.modelarea Cibernetica a Pietei Fortei de Munca
Cuprins
Bibliografie
=== Capitolul 1 ===
Capitolul 1
PIAȚA FORȚEI DE MUNCĂ. PREZENTARE GENERALĂ
1.1. PIAȚA FORȚEI DE MUNCĂ. CARACTERISTICI.
Ocuparea forței de muncă este o problemă majoră și se realizează pe piața muncii.
Piața muncii reprezintă mecanismul de reglare prin decizii libere ale subiecților economici prin intermediul salariilor, al cererii și ofertei forței de muncă. Ea vizează organizarea, reglementarea și desfășurarea relațiilor de muncă, relațiilor profesionale cu privire la următoarele aspecte:
estimarea și evidențierea ofertei și cererii de forță de muncă;
orientarea, recrutarea și angajarea forței de muncă, inclusiv sistemul de instituții, organe și organisme specializate, dotare tehnică și cu cadre aferente acestor procese;
protecția și securitatea muncii;
formarea profesională și recalificarea forței de muncă;
protecția socială a șomerilor, inclusiv evidența acestora, reintegrarea lor în activitate, gestiunea fondurilor de ajutor de șomaj;
norme generale de negociere colectivă și stabilirea periodică a salariului minim;
Piața forței de muncă reprezintă confruntarea dintre cererea și oferta de forță de muncă într-un anumit interval de timp și într-un anumit spațiu, care se finalizează prin vânzarea-cumpărarea de forță de muncă în schimbul unui preț numit salariu.
Piața muncii nu este un ansamblu omogen, ci eterogen compus din piețe de muncă individualizate până la fiecare meserie sau sprcializare. Între aceste piețe există posibilitatea influențării reciproce prin recalificare profesională.
În cele ce urmează vom constata simultaneitatea pe piața muncii a posturilor vacante și a muncitorilor în căutare de slujbe. Această simultaneitate poate fi explicată în mod divers, însă una dintre cauze rezidă în imperfecțiunea informației. Mai mult decât oricare altă piață, piața muncii este caracterizată printr-o informație imperfectă, deci costisitoare.
Pe piața muncii, cei care sunt în căutare de slujbe au mereu speranța unei cereri mai avantajoase, astfel încât ei se angajează într-un proces de căutare. Lucrătorii, decât să accepte un salariu scăzut, preferă să-și utilizeze timpul pentru căutarea unei slujbe mai bune.
Este deci rațional pentru firmă să nu-și ocupe imediat posturile vacante și pentru muncitori să nu accepte imediat ofertele de slujbe care le sunt făcute.
O consecință importantă a existenței simultane a posturilor vacante și a șomerilor este faptul că piața forței de muncă nu este un sistem static.
C.C.Holt a emis ipoteza că piața forței de muncă trebuie să fie considerată ca un sistem dinamic stochastic și acest lucru datorită caracterului aleator al căutării unei slujbe sau a unei oferte de muncă pentru participanții la piață. Această ipoteză implică faptul că piața forței de muncă este în mod constant în “stare de flux” și foarte aproape de un echilibru stochastic.Figura 1. reprezintă o asemenea piață.
Mână de lucru
Angajări Demisii Conce – care părăsește
voluntare dieri piața muncii
Creșterea
posturilor
vacante
Mână de lucru disponibilă
Mână de lucru necesară
pentru producție
Cererea de bunuri și servicii
Figura 1. Schema pieței forței de muncă
Săgețile indică mișcările muncitorilor și reprezintă fluxuri iar dreptunghiurile reprezintă stocuri. Nivelurile șomajului, utilizării forței de muncă și posturilor vacante sunt deci determinate de ratele de concediere, de demisie(rată de părăsire), de angajare și de creștere a posturilor vacante.
Simultaneitatea dezechilibrelor și legătura dintre aceste dezechilibre decurg nu numai din imperfecțiunea informațiilor ci și din caracterul stochastic al funcționării pieței forței de muncă.
Nivelul șomajului, ca și cel al posturilor vacante, au o influență asupra a ceea ce se poate numi “probabilitatea de a se întâlni un șomer și un post vacant”. Imperfecțiunea informației este sinonimă cu incertitudinea. Ea implică faptul că cei care-și schimbă locul de muncă nu au cunoscut toate oportunitățile contractelor care le sunt oferite, chiar dacă s-au angajat în procesul de căutare de locuri de muncă. Probabilitatea de a se întâlni imediat un șomer și un post vacant este foarte mică iar această probabilitate este în funcție de mărimea eșantionului de oferte, deci de timp.
1.2. OFERTA ȘI CEREREA DE MUNCĂ
Teoria neo-clasică ne permite să arătăm că:
oferta de muncă este o funcție crescătoare de salariul real anticipat;
cererea de muncă este o funcție descrescătoare de salariul real dacă întreprinderile nu sunt restricționate in ceea ce privește volumul vânzărilor lor;
Având în vedere aceste idei trebuie să le completăm pentru a lua în calcul fenomenul anticipărilor și pentru a studia situațiile keynesiene unde întreprinderile sunt restricționate prin cererea de bunuri.
1.2.1.Oferta de muncă
Analiza funcției de ofertă de muncă procedează în modul următor. Satisfacția unui individ este o funcție crescătoare de cantitatea de bunuri pe care o consumă “c” și o funcție descrescătoare de timpul de muncă “N”:
(1)
Restricția sa bugetară se scrie:valoarea consumului său la prețurile anticipate de el () este egală cu suma dintre venitul salarial (WN) unde W este salariul monetar și alte venituri (dividendele acțiunilor sale, alocațiile familiale).
(2)
Echilibrul este atins când funcția Lagrange:
(3)
atinge un extrem, deci când:
(4)
(5)
(6)
Condiția de echilibru este:
(7)
Se interpretează adesea spunând că dezutilitatea marginală a muncii este egală în valoare absolută cu utilitatea marginală a salariului, altfel spus, utilitatea marginală a bunurilor cumpărate de salariat.
c
c*
0
N * Nmax N
Figura 2. Determinarea ofertei de muncă individuale
Grafic, optimul este atins când dreapta care reprezintă restricția bugetară ( ) este tangentă la curba de indiferență. Oferta de muncă este funcție de salariul real și de venitul real nonsalarial, însă nu este posibil să știm a priori în ce sens variază oferta de muncă când salariul real crește(figura 3).
c
E1
c1
E0
c0
N0 N1
Figura 3. Efectul unei creșteri a salariului asupra ofertei de muncă
Definim elasticitatea ofertei de muncă ca raportul dintre creșterea relativă a ofertei de muncă și creșterea salariului real.
(9)
Se presupune că această elasticitate este pozitivă.
În momentul în care salariatul semnează contractul el nu știe care vor fi prețurile bunurilor pe care va vrea să le cumpere.El le va anticipa în funcție de o informație, fără îndoială,imperfectă.
Scriem funcția anticipării prețurilor sub forma:
(10)
În această formulă Pa și P sunt indici ai prețurilor. Nivelul inițial al prețului P0 este 1; salariații cunosc acest nivel inițial. este elasticitatea prețurilor anticipate.
(11)
Când =1, anticipările salariaților se realizează și prețurile cresc așa cum au fost prevăzute. Abuzând de limbaj, putem spune că, în acest caz, anticipările sunt raționale.
Când =0, salariații nu anticipează nici o variație de preț, Pa=P, anticipările lor sunt statice. Oferta lor de muncă crește când rata salariului și prețurile cresc în mod paralel.
Dacă salariații nu anticipează decât parțial creșterea prețurilor. Când prețurile și rata salariului monetar cresc în aceeași proporție, oferta de muncă va crește.
Figura 4. Anticipările prețurilor
Pa
1 P
1 P
1.2.2. Cererea de muncă
1.2.2.1. Cererea de muncă pe termen scurt
Pe perioadă mare de timp, când cantitatea de capital K utilizat de întreprindere este variabilă, funcția de producție se scrie:
(12)
,
,
Cantitatea maximă produsă este o funcție crescătoare de cantitățile de capital și de muncă utilizate.Derivatele de ordinul 1 sunt descrescătoare: utilizând mai multă muncă, pentru un capital dat, producția fabricată utilizând un muncitor suplimentar este mai mică; aceasta este legea randamentelor descrescătoare.Pe perioadă scurtă, figura 4, când este dată cantitatea de capital, producția este în funcție numai de cantitatea de muncă utilizată.
(13) , , ,
Y
Y=f(N)
Y*
NW
YNW
N
N*
Figura 5. Funcția de producție și cererea de muncă
În mod grafic, această funcție (figura 5) este reprezentată printr-o curbă crescătoare și concavă.
Să presupunem că firma caută să-și maximizeze profitul:
(14) costuri fixe
ca diferență între valoarea producției și costuri. Acestea se descompun în costuri fixe, care sunt costurile din folosirea capitalului fix și costuri variabile care se asimilează aici cu salariile.
Cererea de muncă este nivelul de angajare care maximizează profitul.Se distinge o cerere de muncă pe termen scurt și una pe termen lung. În cazul cererii pe termen scurt putem avea două cazuri:
neo-clasic, unde întreprinderea poate să-și desfacă toată producția
keynesian, unde întreprinderea este restricționată de vânzări
Funcția neo-clasică de cerere de muncă
Dacă firma își poate desface toată producția la prețul P și dacă creșterea capitalului este dată, profitul va fi maxim când productivitatea marginală a muncii va fi egală cu rata salariului. În mod formal acest rezultat este obținut maximizând profitul (pentru un cost fix dat) sub restricția funcției de producție.
(15)
Optimul este atins când
(16)
Interpretarea este că: antreprenorul are interesul să angajeze atât timp cât valoarea producției obținută de un muncitor suplimentar este mai mare decât salariul său; dacă salariul este mai mare, el concediază atunci.
Cererea de muncă se scrie:
(17)
notând cu funcția inversă a lui și salariul real. Astfel, cererea de muncă este o funcție descrescătoare de salariul real.
Pe perioadă lungă, ea este o funcție descrescătoare de salariul real și de costul folosirii capitalului: dacă costul folosirii capitalului crește, antreprenorul va apela la tehnicile care utilizează relativ mai multă muncă însă va produce producția în proporția în care cererea sa de muncă se va diminua.
Figura 6: Functia neoclasică de cerere de muncă
Funcția de cerere de muncă keynesiannă
Presupunem că salariul real va fi w și că firma nu este restricționată nici pe piața de bunuri, nici pe cea de forță de muncă, antreprenorul va angaja muncitori și oferta sa de producție va fi:
(18)
În situația șomajului keynesiann, întreprinderea nu va putea să-și desfacă oferta efectivă . Ea va adapta producția și angajarea la cererea efectivă:
(19)
Grafic (figura 6) cererea efectivă de bunuri determină producția și nivelul de angajare .
Cererea keynesiannă de muncă este funcție numai de cererea efectivă de bunuri și salariul real este inferior sau egal cu productivitatea marginală a muncii.
Pe perioadă lungă, această concluzie trebuie să fie nuanțată; chiar dacă firma este restricționată asupra vânzărilor, alegerea tehnicii optimale depinde de prețurile relative ale factorilor: o creștere a costului relativ al muncii fac întreprinderile să aleagă, pentru un nivel dat al producției, o tehnică care folosește mai puțină forță de muncă. Astfel, cererea de muncă depinde, pe perioadă lungă, de cererea de produse și de prețurile relative ale factorilor.
N N
Figura 7. Cererea de muncă keynesiană
Studii empirice asupra cererii de muncă
Studiile empirice ale cererii de muncă se sprijină cel mai adesea pe formulările de inspirație keynesiannă unde nivelul producției este unul din elementele determinante ale nivelului de angajare.
Presupunem că producția nu depinde decât de cantitatea de muncă printr-o relație de forma:
(20) ,
unde este elasticitatea producției prin reportarea la angajare, A este o constantă și unde reprezintă progresul tehnic.
Angajarea dorită se scrie:
(21)
Rata sa de creștere:
(22)
(23)
unde este rata de creștere a producției.
Este adevărat că întreprinderile nu ajustează instantaneu angajarea când cererea variază pentru că costul ajustării – de exemplu costul concedierii, nu este neglijabil și pentru că ele pot interpreta fluctuațiile de angajare ca un fenomen tranzitoriu care nu cere o adaptare a capacităților lor de producție. Brechling a propus descrierea acestei ajustări printr-o relație de forma:
(24) ,
unde este rata de creștere a cererii de muncă și unde este un parametru cuprins între 0 și 1 care măsoară flexibilitatea angajării.
Dacă = 1, cererea de muncă variază la nivelul de angajare dorit, ajustarea este deci imediată.
Dacă este inferior lui 1, ajustarea este progresivă: dacă angajarea dorită crește cu 1%, cererea de muncă crește cu %, în primul an, cu (1-) % în al doilea an…cu (1-)n % în anul n.
Durata medie de ajustare este:
(25)
De exemplu, această relație s-a estimat pentru Franța în perioada 1967-1984:
(26)
Din acest rezultat se pot trage 2 concluzii. Prima este că trebuie ca producția să crească cu 2,5% (0,0068/0,28) pe an trebuie ca nivelul de angajare să rămână stabil. A doua este că o accelerare a creșterii nu are, pe perioadă scurtă, decât efecte modeste asupra angajării: dacă rata creșterii producției crește cu 1%, cea a angajării nu crește decât cu 0,3%.
Această primă estimare este foarte grosieră pentru că ea nu ține cont de efectul variației relative a costurilor factorilor care, pe o perioadă lungă, nu trebuie să fie neglijabil. Presupunem că funcția de producție se scrie:
(27)
unde este elasticitatea producției raportată la capital. Dacă întreprinderile sunt restricționate de vânzări, angajarea dorită se scrie:
(28)
unde este rata salariului, T este costul folosirii capitalului și B o constantă. Presupunând că costul de ajustare ar fi cel descris de Brechling (23), cererea de muncă se scrie:
(29)
,unde d este o constantă.
Brigitte Dormont și Patrick Sevestre au obținut, plecând de la calculele pe care le-au efectuat asupra unui eșantion de 102 întreprinderi franceze pe perioada 1967 – 1975, estimarea următoare:
(30)
Pe perioadă scurtă, angajarea nu se adaptează decât lent la evoluția economică. Elasticitatea cererii de muncă este de numai 0,38 și efectul variației costurilor relative este semnificativ dar slab. Coeficientul de ajustare a angajării efective la angajarea dorită de un an și jumătate.
Pe perioadă lungă, elasticitatea angajării raportată la producție (1/(+) = 0,38/0,4) este de 0,962 și elasticitatea angajării prin raportare la prețurile relative (/(+) = -0,06/0,4) este de –0,15. Aceste două cifre sunt estimări plauzibile: pe perioadă lungă, accelerarea creșterii se repercutează asupra angajării și efectul substituției antrenat prin modificările costurilor relative nu este neglijabil.
Deci, din studiile empirice se pot trage două concluzii:
funcția de cerere de muncă keynesiannă specificată în mod convenabil permite o reprezentare bună a evoluției angajării
ajustarea cererii de muncă la variațiile producției este relativ slabă pe scurtă perioadă
Astfel, o creștere a producției antrenează pe termen scurt o accelerare a creșterii productivității muncii: costurile salariilor au deci tendința să se diminueze la începutul fazelor de expansiune și să crească in perioadele de depresiune. Aceasta nu implică în mod necesar că o flexibilitate mai mare a angajării ameliorează stabilitatea sistemului; ea poate să intensifice fenomenele destabilizatoare care descriu multiplicatorul keynesiann.
1.2.2.2. Cererea de muncă pe termen lung
Pe termen lung, producția este funcție de angajare și de capital.
(31) , , , ,
Dacă firma nu este restricționată de vânzări, programul de maximizare a profitului:
(32)
Condițiile de optimalitate sunt:
(33)
(34)
(35)
(36)
,unde este multiplicatorul lui Lagrange.
Angajarea dorită este o funcție descrescătoare de salariul real și, dacă, o funcție descrescătoare de costul uzurii reale a capitalului fix.
(37) , ,
Dacă întreprinderea este restricționată de vânzări , ea caută să-și minimizeze costurile:
(38)
Condițiile de optim:
(39)
(40)
Cererea de muncă va fi o funcție descrescătoare de prețurile relative ale factorilor (W/) și o funcție crescătoare de cererea de produse .
(42)
1.3. ECHILIBRUL PE PIAȚA FORȚEI DE MUNCĂ
Determinarea angajării rezultă din confruntarea ofertei și a cererii de muncă. Pentru că nimeni nu poate fi obligat să lucreze dacă nu consimte la aceasta și cum nu se poate ordona unei întreprinderi să angajeze muncitori dacă aceasta nu dorește, nivelul efectiv de angajare este egal cu minimul dintre oferta și cererea de muncă:
(43)
Echilibrul este atins când oferta și cererea de muncă sunt egale; șomajul apare când oferta este mai mare decât cererea de forță de muncă în timp ce excesul de cerere de muncă apare în situația contrară.
Presupunem că întreprinderile nu sunt restricționate de vânzările lor. Cererea de muncă este o funcție descrescătoare de salariul real. Pe termen scurt se scrie:
(44) ,
Pe de altă parte, presupunem că oferta de muncă este o funcție crescătoare de salariul real anticipat:
(45) ,
și că anticipările salariaților privind prețurile sunt date de relația:
(46) ,
Producția Ys este o funcție crescătoare de angajare:
(47) ,
și echilibrul este atins când cererea și oferta sunt egale:
(48)
Arătăm că sistemul de ecuații (44, 45, 46, 47, 48) permite să definim o relație între oferta de bunuri și nivelul general al prețurilor: când anticipările sunt perfecte, echilibrul pe piața muncii este unic și cantitatea de mărfuri ofertate nu depinde de prețuri; când salariații subestimează variațiile prețurilor, oferta de bunuri și oferta angajărilor sunt funcții crescătoare de preț.
1.3.1. Cazul anticipărilor perfecte
Dacă salariații prevăd perfect nivelul prețurilor bunurilor, elasticitatea anticipărilor este egală cu 1 și echilibrul pe piața muncii determină angajarea N*, rata salariului real de echilibru w* și oferta de bunuri:
(49)
(50)
O creștere a prețurilor nu afectează variabilele reale (angajare, oferta de bunuri și salariul) și se traduce printr-o creștere paralelă a salariului monetar. Figura 8, care reprezintă acest fenomen, este constituită din 4 diagrame.
În dreapta jos: se descrie relația de cvasiofertă între prețuri și oferta de bunuri.
În stânga jos: se reprezintă variațiile salariului monetar W care menține constant salariul real w
În stânga sus: se reprezintă oferta și cererea de muncă în funcție de salariul monetar
În dreapta sus: este reprezentată funcția de producție
Inițial, sistemul este în echilibru. Pentru un preț Po , salariile ofertei și cererii sunt Po(N) și Pof ‘(N). La echilibru, salariul monetar este Wo , salariul real w = Wo/Po , angajarea este N* și oferta de bunuri YS*. Presupunem că prețurile cresc de la Po la P1. Oferta și cererea de muncă sunt, astfel, P1(N) și P1f ‘(N); deci ratele salariului cerut de muncitori pentru furnizarea unui anumit nivel de angajare și salariului propus de întreprinderi au crescut în aceeași proporție: curbele ofertei și cererii de muncă se deplasează spre est cu o mișcare de aceeași amploare. Astfel, salariul real, angajarea și oferta de bunuri rămân la nivelul lor inițial. Relația între oferta de bunuri și nivelul general al prețurilor este reprezentată printr-o dreaptă veticală pentru că o variație de preț nu afectează oferta de bunuri.
Figura 9.
N N
W=Po(N) Y=f(N)
N* N*
W=P1’(N)
W=Pof’(N)
Wo W1 W y* Y
P P
P=W/w
P1 P1 E1
Po Po Eo
Wo W1 W y* Y
1.3.2. Cazul când salariații subestimează creșterea prețurilor
Dacă elasticitatea anticipărilor este inferioară lui 1:
Sistemul de ecuații (44, 45, 46, 47, 48) permite să stabilim existența unei relații de creștere între angajare și producție, pe de o parte și nivelul general al prețurilor, pe de altă parte. Este comod să stabilim aceste relații sub forma elasticității angajării N și a ofertei de bunuri S prin raportare la prețuri. Prin definiție, elasticitatea ofertei S și cererii de muncă ed se pot scrie:
și, prin scădere, știind că la echilibru :
(55)
Sau, prin logaritmare, relația 46 devine:
Dacă elasticitatea anticipărilor este pozitivă sau nulă, dacă es este pozitiv și ed este negativ, elasticitatea angajării prin raportarea la prețuri este pozitivă sau nulă:
(58)
Pentru a obține elasticitatea ofertei prin raportarea la prețuri este suficient să remarcăm că elasticitatea producției prin raportarea la angajare este egală cu ponderea salariilor în venitul național.
Derivând funcția de producție, relația 47 devine:
(59)
Dacă salariul real este egal cu productivitatea marginală a muncii,
se obține:
(70)
și
(71)
Elasticitățile ofertei și a angajării prin raportare la prețuri depind de trei parametri: elasticitatea anticipărilor și elasticitățile ofertei și cererii de muncă.Dacă elasticitatea anticipărilor este 1 oferta de bunuri și angajarea nu reacționează la variațiile prețurilor.În general, elasticitățile angajării și ofertei de bunuri sunt cu atât mai ridicate cu cât elasticitatea anticipărilor este mai slabă și cu cât elasticitățile ofertei și cererii de muncă sunt mai ridicate în valoare absolută.
Se remarcă în particular că, dacă dacă oferta de muncă nu reacționează la variațiile salariului real (es=0), elasticitatea cererii raportată la prețuri este nulă.
Se poate ilustra efectul unei creșteri a prețurilor asupra angajării și ofertei de bunuri în cazul particular în care salariații nu anticipează nici o variație a prețurilor (figura 9). Inițial, sistemul este în echilibru pentru un preț P0 , un salariu monetar W0 , un salariu real w0 , un nivel de angajare N0 și o ofertă de bunuri Y0. Presupunem că prețurile cresc până la P1 datorită unei creșteri a cererii bunurilor. Salariații, care nu anticipează nici o variație de prețuri, oferă mereu aceeași cantitate de muncă pentru un salariu monetar neschimbat.
Întreprinderile vor plăti pentru un volum dat al angajării, un salariu monetar mai ridicat P1f’(N).
Astfel, cererea de muncă se deplasează, pe când oferta de muncă rămâne aceeași. Echilibrul se stabilește deci, pentru un nivel de angajare N1 și o ofertă de bunuri Y1 mai ridicată; salariul monetar crește până la W1, însă foarte puțin pemtru ca salariul real se menține.
N N
N1 N1
N0 N0
W0 W1 w0P1 W Y0 Y1 Y
P P
Ys
P1 P1
1/w0 1/w1
P0 P0
w0 w1 w0P1 Y0 Y1
Figura 10. Efectele unei creșteri a prețurilor asupra angajării și venitului real în cazul unei creșteri a prețurilor parțial anticipată de salariați.
Cazul când salariații anticipează parțial variația prețurilor nu este prea diferit (figura11).Singura diferență este că salariații au un salariu monetar mai ridicat pentru aceeași cantitate de muncă; în același timp, pentru că ei subestimează creșterea prețurilor, acceptă un salariu real mai mic.
Grafic, când prețurile cresc, curbele ofertei și cererii de muncă se deplasează în sus, însă deplasarea curbei ofertei este de amploare mai mică.
N N
N1 N1
N0 N0
W0 W1 w0P1 W y0 y1 y
P P
P1 P1
1/w0 1/w1
P0 P0
w0 w1 w0P1 y0 y1 y
Figura.11. Efectele unei creșteri a prețurilor asuprea angajării și venitului real, în cazul unei creșteri a prețurilor parțial anticipată de salariați
1.3.3. Cazul unei scăderi a prețurilor
Salariații nu reacționează, fără îndoială, în același fel la o creștere și la o scădere a prețurilor. Se spune adesea că salariile monetare sunt rigide la scăderea prețurilor. Acceptăm această ipoteză care se poate explica scriind că funcția de ofertă este discontinuă pentru W0, oferta de muncă fiind nulă pentru un salariu inferior salariului inițial. Elasticitățile angajării și ofertei de muncă sunt, deci:
(72)
(73)
Deci, angajarea și oferta sunt mai sensibile la o scădere decât la o creștere a prețurilor. Grafic (figura 12), se poate reprezenta rigiditatea salariilor la scăderea funcției de ofertă de muncă.
Presupunem inițial că economia era în echilibru (W0, N0, Y0, P0, w0) . La sud de E0, funcția de ofertă de muncă este o dreaptă verticală pentru că muncitorii refuză să muncească pentru un salariu inferior lui W0 .
Presupunem că prețurile scad de la P0 la P1. Pentru un salariu monetar W0 neschimbat, cererea de muncă scade, angajarea scade până la N1 și oferta de bunuri până la Y1. Deci, salariul real crește pentru un șomaj de N0-N1 .
Reprezentăm funcția de cvasiofertă printr-o curbă foarte elastică la sud de P0 și mai puțin elastică la nord de acesta. Se pare că nu este posibil să se depășească un anumit nivel de producție datorită lipsei de mână de lucru și de echipament. Se obține astfel graficul din figura 12.
N N
N1 N1
N0 N0
w0P1 w0 Y1 Y0 Y
P P
Ys
P1 P1
P0 P0
w0P0 w0 Y0 Y1
Figura 12. Efectele unei scăderi a prețurilor asupra venitului real și angajării în cazul rigidității la scăderea salariilor nominale
P
P0
0
Y0 Y
Figura 13. O formă posibilă a funcției de ofertă globală
Dacă salariații nu anticipează o creștere a salariului pe o perioadă lungă, creșterea salariilor nu are efect asupra ofertei de muncă: efectul de substituție și efectul de venit se compensează.
Pe perioadă scurta, dacă variația salariilor este considerată provizorie, oferta de muncă reacționează pozitiv la variația salariilor. Estimarea empirică arată că elasticitatea ofertei de muncă în raport cu salariul este nulă pe perioadă lungă și că ea este egală cu 1,4 pe perioadă scurtă.
1.4. INDICATORII NUMĂRULUI ȘI STRUCTURII FORȚEI DE MUNCĂ
Pentru caracterizarea numărului forței de muncă se utilizează următorii indicatori: populația activă, populația ocupată, numărul salariaților, fondul de timp de muncă efectiv lucrat.
Populația activă cuprinde totalitatea persoanelor care au vârsta mai mare decât o anumită limită și o sursă proprie de venit realizat din prestarea unei munci utile societății.
Există numeroase diferențe în ceea ce privește definirea populației de la o țară la alta precum și în statistica organismelor internaționale, fapt ce impune precauție în folosirea indicatorului în comparațiile internaționale.În statistica O.N.U. se recomandă determinarea populației economic activă în două variante:
populația obișnuit activă- în funcție de participarea la producția de bunuri și servicii în decursul unei perioade de ani;
-populația curent activă- în funcție de participarea la producția de bunuri și servicii în decursul unei săptămâni;
Populația obișnuit activă cuprinde toate persoanele care au depășit o anumită vârstă (15 ani) și al căror principal statut în ceea ce privește activitateaîn cursul unei lungi perioade de timp (precedentele 12 luni sau precedentul an calendaristic) a fost “ocupat” sau “neocupat”. Dacă în cele mai multe săptămâni dintr-un an persoana a fost “ocupată “ sau “neocupată”, atunci este inclusă în calculul populației obișnuit activă; dacă numărul săptămânilor în care îndeplinește cele două condiții nu este preponderent, persoana nu este cuprinsă în calculul populației obișnuit active.
Populația curent activă sau forța de muncă cuprinde toate persoanele care îndeplinesc cerințele pentru a fi incluse în categoria “ocupat” sau “neocupat” așa cum sunt definite în cele ce urmează:
categoria “ocupat” cuprinde toate persoanele care au vârsta mai mare decât o anumită limită și care în timpul unei perioade de o săptămână sau o zi sunt cuprinse în următoarele categorii:
angajat plătit
a1) ”prezent la muncă” respectiv persoanele care în decursul perioadei de referință desfășoară o muncă pentru salariu în bani sau în natură;
a2) ”cu un serviciu dar absent de la muncă”, deci persoane care sunt temporar absente de la locul de muncă;
angajat în propria unitate
b1) “prezent la muncă”- persoanele care în timpul perioadei de referință prestează anumite activități pentru profitul sau câștigul familiei, în bani sau natură;
b2) “cu activitate dar absent de la muncă”- persoanele care au întreprinderi de diferite tipuri dar sunt absenți în cursul perioadei de referință de la muncă din diferite motive.
ii)categoria “neocupat”- cuprinde toate persoanele care au depășit o anumită vârstă și care în timpul perioadei de referință sunt:
“fără un loc de muncă”- cuprinde toate persoanele care nu sunt cuprinși în categoriile “angajat plătit” sau “angajat în propria unitate”
“disponibil pentru muncă”- persoane care sunt disponibile pentru munca plătită sau muncă în propria întreprindere
“în căutarea unui loc de muncă”- persoane care au întreprins diferite acțiuni pentru a-și găsi un loc de muncă.
Populația economic non-activă cuprinde toate persoanele, indiferent de vârstă, care nu sunt economic active.
Populația obișnuit neactivă cuprinde toate persoanele al căror statut de activitate principal cursul perioadei de referință, este nici ocupat, nici neocupat. Cuprinde următoarele categorii:
persoane care-și desfășoară activitatea în propria gospodărie;
persoane care studiază;
persoane care primesc venituri din proprietate sau investiții, dobânzi, rente, pensii, activitate anterioară;
alte persoane- persoane care primesc ajutoare publice, copii care nu urmează o școală etc.
Populația curent neactivă cuprinde persoanele care nu sunt ocupate sau neocupate în cursul unei perioade scurte.
În analizele economice și în comparațiile internaționale populația activă este corelată cu populația totală, sau cu anumite segmente ale acesteia, determinându-se ratele de activitate:
rata generală de activitate (RGA)
RGA=PA/P 100 PA- populația activă
P- populația totală
rata de activitate a populației în vârstă de muncă
RAPVM=PA/PVM 100 PVM- populația în vârstă de muncă
rate specifice de activitate pe grupe de vârste (RAx)
RAi=PAi/Pi 100 PAi- populația activă din grupa de vârstă i
Pi- populația totală din grupa de vârstă i
Corelând populația activă cu populația de vârstă i inactivă se obțin o serie de indicatori care stau la baza caracterizării proporțiilor care se formează între diferite grupe ale populației în funcție de vârstă și de modul de participare la procesul muncii sociale:
rata de dependență economică exprimă raportul dintre populația în afara vârstei de muncă și populația în vârstă de muncă
rata de întreținere exprimă câte persoane inactive revin la o persoană activă
Populația ocupată cuprinde populația în vârstă de muncă ocupată în una din ramurile economiei naționale precum și persoanele în afara vârstei de muncă dar care lucrează.Se deosebește de populația activă prin aceea că nu cuprinde persoanele care satisfac stagiul militar și persoanele care sunt în curs de schimbara a locului de muncă. În mărimea indicatorului populație ocupată nu se cuprind persoanele care desfășoară în exclusivitate activitate casnică, elevii și studenții de la cursurile de zi, personalul militar și cel din organizațiile politice.
În analizele economice, populația ocupată este corelată cu populația totală sau cu segmente ale acesteia, obținându-se:
rata brută de ocupare- ponderea populației ocupate în populația totală;
rate specifice de ocupare calculate pe grupe de vârstă și pe sexe;
rata de ocupare a populației potențial active exprimă ponderea populației ocupate în populația în vârstă de 15-64 ani;
rata de ocupare a populației active;
rata de ocupare a resurselor de muncă.
Numărul salariaților este un indicator care exprimă volumul forței de muncă, cuprinzând persoanele care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă. Numărul salariaților, raportându-se ca existent la un moment dat, este un indicator de stoc. Pentru asigurarea comparabilității se calculează numărul mediu al salariaților
Pentru muncitori : unde Ti- numărul de muncitori în fiecare zi a lunii
n- numărul de zile din lună
Pentru personalul de conducere, administrație și funcționari:
, unde Ti- numărul la începutul perioadei
TS- numărul la sfârșitul perioadei
Timpul efectiv lucrat exprimă volumul forței de muncă atât la nivelul unităților economice cât și al unor ramuri ale economiei naționale. Timpul efectiv lucrat exprimă totalitatea orelor, respectiv zilelor, lucrate de toți muncitorii din întreprindere sau ramura pentru care se efectuează calculul. La nivelul ramurilor indicatorul se obține prin agregarea informațiilor cuprinse în balanța utilizării timpului de lucru elaborată de către unitățile economice.
Balanța utilizării timpului de lucru cuprinde următoarele grupe de indicatori, exprimați în ore om și zile om:
fondul de timp calendaristic;
fondul de timp aferent sărbătorilor legale, zilelor de repaos și concediului de odihnă;
fondul de timp maxim disponibil c=ab
utilizarea fondului de timp maxim disponibil
d1) timp efectiv lucrat exprimat în ore om (TH) TH=THi
THi – timpul efectiv lucrat în întreprinderea i
d2 ) timp efectiv lucrat exprimat în zile om (TZ) TZ=TZi
TZi – timpul efectiv lucrat în întreprinderea i
1.5. TEORII PRIVIND FUNCȚIONAREA PIEȚEI FORȚEI DE MUNCĂ
1.5.1.Teoria contractelor implicite
Primele lucrări în acest domeniu au apărut în anii 70 cu un articol de C. Azariadis din 1975. Ideea de bază relevă observarea motivațiilor agenților. Salariații au o aversiune față de risc. Ei se tem de o scădere a venitului salarial sau de pierderea slujbelor. Antreprenorii acceptă riscul.
Rezolvarea acestei asimetrii față de risc ia forma unui contract de asigurare implicit între întreprindere și salariați. Acest contract este implicit pentru că nu are caracter juridic. El nu este nici scris, nici proclamat. În termenii acestui contract, antreprenorul ia în sarcina sa riscurile inerente ale fluctuațiilor economice. Pentru a-și atinge scopurile el nu stabilește evoluția salariilor reale de evoluția cererii care i se adresează. Acest mecanism joacă un rol dublu.Salariile reale nu scad atunci când conjunctura devine nefavorabilă. Invers, ele nu cresc în fazele de expansiune.
Existența contractelor implicite permite justificarea faptului că rigiditatea salariilor decurge din comportamentul rațional al agenților. Mai jos avem reprezentarea formalizată a acestei teorii.
1.5.1.1. Ipoteze
I1: Întreprinderea admite că va avea în viitor două stări posibile ale naturii. Fie o expansiune puternică, cu probabilitatea , fie o depresiune cu probabilitatea 1. Dacă avem o expansiune prețul de vânzare a bunurilor produse va fi P1; salariul plătit va fi w1; în recesiune vom avea P2, respectiv w2.
I2: Se admite că nivelul de utilizare a forței de muncă, n, rămâne același în cele două cazuri. Volumul bunurilor produse este, deci, Y.
I3: Antreprenorul nu are incertitudini asupra prețurilor P1 și P2 pe care le va practica cu P1>P2.
I4: Întreprinderea caută să determine valorile w1 și w2 care îi maximizează profitul.
I5: Salariații doresc să-și maximizeze utilitatea totală U.
I6: Antreprenorii sunt neutri față de risc. Aceasta semnifică că ei acceptă contractele pentru care speranța de câștig este nulă.
1.5.1.2. Rezolvare
Profitul sperat al antreprenorului, notat , este calculat în ecuația (5.1.) :
(5.1.)
Utilitatea sperată a salariaților este evaluată datorită unei funcții de tip Von Neumann-Morgenstern în care luăm în considerare speranța utilității câștigurilor. Ecuația (5.2.)indică calculul utilității totale U:
(5.2.)
unde u(w1) și u(w2) reprezintă utilitățile obținute pentru salariile w1 și w2. Funcțiile de utilitate au proprietățile standard:
(5.2.a) u
u
Contractul implicit stipulează că utilitatea totală a salariaților nu poate fi inferioară unei valori Um:
(5.3.) UUm
Pentru antreprenori aceasta se traduce prin restricția:
(5.3.1.) U=Um
Programul de optimizare a întreprinderii devine maximizarea (5.1.) sub restricția (5.3.1.).
Aversiunea pentru risc a salariaților înseamnă că ei preferă mereu un anumit salariu, notat ws, unei combinații de două salarii posibile, w1 și w2. Ei preferă ws=600 cu certitudine, situației în care ei ar avea cu o probabilitate egală w1=800 sau w2=400. Altfel spus, ei aleg 600 mai bine decât (1/2 căci:
u u u
Salariu wS pentru care u(wS)=Um se numește salariu de acceptare. Neutralitatea întreprinderii permite să scriem:
(5.4.)wS=w1w2
(5.4.) semnifică că, pentru întreprindere, este indiferent dacă plătește ws sau combinația salariilor posibile w1 și w2.
Utilizând (5.4.) ecuuația (5.1.) devine:
(5.5.)
trebuie să fie maximizat sub restricția Um=u(ws) și firma determină astfel salariul de acceptare ws. Salariul ws va determina rigiditatea pe tot parcursul perioadei contractului implicit, oricare ar fi evoluția conjuncturii. Teoria contractelor implicite tinde să arate că șomajul poate coexista cu rigiditatea salariilor scăzute.
1.5.2. Teoria salariului de eficiență
Teoria salariului de eficiență a fost în vogă în anii ’80. Un ansamblu de articole pe această temă a fost scris într-o lucrare de G.Akerlof și J.Yellen publicată în 1986. Aceste teorii aduc aceeași constatare: munca nu este un bun omogen. Mai mult, ele admit ideea că este o relație pozitivă între productivitatea salariaților și salariul real.
Pentru o întreprindere munca nu este omogenă din două serii de motive. Pe de o parte, sunt salariați buni și răi. Întreprinderea trebuie să dea mijloacele de selecționare a celor mai buni, apoi să-i păstreze. Pe de altă parte, capacitatea contributivă a unui salariat la întreprindere poate evolua independent de fenomenul natural de ucenicie. Este, deci, natural să se incie salariații la creșterea productivității lor. Numeroase modele au fost elaborate pentru a arăta că salariile reale relativ mari și rigide constituie răspunsul rațional al unei întreprinderi care dorește să muncească cu salariați eficienți. Se pot reține mai multe direcții de analiză pe care le vom caracteriza mai jos:
Modele de “selecție adversă”
O întreprindere nu posedă toată informația disponibilă în momentul în care angajează pentru a alege fără riscul erorii. Strategia optimă pentru a atrage cei mai buni salariați este de a propune un salariu ridicat. Propunerea unui salariu ridicat constituie semnalul nivelului de exigență așteptat de antreprenor.
Modele de “incitare”
Accentul este pus pe bunăvoința salariaților. Un salariat se angajează cu atât mai mult cu cât îl atrage încrederea și bunăvoința antreprenorului în prezența unui salariu ridicat.
Modele fondate pe “hazardul moral”
Întreprinderile oferă un salariu ridicat în scopul de a îndreptăți mai mult excluderea salariaților care trișează.
Toate teoriile privind salariul de eficiență susțin că productivitatea depinde de salariul real. Prezența șomerilor involuntari, care doresc să muncească, nu induce automat o scădere a salariilor. Este opusul teoriei neoclasice, după care o ofertă excedentară de forță de muncăprovoacă mereu o ajustare prin scăderea salariilor și deci, o reducere a șomajului.
Dacă admitem pertinența teoriei salariului de eficiență, lupta contra neutilizării totale a forței de muncă nu poate fi făcută printr-o scădere a salariilor reale.
1.5.3. Teoria negocierilor
Termenii contractelor colective de muncă rezultă nu dintr-un acord direct între doi agenți economici individuali ci dintr-o înțelegere între instituțiile care îi reprezintă, deci, într-o manieră mai concretă, între sindicate și reprezentanții patronatului. În general, negocierile nu privesc numai determinarea salariului și angajării forței de muncă, ci în aceeași măsură, aspecte mai calitative ale contractului cum ar fi condițiile de muncă, de exemplu.
Teoria sindicatelor și negocierilor salariale a apărut sub forma sa modernă la începutul anilor ’45 și își propune să analizeze cu mijloace proprii metodologiei neoclasice, momentul economic al acestor negocieri și, în particular, determinarea cuplului slujbe-salarii. În același timp, acest obiectiv nu a fost pus fără probleme pentru că comportamentul economic al sindicatului este cel dat de o colectivitate de indivizi. La construcția funcției obiectiv a unui grup plecând de la preferințele individuale ale membrilor care-l compun ne lovim de numeroase dificultăți.
Teoria alegerilor colective se interesează de modul cum poate apărea o decizie colectivă care posedă anumite proprietăți de raționalitate.
1.5.3.1. Comportamentul sindical
Dificultățile metodologice legate de înțelegerea economică a comportamentului sindical au fost prezentate în anii ’40. Pentru Dunlop (1944), sindicatul poate avea, ca orice agent economic o funcție obiectiv. El presupune că sindicatul maximizează masa salarială distribuită membrilor săi. Pentru Ross (1944) comportamentul sindical trebuie analizat ca “o instituție publică care operează într-un univers economic”. Înțelegerea funcționării sala trimite astfel la un demers politic, sociologic și economic.
Teoriile recente arată lipsa de consistență a fiecăreia din aceste teorii. Reprezentările propuse de Dunlop privind comportamentul sindicatului nu sunt compatibile cu postulatul raționalității individuale: obiectivele sindicale nu sunt construite plecând de la preferințele membrilor care-l compun. Pe de altă parte, este adevărat că o aproximare convingătoare a acțiunii sindicale va trebui redată cadrului instituțional care este cel al negocierii salariale, așa cum sugerează Ross. Reprezentarea modernă a comportamentului sindical va fi aportul acestor obiective.
Obiectivele unui sindicat constituit din indivizi identici
Prezența sindicatului permite salariaților să influiențeze determinarea salariului. Notăm cu W valoarea nivelului salariului și cu n numărul de slujbe. Fie N numărul de muncitori care doresc să fie angajați.
nN : toți muncitorii sunt angajați și primește fiecare salariul negociat W
nN : există Nn muncitori care se găsesc în șomaj și care primesc salariul de rezervă W0 și n muncitori care primesc W
Dacă considerăm Nn/N și n/N probabilitățile de a fi șomer sau angajat, speranța de utilitate a unui muncitor este în acest caz:
(5.6.)
Dacă Nn/N este mai mic decât 0, U(W) reprezintă obictivul unui membru al grupului de muncitori care vor să fie angajați, care poate fi asimilat aici cu un membru al sindicatului. Funcția obiectiv a sindicatului este, deci:
(5.7.)
Curbele de indiferență ale funcției W pot fi reprezentate în planul slujbe-salariu (n,w) ca în figura următoare:
w
W1
W0
0 n
Figura 1.5.3.1.
Curba de indiferență reprezintă ansamblul cuplurilor slujbe-salariu (n,w) care oferă salariaților același nivel de satisfacție.
Dacă indivizii care compun sindicatul sau grupul de muncitori ce vor să se angajeze manifestă preferințe identice, sindicatul poate avea o funcție de utilitateconstruită plecând de la preferințele muncitorilor.
Un sindicat compus din membri eterogeni
Muncitorii se pot distinge după diverși parametri, cum ar fi aversiunea față de risc, câștigurile primite în caz de șomaj sau chiar prin probabilități diferite de a se găsi în șomaj. Dacă indivizii care compun sindicatul sunt diferiți, definirea unei funcții obiectiv raționale și nedictatoriale nu este posibilă decât în anumite condiții restrictive. Sistemul de vot (prin care agenții individuali îsi exprimă preferințele în legătură cu alternativele posibile) trebuie să fie majoritar.
Votul nu trebuie să se pronunțe decât asupra unei singure decizii, deci sindicatul nu poate negocia în același timp și salariul și numărul de slujbe, deci negociind numai salariul lasă întreprinderea să aleagă nivelul angajărilor.
Este posibil ca exercitarea puterii să confere conducătorilor un avantaj în atingerea propriilor lor obiective, în detrimentul obiectivelor colectivității.
1.5.3.2.Negocierile salariale
Descrierea derulării negocierii este făcută prin două aproximări distincte, după natura variabilelor sub care este purtată negocierea. Aceste aproximări alternative generează două clase de modele: modele de “contracte optimale” și modele de drept de gestiune”
Modelele contractelor optimale
Firma și sindicatul negociază în mod simultan salariul și numărul de slujbe, aceasta dând naștere la o situație de monopol bilateral.
Firma produce un bun unic, de preț egal cu 1 cu ajutorul forței de muncă. Tehnologia sa este descrisă de Y=f(n) unde Y reprezintă producția, n numărul de slujbe și f funcția sa de producție. Dacă salariul este W, profitul se scrie deci:
=f(n)Wn
O curbă de izoprofit este un ansamblu de cupluri slujbe-salariu (n,W) care conduc toate la același profit. Curba de nivel 0 este astfel formată din cuplurile (n,W) care verifică:
0=f(n)Wn
În planul (n,W) această curbă poate fi reprezentată în următoarea figură:
W
B
C c
A’
A
wc
0 N
Confruntarea obiectivelor sindicatului și obiectivelor firmei revine la a căuta un cuplu slujbe-salarii, soluția unei situații de monopol bilateral: fiecare din cei doi agenți caută sa-și maximizeze propriul obiectiv, ceea ce revine la a atinge curba de indiferență sau curba de izoprofit cea mai înaltă posibilă. O asemenea soluție este în mod necesar un punct de tangență între curba de izoprofit a firmei și o curbă de indiferență a sindicatului, cum ar fi punctul A, de exemplu.
“Contractele optimale” sunt, deci reprezentate prin ansamblul de cupluri slujbe-salarii rezultate din confruntarea obiectivelor celor doi agenți economici, care formează o curbă denumită “curba contractelor “.
Modelul de drept de gestiune
Acest model (Nickell 1982) presupune că negocierile între firme și sindicat nu stabilesc decât nivelul salariilor, slujbele fiind determinate unilateral de firmă. Salariul este negociat la început de către parteneri. După accea, firma consideră dat acest salariu pentru a determina nivelul optim al slujbelor: maximizarea profitului rezultă din egalitatea dintre productivitatea marginală a muncii și salariu.
Cum cererea de muncă este o funcție descrescătoare de salariu, creșterea salariului negociat implică o scădere a numărului de slujbe. În aceste mod, acțiunea sindicală comportă în mod sistematic efecte defavorabile pentru numărul de slujbe.
1.6. ȘOMAJUL, CAUZE, TIPURI DE ȘOMAJ ȘI MĂSURI DE DIMINUARE A ȘOMAJULUI
În termenii pieței muncii, șomajul reprezintă excedentul ofertei față de cererea de muncă. Șomerii sunt toți cei apți de muncă dar care nu găsesc de lucru și care pot fi angajați, parțial sau în întregime, numai în anumite momente ale dezvoltării economice.
Deci, șomerii formează suprapopulația relativă pentru că reprezintă un surplus de forță de muncă în raport cu numărul celor angajați în condiții de rentabilitate impusă de economia de piață. Se impune însă, delimitarea șomajului pe domenii de activitate, alături de pregătire, specializări și meserii ale șomerilor.
Conform definiției șomajului, dată de Biroul Internațional al Muncii (organizație din sistemul Națiunilor Unite), șomer este oricine are mai mult de 15 ani și îndeplinește concomitent următoarele condiții:
este apt de muncă
nu muncește
este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată
caută un loc de muncă
Rata șomajului (RS) se determină cu relația:
RS=S/PA 100 unde S- număr de șomeri
PA-populația activă (aptă de muncă)
În prezent, se estimează că ocuparea deplină a forței de muncă presupune un șomaj de 1,5-4%. Rata naturală a șomajului (NAIRU) este rata șomajului care corespunde unei rate stabile sau inerțiale a inflației.
Șomajul poate fi rezultatul mai multor cauze care acționează concomitent. Prin natura lor, aceste cauze derivă din:
rigiditatea salariilor șomaj voluntar
din alte surse șomaj involuntar
Șomajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor la scădere. Se pornește de la ideea că salariile practicate sunt, în general, mai mari decât salariul de echilibru și aceasta se datorează pretențiilor salariaților și sindicatelor
W*/P salariul real de echilibru
W1/P salariul real practicat (superior celui de echilibru)
N* oferta de muncă satisfăcută la salariul de echilibru
N1 oferta de muncă satisfăcută la salariul real practicat
N01 oferta de muncă existentă
Salariul real W/P
W1/P
W*/P
0 N1 N* N01 Număr de salariați N
șomaj voluntar
Figura 1.6.1. Șomajul voluntar
Șomajul voluntar există, dacă în cazul unei creșteri ușoare, în raport cu salariul nominal, a prețurilor la bunurile pe care le consumă muncitorii, atât oferta totală de mână de lucru dispusă să muncească la salariul nominal curent, cât și cererea totală de mână de lucru la acel salariu ar fi mai mari decât volumul existent al ocupării.
Salariul real
CM1 CM2 oferta de muncă ce
W0/P0 corespunde salariului
de echilibru W0/P0
oferta de muncă ce
W0/P1 corespunde salariului
real de echilibru W0/P1
0
N1 N2 N2* N1* Număr de salariați
șomaj involuntar
Figura 1.6.2. Șomaj involuntar
Cererea de muncă inițială a întreprinderilor este CM1, salariul nominal este W0 iar nivelul general al prețurilor este P0. Dacă are loc o relansare a cererii globale , atunci curba cererii de muncă se deplasează spre dreapta devenind CM2, iar nivelul general al prețurilor devine P1. Salariul real scade la W0/P1, dar în ciuda acestui fapt numărul de salariați crește de la N1 la N2 și se realizează condițiile:
Diferența N2* N2 reprezintă șomajul involuntar
N2*- volumul ofertei de muncă ce corespunde unei situații în care salariul real de echilibru ar fi W0/P1
N2- volumul de muncă ce-l angajează întreprinderile în condițiile în care salariul real se ridică la W0/P1
=== Capitolul 2 ===
Capitolul 2
MODELE CIBERNETICE ALE PIEȚEI FORȚEI DE MUNCĂ
2.1. MODELUL PENTRU ȘOMAJ INVOLUNTAR (ȘOMAJ KEYNESIAN)
Cererea de muncă este presupusă a fi direct legată de volumul producției Q. Dacă funcția de producție pe termen scurt este reprezentată de :
Atunci cererea de muncă este obținută direct din rezolvarea acestei ecuații:
Funcțiile F și F-1 sunt crescătoare. De altfel, echilibrul pe termen scurt implică egalitatea între volumul producției și cel al cererii :
Se observă o dependență posibilă între oferta de muncă și salariul real:
(4)
0
s/p
Fig 2.1.1. Șomajul keynesian
Graficul ne indică faptul că anumite persoane care își oferă munca în condițiile pieței (salariului curent) nu sunt angajate. Studiul pieței bunurilor și pieței financiare este suficient pentru determinarea cererii agregate D și a producției. Deci, faptul că luăm în considerare numai submodelul real (nu și pe cel monetar) ne permite să determinăm mărimile reale: producția, utilizarea forței de muncă, puterea de cumpărare a salariilor etc. care sunt independente de mărimile monetare, adică de cantitatea de bani.
Fig. 2.1.2. Structura teoriei keynesiene
Salariul real s/p este considerat variabilă exogenă, el putând influiența determinarea cererii globale. Dacă în modul keynesian, fiind dat nivelul general al prețurilor P ca variabilă exogenă, salariul se va ajusta până la obținerea coerenței între cererea de muncă și funcția de producție.
Există un șomaj egal cu pentru că lipsa echipamentelor poate limita capacitatea de producție Q la un nivel inferior celui de producție de utilizare deplină.
Modelul keynesian cuprinde aceleași ecuații ca cele ale modelului clasic, cu excepția ecuației de ofertă de forță de muncă, care în acest model, așa cum am amintit este:
Nivelul general al prețurilor devine variabilă exogenă, iar salariul se consideră că se ajustează astfel încât să asigure coerența între cererea de muncă și funcția de producție.
Modelul keynesian cu șomaj involuntar
Echilibrul cantităților pe piața bunurilor va trebui să respecte cele două egalități:
Q = C + I + G
Se mai ia în considerare ecuația referitoare la economiile întreprinderilor:
(6) Z=(1 pQ
Echilibrul va trebui să respecte ecuația cererii de consum:
(7)
care face referire la cererea de muncă și ecuația ofertei de bunuri făcute de întreprinderi care depinde de cererea de forță de muncă:
(8)
Cele patru ecuații (4), (5), (7) și (8) definesc un sistem care permite determinarea mărimilor endogene Q, P, C și N. Acest sistem devine dichotomic când ecuația consumului 7 este înlocuită cu următoarea ecuație:
Ecuațiile (9), (4) și (5) sunt suficiente pentru a determina Q, C și venitul total P + s N, independent de caracteristicile funcției de producție. Aceasta contează doar la determinarea volumului de slujbe N corespunzător volumului Q cerut.
Ca variabile exogene avem: instrumentele obișnuite ale politicii economice G și , prețurile și salariul p și s, I și . Trebuie studiat cum variază variabilele endogene în funcție de variabilele exogene, admițând faptul că valorile date ale acestora din urmă conduc la existența unei oferte excedentare pe fiecare din cele două piețe.
Cel mai comod este să studiem variațiile infinitezimale. De exemplu, studierea relației care se stabilește între dG și dQ atunci când celelalte variabile exogene nu variază permite găsirea expresiei multiplicatorului keynesian k:
(10)
(11)
(12)
Dacă dC = 0
dP = 0
dN = 0
(14)
Dacă paranteza din dreapta este nulă, lucru care se produce atunci când funcția de consum are forma dată de ecuația 9, multiplicatorul are o formă familiară, pentru că este propensiunea marginală către consum. Dacă admitem ecuația 7, atunci avem două propensități marginale către consum distincte: una referitoare la veniturile din muncă și cealaltă care se referă la alte veniuri.
Dacă se aplică formula 9, găsim că:
(15)
Scăderea prețului crește puterea de cumpărare a activelor menajelor. O creștere a salariului nu are nici un efect asupra volumului producției Q dacă se aplică funcția de consum 9, avem numai o redistribuire a venitului total P+sN în favoarea salariilor.
Se consideră însă uzual că propensiunea marginală către consum este mai mare la veniturile salariale decât la celelalte venituri.
Considerăm funcția de consum:
(16) cu
Se obține:
(17)
Creșterea salariilor are un efect stimulativ.
Dacă funcția de consum are forma ecuației (9):
atunci o deplasare dF a funcției de producție (o creștere) nu afectează volumul producției dar duce la o diminuare a cererii de muncă . Faptul că propensiunea marginală către consum este mai mare pentru salarii decât pentru celelalte venituri agravează lucrurile, pentru că o reducere a cererii de muncă se traduce printr-o redistribuire în detrimentul salariilor, ceea ce scade cererea, deci și volumul producției.
2.2.MODELUL TEORIEI CLASICE (MODEL PENTRU ȘOMAJ VOLUNTAR)
Modelul teoriei clasice comportă 2 părți:
un submodel real
un submodel monetar
Mărimile din submodelul real: producția, slujbele, puterea de cumpărare a salariilor sunt independente de cele monetare, deci de cantitatea de monedă.
Echilibrul temporar, despre care este vorba, determină cantitatea de muncă oferită și utilizată, producția Q, venitul real R/p și consumul C al menajelor, investițiile întreprinderilor, salariul real s/p și rata profitului anticipată, aceast fiind egală cu dobânda reală anticipată. Determinarea acestor mărimi rezultă din condițiile echilibrelor pe piața bunurilor și serviciilor și pe piața muncii, precum și din distribuția venitului. Ele nu intervin nici pe piața monetară, nici pe cea a titlurilor, aceasta fiind însăși esența dichotomiei teoriei clasice. Mărimile care acționează asupra pieței bunurilor și serviciilor și asupra distribuției veniturilor trebuie să fie “reale”, nu nominale.
Considerăm pentru a simplifica lucrurile că rata de economisire a întreprinderilor este nulă = 0. Considerăm că mai putem lua ca instrumente de politică bugetară valoarea X a consumului administrațiilor sau valoarea S a anumitor transferuri. Presupunem că S=0 și luăm G=X/p ca instrument al politicii bugetare.
Menajele decid care le este oferta de muncă N, consumul C și economiile reale E/p egale cu R/p C. Ele iau în considerare rata salariului real s/p față de care își raportează munca, rata reală a dobânzii de care depind economiile și venitul real nesalarial de care dispun.
N și C depind de P/p, s/p și :
(1)
Întreprinderile hotărăsc cererea de muncă N, producția Q și investițiile I. Ele iau în considerare costul real al muncii s/p (salariul real), rata dobânzii anticipată egală cu costul uzurii capitalului și restricțiile tehnice reprezentate prin funcția de producție F.
Vom scrie, deci:
(3)
(4)
(5)
La ecuațiile precedente trebuie adăugate condiția de echilibru pe piața bunurilor și definiția venitului real:
(6)
(7)
unde este rata fiscalității.
Cele 7 ecuații au 7 variabile endogene: C, I, Q, N, P/p, s/p, iar elementele exogene sunt instrumentele politicii bugetare G și .
O soluție a acestui sistem este un echilibru de utilizare deplină a forței de muncă atunci când egalăm:
(8)
O scădere a cererii guvernamentale G nu provoacă o subutilizare a forței de muncă, ci numai adaptări de ansamblu a mărimilor care caracterizează echilibrul.
Submodelul se descompune în două părți dacă oferta de muncă nu depinde de rata reală a dobânzii, atunci înlocuindu-se ecuația 2 prin:
(9)
Ecuațiile (9), (4), (5) și (6) relativ la piața muncii, restricțiile tehnice și distribuția veniturilor determină N,s/p, Q și P/p. Dacă variază numai G dintre elementele exogene atunci nici producția, nici numărul de slujbe, nici puterea de cumpărare a salariilor nu variază.
Ajustarea se realizează datorită variației ratei dobânzii reale pentru că înlocuind relațiile (1) și (3) în relația (6) și apoi derivând, obținem:
(10)
O scădere a cererii guvernamentale va provoca o scădere a ratei dobânzii ceea ce va stimula investițile și, eventual, consumul, în măsura în care cererea agregată se restabilește la nivelul producției de utilizare deplină.
Pe piața monetară:
(11) MV = pQ M=kpQ
Unde k=1/V iar V este viteza de circulație a monedei, k și V fiind considerate date exogene pe perioadă scurtă. Știind volumul Q al producției iar masa M de monedă fiind considerată ca fiind fixată de autoritățile publice, rezultă o valoare a nivelului general al prețurilor, valoare proporțională cu M: p=M/kQ
Figura 2.2. Structura teoriei clasice
Deci, modelul general neoclasic va fi următorul și va avea următoarele ipoteze:
I1: Toți consumatorii au restricții și comportamente identice. La fel și pentru producători
I2: Bunurile produse sunt consumate, investite și economisite
I3: Producerea bunurilor se face datorită combinării factorului muncă și factorului capital care pe termen scurt se consideră că are un volum constant
I4: Factorul muncă are nivelul stabilit pe piața forței de muncă în funcție de salariul real care reprezintă variabila de ajustare
I5: Oferta de monedă este exogenă
I6: Moneda este singurul mijloc de asigurare a circulației bunurilor produse. Egalitatea între cererea și oferta de muncă se face prin ajustarea nivelului general al prețurilor. Se fixează astfel prețul monetar al bunurilor produse.
2.3. MODELUL ENKE
Face legătura între variabilele demografice și cele incluse în modelele de creștere economică
(1)
unde:
Qt reprezintă producția la momentul t
Lt reprezintă efectivul forței de muncă
Tt este factorul de progres tehnic
, , reprezintă elasticitățile marginale ale muncii, capitalului și progresului tehnic
Modelul caută să precizeze comportamentul funcțiilor Lt , Kt cu ajutorul unui submodel demografic prin care
(2)
Unde Ait reprezintă numărul persoanelor aflate la momentul t în grupa de vârstă i
unde It- investițiile la momentul t
St- economiile la momentul t
(5)
Funcția de economisire se determină considerând că în fiecare grupă de vârstă, înclinația spre economisire este o funcție de venit/locuitor:
2.4. FUNCȚIA DE PRODUCȚIE COBBDOUGLAS
Avem două situații:
Dacă considerăm producția ca fiind dependentă doar de muncă și de capital
Pe termen scurt, stocul de capital și rata de utilizare a capitalului considerăm că sunt constante pentru ca, în cazul utilizării depline a forței de muncă să nu fie valabilă legea randamentelor descrescătoare.
, ,
unde Q este producția
K, L sunt intrări de capital și forță de muncă
Rata de utilizare a capitalului k și a forței de muncă l sunt definite astfel:
k=K/K * K=kK * , k
l=L/L * L=lL * , 0 l 1
Producția este, deci funcție de utilizarea factorilor. K * și L* fiind constante, pentru ca funcția de producție să depindă doar de o singură variabilă trebuie să facem ipoteza ca k să fie constant.
Q = Al
va fi superior, inferior sau egal cu 1, după cum randamentele sunt crescătoare, descrescătoare sau constante.
Q
0 l
1
Figura 2.4.
în cazul în care mai introducem un factor: progresul tehnic
Atunci putem scrie:
Unde r este un parametru care încorporează efectul creșterii forței de muncă, capitalului și progresului tehnic.
2.5.CURBA PHILLIPS
C
u * u0 u
– rata de variație a salariilor nominale
u- rata șomajului
, ,
în condițiile în care:
, când
, pentru
unde (N DN S)/N S reprezintă variația cererii excedentare de forță de muncă
Această dependență a cererii excedentare de forță de muncă de șomaj a fost explicată de R.G.Lipsey.
Creșterea cererii excedentare crește “probabilitatea întâlnirii între un șomer și un post vacant”
Fig 2.5.1.
(NDNS)/NS
0 u0
u
Se observă că există o rată a șomajului corespunzătoare unei cereri excedentare nule și că pe măsură ce această cerere devine negativă, rata șomajului crește.
Se determină o funcție de dependență între cererea excedentară și rata variațiilor salariilor nominale de forma:
;
Fig 2.5.2.
Dacă analizăm graficul funcției Phillips, observăm că, dacă cererea excedentară agregată este nulă, rata șomajului este egală cu u* și rata variației salariului nominal este C. Punctul definit de coordonatele C și u* corespunde echilibrului global pe piața forței de muncă.
Stabilitatea salariilor monetare poate fi obținută doar prin menținerea unei rate a ofertei excedentare de forță de muncă corespunzătoare ratei de șomaj u0.
2.6.MODELUL CVASIOFERTĂ – CVASICERERE
Acest model este un model în care prețurile sunt flexibile și variază în funcție de raportul între cerere și ofertă, crescând dacă cererea este mai mare decât oferta și scăzând în situația inversă.
El adaugă condițiilor pe piața bunurilor și pe piața monetară o funcție de producție și o ecuație de echilibru pe piața muncii.
(1) Y = cY t(Y), M/P + i(r) + g
(2) 2M/2P + B/2rP = M/P + B/2rP
(3) PB/Pr = B/r
(4) M = PL(y,r)
(5) Y = f(N) f(0)=0 f’(N)0 f”(N)0
(6) NS = Nd
(7) W = Pf’(Nd)
(8) W = P a(NS) ’0
(9) Pa = P
Ecuația 1 arată egalitatea dintre ofertă și cerere
Yt(Y) arată venitul real după impozitare
M/P- valoarea reală a încasărilor monetare
i(r)- investițiile, considerate ca fiind funcție descrescătoare de dobândă
g- cheltuieli guvernamentale
Ecuația 2 exprimă egalitatea dintre bogăția netă (obligațiuni emise de Stat) și datoria publică. Bogăția netă a agenților este M/P+B/rP iar dacă stocul monetar și nivelul general al prețurilor se dublează obținem ecuația 2.
Ecuația 3 presupune că cuponul este indexat cu nivelul general al prețurilor.Admitem că datoria publică este constituită din titluri cu rentă perpetuă care vor plăti P unități monetare pe an
Ecuația 4 reprezintă echilibrul pe piața monetară
M- stocul de monedă
P- nivelul general al prețurilor
L(Y, r)- cererea de monedă, care este o funcție crescătoare de venitul real și o funcție descrescătoare de dobândă
Ecuația 5 arată faptul că producția depinde de numărul angajaților
Ecuația 6 indică echilibrul pe piața muncii
Ecuația 7 arată că cererea de muncă, fiind o funcție neoclasică care exclude posibilitatea ca producția firmelor să fie restricționată prin cerere, implică ca, salariul monetar să fie egal cu productivitatea marginală a muncc
Ecuația 8 indică faptul că oferta de muncă este o funcție crescătoare de salariul anticipat
Ecuația 9 exprimă prețurile anticipate. Dacă elasticitatea anticipărilor este 1 ,salariații prevăd fără eroare nivelul prețurilor. Dacă elasticitatea anticipărilor este mai mică decât 1 atunci salariații subestimează variația prețurilor. Dacă anticipările sunt perfecte ( 1) atunci modelul este separabil în două submodele independente.Ecuațiile 6, 7, 8și 9 determină salariul real de echilibru și nivelul angajărilor, care determină în ecuația 5 venitul real. Se pot calcula apoi rata dobânzii și nivelul general al prețurilor din ecuațiile 1 și 4
2.7. LEGEA LUI OKUN
Okun a pus în evidență o relație negativă între creșterea economică și variația ratei șomajului. Relația este următoarea:
Y/Y=ku unde Y este nivelul producției
u este rata șomajului
u = 1/k Y/Y
Okun a demonstrat existența unei legături direct proporționale între creșterea economică și numărul celor angajați și invers proporțională între creștere economică și șomaj. El observă că creșterea produsului național este mai rapidă decât scăderea șomajului.
Coeficientul k a fost determinat econometric de Okun și este 3.
Astfel, o scădere cu un procent a ratei șomajului corespunde unei creșteri a produsului națoinal cu 3%, asta într-un interva a ratei șomajului cuprins între 3 și 7,5%.
2.8. CURBA LUI BEVERIGE
Pe piața forței de muncă există în mod simultan ofertă și cerere de forță de muncă nesatisfăcută ale căror evoluții pun în evidență o relație inversă între rata locurilor vacante, notată cu v și rata șomajului, notată cu u.
Fig. 2.8.Curba lui Beverige
v
v0
u0 u
Relația lui Beverige este descrescătoare, dar nu liniară. Pentru rate ale șomajului foarte mari, vom avea un număr de posturi vacante foarte mic, dar care nu atinge nivelul nul. De asemenea, rate mici ale șomajului implică o creștere rapidă a numărului de posturi vacante.
“Absența liniarității se justifică printr-un șomaj minimal, foarte mic, atunci când numărul locurulor vacante este ridicat (exces de cerere) și un număr de locuri vacante foarte mic, atunci când șomajul este foarte ridicat (exces de ofertă)”.
(B. Gazier)
=== Capitolul 3 ===
Capitolul 3
ANALIZA SISTEMULUI CIBERNETIC AL ECONOMIEI DE PIAȚĂ
Economia de piață, văzută ca sistem cibernetic complex, poate fi reprezentată utilizând anumite forme de bază în care apar interdependențele între principalele subsisteme: agenți economici,piețe de diferite tipuri,guvern și sectorul extern.
În cele ce urmează se va încerca includerea tuturor influiențelor importante care se regăsesc in funcționarea economiei de piață. Datorită acestui fapt, modelul poate părea destul de complicat, dar în utilizarea lui se pot aduce anumite simplificări sau se pot face anumite omisiuni, fără ca prin aceasta să fie afectată valoarea modelului.
În modelul următor, economia este împărțită în următoarele subsisteme:
sistemul de producție;
sistemul raportului dintre cererea și oferta de produse ;
sistemul pieței forței de muncă;
sistemul prețuri, costuri, profitabilitate;
piața bunurilor și serviciilor;
piețele financiare:
bugetul
piețele de capital.
În continuare vom prezenta aceste subsisteme, dar ținând cont de faptul că piața forței de muncă prezintă un interes major în cadrul lucrării, vom pune accent pe funcționarea acesteia și pe legăturile sale cu subsistemul de producție și cu subsistemul de prețuri, costuri și profitabilitate.
3.1. SISTEMUL DE PRODUCȚIE
Sistemul de producție constituie un adevărat nucleu în jurul căruia se structurează celelalte sisteme amintite.
Fiecărui proces de producție din economie (notat cu a, b, c, d…) îi sunt necesare, pentru a funcționa la o scară unitară dată- adică pentru a realiza o unitate de produs finit, o anumită cantitate fixată de muncă și produse intermediare diferite. Procesul de producție realizează o cantitate fixată de output, constând din diferite produse, fiecare din acestea putând fi utilizat ca produs intermediar sau ca produs final.
Presupunem că avem un proces de producție notat cu “a”, care pentru a funcționa la o scară unitară necesită inputurile care constau din L1a unități de muncă de tip 1, L2a de unități de muncă de tip 2 etc., precum și inputurile X1a unități de produs 1, X2a unități de produs 2 etc. Procesul realizează atunci Y1a unități de produs 1, Y2a unități de produs 2 s.a.m.d.
Presupunem că avem mai multe procese de producție care în anul t funcționează la scale diferite, anume Sa(t), Sb(t), Sc(t). Inputul total de muncă de tip 1 necesar în sistemul de producție în anul t este dat de relația:
Analog, se scrie relația pentru inputul total de muncă de tip 2 necesar în anul t în sistemul de producție:
Similar pentru inputurile totale de produs 1, 2, 3 etc:
(3)
(4)
Outputurile totale de produse la sfârșitul anului t și disponibile la începutul anului t+1 vor fi date de relațiile:
(5)
(6)
Sistemul de producție este afectat de progresul tehnic. O înbunătățire tehnologică permite introducerea sau utilizarea mai eficientă a unui proces de producție, în care aceeași cantitate de output se poate obține din cantități de outputuri mai mici.
Presupunem că ideile tehnice privind fiecare nou proces care va fi introdus deja există dar s-a pus o restricție care face ca scala acestuia să fie S=0. Progresul tehnic schimbă această restricție asupra scalei diferitelor procese pe măsură ce acestea sunt “inventate”.
Diagrama procesului de producție este reprezentată în figura 3.1.
Figura 3.1.
Din figura 3.1. se observă scala la care funcționează procesele economice influențează:
outputul total din diferitele produse (linia 1)
inputurile totale necesare din diferitele produse (linia2)
inputurile totale din diferitele tipuri de muncă necesare (linia 3)
Cele trei efecte reprezentate de liniile 1, 2, și 3 sunt influiențe proporționale pozitive: o creștere a scalei fiecărui proces de producție nu poate determina o scădere a mărimilor Y, X sau L.
Starea cunoștințelor tehnologice, notată cu T * va afeca scala diferite procese de producție funcționează prin modificarea restricților de scală a proceselor care nu au fost “inventate” în trecut. Un nivel mai înalt al cunoștințelor tehnologice determină funcționarea la o scară mai înaltă sau mai redusă a proceselor de producție. Deci, progresul tehnic poate avea un efect proporțional asupra scalei, fie pozitiv, fie negativ-caracterul dublu al progresului tehnic este reprezentat în model sub forma unei linii punctate de la T * la S (linia 4) .
Liniile 1, 2, 3 și 4 reprezintă relațiile tehnologice ale sistemului de producție. Deciziile din cadrul acestui sistem pot fi exprimate ca influiențe asupra scalei la care se desfășoară diferite procese de producție. Deciziile de a produce mai mult dintr-un produs și mai puțin alt produs pot fi interpretate ca decizii de a crește scala proceselor care sunt intensive în ce privește outputul primului produs și a descrește scala proceselor care sunt intensive în ce privește outputul celui de-al doilea produs.
Deciziile de a produce outputuri într-o tehnică diferită pot fi interpretate ca decizii de creștere a scalei proceselor de producție care sunt intensive în ceea ce privește inputurile ieftine și a reduce scala proceselor de producție care sunt intensive în ceea ce privește inputurile scumpe.
Progresul tehnic poate fi interpretat drept extinderea unui proces nou inventat sau perfecționat în detrimentul unui proces de producție existent, considerat depășit.
Inputurile de la începutul fiecărei perioade de timp cuprind nu numai munca și materiile prime, dar și capitalul și construcțiile; analog, outputul de la sfârșitul perioadei de timp cuprind nu numai produsele finite și semifabricatele, dar și capitalul și construcțiile realizate.
Deci, inputul total de produse al sistemului de producție al economiei (X1,X2…) include și stocul total de capital productiv care este utilizat de acest sistem, și anume: pământul, construcțiile, materiile prime, semifabricatele intrate în sistemul de producție în perioada t; outputul total la sfârșitul perioadei (notat Y1, Y2…) reprezintă outputul de bunuri și servicii disponibil pentru consumul final plus stocul total de capital format din pământ, construcții, materii prime și semifabricate disponibile pentru a fi utilizate în sistemul de producție în perioada următoare.
3.2. SISTEMUL RAPORTULUI CERERE – OFERTĂ DE PRODUSE ȘI SERVICII
Prin ofertă, în dinamica economiei de piață în cadrul acestei abordări, înțelegem oferta potențială totală (agregată) de produse, în timp ce, prin cerere, înțelegem cererea efectivă totală pentru aceleași produse.
Dacă outputul curent din produsele 1, 2,… notat cu Y1, Y2,… depinde de cererea agregată D1, D2… , atunci se pot ivi două situații:
i) o schimbare a nivelului stocurilor de produse;
ii) un dezechilibru al cererii sau ofertei.
Din motive de simplitate presupunem că toate ajustările cererii și ofertei se fac după metoda i).
Presupunem că în economie există stocuri din toate produsele notate cu J1, J2 și că o cerere în exces determină o scădere a stocurilor, iar o ofertă în exces o creștere a stocurilor.
Notăm cu nivelul stocurilor neutilizate pe care comercianții și producătorii vor dori să le mențină pentru a acoperi fluctuațiile neașteptate în oferta sau cererea de pe piață (stocuri dorite).
Dacă X1, X2, reprezintă cererea de produse intermediare utilizate ca inputuri în sistemul de producție, G1*, G2*- cererea din diferitele produse necesare pentru consumul guvernamental (cheltuieli guvernamentale), iar C1, C2, reprezintă cererea de bunuri de consum conform liniilor 5, 6 și 7, avem:
(7)
Conform liniilor 8 și 9 avem stocul existent J1, J2 din fiecare produs:
(8)
Linia 10 ne dă nivelul stocurilor dorite .
(9)
unde i este un parametru care exprimă dorința comercianților și producătorilor de a menține un stoc de bunuri de consum, respectiv capital fix reprezentând i % din nivelul cererii produsului i. Este o relație de comportament.
Liniile 11 și 12 definesc deficitul stocurilor existente față de nivelurile lor dorite: . Dacă avem diferențe pozitive, avem atunci un deficit de stoc, iar dacă sunt negative avem un excedent de stoc.
Linile 5, 6, 7, 8, 9, 11 și 12 sunt relații de identitate iar liniile 13, 14 și 15 introduc relații de comportament.
În cadrul acestui subsistem se observă patru bucle feedback:
a)
+
Efectul de transmisie:
SYJS
Efectul de transmisie cuprinde un efect proporțional pozitiv: o legătură proporțională pozitivă SY și două efecte integrale pozitive: YJ și JS, bucla feedback fiind deci, pozitivă.
b)
+
Efectul de transmisie este:
SXDS
și avem numai efecte proporționale pozitive, bucla fiind tot pozitivă.
Buclele următoare reprezentate în figurile c) și d) adaugă buclelor anterioare informații privind deficitul sau excedentul de stoc.
c) S Y J
+
Această buclă compară stocul dorit cu cel existent și, în raport cu semnul diferenței, crește (la deficit) sau scade (la excedent) scala producției S.
Efectul de transmisie:
SYJ
Legătura proporțională negativă între J și face ca întreaga buclă să gie negativă, iar aceasta are un rol important în ajustarea la echilibru a cererii și ofertei.
Informația privind deficitul sau excedentul de stoc se formează pe baza cererii D.Efectul de transmisie al acestei bucle este:
S X I J S
Avem un efect integral negativ (DJ) și un efect proporțional negativ ceea ce face ca bucla în ansamblul ei să fie pozitivă. Aceasta corespunde creșterii scalei producției S datorită creșterii cererii de produse D.
=== Capitolul 3.3 ===
3.3. PIAȚA FORȚEI DE MUNCĂ
Procesul de producție necesită muncă de diferite tipuri. Dacă notăm cu N* cantitatea totală de muncă disponibilă în economie , în cadrul acestei economii fiind însa prezente mai multe piețe ale muncii diferite , dar interconectate , numerotate 1,2,3 etc.
Notăm cu ;
L1,L2… numărul total de muncitori de diferite ocupații angajați la momentul t
N1,N2… numărul total de muncitori din fiecare ocupație disponibile pentru angajare , cu un anumit grad de calificare, cunoștințe profesionale etc.
Liniile 16 și 17 din sistem arată că cantitatea totală de muncă nediferențiata ( oferta totală de muncă ) este egală cu disponibilul total ( N* ) mai puțin cantitățile de muincă ce sunt deja diferențiate și asociate cu diferite pițe ale muncii (N1 , N2).
Liniile 18 și 19 exprimă faptul că cantitățile de muncă încă neutilizate , disponibilă pe fiecare piață ( ofertă de muncă ) sunt date de diferențele N1-L1 , N2-L2 … .Cu cât sunt mai mari aceste diferențe cu atât este mai mică tensiunea ( lipsa forței de muncă ) pe diverse piețe ale muncii.
Linia 20 arată faptul că , cu cât este mai mare volumul de muncă neasociat încă unei piețe , cu atât mai repede el va putea fi asociat ( prin instruire ) cunei anumite ocupații N1 , N2 .
Dacă notăm cu W1 , W2 rata salariilor oferite pe diferite piețe ale muncii 1,2 atunci liinile 21,22 reprezintă puterea de absorție a pițelor particulare . Cu cât eate mai mare rata salariilor și mai scăzut șomajul , cu atât mai sigură va fi angajarea forței de muncă pe acea piață .
Linia 21 exprimă un efect integral pozitiv iar linia 22 corespunde unui efect integral negativ .
Gradul de angajare depinde însă atât de nivalul absolut al salariilor și de nivelul absolut al șomajului , cât și de rata relativă a salariului și de oprtunitățile de angajare pe diferite alte piețe decât cea în culpă .
Un salariu mare și un nivel scăzut al șomajului pe piața 1 poate atrage forța de muncă de pe piața 2 deci poate reduce rata cu care N2 este angajată și crește rata cu care N1 este angajată .Acest aspect este reprezentat asociind liniilor 21 și 22 câte olinie punctată care arată că efectul corespunzător liniei respective poate fi și invers .
De fapt , salarii mari și șomaj scăzut atrag muncă nediferențiată pe piețele forței de muncă ( fapt exprimat de linia continuă 21 și linia punctata 22 ) . Dar cum salariile relative și oportunitățile de angajare sunt mai importante , un nivel scăzut al ratei salariului sau un nivel ridicat al șomajului pe o anumită piață a muncii (linia punctată 21 și linia întreruptă 22 ) .
Linia 23 arată faptul că scala proceselor de producție Sa , Sb … poate fi extinsă numai dacă pe piața există un tip particular de muncă cerut de procesele respective.
Dacă șomajul este scăzut pe o amumită piață a muncii, aceasta va reduce rata cu care firmele sunt capabile să achiționeze munca necesară extinderii proceselor particulare de producție , evident datorită dificutății de a găsi acel tip de muncă .
Deci , linia 23 introduce acelasi tip de restricție asupra scalei proceselor de producție ca și linia 15 , aceasta din urmă referindu-se însă la produsele intermediare , inclusiv capacități de producție .
Gradul de tensiune pe diferitele piețe ale muncii poate afecta mărimea ratei salariului care este oferit pe aceste piețe . Astfel , dacă există o mare lipsă de muncă ( ofertă de muncă redusă ) , deci N1 – L1 , N2 – L2 , … au nivele scăzute puterea de negociere a muncitorilor care vor să se angajeze pe aceste piețe este mai mare și , în consecință , vor fi mai mari ratele salariilor corespunzătoare W1 , W2 .
Acest efect al șomajului redus asupra vitezei de creștere a ratei salariilor este reprezentat prin linia 24 .
Liniile 25 și 26 determină salariul total pe economie ( consumul total al forței de muncă ) .
Salariul total W-L se obține prin produsul dintre ratele salariului pe fiecare piață a muncii W1 , W2 … și nivelul de ocupare a forței de muncă de fiecare tip L1 , L2 …
În figura 3.3 se reprezintă sistemul pieței forței de muncă în conexiune cu celelalte două subsisteme introduse .
Fig 3.3
În cadrul subsistemului pieței forței de muncă pot fi puse în evidență 3 bucle ffedback ce determină comportamentul său .
Fig 3.4 a
a) S L ( N – L )
Bucla reprezentată în figura 3.4 a exprimă dependența dintre scala produselor de producție și disponibilul de muncitori de o anumită ocupație .
Bucla este negativă deoarece :
creșterea scalei produselor de producție ( S ) determină creșterea forței de muncă utilizate , deci , a numărului de muncitori angajați ( L ) :
SL
creșterea numărului de muncitori angajați duce la reducerea numărului de muncitori disponibili pentru a fi angajați L ( N – L )
scădereea numărului de muncitori disponibili va duce la limitarea creșterii în continuare a scalei S pentru că extinderea scalei are nevoie de un număr cât mai mare de șomeri cu calificările cerute de procesele de producție respective
Efectul de transmisie asociat acestei bucle se poate scrie , atunci :
S L ( N – L )S
b) Fig. 3. 4. b)
(N * – N ) N
Următoarea buclă , din figura 3.4 b este tot negativă , ea corespunzând procesului prin care din forța totală de muncă nediferențiată se formează diferitele tipuri de calificări .
cu cât numărul de muncitori calificați într-o anumită meserie ( N ) este mai mare , cu atât din forța totală de muncă nediferențiată (N*-N ) vor trece mai puțini muncitori In categoria respectivă datorită micșorării volumului de muncă neasociat încă unei piețe
deși în cadrul buclei avem și un efect integral pozitiv ( prin linia 20) ,bucla, datorită efectului proporțional negativ ( linia 17 ) va avea un efect negativ
Efectul de transmisie corespunzător este :
( N* -N ) N (N* -N)
cu cât este mai mare volumul de muncă neasociat încă unei piețe , cu atât mai repede ea va putea fi asociată ( prin instruire ) unei anumite ocupații: (N* -N) N
cantitatea totală de muncă încă nediferențiată este egală cu disponibilul total (N*) mai puțin cantitățile de muncă deja diferențiate și asociate cu diferite piețe ale muncii (N)
Fig. 3. 4. c)
N (N – L) W
Bucla de mai sus arată legătura existentă între numărul de muncitori aflați în fiecare categorie ( N ) și rata salariului categoriei respective.
cu cât numărul de muncitori calificați intr-o anumită meserie ( N ) este mai mare , cu atât numărul de șomeri ( N – L ) din acea categorie de muncitori poate fi mai mare
cu cât numărul de șomeri este mai mare , cu atât rata salariului W câștigat de categoria respectivă de muncitori se reduce
scăderea ratei salariului determină reducerea numărului de muncitori din categoria respectivă pentru că aceștia se vor putea califica în alte meserii pentru care rata salariului este mai mare
Bucla este , deci , tot negativă iar efectul său de transmisie este :
N ( N – L ) W N
Cele trei bucle feedback sunr interdependente prin intermediul variabilei care exprimă numărul de șomeri din fiecare tip de muncă
Fig. 3. 5.
N *
T * (N *- N)
S L (N – L) W N
Numărul total de muncitori N reprezintă variabila decizională cu ajutorul căreia se poate influența numărul de șomeri și , în continuare , celelalte variabile aflate pe conturul buclelor feedback în cadrul subsistemului pieței forței de muncă.
Numărul de șomeri ( N – L ) joacă un rol extrem de important în cadrul proceselor care au loc în cadrul buclelor feedback în cadrul sussistemului pieței forței de muncă . Acest număr asigură că raportul dintre cererea de muncă și oferta de muncă să permită formarea salariului ( bucla c ) , precum și a necesarului de muncitori cu calificarea necesară dezvoltării acelor industrii care realizează produse și servicii cerute pe piață ( bucla b ).
Se mai observă faptul că între subsistemul pieței forței de muncă și subsistemul de producție se formează o buclă feedback importantă , a cărei funcționare permite formarea ecilibrului pe piața forței de muncă .
Fig. 3.6.
Oferta de muncă
Cererea de muncă
3.4 SUBSISTEMUL PREȚURI – COSTURI – PROFITABILITATE
În cadrul extinderii sau contracției diferitelor industrii , o influență majoră o are raportul dintre prețurile nominale de vânzare ale outputului și costurile nominale ale imputurilor , deci profitabilitatea producției .
Cum s-a văzut în cele expuse anterior , scala ( intensitatea ) proceselor de producție din economia de piață poate fi afectată de :
cantitățile de output vândute ( linia 13 )
dorința de a spori cantitățile deținute în stoc ( linia 14 0
lipsa fizică de produse intermediare necesare în activitatea productivă ( linia 15 )
absența forței de muncă cu o calificare necesară pe piața muncii ( linia 23 )
Până acum însă , nu s-a luat în considerare faptul că întreprinzătorii vor dori să-și extindă produsele de producție profitabile și să le reducă pe cele neprofitabile.
În cele ce urmează , vom defini profitabilitatea funcționării unui proces de producție (a) la o scală unitară în anul t. Diferența între venitul realizat prin vânzarea ourputului procesului (a) și costurile implicate va fi profitul brut asociat procesului de producție a .
( 10 ) qa (t+1)=P1(t+1)Y1a+P2(t+1)Y2a-(P1(t)X1a+P2(t)X2a) – (W1(t)L1a+W2(t)L2a)
Ourputul produs de proces în perioada t va fi disponibil pentru vânzare la începutul perioadei t+1 , deci cu prețul P(t+1) , pe când inputul din produsele intermediare va fi achiziționat la începutul periodei t la un preț P(t) , la fel ca și munca necesară în procesul de producție care va fi plătită cu un salariu fixat la începutul perioadei t , W(t) .
În ceea ce privește relația dintre prețuri , se observă că :
i) cu cât este mai scăzută rata salariului , cu atât mai mare va fi profitabilitarea procesului de producție ( linia 28 ) .
ii) dacăse dau ratele salariilor , atunci prețuri mari determină profitabilități mari ale diferitelor procese de producție . Scopul esențial al unui proces de producție este să producă un surplus de output . Există o influență proporțională pozitivă a prețurilor asupra limitelor profitului ( linia 27 ) .
iii) un nivel înalt al unui anumit preț va duce la un nivel înalt de profitabilitate în alte procese productive . Dacă este un produs intermediar , va crește profitabilitatea acelor produse care îl produc , dar va descrește profitabilitatea celor care îl utilizează ca input ( linia 27 puntată ) .
iv) profitabilitatea depinde și de rata de schimbare a prețurilor de producție ( efect diferențiat pozitiv ) ( linia 27 ) .
Profitul net ( profitul brut minus dobânzile plătite la creditele acordate 0 depinde de rata dobânzii ip la creditele acordate pentru a finanța cumpărarea de produse intermediare necesare la începutul perioadei t
(11)
Din profitul brut se mai scad și ratele pe termen scurt la creditele acordate pentru cumpărarea bunurilor capitale investite în procesul a .
Deci salariile exercită asupra profitului brut un efect proporțional negativ ( linia 28) .
Principalul factor care afectează rata salariului este costul vieții . O creștere a costului vieții , prin creșterea prețurilor bunurilor de consum va determina ca ratele salariului neproporțional pozitiv de la prețurile P la salariile W reprezentat de linia 34.
Când profiturile dintr-o anumită industrie sunt mai mari , muncitorii vor cere mai insistent creșterea salariilor . Această influență se exercită ca un efect integral pozitiv al profitului net q , asupra salariilor W și este reprezentată de linia 35 .
Linia 29 arată că cu cât este mai mare profitul brut , cu atât este mai mare profitul net .
Linia 31 exprimă faptul că firmele extind scala producției la procesele a căror profit net este mare și reduc scala acelor procese pentru care se înregistrează pierderi sau profituri prea mici . Linia punctată indică faptul că o creștere a profitului net al procesului b poate determina o firmă să deplaseze resursele de care dispune de la procesul a la procesul b .
Linia 32 arată că cu cât prețul unui produs crește mai repede , cu atât mai mare va fi deficitul format între stocul real și cel dorit din acel produs .
Linia 33 exprimă faptul că , cu cât mai scăzut este profitul net asociat unui produs , cu atât mai repede va crește prețul produsului respectiv ( sau mai lent va fi redus 0 pentru a corespunde cu creșterea costului său de producție în condiții de piață staționare ( efect integral negativ ) .
Dorința de a menține scăzute stocurile de bunuri va fi influențată de așteptările ca prețurile lor să crească în viitor ( linia 36 ) . Dacă un produs cumpărat astăzi și vândut mâine , se obține un profit egal cu creșterea prețului minus dobânda care trebuie să fie plătită la banii împrumutați pentru a-i investi în stoc (linia 37 ) .
Relația 38 a fost introdusă pentru a ilustra faptul că așteptările priviind evoluția prețurilor sunt influențate de factori exogeni , fiind introdus un factor de influență adițional numit influența altor evenimente asupra așteptărilor privind prețurile (Ep*).
În cadrul acestui subsistem se formează trei bucle feedback ( figura 37 ) :
P
Dacă prețul unui produs crește , atunci stocul dorit de producător crește și el , ceea ce determină ca diferența dintre stocul dorit și cel real să se marească iar în consecință prețurile vor fi din nou crescute , incluzând și costul de stocare al unei cantități suplimentare de produs .
Efectul de transmisie este :
P J (J – J) P ,
deci bucla feedback este pozitivă :
q q ’ P
Un preț mare determină un profit brut mare , care la rândul său determină un profit net mare , ceea ce ar determina scăderea prețului dacă nu ar fi exerciattă și influența celorlalte produse și prețuri din economie . Din această cauză această buclă are o polaritate pozitivă în unele cazuri , iar în altele negativă . Efectul de transmisie asociat este :
P q q , P
q q ’ W
Exprimă conexiunile formate între profitabilitate și salarii. Un salariu mare determină o scădere a profitului brut ,deci vom avea un profit net mai mic ,de unde un salariu mai mic.
Bucla feedback este negativă ,având următorul efect de transmisie :
W q q ' W
3.5 SUBSISTEMUL PIEȚEI BUNURILOR ȘI SERVICIILOR
Un prim factor care influențează nivelul consumului diferitelor bunuri și servicii C1, C2 este mărimea veniturilor nominale disponibile pentru consum.
Cunoscând veniturile salariale nominale în cadrul subsistemului pieței forței de muncă , veniturile provenind din alte surse ( deținerea de proprietăți de exemplu ) vor fi determinate ca diferență între venitul național total și partea care corespunde salariilor.
Venitul național total din perioada t va fi realizat doar la începutul perioadei t +1 și va fi dat de expresia :
(12) Y(t+1)=[Y1(t)+J1(t)]P1(t+1)+[Y2(t)+J2(t)]P2(t+1)…-[X1(t)+J1(t)]P1(t)-[X2(t)+J2(t)]P2-=[Y1(t)-X1(t)]P1(t+1)+[Y2(t)-X2(t)]P2(t+1)+K1(t)[P1(t+1)-P1(t)]+K2[P2(t+1)-P2(t)]+…
unde K1(t)=X1(t)+J1(t)
K2(t)=X2(t)+J2(t) .
Valoarea totală brută a outputului în perioada t minus cheltuielile totale pentru inputurile de produse intermediare reprezintă venitul disponibil pentru plata salariilor , dobAnzilor și rentelor , inclusiv sporul de capital .
Liniile 29 și 40 definesc inputurile disponibile din fiecare produs K1=X1+J1 , K2=X2+J2 , iar liniile 41 și 42 definesc outputurile nete din diferite produse definesc outputurile nete din diferite produse Y1 – X1 , Y2 – X2
Linia 43 exprimă influența mărimii outputurilor nete asupra venitului național total Y ( efect proporțional pozitiv ) .
Linia 44 combină efectul proporțional pozitiv al prețurilor asupra venitului național cu efectul diferențial pozitiv al creșterii mai rapide a prețurilor .
Un capital mai mare conduce la un spor de capital mai mare dacă prețurile sunt crescătoare , deci la un venit național net mai mare dar și la un venit mai mic dacă prețurile sunt descrescătoare .
Dacă Q este venitul din preoprietate , atunci avem :
(13)
unde V este dobânda totală la datoria publică.
Dacă Tw este venitul salarial net disponibil , este venitul salarial net disponibil ,Yq este venitul net disponibil provenit din proprietate , tw* ratele impozitelor și taxelor pe venituri salariale , iar pe veniturile transferabile obținute de indivizi de la stat prin salarii și respectiv , ca proprietari , atunci venitul net disponibil din salarii Yw este salariul brut plus transferabile minus taxele totale plătite pentru venituri salariale ( liniile 49,50,51,52,53 ) :
( 14 )
Liniile 54 și 55 arată că taxele totale plătite pentru veniturile datorate proprietății sunt tq Q , în timp ce liniile 56,57,58 arată că venitul net disponibil din proprietate este venitul brut plus veniturile transferabile minus taxele plătite pe veniturile din proprietate :
( 15 )
Liniile 59 și 60 arată că cu cât este mai mare venitul net disponibil din salarii Yw și venitul net disponibil din proprietate Yq cu atât mai mari vor fi cheltuielile pentru bunurile de consum .
Linia 61 indică un efect proporțional negativ al nivelului prețurilor asupra cantităților cerute ( în același timp , însă , o reducere a cererii din alte produse ) .
Valoarea avuției deținute ( A ) este suma tuturor economiilor trecute și a economiilor curente .
Linia 62 indică faptul că cu cât mărimea economiilor Z este mai mare , cu atât mai mare va fi rata de creștere a lui A .
Liniile 63,64,65.66 și 67 exprimă 2 relații de identitate :
( 16 )
( 17 )
Linia 68 indică un efect pozitiv : cu cât avuția acumulată până în prezent este mai mare , cu atât mai mari vor fi cantitățile de bunuri cerute .
Linia 69 arată că rata dobânzii afectează alegerea dintre consum și economii , dar aceasta poate influența consumul pozitiv sau negativ .
Populația totală N * afectează nivelul consumului 9 (relația 70 ) .
În cadrul subsistemului avem o buclă feedback foarte importantă pentru dinamica acestui susbsistem :
C PC Z A
Această buclă este negativă datorită efectului proporțional negativ dintre cheltuielile totale pentru consum PC și economiile totale curente Z.
Efectul de transmisie este :
C PC Z A C
Buclele feedback care fac legătura între acest subsistem și cel al pieței forței de muncă sunt:
a)
YW C
b)
YW Z A C
În ambele bucle se observă că subsistemul pietei forței de muncă este exercitată prin intermediul numărului de angajați (L) care este influențat de scala proceselor de producție din cadrul subsistemului de producție și care determină la rândul său salariul brut total care intră în componența venitului net disponibil din salarii.
3.6. SUBSISTEMUL PIEȚELOR FINANCIARE
Pe piața financiară activele capitale pot lua o multitudine de forme : monede , bancnote , depozite la băncile comerciale acțiuni ale firmelor , bonuri de tezaur , obligațiune și altele . Pe această piață acționează intermediari financiari , iar în astfel de instituții financiare lichiditățile totale echilibrează activele totale deținute .
Piața financiară cuprinde piața monetară și piețele de capital .
Diferitelor forme de active și datorii le vor corespunde pe piața de capital venituri sau așteptări de venituri . Raportul dintre cantitatea emisă din diferite forme de active pe hârtii și datorii , și venitul acestora este dererminat de diferitele forme de rate ale dobânzii .
Pentru simplificarea structurii activelor capitale și adatoriilor presupunem că există doar 5 tipuri de active și datorii , fiecare cu propriul său venit și rata dobânzii
(1) bani pentru care se plătește dobândă și care sunt considerați ca un activ complet lichid care permite să fie exprimate toate datoriile și plățile taxelor și impozitelor și nu aduce nici un venit . Notăm cu M(t ) cantitatea de bani existentă la începutul anului t .
(2) datoria guvernamentală pe termen scurt sub forma bonurilor de tezaur emise de guvern .
Notăm cantitatea de bonuri de tezaur emisă la începutul anului t cu Fsg (t) iar rata dobânzii care va fi plătită de guvern la acestea cu i*sg (t) .
(3) datoria guvernamentală pe termen lung care ia forma unor obligațiune guvernamentale nerăscumpărabile pentru care see plătește o dobândă perpetuă .
Notăm cu Flg (t) valoarea acestor obligațiuni guvernamentale deținute de sectorul privat , cu i rata dobânzii pe termen lung plătită , astfel încât dobânda totală plătită anual la obligațiunile existente este Flg i*lg .
Rata dobânzii la o obligațiune perpetuă este numărul de ani pentru care se plătește dobânda împărțită la prețul acestuia :
(18)
4) datoria privată pe termen scurt sub forma unor bonuri de 1$ emise de sectorul privat . Numărul de bonuri emise la începutul anului t este notat Fp (t) iar rata dobânzii plătită la începutul anului t+1 este I*lg(t) .
5) active reale (durabile ) deținute de sectorul privat și a căror valoare este notată cu A (t) . Aceste active aduc proprietarilor lor un venit anual a cărui rată este notată cu ( prețul arendei , chiria la locuințe dividendele primite prin participarea la o formă și altele ) .
Sistemul bancar este un intermediar financiar care preia o parte din datoria guvernamentală și împrumută bani sectorului privat .
Autoritățile guvernamentală și bancară sunt denumite autorități monetare , iar această autoritate determină structura datoriei naționale și cantitatea de bani emisă pentru a acoperi datoria guvernamentală șiîmprumuturile către sectorul privat .
Mecanismul de finanțare a deficitului bugetar : este descris în cele ce urmează .
La începutul anului t+1 , autoritățile financiare :
1) pot crește oferta de bani M(t) la M(t+1)
2) pot crește valoarea bonurilor de tezaur de la F (t) la F (t+1) .
3) pot crește valoarea obligațiunilor guvernamentale aflate în posesia sectorului privat de la F (t) la F (t+1) .
4) pot reduce cantitatea de bani împrumutată sectorului privar de la F (t) la F(t+1) .
Deficitul bugetar la începutul anului t+1 este :
(19) B=M+Fsg +Flg -Fp
(20) Flg =Flg (t+1) -Flg (t) =
3.6.1 Subsistemul pieței monetare
Deficitul bugetar brut provine din :
creșterea cheltuielilor guvernamentale de bunuri și servicii ;
plata de către guvern a dobânzilor către sectorul privat , plus aprecierea valorii datoriei existente ;
creșterea cheltuielilor trnsferabile către salariați și deținătorii de proprietate
scăderea taxelor și impozitelor pe venit și pe proprietate , plătite de salariați și deținătorii de proprietate către guvern .
Liniile 71, 72, 73 reprezintă contribuția cheltuielilor guvernamentale de bunuri și servicii la formarea deficitului bugetar.
Liniile 81 și 82 reprezintă efectul plăților tranferabile asupra deficitului bugetar.
Linia 85 arată identitatea care există între deficitul bugetar brut și creșterea valorii datoriei naționale nete a sectorului public către sectorul privat, notată cu R.
3.6.2. Subsistemul pieței de capital
Piața de capital determină prețul (rata dobânzii) și venitul aferente fiecărui activ.
Sunt tranzacționate active reale a căror valoare este notată cu Ar.
(21)
unde K1, K2 reprezintă cantitățile disponibile din fiecare activ, iar P1, P2 prețurile de piață ale acestor active (liniile 90 și 91).
Profitabilitatea așteptată viitoare a proceselor de producție va fi cu atât mai mare cu cât creșterea actuală a profitabilității proceselor respective este mai rapidă (efectul proporțional al liniei 92).
Linia 94 completează determinarea venitului așteptat al activelor arătând faptul că dacă se dă profitabilitatea așteptată viitoare, venitul așteptat al activului este cu atât mai mare cu cât prețul lui de cost este mai mic.
Modul în care se determină structura de portofoliu dorită se arată prin liniile 105, 106, 107.
3.7. MODELUL CIBERNETIC COMPLET
După prezentarea celor șapte subsisteme, le vom asambla într-un sistem general, punând în evidență principalele bucle feedback care se formează, precum și factorii care determină creșterea, fluctuațiile și stabilitatea în economie.
Influențele existente reprezintă aspecte ale realității de care trebuie să se țină cont în descrierea sau controlul aspectului realității care este afectat de aceste influențe.
Cu ajutorul modelului cibernetic general al economiei de piață nu pot fi explicate toate tipurile de comportament dinamic dintr-o economie. Relațiile și interdependențele care se stabilesc între variabilele endogene trebuiesc exprimate prin relații matematice estimații econometrice. Vor trebui făcute ipoteze privind modul în care mecanismele feedback prezente reacționează la modificarea variabilelor de comandă exogene.
Pentru descrierea mecanismelor cibernetice de reglare care se formează este necesară stabilirea variabilelor endogene principale și a buclelor feedback care includ aceste variabile.
În figura 3.9. este prezentată structura cibernetică a sistemului economiei de piață așa cum rezultă ea din descrierea detaliată a subsistemelor menționate.
Bucla feedback 13 – 3 – 26 – 51 – 59 – 7 corespunde unui mecanism cibernetic de tip multiplicator.
Linia 13 : cu cât este mai mare nivelul cererii pentru un anumit produs, cu atât va fi mai mare scala proceselor productive la care se va realiza produsul respectiv
Linia 3 : scala la care funcționează diferitele procese de producție determină inputurile totale din diferitele tipuri de muncă necesare.
Linia 26 : cu cât nivelul de ocupare a forței de muncă de fiecare tip este mai mare, cu atât va fi mai mare salariul total pe economie.
Linia 51 : cu cât salariul brut este mai mare, cu atât venitul net disponibil din salarii Yw este mai mare.
Linia 59 : cu cât este mai mare venitul net disponibil din salarii, cu atât mai mari vor fi cheltuielile pentru bunurile de consum.
Linia 7 : cererea agregată având în componența sa cererea de bunuri de consum a indivizilor, odată cu creșterea acestei cereri de bunuri de consum, va crește și cererea agregată.
O altă buclă feedback corespunde unui mecanism cibernetic de tip accelerator : 13-2-5.
Linia 13 : creșterea cererii de produse determină creșterea scalei producției, creștere determinată de deciziile producătorilor.
Linia 2 : creșterea scalei determină creșterea inputurilor totale necesare din diferitele produse intermediare, mașini, instalații, materii prime ș.a.
Linia : cererea de produse intermediare făcând parte din cererea agregată din diferite bunuri, creșterea acesteia va determina creșterea cererii agregate
Efecte expansioniste asupra cererii de produse D se exercită și prin intermediul altor bucle feedback :
10 – 11 – 14 – 2 – 5
Un nivel ridicat al cererii de produse îi determină pe producători să ia decizii de mărire a mărimii stocurilor dorite, stocuri dorite care, cu cât vor fi mai mari cu atât vor mări deficitul stocurilor existente față de nivelurile lor dorite.
Cu cât deficitul este mai mare cu atât mai mault se va mări scala proceselor de producție, lucru care va determina creșterea inputurilor totale din diferite produse intermediare, mațini, utilaje ș.a., ceea ce va determina valoarea cererii agregate din diferite bunuri.
8 – 12 – 14 – 2 – 5
o cerere mai mare de produse determină o reducere a stocurilor existente, a căror înlocuire necesită creșterea producției, fapt ce va determina creșterea cererii de produse intermediare, mațini etc., ceea ce va duce la creșterea cererii agregate totale.
10 – 11 (sau 8 – 12 )- 32 –(36 – 11 – 32)- 27 – 29 – 31 – 2 – 5
Creșterea cererii determină creșterea nivelului dorit de stoc, a deficitului de stoc, ceea ce va duce la o creștere a prețurilor ce antrenează o creștere a profitabilității producției, lucru ce va încuraja creșterea producției pentru care este necesară creșterea cererii de produse intermediare, deci a cererii agregate.
Din analiza acestor cinci bucle feedback s-a putut observa că cererea agregată a avut cel mai important rol.
În cadrul fiecărui subsistem există câte o variabilă de stare, a cărei evoluție este determinată de mecanismele de reglare formate în cadrul sistemului și anumite variabile și parametri de control prin intermediul cărora se exercită influențe din exterior în buclele feedback formate.
Aceste variabile și parametri sunt sintetizați în următorul tabel :
Buclele feedback formate între aceste subsisteme corespund unor mecanisme de reglare și control a funcționării subsistemelor respective.
=== Capitolul 4 ===
Capitolul 4
STUDIU DE CAZ
Pentru determinarea nivelului producției și a salariului nominal vom folosi în continuare sistemul cibernetic al economiei de piață prezentat anterior în capitolul 3 care, pentru simpificare modelului va conține 5 ipoteze :
Presupunem că există un singur output ;
Există un singur tip de muncă L ;
Există doar două tipuri de prețuri de piață : P care este prețul produsului și W care reprezintă rata salariului ;
Scala la care se desfășoară procesele de producție este influențată doar de profitabilitatea q’i a proceselor respective.
Cantitatea de output care va fi cumpărată în vederea consumului final este dependentă doar de nivelul venitului disponibil și de prețul bunului destinat consumului.
4.1. MECANISMUL FEEDBACK AL REGLĂRII PIEȚEI FORȚEI DE MUNCĂ
Acest mecanism feedback de reglare se formează cu ajutorul variabilelor incluse în subsistemele S1, S3 și S4 .
Figura 4.1. Structura analitică a acestui mecanism
Scala la care se desfășoară diferitele procese de producție determină cererea de muncă pentru fiecare proces (linia 3). Suma acestora constituie cererea totală de muncă de pe piața forței de muncă L (linia 3a). Aceasta se confruntă cu oferta de muncă N * (liniile 13 și 14) care este o variabilă exogenă a sistemului.
În funcție de mărimea șomajului (N *-L) se determină salariul W (linia 15).
Mecanismul are următorul efect de transmisie :
deci încorporează o buclă feedback negativă.
Reglarea raportului dintre cererea de muncă L și oferta de muncă N * se face prin intermediul stocului de șomeri (N *-L); avem, deci, un proces de reglare prin stocuri.
Modelul matematic ce descrie funcționarea mecanismelor feedback ale reglării cererii și ofertei de muncă este următorul :
………………
……………….
,
4.2. APLICAȚIE
Vom considera un singur proces de producție care se consideră a fi în cadrul industriei prelucrătoare. Producția, nefiind omogenă, va fi exprimată valoric, nu fizic, prin înmulțirea sa cu prețurile curente iar
Se consideră că produsul tehnic nu este o constantă, ci că aceasta are o influență majoră în ceea ce privește producția, depinyând de timp.
,
W(t) reprezintă în această aplicație salariul nominal lunar.
este un coeficient care arată influența numărului de șomeri asupra salariului nominal și este cuprins între 0 și 1.
Salariul nominal din anul curent pentru a fi corect aproximat trebuie să corectăm salariul nominal din anul precedent cu inflația.
Pentru a obține valoarea producției din anul de bază care va fi vândută anul viitor va trebui să corectăm valoarea curentă a acesteia cu indicele prețurilor industriale.
Modelul va arăta astfel :
,
,
Pe baza evoluției indicelui prețurilor, a ratei dobânzii, a consumului intermediar, populației ocupate, ratei inflației, șomajului și numărului de șomeri în anii 1991 – 1995 se estimează evoluția acestora în anii 1996 – 2000.
Variabila endogenă este profilul net care influențează producția precum și progresul tehnic.
Indicele prețurilor a fost calculat cu baza în lanț, în jurul valorii de 56,35, această valoare obținându-se prin calcularea mediei aritmetice a ratei dobânzii între anii 1991 – 1995.
În cazul consumului intermediar și a populației ocupate se observă o creștere, respectiv o scădere treptată a acestora, valorile pe următorii ani obținându-se prin folosirea metodei celor mai mici pătrate.
Rata inflației are o evoluție crescătoare cu un indice de creștere de 30 %.
Se mai observă că atât rata șomajului cât și numărul de șimeri sunt într-o continuă creștere.
Numărul de șomeri la nivelulindustriei prelucrătoare s-a calculat după formula :
,
cunoscându-se ratele șomajului și populația ocupată pe anii anteriori previzionării.
Tot ca date exogene mai avem valorile producției și consumului intermediar pe anii 1993 și 1994 și salariul lunar nominal pe anul 1994.
Modelul urmărește previzionarea valorii producției și a salariului nominal pe anuii 1996 – 2001.
Prin înlocuirea în ecuația producției și în cea a profitului a datelor necesare pentru anii 1992, 1993 și 1994 se află valorile variabilelor a și b din ecuația progresului tehnic , considerându-se anul de bază t0 =1992
,
Coeficientul se află ca medie aritmetică între valorile acestuia pe ultimii ani prin înlocuirea valorilor reale ale șomajului pe anii 1991 –1995 și a salariului nominal lunar
Previzionarea salariilor
Deci vom avea rata salariilor
Previzionarea producției
În observarea rezultatelor trebuie să se țină cont de faptul că modelul prezentat anterior în capitolul 4 este un model foarte complex pentru a cărui rezolvare a fost necesar neglijarea mai multor aspecte și abordarea unor ipoteze simplificatoare care a dus la modificarea relativă a rezultatelor.
Prin însuși faptul că am presupus ca fiind prezent un singur proces de producție în cadrul industriei prelucrătoare am eliminat din start influența reciprocă a proceselor de producție care depindea de profiturile nete ale proceselor.
Deși rezultatele modelului poate nu corespund întocmai cu cele din economia reală ele pot servi totuși la observarea tendinței principalilor indicatori macroeconomici folosiți în model și la analiza evoluției viitoare a acestora.
=== Concluzii ===
Concluzii
Sistemic influențată de îndelungata perioadă de economie dirijată, centralizată, care în domeniul forței de muncă a acționat potrivit principiului ocupării depline, piața forței de muncă marcată deja de supraocupare, a continuat să recepteze semnalele celorlalte piețe care odată cu trecerea la economia de piață au parcurs un prelungit și accentuat declin.
Involuția economiei din ultimii 8 ani, manifestată prin severa reducere a investițiilor a dezorganizat relațiile dintre agenții economici pe plan intern, precum și pierderea unor importante piețe externe, s-a soldat cu o pronunțată scădere a populației ocupate (circa un milion), înregistrându-se o scădere medie anuală de 8%. În perspectivă se estimează că tendința acestora va continua, avându-se în vedere efectele prognozelor privind accelerarea proceselor de privatizare și restructurare persistente în industrie.
Ca o consecință a dezechilibrului economic s-a constatat o creștere explozivă a numărului de persoane în căutarea unui loc de muncă. Dacă în februarie 1991 rata șiomajului înregistra numai 0,6 %, la sfârșitul aceluiași an nivelul ratei șomajului a ajuns la 3 % .
În ceea ce privește evoluția inflației, în 1995 au fost luate măsuri inflaționiste, ceea ce a dus la reducerea puternică a ratei inflației până la 32,3 % (ținând cont de faptul că în anul 1993 aceasta a atins o rată de 256,1 ).
Dacă ținem însă cont de faptul că inflația și rata șomajului se află intr-o relație de invers proporționalitate acest lucru însă nu a avut efecte benefice asupra șomajului.
Dacă presupunem că indicele prețurilor își va păstra tendința de scădere, iar rata inflației, deși oscilantă, vor scădea salariile deși nu vor înregistra creșteri spectaculoase nu vor duce la o scădere a nivelului de trai al populației.
Demne de subliniat sunt tendințele rezultate în baza studiilor de restructurare elaborate pentru toate domeniile de activitate care pun în evidență drept surse de alimentare a șomajului :
disponibilizarea din industrie datorită preocupării de creștere a productivității muncii pe măsura privatizării și retehnologizării acestei ramuri a economiei ;
reducerea forței de muncă din agricultură prin desființarea unor firme organizate care asigurau prestările de servicii.
În plus, tinerii absolvenți care pătrund pe piața forței de muncă constituie o sursă de “alimentare a șomajului existent”, fenomen explicat de majoritatea agenților economici prin lipsa experienței pe plan profesional a tinerilor, integrarea acestora implicând costuri mari pentru angajator.
Pentru adaptarea calificării la cerințele pieței forței de muncă, anual se alocă sume importante pentru pregătirea a 35 – 40 mii de persoane care urmează cursuri de calificare sau recalificare în diferite meserii.
În lucrarea mea de diplomă, intitulată “Modelarea cibernetică a pieței forței de muncă” am încercat să surprind aspecte esențiale privind conceptele legate de piața forței de muncă, funcționarea acesteia, mecanismul acesteia de reglare (prin intermediul buclelor feedback care se formează) precum și aplicarea în practică a unui model al economiei de piață cu referire însă, numai la mecanismul feedback al reglării pieței forței de muncă.
În Capitolul 1 au fost prezentate conceptele generale ale forței de muncă : cererea, oferta, echilibrul pieței forței de muncă, modul în care evoluează acesta în cazul unor modificări ale prețurilor în funcție de anticipările salariaților, șomajul, precum și o serie de indicatori ai numărului și structurii forței de muncă.
În Capitolul 2 au fost prezentate câteva modele ale forței de muncă, nu numai pur cibernetice dar care făceau legătura cu o serie de variabile demografice care permit prezentarea mai detaliată a acestora modelul pentru șomajul voluntar, involuntar, modelul Enke, funcția de producție Cobb – Douglas, curba Philips, modelul cvasiofertă – cvasicerere, legea lui Okun și curba lui Beveridse.
În Capitolul 3 a fost făcută o scurtă analiză a sistemului cibernetic al economiei de piață, cu accent însă pe piața forței de muncă și eventualele legături ale acesteia cu celelalte subsisteme (sistemul de producție, sistemul raportului dintre cererea și oferta de produse, sistemul prețuri, costuri și profitabilitate, piața bunurilor și serviciilor).
Au fost prezentate și principalele bucle feedback care se formează atât în interiorul subsistemelor, cât și între acestea.
În Capitolul 4, pe baza mecanismului de reglare a pieței forței de muncă din cadrul sistemului cibernetic al economiei de piață, pe baza datelor statistice din anii 1991 – 1995 s-a încercat previzionarea pînă în anul 2001 a salariului nominal și pe baza acestuia a ratei salariului nominal, a producției și a profitului net.
Chiar dacă datele obținute nu corespund poate, întocmai cu realitatea, trebuie să ținem totuși, cont de faptul că nu am avut la dispoziție date pe mai mulți ani de zile pentru că abia după 1989 a început tranziția spre economia de piață, de faptul că politicile economice care au influențat principalele variabile macroeconomice nu au fost întotdeauna aceleași, ci ele s-au schimbat în funcție de schimbările politice care au avut loc, acest lucru făcând destul de dificilă previzionarea lor.
Se observă că modelul, deși apelează la o serie de simplificări ale sistemului cibernetic inițial al economiei de piață, este valid, dovedindu-se util în evidențierea unor tendințe ale economiei pe un orizont mediu de timp.
Utilizarea sa practică necesită însă luarea în calcul a mai multor date privind diversele procese de producție care au loc la nivelul întregii economii naționale.
Introducere
IMPORTANȚA FORȚEI DE MUNCĂ ÎN STRATEGIILE
DE DEZVOLTARE
În peisajul atât de divers și de bogat al științei contemporane, cibernetica ocupă un loc privilegiat pe care-l datorează atât obiectului ei specific, cât și actualitații strategiilor și politicilor de dezvoltare socială și economică, în care populația apare drept factor principal și beneficiar al acestora.
Populația, “omul la plural”, dupa expresia inspirată a unui sociolog, este o realitate deosebită, un sistem cu multe dimensiuni, integrat împreună cu celelalte sisteme în marele sistem social.
Datorită caracterului complex al structurii interne, al relațiilor de interdependență și intercondiționare ce se stabilesc între populație și dezvoltarea economico-socială,aceasta poate fi asimilată unui sistem cibernetic, în cadrul căruia se manifestă, în anumite limite, procese de autoreglare.
Sistem cu trăsături specifice, populația este în același timp unul din principalele subsisteme ale economiei naționale. Este de neconceput desfășurarea oricărei activitați economice și sociale, existența societații în general, făcând abstracție de colectivitatea umană.
Un factor determinant al dezvoltării economico-sociale a unei țări îl constituie potențialul uman de care dispune. Analiza statistică a potențialului umantrebuie făcută ținând cont de resursele de muncă, de forța de muncă ocupată.
Deci unul din factorii primordiali ai creșterii economice îi constituie resursele de muncă (mâna de lucru), adevărat “izvor de bogăție” după cum afirmau mercantiliștii.
Aspectul calitativ al forței de muncă include rolul creșterii nivelului de instruire, îmbunătățirea structurii pe vârste și sexe a forței de muncă,reducerea timpului de muncă și creșterea timpului de odihnă.
Problema incompletei utilizări a mâini de lucru prezintă o preocupare continuă în vederea diminuării proporției celor care nu își găsesc un loc de muncă. Aceasta face ca rata șomajului să fie considerată o variabilă specificată în majoritatea studiilor care își propun prezentarea economiei unei țări.
Un alt aspect demn de semnalat din multiplele caracteristici pe care le presupun resursele umane privite ca factor al creșterii economice îl reprezintă motivația muncii. Un număr mare de salariați nu implică un volum mai mare al producției. Trebuie luate în calcul și aspectele: calificarea salariaților, capacitatea lor de efort, durata perioadei de muncă, dar mai ales factorul care-i determină să lucreze la limita maximă a posibilităților lor, și acest factor îl constituie motivația muncii întreținută de stimulentele materiale și morale. O intensă motivație, măsurată prin cuantumul veniturilor poate fi compatibilă cu efecte sensibil mărite în ceea ce privește creativitatea, calitatea activității, volumul rezultatelor.
Toate aceste caracteristici invită la o tratare mai nuanțată a rolului resurselor de muncă în modelare, aceasta din cauză că variabila nu se referă la pioni, piese sau agregate a căror influență este direct proporțională cu numărul lor, ci o forță care ascultă de resorturi raționale sau sentimentale și care procedează în consecință.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .modelarea Cibernetica a Pietei Fortei de Munca (ID: 133595)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.