.modelarea Cibernetica a Activitatii Bancare

CAP.1 SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC

1.1 TRANZIȚIA ȘI SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC…………………..……..3

1.2 FUNCȚIILE BĂNCII CENTRALE…………………………………………..…4

1.3 BĂNCILE COMERCIALE…………………………………………………..….8

1.3.1 OPERAȚIUNILE BĂNCILOR COMERCIALE……………………………………..…..9

1.3.2 Produse Și servicii bancare……………………………………………..……13

1.4 RESTRUCTURAREA SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC…………..…14

1.4.1 Restructurarea portofoliilor bancare……………………………..…14

1.4.2 Recapitalizarea bĂncilor………………………………………………….…15

1.5 Reducerea riscului în sistemul bancar …………………..….16

1.5.1 Riscul moral……………………………………………………………………..…16

1.5.2 Riscul sistemic ……………………………………………………………………..16

1.5.3 Restructurarea sistemului de plĂȚI………………………………..….…17

1.6 Privatizarea bĂncilor……………………………………………..…18

1.7 EVOLUȚIA SISTEMULUI BANCAR……………………………………..…20

.

CAP.2 RATA DOBÎNZII ȘI CREDITUL

2.1 ELEMENTELE DEFINITORII ALE DOBÎNZII………………………..……23

2.1.1. FACTORII CARE DETERMINĂ FORMAREA DOBÎNZII…………………..…..…..23

2.1.2 STRUCTURA RATEI DOBÎNZII………………………………………………………25

2.1.3 DOBÎNDA NOMINALĂ ȘI DOBÎNDA REALĂ……………..…………….……..…..26

2.2 TEORII ASUPRA DOBÎNZII………………………………………………….27

2.2.1 TEORIA FONDURILOR DE ÎMPRUMUT………………………………………….…27

2.2.2 TEORIA MONETARĂ A LUI KEYNES……………………………………….…..…..28

2.3 CREDITUL…………………………………………………………………….…30

2.4 ROLUL DOBÎNZII PE PIAȚA CREDITELOR..……………………………..31

2.4.1 DOBÎNDA și piața creditului…………………………………………..…….….31

2.4.2 lEGĂTURA DOBÎNDA-PREȚ OBLIGAȚIUNI…………………………………….…..32

2.5 CEREREA ȘI OFERTA DE CREDITE…………………………………….…..32

2.5.1 Cererea de credite………………………………………………………….….….32

2.5.2 Oferta de credite………………………………………………………….………..35

2.5.3 Determinarea ratei dobînzii………………………………………………..….37

2.6 MANAGEMENTUL DOBÎNZII BANCARE……………………………..….…38

2.6.1 RATA DOBÎNZII LA DEPOZITELE LA TERMEN…………………………….…..…..38

2.6.2 RATA DOBÎNZII ȘI INFLAȚIA……………………………………………………..…..44

CAP.3 GESTIONAREA RISCURILOR BANCARE

3.1 RISCURILE BANCARE……………………………………………………….…49

3.2 CLASIFICAREA RISCURILOR BANCARE……………………………….…..51

3.3 GESTIONAREA RISCURILOR BANCARE……………………………………53

3.3.1 PREZENTARE GENERALĂ…………………………………………………….…………53

3.3.2 Indicatori de pondere……………………………………………………….……..55

3.3.3 Indicatori de dinamică……………………………………………………….……56

3.3.4 Indicatori cE corelează unele active și pasive…………………………56

3.3.5 Concluzii referitoare la riscul de lichiditate…………………………57

3.3.6 Concluzii referitoare la alte tipuri de risc………………………………60

3.4 RISCUL ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE…………………………….…..61

3.4.1. ANALIZA CREDITULUI………………………………………………………………….62

3.4.2 RISCUL LA SELECTAREA PT AGENȚII ECONOMIC……………………………..…..63

3.4.3 RISCUL LA SELECTAREA PT PERSOANE FIZICE……………………………………..66

3.5 MANAGEMENTUL RISCULUI RATEI DOBÎNZII…………………………..67

3.5.1 Riscul ratei dobînzii……………………………………………………….….….67

3.5.2 Tehnici de măsurare a riscului ratei dobînzii…………………..….….68

3.5.3 Metoda GAP………………………………………………………………….…….….71

3.6 METODE DE ANALIZĂ A RISCULUI BANCAR…………………………….72

3.6.1 MANAGEMENTUL ACTIVELOR SI PASIVELOR (MAP)……………………………72

3.6.2 TESTUL R……………………………………………………………………………..….74

3.6.4 Determinarea bonității agenților economici……………………….….75

3.6.5 CREDIT – SCORINGUL……………………………………………………………….…76

CAP.4 GESTIONAREA PLASAMENTELOR BANCARE

4.1. RENTABILITATEA ȘI RISCUL PORTOFOLIILOR …………………………80

4.1.1. RISCUL UNUI PORTOFOLIU DE DOUĂ TITLURI FINANCIARE……………………80

4.1.2 RISCUL UNUI PORTOFOLIU FORMAT DIN 'N' TITLURI FINANCIARE………….…82

EVALUAREA PLASAMENTELOR BANCARE CU AJUTORUL MODELULUI A.P.T……………………………………………………………..83

4.2.1 COMPONENTELE RENTABILITĂȚII PLASAMENTELOR FINANCIARE………….83

4.2.2 MODELUL A.P.T. – PREZENTARE TEORETICĂ……………………………………..85

4.2.3 MODELUL A.P.T. : APLICAȚIE………………………………………………………….87

4.3 MODELUL DIAGONAL DE SELECȚIE A PORTOFOLIULUI……………..89

4.3.1 IPOTEZELE MODELULUI DIAGONAL………………………………………….……..89

4.3.2 RISCUL PORTOFOLIULUI ÎN MODELUL DIAGONAL…………………………….….91

4.3.3 MODELUL DIAGONAL : APLICAȚIE………………………………………………..…93

BIBLIOGRAFIE

Cezar Basno, Dardac N.,Floricel C.–Monedă,Credit,Bănci, Ed. Didactică și Pedagogică București 1994

Maricica Stoica – Management Bancar, Ed. Economică 1999

Ion Stancu–Finanțe, Ed. Economică București 1997

Ionescu Lucian–Bănci și operațiuni bancare, Ed. Economică București 1996

Ionescu Lucian–Economia și rolul băncilor, Ed. Economică București 1997

Roxin Luminița–Modernizarea structurilor bancare românești-Teză de Doctorat, București 1995

Lumința Roxin–Gestiunea riscurilor bancare, Ed. Economică București 1996

Scarlat Emil,Nora Chiriță–Sisteme cibernetice ale economiei de piață, Ed. Economică București 1997

Vasile Dedu–Management bancar, Ed. Economică București 1995

Vasile Dedu–Gestiune bancară, Ed. Economică București 1995

Ion Purcaru–Matematici financiare și decizii în afaceri, Ed. Economică București 1996

Stancu Stelian, Huidumac Cătălin–Teoria portofoliilor…, Ed. Economică București 1999

V. Păușescu–Tehnica și evidențierea operațiunilor bancare, Ed. Economică București 1995

Banca Română de Dezvoltare– Anuarul Statistic 1997,1998,1999

=== Capitol1 ===

CAP.1 SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC

1.1 TRANZIȚIA ȘI SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC………………………..3

1.2 FUNCȚIILE BĂNCII CENTRALE……………………………………………4

1.2.1 Funcția de bancă a statului……………………………………………………………4

1.2.2 Funcția de casier al statului………………………………………………………………4

1.2.3 Funcția de emisiune monetară…………………………………………………………..5

1.2.4 Funția de centru al politicii monetare …………………………………………………..5

1.2.5 Funcția de verigă centrală a sistemului bancar………………………………………….6

conflictul de perspectivă…………………………………………………………………….6

conflictul de atitudine față de inovație………………………………………………………6

1.2.6 Funcția de centru al politicii valutare……………………………………………………7

1.2.7 Funcția de reprezentant al statului în relațiile financiare…………………………… ….7

1.3 BĂNCILE COMERCIALE…………………………………………………….8

1.3.1 OPERAȚIUNILE BĂNCILOR COMERCIALE………………………………………..9

A. Operațiunile pasive…………………………………………………………….…10

Depozitele bancare……………………………………………………….10

Rescontul…………………………………………………………………10

Operațiunile de lombardare………………………………………………10

Capitalul propriu și fondurile de rezervă…………………………………10

B. Operațiunile active…………………………………………………………….…11

B.1 Operațiunile de creditare a agenților economici …………………..…11

Creditarea capitalului fix ……………………………………………11

Creditarea cheltuielilor de exploatare…………………………….…11

a)Creditarea creanțelor comerciale………………………….…11

b)Creditele de trezorerie…………………………………….…12

B.2 Operațiunile de creditare a persoanelor fizice ……………………..…12

B.3 Operațiunile de plasament………………………………………….…12

1.3.2 Produse Și servicii bancare…………………………………………………13

1.4 RESTRUCTURAREA SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC……………14

1.4.1 Restructurarea portofoliilor bancare………………………………14

Abordarea descentralizată…………………………………………………15

Abordarea centralizată……………………………………………………15

1.4.2 Recapitalizarea bĂncilor………………………………………………..…15

1.5 Reducerea riscului în sistemul bancar …………………….16

1.5.1 Riscul moral………………………………………………………………………16

1.5.2 Riscul sistemic …………………………………………………………………..16

1.5.3 Restructurarea sistemului de plĂȚI………………………………….…17

Gestiunea riscurilor in sistemul de plăți. ……………………………..…17

1.6 Privatizarea bĂncilor………………………………………………18

1.7 EVOLUȚIA SISTEMULUI BANCAR………………………………………20

1.armonizarea internă……………………………………………………21

2.armonizarea cu practicile bancare vest-europene…………………..…21

3.politica monetară………………………………………………………21

4.Convertibilitatea leului…………………………………………………21

CAP.1 SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC

1.1 TRANZIȚIA ȘI SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC

Prin sistemul centralizat, rolul și funcțiile băncilor au fost strict limitate și priveau in principal, atragerea disponibilităților de la populație și din economie și distribuirea acestora, conform planului de credite unor intreprinderi sau unor persoane, fără nici o legătura cu rentabilitatea, riscurile și costul proiectelor finanțate.

Însă băncile trebuiau să respecte anumite reglementări stricte, de exemplu, aveau voie să transfere fonduri către intreprinderi, numai în conformitate cu planul național unic. Ele aveau un rol pasiv și erau unități administrativ-contabile ce dețineau evidența fondurilor împrumutate.

Odată cu trecerea României la economia de piață a trebuit reformat sistemul bancar prin elaborarea și adoptarea unor noi legislații bancare privind organizarea și funcționarea băncilor. Aceste reglementări au fost concepute pentru a acorda flexibilitate economiei de piață și pentru a încuraja inițiativa privată prin asigurarea mobilizarii economiilor interne și alocarea lor eficientă către cele mai rentabile utilizări .

Din punct de vedere strict financiar, băncile influențează derularea procesului de privatizare nu numai prin oferirea de capital necesar pentru ca sectorul privat să cumpere intreprinderile de stat ci și prin creditarea intreprinderilor de stat ce se restructurează. În lipsa altor institutii financiare, băncile vor trebui să asigure și serviciul de consultanță pentru clienți. Astfel cele mai multe intreprinderi de stat nu-și vor asuma singure sarcina modernizării și a restructurării, fiind forțate să respecte restricția bugetară.

Eforturile țărilor care traversează o perioadă de tranziție de a dezvolta fonduri de investiție, piețe de obligațiuni și acțiuni, nu pot avea succes în lipsa gamei complete de servicii oferite de bănci pentru asigurarea gestiunii portofoliilor de valori mobiliare,informarea clienților, precum și pentru sprijinirea

acestora în găsirea celei mai potrivite modalități de finanțare a proiectelor lor.

Sistemul financiar bancar îndeplinește și alte funcții, îndeosebi în ceea ce privește mecanismele de transmisie a politicii monetare și sistemul de plăți.

Activitatea bancară în România, potrivit Legii 33/1991 este organizată și se desfășoară pe două nivele:

Banca Natională a României,cu rol de bancă centrală avînd autoritate monetară și bancară.

Băncile comerciale și celelalte institutii specializate de credit.

Din 1990 și pînă în prezent sistemul financiar-bancar românesc a suferit transformări majore dar perioada de tranziție către o structură relativ stabilă nu este încheiată , date fiind procesele semnificative care au loc la nivelul băncilor comerciale.Tot în sfera relațiilor financiare acționează și alte instituții financiare cum ar fi societățile de asigurare, fondurile mutuale de plasament, casele de schimb valutar, case de amanet. În țările cu economie de piață, băncile actionează nu numai pentru a satisface cerințele pieței, dar și pentru a participa ele însele pe piață.

1.2 FUNCȚIILE BĂNCII CENTRALE

Banca Centrală acționează ca o instituție a statului care stabilește și coordonează politica monetară și de credit a economiei. Are un rol deosebit în menținerea stabilității monedei naționale și a încrederii publicului în bănci .Această bancă apare ca un bancher al statului și al celorlalte bănci.

Sarcina principală a unei bănci centrale o reprezintă influentarea comportamentului sistemului într-un sens cu scopurile politicii economice prin folosirea unor instrumente specifice, atat de piață (cum ar fi vanzările/cumpărările de titluri sau devize) cît și administrative (cum ar fi măsurile de control selectiv al creditelor) cu un impact imediat asupra piețelor financiare, îndeosebi asupra celei monetare.

1.2.1 Funcția de bancă a statului

Atribuirea calitătii de bancă a statului pentru Banca Centrală poate avea trei motivații principale:

decurgînd din forma de proprietate

exprimînd raporturi de credit, în special în calitate de creditoare a statului

ca instrument de promovare a politicii economice a statului

Banca Centrală reprezintă în țările dezvoltate , o sursă

permanentă a statului căreia îi sunt puse la dispoziție o parte din sumele provenite din emisiune ca sursă perpetuă. Dar în majoritatea țărilor , dreptul statului de a apela la banca centrală pentru credite este limitat prin lege.În SUA ,de exemplu , Sistemul Rezervei Federale nu are voie să acorde Trezoreriei credite în mod direct , titlurile datoriei publice care apar în activul SRF fiind cumpărate pe piața secundară.

În România prin Legea Finanțelor (art 14) se interzice acoperirea cheltuielilor administrative centrale de stat prin recurgerea la emisiune monetară sau prin finanțare directă de către bănci

Conform statutului BNR (34/1991) împrumuturile acordate statului de aceasta nu pot depăși dublul capitalului BNR și fondul de rezervă.

În majoritatea statelor banca centrală deschide Trezoreriei o linie de credit pentru a-i asigura acesteia suficientă flexibilitate în gestiunea bugetară curentă.Finanțarea acesteia pe termen scurt este , de regulă , deschisă automat , excepție , făcînd Germania. În această țară creditele sunt acordate sectorului public la discreția acestuia.Finanțarea pe termen scurt a Trezoreriei este plafonată în multe cazuri: în Italia la 14% din bugetul annual , în Franța se acordă două tranșe din care prima de 10.5 miliarde franci , în România 10% din bugetul anual , în Ungaria 3% din bugetul annual.La aceste linii de credit dobînda percepută este diferită , dar de regulă este egală cu rata oficială a dobînzii(rata de refinanțare sau taxa oficială a scontului) sau cu rata dobînzii de pe piața interbancară.

Excepții sunt Banca Italiei care creditează la 1%, Franța-prima tranșa gratuit , a doua la rata de refinanțare minimă , Banca Ungariei -40% din rata de refinanțare și BNR care finanțează gratuit.

Finanțarea Trezoreriei se poate face și prin cumpărarea de titluri ale datoriei publice pe piața primară. Cele mai multe bănci centrale nu operează decît pe piața secundară, totuși Banca Italiei și Banca Angliei pot cumpăra titluri pe piața primară.

În majoritatea statelor , banca centrală este cea care se ocupă de plata dobînzii la împrumuturile de stat și răscumpărarea sau retragerea din circulație la scadență,a titlurilor datoriei publice , din fonduri bugetare dar prin rețeaua proprie de unități .

1.2.2 Funcția de casier al statului

Banca Centrală este responsabilă pentru executarea operațiilor de casă ale Trezoreriei și evidența contabilă a acestora.Conturile Trezoriei sunt întotdeauna administrate de Banca Centrală .

În majoritatea țarilor contul curent al trezoreriei are sold creditor (în Italia soldul este în general debitor și acoperit prin credite ale bancii centrale) .Pentru acest sold creditor în unele țari se bonifică dobîndă(U.K., Franța , Italia , Elveția).Cel mai adesea ca și pentru celelalte depozite la banca centrală nu se bonifică dobîndă (SUA , Belgia , Germania , Olanda).În unele din aceste țări acest fapt este compensat de faptul că disponibilitățile Trezoreriei în contul curent care depășesc un anumit plafon de casă sunt reinvestite în cadrul sistemului bancar.În România BNR nu va plăti dobînzi pentru disponibilități (Legea 34/1991 art 29).

Pentru serviciile prestate Trezoreriei în cele mai multe țări banca centrală nu percepe comisioane. Pentru toate operațiile efectuate pentru Trezoreria statului, BNR nu va percepe comisioane (Legea 34/1991 art 28).

1.2.3 Funcția de emisiune monetară

Bancile centrale dețin monopolul emisiunilor monetare încă din a doua jumătate a secolului XIX .De regulă , emisiunea se desfășoară în cadrul băncii centrale comform unor proceduri cu caracter mai degrabă tehnic.La monopolul emisiunii de bancnote s-au adăugat și alte funcții vizînd elementele și funcționarea sistemului monetar , delegate de legislativ prin statutele băncii centrale (inclusiv în România):

stabilirea denumirii unității monetare.

stabilirea valorilor nominale , dimensiunilor , greutății și desenului semnelor monetare.

emisiunea de monedă divizionară.

1.2.4 Funția de centru al politicii monetare

Este funcția prin care se susține o creștere economică neinflaționstă menținînd piețe financiare ordonate.Pentru aceasta formularea și , mai ales , implementarea politicii monetare de către banca centrală este esențială.

Atît de importantă a devenit această funcție in prezent încît ea este considerată activitatea definitorie pentru profilul unei bănci centrale.

Trebuie totuși să subliniem că , dincolo de specificarea deosebită a politicii monetare , ea se interpretează în sfera politicii economice și trebuie să conducă la acțiuni integrate care să permită realizarea unor obiective strategice.În România BNR stabilește și conduce politica monetară și de credit , în cadrul politicii economice și financiare a statului , cu scopul de a menține stabilitatea monedei naționale.(Legea 34/1991 art 1).

1.2.5 Funcția de verigă centrală a sistemului bancar

De cînd privilegiul de emisiunii de bancnote a devenit un monopol , banca centrală a devenit diferită de celelalte banci din sistem și , treptat , din concurentă a lor pe aceste piețe s-a transformat în sustinătoare a sistemului bancar în ansamblul său . Banca centrală este în ansamblul său bancher al celorlalte bănci sau bancă a băncilor .Banca centrală are sarcina supravegherii lichidității economiei actionînd ca un creditor în ultimă instanță.

Ponderea creditelor acordate băncilor din sistem in totalul activului băncii nationale diferă de la o țară la alta.În unele țări aceste credite ocupă ponderi semnificative (40% în Germania , 30% în Franța , 80% în U.K.) îin timp ce la altele ponderile sunt mai reduse (10% în Japonia , 5% în Belgia , 5% în Italia , 15% în Olanda și Elveția).În România aceasta pondere este în scădere (80% în 1990 , 20% în 1991-1992 și 30-35% în 1993-1994).Modalitațile de realizare a acestor refinanțari sunt și ele diverse:rescontarea,avansuri lombard , contracte de răscumpărare licitații de refinanțare , linii de credit pe termen scurt.

De asemenea , în calitatea sa de centrul al sistemului bancar banca centrală este abilitată să reglementeze comerțul de bancă și să controleze aplicarea acestor reglementări de către celelalte bănci , inclusiv străine .La noi (art 26,27 Legea 34/1991): BNR răspunde în exclusivitate pentru autorizarea și supravegherea tutror entităților care operează ca societăți bancare în România și BNR va acționa ca împrumutător de ultimă instanță pentru societăți bancare aflate în dificultate de plată , în condițiile stabilite de aceasta.

Exercitarea acestei funcții de către banca centrală poate genera conflicte vis-à-vis de funcția de asigurare a echilibrului monetar.

conflictul de perspectivă:

pe termen lung și la nivel macroeconomic pentru o politică monetară rațională;pe termen scurt și la nivel sectorial pentru credite în ultimă instanță.Ca regulator și responsabil al viabilității bancare , banca centrală tinde să susțină sectorul de care răspunde chiar în detrimentul întregii economii.Autoritatea monetară devine astfel , într-o oarecare măsură , captivă față de sectorul controlat;

conflictul de atitudine față de inovație:

în măsura în care sistemul devine mai liber și mai flexibil, autoritatea monetară ar trebui să încurajeze inovarea.Pe de altă parte aceste inovații fregvente sunt destabilizatoare prin efectele lor asupra cererii și ofertei monetare.Ca urmare autoritatea s-ar putea opune inovării financiare pentru a nu altera efectul estimat al instrumentelor sale monetare.

Ca urmare o politică monetară , care să urmărească stabilitatea puterii de cumpărare pe termen lung , poate fi afectată negativ , dacă banca centrală este și autoritate bancară , pe următoarele căi :

cu un volum limitat de resurse se naște dilema opțiunii între domeniul prioritar și cel secundar (politică și control monetar sau reglementare bancară) și se produce o diluare a acestor resurse .

perspectiva pe termen scurt impusă de reglementarea activității bancare poate genera ignorarea priorităților pe termen lung și poate avea ca rezultat o politică monetară destabilizatoare.

În acest context este demn de menționat opinia lui Cargill conform căreia preocuparea băncii centrale de a asigura reglementarea și supravegherea activității bancare are un cost de oportunitate din punct de vedere al resurselor care nu pot fii alocate funcțiilor de control monetar și creditor în ultimă instanță și uneori , această preocupare poate intra în conflict cu aceste funcții de bază.

În legătură cu cea de-a doua funcție clasică a băncilor , cea de asigurare a unei derulări normale a plăților în cadrul economiei , banca centrală are , de asemenea , un rol important materializat prin prestarea unor servicii referitoare la circulația instrumentelor de plată (cecuri în principal) și la derularea compensărilor interbancare. În diferite state aceste servicii sunt asigurate exclusiv de banca centrală ca servicii publice sau în sistem mixt , existînd și sisteme private .

1.2.6 Funcția de centru al politicii valutare

Băncile centrale sunt responsabile pentru asigurarea stabilității puterii de cumpărare a monedei naționale.Aceasta atît pe plan intern cît și pe plan extern. Stabilitatea pe plan extern presupune stabilitatea relativă a cursului valutar și echilibrarea dinamică a balanței de încasări și plăți externe.Controlul valutar este o sarcină a guvernului dar banca centrală cooperează în formularea și exercitarea acestuia. În România BNR stabilește și conduce politica valutară a statului , cooperînd cu alte organisme ale acestuia.BNR va acționa ca agent al statului în aplicarea prevederilor oricărei legi vizînd controlul valutar (Legea 34/1991 art 32).

Intervenția pe piața valutară , în toate țările , se desfășoară prin unități operaționale ale băncii centrale .În unele cazuri organisme separate sunt implicate în gestiunea rezervelor internaționale , dar ele își realizează , de regulă, obiectivele folosind tot structurile operaționale ale băncii centrale (Franța, Italia , Marea Britanie , SUA).

Un alt aspect al politicii valutare este cel referitor la exercitarea controlului valutar.Acesta poate fi exercitat de:

banca centrală printr-un departament special (România, Germania);

de către organisme independente (Belgia , Olanda);

în cooperare la nivel guvernamental.

1.2.7 Funcția de reprezentant al statului în relațiile financiare

Datorită poziției sale privilegiate și deoarece aparține sistemului instituțiilor publice dar , mai ales , pentru că operează ca un bancher al statului , banca centrală este abilitată prin statutul său să reprezinte statul în relațiile financiare internaționale și în organismele financiare internaționale(art 2,34 Legea 34/91).

1.3 BĂNCILE COMERCIALE

În epoca contemporană locul și rolul băncilor în economie sunt strîns legate de calitatea lor de intermediar principal în relația economii-investiții, relație hotărîtoare în creșterea economică.

Conceptele moderne privind dezvoltarea economică consideră ca un rezultat necesar al evolutiei societătii, obținerea de economii ale agenților economici sau persoanelor reprezentănd venituri neconsumate în perioada curentă și destinată unei utilizări viitoare . În cadrul acelorași concepte , investițiile, reprezentînd achiziția de instalații și echipament , structuri, mașini și inventar destinate dezvoltării producției, reprezintă o altă realitate a economiei ce afectează pe agenții economici.

Agenții economici își găsesc resursele necesare realizării investitiilor , fie prin propriile economii, fie recurgănd la credite ce le sunt acordate prin bănci, în procesul de valorificare a capitalului monetar în economie.

Locul și rolul băncilor în economie , structura lor, sunt determinate și de creația monetară, factor specific al funcționalității băncilor în economie.

Băncile comerciale tipice au și ele un aport de pondere în creația monetară transformănd activele nemonetare (cambii, obligațiuni), fără putere liberatorie , în instrumente de plată .

În cadrul sistemului bancar s-au inclus în timp și intermediari nemonetari care au ca funcții principale: colectarea de economii sau acordarea de credite pe termen mijlociu și lung direct de la beneficiari (pentru investitii , ipotecă, comert exterior , consum) sau prin angajarea de capitaluri pentru recreditare (prin titularizare).

Specializarea băncilor a fost o tendință care s-a manifestat în cadrul băncilor o întreagă epocă. Separarea și independența băncilor este și momentul delimitării sferei de competență și activitate a băncilor de depozit.

Criza economică din anii 1923-1933, care a afectat toate țările dezvoltate, a impus o reglementare severă a regimului băncilor, care să actioneze în scopul protejării deponenților.

Astfel, statutul băncii de depozit a trebuit să fie bine conturat, instituindu-se un regim limitativ de control asupra instituțiilor de credit ce primesc depuneri și asupra modului de folosire a acestor resurse în procesul creditării.

Deși structurile nationale ale sistemelor bancare sunt foarte diferite , purtînd competenta evoluțiilor anterioare, sau a unor tradiții ce se perpetuează , și fiind deopotrivă supuse suflului înnoirilor, totuși pretutindeni în lume s-au delimitat cu claritate la un moment dat:

băncile de depozit

băncile specializate.

Băncile specializate sunt caracterizate prin aceea că efectuează toate tipurile de operațiuni bancare.Deci au o activitate diversificată care se poate modifica liber, funcție de cerințe, posibilități și propria orientare.

Totuși operatiile de bază sunt reprezentate de constituirea de depozite și utilizarea lor în scopul acordării de credite agenților economici.

Băncile specializate sunt organizate ca societăți comerciale și urmăresc un profit. Ele efectuează în ansamblul lor, totalitatea operațiunilor bancare. Fiecare dintre ele sunt supuse,fie unor limitări privind funcționalitatea lor, fie că își asumă în exclusivitate anumite operațiuni. Limitările se referă la raza de acțiune (teritorială sau de ramură) sau de statutul lor social, particular.

Între băncile specializate,un loc deosebit,îl ocupă instituțiile de credit specializate cărora le-a fost încredintată o misiune de interes public.

Societățile financiare sunt instituții de credit care pe de o parte nu sunt autorizate să primească depozite, iar pe de altă parte nu pot efectua decît operațiunile pentru care au fost abilitate prin lege sau convenție.

În considerarea structurii sistemului bancar trebuie să avem în vedere că în componentele naționale se afirmă și trăsături generale dar și particularități ale alcătuirii verigilor componente.

Unele din băncile specializate acționează ca intermediari în anumite ramuri sau domenii de activitate, desfășurînd activități de mobilizare a resurselor, cît și dedistribuire a creditelor în sfera lor specifică, în cadrul unui echilibru relativ între operațiunile pasive și activele proprii.

De regulă băncile comerciale joacă un rol de intermediar. Astfel băncile comerciale își exercită rolul de intermediar nu numai între agenții din afara sistemului bancar, ci au un rol major în reciclarea și valorificarea capitalului, în mobilizarea de resurse și distribuirea de credite în sistemul bancar, deci intermediază între verigile bancare.

În acest proces se afirmă și se detașează ca principale funcții ale băncilor comerciale cele două laturi ale intermedierii:

mobilizarea resurselor

distribuirea creditelor.

Legătura cu mii de agenți economici, titulari de cont, în legătură cu constituirea și utilizarea depozitelor, conferă băncilor în general, băncilor comerciale în special, o altă principală funcție în economia modernă, aceea de centru de efectuare a plăților între titularii de cont, și prin aceasta băncile determină și controlează fluxurile circulatiei monetare scripturale.

1.3.1 OPERAȚIUNILE BĂNCILOR COMERCIALE

În îndeplinirea principalelor funcții ale băncilor comerciale (mobilizarea resurselor, distribuirea creditelor), precum și a întregii lor activități, băncile comerciale îndeplinesc anumite operațiuni specifice:

operațiuni pasive, de depozite la vedere și la termen, în cont numerar și cu titluri (art. 18 al Legii 33/1991 privind activitatea bancară în România);

operațiuni active, de acordare de credite;

operațiuni accesorii, respectiv cumpărare, vînzare, custodie și administrare de active monetare, transferuri, operațiuni de clearing și alte operațiuni de virament pe cont propriu sau în contul terților, precum și primirea de titluri în gaj sau în păstrare;

operațiuni conexe, respectiv operațiuni valutare,operațiuni cu metale prețioase sau cu obiecte confecționate din acestea;plasamentul, subscrierea, gestionarea, păstrarea și comerțul cu titluri; consulting bancar; garanții, mandatari sau alte activități care pot fi asumate pe cont propriu sau în contul clienților.

Operațiunile bancare specifice pot fi considerate și reunite, după sensul lor, în operațiuni pasive și operațiuni active.

A. Operațiunile pasive

Acestea reprezintă, pentru băncile comerciale, operațiunile de constituire a resurselor bănești de la persoane fizice și juridice, în vederea păstrării și fructificării lor. Operațiunile pasive preponderente în activitatea băncilor comerciale sunt: depozitele, rescontul și operațiunile similare și capitalul propriu.

Depozitele bancare reprezintă o formă principală de mobilizare a capitalurilor și economiilor temporar disponibile, fiind astfel o cale importantă de constituire a resurselor de creditare ale băncii. Pe de altă parte, depozitele reprezintă pentru depunători creanțe creditoare față de bancă, mijloacele de plată pe care aceștia le pot utiliza în orice moment, pentru efectuarea de plăți, prin operare cont.

Depozitele vor fi valorificate de bancă în funcție de natura și termenul lor. Astfel, funcție de termen, depozitele pot fi depozite la vedere sau depozite la termen.

Depozitele la vedere se caracterizează prin elasticitate, întrucît depunătorii pot dispune în orice moment de ele pentru plăți sau retrageri din cont. Utilizarea sumelor provenite din depozite la vedere necesită prudență, întrucît solicitarea deponenților în volume și ritmuri neprevăzute ar putea crea dificultăți de lichiditate băncilor.

În practica internațională, depozitele la vedere au mai multe forme de existență:

conturi curente: pentru care băncile fie nu acordă dobînzi, fie bonifică o dobîndă foarte redusă, datorită faptului că funcția principală a acestui cont este efectuarea operațiunilor de casierie ale titularilor de cont;

conturi de depozite: asigură fructificarea unor economii pe un termen mai îndelungat.

Depozitele la termen reprezintă pentru bănci forma principală de atragere a sumelor ce vor constitui sursele activității de creditare.

Rescontul reprezintă o modalitate de procurare de resurse noi, prin cedarea portofoliului de efecte comerciale, provenite din scontare, unei alte bănci, și anume băncii de scont sau de regulă băncii de emisiune.Apelarea la rescontare se face funcție de interesul băncii de a obține disponibilități. Esențialul este că, dacă se recurge la rescontare, chiar în aceeași zi în care s-a efectuat scontarea, banca de depozit are un profit, rezultat din diferența dintre dobînda la care se scontează (mai mare) și taxa scontului (dobînda practicată de banca de emisiune).

Operațiunile de lombardare sunt operațiuni de împrumut (similare rescontului) pe garanții de efecte publice, obligațiuni și bonuri de tezaur, operațiuni prin care banca de depozit obține de la banca de emisiune resurse pe termen scurt.

Rescontul și lombardarea sunt operațiuni concrete prin care are loc recreditarea, proces de amplă extindere și în continuă evoluție în economia modernă.

Aceste operațiuni sunt utilizate cu necesitate pentru echilibrarea bancară, pentru asigurarea operativă a acoperirii necesității de credite prin atragerea surselor dispersate în economie.

Capitalul propriu și fondurile de rezervă constituite din profitul brut au un aport relativ redus la formarea resurselor de creditare ale băncilor, ca intermediari în reciclarea și valorificarea capitalurilor. În marea lor majoritate societăți pe acțiuni, băncile își formează capitalul propriu prin emisiunea și subscrierea de acțiuni. În managementul pasivelor s-a manifestat cerința ca băncile să fie sprijinite mai mult pe pasive, pe elasticitatea și oportunitatea lor în asigurarea lichidității.

B. Operațiunile active

Pentru băncile comerciale acestea reprezintă operațiunile prin care ele își angajează resursele în vederea obținerii de profit. Operațiunile active se grupează în:

operațiuni de creditare agenți economici;

operațiuni de creditare persoane fizice;

operațiuni de plasament.

B.1 Operațiunile de creditare a agenților economici

Băncile comerciale, pentru a răspunde cerințelor clienților săi, și-au diversificat tehnicile de creditare, creînd credite specifice profilului clienților și capacității acestora de rambursare. Astfel, se disting, din punctul de vedere al naturii obiectului creditat, următoarele categorii privind creditarea:

Creditarea capitalului fix

Acoperirea necesităților de capital fix se efectuează de către întreprinderi, recurgîndu-se la piața de capital prin emisiunile de acțiuni și obligațiuni. Pentru achiziționarea de echipamente, băncile acordă credite pe termen mediu și lung, credite specializate pe sectoare de activitate (agricultură, construcții, cooperație, etc.).

Creditarea cheltuielilor de exploatare

Aceasta se realizează de către bănci pe două criterii principale:

a)Creditarea creanțelor comerciale

Aceasta se realizează prin preluarea de către bănci a creanțelor pe care întreprinderea furnizoare le are asupra clienților săi. Cea mai veche tehnică cunoscută și folosită este operațiunea de scontare.

Scontarea reprezintă cesiunea cambiei către un alt beneficiar în schimbul valorii actuale a cambiei. Astfel, beneficiarul cambiei, avînd o nevoie urgentă de bani, cedează acest drept, de regulă băncii, pentru care el încasează valoarea nominală a cambiei diminuată cu taxa de scont. Scontarea, pe lîngă caracterul de act de vînzare-cumpărare, este în același timp o operațiune de creditare, atît prin faptul că se referă la transferul unui instrument de credit, cît și prin aceea că determină plasarea resurselor de creditare unei bănci, pe un anumit termen, cu asigurarea încasării dobînzii aferente. Scontarea realizează de fapt o transformare a creditului comercial, consacrat de cambie, în credit bancar.

Pentru a evita preluarea riscului de valorificare a cambiei, băncile comerciale efectuează și alte operațiuni cambiale, precum pensiunea și împrumutul de gaj de efecte comerciale.

Pensiunea este operațiunea prin care banca preia cambiile pe care le vinde beneficiarul cu condiția răscumpărării lor de către acesta la termenele de convenție. Efectele ce fac obiectul pensiunii rămîn de regulă la beneficiar, iar banca cumpărătoare primește angajamentul de răscumpărare emis de beneficiar șI borderoul efectelor respective.

Împrumutul pe efecte comerciale în gaj se acordă de bănci atunci cînd aceaste apreciază pozitiv solvabilitatea beneficiarului de cambii, dar are rețineri cu privire la capacitatea de plată a celorlalți semnatari.

b)Creditele de trezorerie

Acestea sunt credite destinate a acoperi necesitățile de mijloace circulante, în vederea desfășurării normale a procesului de producție șI comercializare. Există două forme principale: avansul în cont curent și creditele specializate.

Avansurile în cont curent se acordă de către bancă pentru efectuarea plă/ilor curente și în cazul în care în cont nu există disponibilități, banca efectuează totuși operațiunile respective, în cadrul unei limite convenite, numită descoperire de cont (overdraft). În practica SUA și în Anglia, prin aceste credite se realizează o exceptare de la formele și precauțiiletradiționale referitoare la utilizare, garanție și chiar termen. Deși creditul este pe termen scurt, soldurile debitoare se mențin de-a lungul vremii, ceea ce implică o creditare curentă a întreprinderilor respective. Mărimea creditului angajat este flotantă funcție de încasările realizate în același cont.

Creditele specializate sunt destinate a acoperi o serie de necesități legate de desfășurarea producției (credite de campanie, credite pentru stocuri).

B.2 Operațiunile de creditare a persoanelor fizice

Funcție de cerințele efective ale clienților, băncile au realizat o diversificare șI specializare a tehnicilor de creditare.

Astfel, creditele acordate de bănci se axează pe următoarele categorii de necesități:

pentru cumpărare delocuințe;

pentru cumpărare de bunuri de folosință îndelungată;

pentru acoperirea cheltuielilor curente.

Creditele pentru cheltuielile curente îmbracă în principal două forme:

împrumuturile personale acordate pe termen de la trei luni la doi ani și se acordă într-o sumă care să nu depășească veniturile titularului;

împrumuturile pe baza cărților de credit, care se acordă în condiții diferita și anume fie prin efectuarea ulterioară a plăților scadente funcție de valoarea a ceea ce s-a cumpărat, fie prin acordarea unui credit pe mai multe luni din care se va achiziționa o marfă sau un serviciu.

B.3 Operațiunile de plasament

Acestea constau în achiziția de efecte publice și acțiuni,astfel că banca își plasează propriile resurse pentru obținerea de profituri.

Plasarea resurselor de către bănci se efectuează prin asigurarea obligatorie a unei anumite lichidități, realizată efectiv prin deținerea de active ușor lichidabile (bonuri de tezaur, titluri de împrumuturi, etc).

Imobilizarea activelor în titluri reduce posibilitățile de creditare, iar reducerea activelor în titluri sporește capacitatea de creditare.

1.3.2 Produse Și servicii bancare

În economia de piață băncile comerciale oferă clientelei lor diverse servicii care au drept scop asigurarea relațiilor de plăți și încasări interne și externe, realizarea acestor fluxuri în bune condiții și evitarea întîrzierilor ori a blocajelor din sfera decontărilor interne și internaționale.

În partea bancară, serviciile s-au divizat astfel:

servicii bancare, care sunt solicitate de clienții băncii;

produse bancare, respectiv cele oferite de bancă clienților săi.

a) Serviciile bancare cuprind:

evidența operațiunilor în conturi curente și implicit operarea în aceste conturi pe bază de documente;

operațiuni de casă (primiri și eliberări de sume în numerar);

operațiuni legate de cecuri de decontare, cecuri cu limită de sumă, de dispoziții de încasări/plăți (viramente);

operațiuni privind instrumentele de plată și de credit (cambia, biletul la ordin, cecul); acceptarea, acordarea de aval, plata/încasarea acestora, scontarea și forfetarea acestor titluri de creanță;

operațiunile referitoare la plățile/încasările efectuate la intern a acreditivelor documentare, ordinelor de plată în lei și valută etc;

emiterea de scrisori de garanție bancară pentru diferite scopuri;

b) Produselor bancare pot fi:

acordarea de credite pe termen scurt (pînă la un an) garantate sau negarantate;

acordarea de credite pe termen scurt și mediu garantate cu gaj sau ipotecă fie prin procurarea de materii prime, materiale, etc, fie pentru procurarea de mașini, utilaje, investiții, etc;

acordarea de credite pe termen lung (de la 5 la 25 de ani) pentru procurarea de echipamente industriale, instalații, investiții în construcții, etc;

plasamente de obligațiuni (titluri) emise de stat sau de sociatăți particulare pentru procurarea de fonduri;

transmiterea ordinelor de vînzare/cumpărare la bursele de valori;

închirierea de seifuri pentru depozitarea de valori materiale și documente;

activități de consultanță în domeniile bancare, fiscale juridice, plasamente investiții;

gestiunea portofoliului de hîrtii de valoare (acțiuni, obligațiuni, etc.).

schimb valutar, cecuri de călătorie;

leasing-ul.

1.4 RESTRUCTURAREA SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC

În contextul restructurării de ansamblu a sistemului economic Românesc, și sectorul bancar este supus unui asemenea proces. În domeniul bancar procesul de restructurare a demarat prin organizarea la două niveluri (banca centrală/băncile universale) și introducerea treptată a normelor bancare. În prezent principalele probleme cu care se confruntă nu numai sistemul bancar Românesc ci toate sistemele similare din fostele țări socialiste sunt: restructurarea bilanțurilor bancare prin absorbirea pierderilor și recapitalizarea băncilor, reducerea riscului moral în sistemul bancar , restructurare sistemului de plăți și reducerea riscului sistematic, completarea rețelei bancare de siguranță și privatizarea băncilor de stat.

1.4.1 Restructurarea portofoliilor bancare

Problema pierderilor la portofoliu de credite , pierderi cu o pondere relativ ridicată reprezintăprincipalul obstacol în calea instaurării unui sistem bancar modern în fostele țări socialiste. Persistența acestei probleme slăbește încrederea în sistemul bancar și complică mecanismele de transmitere ale politicii economice. Eforturile guvernelor de a rezolva problema nu au fost în general încununate de succes căci nu au fost atacate cauzele care o generează.

Curățarea portofoliilor de credite este un pas necesar dar reprezintă doar începutul procesului de restructurare a portofoliilor. Aceasta deoarece pierderile , considerate ca o moștenire a perioadei anterioare, au cunoscut cea mai mare creștere în general, după1990, fapt ce reflectă recesiunea economică prelungită ce afectează zona. Dar mai important este faptul că pierderile sunt generate de probleme structurale grave care afectează atît sectorul economic cît și sectorul financiar. Acestea sunt:

riscul moral ridicat și selecția adversă manifestată de băncile de stat (predominante) față de clienții lor din sectorul de stat;

lipsa sau insuficiența unui cadru legal care să impună execuția silită a debitorilor;

folosirea sistemului bancar de către guvern pentru realizarea unor obiective de ordin social;

slăbiciunea sistemului normativ și de control bancar;

Ponderea pierderilor la portofoliu de credite este semnificativă pentru băncile de stat. Aceste pierderi sunt echitabil repartzate între ele, în funcție de particularitățile portofoliilor: repartizarea teritorială (Polonia) sau sectorială(România, Bulgaria). Recesiunea care însoțește tranziția la economia de piață agravează dificultățile financiare ale intreprinderilor și riscurile asumate de bănci. Băncile private mici nu sunt afectate de pierderi moștenite; lor le lipsește mai ales ocazia de a da împrumuturi căci sunt puțin cunoscute. În plus le lipsesc și resursele primare și deci fondurile de împrumut căci ponderea lor pe piața creditelor este redusă, împrumuturile în străinătate inaccesibile iar accesul la refinanțarea băncii centrale este limitat. În România ele se bazează pe piața interbancară dar suferă ca și în alte țări , de o criză de lichiditate.

Există două tipuri de strategii de eliminare a pierderilor și de curățare a bilanțului băncilor: centralizate sau descentralizate.

Abordarea descentralizată lasă restructurarea și suportarea pierderilor pe seama băncilor, de regulă, prin creare unei direcții specializate în cadrul fiecăreia

Abordarea centralizată presupune transferul sau vînzarea pierderilor către o instituție centrală , publică , cu statut de bancă dar mai asemănătoare unui spital pentru credite neperfomante. O parte a portofoliului putred al băncilor va fi transferată acestei instituții care va prelua răspunderea încasării datoriilor. O variantă a acestei strategii o reprezintă vînzarea creanțelor neperformante unor firme private , pe piață , mult sub valoarea lor nominală.

Din punct de vedere tehnic strategia centralizată poate fi implementată folosind următoarele soluții practice:

deprecierea creanțelor asupra intreprinderilor prin inflație datoriile fiind înscrise în bilanț la valoarea lor nominală;soluția prezintă două incoveniente:

nu e definitivă căci inflația trebuie să scadă;

compromite ajustări macroeconomice dacă inflația se menține mult timp la cote ridicate.

preschimbarea depozitelor publice în acțiuni ale statului Are loc o recapitalizare care poate compensa creanțele nerecuperabile asupra intreprinderilor insolvabile dar poate duce la o criză de lichiditate. Se aplică în Polonia din1992 în cadrul pactului guvernamental pentru industrie.

crearea unei agenții independente pentru conversie sau consolidare finanțată prin emisiune de titluri de credit pe termen lung garantate de stat , agenție care să cumpere creanțele băncilor asupra intreprinderilor insolvabile. Aceste creanțe sunt apoi vîndute pe piață finanțîndu-se lichidarea sau restructurarea acestor intreprinderi.

preluarea pierderilor de către buget. Este soluția cea mai simplă și cea mai rapidă dar ridică problema finanțării. În condițiile unei restricții bugetare dure , în majoritatea țărilor finanțarea s-a făcut prin emisiune de obligațiuni, în tranșe.

1.4.2 Recapitalizarea bĂncilor

Pentru minimizarea riscului de capital și crearea premiselor pentru o creștere sănătoasă a activelor bancare , recapitalizarea băncilor este o problemă esențială. Aceasta se pune atît pentru băncile private cît , mai ales , pentru băncile de stat. Prin talie și implicare directă a statului proprietar, băncile de stat ridică principalele probleme de recapitalizare.

Pentru realizarea recapitalizării se pot folosi două tehnici: finanțare directă de la buget sau finanțarea prin emisiuni de obligațiuni. Finanțarea directă este foarte simplă dar scumpă în aceeași măsură. Emisiunea de obligațiuni este o modalitate mai prudentă și mai ieftină; costurile se vor repartiza pe parcursul perioadei, cheltuielile imediate fiind doar pentru plate dobînzilor. Scadența trebuie să fie rezonabilă de cel puțin cinci ani, titlurile să fie negociabile și emise la nivelul dobînzii pe piață. Din 1992, în România operează un comitet pentru recapitalizarea băncilor iar o injecție de capital pentru întărirea poziției financiare a băncilor de stat s-a efectuat încă din acel an.

1.5 Reducerea riscului în sistemul bancar

Dimensiunea riscurilor bancare în Europa de Est sunt multiple și pronunțate. Riscul afectează toate sistemele bancare reformate ca risc moral și risc sistemic.

1.5.1 Riscul moral

Riscul moral se traduce în menținerea în funcțiune a unui număr de bănci insolvabile, după criterii contabile și economice obișnuite. Riscul sistemic este un risc tehnic, agravat de riscul moral, și se manifestă în cadrul sistemului de plăți; rezultă din anarhismul și lipsa modalităților de compensare și reglementare a datoriilor interbancare.

Riscul moral într-un sistem bancar poate fi definit ca fiind acea situație asimetrică în care o bancă își păstrează pentru ea profituri mai mari decît rezultatele scontate într-o conjunctură favorabilă datorită faptului că nu suportă costul pierderilor într-o conjunctură nefavorabilă. Ca urmare banca este incitată să ofere împrumuturi pentru proiecte din ce în ce mai riscante la rate ale dobînzii din ce în ce mai mari;ea manifestă o preferință din ce în ce mai mare pentru risc și devine o amenințare pentru întregul sistem bancar.

Pentru o serie de bănci supraviețuirea în ciuda insolvabilității lor se datorează aplicării doctrinei too big to fail . Implicit statul oferă garanția sa tuturor băncilor publice, astfel că plățile interbancare și obligațiunile față de deponenți se onorează. Cu alte cuvinte statul acoperă pierderile instituției insolvabile justificînd măsurile luate ca necesare în contextul procesului de restructurare și reformare a sistemului bancar.

O altă grupă de bănci sunt cele aflate în stare de încetare a plăților, mai ales cele private, de talie mică. Acestea nu au reușit să se impună pe piața depozitelor și a creditelor și nu au realizat nici o diversificare corespunzătoare a portofoliului lor. Nu pot fi salvate decît prin fuziune cu achiziție de către o altă bancă. Oricum refuzul falimentelor acestor bănci sub argumentul că falimentul uneia va însemna falimentul tuturor prin contagiune și deci eliminarea de pe piață a sectorului privat nu este corect. Soluția o reprezintă instaurarea unor condiții de concurență egală, prin extinderea garanției statului și la depozitele băncilor private sau suprimarea ei și pentru cele publice cu instaurarea unui sistem autonom de asigurare a depozitelor bancare.

Astfel pentru băncile private soluția creării propriului sistem de asigurare mutuală pare mai echitabilă decît cea a fuziunilor-achiziții dirijate de stat. Celelalte bănci private ar cere atunci lichidarea băncilor cu fonduri proprii negative și ar despăgubi pe deponenți.Falimentul este calea cea mai curată de reglare a numărului de bănci în sector , nu concentrarea.

De fapt, falimentul este rezultatul unei slabe rentabilități. Achiziția unei instituții nerentabile de către una rentabilă poate degrada și rezultatele cumpărătorului.

1.5.2 Riscul sistemic

Riscul sistemic apare odată ce o bancă refuză să țină cont de consecințele comportamentului său asupra altor membrii ai sistemului bancar. În special este cazul operațiilor de creditare prin care banca impune (datorită riscului pe care și-l asumă ) un risc suplimentar tuturor băncilor față de care este debitoare în sistemul interbancar de plăți.

1.5.3 Restructurarea sistemului de plĂȚI

Restructurarea sistemului de plăți presupune mai întîi trecerea de la un sistem bazat încă pe folosirea pe scară largă a numerarului la unul bazat pe transferuri interbancare.

În al doilea rînd este necesară introducerea unor sisteme sigure și rapide pentru transferul în aceeași zi al creanțelor de valoare mare. În al treilea rînd este necesară formularea și implementarea unui set de reguli și principii care să guverneze derularea plăților prin circuit.

Pentru realizarea tuturor acestor obiective esențiale este necesar , alături de implicarea hotărîtă a băncilor, și încrederea clienților în capacitatea băncilor de a asigura servicii de plăți sigure și rapide.

Gestiunea riscurilor in sistemul de plăți.

Funcționarea unui sistem de plăți este riscantă. Principalele forme de risc ce pot afecta buna funționare a sistemului de plăți sunt:

riscul de lichiditate: probabilitatea ca un participant să nu poată încheia o tranzacție la timp din lipsă de mijloace de plată .

riscul de credit:probabilitatea nerecuperării unor creanțe asupra unor participanți la sistemul de plați.

Atenția autorităților se concentrează asupra sistemului de transfer al fondurilor interbancare căci acolo se atinge cel mai ridicat grad de concentrare a riscurilor care , în anumite condiții pot genera risc sistemic. Obiectivul fundamental al politicii în domeniul gestiunii riscurilor în sistemul de plăți trebuie să fie asigurarea unei protecții adecvate împotriva riscului sistemic.

Riscul sistemic este deosebit de acut în sistemele de plăți bazate pe compensare reciprocă. În acest context încetarea/suspendarea plăților de către o instituție bancară poate antrena o reacție în lanț în sistemul bancar. Banca centrală este cea care trebuie să dezvolte politici corespunzătoare pentru a reglementa astfel de situații.În practică există cîteva alternative:

garantarea finalizării plății de către banca centrală.O astfel de garanție face ca testul de solvabilitate să fie practic inexistent în sistem deoarece băncile se vor angaja cu ușurință în relații riscante cu alte bănci.Pe de altă parte fără astfel de garanții dezvoltarea sistemului de plăți și a pieței monetare poate fi serios afectată.

aplicarea unor norme vizînd expunera individuală a fiecărei bănci: limita asupra pozițiilor (bi/multi-laterale) precum și vărsarea unor garanții;

soluție mixtă care nu implică obligatoriu banca centrală drept garantă pentru finalizarea tuturor plăților; ea trebuie însă să stabilească, cel puțin la nivelul său, care sunt condițiile de asigurare a lichidității băncilor în contextul participării acestora la sistemul de plăți. De asemenea este necesar să existe un cadru legal prin care să se asigure respectarea compensărilor reciproce, în caz de faliment bancar.

1.6 Privatizarea bĂncilor

Privatizarea reprezintă modalitatea cea mai rapidă de a induce modificări de comportament și strategie , asigurînd astfel băncilor independență față de guvern și sectorul public.

Principala condiție a demarării procesului de privatizare o reprezintă asanarea bilanțului care presupune restructurarea sau falimentul unui număr relativ mare de clienți importanți. Dacă restructurarea portofoliilor nu este însă însoțită și de o modificare a practicilor manageriale, este de așteptat ca aceleași politici de creditare să fie aplicate și problemele să apară din nou.

O a doua condiție o reprezintă existența unei voințe politice ferme, căci prin dividente și impozit pe profit (în mod direct) precum și prin capacitatea de a influența politica de creditare (în mod indirect) băncile de stat sunt un important instrument în mîna guvernului.

Există mai multe strategii de privatizare aplicabile în sectorul bancar, nici una însă general valabilă. Alegerea strategiei de privatizare și implementarea acesteia depind de obiectivele guvernului și de realitățile pieței. Dacă viteza este obiectivul prioritar, atunci băncile trebuiesc incluse în programul de privatizare în masă. Dacă alte obiective au prioritate (procurarea unor venituri pentru buget, obținerea de experiență și capital, imbunătățirea culturii manageriale) atunci alte strategii trebuie avute în vedere (vînzări de participații, majorări de capital prin emisiuni de acțiuni , etc..).

Dat fiind gradul de subdezvoltare a piețelor de capital în zonă , privatizarea prin ofertă publică poate fi considerată o soluție utopică. Alături de privatizarea în masă , singura strategie viabilă și radicală o reprezintă vînzarea parțială sau integrală a capitalului către un investitor sau grup de investitori. Emisiunea de acțiuni suplimentare este un proces cu o durată relativ ridicată și costuri pe măsură prin care nu se poate procura decît un volum cu totul redus de fonduri (în România vezi experiența Agrobank).

În acest context privatizarea parțială a băncilor este un concept foarte popular în Europa de Est în ultimii doi-trei ani deoarece pare a împăca și capra și varza: privatizarea cuplată cu păstrarea unei participații a statului (golden share). Deși politic problema pare a fi soluționată, trebuie rezolvate o serie de detalii tehnice care pot afecta serios natura procesului și finalitatea acestuia: natura investitorilor și ponderea statului.

Dacă statul își păstrează o participație la capitalul bancar , care să fie ponderea acesteia: majoritară sau minoritară? O pondere majoritară nu rezolva decît problema injecției de fonduri , presupunînd că se vor găsi investitori care să participe în asemenea condiții. O pondere minoritară ar asigura încasarea în continuare a unor dividente ce pot fi estimate ca importante fără a se permite însă influențarea strategiei băncilor de către guvern. Pentru a maximiza efectele în plan managerial ale privatizării băncilor, este esențial ca ponderea capitalului de stat să fie minimă urmînd eventual ca ea să fieredusă la zero.

În ceea ce privește natura investitorilor , cel mai probabil este ca aceștia să reprezinte un grup (deși nici ipoteza unui singur investitor nu trebuie ignorată complet) date fiind riscurile de țară relativ mari în estul Europei. Cel mai probabil, grupul de investitori interesat de privatizarea băncilor va fi reprezentat de investitori străini, avînd în vedere disponibilitatea limitată a resurselor interne de capital .

Soluția unui investitor strategic străin are multe avantaje pentru privatizarea bancară între care:

injecția suplimentară semnificativă de capital;

reducerea costurilor bugetare ale recapitalizării băncilor;

transfer de expertiză tehnică și managerială.

În ciuda acestor avantaje multiple, soluția este privită cu multă reticență căci rolul capitalului străin în privatizare a băncilor în special este o problemă sensibilă și controversată, de natură preponderent politică. Chiar țările care au acceptat această soluție tind să impună limite participării capitalului străin (25% Ungaria, 20-25% Polonia). Pe de altă parte însă puține bănci din occident consideră astfel de participații ca opțiuni strategice căci sunt confruntate cu propriile lor probleme de capitalizare și rentabilitate, mai ales băncile mari. Aceste probleme au tăiat din apetitul de diversificare/implementare internațională a acestor bănci. În plus băncile sunt mai greu de vîndut decît alte societăți comerciale căci sunt strîns legate de imaginea pe care țara o are pentru investitorii străini. Aceștia trebuie să aibă încredere în politica macroeconomică, calitatea reglementărilor, stabilitatea politică și creșterea economică viitoare. Pe lîngă toate acestea , impunerea unei limite (care poate defini și o participare minoritară) nu este de natură să stimuleze investiții străine în acest domeniu.

1.7 EVOLUȚIA SISTEMULUI BANCAR

Deși în 1989 existau numai patru bănci în România (Banca Natională a României, Banca Română de Comert Exterior,Banca de Investitii și Banca Agricolă), la care se adaugă și CEC-ul, sistemul bancar Românesc datează, totuși, de mult timp.

Pînă la sfîrșitul anului 1989, sistemul bancar a fost restrîns datorită trecerii la economia de comandă șI intrării României în zona de influientă sovietică. Sistemul centralizat elimina orice formă de concurentă între bănci, întrucît funcționau și acționau numai în cadrul unor linii directoare foarte stricte. Doar Banca Națională a României avea un rol important: deținea monopolul emisiunii monetare și asigura acoperirea creditelor de scont, în favoarea altor bănci.

După 1989, România a fost martoră a multor schimbări, iar trecerea la o economie de piață a determinat creșterea continuă a numărului agentilor economici privați. Acest aspect a determinat nevoia dezvoltării unui sistem bancar care să răspundă solicitărilor pieței și să asigure oferta de produse și servicii bancare necesare unei economii de piată.

Reforma sistemului bancar a început în 1990/91 prin elaborarea și adoptarea unei noi legislatii bancare privind organizarea și functionarea băncii centrale și a băncilor comerciale. Noua legislatie bancară se referă, în principal la Legea privind activitatea bancară (nr. 33/1991) și Legea privind Statutul Băncii Nationale a României (nr.34/1991). De asemenea o importanță deosebită o deține Legea societăților comerciale (nr.31/1990) datorită faptului că băncile sunt, la rîndul lor, organizate ca societăți comerciale, în plus fiind necesară autorizarea acordată de BNR pe baza criteriilor stabilite prin reglementări și norme speciale. În acelașI timp au început să apară noi bănci finanțate fie de stat, fie prin aport de capital privat. Aceste bănci oferă servicii atît statului, cît și agenților economici privati; băncile private preferă să încurajeze și să susțină procesul de privatizare.

Aceste reglementări au fost concepute pentru a acorda flexibitate economiei de piată și pentru a încuraja initiativa privată.

Sistemul bancar din România este structurat pe două nivele respectiv o bancă centrală și institutiile financiare cărora prin lege li s-a acordat statutul de bănci.

Banca Natională a României este banca centrală a tării , institutia de emisiune a statului Român. BNR coordonează și stabilește reglementările în domeniile: monetar, de credit valutar și de plăți, asigurînd și supravegherea celorlalte institutii bancare.Operatiunile comerciale îndeplinește pînă în 1989 de Banca Natională au fost transferate unei noi bănci comerciale (Banca Comercială Română).

În România, băncile comerciale functionează conform legii privind societătile comerciale, legii privind activitatea bancară și pe baza licenței acordate de BNR.

BNR și băncile comerciale sunt preocupate în permanentă să rezolve probleme specifice tranziției, inclusiv cu sprijinul instituțiilor financiare internaționale, cum ar fi Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare.

Principalul obiectiv al reformei sistemului bancar Românesc este de a crea un sistem bancar modern, corespunzător standardelor internaționale care să contribuie direct la dezvoltarea și stabilitatea economiei.

Prin activitatea lor , Banca Natională și băncile comerciale urmăresc obiectivele privind:

1.armonizarea internă.

Pentru a stabili standarde și practici comune, în cadrul sectorului bancar, BNR a întreprins următoarele actiuni: a fixat limitele superioare pentru împrumuturi individuale,a elaborat proceduri și cerințe pentru autorizarea noilor bănci, a fixat limite pentru expunerea valutară a băncilor, a reglementat nivelul creditelor interbancare, etc.

2.armonizarea cu practicile bancare vest-europene.

Pentru a asigura practicilor bancare Românesti acelasi nivel cu standardele si practicile bancare internationale, BNR are ca prim obiectiv corelarea regulamentelor bancare cu cele ale Uniunii Europene.Sectorul bancar încearcă să contribuie la îmbunătătirea urmatoarelor domenii:

tehnologie bancară, prin introducerea unor noi proceduri de îmbunătătire a decontării plătilor,

perfectionarea profesională,

dezvoltarea infrastructurii financiare,

privatizarea și restructurarea economică

3.politica monetară.

Guvernul și BNR au promovat o politică monetară severă în 1993/94 cu scopul de a controla inflatia. În acest context, restrîngerea capacității de creditare a băncilor comerciale a determinat creșterea ratei dobînzilor bancare, în efortul lor de a atrage depozite de la investitori particulari. Acest efort a avut succes:depozitele în lei au crescut 330% la sfîrșitul anului 1994,fată de aceeși perioadă a anului 1993; rata inflației a scăzut de la aproape 300% la circa 60%; deficitul balanței comerciale s-a redus considerabil în1994 (la mai puțin de jumătate față de media anilor 1991-1993). Se poate aprecia că în 1994/95 economia Românească s-a aflat foarte aproape de obiectivul stabilizării macroeconomice. Dar acest moment favorabil nu a fost valorificat pe deplin datorită ritmului lent în care a evoluat restructurarea șI privatizarea la nivel microeconomic.

4.Convertibilitatea leului.

Stabilizarea puterii de cumpărare a leului, a cursului valutar în raport cu monedele străine, reprezintă o condiție importantă pentru a se realiza premisele convertibilitătii leului pe piețele valutare. Pentru a fi convertibil, leul trebuie să fie cotat liber pe piețele monetare internaționale, iar cursul de schimb valutar să fie determinat de fortele pieței, ca și în cazul celorlalte valute convertibile.

Convertibilitatea unei monede are o importanta vitală pentru comerțul internațional. Există două motive principale pentru aceasta: lichiditatea și încrederea. Pentru adoptarea convertibilitătii leului este necesară îndeplinirea anumitor premise economice. Dacă leul ar fi cotat pe piețele valutare internaționale prea devreme, respectiv înainte de a fi în mod cert o monedă stabilă, el ar fi o monedă neatractivă pentru cumpărători, deoarece cursul de schimb ar fi nefavorabil. O astfel de situatie ar slăbi și mai mult poziția sa în comparație cu valutele forte. Acesta este motivul pentru care guvernul și autoritățile monetar-financiare pun în aplicare măsuri pentru stabilizarea și întărirea leului, inclusiv pentru atingerea unui nivel acceptabil al inflației.

=== Capitol2 ===

CAP.2 RATA DOBÎNZII ȘI CREDITUL

2.1 ELEMENTELE DEFINITORII ALE DOBÎNZII…………………………………23

2.1.1. FACTORII CARE DETERMINĂ FORMAREA DOBÎNZII………………………………..23

productivitatea capitalului…………………………………………………………………..23

lichiditatea…………………………………………………………………………………..24

riscul nerambursării…………………………………………………………………………24

raportul dintre oferta și cererea de credite…………………………………………………..24

2.1.2 STRUCTURA RATEI DOBÎNZII……………………………………………………………25

A. Rata dobînzii la bonurile de tezaur……………………………………………………..25

B. Rata dobînzii pe piața monetară (interbancară)………………………………….….….25

C. Ratele interne bancare ale dobînzilor……………………………………………….…..25

2.1.3 DOBÎNDA NOMINALĂ ȘI DOBÎNDA REALĂ………………………………….………..26

2.2 TEORII ASUPRA DOBÎNZII………………………………………………………27

2.2.1 TEORIA FONDURILOR DE ÎMPRUMUT…………………………………………………27

2.2.2 TEORIA MONETARĂ A LUI KEYNES………………………………………….………..28

2.3 CREDITUL………………………………………………………………….………30

1. Subiecții raportului de credit…………………………………………..……..30

2. Promisiunea de rambursare ………………………………………………….30

3. Termenul de rambursare………………………………………………………30

4. Dobînda …………………………………………………………..………….30

5. Tranzacția.Acordarea creditului…………………………………….………..30

6. Consemnarea și transferabilitatea………………………………….…………31

2.4 ROLUL DOBÎNZII PE PIAȚA CREDITELOR..……………………………….31

2.4.1 DOBÎNDA și piața creditului…………………………………………..………….31

2.4.2 lEGĂTURA DOBÎNDA-PREȚ OBLIGAȚIUNI…………………………………………..32

2.5 CEREREA ȘI OFERTA DE CREDITE…………………………………………..32

2.5.1 Cererea de credite……………………………………………………………….….32

A. Sectorul gospodariilor…………………………………………………………….….33

B. Firmele………………………………………………………………………….…….33

C. Sectorul guvernamental………………………………………………………….……34

D. Sectorul extern………………………………………………………………..………34

2.5.2 Oferta de credite……………………………………………………………………..35

A. Piața interna a creditelor ……………………………………………………….……..35

B. Piața externă a creditelor………………………………………………………………35

2.5.3 Determinarea ratei dobînzii………………………………………………….….37

2.6 MANAGEMENTUL DOBÎNZII BANCARE………………………………….…38

2.6.1 RATA DOBÎNZII LA DEPOZITELE LA TERMEN……………………………….….…..38

2.6.2 RATA DOBÎNZII ȘI INFLAȚIA……………………………………………………….…..44

CAP.2 RATA DOBÎNZII ȘI CREDITUL

2.1 ELEMENTELE DEFINITORII ALE DOBÎNZII

Dobînda este în mod firesc comună cu conceptul de capital și cu elementele timp și risc. Aceste concepte și elemente se regăsesc în cele mai succinte formulări ale dobînzii.

Astfel, într-un sens, dobînda poate fi considerată ca o remunerare pe care capitalistul o primește pentru folosirea capitalului propriu (dobînda originară a capitalului) sau pentru capitalul încredințat altor persoane spre utilizare (dobînda împrumutului) pe o durată dată, pentru o folosire oarecare.

În sens restrîns, sau ca formulă mai mult utilizată, dobînda este suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei împrumutate sau prețul folosiri capitalului și totodată remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv.

În aceste formulări regăsim unele caracteristici, unele elemente descriptive, însă lipsesc precizările cu privire la originea dobînzii, la legile de formare și la justificarea sa.

În aceasta, o contribuție pe deplin recunoscută și-a adus-o Böhm Bawerk, unul din cei mai importanți analiști ai dobînzii. Acesta, în cercetările sale, pornește de la unele constatări empirice, cu care sunt de acord economiștii din vremea sa:

dobînda unui capital se produce independent de activitatea personală a capitalistului;

pare că este o calitate firească a capitalului; se formează fără ca acesta (capitalul) să se epuizeze (deci dincolo de limitele umane) și are astfel o durată eternă de constituire.

2.1.1. FACTORII CARE DETERMINĂ FORMAREA DOBÎNZII

Ca element al contractului de credit, nivelul dobînzii este acceptat, în fiecare caz în parte, de creditor și debitor ca urmare a unei negocieri de durată sau mai operative.Fiecare dintre părți dorește să aibă în contextul acceptării soluției, anumite orientări care să motiveze și să justifice decizia adoptată.

Deci se pune problema de a discerna și considera factorii cu audiență și acceptabilitate generală.

Un prim asemenea factor este productivitatea capitalului. Întreprinzătorul, atunci cînd își propune să mobilizeze un capital suplimentar, trebuie să evalueze și posibilitățile de rentabilitate, respectiv dimensiunile profitului, întrucît el va trebui să remunereze corespunzător pe deținătorul de capital.

Contractul de credit care include ca un element semnificativ nivelul dobînzii, este de fapt un acord între cele două părți interesate, cu privire la nivelul dobînzii, sau altfel exprimat, un compromis între cele două părți. Angajîndu-se a plăti o anumită dobîndă, debitorul admite o anumită diminuare a profitului său net.

Deci Profitul total = Dobîndă + Profitul net

Evident că productivitatea capitalului poate fi diferită de la etapă la etapă, fapt perceptibil pentru ambele părți care își vor stabili pozițiile în consecință. Deținătorii de capitaluri, în mare măsură provenite din economii, în calitate de creditori trebuie să aprecieze gradul real de productivitate a capitalului, atunci cînd își formulează prețențiile cu privire la dobînzi, creînd condiții ca întreprinzătorii să continue să existe și să poată astfel fructifica și în viitor capitalul oferit. Iată deci contextul în care, în fiecare moment dat, nivelul dobînzii reflectă și exprimă nivelul de productivitate a capitalului de care este intim legat.

Un al doilea factor ce determină nivelul dobînzii este lichiditatea. Independent de orice alte condiții, creditorii vor prefera acea formă de împrumut care să le asigure lichiditatea. Deci se preferă termenele scurte. Orice angajare mai îndelungată a resurselor creditului, orice diminuare a lichidității sale este însoțită de o sporire a sumelor plătite ca dobînzi, implicînd o creștere a ratei dobînzii. Deci stabilitatea nivelului dat al dobînzii în cadrul contractului de credit este o expresie a compromisului între creditorii care doresc o cît mai ridicată lichiditate și debitorii interesați în a plăti cît mai puțin pentru aceasta.

Riscul nerambursării este un alt factor general al nivelului dobînzii. Rambursarea la termen este o condiție a pepetuării raporturilor de credit și a sistemului de credit. Rambursarea este o cerință generală care poate fi asigurată dacă în cazurile particulare se iau măsuri necesare de evitare și acoperire a acestui risc. Aceste cerințe, în general acceptate, conduc la separarea elementelor de structură a dobînzii în:

dobîndă pură care este costul utiilizării capitalului;

plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv pentru acoperirea pagubelor suferite pe această cale.

O asemenea considerare a riscului și a soluțiilor de acoperire motivează o politică personală a băncilor în domeniul dobînzilor, orientate după gradul de risc pe care îl presupune fiecare credit acordat, funcție de condițiile reale pe care le are fiecare debitor.

De asemenea, la rîndul lor, deponenții care asigură partea preponderentă a resurselor băncilor sunt, în mai toate țările, asigurați prin instituții speciale cu privire la redobîndirea integrală a sumelor depuse. Evident, plățile pentru asigurarea depozitelor reprezintă un cost pentru bănci, un element de cost al creditului.

Raportul dintre oferta și cererea de credite este evident un factor esențial în determinarea nivelului dobînzii.

Oferta de credite este determinată primordial de nivelul economisirii în țara respectivă, de opțiunile tradiționale ale populației pentru economii.

Evoluția nivelului de economisire poate fi stimulată de nivelul dobînzi.

Preferințele familiilor de a economisi sunt determinate de nivelul individual al venitului și de preferințele lor pentru consum.

Stabilitatea politică și economică are și ea un rol deosebit în a încuraja formarea capitalului. Orice fenomen de instabilitate politică și dezechilibre economice, în special inflația, diminuează nivelul economisirii și influențează negativ resursele de creditare.

Cererea de credite este intercondiționată de cei trei mari debitori: Guvernul, agenții economici și familiile deopotrivă influențați de evoluția activității economice și de tendințele de dezvoltare a investițiilor. Nivelul dobînzii astfel determinat este o dobîndă de bază la care se adiționează în mod firesc factorul de risc, care majorează astfel diferențiat, nivelul dobînzii pentru fiecare din solicitanții de credit.

2.1.2 STRUCTURA RATEI DOBÎNZII

Nivelul dobînzii se exprimă în diferite segmente ale piețelor creditului și în diferitele raporturi între debitori și creditori, în special între bănci și clienții lor, în variate tipuri și variate mărimi. Diferitele rate ale dobînzii existente, specifice în diferite relații sunt structurate în cadrul unor legături reciproce semnificative și putem spune că acționează în cadrul unui mecanism.

A. Rata dobînzii la bonurile de tezaur

Bonurile de tezaur reprezintă tirluri de valoare emise de Trezoreria statului. În economia unor țări, SUA și Anglia mai ales, piața creditului aferentă bonurilor de tezaur implică un volum mare de operațiuni, iar nivelul dobînzii practicate pe această piață este orientativ sau hotărîtor pe piața creditului pe termen scurt. În cazul în care nu există un exces de lichiditate pe piața monetară (raportul cerere/ofertă de fonduri bănești este echilibrat), lansarea unei emisiuni de bonuri de tezaur va avea tendința să acționeze în sensul creșterii ratei dobînzilor interbancare (mai ales la creditele overnight). Acest efect este provocat de creșterea de foduri lichide în comparație cu oferta de monedă.

B. Rata dobînzii pe piața monetară (interbancară)

Rata dobînzii pe piața monetară se stabilește zilnic pe baza cererii și ofertei de credit negociate între bănci și adesea sub influența băncii de emisiune. Dat fiind că nivelul acestei rate reprezintă prețul de cost al creditului pentru principalele bănci, acesta devine orientativ în legătură cu stabilirea scărilor de dobînzi pe piața respectivă.

C. Ratele interne bancare ale dobînzilor

În interiorul fiecărei bănci, se instituie, de fapt o scară a dobînzilor creditoare și debitoare care reflectă implicit raportul între cheltuielile și veniturile băncii și posibilitățile sale de a obține profit.

Pe de o parte, banca procură resurse prin depozite ce le constituie în relațiile cu clienții și de la furnizorii de resurse, alte bănci sau banca de emisiune, pe care trebuie să le remunereze la nivelul dat, de regulă la nivelul pieței.

Pe de altă parte, față de debitorii săi fiecare bancă aplică un anumit nivel al dobînzii în măsură să-i acopere cheltuielile (cu dobînzile și de funcționare) și implicit un anumit nivel al profitului.

În corelarea între nivelul dobînzilor încasate și plătite, banca trebuie să-și asigure competitivitatea, urmărind atragerea clienților, și printr-un cuantum avantajos pentru ei, al dobînzilor.

Astfel între dobînzile interne practicate de bănci rata dobînzilor la depozit este de o importanță majoră pentru nivelul general al dobînzilor interne.

2.1.3 DOBÎNDA NOMINALĂ ȘI DOBÎNDA REALĂ

Aprecierile privind nivelul dobînzilor sunt valabile atît timp cît stabilitatea monetară asigură, la expirarea termenului împrumutului, recuperarea integrală a valorii avansate, respectiv o putere de cmpărare echivalentă momentului acordării împrumutului. Perioada actuală caracterizată prin intense, permanente și generalizate procese inflaționiste influențează evident acest proces și pune pe prim plan riscul eroziunii capitalurilor.

Riscul eroziunii capitalurilor se referă la posibilitatea pierderilor pe care creditorul le poate suferi prin faprul că valoarea reală (la momentul de referință) a ratelor de rambursare a împrumutului să nu poată acoperi integral capitalul împrumutat, evaluat în aceeași termeni. În aceste condiții, creditorul nu renunță a-și valorifica capitalul prin împrumuturi, dar va căuta prin condițiile creditului, să-și asigure o compensare corespunzătoare, pentru pierderile suferite prin deprecierea monetară, prin ridicarea nivelului ratei dobînzii. Astfel, se desprinde concluzia că în condițiile procesului inflaționist rata dobînzii implică două ipostaze:

dobînda nominală, exprimată ca atare (prin rata curentă de piață);

dobînda reală, ca diferență între dobînda nominală și gradul de eroziune a capitalului, determinat de evoluția procesului inflaționist. În aceste context dobînda reală este proporțională cu dobînda nominală și invers proporțională cu gradul de depreciere monetară.

Astfel, rata reală a dobînzii este dată de:

2.2 TEORII ASUPRA DOBÎNZII

Ansamblul teoriilor asupra dobînzii s-au divizat inițial în două grupe majore:

teoriile pure sau ale capitalului real, ce fac abstracție de factorii monetari și consideră dobînda ca preț al capitalului real; teoriile monetare, care atribuie fenomenelor monetare un efect particular asupra ratei dobînzii considerînd formarea dobînzii ca un ecou spontan și inerent a naturii capitalului.

În cele ce urmează vom trata mai pe larg doar teoriile celei de-a doua grupe: teoria fondurilor de împrumut și teoria preferinței pentru lichiditate a lui Keynes.

2.2.1 TEORIA FONDURILOR DE ÎMPRUMUT

Această teorie este, istoric, precedentă lui Keynes și are mulți susținători între economiștii contemporani. A fost dezvoltată de Hicks, Robertson și de școala modernă a lui Ohlin.

Teoria fondurilor de împrumut (denumită teoria clasică a ratei dobînzii) afirmă că rata dobînzii este determinată de cererea și oferta de credite.

Cererea de credite provine de la cei ce doresc să facă investiții de capital și este negativ corelată cu rata dobînzii. Acest lucru se explică prin productivitatea marginală a capitalului (legea randamentelor descrescătoare). Fiecare creștere suplimentară de capital investit produce un profit mai mic, astfel încît investițiile suplimentare de capital se pot face doar la o rată a dobînzii mai scăzută.

Cererea de fonduri pentru credite (împrumuturi) este ilustrată în figura de mai jos :

Oferta de fonduri pentru credite provine de la persoanele fizice și juridice care au economisit. Teoria clasică consideră că economiile sunt pozitiv corelate cu rata dobînzii. Cei ce economisesc sunt stimulați să depună la bancă un volum mai mare de fonduri pe măsură ce crește rata dobînzii reale pentru depozitele atrase.

Piețele financiare orientează fondurile disponibile spre investițiile cele mai productive și mai profitabile, asigurînd o utilizare eficientă pentru ambele forme ale capitalului (active monetar financiare și active productive). Cei ce economisesc sunt interesați de oportunitățile financiare care le pot oferi un venit maxim, compatibilă cu cererea existentă de fonduri pentru creditare. Pe de altă parte, cei ce solicită credite doresc să obțină fonduri la cel mai scăzut cost, corespunzător ofertei de fonduri pentru împrumut. Forțele pieței reconciliază aceste obiective aflate în conflict: rata dobînzii de echilibru satisface, simultan, atît dorința de profit a celor ce econoisesc, cît și dorința celor ce se împrumută, de cu un cost cît mai scăzut.

Astfel, r reprezintă rata dobînzii de echilibru, iar Q cantitatea de fonduri ce urmează a fi oferită de cei ce economisecsc și împrumutată de cei ce solicită credite.

2.2.2 TEORIA MONETARĂ A LUI KEYNES

După Keynes, economiile se formează ca o fracție a veniturilor, care este o variabilă interdependentă a sistemului economic, și nu una dată, cum o concepeau clasicii. Fiecare variație a cererii pentru economii, determinată printr-o modificare a eficienței marginale a capitalului, este cauza unei schimbări de același sens a ofertei de economii. Eliminînd variabilele economii-investiții, ca determinante aratei dobînzii, Keynes consideră că astfel se vor putea relua importante funcții monetare. Funcția monetară este astfel recunoscută ca mărimea economică determinantă a dobînzii. Această apreciere decurge din sfera monetară. Oferta de monedă este dată de sistemul determinat de autoritățile monetare.

Rata dobînzii se stabilește prin intermediul echilibrului dintre oferta și cererea de monedă. Cererea de monedă pune în evidență așa-zisa preferința pentru lichiditate care își are originea în cunoscutele motive tranzacționale, de precauție, de speculație. Motivul tranzacțional decurge, în concepția lui Keynes, din necesitatea ca fiecare agent economic sau familie să-și acopere cheltuielile curente. Pentru fiecare persoană, cerințele de ordin tranzacțional depind de trei factori:

frecvența veniturilor – cu cît mai mare va fi durata între două venituri succesive, cu atît mai mari vor fi deținerile tranzacționale;

nivelul venitului – ceea ce înseamnă că într-o societate cu venituri mari nivelul deținerilor lichide va fi mare;

standardul de viață – poate fi diferit întrucît fiecare individ sau grupă de indivizi are un anume 'program' de cheltuieli și economii.

Pe ansamblu, deduse din activitatea celor trei factori cerințele din deținerile tranzacționale sunt cele mai stabile.

Același regim au și motivele de precauție care implică permanența unor dețineri de lichidități pentru a acoperi nevoi neprevăzute .

Potrivit concepției keynesiene, motivul cel mai important al preferinței pentru lichiditate este motivul speculativ, caracteristic unei economii monetare, fiind, după Keynes, descrescător cu rata dobînzii. În consecință, a avea fonduri lichide este cu atît mai ieftin, cu cît este mai redusă rata dobînzii, și, cu atît mai scump, cu cît rata dobînzii crește. Pentru a demonstra acest lucru Keynes construiește curba preferințe pentru lichiditate care demonstrează că cantitatea cerută de monedă este cu atît mai mare cu cît rata dobînzii este mai mică, și că aceasta scade pe măsura creșterii nivelului ratei dobînzii. Pe de altă parte, cu cît va fi mai mare oferta de monedă cu atît se va diminua dobînda. Deci, pentru un nivel dat al ofertei de mmonedă și un nivel dat al preferinței pentru lichiditate este simplu să determinăm echilibrul ratei dobînzii. Putem spune în consecință că teoria dobînzii, în concepția lui Keynes, este o teorie monetară.

Cele două teorii prin care a fost explicată fomarea și evoluția ratei dobînzii echilibru (teoria bazată pe cerere/ofertă de monedă și teoria fondurilor de împrumut) nu sunt incompatibile ci complementare. În acest mod sunt evidențiate corelațiile și elemetele de interdependență dintre piața financiar bancară și politica monetară promovată de Banca Centrală.

2.3 CREDITUL

Creditul este operațiunea prin care se iau în stăpînire imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoțită de plata unei dobînzi ce remunerează pe împrumutător.

Raportul de credit se caracterizează prin cîteva trăsături:

Subiecții raportului de credit

Sînt creditorul și debitorul, prezintă o mare diversitate în ceea ce privește apartenența la structurile economico-sociale. O apreciere generală asupra naturii participanților la procesul de creditare, contureză trei categorii principale și de amplă cuprindere: intreprinderile, statul și populația. Raportul de credit implică primordial redistribuirea unor capitaluri aflate în stare de disponibilitate, ceea ce presupune preexistența unor procese de economisire sau acumulări monetare.

2. Promisiunea de rambursare

Este element esential raportului de credit, presupune riscuri și necesită angajarea unei garanții. Riscurile probabile sunt:

Riscul de nerambursare-constă în probabilitatea întîrzierii plătii sau a incapacitătii de plată datorită conjuncturii, dificultăților sectoriale sau deficiențelor împrumutului.

Riscul de imobilizare -survine la bancă sau la deținătorul de depozite care nu este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereușite a creditelor acordate. Creditele ce se acordă de regulă prin bănci, angajează fonduri ce nu apartin băncii. De aici, necesitatea, cu scopul unei bune gestiuni a fondurilor ce îi sunt încredințate, ca bancherul să își întărească poziția sa de creditor prin garanții.

3. Termenul de rambursare

Ca trăsătură specifică a creditului, are o mare varietate, de la termene foarte scurte(24h-termen practicat între bănci pe piețele monetare ) și încheindu-se cu termene de la 30 la 50 și chiar 100 ani. Pentru creditele pe termen scurt, credite acordate intreprinderilor sau credite de consum, este caracteristică rambursarea integrală la scadentă. Creditele pe termen mijlociu și lung implică adesea rambursarea eșalonată.

4. Dobînda

Este o caracteristică esențială a creditului. În acordurile de credit s-a hotărît clauza dobînzii fixe, respectiv dobînda cuvenită în cadrul acordului de credit este acceptabilă pentru ambele părți, pentru întregul împrumut și pe toată durata creditului.

În condițiile presiunii inflaționiste,s-a instituit regimul dobînzilor variabile sau sensibile, situația în care dobînzile se modifică periodic, în funcție de nivelul dobînzii de piață.

5. Tranzacția.Acordarea creditului

Creditul poate fi consimțit în cadrul unei tranzacții unice; acordarea unui împrumut, vînzarea unei obligațiuni, angajarea unui depozit. Consimțirea tranzacției, respectiv acordarea creditului este un act de mare importanță, în vederea căruia creditorul trebuie să-și asigure o bună informare și documentare pentru evitarea riscului.

6. Consemnarea și transferabilitatea

Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate prin înscrisuri, instrumentele de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple și variate. Transferabilitatea instrumentelor de credit și deci transferul acordurilor de credit de la un beneficiar la altul este o expresie a lichidității portofoliului de creanțe, posibilitatea pentru fiecare creditor de a transforma creanțe în bani, potrivit unei necesități.

2.4 ROLUL DOBÎNZII PE PIAȚA CREDITELOR

2.4.1 DOBÎNDA și piața creditului

Abordarea modernă a ratei dobînzii se face utilizînd modelul pietei creditelor.

Prețul creditului-rata dobînzii-este poate cel mai important preț din economie.Prin efectele sale asupra cantitătii de bani luate cu împrumut, rata dobînzii exercită o influientă puternică asupra cererii agregate. Desigur, rata dobînzii reprezintă înrealitate o multitudine de rate, dar în esentă ea este prețul plătit de un debitor pentru a obtine un credit pe o perioadă dată de timp.

Rata dobînzii variază în raport cu caracteristicile debitorului și cu lungimea perioadei de timp în care împrumutul este plătit.Dar ea variază și în functie de schimbările care au loc în conditiile macroeconomice, acestea influentînd cererea șI oferta de credite.

Deci diferitele rate ale dobînzii care se regăsesc în economie tind să se deplaseze simultan în sus și în jos, chiar dacă diferă ca mărime una de alta.

Ratele individuale ale dobînzii se deosebesc între ele în functie de caracteristicile obligațiunilor sau împrumuturilor existente pe piața creditelor. Factorii cei mai importanti care afectează ratele particulare ale dobînzii sunt: riscul de plată si termenul de maturitate.

Riscul de plată măsoară probabilitatea ca un să nu plătească dobînda sau rata creditului așa cum a fost stabilit prin contractul de creditare, sau chiar deloc. Creditele care sunt considerate riscante trebuie să aibă o rată a dobînzii mai mare decît acele credite considerate sigure; un premiu de risc trebuie să fie adăugat la rata dobînzii aferente creditelor riscante pentru a permite creditorilor să facă si împrumuturi riscante.

Schimbările în rata așteptată a inflației reprezintă un alt factor major care afectează rata dobînzii.O schimbare în rata așteptată a inflației, deci este un fenomen economic major pe pita creditelor,nu afectează în aceeași măsură toate ratele dobînzii. Creditele avînd lugimi diferite (termene de maturitate diferite) incorporeză și inflația așteptată diferită.

De exemplu, participantii pe piața creditelor se pot aștepta ca rata inflației să fie mai scăzută în următorul an, să spunem de 8%, în timp ce peste doi ani ei cred că inflația va fi de 12%.Premiul adăugat creditelor pe termen de un an va fi de 8%, în timp ce premiul adăugat creditelor pe doi ani va fi de 10%, deci media aritmetică a ratelor așteptate ale inflației în cei doi ani.

Schimbările care au loc în rata așteptată a inflației determină structura pe termene a ratelor dobînzii – altel spus structura ratelor dobînzii la creditele acordate avînd termene de maturitate (rambursare) diferite.

2.4.2 lEGĂTURA DOBÎNDA-PREȚ OBLIGAȚIUNI

Prețul obligațiunilor și cel al creditelor pe piețele secundare de capital sunt legate matematic prin ratele dobînzii de piață.

Deoarece prețul obligațiunii și dobînda sunt fixate atunci cînd o obligațiune sau un împrumut sunt cumpărate, rata venitului pe care un creditor îl primește atunci cînd activul ajunge la maturitate este, de ,asemenea fixată.

Să considerăm de exemplu, prețul unei obligațiuni ca fiind de 1000 u.m. cu o plată a cuponului, annuală de 50 u.m. și un termen de maturitate de cinci ani.Un individ care va cumpăra această obligațiune și o va păstra pînă la maturitate va primi cinci plăti anuale de cîte 50 u.m. fiecare plus o plată de 1000 u.m. după cinci ani.Dacă individul a plătit 1000 u.m. pentru obligațiune, rata venitului său va fi de 5% pe an (50/1000=0,05).

Un individ care are nevoie de bani înainte de termenul de maturitate va putea vinde obligațiunea pe piața secundară( numită și piața obligațiunilor). Să presupunem că rata dobînzii pe piață a crescut de la 5% la 10%.Cine ar dori să mai cumpere o obligațiune care aduce 5% venit anual cînd pe piață există alte obligațiuni care aduc 10% ? Individul va putea vinde obligațiunea doar dacă aceasta plătește o rată annuală a venitului competitivă.Acest lucru se întîmplă doar dacă prețul obligațiunii scade.

Să presupunem în exemplul de mai sus, că obligațiunea mai avea un an pînă la termenul de maturitate cînd ea este vîndută pe piața secundară.Cel care o va cumpăra va primi peste un an 1050 u.m. reprezentînd plata cuponului pentru un an(50 u.m.) plus prețul initial al obligațiunii (1000 u.m.) care se returnează la prețul de maturitate. Pentru ca obligațiunea să plătească cumpărătorului o rată de 10% venit, prețul său trebuie să satisfacă relatia pb(1,10)=1050, de unde rezultă că pb = 954,54 u.m.

Deci cumpărătorul plătește un preț de 954,54 u.m. pentru o obligațiune care îI va aduce peste un an un venit de 1050 u.m., el cîștigă o rată a venitului de 10% annual.Rezultă deci că prețul obligațiunii șI rata dobînzii sunt invers proporționale. Dacă plata cuponului șI valoarea unei obligațiuni rămîn fixe, atunci singurul mod de a modifica rata venitului unei obligațiuni este modificarea prețului de piață al acestuia. Atunci cînd prețul obligațiunii scade, venitul acesteia crește; cînd prețul crește, venitul scade.

2.5 CEREREA ȘI OFERTA DE CREDITE

Prețul creditelor este determinat de interacțiunea dintre creditori si debitori pe piața creditelor. Rata dobânzii de piața reflectă cererea de noi credite ale debitorilor raportată la oferta de noi imprumuturi ale creditorilor.

2.5.1 Cererea de credite

Piața creditelor este indiscutabil cea mai eficienta piața din cele existente in economie. Schimbarile in cererea si oferta de credite, determina aproape imediat schimbari ale ratei dobanzii. Cererea de credite poate fi analizata separat in functie de cererea diferitelor sectoare din economie: gospodarii, firme, guvern, sectorul extern la fel ca in cazul cerereii agregate de bunuri si servicii. Fiecare sector cere credite din motive diferite.

A. Sectorul gospodariilor

Motivul major pentru care o gospodarie ia credite este cumpararea de bunuri durabile si de locuințe.

Costul bunurilor de consum durabil, daca este repartizat pe mai multi ani, poate apare destul de rezonabil. Care sunt factorii care influenteaza cumpararile de bunuri durabile?

Un factor este rata dobanzii. Cand rata dobanzii creste, credite devin mai scumpe. Aceasta are un efect negativ asupra cumpararilor de bunuri durabile.

Alt factor important este nivelul venitului national. Cand venitul national creste, gospodariile pot sa-si permita sa cumpere bunuri de consum durabile sau sa returneze datroriile, pentru cavenitul lor curent creste, si ele se asteapta sa poata restitui credite in volum mai mare; deci cererea de credite, a gospodariilor, creste.

B. Firmele

Firmele imprumuta pentru a-si finanta proiectele de dezvoltare pe termen lung si necesarul de factori de productie pe termene scurt.

Dacă rata inflației așteptate este considerată constantă, cererea de credite a firmelor este negativ dependentă de rata dobînzii. Mai precis, firmele sunt confruntate cu o rată a dobînzii reală așteptată egală cu rata nominală din care se scade rata inflației așteptate:

Re=r-Ie

Cînd rata dobînzii de piață (r) crește și rata inflației așteptate (Ie) rămîne constantă, costul real al creditului crește. Dar firmele nu se așteaptă ca viitoarele prețuri ale produselor lor să depășească nivelul ratei dobînzii astfel că cererea lor de credite scade.

Cererea de credite mai variază și în funcție de schimbările în venitul national și în politica de impozite și taxe.Firmele investesc în capital nou dacă rata așteptată a venitului obtinut din capital nou depășește cheltuielile de functionare și de întretinere. Inovațiile tehnologice care cresc productivitatea capitalului vor determina și creșterea necesarului de investitii.Cel o parte din fondurile necesare pentru a finanta creșterea investitiilor trebuie să fie împrumutată, crescînd astfel cererea de credite.

Venitul national afectează deasemenea cererea de credite a firmelor. O creștere a venitului national duce la creșterea pe piață a bunurilor, a cererii de produse realizate de către firme. Nevoia de dezvoltare, pentru a răspunde în mai mare măsură cererilor de produse ale clientilor, determină firmele să investească mai mult cînd venitul national crește, deci va crește și cererea de credite a firmelor.

Politica de impozite și taxe este un alt determinant important al cererii de investitii și deci , și a cererii de credite a firmelor. O reducere a nivelului impozitelor și taxelor poate face investitiile mai profitabile, deteminînd creșterea cererii de credite , datorită faptului că venitul așteptat al capitalului a crescut. O creștere a nivelului impozitelor și taxelor care aduce profitabilitatea investitiilor va reduce și cererea de credite.

C. Sectorul guvernamental

Ca orice agent economic și guvernul este supus unor restricții bugetare. Toate cheltuielile guvernamentale trebuie să aibă o sursă de finantare. Dacă un guvern înregistrează un deficit bugetar, cheltuind mai mult decît încasează prin impozite și taxe, el trebuie să acopere diferenta prin împrumuturi guvernamentale sau prin crearea de bani.

Împrumutul guvernamental influentează cererea totală de credite în acelașI mod în care o fac celelalte sectoare. O creștere a deficitului bugetar duce la o creștere a cererii de credite.

D. Sectorul extern

Piața creditelor poate fi considerată o piață internatională de capital. Activele financiare se mișcă rapid în jurul lumii. Firmele sau guvernul nu sunt nevoite să împrumute numai pe piața internă a creditelor. Străinii compară costul obtinerii fondurilor pe piața creditelor unei tări cu costul obtinarii lor pe pietele internationale. Considerînd rata inflației așteptate constantă, o creștere a ratelor dobînzii în străinătate în raport cu rata internă a dobînzii duce la creșterea cererii de credite pe piața internă; străinii împrumută mai mult în țara respectivă.

O reducere a ratei internaționale a dobînzii reduce cererea decredite pe piața internă.

În concluzie se poate spune că curba cererii agregate de credite CRd reflectă cererea de credite totală a gospodăriilor, firmelor, guvernului și sectorului extern.

În figura 1 se reprezintă această curbă a cererii agregate de credite.

Deoarece cererea de credite a celor 4 sectoare considerate este senzitivă la rata dobînzii, și cererea totală de credite este senzitivă la rata dobînzii r. Toate celelalte conditii rămînînd neschimbate, o modificare în rata nominală a dobînzii determină o deplasare de-a lungul curbei cererii de credite CRd.

Figura 1

2.5.2 Oferta de credite

Principala sursă a creditelor dintr-o economie o constituie economisirea. Toate cele trei sectoare interne ale economiei (gospodăriile, firmele și guvernul) sunt potențiale surse de economii. Economiile pot veni pe piața internă a creditelor și din străinătate.

A. Piața interna a creditelor

Sectorul gospodăriilor este un sector care economisește mai mult decît se împrumută.

Firmele economisesc mult, dar împrumuturile pentru finanțarea proiectelor de investiții depășesc economiile, ele sunt un debitor net.

Sectorul guvernamental reprezintă un debitor net.

Factorii cei mai importanti care afectează economiile gospodăriilor sunt:

rata dobînzii

venitul national

rata așteptată a inflației.

Dacă rata dobînzii crește, în timp ce rata așteptată a inflației rămîne neschimbată, gospodăriile se așteaptăm să cîștige mai mult din economiile lor. Venitul mai mare din economii determinat de o creștere a ratei dobînzii, încurajează gospodăriile să economisească mai mult. Dacă ele sunt satisfăcute cu venitul obtinut din dobînzi șI din avutia lor cumulată anterior, atunci pot economisi mai putin. Deci o creștere a ratei dobînzii poate avea un efect negativ asupra economiilor; oamenii pot alege să consume mai mult șI să aconomisească mai putin. Vom presupune că volumul creditelor oferite crește odată cu creșterea ratei dobînzii, ceea ce indică faptul că stimulentul de a economisi este mai mare atunci cînd rata dobînzii crește lent, decît cînd scade lent.

Economia nu este foarte senzitivă la schimbări în rata dobînzii. Cînd economisirea internă este singura sursă a ofertei de credite, curba ofertei de credite va fi rapid ascendentă; o creștere a ratei dobînzii în conditiile mentinerii venitului șI inflației aăteptate constante, va genera doar o mică creștere a economiilor.

B. Piața externă a creditelor

Totuși o importantă sursă de economii pentru oferta de credite a început să fie creditele externe.Dacă rata reală internă a dobînzii este mai mare decît rata reală externă a dobînzii, străinii vor utiliza mai mult din economiile lor pentru a cumpăra active financiare interne, crescînd astfel oferta de credite.

Senzitivitatea mare a economiilor străinilor la schimbările în rata internă a dobînzii face oferta de credite mai senzitivă la schimbările în rata dobînzii decît ar fi în alt caz. Deci curba ofertei de credite reprezentată în figura 2 este mai lentă decît dacă piața internă a creditelor ar fi izolată de piața creditelor externe.

Schimbările permanente de venit afectează, de asemenea, economisirea, dar într-o măsură mai redusă decît rata dobînzii . Deși cantitatea de venit economisită este incertă, este clar că economisirea din venitul temporar este mai mare decît economisirea din venitul permanent. Deoarece rata reală a dobînzii este cea care este importantă pentru gospodării, schimbările în rata așteptată a inflației afectează pozitia curbei ofertei de credite CRs.

Pentru o rată nominală a dobînzii dată, cu cît rata așteptată a inflației este mai mare, cu atît mai redusă va fi rata reală așteptată a dobînzii, deci și stimulentul pentru gospodării de a economisi.

În figura 3 se arată cum curba ofertei de credite se deplasează atunci cînd venitul national sau rata inflației așteptate se modifică.

O creștere a venitului permanent (pe termen lung) deplasează curba ofertei de credite CRs către dreapta de la CRs0 la CR1s (1); o crștere a venitului temporar (pe termen scurt) deplasează curba ofertei de credite de la CRs0 la CRs2 (2), mai mult decît creșterea anterioară.

O creștere a așteptărilor inflaționiste determină gospodăriile să-și reducă economiile pentru orice nivel al ratei nominale a dobînzii, deci, curba ofertei de credite CRs se va deplasa către stînga de la CRs0 la CRs3 (3).

2.5.3 Determinarea ratei dobînzii

Rata dobînzii pe piața creditelor se determină la intersectia dintre curba cereriidecredite CRd șI curba ofertei de credite CRs . Rata dobînzii este, deci, prețul care face cantitatea de credite cerută egală cu cantitatea de credite oferită. În figura 4 se prezintă modul de determinare a nivelului de echilibru al ratei dobînzii.

În figură, r0 este rata dobînzii de echilibru, deci cea care nu generează un exces de cerere și nici un exces de ofertă de credite:

Dacă rata dobînzii pe piața creditelor este însă r1>r0 atunci cantitatea de credite oferită depășește cantitatea de credite cerută . În aceste conditii, competitia între creditori face ca rata dobînzii să scadă către r0 ceea ce duce la creșterea cererii de credite CRd. Procesul se termină atunci cînd rata dobînzii pe piața creditelor atinge r0 șI CRd= CRs.

2.6 MANAGEMENTUL DOBÎNZII BANCARE

În prima parte a acestei secțiuni vom formula explicit problema alocației portofoliului cu care se confruntă deținătorii de avere într-un model care asigură o descriere realistă a piiețelor financiare. În cadrul acestui model, 'deținătorii de avere' pot avea trei tipuri de active:

monedă;

depozite la termen;

obligațiuni.

Modelul analizează modificările în portofoliu care vor apare cînd rata dobînzii la depozitele la termen (rTD) se schimbă, și implicațiile pe care le vor avea aceste schimbări în activitatea economică.

Se va studia impactul modificărilor ratei dobînzii la depozitele la termen asupra inflației, acumulărilor de capital și a dezvoltării pe termen mediu, integrînd analiza simplificată a primei părți într-un model de dezvoltare pe termen mediu. Modelul nu pune accentul doar pe structura portofoliului, ci și pe importanța legăturii dintre politica monetară și oferta agregată.

2.6.1 RATA DOBÎNZII LA DEPOZITELE LA TERMEN, LA ÎMPRUMUTURILE BANCARE

În această secțiune este prezentat un model simplificat care se axează în principal pe piața de capital și pe efectele de substituire generală în această piață de schimbările ratei dobînzii.

Sectorul real este modelat printr-un simplu model keynesian de determinare a ofertei agregate.

Se presupune că lumea își păstrează averea sub forma monedei, depozitelor la termen sau al obligațiunilor, luînd în considerare cîștigurile pe care le are de pe urma acestor trei active: (rata inflației p^ pentru monedă, rata dobînzii la depozitele la termen rTD pentru depozitele la termen, rata dobînzii la obligațiuni i), venitul real y și averea reală w formată din active neproductive (rata inflației p^ )este considerată exogenă.

Alocația averii este descrisă cu ajutorul a trei funcții de cerere pentru cele trei tipuri de active:

CD = fC(p^, i, rTD, y) * W (1a)

TD = fTD(p^, i, rTD, y) * W (1b)

LB = fB(p^, i, rTD, y) * W (1a)

unde :

CD reprezintă cererea de monedă (fC fiind funcție care dă pondere monedei în totalul averii);

TD reprezintă cererea pentru depozite la termen;

LB reprezintă cererea pentru obligațiuni.

Se presupune că aceste funcții ale cererii vor îndeplini încă două condiții suplimentare și anume:

și (1')

fji reprezintă derivata parțială a funcției f i în raport cu variabila j. Mai mult presupunem că funcțiile cererii vor fi crescătoare în raport cu rata profitului activelor al căror cerere o descrie, și descrescătoare în raport cu rata rentabilității celorlalte două active alternative.

Astfel: , și .

Mai este stabilit că funcțiile cererii de monedă și de depozite la termen sunt ccrescătoare în raport cu venitul. Astfel, conform condiților de consistență (1’) rezultă că oferta de împrumuturi directe către firme (cererea de obligațiuni) va fi descrescătoare în raport cu venitul:

f yB<0.

Băncile, la rîndul lor vor fi obligațe să rețină sub formă de rezerve o rată din totalul depozitelor la termen. Alocarea restului sub formă de împrumuturi sau rezerve libere va depinde de rata inflației și de rata dobînzii la împrumut (rL). Deci oferta de capital a băncilor va avea următoarea formă:

LS = b(p^, rC)(1-)TD 0<b<1 (2)

unde TD – cantitatea de bani depuși.

Firmele se presupune că vor prelua orice împrumut de la băncile comerciale, atît timp cît rata dobînzii la aceste împrumuturi va fi mai mică decît rata dobînzii practicată pe piața monetară (i). Restul creditelor de care au nevoie îl vor contacta direct de la populație prin emisiune de obligațiuni. Nevoia de capital pentru finanțarea activității de producție a fimelor va depinde pozitiv de salariile reale oferite de firme și de producție.

Df = Df (W, y) (3)

unde Df reprezintă cererea de capital necesar finanțării activității de producție.

În următoarea tabelă se ilustrează relațiile care există între aceste funcții ale cererii și ofertei pentru cele trei active.

unde MR – baza monetară;

TDS – oferta de depozite la termen făcute de bănci.

În cele ce urmează vom folosi condiția de echilibru pe piaț de capital.

fB(p^, i, rTD, y) * W = Df(W, y) – LS (4)

Înlocuind (1b) și (2) în (4) rezultă:

fB(p^, i, rTD, y) * W – Df(W, y) = b(p^, rL)(1- )fTD(p^, i, rTD, y) * W (4')

Această condiție esteecuația curbei LM, aceeastă curbă reprezentînd mulțimea punctelro (y, i) pentru care piața de capital se află în echilibru.

Sectorul real va fi reprezentat într-un mod foarte simplu, pentru a scoate în evidență doar aspectele legate de portofoliu; o analiză mai extinsă va fi făcută în partea a doua a acestei secțiuni. Astfel, piața bunurilor și serviciilor va fi descrisă prin următoarea ecuație:

Y = A(i – p^, y) (5)

cu Ai<0 și 0<Ay<1

Din această ecuație se poate deduce forma curbei IS, curbă ce reprezintă mulțimea punctelor de forma (y,i) pentru care piața bunurilor și serviciilor se află în echilibru.

Prin diferențierea ecuației (5) vom obține panta curbei IS:

di/dy/IS = (1-Ay)/Ai<0 (6)

Diferențiind ecuația (4') vom obține panta curbei LM:

di/dy/LM = -ă(fyB + b(1- )fyTD)W – Dfyș/(fiB + b(1- )fiTD)W (7)

Doi dintre cei trei termeni ai numărătorului sunt negativi, unul este pozitiv. Dar din condiția de consistență (1') rezultă că:

fyB + b(1- )fyTD = fyB + fyTD(1-b + b)fyTD = -fyC – (1-b + b)fyTD<0

Astfel (fyB + b(1- )fyTD)W – Dfy<0. Deci numărătorul va fi tot timpul negativ.

O analiză similară arată că numitorul este pozitiv.

Ținînd cont de cele spuse anterior, rezultă că panta curbei CM este pozitivă

di/dy/LM>0 (8)

În continuare vom analiza ce se întîmplă atunci cînd ratele dobînzii (la depozite la termen și la împrumuturi bancare) se modifică. Mai întîi pentru rata dobînzii la depozitele la termen (rTD). În mod cert, rTD nu are nici o influență directă asupra sectorului bunurilor și serviciilor, deci curba IS nu se modifică. O schimbare (să zicem o creștere) totuși va modifica cererea oamenilor pentru cele trei tipuri de active, ei, în cazul unei unei creștei a lui rTD, fiind dispuși să schimbe moneda și obligațiunile pe care le dețin în depozite la termen. Impactul acestei schimbări pe piața de capital poate fi observat din ecuația 4:

Deci (9)

Direcția în care se va schimba LM, prin care obținem impactul modificării ratei dobînzii la depozitele la termen asupra activității economice, va depinde de senzitivitatea relativă a cererilor celorlalte două active (bani și obligațiuni) la schimbarea lui rTD:

(10)

Intuitiv, analiza este destul de simplă. Cosiderăm cazul în care oamenii renunță mai mult la obligațiuni decît lamoneda, în favoarea depozitelor la termen ().

În acest caz oferta totală da capital pentru sectorul productiv va scădea în mod direct firmelor (obligațiunile la care se renunță) vor trece prin bănci, și deci o parte din aceste fonduri vor fi reținute sub forma rezervelor obligațorii și a rezervelor libre. În consecință, rata dobînzii la obligațiuni va crește și activitatea economică va scădea (cazulI).

Dacă sistemul bancar ar asigura o intermediere completă (=0, b=1) și modificarea lui rTD ar avea impact asupra cererii de obligațiuni (), nu vor exista efecte asupra activității economice. Acest lucru rezultă din ecuația 9.

, =0, b=1

Pe cealaltă parte, dacă sistemul bancar ar opri toate fondurile sub forma rezervelor obligațorii ( =1) orice transformare a obligațiunilor în depozite la termen va avea efect o acumulare de capital din partea băncilor, și de aceea va exista o contractare a activității economice:

Cel de-al doilea caz (cazul II) este acela în care oamenii vor renunța mai mult la monedă decît la obligațiuni în favoarea depozitelor la termen:

Moneda este un activ neproductiv, și orice cantitate din aceasta, transformată în depozite la termen, va intra parțial în sectorul productiv prin sistemul bancar, ducînd la o creștere a ofertei de capital pentru firme, și în consecință rata dobînzii la obligațiuni va scădea, iar activitatea economică va crește.

Pentru a prezice impactul modificării ratei dobînzii pentru depozitele la termen, trebuie să avem informații despre structura financiară a economiei pe care o studiem. Astfel, va trebui să știm care este activul care se substituie cel mai bine cu depozitele la termen, și dacă acest activ asigură o mai completă intermediere decît sistemul bancar. Va trebui să știm de asemenea dacă sistemul bancar va fi capabil să-și joace rolul de intermediar sau nu. În cazul în care sistemul bancar nuși va juca rolul de intermediar, însemnă că băncile sunt nevoite să păstreze toate fondurile străine sub fomă de rezerve (=1).

Astfel, o creștere a ratei dobînzii la depozitele la termen va avea un efect de contracție a activității economice (sau nu va avea nici un efect dacă oamenii nu vor renunța deloc la obligațiuni, ci doar la moneda deținută de ei).

În continuare vom analiza efectul creșterii ratei dobînzi la împrumuturile bancare (rTD). Această modificare nu va avea nici un efect asupra cererii de credite bancare deoarece creditele bancare sunt oferite la un preț mai mic decît cel practicat pe piața de capital, și astfel cei ce au privilegiul de a beneficia de aceste credite nu vor renunța la ele nici după o mărire a ratei dobînzii practicate de bănci. La un volum dat al creditelor acordate, singurul efect va fi acela că firmele care beneficiază de aceste credite vor suferi o scădere a acelei 'reduceri' a cheltuielilor cu dobînzile la împrumuturile contractate.

Totuși, volumul creditelor acordate nu va rămîne același. Motivul este acela că dacă sistemului bancar nu i se impun restricții asupra creitelor acordate, creștere a ratei dobînzii la împrumuturi va determina băncile să diminueze cantitatea de rezerve libere și să acorde mai multe împrumuturi firmelor, aceasta ducînd la o creștere importantă a ofertei de capital pentru sectorul productiv, și, deci la o creștere economică.

Formal, putem observa din ecuația (4') că LM se va mișca spre dreapta în tim ce curba IS nu se va modifica.

Astfel

2.6.2 RATA DOBÎNZII ȘI INFLAȚIA

În această parte vom extinde modelul în cîteva direcți pentru a analiza efectele îmbunătățirii ratei dobînzii asupra inflației și creșterii economice pe trermen mediu.

Caracteristica cheie a analizei inflațieie și dezvoltării economice prezentată mai jos este încorporarea legăturii dintre sectorul financiar și sectorul real prin operația de finanțare a activității de producție. Cavallo (1977) a fost primul care a arătat atît semnificația acestui canal de transmisie cît și rezultatele -neortodoxe- la care a condus acesta.

Prin acest canal, rate mari ale dobînzii vor reduce output-ul; dacă acest efect asupra ofertei agregate este mai puternic decît scăderea care va avea loc în cererea agregată, atunci această politicăă monetară restictivă poate fi inflaționistă pe termen scurt.

În modelul nostru, creditul este dorit de către firme pentru a finanța costurile cu forțe de muncă. Astfel totalul costurilor cu forța de muncă va depinde de salariul real w, producția y și de costurile creditului i–p^. Dacă folosim o funcție de producție de tip Cobb-Douglas de parametru , va rezulta o funcție a costurilor cu forța de muncă de următoarea formă:

a=1/(1 – )>1

LC – labour costs in real terms

Firmele vor determina output-ul astfel încît profitul lor py – LC*p să se maximimizeze. Vom obține astfel funcția ofertei agragate:

unde y=y/k (13)

Deci output-ul va scădea odată cu creșterea ratei reale a dobînzilor sau creșterea salariului real.

Salariul real este o mărime exogenă.

Cererea agregată pentru bunurile interne Ad este formată din cererea la export (E), cererea internă de bunuri interne (Cd), investiții (I) și cheltuieli guvernamentale (care pentru simplificarea modelului sunt presupuse ca fiind făcute numai pe bunuri domestice).

Cererea externă pentru bunurile interne depinde de condițiile comerciale ; investițiile depind de rata reală a dobînzii și de rata profitului , care în schimb depinde de y și k dînd salariului real. Vom presupune că investițiile I sunt omogene de gradul 1 în y și k pentru comoditatea calculelor ce vor urma.

În fine, consumul intern de bunuri interne depinde de condițiile comerciale q, în timp ce consumul intern total depinde de rata reală a dobînzii , venitul real corelat cu pierderile de capital în activele nominale , , și de averea K+MR. Toate acestea conduc la o cerere agregată pentru bunuri interne Ad de următoarea formă:

Presupunem că nivelul prețurilor este stabil, prețurile relative schimbîndu-se gradual. Rata inflației, totuși, se va modifica instantaneu ca răspuns la rata inflației externe anticipată sau la cererea excedentară pentru bunuri interne:

(14)

De asemenea se presupune că rata de schimb este fixă.

Sectorul financiar este lăsat neschimbat, cu o singură excepție; firmele acum vor să finanțeze nu numai procesul de producție Df, ci și capitalul fizic K. deci echilibrul pe piața de capital este descris de o ecuație care este în mare similară cu ecuația (4'):

fB(p^, i, rTD, y,MR+K)=K+ Df(w, y,K)-(1- )fTD(p^, i, rTD, y,MR+K) (15)

Exprimînd producția pe unitate de capital obținem:

fB(p^, i, rTD, y,mr+1)=1+ Df(w, y,1)-(1- )fTD(p^, i, rTD, y,mr+1)

Acum, putem analiza impactul unei modificări a ratei dobînzii la depozitele la termen rTD folosind ecuațiile (13), (14) și (15). Ecuațiile (13) și (14) pot fi combinate pentru a da ceea ce noi numim curba IS. Această curbă descrie interacția dintre rata dobînzii I, producție (pe unitate de capital) y și rata inflației p^ pe piața bunurilor și serviciilor. Prin diferențierea ecuațiilor (13) și (14) obținem:

Numitorul este întotdeauna pozitiv. Despre numărător, totuși , nu se poate spune nimic. Dacă, pe termen scurt, efectele asupra ofertei agregate ale unei politici monetare restrictive (prin creșterea ratei dobînzii i) sunt mai puternice decît efectele asupra cererii agregate, producîndu-se astfel o cerere excedentară, atunci și astfel numărătorul este pozitiv, deci curba IS cum a fost ea definită mai sus va avea o pantă negativă. Acesta este cazul cînd o politică de credit restrictivă duce la creșterea inflației și la o scădere a output-ului pe termen scurt, mai repede decît la o scădere a inflației și a output-ului cum era de așteptat în mod tradițional. Acest fapt este argumentat foarte puternic de două investigații făcute pentru studierea efectului Cavallo: prima în 1977 de către Cavallo pentru Argentina și cea de-a doua de către Van Wijnbergen în 1982 pentru Coreea de Sud. În ceea ce urmează vom presupune că acest efect Cavallo are loc, astfel că dp^/dy<0. Observăm că din ecuațiile (13) și (14) că schimbările în rata dobînzii la depozitele la termen nu afectează în mod direct piața bunurilor și serviciilor, deci curba IS nu se va mișca atunci cînd are loc schimb ale lui rTD.

Prin diferențierea ecuațiilor (13) și (15) în funcție de cei tei factori endogeni i, y și p^ și prin substituirea ratei dobînzii i, vom obține panta curbei LM (curbă ce descrie interacția între i, p^ și y în cazul unui echilibru pe piața financiară):

Curba LM are pantă pozitivă. Presupunem că producția y crește. O producție mai mare va genera o cerere de capital mai mare (Dfy>0), dar pe de altă parte va crește cererea de monedă și ducînd la scăderea ofertei de capital prin scăderea cererii de obligațiuni. Pentru a reveni în poziția de echilibru, rata dobînzii la obligațiuni i va trebui să crească, făcînd ca cei ce dețin capital să se orienteze din nou spre obligațiuni. Totuși, potrivit presupunerii, producția crește, deci (din ecuația(13)) rezultă că rata reală a dobînzii reale. Astfel, rata inflației va trebui să crească chiar mai mult decît rata dobînzii la obligațiuni, rezultănd astfel o pantă pozitivă pentru curba LM.

O modificare a ratei dobînzii la depozitele la termen va duce la o mișcare a curbei LM astfel:

Dacă o creștere a lui rTD conduce la o renunțare mai mare la obligațiuni decît la monedă, în favoarea depozitelor la termen, rata dobînzii la obligațiuni va crește deoarece oferta de capital către sectorul productiv va scădea. Aceasta în schimb va conduce la o reducere a producției dînd rata inflației: curba LM se va mișca spre stînga. În acest caz o creștere a ratei dobănzii la depozitele la termen va duce nu numai la o scădere a activității economice ci și la inflație pe termen scurt. Astfel, dacă depozitele la termen se substituie mai bine obligațiunilor decît monedei, o valoare mai mare a lui rTD va duce la o creștere a ratei dobînzii la obligațiuni. Aceasta va reduce oferta agregată (datorită costurilor mari ale creditului), și, datorită existenței efectului Cavallo, această ofertă se va reduce ami mult decît cererea agregată, generînd astfel inflația pe termen scurt (cazul A).

Dacă o creștere a lui rTD va conduce la o renunțare mai mare la monedă decît la obligațiuni, în favoarea depozitelor la termen, oferta de capital către firme va crește. Acest lucru va conduce la o scădere a ratei dobînzii la obligațiuni și la o creștere a ofertei agregate: curba LM se va mișca în acest caz la dreapta. În noul punct de echilibru (punctul B) după cum se observă va exista o rată a inflației mai mică pe termen scurt. Deci, dacă oamenii vor renunța mai mult la monedă, decît la obligațiuni, în favoarea depozitelor la termen, atunci o creștere a lui rTD avea un efect o creștere economică și o scădere a inflației pe termen scurt.

=== Capitol3 ===

CAP.3 GESTIONAREA RISCURILOR BANCARE

3.1 RISCURILE BANCARE……………………………………………………………49

A. Factori dr risc bancar…………………………………………………………49

Factori de ordin general…………………………………………………….….49

Factori de ordin specific…………………………………………………….….49

B. Prevenirea și divizarea riscurilor…………………………………………..…50

Credit consorțial………………………………………………………………..50

Creditul concertat……………………………………………………………….50

3.2 CLASIFICAREA RISCURILOR BANCARE……………………………………..51

3.2.1 Riscul financiar (caracteristica operaței bilanțiere)…………………………………..51

1.a) Riscul de creditare………………………………………………………………..….51

1.b) Riscul de lichiditate…………………………………………………………………..51

1.c) Riscul de variație a ratei dobînzii…………………………………………………….51

1.d) Riscul de capital ……………………………………………………………….…….51

3.2.2 Riscul de prestare (riscuri generate de serviciile bancare).……………………….…51

2.a) Riscul operațional……………………………………………………………………52

2.b) Riscul tehnologic ……………………………………………………………………52

2.c) Riscul produselor noi…………………………………………………………….…..52

2.d) Riscul strategic………………………………………………………………………52

3.2.3 Riscul ambiental (riscuri generate de cadrul de activitate)………………………..…52

3.a) Riscul de fraudă…………………………………………………………………..…52

3.b) Riscul economic……………………………………………………………………..52

3.c) Riscul concurențial………………………………………………………………..…52

3.d) Riscul legal………………………………………………………………………..…52

3.3 GESTIONAREA RISCURILOR BANCARE………………………………………53

3.3.1 PREZENTARE GENERALĂ…………………………………………………………………53

3.3.2 Indicatori de pondere………………………………………………………………..55

În activ ………………………………………………………………….55

În pasiv………………………………………………………………….56

3.3.3 Indicatori de dinamică………………………………………………………………56

Dinamica creditelor……………………………………………..………56

Dinamica fondului de rezervă……………………………………..……56

Dinamica activelor totale………………………………………….…….56

Dinamica numărului de clienți………………………………………….56

3.3.4 Indicatori cE corelează unele active și pasive……………………………56

3.3.5 Concluzii referitoare la riscul de lichiditate……………………………57

3.3.6 Concluzii referitoare la alte tipuri de risc…………………………………60

3.4 RISCUL ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE………………………………..…..61

3.4.1. ANALIZA CREDITULUI…………………………………………………………………….62

3.4.2 RISCUL LA SELECTAREA PT AGENȚII ECONOMICI…………………………………..63

3.4.3 RISCUL LA SELECTAREA PT PERSOANE FIZICE………………………………………..66

3.5 MANAGEMENTUL RISCULUI RATEI DOBÎNZII………………………………..67

3.5.1 Riscul ratei dobînzii…………………………………………………………….….….67

3.5.2 Tehnici de măsurare a riscului ratei dobînzii…………………………….….68

3.5.3 Metoda GAP………………………………………………………………………….….….71

3.6 METODE DE ANALIZĂ A RISCULUI BANCAR………………………………….72

3.6.1 MANAGEMENTUL ACTIVELOR SI PASIVELOR (MAP)…………………………………72

3.6.2 TESTUL R………………………………………………………………………………….….74

3.6.4 Determinarea bonității agenților economici……………………………….75.

3.6.5 CREDIT – SCORINGUL………………………………………………………………………76

CAP.3 GESTIONAREA RISCURILOR BANCARE

3.1 RISCURILE BANCARE

Există o multitudine de dimensiuni ale riscului bancar care se manifestă atît la nivelul fiecărei bănci cît și la nivelul sistemului bancar: riscul de creditare, riscul de variație al ratei dobînzii pe piață, riscul valutar, riscul de lichiditate. etc.

Efectele nete ale manifestării acestor riscuri se reflectă în numărul de bănci cu probleme, aflate sub supravegherea autorităților bancare, precum și în numărul falimentelor bancare. Putem aprecia, dată fiind structura de proprietate a sistemului bancar Românesc, că riscul sistemic este relativ redus. Aceasta deoarece majoritatea băncilor ( din punct de vedere al activelor totale ) sunt bănci de stat pentru care există o garanție implicită, suplimentară față de cele ale băncilor private, mai expuse unei panici bancare.

A. Factori dr risc bancar

Deși din dinamica sistemului bancar Românesc nu putem desprinde anumite cauze care au contribuit cu preponderență la deteriorarea parametrilor monitorizați de autoritatea bancară, prezentăm unii dintre factorii de risc care sunt recunoscuți în literatura de specialitate, grupați în două mari clase: factori de ordin general și factori de ordin specific.

Factori de ordin general sau ambiental sunt cei care caracterizează calitatea mediului în care acționează băncile și anume:

recesiunea economică generală sau afectînd doar anumite sectoare / regiuni,

ratele reale pozitive ale dobînzii,

modificarea reglementărilor bancare în contextul liberalizării cadrului concurențial.

Factori de ordin specific se înscriu în sfera calității managementului bancar. Aceasta poate fi apreciată pe baza analizei dinamicii unor indicatori de risc precum ponderea creditelor în total active, raportul între active și capital, ponderea depozitelor în total fonduri împrumutate, etc. Analiza evoluției acestora arată că deciziile manageriale care generează o modificare a riscurilor asumate de bancă au un rol semnificativ în producerea falimentelor bancare. Cauzele care au determinat falimentele manageriale le putem ierarhiza astfel:

politici de creditare (norme șI rezerve)inexistente sau prost aplicate (88% din falimente).

sisteme inadecvate de asigurare a încadrării în prevederile regulamentelor interne sau ale reglementărilor legale în vigoare (69%),

control al supraveghere inadecvate le nivelul departamentelor centrale șI al cadrelor de conducere (62%),

sisteme inadecvate de identificare a creditelor cu probleme (59%),

concentrare excesivă a puterii decizionale la nivelul unei singure persoane – președinte executiv sau acționar (57%),

politici de gestiune a activelor șI pasivelor inexistente sau prost implementate(49%),

abuzuri și ilegalități referitoare la tranzacții bursiere, tranzacții cu societăți afiliate, tranzacții ilegale ale cadrelor de conducere (35%),

abuzuri interne (25%),

fraudă materială (11%).

Atitudinea managerială adoptată de conducere, fără a se ține seama de calitatea mediului concurențial și economic, poate influența semnificativ crearea condițiilor de faliment bancar : băncile caracterizate ca fiind conduse în mod agresiv au de aproape două ori mai multe credite nerambursate la scadență decît cele gestionate conservator sau prudent.

Pe de altă parte, dimensiunea însăși poate fi un element care să caracterizeze o clasă de risc. Băncile foarte mici (după mărimea activelor totale) sunt cele care furnizează cel mai mare număr de falimente datorită dezavantajelor concurențiale șI costurilor pe care le suportă.

Dacă se trece în revistă această serie de factori agravanți, care pot contribui la ridicarea gradului de risc al activității bancare, devine evident că atît cei de ordin general cît și cei specifici, așa cum se manifestă ei în România în prezent, ne fac să apreciem activitatea băncilor mici drept riscantă.

Aprecierea riscurilor bancare asumate reprezintă o a doua dimensiune a performanței bancare. Spre deosebire însă de sistemul de indicatori de evaluare a rentabilității, indicatorii riscurilor bancare sunt mai dificil de interpretat deoarece, pentru fiecare risc în parte există mai multe posibilități de a cuantifica mai degrabă dinamica și structura factorilor agravanți decît gradul de risc propriu-zis( exprimat ca probabilitate de producere a unui eveniment nedorit). Cel mai adesea se folosesc combinații de indicatori financiari, ponderi și indici care conferă o imagine despre natura și amploarea riscurilor la care se expune o instituție bancară.

B. Prevenirea și divizarea riscurilor

Oricare ar fi calitatea aprecierii riscului, băncile au știut întotdeauna că le este necesar să-și împartă riscurile. Divizarea riscurilor se realizează în funcție de fiecare client. Divizarea acționează atît pe plan profesional cît șI pe plan teritorial.

Pentru fiecare client banca fixează limite la termen scurt. În principiu această operație are loc în fiecare an. Ea stabilește o serie de limite de feluri de feluri de credite, fiecare avînd cîte una și un plafon global care este în general inferior sumei limitelor individuale pe categorii de credit.

Partajul obișnuit al creditelor poate fi concertat sau sub forma unui credit consorțial. Există creditul concertat la care fiecare bancher deține o parte din operațiunile clientului, dar fără să existe o organizare a grupei de bancheri, care nu au relații unii cu alții.

În creditul consorțial, din contră, un cartel bancar este constituit sub direcția unui conducător sau a mai multora. Intreprinderile, ca și societățile bancare, prefere să păstreze maximum de suplețe în relațiile lor.

Divizarea riscului care este o necesitate pentru buna gestionare a băncii, poate avea un inconvenient: fărîmițarea creditelor pe un număr mare de bancheri. În fața riscului insolvabilității, bancherul încearcă să se protejeze prin garanții destinate să apere creditorul contra riscului la care se supune.

3.2 CLASIFICAREA RISCURILOR BANCARE

Controlul și evaluarea riscurilor bancare este o funcție importantă ce trebuie să se manifeste la nivelul băncii centrale prin elaborarea și controlul unor programe de evaluare și minimizare a riscurilor bancare. Reușita acestor programe depinde de modul de implementare la nivelul unităților operative ale băncii. Această implementare se poate realiza în condițiile în care personalul băncii are un nivel profesional ridicat și cunoaște obiectivelor programelor de control a riscului bancar.

Necesitatea acestor programe decurge din imperativul minimizării riscurilor asumate și suportate de către bancă, fapt ce e de natură să reducă pierderile din operațiunile curente și să contribuie la maximizarea rentabilității băncii.

Riscurile bancare se pot clasifica, în funcție de caracteristica bancară, în următoarele grupe de risc:

3.2.1 Riscul financiar (caracteristica operaței bilanțiere)

Riscurile financiare sunt generate de operațiile ce se reflectă în bilanțul băncii. Reprezintă principala categorie de riscuri bancare, deoarece producerea lor e cauza principală a principalelor majorității falimentelor bancare.

1.a) Riscul de creditare

Acest risc este principalul risc pe care și-l asumă o bancă. Se mai poate numi risc de nerambursare, de insolvabilitate a debitorului, sau risc de deteriorare a calității activelor bancare. El exprimă probabilitatea de nerealizare a fluxului de venituri anticipat pentru operațiile de creditare.

1.b) Riscul de lichiditate

Acest risc exprimă probabilitatea ca banca să nu fie capabilă să-și finanțeze operațiunile corect. Este un risc pentru orice agent sau numai pentru bancă.

1.c) Riscul de variație a ratei dobînzii

Exprimă probabilitatea ca pe piață, ratele dobînzii să aibă o

evoluție care să afecteze în mod negativ profitul bancar.

1.d) Riscul de capital

Producerea acestui risc nu este independentă de producerea

celorlalte trei trei riscuri financiare. Exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să nu mai poată funcționa ca amortizor între șocurile suportate de activele bancare și capitalul acționarilor. Se mai numește risc global-la nivelul băncii-sau risc de faliment. Mai poate fi numit risc de panică bancară și exprimă probabilitatea ca falimentul unei bănci să afecteze negativ, pînă la faliment, alte societăți bancare și să genereze în sistem o neîncredere generală a deponenților care să ducă la retragerea disponibilităților plasate la bănci.

3.2.2 Riscul de prestare (riscuri generate de serviciile bancare)

Veniturile se împart în două categorii:venituri din dobînzi și alte venituri.Importanța lor depinde de ponderea altor venituri în total venituri bancare. La noi în țară această pondere este foarte mică.

Atît timp cît marja este mare, nici o bancă nu caută să-și diversifice gama de servicii prestate, marja fiind principala sursă de venituri.

2.a) Riscul operațional

Acest risc exprimă probabilitatea ca banca să nu satisfacă în condiții optime cererile clienților. Riscul privește două aspecte:

-banca nu oferă suficiente servicii bancare. Dacă concurența este suficient de mare, clientul se poate adresa altei bănci, în măsura în care aceasta îi oferă serviciul necesar.

-raportul între servicii și cheltuieli.

Problema care se pune este de a oferi alte servicii, dar la ce cost? Această divesificare poate să nu ducă în toate cazurile la mărirea venitului bancar.

2.b) Riscul tehnologic

Serviciile bancare mai sunt numite și produse bancare. Produsul bancar are un ciclu de viață, riscul tehnologic ținînd de structura oferte de servicii bancare sau de produse bancare. Ea trebuie să fie optimă în orice interval de timp. Deci apare din felul cum îmi eșalonez în timp oferta de servicii bancare.

2.c) Riscul produselor noi

Faptul că m-am hotărît să lansez un produs nou poate să ducă la creșterea riscului. Se poate ca cererea să nu fie la nivelul estimat, sau ca nivelul cheltuielilor estimate să fie mai mare, sau ca echipa care lansează acest produs nou să nu fie așa de talentă.

2.d) Riscul strategic

Acest risc exprimă probabilitatea ca decizia strategică privind dezvoltarea anumitor piețe să se dovedească proastă. A hotărî care este piața pe care banca să fie prezentă este o decizie strategică a băncii. Aceste decizii strategice pot fi însoțite de un risc mare, chiar dacă probabilitatea producerii este foarte mică.

3.2.3 Riscul ambiental (riscuri generate de cadrul de activitate)

Exprimă probabilitatea ca în mediul de activitate a băncii să se producă fenomene cu potențial de influență negativă asupra produsului bancar.

3.a) Riscul de fraudă

Acest risc exprimă probabilitatea ca banca să facă obiectul unei tentative de fraudă.

3.b) Riscul economic

Acest risc ține de conjunctură. Cînd economia este afectată, în general este afectat întregul sistem bancar, sau în situația cînd este afectat un anumit sector, influențele se manifestă asupra băncilor de profil.

3.c) Riscul concurențial

Acest risc se manifestă prin măsurile de concurență loială sau neloială. Băncile trebuie să fie informate în permanență cu privire la rata dobînzii, diversificarea activității.

3.d) Riscul legal

Există riscul ca reglementările, cadrul de activitate al băncii să se modifice în timp, sau există situații în care banca să intre în concurență cu instituții financiare reglementate.

3.3 GESTIONAREA RISCURILOR BANCARE

3.3.1 PREZENTARE GENERALĂ

Riscul in activitatea bancară este foarte mare, aceasta rezultând chiar din activitatea pe care o desfăsoară banca și din relațiile ce intervin îintre acestia și clienții săi.

Analiza riscurilor bancare se defalcå pe analiza mai multor categorii de riscuri, fiecare categoria având mai multe grupe de riscuri.

Vom porni de la riscul financiar și în cadrul acestuia de la riscul de creditare.

Banca acordă credite agenților economici pentru nevoile acestora fie pe termen scurt, pentru nevoi curente, fie pe termen mediu și lung, în special pentru activitatea de investiții. Ele sunt exigente in acordarea creditelor , făcând o analiza aprofundată a situatiei economico-financiare a agentului economic. Pe baza acestei analize băncile incadrează creditele în cinci categorii A, B, C, D, E, ce contin : credite performante, credite în observatie, credite substandard, credite incerte, credite cu pierderi.

Băncile cu aversiune la risc acordă credite numai agentilor economici ale căror credite se incadrează in categoria standard și în observație. Este posibil ca și în aceste cazuri să apară probleme legate de nerambursare, probleme determinate de factori interni și externi și anume: situația economică și politică din țară , criza sectorială , blocaj financiar în activitatea partenerilor externi ai agentului economic. Împotriva acestor situații neplăcute banca trebuie să se asigure , asigurare pe care o face cu ajutorul garanțiilor. Astfel, protecția se asigură prin garanții care trebuie verificate ca ele să existe, iar valoarea lor sa fie mai mare decît creditul solicitat.

Apar situații in care creditele devin problematice , adică sunt credite care, pe parcursul perioadei de creditare , se inregistrează abateri.

Din punct de vedere al strategiei băncii apar doua situații. Prima atitudine din partea băncii ar fi aceea ca fiecare credit problematic să fie analizat imediat ce s-a produs abaterea și rezolvat în termenul cel mai scurt. O a doua atitudine constă in a amâna soluționarea problemei ivite, in speranța că situația debitorului se va imbunătății. Tratarea corespunzătoăre a creditului problematic se face doar atunci cînd banca este forțată să ia o decizie, și anume : înrăutățireă situației debitorului, depășirea nivelului maxim al amînării la plată conform normelor interne și legale.

In cazuri grave , intervenția băncii constă în anularea creditului și trecerea lui la pierderi. Pierderea se acoperă din fondul de rezervă, iar ceea ce s-a putut recupera se pune la loc in fondul de rezervă.

Când pierderile devin mai mari pentru toate băncile, se stabilesc niște norme privind încadrarea debitorilor, de soluționare a acestor credite. Amânarea la plată este de 30 de zile. Dupa acest termen dacă nu s-a plătit datoria, creditul este trecut pe pierdere totală sau partială. În condiții normale băncile nu acordă de la sine execuția forțată a acestor credite.

Pentru a rezolva această problemă legată de pierderea suferită de bănci, ar trebui ca prin fiscalitate să i se permită băncii să-și acopere pierderea prin profitul brut , iar cu ajutorul Băncii Naționale, să li se asigure o lichidare sporită. Dar, aceste condiții trebuie să fie pe termen scurt. Pe termen mediu și lung ar fi periculoasă deoarece restricția fiscală duce ca atitudinea băncilor față de calitatea creditelor să fie prea permisivă, iar dacă Banca Națională le asigură această lichiditate, există pericolul ca lichiditatea economiei să crească. Dacă pe moment această lichiditate este necesară , in viitor apare ca un excedent ce duce la un dezechilibru monetar.

Daca se ajunge la o decizie privind starea clientului, cele două parți vor discuta ca și în momentul acordării creditului, avînd loc o negociere. Sunt discutate o serie de probleme :

termenul de plată, adică rescadența datoriei respective;

suma de plată;

se discută nivelul, plafonul garanției, dacă există garanție ;

categoria de încadrare a creditului dacă nu există norme;

să se anuleze parțial creanța deși în prezent acest punct nu prea este valabil deoarece azi creanța este mai redusă decît în momentul cînd am luat-o, datorită inflației;

negocierea clauzelor contractuale .

Un punct important îl constituie faptul dacă există sau nu capacitate de rambursare a creditelor de către clienți. În acest sens trebuie să existe și dorința clientului de a coopera cu banca, dar depinde și de specialiștii băncii.

Tratarea acestor credite depinde și de factori externi , și anume politica pe care o implementează autoritatea de control monetar la nivelul băncilor controlate, Direcția Generală de Reglementare și Supraveghere din Banca Națională controlează această activitate și impune băncii un tratament mai riguros al acestor credite.

Recuperarea creanțelor se efectuează cu ajutorul unui program anormal de recuperare a creanțelor în situația în care debitorul nu a rambursat creditul pe cale normală. Este un program costisitor pentru bancă atît din punct de vedere al banilor cît și al timpului.

Ceea ce este cert este faptul că în 90% din cazuri recuperarea creditelor se face parțial, chiar dacă este vorba de creanțe reduse.

În mod normal recuperarea creditelor se face prin garanțiile pe care și le-a luat . Există posibilitatea ca piața produsului care constituie garanție să nu fie prea bine dezvoltată, iar valorificarea bunului respectiv să nu se facă la valoarea reală. La creditele fără garanții, recuperarea este zero. Aceasta depinde de debitor și de regimul juridic. Banca poate cere instituirea procedurii de faliment, prin care are posibilitatea să recupereze creanța.

Un factor important îl constituie eficiența colectării fondurilor adică cît se colectează în raport cu cît are dreptul să colecteze. Aceasta depinde de situația debitorului, de capacitatea lui de plată, de dorința lui de a-și onora obligațiile, de existența garanțiilor, precum și de calitatea garanțiilor. Se poate modifica valoarea garanțiilor pe piața acordării creditului și cel al recuperării. Capacitatea de recuperare a creditelor depinde și de bancă : de capacitatea ei, de corectitudinea și calitatea persoanelor care se ocupă cu această activitate.

O problemă importantă o constituie diversificarea riscurilor, ce presupune neconcentrarea riscurilor pe anumite piețe ale creditului. Această problemă rezultă din practica bancară și nu este impusă prin norme bancare. Mai corect, diversificarea presupune să nu se facă un angajament excesiv al băncii într-un anumit domeniu, chiar dacă la acel moment profitul în acest domeniu este maxim.

Problema limitării riscului are un caracter normativ . Normele interne vizează o limită individuală a expunerii la risc. Plafoanele sunt în creștere in funcție de nivelul de competență.

Normele legale se referă la riscurile mari, la riscurile de la creditele acordate clienților mari. Dacă se aplică aceste norme la toate băncile, pot fi unitați care nu pot fi clienții nici uneia dintre bănci.

Limitarea și dirijarea riscului duce la o anumită structură și dinamică a activelor și pasivelor bancare. Folosind date care apar în bilanțul societăților bancare , putem construi un set de măsuri cu care să apreciem calitatea gestiunii riscului de creditare la nivelul unei bănci.

Putem face această operație la nivelul fiecărei bănci în măsura în care autoritatea bancară prelucrează datele băncii și publică un bilanț, această apreciere la nivelul sistemului bancar național se poate face folosind același set de măsuri și indicatori.

Gama cea mai largă de indicatori o folosește conducerea băncii pentru a aprecia dacă politica de credit este corespunzatoare legislației și obiectivelor băncii.

Sînt trei categorii de indicatori:

1. indicatori de pondere sau de structură;

2. indicatori de dinamică;

3. indicatori prin care se corelează unele operații pasive și active.

Indicatori de pondere

Se pot face ponderi în Activ și Pasiv, preponderent în modificarea structurii activului bancar.

În cadrul activului avem :

structura portofoliului în funcție de scadență, cu două mărimi:

ponderea creditelor pe termen scurt în total credite .

ponderea creditelor pe termen mediu și lung in total credite.

Riscul de creditare este mare dacă ponderea creditelor pe termen scurt și a celor pe termen mediu este mică și ponderea celor pe termen lung este mare. Capacitatea băncii de a aprecia certitudinea rambursării scade, cu cît scadența crește.

Ratele dobînzii în funcție de scadențele creditelor pot avea :

a) o evoluție normală , ascendenta sau

b) o evolutie anormală , descendentă

rata dobînzii b

a

scadența

structura creditului în funcție de domeniul de activitate al beneficiarului deoarece există bănci specializate care dețin ponderea în domeniul respectiv. De asemenea există perioade în care acordarea creditelor în anumite domenii este riscantă , și există posibilitatea ca banca să se implice la un moment dat pe o piață complet nouă.

ponderea creditelor mari în ansamblul creditelor acordate , situație care se întocmește lunar .

ponderea pierderilor în total credite. Cu cît acestă pondere este mai mică, cu atît situația băncii este mai bună .

ponderea creditelor sub standard, în observație și standard în total credite. O pondere mare a acestora nu este așa de periculoasă ca ponderea pierderilor .

total credite în activ. Aceasta dă o imagine globală asupra riscului de creditare asumat de bancă. Cu cît acest raport este mai mare , cu atît și riscul este mai mare.

ponderea creditelor și titlurilor de credite în total active. Creditele sunt mai riscante decît titlurile de credit în total active, acestea din urmă avînd o lichiditate mai mare. În funcție de calitatea emitentului există:

titluri de credit ale datoriei publice, cu un risc mai mic;

titluri de credit ale datoriei private, titluri de portofoliu, care au același potențial de risc.

La pasiv, indicatorii se calculează pe baza resurselor din care se finanțează creditele, și anume :

ponderea fondului de rezervă în fonduri proprii, sau în capital propriu. Daca această pondere crește, riscul scade deoarece acoperirea este corespunzatoare

Indicatori de dinamică:

dinamica creditelor;

dinamica fondului de rezervă;

dinamica activelor totale;

dinamica numărului de clienți.

Dinamica creditelor. Există patru situații: crește, descrește, rapid sau lent. Dacă creditele acordate scad, această situație nu este riscantă deoarece scade riscul . În schimb dacă creditele acordate cresc, crește și riscul. O situație riscantă este și aceea în care are loc o creștere rapidă a volumului de credite acordat. O situație satisfăcătoare din punct de vedere al riscului este creșterea lentă a volumului de credite.

Dinamica fondului de rezervă. Destinația fondului de rezervă este pentru acoperirea pierderilor. Cînd este folosit efectiv, s-a utilizat pentru acoperirea creditelor acordate, iar cînd se finanțează, pentru acoperirea creditelor anticipate. Creșterea fondului de rezervă se explică prin faptul că s-au produs modificări structurale în calitatea portofoliului de credite, dar în sensul deteriorării.

Dinamica activelor. Pierderile la credite influențează pasivul. Creșterea pierderilor de credite duce la diminuarea acordării creditelor.

Dinamica numarului de clienți. Dacă crește foarte mult numărul de clienți într-un interval scurt inseamnă că ceva nu este în regulă, iar riscul de creditare crește. Creșterea numărului de clienți se explică și prin preluarea clienților altor bănci prin oferirea unor condiții mai avantajoase, a unor dobînzi mai mari, ce determină o politică de credite proastă.

3.3.4 Indicatori cE corelează unele active și pasive

Băncile ca intermediar în valorificarea capitalului, se caracterizeaza prin aceea că, bazîndu-se pe un capital propriu, relativ mic mobilizează pe calea creditelor alte resurse: depozite si credite de la alte bănci ce reprezintă obiectul operațiilor sale pasive. Pe de altă parte, prin operațiile active, băncile utilizează aceste resurse pentru acordarea de credite agenților economici sau prin achiziții de valori mobiliare, de regulă bonuri de tezaur, operație frecventă și cu pondere în activitatea bancară în majoritatea țărilor cu economie de piața.

Optimizarea activitații bancare implică o valorificare superioară a resurselor mobilizate de bancă prin angajarea unor operațiuni active aducătoare de profit maxim.

Se calculeaza o serie de indicatori:

fondul de rezervă/pierderi >1 ;

total credite/total fond de rezervă.

Dacă în pasiv nu se cunoaște totalul fondului de rezervă, putem folosi capitalul propriu care include fondul de rezervă, dar este un indicator cu informare mai slabă.

profit net/pierderi

Acest indicator este corect, deoarece din profitul net se acoperă pierderea.

profit net/credite

În funcție de rezultatul acestor indicatori, banca își poate asuma un risc mare, moderat, exagerat.

3.3.5 Concluzii referitoare la riscul de lichiditate

Deci rezerva totală este formată din două elemente, cu grade de lichiditate diferite, și anume :

rezerva primară, care este lichidă, și

rezerva secundară, care este mai puțin lichidă decît prima.

Rezerva primară este formată din numerar care presupune cheltuieli prin bancă, iar venitul este zero, disponibilități în cont curent la alte bănci, și rezervele minime.

Băncile Românești își deschid conturi de virament sau de corespondent la Banca Națională pentru plăți interbancare, iar băncile mici își deschid astfel de conturi la băncile mari. Băncile mici nu au sucursale și filiale și poate fi mai avantajos pentru ele deschiderea acestor conturi la băncile mari, deoarece acestea pot face servicii clienților băncilor mici pentru care acestea nu sunt autorizate.

Rezerva minimă reprezintă, rezerva obligatorie a B.N.R. plafonată. Obligativitatea păstrării banilor la B.N.R. face imposibilă folosirea acestor bani în alte scopuri.

Baza de calcul este formată din suma depozitelor la termen, la vedere în lei și valută ale agenților economici și populație, depozitele guvernamentale, publice, fonduri proprii și sume în tranzit între sedii. Rezervele au fost introduse în 1992 cu 10% și numai pentru depozitele agenților economici, iar apoi s-au introdus și celelalte depozite.

Nevoile bancare de lichiditate se grupează în :

nevoi pe termen scurt și foarte scurt;

nevoi ciclice de lichiditate;

nevoi pe termen mediu și lung;

nevoi neprevăzute de lichiditate.

Nevoile pe termen scurt provin din obligațiile băncii față de clienți, ca deponenți și debitori. Banca are o marjă de manevră putînd planifica clientul în funcție de situația existentă. Creditarea se face în cont, astfel acordarea creditului nu afectează neapărat poziția lichidității. Poate apărea riscul de fluctuație. Fazele ciclului economic implică anumite particularități ale dinamicii creditelor acordate și dinamicii depozitelor:

În perioada de recesiune, creditele scad, depozitele cresc, iar gestiunea de trezorerie nu ridică probleme.

În perioada de avînt, situația se inversează, adică creditele cresc, iar depozitele scad.

În cazul nevoilor pe termen mediu și lung se poate vorbi de o strategie, avînd un termen suficient de lung.

Diferența dintre activele lichide și pasivele volatile poartă denumirea de marjă a lichidității :

Cînd activele lichide sunt mai mari decît pasivele lichide vom avea surplus relativ de lichiditate, care se plasează.

Cînd activele lichide sunt mai mici decît pasivele lichide, se lichidează o parte din plasamente, și anume din plasamentele solide, acțiune ce se desfășaoară în pierdere. Din diferența credite și depozite poate apare o diferență de volum din care rezultă nevoia de lichiditate.

Între marja de lichiditate și nevoia de lichiditate poate apare urmatoarea legatură: marja pozitivă poate fi folosită pentru finanțarea creșterii volumului de credite acordate, ceea ce duce la o restructurare de active. Capacitatea băncii de a opera pe piață este esențială pentru o nevoie de lichiditate pe termen mediu și lung.

Banca Centrală va acționa pentru a acoperi nevoia de lichiditate. Aici este finanțarea în ultimă instanță și trebuie ca solicitarea să nu fie repetată, iar nevoia trebuie sa fie pe termen scurt și acută.

Nevoile neprevăzute de lichiditate fiind imprevizibile, nu pot fi gestionate. Deci trebuie avut in permanență rezerve disponibile pentru a face față acestei nevoi.

Succesul activității bancare este strîns legat de corelarea eficientă, armonioasă, între activele și pasivele existente.

Compensarea și corelarea activelor cu pasivele se desfășoară pe două planuri:

pe planul duratei de mobilizare și angajare a resurselor;

pe planul prețului creditului.

Durata de mobilizare și angajare a disponibilităților este strîns legată de poziția de lichiditate a băncii și devine mijloc de operare pentru evitarea riscului lichidității.

În acest cadru, categorisirea pasivelor și activelor ca și compararea și confruntarea lor se face ținînd seama de durata de maturizare, de ajungere la scadență a creanței.

Pentru a avea condiții de lichiditate,banca trebuie să-și asigure echilibrarea nu numai pe ansamblul ei ci și pe fiecare segment de durată, adică :

A = P sau A1 + A2 + ………. + An = P1 + P2 + ………. + Pn ;

A1 = P1 ; A2 = P2 ; ………. An = Pn

Pentru a aprecia faptic situația, este necesar să se recurgă la instrumente de analiză specifice:

Un indice simplu, dar semnificativ este poziția lichidității, ca diferență între disponibilități și active lichide și pasivele imediate, adică obligațiile cu termene de rambursare ajunse la scadență.

Un indice cu o cuprindere mai largă este rata lichidității care arată angajarea băncii pe piața creditului, respectiv măsura în care trebuie acoperite împrumuturile cu termene de rambursare în etapa respectivă cu noi resurse.

rata lichidității pe o lună=solicitări noi/imprumuturi scadente

Acești indici pot fi calculați pe toate secvențele de durată .

Prețul creditului, nivelul dobînzii practicate constituie în mod necesar un criteriu important de corelare a operațiilor active cu cele pasive. Banca în calitatea sa de intermediar are drept scop al funcționalității și profitului său diferența între cuantumul dobînzilor încasate și cele plătite.

La începutul anilor '90 au intervenit schimbări substanțiale prin practicarea pe scară relativ largă a dobînzilor flotante care afectează atît prețul resurselor bancare, dar și nivelul de dobînzi practicate pentru diferite categorii de credite acordate.

În aceste condiții au apărut în practica bancară, categoria de active, pasive și dobînzi variabile sau sensibile, cele care sunt influențate de modificarea dobînzilor pe piață. În raport cu acestea, celelate, neinfluențabile au devenit active, pasive și dobînzi nesensibile sau fixe. O modalitate de analiză, în funcție de aceste cerințe noi, este rata gradului de sensibilitate determinată ca un raport între activele sensibile și pasivele sensibile. Aplicat global sau pe secvențe de durată, acest indice exprimă gradul de acoperire a activelor cu pasive de aceeași natură.

Cînd rata este supraunitară, exprimă predominanța activelor de această factură asupra pasivelor, fapt ce poate asigura venituri mai mari băncii.

Rata subunitară exprimă dependența băncii față de pasivele sensibile, care poate acționa în sensul creșterii cheltuielilor cu dobînzile.

O altă metodă ia în considerare ansamblul activității bancare în stabilirea influenței exercitată asupra băncii prin modificarea dobînzilor la activele și pasivele sensibile pornind de la ecuația veniturilor și a cheltuielilor băncii :

(ANS + DNS) + (AS + DS) = (PNS + DNS) + (PS + DS) + CPB, în care

AS, DS , PS – active, pasive, dobînzi sensibile ;

ANS, DNS, PNS – active, pasive, dobînzi nesensibile;

CPB – costuri și profit bancar.

Expunerea la risc se poate calcula și ca diferență între activele sensibile și pasivele sensibile. Această diferență poate fi egală , mai mare sau mai mică decît zero. Pentru ca protecția la risc să fie maximă, trebuie ca diferența dintre pasivele și activele sensibile să fie zero.

Minimizarea expunerii la risc se poate face prin mai multe modalități.

prima modalitate este gestiunea tradițională a diferenței dintre activele și pasivele sensibile, astfel incît să se asigure un decalaj între activele sensibile și pasivele sensibile atunci cînd se anticipează o creștere a ratei dobînzii pe piață, pe termen scurt. Se urmărește maximizarea sensibilității la o expunere la risc constant, fie minimizarea sensibilitătii la o rentabilitate constantă. Băncile au încercat să elimine complet riscul de variație a ratei dobînzii pe piață, corelîndu-și permanent activele și pasivele sensibile. Dar expunerea la risc nu poate fi diminuată pentru că gestiunea tradițională este una globală, neținîndu-se seama de structura activelor și pasivelor sensibile.

A doua modalitate este gestiunea activelor și pasivelor acumulate. Astfel, pasivele și activele sensibile, sunt grupate în funcție de scadență. Diferența se calculează pentru fiecare grupă de scadență. Cîte grupe de scadență avem, atîtea diferențe avem. Protecția se face echilibrînd pozițiile cu scadențe peste trei luni și păstrînd diferențe pozitive sau negative pentru scadențe mici. Principalul avantaj este că riscul rămîne doar pentru activele lichide care nu sunt folosite ca plasament.

Comportamentul prudent se poate îmbina cu comportamentul agresiv al băncilor, ce vizează maximizarea marjei dobînzii bancare. Deoarece capacitatea de anticipare pe termen scurt este mai bună decît cea pe termen lung, sunt două posibilități de acțiune: fie la scadențele sub trei luni diferențele să fie pozitive, daca dobînda crește și diferențele negative dacă dobînda scade, sau un comportament conservator, adică facem diferența nulă sau alternăm diferențele, astfel incît diferențele pozitive să fie egale cu diferențele negative pentru scadență sub trei luni.

În prevenirea și evitarea insolvabilității se constituie măsuri la nivel macroeconomic. Astfel, normele de funcționare bancară promovează protejarea deponenților, principalii furnizori de resurse ale băncilor, prin impunerea unor reguli menite să imprime băncilor o anumită poziție de echilibru în relațiile cu clienții, în măsură să păstreze efectele de insolvabilitate și să le minimizeze urmările. Între principalele norme prudențiale, amintim :

obligația unui capital minim;

o anumită rată de acoperire a riscurilor , exprimată ca un raport între fondurile proprii nete și creditele acordate, ponderate după gradul lor de risc;

o rata de diviziune a riscurilor care limitează, funcție de fondurile proprii ale băncilor, dimensiunile creditului ce poate fi acordat unui singur client, astfel incît falimentul unuia dintre clienți sa nu dăuneze esențial echilibrul băncii.

În afară de aceste norme generale, riscul insolvabilității trebuie să fie luat în considerare în cadrul microeconomic al politicii de creditare pe care o aplică fiecare bancă, în sfera operațiunilor sale de creditare, în raport de clienții săi.

Gradul de risc este diferit în funcție de natura clientului agent economic sau persoană particulară, și în funcție de tipul creditului, condiții care prin natura lor asigură garantarea sau implică un grad avansat de risc.

Prin natura lor, creditele acordate persoanelor particulare au un grad înalt de garantare. Astfel, creditele imobiliare denumite si ipotecări, prin ipotecă, au un grad inalt de acoperire. În aceeași situație se află și creditele de consum ,creditele pentru mărfuri plătite în rate, deoarece obiectul creditării – automobile, aparatură electrică și electronică, mobilier, servește drept gaj creditorilor. Pe de altă parte aceste credite cît și împrumuturile personale, în special cele acordate salariaților și celor cu venituri fixe, sunt sub incidența regimului domicilierii obligatorii a veniturilor în conturile bancare, ceea ce permite băncilor preluarea automată a ratelor de scadență.

Pentru intreprinderi, cunoașterea amănunțită a condițiilor lor de funcționare este în mod implicit și obligatoriu necesară ca o modalitate de prevenire elementară a riscurilor de insolvabilitate.

Analiza debitorului presupune o cunoaștere aprofundată a situației din sfera lui de activitate: tendințe de dezvoltare, relații conjuncturale și în mod deosebit trăsăturile caracteristice ale firmei, factorii de creștere, evoluția și perspectivele desfacerii, evoluția profitului, a fondului de rulment, a soldului contului de la bancă, a indicatorilor de solvabilitate și lichiditate, etc.

3.3.6 Concluzii referitoare la alte tipuri de risc

În activitatea pe care o desfășoară banca pot apare și alte tipuri de risc. O primă categorie este riscul operațional.

Banca oferă clienților săi o mulțime de servicii dar există posibilitatea ca acestea să nu fie în structură și să nu aibă calitatea cerută de client. Aceste servicii au un aport diferit la profitul bancar, deoarece în interiorul băncii are loc o redistribuire a profitului.

Dintre serviciile pe care le oferă banca amintim: acordarea de credite, creditul fiind componenta principală a plasamentelor, bonificarea dobînzilor la disponibilitățile în valută, conturi personale ca modalitate de gestionare a capitalului propriu, cecuri cu limită de sumă și fără limită de sumă, certificate de depozit, scrisori de garanție bancară, cecuri de călătorie. Recent s-au reintrodus cambia și biletul de ordin.

În prezent este necesară o analiză ce trebuie făcută din punct de vedere al realizării unei rentabilități minime și relative la condițiile oferite de concurență pe piață.

Aprecierea unei rentabilități se face relativ la o serie de indicatori valorici comparînd efortul sau venitul cu efortul sau cheltuielile.

Riscul operațional este completat cu riscul tehnologic în sensul că pe masură amortizării echipamentului, să scadă calitatea serviciilor prestate la nivelul calitativ al altor bănci, ceea ce va duce la o scădere de clientelă. Este necesară creșterea cheltuielilor pentru procurarea de instalații și tehnologii, de echipamente electronice.

În elaborarea unui marketing bancar, se identifică 4 etape principale. O primă etapă este cea de informare și culegere a datelor. Informațiile culese se referă la piețele produselor financiare caracterizate prin produsul specific, clientele și condiții de concurență. În etapa a doua, obiectivul principal din punct de vedere al marketingului bancar este stabilirea perechilor client – produs prioritate. Aceste perechi definesc în ultimă instanță o piață, piață ce constituie un obiectiv important în stabilirea strategiei.

Etapa a doua din punct de vedere al persoanelor angajate, al timpului este mai laborioasă. Presupune definirea și analiza produselor, clienților, prețurilor, a rețelei de vînzare, a comunicării sau a stabilirii efective a legăturii dintre bancă și clienți. La produsele bancare, ca și la alte produse există un ciclu de viață în funcție de volumul vînzărilor. Pe această bază se poate constitui curba profitului realizat la fiecare produs.

Stabilirea și definirea clientelei se face și în funcție de tradiție, dar și în funcție de potențialul de expansiune a piețelor noi. Clientul trebuie cunoscut foarte bine, iar prețul trebuie stabilit în funcție de produsele de pe piață. Analiza se face în funcție de cost, nivelul minim al rentabilității, avîndu-se în vedere faptul că la lansarea pe piață prețul trebuie să fie atractiv pentru clientelă. Deoarece distribuirea produselor se realizează prin rețeaua bancară, important este modul cum este realizată această rețea. Deasemenea este importantă amplasarea teritorială, orarul de funcționare, spațiul de care dispune, amplasarea birourilor, calitatea și motivarea forței de muncă.

Comunicarea este importantă în masura în care relațiile în societate sunt bazate pe comunicare. În condiții de concurență vînzătorul trebuie să-și promoveze produsul și altfel decît prin preț. Comunicarea se realizează în rețeaua operativă pe de o parte prin interfața client bancă, iar pe de altă parte ca obiectiv strategic la nivelul băncii prin publicitate și reclamă.

Planul de marketing cuprinde într-o formă finală, revizuită periodic, ansamblul elementelor strategice și tactice de menținere sau dezvoltare a poziției băncii pe piață. Planul trebuie să prevadă instrumente cu care acest plan sa fie implementat: politici interne, sistemul și procedurile de control intern.

Riscul de fraudă poate fi determinat atat de factorii interni cît și externi. În prezent se pune tot mai mult accentul pe fraudă prin calculator care este foarte periculoasă deoarece paguba suportată de bancă este foarte mare. Pentru a evita această pagubă, sunt necesare sisteme de securitate a prelucrării datelor, dar totodată securitatea excesivă poate duce la creșterea cheltuielilor băncii. Structura bancară trebuie concepută în scopul minimizării posibilității personalului sau clienților de a înșela banca.

3.4 RISCUL ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE

Orice credit este o anticipare a unor încasări viitoare ; ca urmare orice credit presupune riscul că aceste încasări nu se vor realiza deloc sau, la scadență se vor recupera doar parțial sumele cuvenite. Acest risc , cunoscut și ca risc de insolvabilitate a debitorului, este esențial în activitatea bancară, deoarece principala funcție a unei bănci o reprezintă acordarea de credite ; de altfel insolvabilitatea debitorilor este și principala cauză de producere a falimentelor bancare.

Riscul poate fi apreciat folosind diferiți indicatori, între care:

pierderi/credite totale,

profitul net/pierderi

fondul de rezervă și credite totale

credite de calitate medie/credite totale

Raportul procentual dintre pierderi și credite totale arată cît din valoarea portofoliului de credite s-a pierdut pe parcursul perioadei analizate.O tendință de scădere poate fi interpretată ca o reducere a riscului de creditare.

Raportul dintre profitul net și pierderile la portofoliul de credite se exprimă în număr de ori și arată în ce măsură pierderile sunt acoperite din resursele perioadei curente. Indicatorul trebuie să aibă valori relativ stabile.

Raportul dintre fondul de rezervă și pierderi arată în ce măsură rezervele constituite pentru pierderi anticipate sunt acoperite pentru pierderi reale. Se exprimă în număr de ori și ne permite să apreciem calitatea estimărilor conducerii băncii vis-à-vis de evoluția reală a calității portofoliului de credite.

Raportul dintre fondul de rezervă și creditele totale exprimă procentual relația dintre sumele alocate de bancă pentru a acoperi eventualele pierderi și valoarea totală a creditelor din portofoliu. Indicatorul este o măsură a variației calității portofoliului de credite, creșterea ponderii indică o deteriorare anticipată a acestei calități. Pe plan intern trebuie corelat cu ponderea creditelor de calitate medie în total credite. Corelația se realizează prin intermediul cotelor obligatorii de preluare la fondul de rezervă în funcție de calitatea creditului.

Ponderea creditelor de calitate medie în total credite este un indicator foarte sugestiv: creșterea lui reflectă o certă erodare a calității portofoliului de credite care poate fi rezultatul acțiunii unor factori interni( managementul agresiv, accent pus unilateral pe creșterea rentabilitșții băncii, etc) sau externi (deteriorarea mediului economic).

O bună măsurare a nivelului riscului de creditare anticipat (deci deja asumat) de bancă este și raportul dintre fondul de rezervă șI activele totale (care poate fi folosit și ca indicator de rentabilitate).

Aprecierea justă a riscului de credit este, deci, de o importanță majoră pentru bancă. Fiind mai ușor să prevenim decît să vindecăm, pentru minimizarea expunarii la risc , cea mai importantă etapă a procesului de creditare este selectarea cererilor d credite.

În această fază comportamentul unei bănci poate fi astfel prezentat: un credit nu se acordă decît dacă se poate estima că probabilitatea rambursării o depășește pe cea a nerambursării. Aprecierea acestei capacități de rambursare se poate face, dar are la bază proceduri diferite, în funcție de debitor: agent economic, persoană privată, stat.

3.4.1. ANALIZA CREDITULUI

Analiza creditului reprezintă procesul de evaluare a riscului de creditare.

Riscul de creditare trebuie apreciat în funcție de ceea ce banca se așteaptă să realizeze de pe urma creditării. Procesul este potanțial purtător de cîștiguri, acestea se pot grupa în două categorii: cîștigurile directe și cele indirecte.

Cîștigurile directe sunt immediate și, cel mai adesea cuantificabile. Cele mai importante sunt dobînda și comisionul de încasat de bancă. La acestea se poate adăuga soldul credito minim al contului clientului, sold care reprezintă garanția creditului.

Cîștigurile indirecte sunt mult mai greu de cuantificat și mai incerte. Acordarea unui credit poate însă să atragă după sine inițierea sau menținerea unei relații, o creștere a depozitelor, precum șI o creștere a cererii pentru alte servicii bancare. Ansamblul acestor cîștiguri trebuie avut în vedere atunci cînd expunerea la risc este analizată și, eventual, acceptată, evident, în contextul general al politicii de credit.

Analiza creditului este un proces care trebuie să se deruleze periodic: înainte de acordarea creditului în vederea fundamentării deciziei de creditare și apoi ,în funcție de scadența creditului, la intervale de timp determinate, de regulă atunci cînd rapoartele financiare ale clientului sunt puse la dispoziție.

Procesul de analiză a creditului are două dimensiuni: o dimensiune cantitativă și o alta calitativă.

Dimensiunea cantitativă a analizei creditului are la bază o serie de activități specifice de colectare, prelucrare șI interpretare a tuturor informațiilor referitoare la client, la care banca are acces. Acestea sunt : analiza datelor financiare, prognoza evoluției viitoare a activităților clientului, evaluarea capacității de rambursare prin analiza șI prognoza fluxurilor viitoare anticipate de venituri șI cheltuieli, evaluarea capacității debitorului de a rezista la șocuri. Rezultatele acestor activități sunt relativ ușor cuantificabile și pot contribui la fundamentarea unei decizii obiective privind expunerea băncii la risc, care rezultă din angajarea creditului analizat. Nu trebuie însă să pierdem din vedere cea de-a doua dimensiune a procesului, și anume dimensiunea calitativă; ea poate completa în mod fericit rezultatele analizei cantitative sau (mai rar) le poate răsturna spectaculos.

Analiza calitativă presupune adunarea și actualizarea tuturor informațiilor referitoare la responsabilitatea financiară a debitorului, determinarea scopului real al contractării împrumutului, identificarea riscurilor cu care se poate confrunta debitorul șI estimarea seriozității șI implicării debitorului în respectarea angajamentelor asumate față de bancă.

Elementele determinate ale gestiunii riscului individual de creditare sunt: capacitatea de plată, caracterul debitorului – dorința sa de a face plata, capitalul – averea debitorului, garanția (reală sau personală), condițiile de mediu. Dintre acești cinci factori primul este cel mai important.

Se apreciază că principalele slăbiciuni în gestiunea riscului de creditare sunt unele de ordin intern: selecția defectuoasă a dosarelor și supravegherea internă improprie a evoluției (practia a involuției) calității debitorilor. Riscul de selecție improprie a dosarelo poate fi minimizat prin rigoare în conținutul dosarelor, apreciere internă a calității clienților pe baze unitare, prin punctaj, dubla avizare a deciziei de creditare și stabilirea unei marje corespunzătoare a dobînzii percepute.

3.4.2 RISCUL LA SELECTAREA CREDITELOR ACORDATE AGENȚILOR ECONOMICI

Sunt credite de valori mari și de o mare diversitate ca scadențe, destinații, garanții. Multă vreme selecția lor s-a făcut exclusiv în funcție de experiența, interpretarea informațiilor și simțul afacerilor de care dau dovadă bancherii. Și în prezent există două modalități de tratare a cererilor de creditare: abordarea clasică și cea modernă.

În abordarea clasică sunt evoluate și comparate două elemente:nevoia de finanțare și cererea de creditare.

Nevoile de finanțare pot fi pentru investiții sau pentru exploatare.

Nevoile de finanțare a investițiilor se caracterizează prin valori ridicate și caracterul punctual al cererii. Dosarul de investiții poate fi întocmit de întreprindere (cliebt potențial), de un expert sau chiar de bancă.Dar faptul că dosarul a fost întocmit de către un serviciu specializat al băncii nu asigură și o probabilitate mai mare de acceptare a lui la finanțare. Analiza nevoii de finanțare se face în cadrul unui plan de finanțare previzional: sunt analizate nevoile și resursele financiare de perspectivă, brute, apoi completate cu creditele bancarePentru acest tip de proiecte regula prudențială ce trebuie respectată este că banca nu trebuie niciodată să finanțeze integral (100%) proiectul de investiții al clientului.

Nevoile de finanțare a cheltuielilor curente au alte caracteristici: sunt de valori mai reduse și sunt relativ permanente. Nevoile de acest tip se pot determina planificînd fondul de rulment sau în cadrul planului de trazorerie.Este imperios necesar ca funcționarul băncii care este responsabil de relația cu clientul respectiv să verifice atît informațiile cît șI algoritmul care a stat la baza stabiliriii nevoii de finanțare. Apoi bancherul poate propune un montaj financiar adecvat, adică o combinație de credite pe termen scurt care să acopere nevoia de finanțare a clientului.

Cea de a doua etapă a analizei creditului în abordarea clasică este studiul cererii de creditare. Analiza riscului asociat implică parcurgerea următoarelor etape: identificarea, evaluarea și prevenirea riscului de creditare.

Identificarea și evaluarea riscului de creditare presupun definirea acestuia, a cauzelor majore de risc și cuantificarea expunerii la risc. Riscul de creditare este cauzat de perturbații în fluxul de încasări anticipat la analiza cererii de creditare. Pentru fiecare debitor aceste perturbații pot genera insolvabilitate. Factorii care generează insolvabilitatea pot fi grupați în factori externi și factori interni.

Factorii interni sunt aproape integral asociați unei conduceri defectuoase; de aceea, aprecierea profesionalismului echipei de conducere sau a partenerului însuși (în cazul micilor întreprinderi) reprezintă un element important în cadrul procesului de creditare.

Factorii externi relativ la client se pot grupa în factori politici, economici și bancari.Ei acționează asupra unor grupe întregi de clienți și, de aceea, identificarea și evaluarea acestora se face pentru sectoare de activitate, de către specialiști din bancă, folosind și informații de uz intern. Băncile mici pot cumpăra serviciile, de analiză ale instituțiilor mai mari sau ale unor institute de cercetări specializate, dar, în acest caz, nu mai pot fi valorificate informațiile interne protejate de secretul bancar.

Factorii politici au la bază o decizie politică ce are efecte sensibile asupra capacității de rambursare a debitorului. Ei pot îmbrăca diverse forme, între care, embargoul, modificarea politicii energetice, schimbarea de regim valutar sau de politică monetară, modificarea tarifelor vamale, etc. Factorii economici sunt cel mai adesea legați de crize cu caracter ciclic sau sectoriale care afectează piețele pe care operează clientul.

Minimizarea expunerii băncii la risc se face, cel mai adesea, prin creșterea costului creditului (înăsprirea condițiilor de creditare) și prin luarea de garanții. Este însă demn de reținut faptul că garanțiile nu sunt o protecție sigură pentru creditor. Valoarea de piață a activelor se poate diminua semnificativ și, chiar dacă ea se conservă, pot exista alți creditori, privilegiați față de bancă, și chiar la 125% garanții activul rămas poate fi insuficient pentru acoperirea datoriilor.

Abordarea modernă a analizei creditului se bazează pe credit scoring. Credit scoring-ul constă în evaluarea creditelor pe bază de punctaj.Cele mai multe bănci Românești folosesc un sistem de punctaj bazat pe calculul valorii unor indicatori financiari de bază ai firmelor debitoare; în funcție de valoarea acestora se acordă puncte, care sunt apoi adunate, pentru a se determina valoarea punctajului firmei și pentru a se încadra aceasta într-o anumită clasă de risc.Pentru o apreciere financiară generală asupra creditării se mai folosește analiza multivariabilă, bazată pe modelul 'Z' al lui J. Altmman.

Z = 1,2×1 + 1,4×2 +3,3×3 + 0,6×4 + 1,0×5 unde:

x1 = capital circulant/active totale

x2 = profit net capitalizat/active totale

x3 = datorii totale/active totale

x4 = valoare totală a capitalului acționarilor/ active totale

x5 = cifra de afaceri/active totale

Aprecierea firmelor în funcție de scorul Altman conduce la încadrarea acestora într-una din grupele următoare:

firme insolvabile:Z<=1,81;

firme în dificultate: 1,81<Z<2,99;

firme sănătoase: Z>=2,99.

Metodele bancare de evaluare a riscului au în vedere următorii factori :

depășiri ale limitelor de creditare;

creșterea inexplicabilă a limitelor facilităților de finanțare;

furnizarea de informații financiare cu întîrziere;

un raport nefavorabil între datorii și fonduri proprii;

modificări în conducere;

dezacorduri între datele contabile și de buget;

Alte instituții și organisme internaționale au fixat și o listă cu unii factori majori de risc, care cuprinde:

ponderea capitalului în active fixe este prea mare;

fonduri de rezervă reduse;

amplasare greșită;

erori în gestionarea stocurilor;

expansiunea necontrolată;

capitalizare insuficientă;

experiență puțină;

probleme de personal;

birocrație;

Există următoarele forme de risc de creditare :

neîndeplinirea obligațiilor agentului economic stipulate în contractul de credit;

modificarea ratei dobînzii în perioada de creditare;

modificarea puterii de cumpărare a monedei naționale;

În principal, neîndeplinirea obligațiilor contractuale decurge din lipsa de lichiditate și solvabilitate a agentului economic împrumutat.

Pentru a reduce sau chiar a elimina riscul de creditare băncile folosesc mai multe metode printre care ;

clauze suplimentare de garantare și protecție a capitalului împrumutat;

diversificarea produselor și serviciilor bancare;

-introducerea primei de risc în ratele dobînzii practicate;

Pentru determinarea primei de risc se au în vedere :

tendința băncii de valorificare a capitalului împrumutat pe care o notăm cu 1+v;

tendința de diminuare a capitalului împrumutat, notată cu 1-d (care apare atunci cînd o parte a creditului nu este restituit);

Ținînd cont de prima de risc, rata dobînzii devine:

Rdr = (1+)/(1-d) -1 unde Rdr = rata dobînzii cu prima de risc.

Practic, prima de risc se adaugă la dobînda pieței. Se ia în calcul media dobînzii pieței (se face pe trimestrele sau semestrele unui an).

Exemplu :

20% din credite nu pot fi recuperate;

57% dobînda în primul semestru;

40% în al doilea semestru;

Rdr (54 + 40)/2 = 48,5%

Rdr = (1 + 0,485)/(1 – 0,20) – 1 = 85,6%

Factorii de risc:

1.Supradimensionarea volumului afacerii față de posibilitățile existente.

2. Structura necorespunzătoare a capitalului (existența unui capital prea mare în active fixe și prea mic în active circulante);

3. Capitalizarea necorespunzătoare (profit reinvestit, dividende foarte mari sau prea multe);

3.4.3 RISCUL LA SELECTAREA CREDITELOR ACORDATE PERSOANELOR FIZICE

Creditarea persoanelor particulare reprezintă un domeniu distinct de activitatea bancară deși, mult timp, îndatorarea unei persoane, mai ales pe termen scurt, a părut suspectă, la fel ca și traiul peste mijloacele de care cineva poate dispune. Familiile degajă în mod tradițional un excedent de resurse financiare, iar apelul la credite era un fenomen de excepție, ocazionat de evenimente unice, precum cumpărarea unei locuințe sau a unui automobil. Creditele pentru particulari sunt relativ mai puțin rentabile pentru bănci și doar diminuarea piețelor tradiționale a determinat băncile să se extindă șI în domeniul creditului pentru particulari. În România piața este puțin dezvoltată, deoarece predomină activitățile bancare tradiționale de creditare a întreprinderilor, activități care sunt încă suficient de rentabile, în lipsa unei dezvoltări normale a piețelor financiare care să faciliteze transferul direct al resurselor financiare. Este însă de așteptat ca, o dată cu creșterea veniturilor reale ale populației, relansarea economiei și extinderea folosirii de către întreprinderi a altor modalități de finanțare decît creditul bancar, băncile să se orienteze și spre acest domeniu pentru fructificarea fondurilor pe care le gestionează. În plus, aceste credite de valori mici sunt și foarte bine diversificate în portofoliu prin destinații, garanții și debitori.

Creditele contractate de persoanele particulare sunt de două feluri: credite pe termen scurt pentru acoperirea unor decalaje temporare între venituri și cheltuieli și credite pe termen lung pentru finanțarea unor investiții imobiliare.

În funcție de destinația lor, creditele particulare pe termen scurt sunt credite de consum și credite personale.

Creditele de consum sunt acordate pentru cumpărări de mărfuri cu plata în rate, mărfuri care constituie de regulă, și garanția creditului. Pe piața acestor credite băncile sunt puternic concurate de societăți de credit de consum și de cooperativele de credit.

Creditele personale sunt, de regulă, plafonate absolut indiferent de veniturile clientului și destinația creditului pentru că aceste informații nici măcar nu sunt solicitate de bancă. Ea împrumută o anumită sumă (ofertă limitată, de regulă, la de două ori valoarea veniturilor medii lunare) cu o scadență precisă și o rată a dobînzii relativ ridicată; clientul poate folosi banii după bunul său plac, cu condiția să ramburseze la scadență; este o piață în dezvoltare, pe care băncile concurează agresiv.

Aprecierea calității debitorului se face în funcție de venituri: regula este ca valoarea creditului acordat să nu depășească veniturile încasate pe o perioadă de două luni.

Identificarea și evaluarea cauzelor insolvabilității se face pentru două grupe distincte: cauzele obiective, legate de mediul de activitate și cele subiective, care țin mai ales de caracterul clientului. În funcție de natura veniturilor (salariale sau nu), de mărimea și periodicitatea acestora, de existența altor angajamente de onorat și de caracterul clientului, banca poate stabili dacă probabilitatea de rambursare este suficient de ridicată pentru a acorda creditul.

Pentru creditele pe termen mijlociu și lung obiectul creditului îl reprezintă cumpărarea sau efectuarea de lucrări la bunuri imobiliare.

Valoarea creditului este sensibil mai ridicată decît în cazul creditelor pe termen scurt. Cauzele insolvabilității sunt însă aceleașI cu o probabilitate de apariție mai ridicată deoarece și creditarea este pe termen lung. Protecția este mai greu de realizat deoarece termenul mai lung sporește incertitudinea atît în ceea ce privește veniturile, cît șI comportamentul debitorului. Se impune, deci, solicitarea de garanții sub forma asigurărilor de viață pentru debitor.

În practică regula care se aplică este aceea că ratele lunare nu trebuie să depășească 25% din veniturile lunare ale solicitantului.Nici ea nu protejează perfect căci acestea pot să nu fie veniturile nete și dupăm contractarea creditului, s-ar putea ca pînă la scadență clientul să contracteze și alte datorii care să determine creșterea ponderii ratei de rambursat față de veniturile nete.De aceea se stabilește, de regulă, doar 25% deși pot fi suportate fără probleme șI rate de rambursat relativ mai ridicate. În stabilirea acestui procent importantă este și structura bugetelor de familie, serios perturbate în perioade de inflație ridicată, mai ales pentru familiile cu buget mic.

3.5 MANAGEMENTUL RISCULUI RATEI DOBÎNZII

Majoritatea băncilor consideră că riscul ratei dobînzii este legat de procesul de intermediere financiară, considerîndu-l sursa cîștigurilor băncii.

Adeseori băncile finanțează active pe termen lung pe seama pasivelor pe termen scurt, obținînd cîștig din diferența dintre dobînda mare la activele pe termen lung și dobînda mică la pasivele pe termen scurt.

Dar mișcările ratei dobînzii pot să conducă la pierderi, chiar la insolvabilitatea băncii.

Managerii activelor/pasivelor (A/P) trebuie să stabilească limitele riscului ratei dobînzii pe care și-l asumă banca, pentru a micșora consecințele negative ce ar putea rezulta din mișcările ratei dobînzii.

Managementul A/P este prin natura sa o activitate imprecisă care necesită informații substanțiale privind rata dobînzii la active și pasive, scadențele acestora.

Pentru multe instituții financiare, în special pentru cele din țările dezvoltate o prioritate în vederea îmbunătățirii managementului A/P o constituie mărirea calității și volumului datelor necesare în procesul luării deciziilor.

3.5.1 Riscul ratei dobînzii

Riscul ratei dobînzii reprezintă sensibilitatea rezultatelor financiare ale unei bănci la schimbările ratei dobînzii.

Gradul de sensibilitate ca raport între activele șI pasivele sensibile exprimă cel mai bine acest risc, deși se poate folosi și un indicator absolut calculat ca diferență între cele două mărimi. Situația optimă este atunci cînd raportul este unitar (diferența nulă). Cum însă profitul variază

în funcție de variația dobînzii pe piață dacă raportul este diferit de 1, băncile încearcă să aibe dezechilibre deliberate la pozițiile sensibile pentru a mări profitul bancar. Această variație este prezentată în tabelul următor:

Variația profitului bancar în funcție de variația ratei dobînzii pe piață,la valori date ale gradului de sensibilitate: Gs

Riscul ratei dobînzii este consecința activității de intermediere financiare.

Maniera în care o bancă își structurează activele și pasivele determină poziția riscului ratei dobînzii. Exemplul cel mai frecvent este cel al unei bănci ce finanțează active pe termen lung cu dobînda fixă din pasivele pe termen scurt sau cu dobînda variabilă. Avînd în vedere că dobînzile pentru termene scurte sunt mai mici decît dobînzile pe termen lungi , asemenea bănci obținînd profituri luînd cu împrumut de pe piețele cu termene scurte și dînd cu împrumut pe piețe cu termene lungi.

Consecința acestei strategii este faptul că banca își asumă un risc al ratei dobînzii. Atunci cînd dobînzile pe termen scurt cresc, crește și costul fondurilor atrase în timp ce dobînzile cîștigate din activele pe termen lung rămîn relativ fixe. În această situație marja dintre cîștigul din active și costul pasivelor poate deveni negativă. Chiar dacă ea ar fi pozitivă venitul net din dobînzi al băncii va fi insuficient să acopere cheltuielile generale ale băncii, fapt ce duce la pierderi care vor eroda capitalul.

Poziția riscului ratei dobînzii unei bănci este determinată în principal de măsura în care activele și pasivele sale sunt în concordanță. Neconcordanța se referă la sincronizarea modificărilor dobînzilor la active și la pasive.

În măsura în care ajustarea dobînzilor la active se face la o dată diferită de cea a pasivelor, există o nepotrivire, o neconcordanță.

Rezultă că ele sunt supuse unui risc al ratei dobînzii și sunt afectate de mișcările ratei dobînzii.

În țările unde dobînzile sunt determinate pe piață, managerii A/P se confruntă cu efectele modificării dobînzilor.

Trebuie subliniat faptul că riscul ratei dobînzii apare și în țările în care dobînzile sunt fixate de administrație și rămîn fixe o perioadă îndelungată. Un anumit număr de factori pot conduce la schimbări ale acestor rate (de exemplu, creșterea substanțială a ratei inflației) și o asemenea schimbare va afecta condițiile financiare în care operează instituțiile și adeseori consecințele modificărilor ratei dobînzii în asemenea țări pot fi mult mai pronunțate avînd în vedere faptul că managerii băncii nu au experiență în managementul riscului ratei dobînzii.

3.5.2 Tehnici de măsurare a riscului ratei dobînzii

În majoritatea băncilor, estimarea riscului ratei dobînzii se face apreciind în ce fel anumite schimbări ale ratei dobînzii vor afecta cîștigurile băncii.

Într-o bancă obișnuită, dobînzile la pasive se restabilesc mai rapid decît la active, iar cîștigul din dobînzi crește dacă dobînzile scad . El va scădea și atunci cînd dobînzile cresc. Contrariul se realizează în cazul, mai puțin obișnuit, în care dobînzile la active se restabilesc mai repede decît la pasive; cîștigul din dobînzi va crește cînd dobînzile cresc și va scădea cînd dobînzile scad.

A ști în ce moment dobînzile la active și la pasive pot suferi modificări, este esențial în a determina mărimea riscului ratei dobînzii.

O tehnică de măsurare frecventă este utilizarea unui raport în care sunt prezentate aceste informații de bază. Acest raport prezintă activele și pasivele ale căror dobîndă poate fi restabilită în cadrul unor perioade de timp în viitor. Raportul este cunoscut sub numele de raportul GAP asupra ratei dobînzii.

Rapoartele GAP sunt folosite pentru a estima modificările potențiale ale venitului net din dobînzi pe un termen scurt, în general primele trimestre ale anului următor. Dar ele pot fi imprecise, uneori chiar greșite, putînd conduce la concluzii false.

Au fost dezvoltate numeroase proceduri pentru a preveni deficiențele rapoartelor GAP. Cele mai bune rezultate pot fi obținute utilizînd simulările pe calculator. Cele mai bune simulatoare proiectează cîștigurile din dobînzi ce se obțin într-o varietate de scenarii ale ratei dobînzii. Ele nu trebuie să fie prea complexe sau extinse.

Au fost create modele simple, dar eficiente pentru a putea fi utilizate computerele personale.

În general, modelele utilizează același tip de informații luate din rapoartele GAP. Dar, în plus, ele oferă posibilitatea de a utiliza informații privind ratele curente ale dobînzii asociate activelor și pasivelor existente.

Pornind de la aceste date și adăugînd previziunile asupra viitoarelor rate ale dobînzii, modelele anticipează viitorul cîștig obținut din dobînzi într-o varietate de scenarii privind rata viitoare a dobînzii.

Nivelul înalt și instabilitatea ratei dobînzii au condus la creșterea complexității managementului portofoliului financiar.

Riscul mare al ratei dobînzii a făcut ca strategia de management a activelor și pasivelor bancare să devină o problemă de cea mai mare importanță pentru băncile comerciale.

Multe bănci au dat dovadă de încetineală în adoptarea tehnicilor de control a riscului ratei dobînzii în condițiile în care este un fapt dovedit că bancherii trebuie să caute să-și extindă tehnicile de management a riscurilor pentru a supraviețui într-un mediu tot mai competitiv.

Managementul A/P a fost creat ca o cale de a menține performanța băncii în fața unor rate ale dobînzii înalte și instabile. Obiectivul managementului A/P este să maximizeze cîștigul acționarilor băncii menținînd riscul la un nivel acceptabil. Managementul A/P realizează acest obiectiv prin coordonarea managementului lichidității, managementul investițiilor, managementul creditelor și managementul pasivelor.

Aceste funcțiuni trebuie să fie coordonate deoarece ratele înalte șI fluctuante ale dobînzii pot să afecteze drastic venitul net al dobînzii obținute din gestionarea instrumentelor purtătoare de dobînzi.

Sunt necesari trei pași pentru implementarea unui program de management a activelor și pasivelor.

1.Bancherul trebuie mai întîi să hotărască lungimea orizontului de planificare.

2.Se vor face estimări ale riscurilor și cîștigurilor ce ar rezulta din aplicarea unor variante alternative de program ce aduc cîștiguri maxime acționarilor băncii în condițiile menținerii unui nivel acceptabil de risc.

Cele mai mari greșeli în implementarea managementului activelor și pasivelor sunt legate de previzionarea riscurilor în cadrul programelor alternative.

Dintre aceste riscuri cel mai dificil de apreciat este riscul ratei dobînzii.

Riscul ratei dobînzii are două componente:

Prima componentă se referă la riscul venitului. Acesta reprezintă riscul realizării unor pierderi în ce privește venitul net din dobînzi ca urmare a faptului că mișcările ratelor dobînzii la împrumuturile luate nu sunt perfect sincronizate cu cele ale împrumuturilor acordate.

A doua componentă, numită riscul investiției, este riscul producerii unor pierderi în patrimoniul net ca rezultat al unor schimbări neașteptate ale ratei dobînzii.

Patrimoniul net reprezintă diferența dintre valoarea de piață a activelor și cea a pasivelor care nu intră în componența capitalului.

Un exemplu ne va ajuta să facem distincția între cele două componente ale riscului ratei dobînzii.

Să presupunem că o bancă deține un singur activ în valoare de 100 dolari. Acesta este un credit acordat pe o perioadă de trei ani cu o dobîndă de 10%. Creditul este finanțat inițial pe seama unui singur pasiv de 90 dolari, în depozit la termen de un an, pentru care se plătește o dobîndă de 9%. Restul creditului este finanțat de acționarii băncii care au participat cu 10 dolari. Diferența de două procente dintre dobînda plătită și cea primită reprezintă costul operațiunii de creditare incluzînd și riscul asumat de acționar.

Bilanțul și declarația de venituri la sfîrșitul anului pentru o bancă:

Cazul A Sfîrșitul primului Sfîrșitul celui de-al

an doilea an

Bilanț

Activ 100$- 100$-

Pasiv 90$ 90$

Patrimoniu net 10$ 10$

Declarația de venituri

Venituri 10 $- 10 $-

Cheltuieli 7,20$ 7,20$

Venitul net din 2,80$ 2,80$

dobîndă

Cazul B Sfîrșitul primului Sfîrșitul celui de-al

an doilea an

Bilanț 97,45$- 98,65$-

Active 90,00$ 90,00$

Pasive 7,45$ 8,65$

Patrimoniu net

Declarația de venituri

Venituri 10,00$- 10,00$-

Cheltuieli 7,20$ 8,55$

Venitul net din dobînzi 2,80$ 1,45$

Cazul A din exemplificare prezintă declarația de venituri și bilanțul la sfîrșitul următorilor doi ani. Se presupune că ratele dobînzii rămîn constante. În acești doi ani, banca obține un venit bet din dobînzi de 2,80$ provenind din diferența dintre rata împrumuturilor date și rata împrumuturilor luate. Patrimoniul net albăncii rămîne constant. Valoarea de piață a împrumutului rămîne constantă. După plata dobînzii de 10$ la sfîrșitul primului an, se va plăti la sfîrșitul celui de-al doilea an tot o dobîndă de 10$ și 110$ reprezentînd partea din valoarea creditului plus dobînda, la sfîrșitul celui de-al treilea an. Valoarea de piață a creditului este de 100$ la sfîrșitul primului an calculată prin următoarea formulă:

100$=

Valoarea de piață a creditului este de 100 dolari la sfîrșitul celui de-al doilea an deoarece:

100$=

Cazul B arată efectul creșterii neașteptate a ratei dobînzii pe parcursul primului an. Presupunem că atît rata dobînzii la împrumuturi atrase cît și cele acordate crește cu 1,5 puncte procentuale ajungînd la 11,5 respectiv 9,5%. În timp ce valoarea de bilanț a creditului și a depozitului la termen rămîne neschimbat, prețul de piață al acestor instrumente scade. Depozitul la termen expiră la sfîrșitul primului an cînd se plătește valoarea sa nominală de 90 dolari, la care se plătește o dobîndă de 9,5%. Venitul net din dobînzi pentru primul an este același ca în cazul A deoarece ratele la împrumuturile atrase și la cele acordate au fost fixate, pentru întregul an. Dar patrimoniul net este mai scăzut, reflectînd faptul că acționarii băncii sunt coparticipanți la un activ mai puțin valoros. La sfîrșitul celui de-al doilea an, atît patrimoniul net căt șI venitul net din dobînzi sunt mai scăzute decît în cazul A. Valoarea de piață a creditului scade deoarece se cîștigă o rată mai scăzută a dobînzii decît noua rată înaltă a creditului. Valoarea de piață a creditului este de 97,45$ la sfîrșitul primului an, deoarece:

98,65$=

Efectul unei creșteri neașteptate a ratei dobînzii asupra patrimoniului net sau a venitului net din dobînzi corespunde riscului de investiție sau riscului venitului.

În exemplul arătat, alegerea băncii privind activul sau pasivul lasă acționarii expuși ambelor componente ale riscului.

O strategie bună de management a activelor și pasivelor va reduce ambele componente ale riscului.

Pentru a ușura controlul riscului ratei dobînzii au fost dezvoltate metode de măsurare a expunerii băncii la riscul ratei dobînzii.

3.5.3 Metoda GAP

Metoda GAP, una dintre cele mai folosite, este utilizată pentru a izola venitul net din dobînzi de riscul venitului. Această tehnică utilizează GAP pentru a măsura expunerea venitului net din dobînză la fluctuațiile ratei dobînzii.

GAP este definit în funcție de activele și pasivele cu dobînda sensibilă, care sunt acele active și pasive a căror scadență se situează în orizontul de planificare sau a căror dobîndă, este revizuită în cadrul orizontului de planificare considerat.

Mai exact, GAP este diferența dintre activele cu dobîndă sensibilă șI pasivele cu dobîndă sensibilă.

Venitul net din dobînzi este complet izolat de riscul ratei dobînzii cînd GAP este egal cu zero.

Se presupune că ratele dobînzii cresc ușor de la o lună după începerea planificării.

Atunci cînd pasivele sensibile la risc ajung la scadență sau le este ajustată rata dobînzii, ele vor fi înlocuite cu pasive ce au rate înalte ale dobînzii ducînd astfel la creșterea cheltuielilor cu dobînzi și reducînd net dobînzile. Și activele sensibile la risc vor fi înlocuite cu active cu rate înalte ale dobînzii, ducînd astfel la creșterea venitului din dobînzi al băncii.

Cu un GAP ințial egal cu zero se obține un venit net aproape neschimbat din dobînzi.

Venitul net din dobînzi este de asemenea neschimbat dacă ratele dobînzii coboară în mod neașteptat după începerea orizontului de planificare din cauza reducerii cheltuielilor cu dobînzi.

Acestei metode i se aduc două critici majore.

Una din aceste critici constă din acea că GAP, este un mijloc destul de crud de apărare împotriva riscului ratei dobînzii.

Avînd în vedere că ratele dobînzii evoluează diferit chiar șI în condițiile unui grup egal cu zero, schimbările în veniturile șI cheltuielile din dobînzi nu vor fi aceleași.

Schimbările inegale vor rezulta, de asemenea, din faptul că ratele dobînzii la active și pasive sunt ajustate la perioade de timp diferite în cadrul orizontului de planificare.

Cu cît este mai lung orizontul de planificare, cu atît este mai mare posibilitatea apariției și producerii unor schimbări inegale.

Cu un orizont scurt de planificare, expunerea băncii la riscul ratei dobînzii dincolo de orizontul de planificare este ignorată.

Ca răspuns la această critică au fost dezvoltate tehnici mai sofisticate ale metodei GAP. În loc să se definească GAP pentru un singur și scurt orizont de planificare, aceste tehnici definesc creșteri de GAP pentru subperioadele neintersectate ale unui orizont mult mai mare. De exemplu, un bancher poate să aleagă un orizont de un an și să definească creșterea de GAP pentru prima și cea de-a doua jumătate a anului.

Primul GAP măsoară diferența dintre activele și pasivele cu scadență susceptibile de a li se ajusta rata dobînzii în primele șase luni, în timp ce al doilea măsoară diferența dintre activele și pasivele cu scadență sau ajustabile în următoarele șase luni.

Izolarea maximă de riscul ratei dobînzii este deci realizată atunci cînd GAP este egal cu zero.

în principiu, orizonturile pot avea orice lungime, iar GAP poate fi definit pentru orice număr de subperioade.

3.6 METODE DE ANALIZĂ A RISCULUI BANCAR

3.6.1 MANAGEMENTUL ACTIVELOR SI PASIVELOR (MAP)

Plasamentele oricărei bănci se fac în activități și către clienți mai mult sau mai puțin siguri. Apare astfel un risc al plasării banilor. În mod normal, pentru a diminua aceste riscuri, o bancă are posibilitatea de a-și plasa banii în mai multe locuri și sub diferite forme de investire.

Riscurile critice ale portofoliului bancar sunt riscul de lichiditate, riscul creditului și riscul activităților din afara bilanțului.

Plasamentele trebuie să urmărescă un caștig, o profitabilitate care se poate realiza prin combinarea fructuoasă a instrumentelor de investire (obligațiuni, acțiuni, etc.). Prin contribuția diferitelor instrumente de investire cu profitabilitate și lichiditate diferită se poate reduce riscul investiției și maximiza profitabilitatea totală.

Astfel, dacă portofoliu bancar cuprinde:

Un exemplu de gestionare ar fi :

Notații: A – foarte bune

B – bune

C – corecte

D – dubioase

Pentru bancă există pericolul de a pierde fluctuația ratelor dobînzii. Principalul scop al MAP este minimizarea acestui risc.

Rata dobînzii este prețul banilor, deci depinde de probabilitatea rambursării banilor. În condiții normale rata dobînzii banilor cu risc scăzut sau a banilor pe termen scurt ar trebui sa fie mai mică decît rata dobînzii pentru banii cu risc mare sau banii pe termen lung. Rata dobînzii este instrumentul prin care o bancă devine profitabilă .

În cazul unui nivel al ratei dobînzii anormal de mare, cînd majoritatea participanților la piață se așteaptă la o rată mai mică în viitorul apropiat, se întîmplă cîteodată pentru perioade scurte de timp ca rata pe termen scurt să fie mai mare decît rata pe termenul lung.

Ratele dobînzii sunt fluctuante din diferite motive:

creșterea economică

rata inflației

cererea de creditare a clienților

rata de schimb valutar

politica monetară a Băncii Centrale

MAP poate fi definit astfel: prognozarea situațiilor viitoare din mediul economic sau financiar, menținînd lichiditatea necesară și evitarea multor riscuri de management cum ar fi riscul creditului sau al pieței, avînd ca scop final maximizarea și stabilizarea profitabilității.

Elemente principale ;

prognozarea viitoarelor mișcări ale ratelor dobînzilor;

menținerea lichidității ;

evitarea prea multor riscuri;

activități pentru maximizarea profitabilității;

Condiții esențiale pentru MAP:

Liberalizarea ratei dobînzii ;

Stabilirea unui sistem stabil pentru ratele dobînzilor pe termen lung și mediu;

Stabilirea unei piețe secundare libere pentru bani și garanții(ambele aspecte ale investiției și finanțării);

Atitudinea conducerii care poate înțelege fracționarea ratei ca oportunitate a profitabilitații;

Transformarea direcției de trezorerie într-un sector profitabil;

Metoda MAP presupune:

1. Analiza lichidității – siguranța trebuie să fie mai importantă decît profitabilitatea;

2. Analiza ratei de sezitivitate, ținînd seama de factorii care acționează pe piața de capital;

RSA (rata senzitivității activelor) și RSP( rata senzitivității pasivelor) trebuie actualizate la perioade relativ scurte (6 luni) în cazul unor schimbări a ratei dobînzilor de pe piață.

Se calculează indicatorul ratei senzitivității:

IRS = RSA/RSP

Cînd IRS este supraunitar, ratele dobînzilor mai mari practicate în viitor reprezintă un factor favorabil pentru structura activelor și pasivelor (profit).

Cînd IRS este subunitar, ratele dobînzilor mai mari practicate în viitor reprezintă un factor nefavorabil pentru profitabilitate (pierdere).

3.6.2 TESTUL R

Băncile și-au diversificat tehnicile de creditare a firmelor pentru a răspunde solicitărilor acestora, pentru a face față cerințelor dezvoltării lor, funcție de profil și posibilități de creditare.

Pentru determinarea volumului maxim al creditelor de care poate beneficia un solicitant, se folosește categoria de bonitate în care se încadreaza (conform metodologiei), nivelul indicatorilor de eficiență, precum și garanțiile asiguratorii acceptate de bancă.

Testul 'R' este un instrument care ajută la formarea unei imagini legate de firma care solicită un credit și este realizat de bancă pe baza datelor din evidențele solicitantului și a informațiilor proprii obținute de bancă.

A. Factorii de risc Punctaj

1.Supradimensionarea volumului afacerii față de posibilitatiile 15

existente (expansiune necontrolată)

2.Structura necorespunzătoare a capitalului (existența unui 15

capital prea mare în active fixe și prea mic în active circulante)

3.Capitalizarea necorespunzătoare (profit reinvestit foarte mic) 15

4.Proiecte de investiții, în execuție, prea mari sau prea multe 15

Total factori posibili 60

Pragul de pericol 10

B. Simptome de risc Punctaj

1.Semnele financiare (efectuarea cu întarziere a plăților, 5

creșterea stocurilor, etc)

2.Contabilitate 'creativă' (prezentarea unor date sintetice

nesusținute de evidența analitică, 'aranjarea' unor imdicatori, etc.) 5

3.Semnale nefinanciare (refuzuri pentru calitate necorespunzătoare,

nerespectarea termenelor din contracte) 3

4.Alte semnale (demisii ale personalului – în mod deosebit a 2

cadrelor din conducere – acțiuni în justiție, zvonuri nefavorabile

privind intreprinderea)

Total simptome posibile 15

Pragul de pericol 5

3.6.4 Determinarea bonității agenților economici

Bonitatea reprezintă performanța financiară a agentului economic și se determină prin calcularea unor indicatori financiari pe baza datelor din formularele contabile, în funcție de perioada în care se determină, astfel:

a. anual – bilanțul contabil și contul de profit și pierdere

b. trimestrial – situația patrimoniului și rezultatele financiare

c. lunar – balanța de verificare

A. Indicatorii financiari și formulele de calcul

1. Lichiditatea curentă = Active curente/Pasive curente

2. Solvabilitatea = Active total/Pasive total

3. Rentabilitatea generală = (Profit net/Cheltuieli totale) * 100

5. Gradul de îndatorare = Pasive total/Capital propriu

B. Punctajul indicatorilor

C. Încadrarea pe grupe de bonitate

În funcție de punctajul obținut, fiecare agent economic cu personalitate juridică va fi incadrat într-una din grupe, astfel:

Grupa I Standard 91 – 100 puncte

Grupa II În observație 90 – 71 puncte

Grupa III Substandard 70 – 51 puncte

Grupa IV Îndoielnic 50 – 26 puncte

Grupa V Pierdere 25 – 20 puncte

D. Interpretarea încadrării pe grupe de bonitate și decizii de creditare

Grupa I : Excelent

Performanțe financiare și de conducere foarte bune și se prefigurează menținerea acestora în perspectivă;

Inexistența semnelor de neîndeplinire actuală sau potențială a obligațiilor față de bancă;

Creditare fără restricții ;

Grupa II : Bun

Performanțe foarte bune sau bune, dar clientul este vulnerabil la schimbări și drept urmare se întrevede că performanțele actuale nu pot fi menținute la același nivel în perspectivă mai indelungată;

Întîrzieri accidentale în achitarea obligațiilor față de bancă;

Creditarea cu unele condiții în contractul de credite și supravegherea mai atentă în comparație cu trecutul ;

Grupa III : Acceptabil

Performanțe satisfăcătoare, dar cu deteriorare serioasă a capacității de plată și tendințe de înrăutățire , dacă nu intervin măsuri adecvate;

Întîrzieri repetate în achitarea obligațiilor față de bancă;

Creditare cu precauție și numai dacș banca are convingerea cș prin credit se va obține 'efectul de parghie';

Condiții suplimentare în contractul de credite și garanții suplimentare;

Control și sprijin permanent din partea băncii: măsuri severe în cazul nerespectării clauzelor contractuale din contractul de credite;

Grupa IV : În atentie

Performanțe reduse și cu tendințe de deteriorare în viitor;

Rambursarea creditelor și plata dobînzilor incertă și fără măsuri speciale, chiar imposibilă;

Sistarea creditării și aplicarea modalității juridice pentru recuperarea acestora;

Grupa V : Faliment

Performanțe inexistente sau sub nivel minim;

Achitarea obligațiilor față de bancă sistată sau sporadică și nu se văd perspective de recuperare;

Nu se creditează;

3.6.5 CREDIT – SCORINGUL

Credit – scoring se poate exprima ca o notație de apreciere, sau de evaluare, a atributelor solicitantului în vederea acordării creditului.

Are drept scop stabilirea unui mod de ierarhizare a solicitanților de credit printr-o notă medie de punctaj.

Sunt necesare:

stabilirea unui număr de variabile (stare materială, nivel de venituri, stabilitatea la locul de muncă și de domiciliu, vîrsta, sarcini familiale, comportament în relațiile cu băncile și în calitate de debitor, etc.);

statutarea unui sistem de agregare care să permită transpunerea variabilelor într-un calificativ comun, de expresie globală;

Există o situație contradictorie. Pe cît de precise pot fi ierarhizările stabilite prin notații, pentru fiecare variabilă, pe atît de confuză poate deveni nota rezultată prin agregare, intrucît agregarea ca mod de generalizare, înseamnă pierdere de informație, renunțarea la laturile concrete dezvăluite de acestea.

Agregarea duce la același numitor, dar conduce la pierderea identității unor caracteristici specifice subiectului. Fenomenul de compensare, ce se produce prin agregare, poate pune în umbră laturile esențiale, fiind acoperite prin apreciere pozitivă a altor caracteristici, nesemnificative pentru scopul propus: riscul minim.

Astfel, eficiența sistemului în ansamblul său este strîns legată de considerarea factorilor celor mai semnificativi, care pot constitui variabile ale sistemului, și optimizarea modului de agregare.

Aplicarea sistemului înseamnă adunarea punctelor întrunite de solicitant (considerînd cîte o evaluare pentru fiecare din cele 10 caracteristici), rezultat care este comparat cu numărul stabilit ca limită între acordare și respingere.

Analiza împrumutului bancar a fost descompusă pe două niveluri :

Primul nivel se referă la'istoricul creditului' , perspectivele de dezvoltare, situația financiară, starea relațiilor cu furnizorii și clienții. Acest tip de informații sunt ușor de preluat și considerat (respectiv transcris) căci ele fac obiectul unor proceduri bine definite în interiorul băncii. 'Istoricul creditului' este de fapt un cazier (declarat dar și verificat) al agentului economic sau al persoanei, a debitorului într-un cuvînt, care reflectă comportamentul sau ca debitor pentru o perioadă îndelungată în trecut, respectînd criteriul principal de orientare în atitudinea posibilului creditor, vis-a-vis de solicitant.

Al doilea nivel de analiză este mai complet. Programul ia în considerare tehnicile de evaluare, proprii băncii, reflectate intr-un context economic dat, și concluziile unei experiențe în adoptarea deciziilor privind acordarea creditului.

Sistemul Credit – Scoring (caracteristici și ponderi)

Puncte

1. Locuința principală (proprie sau chirie)

a.Proprie (în curs de amenajare) 40

b.Cu chirie 8

c.Nu răspunde 8

d.Alte situații 25

2. Durata domiciliului actual

a.sub 6 luni 12

b. 6 luni – 2 ani 15

c. 2 ani – 6 1/2 ani 22

d. peste 6 1/2 35

e.nu răspunde 12

3. Durata ocupației actuale

a.sub 1 1/2 ani 12

b.1 1/2 – 3 ani 15

c. 3 – 5 1/2 ani 25

d. peste 5 1/2 ani 48

e.pensie alimentară 25

f.casnic 25

g.șomer 12

i.nu răspunde 12

4. Vîrsta solicitantului

a.sub 45 ani 4

b.peste 45 ani 20

c. nu raspunde 4

5. Referințe bancare

a.cont curent și de economii 60

b.cont curent 40

c.cont de economii 40

d.împrumut și cont curent și de economii 30

e.numai împrumut 10

f.nu e primit (împrumut) 10

g.nu raspunde 10

6. Cărțile de credit

a.majora și de magazin 40

b.numai majora 40

c.numai de magazin 30

d.nu răspunde 10

7. Referințe ale companiei financiare

a.una 10

b.două,sau mai multe 15

c.nu are 5

d.nu răspunde 10

8. Venituri

a.0 – 10000 USD 5

b.10000 – 15000 USD 15

c.15000 – 30000 USD 20

d.peste 30000 USD 30

9. Plăți lunare

a.0 – 100 USD 35

b.100 – 300 USD 25

c.peste 300 USD 10

d.nu are plăți 45

e.nu răspunde 10

10. Evaluări nefavorabile

a.nu au fost cercetate 0

b.nu sunt evidențiate 15

c.două sau mai multe aprecieri nefavorabile 5

d.o apreciere nefavorabilă 10

e.toate evaluările pozitive 20

=== Capitol4 ===

CAP.4 GESTIONAREA PLASAMENTELOR BANCARE

4.1. RENTABILITATEA ȘI RISCUL PORTOFOLIILOR …………………………80

4.1.1. RISCUL UNUI PORTOFOLIU DE DOUĂ TITLURI FINANCIARE……………….……80

4.1.2 RISCUL UNUI PORTOFOLIU FORMAT DIN 'N' TITLURI FINANCIARE…………..…82

EVALUAREA PLASAMENTELOR BANCARE CU AJUTORUL MODELULUI A.P.T……………………………………………………………..83

4.2.1 COMPONENTELE RENTABILITĂȚII PLASAMENTELOR FINANCIARE……….….83

4.2.2 MODELUL A.P.T. – PREZENTARE TEORETICĂ……………………………….……..85

4.2.3 MODELUL A.P.T. : APLICAȚIE………………………………………………………….87

4.3 MODELUL DIAGONAL DE SELECȚIE A PORTOFOLIULUI………….…..89

4.3.1 IPOTEZELE MODELULUI DIAGONAL………………………………………….……..89

4.3.2 RISCUL PORTOFOLIULUI ÎN MODELUL DIAGONAL…………………………….….91

4.3.3 MODELUL DIAGONAL : APLICAȚIE………………………………………………..…93

CAP.4 GESTIONAREA PLASAMENTELOR BANCARE

4.1. RENTABILITATEA ȘI RISCUL PORTOFOLIILOR

4.1.1. RISCUL UNUI PORTOFOLIU DE DOUĂ TITLURI FINANCIARE

Un portofoliu de două titluri se constituie în proporții diferite de participare a unuia și a altuia dintre ele (x si y). O performanță superioară a acestui portofoliu se poate obține la o anumită combinație optimă de participare a celor două titluri.

Rentabilitatea portofoliului (Rp) este media ponderată a rentabilităților separate (medii) ale celorlalte două titluri Ri și Rj :

Rp = x *Ri + y *Rj

în care x + y = 1

Rentabilitatea portofoliului este, deci, direct proporțională cu rentabilitățile titlurilor componente dar și cu ponderea de participare a fiecarui titlu la compunerea portofoliului. Pentru a crește rentabilitatea portofoliului ar fi suficient să creștem ponderea titlului cel mai rentabil. Dar această creștere de remtabilitate este însoțită și de creșterea riscului.

Riscul atașat unui portofoliu (p2) este o combinație între dispersiile ( I2 si j2) fiecărui titlu component, în funcție de ponderile de participare la formarea portofoliului :

p2 = x2 I2 + y2 j2 + 2xy ij

în care ij = covariația dintre abaterile probabile ale rentabilităților Ri și Rj în raport cu speranța lor matematică.

N

ij = Probs*Ris- ERiRjs-ERj

s=1

unde s = 1,2,3,…,N stări posibile ale naturii în perioada de previziune.

Probs= probabilitate asociată fiecărei stări posibile ale naturii.

Covariația ij se poate determina și pe baza coeficientului de corelatie (Cij) și a abaterilor medii pătratice ale celor două titluri (i și j) : ij = Cij x i x j

Tipuri de corelații rentabilitate risc într-un portofoliu de două titluri

În raport cu coeficientul de corelatie Cij, între rentabilitățile celor două titluri se pot identifica trei tipuri de corelație extreme: pozitivă, zero și negativă.

Corelația strict pozitivă este aceea cu coeficientul de corelație egal cu unu (Cij=1), în care unei creșteri a rentabilității primului titlu 'i' îi corespunde o creștere, în aceeași măsură, a rentabilității celui de-al doilea titlu 'j'. Riscul portofoliului acestor titluri, total dependente unul de celălalt, este cel mai mare (Cij=1); la fiecare creștere a rentabilității portofoliului are loc o creștere direct proporțională a riscului. Drept urmare, pe dreapta de corelație rentabilitate risc, a unui astfel de portofoliu, nu vom gasi vreo combinație de titluri mai performantă decît deținerea integrală a unuia sau altuia dintre titluri.

Rp/p2 = Ri/p2 = Rj/p2 = constant

Rentabilitate Rentabilitate

ERj j

Rj

ERi i

Ri

timp i2 j2 risc

Corelația strict pozitivă între două titluri ce compun un portofoliu

Corelația nulă (zero) este egală cu coeficientul zero al corelației (Cij = 0), în care rentabilitațile celor două titluri variază în timp total independent. Absența vreunei corelații face ca riscul portofoliului să se diminueze :

p2 = X2 i2 + Y2 j2

întrucît 2xy ij = 2xy cij ij = 0 ; cu cij = 0

Rentabilitate Rentabilitate

ERj j

Ri

Rp

M

Rj ERi i

Timp i Risc

Corelația a două titluri independente

Ca urmare a diminuării portofoliului de titluri independente, există o combinație optimă între titlurile componente în care performanța portofoliului este maximă Rp/p2 = max. Din punctul i pînă în punctul M avem combinații, între titlurile 'i' și 'j' care conduc progresiv spre creșterea rentabilității portofoliului, în condițiile diminuării riscului acestuia. Punctul M este performanța maximă a portofoliului, dar cu asumare de riscuri din ce în ce mai mari.

Corelație strict negativă, cu coeficientul de corelație egal cu limita sa inferioară (cij = -1), este aceea în care unei creșteri a rentabilității titlului 'i' îi corespunde o scădere în egală măsură, a rentabilității titlului complementar 'j'.

Rentabilitate Rentabilitate

Rj

Rj j

M

Ri i

Ri

Timp i j Risc

Riscul unui astfel de portofoliu de titluri , total dependente negativ, este cel mai mic. O combinație optimă a celor două titluri conduce chiar la risc zero al portofoliului .

p2 = x2 i2 + y2 j2 + 2xy ij

în care : ij = (-1) ij

Într-o combinație optimă (M) primii doi termeni ai ecuației sunt egalați (negativ) de termenul final, deci p2 = 0. Trebuie remarcat că în general, corelațiile negative, sunt foarte rare. Cele mai multe sunt cele slab pozitive.

4.1.2 RISCUL UNUI PORTOFOLIU FORMAT DIN 'N' TITLURI FINANCIARE

Rentabilitatea unui portofoliu de 'n' titluri este media ponderată a rentabilităților medii (Ri) ale titlurilor care-l compun. În mod necesar acesta se va afla între limitele privind cea mai bună și cea mai slabă rentabilitate a titlurilor care compun portofoliul, în funcție de ponderile ce se acordă titlurilor componente (Xi) :

Rp = XiRi

unde i = 1,2,…….,n feluri de portofoliu.

Rentabilitatea portofoliului este deci independentă de corelațiile dintre rentabilitățile individuale ale titlurilor componente . Nici o combinație a titlurilor nu va duce la o rentabilitate a portofoliului superioară celei mai mari rentabilități individuale.

În conformitate cu avantajul diversificării unui portofoliu se poate aprecia că riscul acestuia depinde, în primul rînd, de numarul de titluri care îl compun (ca urmare a compensării variațiillor contrare ale rentabilității acestor titluri). În același timp, este semnificativă structura portofoliului: dacă titlurile au ponderi relativ egale în compunerea portofoliului, atunci riscul acestuia este mai mic decît atunci cînd o acțiune deține 90% din portofoliu, iar celelalte acțiuni ocupă restul de 10%. Pe de altă parte, un portofoliu, compus din acțiuni ale unor societăți recunoscute și importante, va fi mai puțin riscant decît un portofoliu ce cuprinde titluri ale unor societăți mici și care nu cotează la bursă.

În sfîrșit, un portofoliu diversificat și pe mai multe ramuri economice va fi mai puțin riscant decît portofoliu care cuprinde titluri dintr-o singură ramură.

În sinteză, riscul unui portofoliu depinde de trei factori:

riscul fiecărei acțiuni inclusă în portofoliu;

gradul de independență a variațiilor acțiunilor între ele;

numărul de titluri din portofoliu.

Riscul acestuia , poate să rezulte din urmatoarea matrice a dispersiilor (ii) și a covariațiilor (ji) rentabilitătilor titlurilor componente:

p2 = Xi2 I2 + Xi Xj ji

I=1 i j

n dispersii (n2 – n) covariatii

Riscul portofoliului de 'n' titluri reprezintă deci suma tuturor combinațiilor posibile între rentabilitătile titlurilor componente (inclusiv propriile dispersii), în funcție de ponderile de participare a titlurilor la compunerea portofoliului.

EVALUAREA PLASAMENTELOR BANCARE CU AJUTORUL

MODELULUI A.P.T.

4.2.1 COMPONENTELE RENTABILITĂȚII PLASAMENTELOR FINANCIARE

Rentabilitatea scontata a oricarui proiect de investitii, pe piata finaciara, trebuie sa cuprinda:

o rentabilitate minim realizabila la nivelul economiei nationale (dobanda la CEC sau la viitoarele obligatiuni de stat). Este rentabilitatea minima pentru active fara, pentru cele mai sigure plasamente pe piata financiara privind plata dobanzii si rambursarea capitalului plasat.

o prima de risc sistematic corespunzatoare incertitudinii (variabilitatii rezult.) proiectului de investitii respectiv. Riscul specific nu va fi remunerat de piata financiara deoarece el poate fi eliminat prin diversificare.

Dobanda la titlurile de stat reprezinta o buna evaluare a randamentului minim acceptabil pe piata financiara respectiva. Este deci rentabilitatea activului fara risc notata cu Rf. Fiind o dobanda fara risc, se considera o dobanda certa( a unui activ cert). Investitorii, cu aversiune fata de risc, pot cumpara aceste titluri in schimbul unei dobanzi minime. De asemenea, investitorii, cu preferinta pentru risc, pot sa se imprumute la aceasta dobanda fara risc pentru a cumpara si detine apoi active riscante, dar cu rentabilitate superioara.

Ceea ce intereseaza este rentabilitatea scontata in viitor de la portofoliul de piata ( E (RM)). Diferenta intre E(RM) si rentabilitatea minim acceptabila (Rf) , reprezinta pretul riscului sistematic pentru orice activ riscant:

Pret risc sistematic = E (RM) – Rf

La formarea acestui pret al riscului de piata contribuie fiecare activ riscant .

Contributia marginala a activelor riscante la formarea riscurilor sistematic se masoara prin coeficientul de volatilitate al fiecarui titlu. Fiind un parametru exogen al modelului CAPM, este considerat (relativ) constant in timp.

Prima de risc sitematic asociata unui activ riscant este, deci, determinata de pretul riscului sistematic (acelasi pentru toate activele riscante) si coeficientul specific fiecarui activ riscant :

Prima de risc sistematic = (E (RM) – Rf) i

unde I= titlul riscant care se evalueaza

Astfel rentabilitatea scontata a unui activ riscant (Ri) este formata din :

rentabilitatea activului fara risc Rf si

prima de risc sistematic (E (RM) – Rf) i

Ri = Rj + (E (RM) – Rf) i

Factorii de determinare a rentabilitatii individuale a unui titlu, dupa CAPM sunt :

rentabilitatea activelor fara risc Rf

pretul riscului sistematic (E (RM) – Rf) i

coeficientul de volatilitate i

În spiritul raționalismului critic, mulți cercetători s-au întrecut în a arăta că modelul CAPM este prea simplificator pentru realitatea economico-financiară. După ei rentabilitatea și riscul unui titlu financiar nu pot fi întro relație liniară de o singură variabilă, respectiv rentabilitatea și riscul portofoliului de piață. Alte critici s-au concentrat asupra presupusei stabilități în timp a coeficientului (și el o variabilă aleatoare ca și cursurile bursiere) sau asupra valabilității modelului pe o singură perioadă (uniperiodic), în timp ce plasamentele financiare sunt multiperiodice. Drept replică la aceste critici s-au elaborat CAPM – multiperiodic sau CAPM – Consum (Merton, 1973; Breeden, 1979).

În baza preocupărilor de eliminare a ipotezelor prea restrictive ale CAPM, cercetătorul american S. Ross a elaborat un model mult mai general, intitulat modelul de evaluare prin arbitraj (APT=Arbitraje Pricing Theory, în engleză).

Pentru o piață concurențială, mulțimea de arbitraje preț-valoare va face ca valoarea activelor să genereze aceeași rentabilitaet la un risc anume asumat. Această rentabilitate va fi în funcție de rentabilitatea sperată a activului (E(Ri)), precum și în funcție de mai mulți factori macroeconomici (Fn), cu coeficienți (bin) mai mult sau mai puțin sensibili:

în care

= rentabilitatea aleatoare a activului i.

= speranța de rentabilitate a activului i.

bin = coeficientul de sensibilitate a rentabilității RI, în raport cu factorul Fn.

= valoarea factorului 'n' a cărui medie este nulă și dispersie finită (factorii sunt ortogonali între ei).

i = valoare reziduală de medie nulă ce măsoară rentabilitatea neanticipată prin factorii Fn (riscul specific).

Cu alte cuvinte orice rentabilitate observată () nu poate fi explicată decât, într-o anumită măsură, prin rentabilitatea anticipată (sperată =). Partea de rentabilitate, observată și neanticipată (ex ante), se datoreayă, în același timp, unor factori explicativi comuni sau sistematici (Fn) și unor variabile specifice fiecărui activ (i). Modelul APT consideră deci rentabilitatea unui activ ca fiind funcție liniară de 'n' factori comuni și de variabilele specifice. Toate aceste variabile sunt independente între ele de medie nulă și de dispersie finită.

4.2.2 MODELUL A.P.T. – PREZENTARE TEORETICĂ

Se pornește de la relațiile cunoscute ale rentabilității observate și sperate a titlului 'i'.

Dintre aceste două ecuații ale modelului de piață și ale CAPM, ale rentabilității observate () și ale celei sperate () se poate ușor calcula partea anticipată și cea neanticipată (ce ține de factorul sistematic+portofoliu de piață și de factorul specific i):

Se constată deci că F1 reprezintă factorul 'portofoliu de piață' de medie nulă, ca toți ceilalți factori Fn ai modelului de arbitraj, APT.

În practică, orice investitor poate constitui un portofoliu atât de bine diversificat încât să elimine riscul specific(i). Singurul care va fi remunerat este riscul sistematic datorat coeficienților de sensibilitate ai factorilor comuni 'bin'. Toate portofoliile eficiente se vor găsi nu pe frontiera eficientă (CML), ca în cazul Capm, ci într-un 'plan eficient', în cazul a doi factori comuni, într-un spațiu eficient, în cazul a trei factori ș.a.m.d. În raport cu acești factori se poate stabili o relație de liniaritate pentru speranța de rentabilitate ():

în care sunt constante.

Toate portofoliile sau activele individuale, a căror rentabilitate depinde de coeficienții de sensibilitate bin, trebuie să se găsească pe același 'plan eficient' și să prezinte o rentabilitate sperată, conformă relației de mai sus. Dacă nu va fi așa, vor avea loc operațiuni de arbitraj (de câștig obținut fără investiție suplimentară și fără risc) până când echilibrul se va restabili.

Dacă se obține atunci:

în care

rentabilitatea sperată a unui portofliu,a vând o sensibilitate egală cu 1 la factorul Fn și nulă pentru toate celelalte

Se observă ușor similitudinea cu CAPM, dar, mai ales, generaliyarea pe care modelul APT o face legând rentabilitatea sperată a unui activ de mai mulți factori macro-economici de risc. Cu toate aceste avantaje, modelul ATP nu ne poate spune (1) câți factori comuni de risc sunt și (2) nici care sunt acești factori. Modelul spune simplu că pot fi 'n' factori comuni, un număr mult inferior numărului de active din economie. O mare dificultate este, de asemenea, de a determina rentabilitatea sperată datorată fiecărui factor Fn.

Aceste inconveniente, adesea insurmontabile, fac astăzi CAPM să fie modelul de evaluare cel mai utilizat și nu modelul APT. datorită cercetărilor lui Chen, Roll și Ross (1983) au putut fi identificați patru factori comuni independenți în economia SUA:

schimbări neanticipate ale ratei inflației;

primele de risc, ca diferență între dobânzile la cadență ale obligațiunilor de stat și ale celor private;

panta ratelor de dobândă pe termen lung, în raport cu cele pe termen scurt;

rata de creștere a producțieie industriale.

Identificarea acestor factori se face prin utilizarea metodelor de analiză factorială sau de analiză a compozantei principale.

4.2.3 MODELUL A.P.T. : APLICAȚIE

În exemplu nostru estimarea vom estima un portofoliu de trei titluri (2 acțiuni și o obligațiune) prin anticiparea pentru toată perioada viitoare a patru stări ale naturii:avînt economic , creștere economică , stabilitate și recesiune.Astfel se dau rentabilitățile estimate ale celor trei titluri corespunzătoare fiecărei stări ale naturii și probabilitățile asociate fiecărei stări a naturii. Rentabilitățile celor 3 titluri sunt determinate de rata rentabilității fără risc () și de doi factori macro-economici F1 și F2 explicativi ai primei de risc :

Din tabel se poate verifica ușor condiția de ortogonalitate a vectorilor valorilor posibile ale celor doi factori macroeconomici, F1 și F2:

Pornind de la datele de previziune de mai sus, se poate stabili dacă rentabilitatea sperată a celor trei titluri respectă echilibrul cerut prin modelul APT sau dacă aceasta este supra sau subevaluată.

Prețurile unitare (1 și 2) ale riscului sistematic determinat de cei doi factori macro-economici sunt următoarele:

Coeficienții de volatilitate (bin) ai celor trei titluri în raport cu fiecare factor macro-economic se pot determina prin utilizarea rețelei de calcul evocate anterior (a se vedea tabelul următor).

În cadrul normativ al modelului APT, speranțele de rentabilitate ale celor trei titluri vor fi următoarele:

E(R1)=3+3,1*1,7629-1,2*1,2752=6,93475

E(R2)=3+3,1*0,3343-1,2*0,033557=4,0323

E(R3)=3+3,1*0,4863-1,2*0,4698=3,94377

Comparând acum aceste speranțe de rentabilitate (după modelul APT) cu previziunile operatorilor financiari (din datele inițiale ale aplicației) rezultă că doar evaluarea titlului 3 este făcută la echilibrul proceselor de arbitraj:

E(R3)inițială = 4% = 3,94377 = E(R3)APT

Titlurile 1 și 2 sunt subevaluate (6<6,93475 și 3<4,0323). Conștienți acum de 'prețul lor mic' (la echilibrul proceselor de arbitraj) operatorii financiari vor constitui portofolii de arbitraj, cumpărând titlurile 1 și 2 (mai ieftine). În urma acestor operații, prețurile celor două titluri vor cește până la 'prețul lor unic' de echilibru.

4.3 MODELUL DIAGONAL DE SELECȚIE A PORTOFOLIULUI

4.3.1. IPOTEZELE MODELULUI DIAGONAL

În elaborarea modelului său, Sharpe pornește de la o intuiție firească pentru un cercetător atent: ansamblul covariațiilor în general pozitive, din cadrul riscului unui portofoliu poate avea un factor comun de determinare. Acest factor comun poate fi un indicator macroeconomic care influențează în mod substanțial piața titlurilor financiare (indice bursier, rata de dobândă, PIB, etc.).

Pornind de la această ipoteză, în cea mai mare parte realistă (pe o piață financiară activă), putem afirma că rentabilitatea fiecărui titlu financiar este în mare măsură explicată (determinată) de evoluția factorului comun (a indicelui bursier RM, spre exemplu) ca variabilă exogenă: Ri=f(RM). Toți ceilalți factori care ar mai putea influența rentabilitatea Ri sunt considerați endogeni și vor determina variația neexplicată prin RM , respectiv riscul specific al titlului 'i'.

Ne propunem o mică paranteză prin care afirmăm importanța capitală a modelului de piață (single index model or one factor model, în engleză). Identificarea acestui model și testarea validității corelației titlurilor 'i' cu factorul de piață 'M' au permis elaborarea modelului diagonal. La rândul lui, modelul diagonal a inspirat construcția unui model celebru (CAPM) de evaluare a activelor financiare ca normă de remunerare de către piață a investiției în aceste active. În continuare, CAPM a inspirat un alt, nu mai puțin celebru, model multifactorial (APT) de evaluare a activelor financiare. și lanțul efectelor de propagare se continuă în estimarea costului capitalului, în modelul multiperiodic, ca să nu amintim decât pe cele mai actuale preocupări.

Putem afirma că rentabilitatea unui titlu financiar depinde liniar de rentabilitatea de piață RM ecuația dreptei de regresie putînd fi scrisă sub următoarea formă :

Ri=i+i*RM+I

în care,

N

unde iM = Probs*Ris- ERiRjs-ERM

s=1

unde s = 1,2,3,…,N stări posibile ale naturii în perioada de previziune.

Probs= probabilitate asociată fiecărei stări posibile ale naturii.

Această corelație are anumite proprietăți, foarte utile în abordările ulterioare:

Factorul rezidual i ,rezultat prin aplicarea metodei de regresie a celor mai mici pătrate, este deci expresia riscului specific (neexplicat prin factorul comun RM). Speranța sa matematică este nulă (proprietate dobândită prin metoda celor mai mici pătrate), iar dispersia sa se presupune a rămâne constantă (aceeași supoziție ca și constanta de legături dintre Ri și RM). Exprimând riscul specific al titluluui 'i' fără nici o legătură cu riscul celorlalte titluri sau cu riscul sistematic (de piață), este admisă cu temei teza independenței factorului j față de ceilalți factori j și față de cel al pieței (în consecință, ij=iM=0).

Încă o ipoteză și trecem la virtuțile modelului de piață care l-au făcut atât de util în elaborarea modelelor viitoare. Se consideră că toate corelațiile iM (între Ri, fiecare în parte, și RM ca factor comun) urmează o lege normală bivariabilă: variația RM determină, în mărimi diferite (specifice fiecărui titlu), variația sistematică a Ri; la rândul ei, variația Ri va induce o contribuție specifică (particulară a titlului 'i') la variația totală a RM. Ambele variații ale Ri și RM urmează o lege normală (bivariabilă, în cazul nostru). Dacă toate covariațiile iM se înscriu în această lege de distribuție, atunci pentru definirea lor este suficientă cunoașterea următoarelor informații: Ei, i2, EM, M2, și iM (în total, 3n informații despre titlurile i și 2 informații despre factorul comun -indice bursier – , deci 32n+2 strict inferior lui 2n+n(n-1)/2 ).

Exemplu: Dacă luăm patru titluri (A, B, C, D) vom observa că fără a introduce acest ' factor comun ' identificarea legăturilor dintre rentabilitățile lor se face apel la șase relații (AB, AC, AD, BC, BDCD), iar în modelul Sharpe la numai patru (AM, BM, CM, DM). Dacă mai adăugăm un titlu (E) vor fi necesare +4=10 realții în fără a introduce foctorul comun față de 4+1=5 relații în modelul Sharpe .

4.3.2 RISCUL PORTOFOLIULUI ÎN MODELUL DIAGONAL

În aceste condiții de simplificare a intercorelațiilor dintre titluri, riscul total al fiecăruia se va defini în raport cu riscul de piață (M2) și cu riscul specific (2i):

În consecință, riscul total al titlului 'i' dobândește, în modelul simplificat, o nouă formulare:

Suntem acum pregătiți să abordăm modelul diagonal de selecție a portofoliului. Deci, mai întâi să redefinim riscul portofoliului și apoi să urmărim minimizarea lui. În forma sa simplificată, riscul total al portofoliului se va defini în funcție de corelațiile titlurilor 'i' cu 'M' și nu cu perechile 'j'.

În care fiecare abatere se rescrie după modelul de piață:

Deci,

=0 =0 =0

În consecință, pentru oricare i și j=1,2,..,n:

Cu aceste expresii noi ale riscului l2 și ale covariațiilor ij , riscul total al portofoliului (p2) se rescrie astfel:

Expresia riscului total al portofoliului în modelul diagonal evidențiază cele două componente ale riscului: sistematic () și specific

Simplificarea este acum evidentă întrucât primul termen se obține ca produs între vectorii coloană xI și i, pe de o parte; și variabila exogenă M2, iar al doilea termen se obține ca produs între vectorii linie și coloană xI și matricea diagonală l3.

Problema de rezolvat în modelul diagonal este următoarea:

știind că:

Recurgerea la funcția Lagrange și căutarea minimului ei conduce la următorul sistem matriceal pentru determinarea frontierei eficiente:

W X K

Compoziția portofoliilor eficiente cu risc minim, la o speranță de rentabilitate dată (dorită = E*p), va fi soluția la sistemul matriceal: X=W-1*K.

4.3.3 MODELUL DIAGONAL : APLICAȚIE

Scopul acestei aplicații este identificarea procedurii operaționale a modelului diagonal și nu economia de informații necesare. Economia de informații nu devine evidentă decât la portofolii formate din cel puțin 5 titluri. La trei titluri avem nevoie chiar de mai multe informații decât în modelul de bază .

Cunoaștem de asemenea rentabilitățile estimate ale celor trei titluri corespunzătoare fiecărei stări ale naturii și probabilitățile asociate fiecărei stări a naturii :

La aceste trei titluri inițiale asociem valorile rentabilității (RM) și riscului (M2) estimate pe ansamblul pieței financiare (indicele bursier) în aceleași stări probabile ale naturii. Aceste valori centrale de referință ne vor permite stabilirea corelației titlurilor inițiale cu indicele pieței financiare și-n continuare selecția portofoliilor eficiente conform modelului diagonal.

Prin utilizarea modelului de piață vom determina într-o primă fază parametrii sistemului de ecuații de regresie liniară (i și i ).

Încercnd acum să estimăm rentabilitățile titlurilor individuale () în funcție de rentabilitatea pieței pentru fiecare stare a naturii () vom fi în măsură să determinăm riscul specific al titlurilor (l2).

Problema de minimizare a riscului portofoliului în modelul diagonal va avea următoarea formă concretă:

Min(x12*3,8465+x22*2,8866+x32*2,387)

+(x1*1,457+x2*0,65+x3*0,92)2*3,09 2

știind că:

Utilizarea funcției Lagrange și minimizarea ei conduce la următorul sistem matriceal al derivatelor parțiale în funcție de x1, x2, x3, p, 1, 2, 3.

W X K

Matricea inversă W-1 are următoarele valori:

Cu ajutorul matricei inverse (W-1) putem obține ușor sistemul de ecuații parametrice pentru determinarea frontierei eficciente și a riscului sistematic al acesteia:

Pentru aceleași valori dorite ale speranței Ep* ca și-n exemplul anterior vom obține următoarea compoziție a portofoliilor eficiente corespunzătoare (și care conduc în modelul diagonal la risc minim, a se vedea tabelul 11.3).

Cu cât numărul titlurilor din portofoliu crește cu atât estimările modelului diagonal se apropie de cele corecte.

O altă sursă a aproximării o constituie reprezentativitatea portofoliului de piață pentru titlurile analizate. Dacă acest portofoliu nu reprezintă un substitut perfect în care (), atunci estimările în modelul diagonal vor fi afectate corespunzător erorii de reprezentare a pieței financiare.