excesiv pe un client sau grup de clienți; reglementările prudențiale moderne prevăd, de regulă, că o bancă nu poate efectua investiții, acorda credite mari sau alte facilități de creditare peste o anumită limită, care reprezintă un procent din capitalul și rezervele băncii, în acest context organele de supraveghere bancară aflându-se în situația de a monitoriza atât sectorul bancar, cât și expunerea la riscul de credit a unei bănci individuale, pentru a proteja interesele deponenților și a preveni situațiile de plasare sub risc a întregului sistem bancar.
Comitetul de la Basel pentru supraveghere bancară a recomandat un nivel maxim al expunerii la un singur client de 25%, intenționând reducerea nivelului la 10% imediat ce acest lucru va deveni posibil, majoritatea țărilor impunând o limită de expunere variind între 10 și 25% din capital, deși în anumite jurisdicții se poate situa la un nivel de 30-40%, organele de supraveghere fiind abilitate să ceară băncilor adoptarea unor măsuri de precauție înainte ca nivelul de concentrare să devină foarte riscant. În România Legea privind activitatea bancară stabilește următoarele cerințe prudențiale, ca norme minime de reducere a expunerii la risc:
împrumuturile acordate de o bancă unui singur debitor, nu pot depăși, cumulate, 20% din fondurile proprii ale acestora; de asemenea sunt restricționate împrumuturile acordate persoanelor aflate în relații speciale cu banca: volumul creditelor care poate fi acordat de o bancă acționarilor săi este de 20% din fondurile proprii, iar în cazul în care clientul este acționar semnificativ posibilitatea de acordare a creditelor se restrânge la 20% pentru toți acționarii semnificativi la un loc;
suma totală a împrumuturilor acordate debitorilor (expunerea maximă agregată) nu poate depăși de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii; se consideră împrumut mare acela acordat unui debitor ale cărui angajamente totale față de bancă ating sau depășesc 10% din fondurile proprii ale societății bancare; suma împrumuturilor mari trebuie comunicată BNR, la stabilirea acestora, ca și la expunerea maximă pentru un singur debitor nu se iau în calcul împrumuturile garantate de bugetul statului și cele acordate altei societăți bancare sau garantate de altă bancă.
Gestionarea expunerilor mari implică adecvarea politicilor și procedurilor băncii la identificarea unui drept de proprietate, comun sau afiliat, existența unui control eficient, fiind necesară monitorizarea permanentă de către ofițerii de credit ai băncii a marilor debitori, indiferent dacă aceștia își îndeplinesc sau nu obligațiile contractuale; în cazul existenței unor semnale de avertizare privind dificultatea îndeplinirii obligațiilor de către debitor, echipa responsabilă de gestiunea riscului de credit trebuie să elaboreze un plan pentru rezolvarea problemei.
O altă latură a concentrării riscului o constituie supraexpunerea băncii față de sectoare ale economiei sau zone geografice restrânse, conducând la vulnerabilitatea băncii față de slăbiciunile unui singur sector sau regiune, în condițiile riscului de deteriorare a situației financiare a băncii ca urmare a eșecului simultan a câtorva clienți. Această preocupare este relevantă pentru băncile specializate sau din țările mici, un profil economic restrâns, de multe ori dificilă evaluarea expunerii băncii față de anumite sectoare economice, din lipsa informațiilor din sistemele de raportare bancară.
1.3.1.3. Clasificarea activelor bancare
Un instrument cheie al managementului riscului îl reprezintă clasificarea activelor, ca proces prin care se desemnează fiecărui activ un anumit grad de risc de credit, stabilit în funcție de probabilitatea executării obligațiilor de plată conform clauzelor contractuale, în categoria activelor în care trebuie clasificate incluzându-se creditele, creanțele pe termen scurt, investițiile, participațiile de capital propriu. Clasificarea creditelor, și implicit a clienților într-o anumită categorie de risc are drept scop identificarea creditelor care necesită o atentă urmărire și diferențierea ratelor de dobânzi, având în vedere două criterii, și anume serviciul datoriei (capacitatea clienților de a-și onora creditele la scadență) și inițierea de proceduri judiciare (măsuri împotriva clientului pentru recuperarea creanțelor).
Potrivit Normelor Băncii Comerciale Române, serviciul datoriei este apreciat astfel:
bun, în cazul în care ratele și dobânzile sunt plătite la scadență sau cu o întârziere maximă de 7 zile;
slab, în situația în care ratele și dobânzile sunt plătite cu o întârziere de până la 30 de zile;
necorespunzător, când ratele și dobânzile sunt plătite cu o întârziere de peste 30 de zile.
Serviciul datoriei unui agent economic este apreciat în funcție de vechimea cea mai mare a creditelor și/sau dobânzilor neplătite, este unic în cazul în care o societate comercială beneficiază de mai multe categorii de credite (lei, valută, termen scurt, termen lung etc) și se stabilește în funcție de modul de achitare a datoriilor debitorului (credite și dobânzi), indiferent de proveniența acestora( credite în lei sau în valută).
Ca urmare a analizei serviciului datoriei și a inițierii procedurilor judiciare, creditele acordate societăților bancare se clasifică astfel:
standard – creditele acordate unor clienți solvabili, pentru afaceri bune, care nu implică deficiențe și riscuri, rambursarea lor făcându-se la timpul și termenele prevăzute;
în observație – împrumuturi acordate unor clienți cu performanțe financiare foarte bune, dar care în anumite perioade de timp întâmpină dificultăți în rambursarea datelor scadente și a dobânzilor; banca estimează o scădere a profiturilor clienților în viitor ca urmare a unor probleme de natura aprovizionării, reducerii cererii de produse pe piață, probleme de natură organizatorică, de personal;
substandard – acele credite care prezintă deficiențe și riscuri ce afectează rambursarea datoriei, neputând fi recuperate integral în cazul în care deficiențele creditului nu sunt corectate pe parcurs;
îndoielnice – creditele care nu pot fi rambursate, iar garanțiile lor sunt incerte;
pierdere – împrumuturile care nu pot fi restituite băncii și care nu mai pot fi considerate plasamente.
Evaluarea performanțelor financiare de către fiecare bancă permite încadrarea creditelor întruna din următoarele categorii:
– categoria A – performanțe financiare foarte bune care permit achitarea la scadență a datoriei, cu menținerea unui nivel ridicat al performanțelor și în perspectivă;
– categoria B – performanțe financiare bune, fără perspectiva menținerii lor;
– categoria C – performanțe financiare satisfăcătoare, cu tendința de înrăutățire;
– categoria D – performanțe financiare scăzute și ciclice la intervale scurte de timp;
– categoria E – pierderi și incapacitatea rambursării.
Serviciul datoriei, coroborat cu performanțele financiare, în condițiile inițierii procedurilor judiciare, permit clasificarea creditului astfel:
Tabelul nr. 1.10
Activele clasificate trebuie revizuite și reclasificate când este necesar, în funcție de realizarea serviciului datoriei și situația financiară a clientului, activele clasificate ca standard sau în observație necesitând o revizuire semestrială, iar celelalte o revizuire trimestrială.
1.3.1.4. Modalități de finanțare a riscului de credit
Pentru acoperirea pierderilor din credite, băncile își constituie provizioane, ca formă de asigurare împotriva riscului, care împreună cu rezervele generale pentru pierderi constituie baza de determinare a capacității unei bănci de a-și acoperi pierderile; în vederea determinării unui nivel adecvat al rezervelor trebuie luați în considerare următorii factori: calitatea politicilor de creditare, experiențele anterioare privind pierderile, majorarea volumului de credite, calitatea managementului în domeniul creditării, modalitățile de încasare și recuperare a creditelor, schimbările intervenite în mediul economic și de afaceri.
Politica de constituire a provizioanelor pentru pierderi variază în funcție de sistemul bancar al fiecărei țări, astfel, în România, cuantumul provizioanelor specifice de risc în funcție de clasificarea creditelor pe baza calității lor este ilustrat în tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 1.11.
La determinarea efectivă a provizioanelor se pornește de la expunerea debitorului, micșorată cu garanții necondiționate acordate de Guvernul României, BNR sau alte bănci abilitate, depozite gajate, acceptate de bancă.
Evaluarea portofoliului de credite, precum și determinarea nivelului optim de provizionare reprezintă domenii de mare interes pentru managementul băncii, urmărirea operativă a calității creditelor din portofoliu putând fi realizată prin sisteme de evaluare pe bază de punctaj, prin tehnici informatice de gestiune a bazelor de date, precum și pe baza unor sisteme expert; toate aceste tehnici permit, la nivel național, minimizarea influenței principalei cauzei a falimentelor bancare: proasta gestiune a resurselor încredințate.
Utilizarea unui sistem performant de gestiune a bazelor de date, care să permită supravegherea rapidă a situației creditelor din portofoliul unei societăți bancare, vine în întâmpinarea personalului băncii care gestionează creditele asigurând un control superior asupra datelor de bază și permițând lucrul în timp real cu debitorii, ori de câte ori este necesară o actualizare. Pentru a se proteja față de pierderile din credite, băncile recurg la operațiunea de cedare a riscurilor prin asigurare, care constă în încheierea unor contracte de asigurare cu instituții de profil, pentru bunurile ce constituie garanție materială a creditului acordat sau asigurări de viață și de accident pentru titularii privați ai unor contracte de credit pe termen lung. Protecția împotriva riscurilor prin asigurare este eficientă și puțin costisitoare pentru bancă, încheierea contractelor de asigurare putând fi impusă clientului; în sistemul bancar românesc garanția constituie condiția esențială a acordării creditelor, îmbrăcând diferite forme precum ipoteca, gajul, etc., până în anul 1998 executarea garanțiilor nu a avut caracter obligatoriu, urmând ca după intrarea în vigoare a Legii bancare nr.58/1998 să fie reglementată executarea garanțiilor în cazul în care prin valorificarea acestora se acoperă pierderile suferite de bănci.
1.3.2. Metode și tehnici de gestiune a riscului de rată a dobânzii
Gestiunea riscului ratei dobânzii are drept scop menținerea expunerilor la riscul ratei dobânzii, imunizarea prin neutralizarea riscului , adică adaptarea continuă a dobânzilor și scadențelor aferente activelor și pasivelor și pentru acoperirea riscurilor, ca metodă la care managementul băncii apelează datorită faptului că este greu de realizat un portofoliu imun la variațiile ratei dobânzii.
Riscul ratei dobânzii trebuie astfel gestionat încât să se obțină o marjă a dobânzii cât mai mare și mai stabilă în timp, iar profitabilitatea și valoarea capitalului unei bănci să nu se modifice în mod semnificativ ca urmare a variației neașteptate a ratelor dobânzii în funcție de caracteristicile cash-flow-urilor generate de activele și pasivele băncii. Multe bănci comerciale occidentale au avut probleme legate de fluxurile de numerar și au intrat în criză de fonduri, deși pierderile din creditele acordate au fost nesemnificative. Nu a fost deloc surprinzător când valoarea lor de piață a scăzut până când multe dintre ele au devenit insolvabile din punct de vedere economic, obligând băncile să-și stabilească obiective financiare clare referitoare la venitul net din dobânzi, să formuleze strategii, politici, proceduri și linii de competență referitoare la gestionarea riscului.
Principalele obiective ale unui sistem adecvat de management al riscurilor vizează:
stabilirea de comun acord a tipurilor de risc care necesită elaborarea unei „hărți” a riscurilor bancare;
evaluarea continuă a surselor existente și potențiale de riscuri;
stabilirea pe scară ierarhică a responsabilităților în domeniul gestiunii riscurilor;
asigurarea unui sistem cuprinzător de supraveghere și raportare a riscurilor;
stabilirea prețurilor produselor și serviciilor;
identificarea toleranței în asumarea riscurilor și stabilirea riscurilor de expunere la riscul de rată a dobânzii;
stabilirea unui control independent de management al riscurilor, separat de inițierea și derularea activității;
asigurarea unui nivel profesional și specializat al cunoștințelor salariaților în domeniul neutralizării și controlului riscului de rată a dobânzii.
Responsabilitatea permanentă pentru gestionarea riscurilor revine conducerii executive, reprezentate de Consiliul de Administrație al Băncii, gestionarea adecvată a riscului decurgând din modul în care este concepută responsabilitatea riscului, astfel la numeroase bănci se organizează comitete de organizare a activelor și pasivelor (comitete ALCO), care au sarcina urmăririi riscului de rată a dobânzii, precum și a riscului de lichiditate.
Pentru a determina modul în care întregul portofoliu al băncii contribuie la realizarea obiectivelor sale, băncile își analizează portofoliile de active și pasive ca un tot integrat, managementul integrat al acestora constituind o armă de apărare a băncii împotriva presiunilor sezoniere, asupra depozitelor și creditelor sale și o armă de atac pentru constituirea unui portofoliu de active și pasive care să conducă la atingerea obiectivelor.
Managementul activelor
În formularea strategiilor se pornește de la premisa că tipul și cuantumul depozitelor pe care le deține o bancă, precum și volumul altor împrumuturi pe care aceasta le poate atrage depind în cea mai mare măsură de clienții săi, astfel că deciziile adoptate de conducerea băncii se referă nu la depozite, ci la investiții, plasamente, în general la domeniul activelor, banca exercitându-și controlul asupra alocării depozitelor pe care le primește și stabilind destinatarii creditelor.
Elementul esențial al acestei strategii de management al activelor îl constituie gestionarea atentă a creditelor, care se acordă în marea lor majoritatea pe termen scurt și finanțează necesarul de capital circulant al clienților în vederea acoperirii depozitelor existente, strategia de management al activelor bazându-se pe ideea că banca își poate acoperi necesarul de lichidități prin transformarea activelor în numerar, însă creditele, în calitatea lor de principal activ al unei bănci nu se transformă întotdeauna cu ușurință în lichidități, în special de recesiune economică.
Managementul pasivelor
Pe lângă depozitele pe termen scurt, banca trebuie să dispună de noi resurse de finanțare, pentru a satisface nevoile clienților săi, care pot solicita și credite pe termen lung, necesitând acordarea unei mai mari atenții atragerii unor surse de finanțare suplimentare, precum și monitorizării costurilor depozitelor și a celorlalte posturi de pasiv. În acest sens, băncile trebuie să se orienteze în atragerea de surse de finanțare care să minimizeze costul fondurilor (asigurând creșterea profitului și a capitalului) și în stabilirea unei structuri a depozitelor, împrumuturilor și capitalului care să confere nivelul dorit de stabilitate a fondurilor disponibile, banca având posibilitatea plasării lor în active cu randament înalt, ceea ce impune adesea investirea fondurilor pe o durata mai mare și cu un risc ridicat.
Strategia de management al pasivelor are ca principal obiectiv supremația controlului asupra fondurilor comparativ cu controlul asupra activelor bancare, principala pârghie de control fiind reprezentată de preț-rata dobânzii și celelalte condiții oferite de bancă pentru depozitele atrase și împrumuturile acordate în vederea obținerii volumului și costurilor dorite.
Managementul integrat
Managementul integrat al activelor și pasivelor bancare are la bază mai multe obiective, și anume:
exercitarea unui control cât mai eficient de către conducerea băncii asupra veniturilor și costurilor activelor și pasivelor, pentru realizarea strategiilor pe care banca și le-a propus;
coordonarea controlului managementului asupra activelor cu controlul managementului asupra pasivelor, astfel încât să se asigure compatibilitate între gestionarea activelor și cea a pasivelor;
elaborarea strategiilor în scopul maximizării veniturilor și minimizării costurilor aferente serviciilor bancare, care să genereze crearea de active sau pasive.
Metodele mai avansate de gestiune a riscului, de rată a dobânzii includ măsurarea GAP la diferite termene de scadență, măsurarea dinamică a GAP-ului, pe baza unor estimări de reinvestire și rate, măsurarea duratei pentru activele băncii, apelul la aceste metode mai avansate se datorează faptului că în cazul măsurării tradiționale a riscului de rată a dobânzii (ca diferență sau raport între activele și pasivele sensibile la dobândă) apar o serie de probleme determinate de dificultatea selectării scadenței care să fie utilizată drept criteriu pentru sensibilitate, precum și de faptul că reinvestirea sau modificarea ratelor poate afecta rapid sensibilitatea la dobândă.
Pe baza informațiilor oferite de metoda GAP are loc protejarea venitului net din dobânzi prin reducerea volatilității acestuia, atât prin ajustarea directă a activelor sau pasivelor sensibile la rata dobânzii cât și prin intermediul unor instrumente ale pieței de capital ca de exemplu: contracte forward, contracte futures, opțiuni sau SWAP-uri de rate ale dobânzii, ultima metodă fiind larg utilizată de băncile occidentale care au la dispoziție piețe de capital bine dezvoltate, pe care există toate aceste instrumente pentru managementul ratei dobânzii.
În vederea unei gestiuni corespunzătoare a riscului de rată a dobânzii este necesară identificarea factorilor care afectează venitul net din dobânzi, precum: variația nivelului ratelor dobânzii, modificarea relației dintre dobânda activă și cea pasivă, modificarea volumului activelor și pasivelor.
Metoda GAP este utilizată pentru a proteja venitul net din dobânzi împotriva modificărilor ratelor dobânzii sau pentru a alterna speculativ dimensiunea GAP-ului în încercarea de majorare a venitului net din dobânzi și constă în determinarea discrepanței dintre activele și pasivele cu dobândă variabilă din portofoliul băncii.
G.A.P.=ASD – PSD
unde ASD – active sensibile la dobândă;
PSD – pasive sensibile la dobândă.
O bancă se află în situația de poziție scurtă atunci când GAP este negativ, adică valoarea activelor sensibile la dobândă este mai mică decât valoarea pasivelor sensibile la dobândă, situație favorabilă în cazul scăderii ratei dobânzii și nefavorabilă în cazul creșterii ratei dobânzii.
În cazul în care GAP este pozitiv, adică valoarea activelor sensibile la dobândă este mai mare decât valoarea pasivelor sensibile la dobândă, banca are poziție lungă de dobândă, iar majorarea sau diminuarea ratei dobânzii produce efecte inverse decât în cazul în care GAP este negativ.
Poziție scurtă Poziție lungă
În cazul în care se urmărește determinarea discrepanței aferente întregului portofoliu de active și pasive bancare prin metoda GAP se utilizează un grafic al scadențelor în care activele sunt grupate în „buchete” pe orizonturi mici de timp în funcție de scadențe.
Graficul scadențelor permite determinarea discrepanței pentru fiecare clasă de scadență, care evidențiază riscul de dobândă aferent fiecărui orizont de timp, precum și a discrepanței aferente întregului orizont de timp (GAP cumulativ).
Pe baza graficului scadențelor se poate determina raportul de sensibilitate la dobândă, ce clasifică activele și pasivele în funcție de sensibilitatea lor la dobândă, pe diferite intervale de timp pe parcursul unui an.
Raportul de sensibilitate calculat pentru Banca Comercială Română pe baza graficului scadențelor este:
RST = 0,93
RST<1: ne indică faptul că banca prezintă o poziție scurtă, situație defavorabilă în cazul creșterii ratei dobânzii.
Gestiunea GAP-urilor grupate constă în gruparea activelor și pasivelor sensibile la dobândă în funcție de scadența lor, astfel încât decalajul să fie 0, iar venitul net din dobânzi să nu fie expus la riscul de variație al ratei dobânzii, în cadrul metodei operându-se cu ajustări ale marjelor, majorări sau diminuări ale dobânzilor active sau pasive pentru a preveni scăderea venitului net din dobânzi.
Gestiunea dinamică a GAP-urilor presupune prognoza pe termen scurt a dinamicii ratelor dobânzii și pentru fiecare ipoteză de evoluție se recalculează GAP-urile grupate pentru un orizont de prognoză cu câteva luni înainte.
Gestiunea riscului ratei dobânzii prin metoda DGAP constă în determinarea duratei de recuperare a fiecărui post de activ și pasiv, iar apoi calculul duratei medii de recuperare a portofoliului de active și pasive al băncii. Din compararea duratelor medii de recuperare a activului cu duratele medii de recuperare a pasivului rezultă trei situații posibile, expuse în tabelul de mai jos:
Tabel nr. 1.12.
Pe lângă metodele de gestiune a GAP-urilor în practica bancară se mai utilizează și metoda simulărilor, care implică elaborarea unui model cuprinzător al bilanțului unei bănci, obiectivul simulării fiind acela de măsurare a sensibilității venitului net din dobânzi, câștigurilor și capitalului, la modificarea unor variabile cheie. Simularea presupune modelarea parametrică a tuturor activelor și pasivelor băncii pentru determinarea unor scenarii de evoluție a acestora urmărindu-se abaterile de la modelul comportamental în interacțiune cu proiecțiile ratelor dobânzii. Metoda simulării presupune însă existența unor cerințe mai mari în comparație cu cele ale altor tehnici de gestionare a riscului ratei dobânzii, care să permită accesarea volumului mare de informații în timp real.
De asemenea băncile trebuie să își evalueze vulnerabilitatea și în cazul unor condiții de piață problematice presupunând modele de rate ale dobânzii și să ia în considerare rezultatul evaluărilor la stabilirea politicilor și limitelor privind riscul ratei dobânzii. „The stress test” (testul de stres) se efectuează conform caracteristicilor de risc ale fiecărei bănci și are ca obiectiv furnizarea informațiilor referitoare la situațiile de maximă vulnerabilitate pentru bancă, necesitând luarea în considerare a unor modificări abrupte ale nivelului general al ratelor dobânzii și a modificărilor potențiale ale volatilității și/sau lichidității de pe toate piețele pe care activează banca.
1.3.3. Metode de gestiune a riscului de lichiditate
Gestionarea riscului de lichiditate stă la baza încrederii în sistemul bancar și constă în asigurarea că nevoile de finanțare sunt acoperite în permanență, deci în primul rând în gestiunea activelor lichide, iar într-o altă accepție este vorba despre imunizare, ce constă în finanțarea angajamentelor pe toată durata lor de viață, cu resurse pe termene comparabile, pentru minimizarea nevoilor de lichiditate prezente și viitoare. Managementul riscului de lichiditate prezintă importanță din două puncte de vedere: în primul rând, un nivel corespunzător de lichiditate poate conduce în situația unei reduceri neașteptate a numerarului la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare, cu costuri mai mari, reducând profitabilitatea băncii și determinând în ultimă instanță insolvabilitatea, iar în al doilea rând o lichiditate excesivă poate determina scăderea rentabilității activelor și în consecință performanțe financiare slabe.
Politicile de management ale lichidității de regulă sunt alcătuite dintr-o structură de adoptare a deciziilor, un model de abordare a operațiunilor de finanțare și lichiditate, un set de limite pentru expunerea la riscul de lichiditate, precum și din proceduri pentru planificarea lichidității. Structura de adoptare a deciziilor reflectă importanța acordată lichidității de către conducere care instituționalizează structura pentru gestiunea riscului de lichiditate din ALCO și desemnează responsabilitatea elaborării de politici asupra lichidității celui mai înalt nivel de conducere din bancă.
Managementul lichidității este strâns legat de nevoile de finanțare, banca putând majora nivelul său de lichiditate prin intermediul managementului activelor, managementului pasivelor, sau o îmbinare a celor două, în practică nevoile de lichiditate putând fi acoperite prin vânzarea de active foarte lichide din portofoliul de tranzacționare, vânzarea activelor mai puțin lichide cum sunt activele imobilizate, iar în ceea ce privește pasivul prin creșterea datoriei pe termen scurt și/sau a depozitelor pe termen scurt prin creșterea scadenței datoriilor și în ultimă instanță prin majorarea de capital. Pentru a maximiza profitabilitatea, managementul băncii trebuie să compare rentabilitatea activelor lichide cu cea a activelor mai puțin lichide, în majoritatea cazurilor activele lichide fiind păstrate de regulă ca „tampon” de lichiditate pe care băncile îl pot utiliza în cazul unor probleme de finanțare. Există situații în care factori sezonieri sau de altă natură pot cauza majorări ale cererii de credite peste resursele din depozite disponibile, iar ca alternativă băncile pot satisface nevoile de lichiditate prin intermediul surselor de datorii.
În ultimul deceniu cea mai semnificativă dezvoltare în ceea ce privește reglementarea prudențială o constituie evaluarea nevoilor de lichiditate prin calculul cash-flow-ului așteptat pe baza structurii scadenței activelor și pasivelor băncii, astfel că managementul lichidității, pe lângă rolul său de instrument de gestionare a activelor și datoriilor, influențează semnificativ stabilitatea sistemului bancar pe ansamblu. Se constată astfel: un declin relativ al importanței cerințelor privind activele lichide ca instrument de supraveghere, în favoarea modelului bazat pe cash-flow-ul sau profilul scadenței, accentul pe nevoia continuă a unui stoc de active lichide stabile, ca metodă suplimentară de control al riscurilor, creșterea eforturilor organelor de supraveghere pentru îmbunătățirea standardelor bancare pentru sistemele informatice utilizate în gestionarea lichidității.
Legislația bancară prevede anumite cerințe de lichiditate pe care o bancă trebuie să le satisfacă, acestea suprapunându-se peste cerințele privind rezervele minime obligatorii folosite ca instrument de politică monetară în funcție de evoluțiile conjuncturale. În România, în funcție de nivelul depozitelor atrase, baza de calcul o constituie nivelul mediu al disponibilităților bănești în lei sau în valută, atrase de bănci de la persoanele fizice sau juridice sub forma depozitelor sau instrumentelor negociabile sau nenegociabile plătite la vedere sau la termen, precum și sumele aflate în tranzit între sediile societăților bancare. BNR bonifică dobândă la rezervele minime obligatorii (RMO), exceptând numerarul inclus în RMO, excedentul nefiind purtător de dobândă. Nerespectarea nivelului prevăzut la rezervele obligatorii este sancționat de către banca centrală prin dobânzi penalizatoare foarte mari, ceea ce determină o gestionare atentă din partea băncilor.
Managementului riscului de lichiditate la cea mai importantă bancă comercială din România, Banca Comercială Română, presupune următoarele aspecte:
informarea operativă prin raportări succesive, a conducerii băncii asupra situației lichidității;
gestionarea lichidității, printr-un sistem computerizat de scadențe în care sunt incluse încasările și plățile estimate pe baza prognozelor efectuate;
urmărirea permanentă a structurii încasărilor și plăților în lei și valută la active și pasive prin prezentarea către conducerea băncii a situațiilor care analizează evoluția activelor băncii în corelație cu resursele atrase;
obținerea de informații în timp real de la rețeaua de subunități referitoare la operațiunile care influențează contul curent;
proiectarea pe calculator a evoluției contului curent deschis la BNR în funcție de o serie de scenarii care pot interveni pe piața financiar-bancară;
menținerea unui stoc de active lichide în lei și valută (în special depozite pe termen scurt) suficient pentru a face față situațiilor neprevăzute;
urmărirea permanentă a dobânzilor de pe piața bancară și ajustarea dobânzilor active și pasive ale BCR în funcție de marja de dobândă între acestea și de evoluția resurselor și plasamentelor;
corectarea intrărilor/ieșirilor mari în lei sau valută prin intermediul pieței valutare interbancare sau vânzarea/cumpărarea de valută în limitele aprobate de BNR;
elaborarea unei politici de marketing adecvate pentru menținerea și atragerea de noi depozite interbancare necesare desfășurării activității pe piața monetară autohtonă și internațională, pentru a face față unor situații speciale.
Banca Comercială Română a impus de asemenea prin intermediul unor reglementări interne corelate cu reglementările privind lichiditatea impuse de banca centrală anumite limite pentru a ține sub control riscul de lichiditate.
Modalitățile de finanțare a riscului de lichiditate reprezintă un aspect cheie al managementului lichidității, fiind concretizate în special în depozite și împrumuturi pe piață. Băncile care dețin în portofoliu depozite stabile de valoare mare întâmpină probleme de lichiditate mai puțină decât băncile care nu dispun de astfel de depozite, evaluarea calității și stabilității depozitelor constituie astfel punctul de plecare pentru evaluarea riscului de lichiditate și necesită informații referitoare la:
gama de produse de tip depozit existente, numărul de conturi și soldul fiecăruia, natura deponentului (agenți economici sau persoane fizice), moneda, scadența, rata dobânzii;
concentrarea depozitelor, inclusiv individualizarea clienților cu depozite mai mari de o anumită valoare din totalul activelor, cu indicarea termenului și a ratei dobânzii pentru fiecare;
administrarea depozitelor, informații referitoare la sistemele de înregistrare și control a operațiunilor cu deponenții și la accesul intern la conturile clienților.
Conducerea fiecărei bănci este interesată să adopte și să urmărească un program de dezvoltare și atragere a tuturor tipurilor de depozite , atât în ceea ce privește creșterea volumului acestora, cât și calitatea structurii depozitelor pentru a determina ponderea din structura depozitelor a celor stabile sau de bază, fluctuante sau sezoniere și volatile, și pentru a dispune de o informare corespunzătoare retragerilor anticipate și potențiale.
Un alt aspect al managementului lichidității îl reprezintă capacitatea băncii de a atrage alte fonduri-datorii, o importanță majoră în evaluarea surselor de lichiditatea având-o costul fondurilor suplimentare atrase și factori precum: frecvența cu care banca trebuie să refinanțeze obligațiile scadente și capacitatea sa de a obține fonduri pe piața respectivă. Estimarea capacității băncii de a se împrumuta depinde în mare măsură de schimbarea condițiilor de pe piața monetară deoarece în condiții de incertitudine marii investitori și deponenți tind să devină reticenți în a opera cu bănci mici considerate riscante, același lucru fiind valabil și pentru băncile mari a căror solvabilitate este pusă la îndoială.
Un alt aspect semnificativ al managementului riscului de lichiditate îl constituie dependența de o singură sursă de finanțare denumită și riscul concentrării, majoritatea băncilor recurg la monitorizarea concentrării deponenților pentru a preveni dependența excesivă de o anumită sursă, retragerea fondurilor unuia sau mai multor deponenți mari determină probleme mari dacă nu sunt găsite surse alternative de finanțare; în asemenea condiții organele de reglementare își îndreaptă din ce în ce mai mult atenția înspre necorelarea fluxurilor de lichiditate și capacitatea băncilor de a finanța astfel de necorelări și mai puțin pe activele lichide cerute de reglementări și apelul tradițional la banca centrală.
Gestiunea riscului de lichiditate este focalizată pe finanțarea mixtă de la marii creditori și micii creditori, pe expunerea la riscul marilor deponenți și pe modul în care banca se bazează sau nu pe surse individuale de finanțare.
O problemă esențială a gestiunii riscului de lichiditate este previzionarea unor evenimente viitoare posibile, fiind de preferat ca băncile să estimeze cu regularitate cash-flow-urile acceptate decât să se concentreze doar pe perioadele contractuale în cursul cărora au loc intrări sau ieșiri de numerar. Managementul riscului de lichiditate trebuie să ia în considerare variante diferite pentru a determina dacă o bancă este sau nu suficient de lichidă în funcție de comportamentul fluxurilor de numerar în diferite condiții.
Varianta „continuității activității” se aplică în cazul gestiunii destinației depozitelor, stabilind un etalon pentru fluxurile de numerar legate de bilanț în cursul desfășurării normale a activității. A doua variantă ilustrează lichiditatea unei bănci în situație de criză, atunci când o parte nesemnificativă a datoriilor sale nu poate fi refinanțată necesitând măsuri de supervizare a lichidității. O a treia variantă se referă la crizele de piață generale care afectează lichiditatea unei părți semnificative sau chiar a întregului sistem bancar.
Elaborarea unor scenarii referitoare la lichiditatea unei bănci aflate în situație de criză trebuie să demareze riguros imediat ce banca anticipează deficite de lichiditate sau se confruntă cu dificultăți de finanțare a datoriilor, putând evita astfel o posibilă criză prin modificarea comportamentului activelor sau datoriilor sale, de exemplu devenind mai agresivă pe piață, renunțând la profituri anticipate sau renunțând la colaborarea cu anumiți clienți.
Există o serie de evenimente probabile care au impact asupra riscului de lichiditate cum ar fi: schimbările politice interne sau externe (care pot determina retrageri masive), efectele sezoniere, probleme sectoriale și ciclurile economice și care influențează necesitățile de finanțare ale băncilor, dar care pot fi contracarate de un management financiar sănătos și de o planificare eficientă, care identifică cerințele de lichiditate minimă și maxime și stabilesc direcțiile alternative de acțiune pentru satisfacerea nevoilor respective.
Spre deosebire de băncile mici, băncile de talie mare determină în mod deliberat partea de activ a bilanțului și controlează într-o măsură mai mare nivelul și structura datoriilor, dispunând de o varietate mai largă de opțiuni din care să selecteze metoda cea mai puțin costisitoare de atragere a fondurilor, însă implementarea greșită sau necorespunzătoare a managementului pasivelor poate avea consecințe severe concretizate în riscuri asociate gestionării lichidității:
lichiditatea băncii poate fi afectată de lipsa de încredere într-o bancă;
accentul prea mare pe datoriile pe termen scurt care să susțină plasamentele cu scadențe mai mari ar putea comprima veniturile unei bănci și isca situații caracterizate prin lipsă de lichiditate;
costurile ridicate în alegerea de fonduri determinate de concurența privind rata dobânzii pe piața monetară pot determina băncile să reducă standardele de creditare pentru a investi în active cu randament ridicat;
preocuparea băncilor pentru obținerea de fonduri la costuri mici și cu atenție insuficientă față de distribuția scadenței poate intensifica expunerea la riscul fluctuațiilor ratei dobânzii.
1.3.4. Metode de gestiune a riscului de insolvabilitate
Este necesară prezentarea proiectului Noului Acord de la Basel ca metodă de gestiune a riscului de insolvabilitate întrucât acesta își propune să limiteze acest risc prin creșterea siguranței sistemului monetar internațional, prin acordarea unei importanțe sporite controlului intern și managementului propriu al băncilor, procesului de supraveghere și disciplinei de piață.
În 1999, Comitetul Basel a demarat consultările ce au condus la elaborarea unui Nou Acord pe probleme de capital, apărut ca urmare a faptului că riscurile cu care se confruntă băncile ce activează pe plan internațional au devenit mai complexe, iar Acordul din 1988 nu oferea un mijloc eficient care să asigure că cerințele de capital corespund profilului de risc la băncii și aspectele referitoare la evaluarea riscului și la control necesitau îmbunătățiri.
Principalul obiectiv al Noului Acord îl constituie evaluarea și stabilirea capitalului minim al societăților bancare în funcție de elementele cheie ale riscului bancar și prevede acordarea de stimulente băncilor în vederea îmbunătățirii tehnicilor de monitorizare și gestionare a riscurilor bancare. Prevederile Noului Acord se referă în principal la băncile cu activitate internațională, urmărind extinderea aplicării principiilor și la celelalte bănci.
Noul Acord oferă o structură flexibilă, ce permite băncilor adoptarea abordărilor care se potrivesc cel mai bine nivelului lor de complexitate și risc, de la metodele simple la cele avansate de cuantificare a riscului de credit și operațional, în scopul determinării nivelului adecvat de capital. Pe lângă pilonul existent în primul acord, referitor la cerințele privind capitalul minim, s-a propus ca noul cadru să includă doi piloni suplimentari, și anume un proces sporit de analiză și supraveghere prudențială și o utilizare eficientă a disciplinei de piață.
Cerințele privind capitalul minim sunt menținute în Noul Acord la nivelul de 8% din expunerea la risc, iar metodele de evaluare a riscului sunt îmbunătățite
unde: APRC – active ponderate în funcție de riscul de credit
APRP – active ponderate în funcție de riscul de piață
PPRO – pierderi potențiale din riscul operațional
Pentru evaluarea fiecărei categorii de risc, Noul Acord prevede mai multe variante:
pentru riscul de credit: abordarea standardizată și abordarea IRB (bazată pe sistemul intern de rating al băncii);
pentru riscul de piață: abordarea standardizată (pe baza unor standarde stabilite de autoritatea de supraveghere) și abordarea pe baza modelelor interne;
pentru riscul operațional: abordarea de bază, standardizată și cea determinată pe baza estimărilor interne ale băncilor; Comitetul de la Basel propune trei abordări cu grad de complexitate crescător, care au la bază determinarea unei anumite cote de capital pentru acoperirea riscului operațional, cotă ce se calculează astfel:
în prima variantă se stabilește un indicator de bază la care se aplică un anumit procent reglementat de autoritatea de supraveghere;
în a doua variantă activitatea băncii se divizează pe domenii de afaceri, pentru care se stabilește câte un indicator de bază la care se aplică anumite procente reglementate de autoritatea de supraveghere;
în a treia variantă băncile pot utiliza sistemele interne de evaluare a riscurilor operaționale, care necesită însă validarea din partea autorităților de supraveghere.
În ceea ce privește riscul de credit calculul cerinței de adecvare a capitalului include o abordare standardizată și două versiuni ale unui model bazat pe ratinguri interne (IRB): de bază sau fundamentală și avansată.
Abordarea standardizată presupune ponderarea activelor bancare în funcție de riscul de credit pe baza evaluărilor agențiilor de rating externe, criteriile de acceptare a evaluărilor creditelor cuprinzând aspecte legate de credibilitate, independență, transparență și recunoaștere internațională. Coeficienții de risc de credit individual depind de categoria împrumutatului (state suverane, bănci, companii) și sunt redefiniți în funcție de ratingul acordat de o agenție specializată.
Ratingul intern (IRB)
Abordarea fundamentală estimează probabilitatea de nerambursare a fiecărui debitor și calculează pierderea probabilă totală ca o cheltuială de capital pe baza unei ponderi de risc. Abordarea avansată pentru calcularea adecvării capitalului consideră că o bancă cu un proces de alocare a capitalului suficient de dezvoltat va putea oferi alte informații necesare decât cele furnizate de autoritatea monetară pentru estimarea probabilității de nerambursare a debitorilor. Atât abordarea fundamentală cât și cea avansată au la bază coeficienți de risc mult mai avansați decât cei din abordarea standard.
Dacă prin Acordul din 1988 se stabileau cerințe de capital doar prin prisma riscului de credit, deși capitalul era destinat să acopere și celelalte riscuri, prin Noul Acord băncile alocă în medie riscului operațional 20% din capitalul lor intern, urmând ca pentru evaluarea internă băncile să utilizeze propriile lor date privind pierderile din riscul operațional pentru a prognoza cerințele de capital.
Procesul de analiză și supraveghere bancară prevede ca băncile să dispună de politici și de un proces intern de evaluare a adecvării capitalului, care să fie comensurate în funcție de profilul de risc, strategia de afaceri a băncilor și de asemenea să opereze la un nivel situat peste indicatorii minimi de adecvare a capitalului. Rolul supraveghetorilor este de a identifica și interveni în situațiile în care capitalul este în scădere, de a revizui evaluările interne ale băncii cu privire la adecvarea capitalului și de a garanta că poziția băncii este consecventă cu profilul și strategia de risc.
Disciplina de piață intenționează să ofere băncilor un stimulent destul de puternic pentru a-și conduce activitățile eficient prin informații credibile și oportune, care să permită participanților pe piață să realizeze evaluări ale riscurilor bine fundamentate, inclusiv evaluarea adecvării capitalului deținut drept „tampon” împotriva pierderilor și a expunerilor la risc.
Siguranța și soliditatea sistemului bancar pot fi apreciate numai prin implementarea tuturor pilonilor menționați, Noul Acord putând fi considerat pe deplin implementat dacă toți cei trei piloni sunt aplicați; autoritățile de supraveghere trebuie să asigure implementarea minimă a pilonului 1.
Impactul Noului Acord de la Basel se concretizează în :
evaluarea riscurilor pe baza ratingului țării de origine a debitorului va penaliza economiile emergente;
abordarea riscurilor presupune două laturi: o abordare standard și o abordare internă bazate pe modele de evaluare proprii fiecărei bănci; doar marile trusturi financiare care se pot adapta noilor reglementări și pot fi autorizate de organismele naționale de supraveghere pot suporta costul modelelor interne de gestiune a riscurilor;
sistemele financiar-bancare pot obține calificative bune și calificative slabe;
noul cadrul presupune costuri majorate prin prisma adaptării sistemelor informatice și instruirii personalului bancar;
rolul piețelor financiare este în continuă creștere;
debitorii se confruntă cu creșterea costurilor ca urmare a riscului dependenței de ratingurile externe, în cazul în care nu pot suporta aceste costuri fiind nevoiți să accepte categoria de risc de 100%;
importanța sporită acordată notațiilor externe ale agențiilor de rating concomitent cu posibilitatea instituțiilor financiare de a utiliza notațiile interne pentru evaluarea riscului de credit.
În ceea ce privește influența Noului Acord de la Basel (cunoscut și sub denumirea de Basel II) asupra sistemului bancar românesc, autoritatea de supraveghere din România a prevăzut implementarea prevederilor Noului Acord prin normele sale, care își propun creșterea exigenței în identificarea și administrarea riscurilor cu impact semnificativ din activitatea băncilor.
1.3.5. Acoperirea riscurilor bancare prin asigurare
Riscurile din ce în ce mai complexe, alături de perspectiva integrării României în Uniunea Europeană, care presupune alinierea la standardele europene de gestiune a riscului, reprezintă factori ce determină creșterea rolului asigurărilor în activitatea societăților bancare, în ultima perioadă discutându-se tot mai mult despre necesitatea ca băncile să apeleze la societățile de asigurări pentru acoperirea potențialelor riscuri.
Asigurarea riscurilor financiare a apărut ca urmare a intensificării raporturilor de creditare și din necesitatea protejării creditorilor împotriva eventualelor pierderi suferite prin neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către debitori constituind una din cele mai convenabile modalități de management al riscului prin prisma raportului efort-efect.
Această formă de asigurare este extrem de complexă, cu sferă de manifestare pe plan intern și internațional, și cuprinde în general, asigurarea de credite interne, externe, asigurarea ratelor de credite și a creditelor de investiții și asigurarea de cauțiune și de fidelitate. Un loc aparte în cadrul asigurării riscurilor financiare îl deține asigurarea creditelor, specifică economiei de piață, care presupune existența unui sistem dezvoltat de credite și al cărei obiectiv îl reprezintă protejarea băncilor împotriva daunelor financiare generate de insolvabilitatea clienților. În perioada tranziției la economia de piață asistăm la extinderea sferei asigurărilor de credit, practicate în România și înainte de anul 1989.
Pot fi încheiate polițe de asigurare a creditelor interne pe tranzacții individuale sau pe întreaga cifră de afaceri a băncii, cele mai uzuale fiind asigurările pe întreaga cifră de afaceri, întrucât prezintă pentru bancă avantajul verificării solvabilității și bonității clienților și de către experții societăților de asigurări, iar avantajul acestora din urmă îl constituie gestionarea cu costuri reduse. Deoarece prin intermediul despăgubirii nu este acoperită integral paguba, se practică sistemul despăgubirii limitate cu franșiză la care asiguratul este obligat să suporte 20-25% din pagubă.
O altă formă a asigurării riscurilor financiare o reprezintă asigurarea creditelor de export, specific acestora fiind faptul că clientul asiguratului își desfășoară activitatea într-o altă țară decât cea în care se află asiguratul, pe lângă riscul de neplată existând și posibilitatea apariției riscului de țară. Ținând cont de riscurile mari pe care le implică asigurarea creditelor de export, aceasta beneficiază în aproape statele lumii de intervenția statului care fie completează, fie înlocuiește asigurarea clasică, instituțiile care acționează din împuternicirea și pentru contul statului putând îmbrăca diverse forme juridice: în Marea Britanie, Japonia, Țările Scandinave, de asigurarea creditelor de export se ocupă departamente specializate din ministerele de resort; în SUA și Belgia autoritatea desemnată să se ocupe cu acest tip de asigurare este o instituție publică.
În România, Banca de Import-Export a României – EXIMBANK este autorizată să asigure creditele de export, după cum urmează:
creditele acordate exportatorilor și importatorilor de comerț exterior;
creditele acordate persoanelor fizice și juridice străine, de către bănci și instituții financiare din România;
creditele acordate de băncile și societățile financiare străine pentru finanțarea activității agenților economici din România;
investițiile efectuate în străinătate de companii și bănci cu sediul în România.
În cazul asigurărilor încheiate de EXIMBANK, aceasta se angajează să asigure un anumit procent din valoarea creditelor de export, și anume 75-85% în funcție de natura bunurilor care fac obiectul exportului. În cazul tuturor asigurărilor de credite externe, contractul de asigurare trebuie să îndeplinească, pe lângă condițiile impuse de asigurator și pe cele impuse de acordurile cu Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică(OCDE) și de recomandările Asociației Internaționale a Asigurărilor de Credite și Investiții de la Berna.
Asigurările de fidelitate sunt încheiate în vederea protejării băncii împotriva pagubelor cauzate de încrederea acordată personalului angajat: fraude, furturi în timpul transportului, înșelăciune și valute false, fraude la sistemele informatice de prelucrare a datelor.
În prezent, în România, asigurările sunt practicate la scară restrânsă atât la nivelul societăților bancare cât și la nivelul instituțiilor financiare și populației, multe bănci limitându-se la cumpărarea polițelor de asigurare clasice, în timp ce la nivel internațional instituțiile similare se asigură pentru o gamă complexă de riscuri, de la răspunderea profesională, a echipamentelor electronice și a bazelor de date, până la asigurări pentru operațiuni electronice.
1.4. Instituționalizarea riscurilor bancare
1.4.1. Centrala Riscurilor Bancare
Cunoașterea riscurilor potențialilor clienți prezintă o importanță deosebită pentru activitatea oricărei societăți bancare, în acest sens fiind creată Centrala Riscurilor Bancare, ca un centru de intermediere, ce gestionează în numele Băncii Naționale a României informația de risc bancar, în condițiile păstrării secretului bancar.
Activitatea Centralei Riscurilor Bancare este reglementată de Regulamentul nr.1/1999, care prevede colectarea, stocarea și centralizarea informațiilor privind expunerea fiecărei bănci din sistemul bancar românesc față de debitorii care au beneficiat de credite/angajamente al căror nivel cumulat depășește suma limită de raportare de 200 milioane lei, precum și a informațiilor referitoare la creditele cu o valoare mai mică de 200 milioane lei la care se înregistrează întârzieri la plată mai mari de 30 de zile.
Informațiile de risc bancar referitoare la debitori-persoane fizice sau juridice nonbancare rezidente-sunt acelea care presupun apariția unor riscuri determinate de :
acordarea de credite;
asumarea de angajamente de către o bancă, în numele debitorului, față de o persoană fizică sau juridică nonbancară;
asumarea de angajamente de către o bancă, în numele debitorului, față de o altă bancă.
Utilizatorii informaților existente în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare sunt băncile și Banca Națională a României, schimbul informațiilor de risc bancar realizându-se electronic prin Rețeaua de Comunicații Interbancară. După transmiterea informațiilor de risc bancar la Centrala Riscurilor Bancare de către societățile bancare până în data de 15 alunii curente pentru luna precedentă, are loc recepționarea și gestionarea lor cu ajutorul a două fișiere:
Registrul Central al Creditelor (RCC) care conține informații de risc bancar raportate de bănci și este actualizat lunar;
Registrul Creditelor Restante (RCR) care este un fișier ce conține informații de risc bancar referitoare la abaterile de la graficele de rambursare și este alimentat lunar de Registrul Central al Creditelor.
Cele două fișiere (RCC și RCR) sunt organizate astfel încât să permită identificarea informațiilor referitoare la:
debitor, reprezentând persoana cu risc înregistrată în fișier;
– riscul individual, reprezentând expunerea unei bănci față de un debitor;
riscul global, reprezentând expunerea întregului sistem bancar din România față de un debitor.
Raportările efectuate de bănci conțin informații referitoare la:
– datele de identificare a debitorilor față de care banca înregistrează o expunere mai mare sau egală cu limita de raportare;
– informații referitoare la creditele și angajamentele de care beneficiază debitorul: tipul creditului, termenul de acordare, tipul garanției, serviciul datoriei, data acordării și data scadenței, suma acordată, suma datorată la momentul raportării, suma restantă.
Transmiterea informațiilor de către Centrala Riscurilor Bancare către bănci se realizează în două moduri:
rapoarte lunare ce cuprind informații privind toți debitorii pe care banca i-a raportat în luna respectivă, cu toate informațiile disponibile la CRB referitoare la creditele și angajamentele de care acesta a beneficiat de la toate băncile fără a se preciza însă identitatea băncilor creditoare;
ca răspuns la interogările „online” în care băncile pot solicita informații referitoare la situația riscului global și situația creditelor restante (pe o perioadă de 7 ani).
Fluxul informațional aferent Centralei Riscurilor Bancare se desfășoară conform figurii de mai jos:
Pe parcursul anului 2003, instituțiile de credit din România au efectuat 404.875 interogări ale bazei de date ale CRB (față de 131.897 în anul 2002), din care 362.665 (89,6%) cu acordul debitorilor potențiali, fiind solicitate informații despre riscul global creditele și restanțele debitorilor, creșterea numărului de interogări având o importanță deosebită în menținerea calității portofoliului de credite al băncii, în condițiile accelerării activității de creditare.
Cuantumul creditelor înregistrate în baza de date a CRB a crescut în cei 4 ani de funcționare de aproape 6 ori, în prezent în baza de date a CRB cuprinzându-se aproximativ 81,6% din valoarea creditelor (în valoare de peste 200 milioane lei) acordate sistemului bancar românesc, pondere aflată în continuă scădere ca urmare a exploziei creditului de consum.
În anul 2003 BNR a demarat un proiect de modificare a Regulamentului nr. 1/1999 privind organizarea si funcționarea CRB principala modificare constând în dezvoltarea bazei de date a CRB prin includerea unor noi informații de risc bancar referitoare la:
difuzarea centralizată a datelor aferente grupurilor de debitori evidențiate de fiecare instituție de credit;
transmiterea datelor despre fraudele cu cărți de credit efectuate de posesorii de carduri;
difuzarea informațiilor despre restanțele mai mari de 30 de zile înregistrate în restituirea creditelor de către persoane fizice, indiferent de nivelul de expunere al acestora;
informații referitoare la creditele acordate persoanelor juridice nebancare, nerezidente, care în prezent nu sunt incluse în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare.
Bibliografie
P. Halpern, J.F. Weston, E.F. Bringham „Canadian Managerial Finance”, Harcont Brace&Company, Canada, 1994, p.934
revista „Risc Consult”, nr.2-3/2002, p.1
Aurel Ioan-Giurgiu „Finanțele firmei”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000, p.67
Radu Negrea „Diversificarea riscului bancar”, Piața financiară, nr.9/1998, p.98
Marin Oprițescu, Cristi Spulbăr „Considerații privind reforma sistemului monetar și restructurarea sistemului bancar”, Analele Universității din Craiova, Seria Științe Economice, Editura Universitaria, Craiova, 1996, p.108
Ion Nițu „Managementul riscului bancar”, Editura Expert, București, 2000, p.57
Banca Reglementelor Internaționale „Risk management Guidelines for Derivates” Basel Committee on Banking Supervision, Basel, 1994
Hennie van Greuning, Sonja Brajovic Bratanovic „Analyzing and Managing Banking Risk”, Casa de Editură Irecsson, București, 2004, p.12
Luminița Roxin, opera citată, p.21
Cezar Basno, Nicolae Dardac „Management bancar”, Editura Economică, București, 2002, p.11
Maricica Stoica „Management bancar”, Editura Economică, București, 1999, p.135
G.H. Hempel, A.B. Coleman, D.G. Simonson „Bank Management”, John Wilez&Sons, New York, 1990, p.594
Institutul Bancar Român „Management bancar”, București, 2000,p.12
J.P.Morgan Chase, Annual Report, 2000
Merill Lynch, Annual Report, 2000
Vasile Dedu „Gestiune și audit bancar”, Editura Economică, București, 2003, p.101
V. Turliuc, V. Cocriș „Monedă și credit”, Editura Ankarom, Iași, 1997, p.124
S. Lăzărescu, I. Pocan, B. Moinescu, M. Turcanu „Managementul riscului și măsurarea performanțelor bancare”, Editura ASE București 2004, p. 21
„Banking needs a new Basel accord”-President of JP Morgan Chase International, Financial Times, January 2004
Ion Nițu „Analiza standard de risc pentru băncile comerciale și cea utilizată de BCR” Revista băncii nr. 4/1999
C. Brendea, V. Dăeanu, M. Zamfirescu, M. Ghiță „riscul și performanța creditului bancar în România”, Ed. Coresi, București 2001, p.32
Luminița Roxin „Gestiunea riscurilor bancare”, EDP, București, 1997, p.181
The World Bank „Analyzing and Managing Banking Risk”, Institutul Irecson, București, 2003, p.152
Marinică Dobrin „Asigurări și reasigurări”, Editura Fundația de Mâine, București, 2000, p.172
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Modelarea Deciziilor Bancare. Modalitati de Finantare a Riscului de Credit (ID: 132544)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.