Modelarea Caracterului Crestin In Adolescenta

“A educa înseamnă a cultiva curățenia sufletească și buna cuviință a copiilor și tinerilor, a-l crește pe copil moral și în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligența, a forma un atlet pentru Hristos; pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educația este asemenea unei arte: artă mai mare decât aceasta nu există, pentru că, dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educației se săvârșește în vederea accederii la lumea viitoare”.

Ioan Hrisostom.

ASPECTE METODICE

1.1. DEFINIREA SUBIECTULUI, DELIMITAREA ȘI ÎNCADRAREA LUI

Titlul lucrării putea fi formulat “Rolul educației creștine în formarea caracterului adolescentin” sau “Formarea profilului moral-creștin al adolescentului” deoarece educația creștină are un rol definitoriu în prelucrarea caracterului.

Subiectul acestei lucrări are un caracter interdisciplinar, reprezentând o tratare a problemelor pe care le pune procesul de formare a caracterului creștin din perioada adolescenței. Așadar, subiectul se află la intersecția dintre teologia exegetică (critica biblică, hermeneutica), teologia sistematică (apologetica, etica, polemica) și teologia practică (teologia pastorală, evanghelism, educația religioasă). De asemenea, există strânse conexiuni cu filosofia și cu științele seculare ale educației – sociologia, pedagogia, psihologie, biologie, medicina și cu toate științele care ajută la clarificarea unor aspecte privitoare la dezvoltarea adolescentului, precum și a bolilor și problemelor psihofizice specifice adolescenței. Apelul la viziunea științelor socio-umane privitor la dezvoltarea adolescentului au un rol strict auxiliar. Am tratat adolescența ca fiind vârsta cuprinsă între 13-14 și 18-20 ani, luând în considerare decât adolescența “normală”, neabordând adolescența „de excepție” sau „prelungită”.

Acest subiect se corelează în principal cu aspecte teologice: exegeza textelor biblice privitoare la creșterea și educarea copiilor, antropologie, hamartologie, soteriologie și catehetică (educație creștină).

1.2. IMPORTANȚA SUBIECTULUI ȘI MOTIVAREA OPȚIUNII DE CERCETARE

Subiectul tratat de această lucrare – Modelarea caracterului creștin în adolescență – reprezintă un aspect fundamental al vieții creștine din familie, Biserică, școală și societate. Viziunea interdisciplinară teologică, pedagogică și psihologică asupra subiectului, este necesară pentru înțelegerea completă și corectă a întregului proces, cu scopul evitării practicilor greșite, care nu de puține ori au generat “handicapuri” comportamentale, emoționale și psihice, în rândul adolescenților. În contextul creștin românesc s-a scris destul de puțin despre această abordare holistică a adolescentului. Sintezele care există sunt destul de sumare și unilaterale, punând un accent scăzut pe problemele majore ale vârstei adolescentine. Sunt disponibile diverse materiale privind educația creștină a adolescentului, dar adesea ele nu țin seama de psihologia pedagogică și dezvoltarea biologică, desfășurate în adolescență.

Scopul alegerii acestei teme, a fost aprofundarea cunoașterii despre adolescenți și universului lor, uneori “confuz” atât pentru ei cât și pentru cei din jurul lor, dorind să cunosc mai multe despre complexitatea ființei umane și despre responsabilitatea pe care o implică procesul de formare al caracterului creștin în perioada adolescenței. Prezenta lucrare reprezintă rezultatul unei reflecții personale privind problemele educației creștine, care are un efect major asupra caracterului. Am considerat necesar analizarea bazelor biblice și teologice ale activității educaționale, precum și caracteristicile de vârstă și individuale ale adolescenților. Din punct de vedere fizic ei se aseamănă mult cu adulții, dar ca structură psihologică ei se apropie mai mult de copii, decât de adulți, prin nevoia lor de dragoste, ocrotire și călăuzire.

1.3. OBIECTIVELE LUCRĂRII

Obiectivul general al acestei lucrări este de a prezenta procesul de formare al caracterului creștin în perioada adolescenței, săvârșit prin educație religioasă în cadrul familiei, ea fiind principala instituție autorizată și responsabilă de creșterea și educarea copilului. Formarea caracterială a adolescentului, este cea mai măreață și complexă lucrare în care cei mai mulți părinți întâmpină dificultăți datorită cunoașterii incomplete sau incorecte, a diverselor procese psiho-fizice desfășurate în perioada adolescenței. Părintele trebuie să fie informat corect cu privire la trăsăturile specifice ale perioadei de tranziție pe care adolescentul o traversează.

Pe parcursul lucrării se realizează examinarea termenilor biblici care fac referire la educația religioasă a adolescenților, și la procesul de formare a caracterului creștin. Se urmărește de asemenea modul în care antropologia teologică definește și caracterizează adolescentul ca ființă umană, în raport cu omenirea în ansamblu, scopul fiind punctarea trăsăturilor specifice ale adolescentului și locul pe care acesta îl ocupă din punct de vedere teologic și social în cadrul umanității. La această vârstă au loc modificări de ordin biologic, psiho-mental, afectiv, care, datorită educației necorespunzătoare (întărziată, incorectă sau incompletă), de cele mai multe ori, nu sunt înțelese. Adolescenții sunt “copii în tranziție”, și nu adulți tineri cu personalitate stabilă și puternică, de aceea definirea și dezvoltarea identității personale este un moment important din viața adolescentului, care necesită a atenție specială din partea părinților și a celor ce sunt implicați în procesul educațional. Acordarea unui atenții distincte, în lucrare, multiplelor transformări din perioada adolescenței și diverselor noțiuni despre personalitate, psihologie, comportament etc., nu înseamnă că diminuăm importanța cunoștințelor biblice și teologice indispensabile procesului de formare a caracterului creștin.

Obiectivul hamartologic evidențiază problema păcatului originar și consecințele acestuia asupra conduitei morale a adolescentului.

În continuare, lucrarea urmărește definirea educației creștine realizată în familie, a conținutului și a metodelor formative educaționale din familie, a noțiuni de caracterul creștin și a procedeelor de formare a acestuia. Este important să stabilim în ce măsură latura formativă și cea informativă a educației creștine, răspunde necesităților dezvoltării spirituale, în procesul de formare a caracterului creștin.

1.4. METODA DE CERCETARE

1.4.1. Stadiul actual al cercetării în domeniu

În domeniul educației morale s-au scris de-a lungul timpului diverse cercetări, care au subliniat faptul că etica personală dictează axiologia adolescentului care generează mai apoi conduita personală. Putem menționa pe: Alasdair Macintyre, Tratat de morală după virtute, București, Humanitas, 1998, André Comte-Sponville, Mic tratat al marilor virtuți, București, Editura Univers, 1998, Antonescu G.G., Educație morală și religioasă în școala românească, precum și alte titluri care pot se află în bibliografia finală a lucrării.În ceea ce privește studiul adolescentului din perspectiva biologiei, psihologiei, pedagogiei și a altor discipline socio-umane seculare, există lucrări scrise de autori importanți seculari cât și creștini între care amintim: biologii – R. Codreanu, Teofil Crăciun, V. Crăciun, Mic dicționar de biologie, 1976, psihologii – Pantelimon Golu, Emil Verza și Mielu Zlate, Psihologia copilului, București, 1994, P.P. Neveanu, B. Zorgo și I. Radu, cu lucrări generale. În domeniul pedagogiei a apărut o lucrare recentă realizată de Constantin Cucoș, Pedagogie, 1996, care tratează educația religioasă, privită din punctul de vedere secular.

Problema educației creștine formează punctul central al acestei lucrări și există diverse studii în acest domeniu. Cele mai importante contribuții scrise pe acest subiect, la care am avut acces sunt volumele de studii coordonate de K.O. Gangel, H.G. Hendricks, The Christian Educator’s Handbook in Teaching, 1988 și de R.E. Clark, L. Johnson, A.K. Sloat, Christian Education, Foundation for the Future,1991, precum și alte lucrări care au fost deja traduse în limba română, care se regăsesc în bibliografie.

1.4.2. Utilizarea surselor documentare

În cercetarea realizată sursa fundamentală este Biblia, în diverse versiuni din limba română, engleză, germană, precum și Noul Testament grec, Ediția Allard et alii, 1993, pentru pasajele controversate.

Ca instrument exegetic s-au folosit notele și articolele lui D.C. Stamps la Biblia de studiu pentru o viață deplină, diverse lucrări teologice, dicționare, precum și alte surse din domeniul teologiei sistematice, teologie aplicată etc.

S-a acordat o atenție specială și lucrărilor de biologie, psihologie și pedagogie, deoarece dezvoltarea fizică, psihică și morală a adolescentului sunt realități ce nu pot fi negate, nici eliminate.

1.4.3. Critica surselor documentare

Etapele documentării încep cu identificarea și clasificarea materialului care aparține subiectului, continuă apoi cu stabilirea importanței și utilității materialului respectiv, după care urmează verificarea corectitudinii informației și a punctului de vedere teologic, psihologic, filosofic, din care este interpretată informația. Critica interpretării este realizată din punct de vedere evanghelic asupra surselor documentare din domeniul laic. Este supusă analizei critice orice sursă evanghelică care prezintă idei discutabile, privind interpretarea unui pasaj controversat. De asemenea, critica poate fi făcută și cu metodele științei seculare, aderând la punctul de vedere cel mai credibil, când este vorba de cercetători seculari cu puncte de vedere diferite.

1.4.4. Interpretarea surselor documentare

Interpretarea folosește un punct de vedere biblic și teologic-evanghelic, asupra problemei educației cu scopul formării caracterului creștin. Interpretarea materialului documentar auxiliar privind dezvoltarea adolescentului din punct de vedere fizic, psihologic și social etc. i-a în considerare specificul cercetării științei seculare.

După definirea subiectului și a obiectivelor urmărite, se stabilește în funcție de acestea structura lucrării, iar problemele teologice și psiho-pedagogice referitoare la adolescenți, sunt analizate conform planului pe baza surselor documentare, căutându-se soluții care în final sunt comparate, pentru ca pe temeiul rezultatelor cercetării să se tragă concluziile finale. Metoda principală este deci, raportarea principiilor biblice la cercetarea științifică seculară privind adolescentul, cu scopul de a evita speculațiile populare.

TERMINOLOGIE DE BAZĂ

adolescența perioadă din viața unei persoane cuprinsă între

vârsta pubertății și cea adultă, în care are loc procesul maturizării neurohormonale, în urma căruia adolescentul conștientizează natura sa păcătoasă, având maturitatea de a-l accepta pe Hristos ca Mântuitor personal.

antropologie (teologică) se ocupă de studiul omului în raport

cu Dumnezeu.

(filosofică) concepția filosofică despre om și

istoria (origine, evoluție, schimbare) sa naturală. catehetică doctrina despre educația creștină religioasă.

caracter totalitatea aptitudinilor și însușirilor psiho-morale

ale omului, care generează ideile, acțiunea și

conduita personală

etică filosofia moralei.

exegeză interpretarea textelor biblice.

filosofie studiul despre lume și viață care nu pornește de la

ideea de revelație divină.

fein domeniul teologiei sistematice, teologie aplicată etc.

S-a acordat o atenție specială și lucrărilor de biologie, psihologie și pedagogie, deoarece dezvoltarea fizică, psihică și morală a adolescentului sunt realități ce nu pot fi negate, nici eliminate.

1.4.3. Critica surselor documentare

Etapele documentării încep cu identificarea și clasificarea materialului care aparține subiectului, continuă apoi cu stabilirea importanței și utilității materialului respectiv, după care urmează verificarea corectitudinii informației și a punctului de vedere teologic, psihologic, filosofic, din care este interpretată informația. Critica interpretării este realizată din punct de vedere evanghelic asupra surselor documentare din domeniul laic. Este supusă analizei critice orice sursă evanghelică care prezintă idei discutabile, privind interpretarea unui pasaj controversat. De asemenea, critica poate fi făcută și cu metodele științei seculare, aderând la punctul de vedere cel mai credibil, când este vorba de cercetători seculari cu puncte de vedere diferite.

1.4.4. Interpretarea surselor documentare

Interpretarea folosește un punct de vedere biblic și teologic-evanghelic, asupra problemei educației cu scopul formării caracterului creștin. Interpretarea materialului documentar auxiliar privind dezvoltarea adolescentului din punct de vedere fizic, psihologic și social etc. i-a în considerare specificul cercetării științei seculare.

După definirea subiectului și a obiectivelor urmărite, se stabilește în funcție de acestea structura lucrării, iar problemele teologice și psiho-pedagogice referitoare la adolescenți, sunt analizate conform planului pe baza surselor documentare, căutându-se soluții care în final sunt comparate, pentru ca pe temeiul rezultatelor cercetării să se tragă concluziile finale. Metoda principală este deci, raportarea principiilor biblice la cercetarea științifică seculară privind adolescentul, cu scopul de a evita speculațiile populare.

TERMINOLOGIE DE BAZĂ

adolescența perioadă din viața unei persoane cuprinsă între

vârsta pubertății și cea adultă, în care are loc procesul maturizării neurohormonale, în urma căruia adolescentul conștientizează natura sa păcătoasă, având maturitatea de a-l accepta pe Hristos ca Mântuitor personal.

antropologie (teologică) se ocupă de studiul omului în raport

cu Dumnezeu.

(filosofică) concepția filosofică despre om și

istoria (origine, evoluție, schimbare) sa naturală. catehetică doctrina despre educația creștină religioasă.

caracter totalitatea aptitudinilor și însușirilor psiho-morale

ale omului, care generează ideile, acțiunea și

conduita personală

etică filosofia moralei.

exegeză interpretarea textelor biblice.

filosofie studiul despre lume și viață care nu pornește de la

ideea de revelație divină.

fenotip totalitatea caracteristicilor genetice manifestate.

hamartologie studiul teologic privind problema păcatului.

păcat originar păcatul omului primordial (călcarea voii lui

Dumnezeu) care determină natura păcătoasă a omului

pedagogie știința educației și instruirii.

psihologie știința despre natura interioară a omului (intelect,

afectivitate, simțuri).

temperament energia și vitalitatea lăuntrică a unei persoane,

transmisă ereditar.

DEFINIREA PROCESULUI EDUCAȚIONAL

2.1. ETIMOLOGIA TERMENULUI “EDUCAȚIE”

Etimonul din care provine cuvântul “educație”, este de origine latină, iar ramificațiile semantice ale acestuia sugerează complexitatea educației: educatio – creștere, hrănire, formare (referindu-se la procesul de cultivare al plantelor sau animalelor); educo-educare – a crește, a hrăni, a forma, a instrui (formarea omului pentru viață); educo-educere – a scoate, a ridica, a înălța (perspectivă managerială).

În “Dicționarul de pedagogie” sunt dezvoltate trei semnificații secundare ale termenului educatio. În urma interpretării acestora, educația este privită ca fiind:

Un “ansamblu de acțiuni” prin care se transmit generației noi, toate informațiile teoretice și practice, acumulate până în prezent de către societate, în vederea formării personalității umane.

Educația ca “efect” al preocupărilor destinate formării celor neinițiați, după un tipar bine stabilit.

“proces” sau activitate conștientă, menită să transforme în sens pozitiv, componentele fundamentale ale complexității insului, proces pe care îl numim “educare”.

2.2. DEFINIȚII ALE EDUCAȚIEI

De-a lungul timpului s-au elaborat multiple definiții pentru educație, fiecare emițător (pedagog) înțelegând educația din perspectiva sa moral-intelectuală, fiind influențat de contextul socio-cultural-istoric și determinat de scopul cu care realiza educația. În continuare, vom prezenta câteva definiții care exprimă diversitatea concepțiilor de înțelegere, a ceea ce numim educație.

• Educația este activitatea de disciplinare, cultivare și civilizare a insului, cu scopul de a dezvolta în om toată perfecțiunea de care este capabil.

• Herbart privește educația ca fiind acțiunea de formare a omului pentru el însuși, astfel lărgindu-și orizontul în sfera intereselor proprii.

• În gândirea lui Drukheim, educația este interacțiunea dintre generații, cu scopul de-a inocula în “obiectul educației” anumite stări de ordin intelectual, fizic, moral și emoțional, necesare continuității și dezvoltării societății M. Mead și Țârcovnicul împărtășesc aceeași părere despre educație.

• J. Dewey, privește educația ca fiind un proces experimental progresiv, realizat în mod “conștient”, care, să conducă la dezvoltarea maximă a capacităților intelectuale, estetice și morale ale omului.

• Pentru Spranger, educația reprezintă o atitudine interioară profundă, de iubire, manifestată în mod practic față de sufletul aproapelui, încercând să dezvolți în el sensibilitatea pentru adevăr și valoare, care să conducă apoi la capacitatea de a trăi conform acestora.

Din punctul de vedere al educației creștine educația înseamnă a-l pregăti pe elev pentru viața acesta și pentru cea viitoare. Din moment ce “toate adevărurile sunt adevărurile lui Dumnezeu”(Augustin), considerăm educația ca fiind o activitate călăuzitoare, progresivă, care ajută la descoperirea adevărul lui Dumnezeu (oriunde s-ar găsi acesta), pe care, mai apoi, să avem capacitatea de a-l înțelege, în scopul trăirii lui practice.

2.3. TIPURI DE EDUCAȚIE

Diversele tipuri de educație pot servi drept mijloace de formare și îmbogățire a caracterului.

2.3.1. Clasificarea educației din punctul de vedere al formei

Dicționarul de Pedagogie prezintă educația ca fiind structurată în educație formală și informală. Constantin Cucoș subliniază și existența educației nonformale, care este întâlnită în viața cotidiană. În continuare vom prezenta cele trei modele de educație.

2.3.1.1. Educația formală

Reprezintă ansamblul influențelor pedagogice intenționale și sistematice, realizate pe sisteme și trepte de studii (învățământ preșcolar, școlar, preuniversitar, universitar, postuniversitar) în locuri consacrate educației. Procesul educației se desfășoară sistematic, are obiective bine precizate, cuprinde o cantitate mare de informație selectată riguros și bine structurată. Ea se caracterizează prin continuitate, fiind accesibilă unui număr cât mai mare de elevi. Parte din acest proces este și evaluarea realizată prin note, calificative, apreciere și caracterizare (scrisă sau verbală, publică sau personală). Educația formală se realizează pe bază de planuri, programe, manuale, cursuri și alte materiale didactice, sub îndrumarea activă a unor specialiști autorizați (cadre didactice specializate), scopul acesteia fiind acumularea progresivă a cunoștințelor, care vizează activitatea complexă de formare-dezvoltare a ființei umane pe plan psihic, intelectual, moral, fizic, emoțional, social și estetic.

2.3.1.2. Educația informală

Totalitatea acțiunilor cu caracter educativ, neorganizate, neselectate și neprelucrate din punct de vedere pedagogic, pe care omul le întâlnește în viața de zi cu zi – se numește educație informală. Aceasta durează toată viața, are un caracter spontan, depășind ca durată și conținut educația formală, fiecare persoană dobândind-o într-un stil propriu în funcție de mediu, capacitate intelectuală, sensibilitate interioară și preocupări personale. Educația informală este realizată prin intermediul familiei, anturajului de prieteni, cartierului, localității, țării, o parte importantă fiind realizată prin intermediul instituțiilor mass-media.

Educația informală este cea mai eficientă în procesul dezvoltării caracteriale.

2.3.1.3. Educația nonformală

Cuprinde orice activitate educativă cu caracter formativ, organizată în mod sistematic în afara sistemului formal (extrașcolar). Este complementară educației formale realizându-se în mod opțional sau facultativ, fiind caracterizată prin varietate și flexibilitate. Este abordată cu multă seriozitate, disciplină și plăcere, deoarece de cele mai multe ori alegerea ei are la bază o motivație intrinsecă, nefiind impusă nici evaluată. Uneori ea este un mijloc de ajutor pentru cei defavorizați – săraci, analfabeți, persoane cu diferite handicapuri, persoane neintegrate în sistemul de învățământ formal. Este realizată de către specialiști, prin intermediul cluburilor, cercurilor educaționale, concursurilor, olimpiadelor școlare, emisiunilor radio sau televiziune cu un caracter formativ-educativ. Principiile unei vieți creștine pot fi transmise foarte ușor adolescentului în cadrul unor tabere creștine, prin intermediul unor conversații cu prieteni creștini sau rude apropiate. În asemenea contexte, adolescentul poate asimila într-un procent ridicat adevărul divin, deoarece capacitatea lui de acceptare a normelor exterioare este direct proporțională cu gradul de admirație și apreciere față de persoana care îi vorbește.

2.3.2. Clasificarea educației din punctul de vedere al conținutului

Fiecare epocă istorică, fiecare popor, în funcție de meridianul geografic specific are un anumit conținut selectat, concretizat în planul de învățământ care urmează să fie transmis generației tinere. O privire de ansamblu asupra conținutului educațional, ne oferă posibilitatea de a împărți educația în două mari grupe: educație religioasă (sacră) și educație laică, seculară (profană).

Conținutul educației este deosebit de important deoarece influențează dezvoltarea caracterului și la formarea unei concepții despre om și lumea înconjurătoare, care vor genera un anumit stil de viață. J.J. Rousseau spunea că ceea ce natura nu ne-a oferit la naștere ne este dăruit prin educație. În următorul capitol vom observa care este rolul educației în întipărirea chipului lui Dumnezeu.

2.3.2.1. Educația religioasă

Fiecare grupare religioasă, transmite membrilor săi crezul, doctrina, etica și practicile (ritualurile) sale. Astăzi distingem un fond educațional divers alcătuit din educație: iudaică, elenă, creștină, islamică, budistă, yoghistă, hindusă, taoistă și altele. Educația religioasă desfășurată pe temelia Sfintelor Scripturi se numește educație creștină, deoarece numai prin Isus Hristos se ajunge la Tatăl. Astfel, nu orice educație religioasă este autentică, ci numai cea care ne arată pe Hristos ca fiind Calea spre Dumnezeu.

Nu ne propunem să prezentăm o istorie a ideilor religioase, dar vom aborda pe scurt educația realizată în cadrul acestor religii.

Educația copiilor se începe în familie, unde li se povestesc istorioare simple în care sunt cuprinse ideile reprezentative ale crezului religios. Copiii învață practicile, ritualurile și dansurile religioase asistând la ceremoniile colective sau personale, realizate de membrii familiei, în casă sau în comunitate. Începând cu vârsta de 7-8 ani educația religioasă va fi combinată cu cea culturală, realizându-se în școli, temple, mănăstiri, moschei, sinagogi sau chiar case, de către persoane calificate și recunoscute. În cele mai multe culturi fetele nu au dreptul la educația formală realizată în centrele religioase educaționale. Băieții după ce primesc educația teoretică, sunt instruiți în diverse meserii.

Acestea sunt aspectele generale ale educației în cadrul diferitelor culturi. Ceea ce diferențiază într-un mod categoric educația de la o cultură la alta, de la o religie la alta, este conținutul ei. Acesta este determinat de concepția despre lume și viață, despre originea și natura ființei umane, despre adevăr, sensul vieții, baza moralității etc. Educația religioasă este baza educației morale, asta datorită faptului că doar prin cunoașterea principiilor creștine prezentate în Scriptură putem duce o viață morală, cultivând astfel un autentic caracter creștin.

2.3.2.2. Educația seculară

Termenul „secular” înseamnă fără de Dumnezeu. În societatea seculară, apărută în secolul al VIII-lea, prin separarea Statului de Biserică, Dumnezeu a fost „exilat” din viața publică în domeniul vieții private. Încetul cu încetul Dumnezeu era scos din toate compartimentele vieții, deoarece omul începea să-și fie autosuficient, prin știință și rațiune. În zilele noastre, educația laică a devenit cerința fundamentală a societății, fiind determinată de creșterea exponențială a informațiilor, de progresele extraordinare ale științei și tehnicii, de creștere a nivelului de cultură și educație. Aceste schimbări majore obligă integrarea copilului în procesul educațional promovat de către societate. Școala, prin intermediul educației contribuie în mod substanțial la procesul de integrare socială a adolescentului, fără a avea în vedere „omul lăuntric”. De fapt, educația seculară nu crede în existența unui „om lăuntric”.

Idealul educațional are trei dimensiuni: dimensiunea socială – vizează tendința generală de dezvoltare a societății; dimensiunea psihologică – se referă la tipul de personalitate pe care societatea îl solicită; dimensiunea pedagogică – se referă la posibilitatea de care dispune pentru a putea pune în practică acest ideal.

Educația se exercită prin și pentru societate. Nu există societate fără un sistem de educație mai mult sau mai puțin organizat, și nu există educație fără societate. Paralelismul acesta dintre societate și instituțiile sociale este vizibil de-a lungul tuturor epocilor istoriei. Conținutul educației laice este dictat în mod general de către societate, care va organiza educația morală în funcție de propriile sale principii etice. Educația seculară se diferențiază în mod vizbil de educația religioasă, prin faptul că omite sau chiar elimină adevărul absolut al revelației divine. În țările democrate principiile biblice sunt acceptate în cadrul educației laice, însă acestă acceptare este parțială, deoarece ele sunt privite ca o simplă parte a educației, ca un vagon atașat trenului numit educație,când acestea ar trebui să fie locomotiva trenului (comparație plastică realizată de dr. Iosif Țon).

2.4. EDUCAȚIA CREȘTINĂ – FUNDAMENTUL FORMĂRII CARACTERULUI CREȘTIN

Educația creștină sau catehetica face parte din ramura teologiei practice, a patra ramură a teologiei, după teologia exegetică, istorică și sistematică. În perimetrul teologiei practice, catehetica se plasează între disciplinele cu caracter pastoral propriu-zis (teologie pastorală – omiletică, evanghelism și misiologie) și ramurile cu specific liturgic și administrativ. Definită în cel mai simplu mod, educația creștină este comunicarea adevărului lui Dumnezeu, regăsit atât în revelația specială (Biblia), cît și în cea generală, descoperită de a lungul secolelor, prin diverse metode, având ca scop modelarea omului lăuntric. “Catehetica… este un meșteșug greu, fiindcă este meșteșugul zidirii sufletului creștinesc,…iar sufletul e nevăzut, inaccesibil simțurilor….” sublinia D. Călugăr. Distincția dintre educația laică și cea creștină, este realizată de descrierea adjectivală a acesteia, creștină. Pentru ca educația să fie creștină, ea trebuie să aibă ca fundament concepții și principii divine, extrase din Scriptură, nu dintr-un anume sistem religios. J. Wilhoit, în cartea sa Christian Education and the Search for Meaning, subliniază zădărnicia educației creștine, care nu este întemeiată pe Biblie. Diferența dintre educația religioasă și cea laică este dată de temelia pe care acestea sunt așezate

EDUCAȚIE EDUCAȚIE

SECULARĂ CREȘTINĂ

Pentru ca educația realizată în societate să devină educație creștină, trebuie schimbată însăși temelia ei, care constă în normele, regulile și principiile biblice, educația în toată complexitatea ei fiind subordonată adevărului scriptural – acest fenomen se numește INTEGRARE.

2.4.1. Aspectele educației creștine

2.4.1.1. Aspectul filosofic

Într-o lume care aproape în mod universal consideră adevărul ca fiind relativ, supus schimbării și revizuirii în funcție de descoperirile științei, de epocă istorică, de meridian geografic și de contextul etnic, educația creștină afirmă centralitatea adevărului absolut, respectiv adevărul Sfintei Scripturi care este infailibil și statornic.

Educația centrată pe adevărul biblic, privește ființa umană ca fiind cea mai de valoare operă creată de Dumnezeu, a cărei interior trebuie modelat și prelucrat cu multă dibăcie, și dragoste. Educația creștină este fundamentată pe adevărul Scripturii, dar se folosește și de informațiile din descoperirile științelor sociale (psihologie, sociologie, antropologie etc. – strădania umană de a înțelege complexitatea ființei umane), fiind profund preocupată de modelarea omului interior. Educația nu se va face de dragul educație, ci cu dorința adâncă de a ajuta adolescentul să învețe și să practice tot ceea ce Dumnezeu dorește ca el să știe și să facă. Conținutul educației creștine este vital, iar agenții educaționali vor fi preocupați de aplicarea principiilor creștine în viața adolescentului, împărtășind acestuia nu doar informația biblică, ci și trăirea conform acesteia.

Datorită păcatului originar, moștenim o natură umană (decăzută), fiind incapabili prin propriile forțe de a trăi o viață după voia lui Dumnezeu de aceea, educația creștină va pune un accent deosebit pe puterea Duhului Sfânt de transformare și modelare a adolescentului.

2.4.1.2. Aspectul teologic

Așa după cum s-a subliniat deja, baza educației creștine este constituită din normele, legile, poruncile și principiile expuse în Biblie și în revelația generală a lui Dumnezeu. Pentru ca educația creștină să fie completă, în procesul instruirii se vor prezenta atât istoriile regăsite în Vechiul Testament, narațiunile ușoare ale Noului Testament, cât și principiile unei vieți de ascultare, credință, evlavie, neprihănire, smerenie etc., folosind limbajul potrivit pentru explicarea acestora în funcție de puterea de înțelegere a adolescentului.

Deoarece adolescentul aparatul psihic al adolescentului este dezvoltat aproape în întregime, el poate înțelege idei și principii din lumea spirituală. Astfel conținutul educației la această vârstă poate să cuprindă:

Revelația specială a lui Dumnezeu pentru omenire este inspirată și infailibilă.

Biblia ne-a fost dăruită pentru a înțelege întreg adevărul despre creație și Creator (în limitele capacității de înțelegere a omului).

Ea trebuie folosită ca ghid pentru viața noastră zilnică.

Adolescenții au responsabilitatea de a o citi și studia în mod constant.

Dumnezeu este dragoste desăvârșită (loială și statornică) și dreptate – doar El singur poate fi bun și drept în același timp.

Dumnezeu este imuabil și etern.

El este cel care susține toate lucrurile și nimic nu se întâmplă fără voia Lui.

Dumnezeu nu răspunde întotdeauna cu “da” rugăciunilor.

Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.

Isus Hristos a trăit o viață umană fără păcat, fiind Dumnezeu deplin și om deplin în același timp.

A venit în lume pentru a împlini planul de mântuire al omenirii, inițiat de Dumnezeu.

Adolescenții trebuie ajutați să conștientizeze faptul că ei sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu pentru felul în care gândesc, vorbesc și acționează.

Trebuie ajutați să-și înțeleagă valoarea și funcția de mădular în Biserică.

Natura umană trebuie restabilită prin jertfa lui Hristos, iar neprihănirea și sfințirea se obțin doar cu ajutorul Duhului Sfânt, de aceea trebuie încurajați să dezvolte o relație personală cu Dumnezeu.

Isus își va restaura domnia și atunci Biserica va fi răpită.

Ei pot înțelege conceptul biblic de judecată finală și faptul că pământul și cerul actual vor fi înlocuite cu un cer nou și cu un pământ nou.

2.4.1.3. Aspectul supranatural

Educația creștină este unică nu doar pentru că are ca fundament major revelația scrisă a lui Dumnezeu, ci și datorită dinamicii spirituale realizate de Duhul Sfânt. Lucrarea Duhului Sfânt este parte integrantă a educației creștine, deoarece Duhul Sfânt este Cel care lucrează în taină la înnoirea inimii. Ioan subliniază faptul că Duhul Sfânt “ne va călăuzi în tot adevărul” spiritual – aceste cuvinte au fost spuse ucenicilor, dar ele sunt valabile și se aplică și astăzi.

Pentru formarea unui caracter creștin, nu este suficient ca adolescentul să cunoască doar conținutul Bibliei, deoarece cunoștința omului nu transformă inima acestuia, ci este imperios necesar aportul Duhului Sfânt care să transforme inima și să schimbe gândirea.

Conținutul educației poate să aducă o mare bogăție de informație în mintea adolescentului, repetarea poate să-l ajute să-și interiorizeze principiile predate, însă numai Duhul Sfânt poate activa și modela voința lui pentru a acționa în conformitate cu ceea ce cunoaște.

Slujirea adolescenților prin educație, oricât de distinsă și superioară ar fi, pentru a fi completă, necesită intervenția Duhului Sfânt, deoarece cunoștința biblică și înțelegerea adevărurilor spirituale nu garantează creșterea și dezvoltarea spirituală; doar Duhul lui Dumnezeu poate face ca Cuvântul să devină agent regenerator în inima adolescentului, dătător de viață, sfințire, neprihănire și evlavie. În procesul de modelare a caracterului, Biblia și Duhul Sfânt sunt entități interdependente, una fără cealaltă fiind insuficientă.

2.4.2. Formarea caracterului creștin. Punctul de vedere teologic

Educația creștină fiind axată pe adevărul absolut al Scripturii privește caracterul în toată complexitatea lui, prin prisma Bibliei. Nicăieri în Biblie nu întâlnim cuvântul caracter, cu toate că Dumnezeu este foarte preocupat de interiorul omului și de transformarea acestuia. În învățătura Domnului Isus întâlnim două expresii: lăuntrul și inima, care corespund termenului caracter, iar Petru îl numește omul ascuns al inimii. Prin urmare, în teologie cuvintele lăuntrul, omul din lăuntrul, inimă, omul ascuns al inimii sau caracter sunt folosite ca sinonime, făcându-se referire la structura lăuntrică a omului, care determină caracterul acestuia.

În psihologie există anumite opinii cu privire la perioada limită în care se formează caracterul: unii consideră că până la vârsta de 4-5 ani mediul a pus bazele viitoarei personalități umane, alții vorbesc despre cei șapte ani de a casă, iar majoritatea psihologilor consideră că perioada de formare a caracterului se extinde până la 18-20 de ani. După această vârstă, caracterul fiind format, nu mai există posibilitatea de transformare, la nivel de esență.

Din punct de vedere teologic chiar dacă se recunoaște existența unei perioade de formare a caracterului, modelarea, ajustarea sau chiar transformarea acestuia se poate realiza în orice moment al existenței umane – adevăr dovedit în viața de toate zilele. Biblia ne spune că felul nostru de a fi este în întregime învățat: “felul deșert de viețuire pe care-l moșteniserăți de la părinții voștri”. Caracterul nostru este deci rezultatul propriei capacități de imitare, dar și a deciziei personale. Există prin urmare posibilitatea de dezvățare și reînvățare, posibilitate facilitată de anturaj și vârstă. Cu cât anturajul este mai favorabil și cu cât vârsta este mai fragedă, cu atât modelarea caracterială se vor realiza mai ușor. Dar schimbarea vieții, la nivel de esență – regenerarea spirituală – se face întotdeauna prin intervenția Duhului Sfânt.

Petru ne îndeamnă să fim “sfinți în toată purtarea” noastră, prin urmare noi am primit din partea lui Dumnezeu capacitatea de a voi și puterea de a învăța și înfăptui lucruri bune, care prin practică constantă se transformă în obiceiuri și apoi în trăsături caracteriale. Miezul teologic al epistolei 2 Petru, subliniază esența responsabilității umane, în procesul de formare caracterială. Autorul subliniază faptul că, credincioșia lui Dumnezeu față de noi nu exclude, nu anihilează credincioșia și responsabilitatea noastră în acțiunea de transformarea personală a lăuntrului după profilul moral al Domnului Isus. Imperativele din versetul 5, capitolul 1 “dați-vă toate silințele”, respectiv versetul 10 “căutați cu atât mai mult să vă întăriți…” subliniază imperiozitatea și necesitatea trăiri în conformitate cu statutul pe care l-am primit în urma acceptării jertfei lui Hristos. Petru atrage atenția asupra unei realități ce trebuie să caracterizeze în permanență viața creștinului – unirea indistructibilă a celor opt virtuți creștine (2 Petru 1: 5-7). Pentru conturarea portretului spiritual este important păstrarea unității între chemarea primită din partea lui Dumnezeu și conduita zilnică morală. Această unire poate fii realizată doar prin unirea inseparabilă a virtuților creștine. Petru pune accentul pe manifestarea practică a credinței, care trebuie să se concretizeze în faptă. Credința nepracticată este numită “nerodire”, iar aceasta conduce în mod inevitabil la orbire

spirituală. Fapta realizată haotic și neorientată după tiparul și principiile lui Dumnezeu, poate deveni “urâciune”(Luca 16:15) înaintea Domnului, de aceea adolescentul trebuie învățat să-și direcționeze în permanență faptele după normele stabilite de Dumnezeu în cadrul revelației divine. Cunoașterea adevărului absolut este imperios necesară pentru o trăire conform voii lui Dumnezeu. Adolescentul trebuie învățat cum să își ancoreze în permanență mintea în Cuvânt – o învățătură sănătoasă, curată, va produce cunoașterea lui Hristos, acțiune ce va determina protecția adolescentului de stricăciunea care este în lume. Dacă însă cunoștința – înțelepciunea și discernământul necesar, pentru a duce o viață morală – rămâne doar la nivel de intelect, ea nu ajută cu nimic la formarea profilului spiritual al adolescentului. Pentru cultivarea caracterului hristic este necesar ca voința, care este de asemenea un dar primit de la Dumnezeu (Iacov 1:26), să acționeze în unitate cu cunoștința. Astfel, din această combinație, vor rezulta câteva atitudini vizibile – înfrânarea poftelor, răbdarea, evlavia, dragoste de frați și iubire de oameni – Pavel le numește Roada Duhului. Procesul formării caracterului creștin prezentat de Petru implică o acțiune complexă pe care adolescentul trebuie să o realizeze. Mai întâi o abordare defensivă – concretizată prin hotărârea fermă de a înlătura și evita tot ceea ce este rău , urmată de o abordare ofensivă – realizată prin promovarea voii lui Dumnezeu în fiecare gând, vorbă, faptă sau atitudine.

În Romani 12:2 ne este prezentată cea mai reală, completă și adâncă învățătură despre transformare. Biblia ne îndeamnă să nu ne asemănăm, nici să nu trăim conform sistemului de gândire al lumii, ci printr-un exercițiu constant de înnoire a minții să căutăm ce este plăcut și desăvârșit. Termenul pe care Pavel îl folosește pentru schimbarea minții și corectarea gândirii este μεταμορφο, termen ce implică o transformare totală, de esență. Metamorfoza este cea mai profundă transformare cunoscută în natură. Astfel prin educație creștină asistată direct de puterea Duhului Sfânt și prin exercițiu constant de disciplinare spirituală, se poate realiza transformarea totală a caracterului adolescentin.

Vestea bună este deci, că prin Hristos există posibilitatea de transformare a structurii lăuntrice, dacă nu ar fi așa, întreaga educație creștină ar fi zadarnică, pentru că ea prezintă o Evanghelie a transformării omului vechi într-un om după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Factorii care influențează și modelează dezvoltarea caracterului la adolescent vor fi prezentați pe parcursul acestui capitol.

2.4.3. Necesitatea educației creștine

Dacă am putea, măcar pentru o clipă să vedem cu ochii de carne lumea spirituală invizibilă din jurul nostru, am rămâne profund marcați de haosul spiritual și războiul spiritual permanent dus în jurul fiecărui suflet. Păcatul originar, aflat în moștenirea spirituală a adolescentului, are efecte vizibile în tot ceea ce el este și în tot ceea ce face. Deseori vedem adolescenți nemulțumiți, dezorientați, care nu înțeleg care este adevărata lor identitate sau nu reușesc să descopere scopul existenței umane. Necunoașterea sau cunoașterea incorectă sau ignorarea acestor realități, naște în sufletele tinere amărăciune, lipsă de evlavie, răzvrătire, egoism și chiar disperare. Prin urmare, considerăm că , realizarea educației creștine este imperios necesară, deoarece ea aduce lumină în lumea spirituală a adolescentului, prezentându-i adevărurile biblice despre: Dumnezeu și creația Sa, păcat și efectele sale, Isus Hristos și jertfa mântuitoare, rolul Duhului Sfânt, Biserica ca și trup a lui Hristos și vremurile eschatologice, cu scopul de a-l ajuta să-și formeze o concepție corectă, biblică despre lume și viață.

2.4.4. Identitatea educatorul creștin

Cuvântul educație provine din limba latină, educo, educere, înseamnând „a scoate”, „a extrage”. Prin urmare, educația creștină își propune să scoată adolescentul din împărăția întunericului și să-l ajute să descopere drumul spre Împărăția lui Dumnezeu. Agentul educațional trebuie să fie o persoană născută din nou, care are o relație personală și constantă cu Dumnezeu, care cunoaște Calea

spre Împărăție. Numai o astfel de persoană îl poate ajuta pe adolescent să ajungă de partea cealaltă (adică în Împărăția lui Dumnezeu). Prin urmare statutul spiritual al educatorului creștin (părinte, învățător, consilier) este o condiție prioritară în procesul de formare al caracterului creștin.

Nu este suficient ca educatorul să aibă o credință solidă, o voință puternică, o dragoste autentică, o logică și o inteligență strălucită, ci pentru adolescenți este important cum aplică profesorul învățăturile pe care le predă, în viața sa zilnică. Adolescenții deși au capacitatea de a înțelege ideile și explicațiile din exemplu de conduită morală demnă de urmat. De-a lungul anilor ei vor uita o mare parte din teologia explicată în cuvinte, însă felul în care educatorul se comunică pe sine (atitudine, comportament) nu va putea fi uitat cu ușurință. De regulă, adolescenții crescuți în familii creștine au deja o teologie proprie. Ei știu ce trebuie să facă, însă au nevoie de cineva care să le arate cum să facă – acesta ar trebui să fie educatorul creștin. Inconsecvența dintre „a fi”, „a face” și „a spune” îl va îndepărta pe adolescent nu doar de persoana educatorului, ci de întreg conținutul educației creștine, de aceea educatorul creștin are o responsabilitate deosebită de a păstra unitate între ceea ce spune, ceea face ce și ceea ce este.

Caracterul educatorului și felul său de a acționa sunt importante în procesul educațional, dar și conținutul educației, precum și felul în care este comunicat sunt importante. Agentul educațional trebuie să realizeze prezentarea principiilor scripturale și a adevărurilor spirituale într-un stil contemporan, accesibil generației tinere . Acest lucru înseamnă că el va trebui să cunoască foarte bine nu doar conținutul educației creștine, ci și principiile pedagogice, precum și specificul subculturii adolescentului, dar și modul în care el se dezvoltă.

COORDONATA MORALĂ A EDUCAȚIEI DE-A

LUNGUL SECOLELOR

De-a lungul timpului, coordonata morală a însoțit și continuă să însoțească educația, chiar dacă conținutul semantic s-a schimbat mult de la epocă la epocă. Vom prezenta în continuare câțiva dintre marii educatori care au avut o influență remarcabilă în stabilirea principiilor directoare a educației morale.

3.1. EDUCAȚIA MORALĂ LA GRECI

Întrebările care frământau mințile luminate ale grecilor erau: ce este adevărul și cum îl putem afla? Dacă există sau nu “Binele Suprem”? Care este rolul zeităților, în viața oamenilor? A existat multă confuzie intelectuală, în ceea ce privește concretețea răspunsurilor la aceste probleme.

Abordarea educației religioase, era realizată cu puțin elan, deoarece cultura elenă avea numeroase zeități cărora le slujea cu fidelitate. Grecii credeau că acestea nu le permiteau să-și depășească condiția umană, ceea ce a condus la accentuarea satisfacției totale, în perimetrul terestru. Ei considerau existența a fi efemeră și de aceea, încercau să se bucure de fiecare clipă a ei, însă această “bucurie de a trăi” nu era numai o desfătare profană, ci și implicarea în diverse compartimente ale vieții.

În învățământ se punea accent deosebit pe studiul filosofiei, aceasta fiind considerată – coroana învățământului atenian. Existau patru școli remarcabile, cu accente diferite: Lyceumul lui Aristotel care era axat pe științele naturale, Epicur punea accentul pe etică (deși el este considerat, părintele hedonismului), iar școala stoicilor (condusă de Zeno) încerca să dezvolte în învățăcei răbdarea, stăpânirea de sine, cumpătarea, un caracter moral, iar la Academia unde Platon preda, matematica și studiile literare erau în centrul programei.

Aristotel subliniază unitatea dintre suflet și trup, recomandând oamenilor să folosească “regula de aur” a justei măsuri sau a căii de mijloc, în toate domeniile, dar cu precădere în etică. Ființa umană trebuie să-și îndeplinească funcția pentru care a fost făcută, pentru care e menită. Tocmai spre aceasta năzuiește întotdeauna virtutea, ea nu trebuie să vizeze absolutul, ci măsura, echilibrul, cumpătarea. Justa măsură este ceea ce se dezvăluie spiritului care înțelege că extremele îi sunt inaccesibile. Tragedia greacă denunță lipsa de măsură a oamenilor, arătând și consecințele devastatoare a lipsei de măsură, readucându-i pe oameni la justa lor măsură și la smerenie în fața absolutului.

Epicur propovăduia morala luminată care poate să-i ajute pe oameni să afle fericirea. Fericirea este seninătatea sufletului, o stare lăuntrică de împăcare, de calm – ataraxia. Condiția dobândirii acestui climat interior este eliberarea de teama de zei și de moarte. Zeii nu se amestecă în treburile omenești, deci, din partea lor, oamenii nu au nimic de temut, nici de sperat. Deoarece sufletul este muritor, omul va căuta plăcerile, evitând durerea sau implicarea în comunitate. Epicurienii nu susțin abstinența din (motive) rațiuni morale, însă omul nu trebuie să devină sclavul plăcerii. A trăi în tihnă, în plăceri simple și a evita suferința și teama este plăcerea supremă.

Etica stoică este o etică activă, chiar poate fi considerată o etică eroică. Etica îl leagă pe stoic de întreaga lume, ea îi impune datoria de a colabora cu ceilalți oameni și în același timp îl ajută să păstreze o distanță lăuntrică față de tot ceea ce este în jurul său. Cu alte cuvinte, el este în același timp în acțiune și dincolo de ea.

Stoicii afirmă că ceea ce noi numim rău, este rău doar din punctul nostru de vedere, care de altfel este limitat. În schimb, raportat la întreg, adică la realitatea universală – la nivelul domniei legii divine – răul este de fapt bine. Omul reușește să biruie răul, în măsura în care devine capabil să depășească punctul său de vedere limitat. Când întâlnește răul, el trebuie să devină capabil să se înalțe până la legea divină, pentru care răul nu este decât un element indispensabil.

Socrate (469-399 î. Hr.) este filosoful raționalist care punea un accent deosebit pe: înțelepciune, adevăr și desăvârșirea sufletului. Deoarece considera că binele locuiește în om, acesta fiind dator să-l descopere, obișnuia să stimuleze gândirea semenilor săi, cu privire la natura omului, folosind metoda maieutică explicată detaliat de către Compayré. El sublinia faptul că omul își este suficient lui însuși. Desigur, prin maieutică el “moșește” binele care este în om, adică stârnește conștiința morală și legea morală naturală care a fost sădită în fiecare om, chiar de către Creator (Romani 2:14-15), un Creator personal, pe care Socrate nu-L cunoaște, așa cum Îl cunoaștem noi creștinii. El vorbește chiar de un “daimonion” al lui care îl însoțea de mic (conștiința morală) în cele mai mărunte lucruri, sfătuindu-l. Filosoful raționalist, nu dorește să transmită cunoștințe din afară, ci doar să deștepte în interlocutorul său simțul adevărului, deja prezent, dar amorțit. Socrate a încercat să răspundă la întrebarea : cum trebuie să trăiești în conformitate cu Binele Suprem? După părerea lui, pentru a descoperi adevăratul Bine, era necesară o transformare lăuntrică, deoarece numai un om moral poate discerne și judeca. Așadar, moralitatea este ușa sau ochiul prin care se poate accede la adevăr. Filosoful antichității consideră că autocunoașterea este începutul înțelepciunii, idee care contrazice un principiu biblic fundamental, și anume, “Frica de Domnul este începutul înțelepciunii.” Acest pasionat educator ar fi dorit să combine moralitatea cu înțelepciunea pentru a schimba în bine societatea.

În termeni teologici, putem spune că neprihănirea (suma moralității) este condiția sine qua non a discernământului spiritual. Persoana stăpânită de patimi iraționale este incapabilă să audă îndemnul călăuzitor al Duhului Sfânt, deoarece păcatul este un element de “bruiaj” spiritual.

Platon (427-347 î. Hr.) a fost cel mai remarcabil discipol al lui Socrate. Conform concepției sale, prin activarea constantă a rațiunii și intelectului se ajungea la dobândirea virtuții (care este învățabilă). Marin C. realizează o compilare a ideilor filosofice platoniciene referitoare la cele patru virtuți, care ar trebui să caracterizeze atât statul cât și omul. În Alegoria peșterii din dialogul intitulat Republica, el susține că adevăratele valori se găsesc dincolo de lumea fizică, iar ele nu pot fi pricepute decât prin cea ce nu este materie (rațiune și intelect).

Platon excludea din sistemul său de gândire mitologia homerică, deși îl aprecia mult pe Homer, numindu-l educatorul Greciei. El accepta reîncarnarea, submina responsabilitatea familiei în educație și nu conștientiza existența păcatului originar

Platon lega filosofia (iubirea de înțelepciune) de exercițiile destinate purificării sufletului – exerciții religioase sau chiar matematice. Este nevoie de un caracter moral pentru a cunoaște adevăratul Bine, pentru ca sufletul să poată cunoaște, el trebuie să fie curat.

La Platon, chiar și politica trebuie să se subordoneze moralei. Se înșeală cine crede că un succes obținut prin mijloace nedemne poate duce la rezultate bune. Minciuna și viclenia nu vor avea niciodată finalitatea încununată cu succes, ci rezultatul va fi un suflet bolnav și neîmpăcat.

La Platon se menține opoziția dintre suflet și trup, trupul fiind o temniță a sufletului. Atât la Platon, cât și la Socrate moartea este o “vindecare” sau eliberarea sufletului din trup.

3.2. EDUCAȚIA MORALĂ LA ROMANI

Markus Fabius Quintilianus a fost cel mai mare dascăl al Imperiului Roman. Pentru el scopul educației era să formeze un orator perfect, al cărui caracter moral să fie impecabil, deoarece puterea elocinței îmbinată cu imoralitatea putea da naștere unui geniu al răului, geniu care avea o mare putere de influență asupra societății. Iată de ce Quintilian punea un accent deosebit pe educația morală.

3.3. EDUCAȚIA ÎN VECHIUL TESTAMENT

Etica are la bază absoluturile lui Dumnezeu. La evrei transmiterea principiilor religioase, a legilor și a poruncilor, generației tinere, era o prioritate și o obligativitate, de aceea în scrierile Vechiului Testament întâlnim multiple noțiuni pedagogice. Educația ebraică era în mod explicit teistă, așa cum ni se prezintă în Deuteronom 4:6-9. În toate compartimentele educației, accentul se punea pe Scriptură – mai întâi Tora care cuprinde profunde dimensiuni morale și educative, apoi profeții și scrierile – reprezentând un ghid educativ, care includea diverse reguli de conduită și principii privind relațiile interpersonale corecte. La această programă s-a adăugat Mișna, tradiția orală, adunată în formă scrisă în Talmud. Responsabili primordiali, în educarea copiilor, erau părinții, aceștia având obligația de a-i învăța Legea cu scopul de a dezvolta în ei o minte sănătoasă, o inimă plină de virtuți dreptate, milă, respect, bunătate, pace – precum și o meserie. În Pildele lui Solomon avem reguli clare în ceea ce privește educarea copiilor (13:24; 22:6), această învățătură fiind însă nesistematizată.

Printre metodele educative folosite amintim exemplul personal al părinților care nu aveau voie să transmită mesaje duble. Se punea accent pe repetare, recitare, simboluri, povestire, întrebare și răspuns, mustrarea, iar în situații deosebite se accepta și folosirea nuielei, pedeapsa având valoare educativă, în măsura în care aceasta avea un caracter constructiv. Poruncile din Decalog referitoare la formarea caracterului prin educație, au o puternică valoare morală, fiind stricte, severe și categorice. Ele erau considerate ca fiind imperativele absolute ale lui Dumnezeu. Până în zilele noastre Proverbe 1:7 “Frica de Domnul, este începutul științei…” este considerat a fi o axiomă în educația evreilor.

Un exemplu grăitor în acest sens este Ezra, care a adunat poporul pentru a le citi și a le explica Tora (Ezra 7:10). Tradiția rabinică afirmă că el a introdus lecturile biblice. Educația, în întregime religioasă, se realiza în sinagogă – aceasta devenind, cu timpul, instituție de învățământ. Existau de asemenea școli ale prorocilor, care erau grupări non-formale de ucenici, dezvoltate în jurul lui Ilie și a lui Elisei (2 Împărați 2,4,6).

La evrei mandatul educației era considerat parte integrantă a mandatului cultural, învățământul evreiesc fiind caracterizat de câteva idealuri: conștiință națională – educația realiza unitatea națiunii, religiozitate – educație teocentrică-, universalitate – toată lumea trebuia să cunoască, să aplice și să comunice Tora.

Scopul educației era acela de a-i învăța pe subiecți să ducă o viață curată, sănătoasă, să aibă o relaționare plăcută în comunitate și să fie dedicați total lui Dumnezeu, separându-se de celelalte popoare păgâne.

3.4. EDUCAȚIA ÎN NOUL TESTAMENT

În scrierile Noului Testament întâlnim nenumărate metode, practici și principii educative, folosite de personaje remarcabile, cu scopul de a oferi lumina hristică, oamenilor aflați în întunecime și necunoștință. Această bogăție pedagogică nu și-a pierdut eficacitatea în timp, ci are aceeași putere și astăzi, deoarece ea se adresa direct inimii, iar esența interioară umană, a constat și va consta întotdeauna în virtuțile sfinte precum înțelepciune, milă, dragoste și gingășie.

În concepția nou testamentală „a învăța”, înseamnă „a deveni asemeni celui care te învață” (Matei 10:24-25; Luca 6:40), de aceea, se punea accent deosebit pe concordanța cuvântului cu fapta. Scopul educației era acela de a forma creștini spirituali (1 Corinteni 2:14-16), maturi ( Efeseni 4:13), plini de dragoste (1Tesaloniceni 3:12; 1Timotei 1:5), capabili să se multiplice în alții (Matei 28:19-20).

3.5. GÂNDITORI CREȘTINI DIN PRIMELE SECOLE

Formele culturale predominante erau elenistice, iar organizarea politică era romană – acestea erau caracteristicile vremii în care s-a format Biserica. În secolul I, educația creștină se realiza în familie și în cadrul întâlnirilor creștine, scopul acesteia fiind formarea unei gândiri corecte despre lume și viață, și dezvoltarea capacității de filtrare a adevărului din cultura seculară. Gândirea patristică a încercat să demonstreze compatibilitatea credinței creștine cu rațiunea.

Ireneu (140-200) privea educația ca fiind instrumentul de zidire al Bisericii, curriculum-ul acesteia fiind revelația divină, căreia nu avem dreptul să-i facem vreo concesie.

Origen (185-254) acceptă (ba chiar recomandă) studiul culturii seculare, considerând că acest fapt, conduce la o întărire a rațiunii creștine subliniind însă faptul că adevărul divin nu va putea fi înlocuit niciodată, cu nici o filozofie păgână. În filosofia sa, termenul grecesc paidea își găsește adevărata împlinire în revelația divină.

Ioan Gură de Aur (344-407) considera că răul existent în lume se datorează lipsei de educație. Principiile educaționale sunt expuse în opera sa Despre slava deșartă și Despre educația copiilor, subliniind faptul că educația simțurilor (vorbirea, auzul, mirosul, văzul și cel tactil) este de o mare importanță, deoarece acestea sunt porți ale sufletului. Scopul educației era dezvoltarea unui caracter moral, spre mântuirea sufletului.

Ieronim (345-419) are o contribuție remarcabilă în educația creștină prin intermediul celor două lucrări Scrisori către Laeta pentru educația fiicei sale Paula și Scrisori către Gaudentius pentru educarea micuței Pacatula, în care accentuează aspectul ascetic și moral al educației, considerând că prin necunoașterea răului și izolarea de lume, se poate realiza educația autentică.

Educația creștină și Confesiuni, sunt operele reprezentative în domeniul educației, scrise de Aurelius Augustinus (354-430), în care – Episcopul de Hippona dezvoltă principiile sale pedagogice. În lucrarea Despre învățător, susține faptul că învățătorul lăuntric este Isus Hristos, de aceea avem toată libertatea de a interpreta intuitiv și alegoric Scriptura. Pentru Augustin adevărul era absolut, ajungându-se la el doar pe calea credinței, iar căutarea înțelepciunii prezintă trei aspecte: cel religios, moral și intelectual (metafizica și meditația). Negativismul extra-biblic față de natură a influențat mult perceptele sale filozofice. Privea educația ca fiind o iluminare a sufletului, o întoarcere a ochilor și a minți spre lumină, aceasta fiind potrivită intelectului, sentimentelor, cât și personalității elevului. Astfel la Augustin scopul final al educației era o relație vie cu Isus Hristos.

Lucrările reprezentative ale lui Toma d'Aquino (1225-1274) sunt: Summa contra gentiles și Summa Theologicae – lucrare care nu a fost terminată. Alături de Anselm de Caterbury și Pierre Abélard, este considerat a fi reprezentant al scolasticii (scolastica fiind o încercare de a susține crezul creștin, cu ajutorul adevărurilor descoperite în tiparele filosofiei lui Aristotel). El credea că rațiunea umană nu a fost afectată de cădere, de aceea recomanda cunoașterea prin rațiune (de la concret prin contemplare, descoperire, experiență și implementare se ajunge la forme perfecte, la adevăr absolut), iar acolo unde adevărul depășește rațiunea, trebuie să intervină credința.

3.6. RENAȘTEREA ȘI REFORMA

Renașterea a fost mișcarea culturală centrată pe individualitatea omului, iar Reforma mișcarea teologică avându-L în centru pe Dumnezeul unic al Bibliei. Cele două mișcări se suprapun din punct de vedere istoric, și au fost preocupate de aceleași întrebări fundamentale, la care însă au dat răspunsuri diferite.

Morala care s-a promovat în Renaștere a fost o morală profană, individualistă, proclamându-se legitimitatea năzuințelor spre plăcere și fericire terestră. Trupul și desfătările lui erau parte integrantă a realizării de sine. La Rablais întâlnim deja ideea că omul are o bunătate înnăscută, așadar, orice îngrădire care ar ține în frâu înclinațiile sale naturale sun rele.

În perioada Renașterii apare o morală alternativă, o dată cu cartea lui Machiavelli, întitulată Principele. El spune că viclenia și forța sunt „calități” necesare pentru un om de stat. Toate perfidiile și crimele sunt justificate de ceea ce se numește „rațiune de stat”. Dreptatea, onoarea, jurământul morala, în general, nu sunt respectate decât atunci când sunt necesare și utile adică, dacă interesul politic o cere, iar religia este doar un instrument de guvernământ.

Oricât de "grăbiți" am fi în prezentarea retrospectivă a educației, nu putem să trecem cu vederea contribuțiile educaționale ale marelui umanist creștin al perioadei Renașterii – Erasmus Desiderius – prințul umaniștilor. Tranziția dintre Renaștere și Reformă este realizată de către Erasm, în 1516, prin editarea textului Noului Testament, în limba greacă, de care se va folosi Luther în elaborarea ideilor Reformei.

Erasmus de Roterdam (1466-1536) a fost umanistul creștin care a vrut să împace credința cu rațiunea. Încearcă dezvoltarea unei metode de predare mai bună, introducând în studiile clasice un remarcabil spirit de exactitate, de critică istorică și de perspectivă internațională. Thomas More și John Colet, au avut o deosebită influență teologică asupra lui, in urma căreia el devine preocupat de restaurarea creștinismului pe vechile lui temelii. Adânc nemulțumit de varianta Latina Vulgata, s-a întors la cele mai vechi texte disponibile, pentru a realiza editarea Noului Testament în limba greacă.

În concepția sa, natura omului este fundamental bună – credea în liberul arbitru, creștinismul nefiind altceva decât o moralitate demnă. Credea că rolul educației este acela de a-i ajuta pe oameni să înțeleagă că viața poate fi mai bună.

Martin Luther (1483-1546) a fost puternic influențat de traducerea Noului Testament, realizată de Erasm. El știa că rădăcinile educației se găsesc în familie, de aici indignarea lui cauzată de neglijența unor părinți față de educarea copiilor lor. Responsabilitatea părinților de a-și educa fiii nu era diminuată nici atunci când aceștia frecventau școala. Susținea învățământul obligatoriu, considerând că toți oamenii trebuie să fie capabili de a citi Scriptura. Biserica și statul trebuiau să fie, împreună lucrători în acest proces.

În concepția sa, scolastica medievală avea o influență negativă asupra dezvoltării morale a tinerilor, de aceea trebuie eliminată, educația având obligația de a se concentra asupra scrisului, cititului, gândirii și a studiului Scripturii. Programa școlară propusă de Luther cuprindea Scriptura, Catehismul, muzica (acorda acesteia o importanță deosebită), studiul limbilor, gramatica, retorica, logica, poezia, istoria, matematica, studiul naturii, precum și educația fizică. Scopul educației în concepția lui Luther era formarea omului pentru o viață utilă și prosperă.

3.7. MARII EDUCATORI

“Așa cum iritarea produsă de un fir de nisip pătruns în interiorul scoicii dă naștere unei perle, tot așa disperarea de la începutul secolului al XVII-lea a dat naștere primului om care a privit cu seriozitate munca de învățare, considerând-o știință”. Importanța contribuției lui Jan Amos Comenius (1952-1670) în educație a fost redescoperită și înțeleasă abia în secolul XX, de către Frederik Eby. Viața acestui “episcop erudit, înțelept și binevoitor” a fost una zbuciumată. În pofida vitregiilor vieții, el nu a încetat să-și exprime prin scris perceptele minții și ale sufletului. Credea că viața în cadrul terestru ne-a fost îngăduită pentru ca sufletul rațional să se poată forma în folosul vieții veșnice, iar această formare se realizează prin educație, proces care va urma pas cu pas exemplul naturii (folosind metoda inductivă – de la simplu la complex, de la special la general). Scopul educației era acela de a dezvolta în om atitudini morale, evlavioase, plăcute, în vederea pregătirii sufletului pentru viața de acum și pentru viața eternă.

În secolul Luminilor, (în Franța), începe educația seculară, care se separă într-un mod clar și tranșant de credința în Dumnezeu. Jean-Jaques Rousseau (1712-1778) a fost un geniu creativ, emotiv, ciudat, imoral, pervers și idealist, care a avut o influență însemnată asupra gândirii moderne. În 1762 publică romanul monumental Emile, sau despre educație care va avea un impact deosebit asupra gândirii apusene. În această operă el își prezintă filosofia educațională, descriind-o cu lux de amănunte. El considera că natura umană este bună și de aceea, pleda pentru educarea copiilor prin activitate planificată și experiență, departe de societate – aceasta fiind, în opinia sa, izvorul tuturor relelor. Natura este, după părerea lui, mediul ideal, unde abilitățile sale pot fi cultivate și dezvoltate. Educația generală a omului trebuie să înceapă imediat după naștere, chiar dacă copilul nu știe încă să vorbească, însă educația religioasă se realizează la vârsta adolescenței, prin contemplarea naturii, când Emil are capacitatea de discernere dezvoltată – astfel se poate evita alunecarea lui în idolatrie.

Există multe paradoxuri în principiile educaționale ale lui Rousseau: – el îl învață pe Emil o religie naturală fără crezuri și dogme, deși el credea în existența unui Creator. Educarea religioasă, în concepția sa, trebuia să înceapă foarte târziu, însă Biblia ne spune că educația copilului trebuie făcută de timpuriu “Învață pe copil legea Domnului…”( Deuteronom 4:40, 5:29, 12: 25,28; Ieremia 32:39).

Etica lui Rousseanu este o etică naturală, care are ca fundament conștiința morală și legea morală naturală. Deoarece legea morală naturală este considerată a fi un dat ontologic, educarea simțurilor lui Emil, consta în păstrarea acestora în satare naturală (nealterate); principiu nebiblic, deoarece Pavel ne spune că firea veche trebuie răstignită (Galateni 5:24, 2:20) transformându-ne prin înnoire, după asemănarea Sa. (Romani 12:2).

Prin accentul pus pe “libertatea autonomă”, Rousseanu a avut o mare contribuție la apariția educației umaniste pedocentrate a secolului XX în care se pune un mare accent pe individualitatea elevului.

La Johann Friedrich Herbart (1776-1841) coordonata morală este un dat

în sine, având legături slabe cu educația religioasă. Religia este mai mult o problemă personală, iar educația religioasă se va face în familie și clasele mici, pentru a ajuta la dezvoltarea morală a copilului. Herbart spunea că educația trebuie să vadă religia ca pe ceva subiectivi, misiunea ei fiind mai de grabă de îndrumare, și nu de învățare. El a fost influențat de Kant și Hegel. Gândirea deistă recunoaște imperativele morale din sufletul omului, precum și conștiința morală, considerate a fi un dat ontologic. Nu poate fi vorba însă, de o regenerare spirituală, nici de o cunoaștere a Creatorului, deoarece lumea “noumenală” nu poate fi cunoscută de rațiune (Critica rațiunii pure, Kant). Scopul educației sale era formarea omului moral, dar la baza educației morale nu era Scriptura – aceasta trebuia privită critic -, ci un conținut educațional ales cu grijă, din literatură, pentru a forma conștiința morală a elevului.

Nicolai Hartmann (1882-1906) este o figură dominantă a filosofiei germane din prima jumătate a secolului XX. El pune accent pe educația morală, însă aceasta este fundamentată (conformf filosofiei kantiene) pe principiul autonom al voinței. Hartmann respinge brutal teonomia (Biblia), astfel morala este în opoziție cu sursa care a generat-o. Aici nu este vorba de o simplă ignorare a divinității, ci de o revoltă deschisă și directă împotriva lui Dumnezeu.

3.8. EDUCAȚIA NOUĂ

Procesul de reorientare a teoriei pedagogice, de la o școală axată pe educator (magistro-centrism) la școala care punea în centrul atențiilor sale copilul, cu nevoile, activitățile și interesele specifice vârstei (pedo-centrism), se numește educația nouă. Teoreticienii celui mai puternic curent pedagogic , din prima jumătate a sec. XX au fost: Jhon Dewey, Maria Montessori, Ed. Claparède, Ovide Decroly.

Filozoful pragmatic John Dewey (1859-1952) a avut o influență remarcabilă asupra învățământului modern (în special în SUA): Pentru Dewey adevărul și valoarea sunt relative, adevărul fiind doar ceea ce este util și folositor omului; principiile și normele de conduită morală sunt stabilite pe baza experienței – valoare morală fiind orice ar contribui la intensificarea unei experiențe satisfăcătoare. Neagă revelația specială și orice adevăr care nu-și are originea în lumea înconjurătoare. El crede că lumea poate deveni, și tinde să devină mai bună, prin intermediul omului – gândire melioristă. În filozofia sa, nu există nici un principiu stabil, absolut, nici chiar în logică, ci totul se află într-un continuu proces de devenire, de evoluție, de aceea pentru el valoarea este doar o simplă activitate de experimentare. El elimină din învățământ autoritatea eclesială, precum și cea pedagogică, înlocuindu-le cu autoritatea experienței. Pentru a-și putea aplica principiile educative prezentate în operele educative Crezul meu pedagogic (1897), Școala și societatea (1899), Școlile de mâine (1915), Democrație și educație (1916), Experiență și educație (1939), Dewey înființează clase experimentale, scopul acestora fiind transformarea spectatorilor teoretici în participanți activi ai procesului educațional. Scopul educației trebuie să se bazeze pe activitățile și nevoile lăuntrice ale fiecărui copil, pentru că numai în condiții de deplină libertate a copilului poate fi vorba de o educație autentică.

La Dewey, educația morală constă în transmiterea celor mai relevante valori morale la care aderă societatea, promovându-le în scopul integrării elevului în societate. El nu credea în valori morale absolute, iar principiile religioase erau utile numai dacă emanau din societate și dacă nu erau legate de existența lui Dumnezeu.

Educația progresivă și pragmatismul lui Dewey, conțin numeroase excese, care (conform Patricia A. Graham, Mortimer Adler Ceark) au constituit o carență în învățământul american.

O influență remarcabilă asupra educației a avut-o A. Maslow, W. Harman,

G. Leonard, M. Ferguson, C. Fotias – care au redescoperit și înbunătățit principiile educaționale ale înaintașilor, în pedagogie. Aceștia încurajează educația transpersonală, realizată fără un ghid vădit, având la bază ascultarea, receptivitatea, dragostea, intuiția și sinergia spirituală. Scopul acestei educații, este de a-l ajuta pe om să devină pe deplin uman, prin forța potențialului interior.

În urma acestei prezentări, putem observa cum de-a lungul timpului, principiile eticii se îndepărtează din ce în ce mai mult de sursa lor de proveniență – Cuvântul lui Dumnezeu. Distinșii educatori și filosofi ai istoriei, prezentați anterior, au pus accentul pe o viață morală, însă au negat baza moralității și astfel s-a creat o distanță remarcabilă între etica fundamentată pe principii divine și etica naturală, care a devenit în timp o imitație a originalului. Îndepărtarea constantă de sursa eticii și nerecunoașterea Scripurii ca standard al unei vieți morale, conduce în cele din urmă la o etică pervertită. Roadele acestei negări le putem observa astăzi în așa-zisele „principii etice” total opuse celor prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu. În schimb, la marii educatori creștini, coordonata morală își are în mod natural rădăcinile în educația religioasă, și în ultimă instanță în Dumnezeu Însuși. Educația era teocentrată, iar virtuțile creștine erau în mod natural considerate roada Duhului Sfânt existente în omul regenerat spiritual.

Am acordat un spațiu remarcabil istoricului educației morale, prezentând nu doar ideile unor pedagogi creștini, ci și ale unor filosofi seculari, deoarece considerăm că educația creștină își extrage un număr însemnat de principii și metode pedagogice din procesul instructiv-educativ laic.

IV. ADOLESCENȚA – PERIOADA MODELĂRII

CARACTERULUI

,,Și Isus creștea în înțelepciune,

în statură, și era tot mai plăcut

înainte lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.”

Luca 2:52.

O incursiune în “istoria” adolescenței, relevă evoluția extrem de contradictorie a conceptului și a atitudinii societăților din diverse etape istorice față de acest stadiu de viață. De-a lungul timpului adolescența a fost fie descoperită și recunoscută, fie dezvoltată în stadiile apropiate; fie ignorată, fie adusă în centrul atenției, considerându-se că în felul în care este abordată, stă ascuns, precum sămânța în pământ, viitorul societății.

Fiecare societate și fiecare etapă istorică au avut și au propriile clișee, prejudecăți și atitudini (mai mult sau mai puțin corecte) în ce privește descrierea și evaluarea trăsăturilor specifice ale adolescenței. Psihopedagogii au etichetat această vârstă caracterizată de o dinamică excepțională cu diverse titluri, uneori acestea fiind în opoziție, în funcție de felul în care ei au perceput-o: “vârsta marilor elanuri”, “vârsta crizelor – anxietății, nesiguranței, insatisfacției”, “vârstă ingrată”, “vârsta integrării sociale” etc. “Ea apare mai curând ca rezultat al modului de raportare a celor mari și acelor mici, la un interval de timp cuprins între 11-12, 17-18 ani. Și câte culturi există, atâtea moduri de raportare se și constată, ca să nu mai vorbim de variațiile din interiorul fiecărei culturi”.

Paul Walker definește adolescența ca fiind “ perioada de adaptare socială, când tinerii caută să se desprindă de copilărie și să câștige statutul de adult”, iar G.R.Collins o numea “perioada de creștere spre maturitate”.

Controversele privind adolescența sunt cât se poate de firești, având în vedere complexitatea acestui stadiu ce precede vârsta adultă. Pentru a avea un cadru de referință clar conturat, care să orienteze investigațiile adolescenței, în urma studierii unor lucrări de referință din domeniul psihologiei vârstelor, al psihologiei dezvoltării și a celei sociale, se conturează unele repere esențiale:

Intervalul cuprins între 13-14 și 18-20 de ani este a fi etapa adolescenței (se ia în considerare doar adolescența “normală”, nu cea de excepție).

În cercetarea acestui subiect, se pornește dinspre copil spre adolescent, nu dinspre adult spre adolescent.

Adolescentul este privit ca un adult în devenire, nu ca un adult la scară redusă.

Se atribuie semnificația psihologică adecvată relației inersubiective, adolescent-adult, în devenirea celui dintâi.

Fundamentul biologic al dezvoltării psihice din acest stadiu de viață este extrem de important.

În continuare, se va realiza detalierea unor repere mai sus prezentate.

Psihologul francez H.Wallon sublinia faptul că “e împotriva firii să tratăm copilul în mod fragmentar. La fiecare vârstă el constituie un ansamblu original indisociabil. În succesiunea etapelor de viață, el rămâne una și aceeași ființă în curs de transformare”. Unilateralitatea în aprecierea determinărilor, manieră statică de analiză, nu poate conduce decât la eroare sau exagerări. Avertismentul lui Claparéde, cu privire la tendința de a considera adolescentul ca pe un “adult în miniatură”, este pertinent și actual, astfel a raporta procesele copilului la aprecierile de adult, sau a-i aplica criteriile psihologiei adultului, este un procedeu steril și periculos. Relația adolescent-adult trebuie adnotată doar din perspectiva menționată anterior, deoarece din alt punct de vedere ea este necesară ca element al cercetării.

Adolescentul trebuie considerat ca un adult în devenire, eliminând orice tendință de abordare statică. De altfel, vârsta adultă reprezintă finalitatea evoluției anterioare, evoluție în cadrul căreia adolescenței îi revine un loc privilegiat, întru cât ea este “punctul unde se împletește aportul ereditar cu toată contribuția educativă pe care această împlinire o presupune”.

De asemenea structura personalității adolescentului se realizează în mod special sub influența unor factori psiho-sociali, în cadrul interacțiunilor sociale cu adulții. Ansamblul psiho-comportamental al adolescentului este parțial subordonat modificărilor anatomo-fiziologice (în stil psihanalist) precum și caracterului contagios al unor disfuncționalități organice. Pentru a ilustra procesul dinamic și unitar al dezvoltării ființei umane, se realizează o analogie cu imaginea spiralei (ascendente), care sugerează în mod convingător că încheierea fiecărui stadiu de dezvoltare, realizează un echilibru provizoriu și relativ. “Spirala ascendentă, ajunge la o invariantă, la o constantă relativă, tinzând spre un cerc mai durabil sau mai trecător, ca o nouă etapă sau o nouă treaptă superioară, de echilibru”. Adolescența este, deci, privită ca un fragment al devenirii, care pregătește plafonul spiralei cu cea mai mare întindere temporală: vârsta adultă. În adolescență dinamica dezvoltării excelează prin complexitatea, diversitatea și multitudinea modificărilor la care este supus organismul. Aceste transformări se desfășoară pe planuri multiple: fizic – prin dezvoltarea diferitelor segmente, aparate, organe; psihic – nașterea și intrarea în funcțiune a unor aptitudini intelectuale afective, volitive, motivaționale, atitudial-caracteriale, și pe plan social – creșterea diverselor responsabilități în familie și societate.

4.1. ETAPE ȘI CARACTERISTICI

Având în vedere faptul că în adolescență au loc transformări diverse ale organismului și personalității, cercetătorii au încercat o delimitare a etapelor adolescenței. Așadar, în conformitate cu ultimele lucrări de cercetare (psihologie, sociologie, medicină) între 13-14 ani și 20-24 ani, există trei sub-etape, fiecare putând fi caracterizată într-un stil propriu.

i) Adolescența timpurie 13-14 ani.

Această perioadă începe abia atunci când maturizarea biologică nu mai are amploarea din perioada pubertății. Expresia feței devine mai precisă și mai nuanțată, privirea capătă expresivitate și căldură. Se conturează individualitatea, formându-se păreri personale, care pot fi argumentate. Gândirea abstractă este în faza de dezvoltare intensă. Preadolescentul este interesat de tot ce se petrece în jur deoarece este adânc frământat de dorința de afirmare personală. Agitație, neliniște, modificări bruște de dispoziție, de poftă de mâncare, de extenuare, reacții impulsive, dificultăți în concentrare – sunt câteva caracteristici ale preadolescenței.

ii) Adolescența mijlocie 15-17 ani

Pe plan biologic – puterea sistemului imunitar este scăzută. Din punct de vedere psihologic se dezvoltă un nou și intens echilibru și se formează o conduită specifică adultului în ceea ce privește adaptarea la mediul exterior. Se conturează trăsăturile de caracter legate de sentimentul responsabilității, al respectului, al corectitudinii și al independenței, aceasta fiind perioada cristalizării personalității viitorului adult. Etapa adolescenței este caracterizată de dinamism și entuziasm, disponibilitate pentru scopuri și idealuri sociale, introspecție profundă (care deseori este tulburătoare datorită faptului că adolescentul nu se înțelege pe sine), dorința de confruntare și competiție.

iii) Adolescența târzie 18-24 ani

Acest fenomen se manifestă prin atitudini critice intense prin pasiunea pentru informare generală, prin mondenism și viață sentimentală instabilă.

Împărțirea adolescenței de către specialiști pe diverse etape, a fost făcută cu scopul de a evidenția modificările majore ce contribuie la formarea viitorului adult, capabil de integrare în societate.

4.2. SCHIMBĂRILE DIN VIAȚA ADOLESCENTULUI

Perioada adolescenței (numită și “vârsta crizelor”) este abordată în general ca fiind extrem de dificilă, deoarece cuprinde diverse metamorfozări, care neasistate și nedirecționate corect pot degenera în stări patologice grave. O importanță deosebită în a decide cu privire la prezența sau absența “crizei” în adolescență o are, înțelesul dat termenului “criză”. Cel mai corect înțeles care se poate atribui termenului “criză”, în contextul fenomenelor proprii adolescenței, este cel de stare tensionată aritmică (prin analogie cu termenul medical “aritmie”). Luând în considerare acest sens atribuit “crizei” și în ideea spiralei ascendente, se poate observa că fiecare stadiu de viață constituie într-un stil propriu o perioadă de “criză”. Din etapă în etapă, psihogeneza copilului arată, prin complexitatea factorilor și funcțiilor, prin diversitatea și opoziția crizelor care scot la iveală, un fel de unitate solidară, atât în interiorul fiecărei dintre ele, cât și între toate laolaltă.

Nu numai adolescența, ci și vârsta adultă, caracterizată de o liniște iluzorie, capătă în intimitatea ei aceeași caracteristică, pentru că “psihologia dezvoltării îmbrățișează viața în întregime până la bătrânețe”.

4.2.1. Anatomia și fiziologia adolescentului

Modificările biologice proprii acestui stadiu nu pot fi contestate, chiar dacă ele nu mai au amploarea din perioada pubertății și chiar dacă se înscriu în limitele normale ele influențează mult dezvoltarea psihică, precum și comportamentul adolescenților. Schimbările interne survenite în această perioadă sunt de o importanță vitală pentru buna funcționare a organismului: plămânii cresc, inima aproape își dublează mărimea, corzile vocale cresc în lungime (astfel vocea se modifică, în special la băieți). Dezvoltarea sistemului osos îl confruntă pe adolescent cu incapacitatea de-a ști ce să facă cu mâinile sale “prea lungi”. Sistemul muscular al adolescentului nu se dezvoltă cu aceeași ritmicitate a sistemului osos. Din această cauză apar dureri musculare. Mușchii dezvoltați incomplet sunt obligați să pună în mișcare pârghiile osoase mult mai grele, datorită dezvoltării accentuate din perioada adolescenței. Dezvoltarea osoasă atrage după sine creșterea staturală (cu efectele organice firești) . În această perioadă, datorită secrețiilor hormonale, are loc maturizarea sexuală coordonată de sistemul neurovegetativ. Într-o anumită măsură și din această cauză unii adolescenți “devin mai capricioși, cu înclinații accentuate spre negativism și atitudini solitare, cu dezvoltarea preponderentă a vieții interioare, cu manifestarea spiritului de independență, a unei imagini haotice, cu acte de extravaganță, reacții impulsive, dificultăți de concentrare și efort îndelungat”.

De regulă fetele se maturizează mai repede decât băieții, de aceea ele sunt puțin mai înalte și au o greutate mai mare. Fenotipic băieții se deosebesc de fete, astfel ei sunt lați în umeri, iar fetele înguste în talie, la băieți se dezvoltă pilozitatea facială și pectorală, organele sexuale sunt complet dezvoltate, obținându-și funcțiile definitive diferențiate în funcție de sex (menstruația și ejaculare nocturnă). Aceste transformări fenotipice îi conduce pe adolescenți la descoperirea identității sexuale.

Datorită transformărilor organice și fiziologice, crește pofta de mâncare și nevoia de somn, iar sistemul imunitar scade, fiind asemănător cu a unui nou-născut. Tulburările cele mai des întâlnite la această vârstă sunt: miopia, cariile dentare, tulburări ale staticii vertebrale, infecții pulmonare, hipotrofia staturo-ponderală, dezechilibrul endocrin, afecțiuni dermatologice (acneea) și tuberculoase, tulburări cardiace, dezechilibre mentale, ș.a.m.d.

Neînțelegerea corectă și la timp a transformărilor anatomice și fiziologice din organismul adolescentului, pot avea un impact dezastruos asupra sănătății adolescentului și asupra personalității lui, chiar și după încheierea procesului de maturizare biologică.

4.2.2. Universul adolescentului

Dezvoltarea anatomo-fiziologică din pubertate declanșează planul dezvoltării psihice, caracteristic celor două sexe, acum cristalizându-se și definitivându-se structurile psihologice. Parcă aflat în criză de timp, întrezărindu-se tot mai bine și mai aproape momentul stabilizării relative, a structurii de personalitate, sistemul psihic face ultimele eforturi dense și grăbite de construire și finisare a ceea ce a rămas încă nerealizat. Ca orice puseu, și acesta aduce cu sine manifestări specifice, care pot îmbrăca forma entuziasmului exagerat, încordării, vlăguirii, dezorientării etc.

4.2.2.1. Dezvoltarea psiho-mentală

Dezvoltarea anotomo-fiziologică culminează cu mielinizarea completă a sistemului nervos și cu mărirea numărului de sinapse dintre neuroni. Creierul uman fiind complet dezvoltat conține 14-16 miliarde de neuroni din care majoritatea participă activ la circuitul informațional. Acum fiecare celulă nervoasă a creierului are capacitatea de a emite 14 biți de informație pe secundă. Cu toate acestea în cursul vieții, adolescentului, dar și adultului, creierul nu folosește decât 30-40 % din posibilitatea substanței cenușii de care dispune. Grație transformărilor anatomo-fiziologice se consolidează structurile gândirii logico-formale, capacitatea de interpretare și evaluare, de planificare, de anticipare, spiritul critic și autocritic. Valorile exterioare pentru a putea fi acceptate și interiorizate, trebuie să treacă testul veridicității, pe care adolescentul îl aplică cu rigurozitate tuturor informațiilor. Dorește să ia deciziile în mod personal, orice poruncă producându-i sentimente de frustrare, chiar furie, însă este deschis pentru sugestii. Această abordare a realității va conduce la apariția atitudinilor critice față de universalitatea lumii exterioare. Ca urmare, se dezvoltă unele abilități ale activității intelectuale: capacitatea de argumentare și contra argumentare, de elaborare a unor ipoteze, de demonstrare etc., precum și dezvoltarea în planul gândirii, imaginației, memoriei și al limbajului. La această vârstă crește mult debitul verbal, fluența și flexibilitatea verbală, aceasta punând în evidență complexitatea și operativitatea structurilor intelectuale. Se conturează gândirea discursivă, iar colportarea cunoștințelor se realizează cu ajutorul memoriei logice, care atinge o dezvoltare complexă.

Un alt fenomen foarte clar semnalat de către psihologul american G.W. Allport “este acel salt calitativ în dezvoltarea conștiinței de sine care permite și stimulează declanșarea preocupărilor de auto-perfecționare”. Progresiv auto-educația dobândește supremația în raport cu educația. Noua realitate este tentantă și chiar încântătoare. “Acesta îl va propulsa pe individ într-o etapă superioară în interacțiunea cu lumea, spre o etapă nouă în procesul devenirii sale”. E ca și cum adolescentul preia puterea, dar… nu știe ce să facă cu ea. Acest moment de schimbare îl împinge la o comparare a nivelului actual al activității, conduitei și pregătirii sale, cu cel impus de noua situație. Va simți (chiar dacă nu va recunoaște) contradicția între ceea ce este și ceea ce i se cere, va resimți și va conștiențiza lipsa experienței și, inevitabil va fi cuprins de teamă și neliniște. Perfecționarea abilităților personale îl va impulsiona adesea să încerce impracticabilul sau imposibilul, uneori chiar cu riscul săvârșirii unor erori decizionale sau comportamentale.

În perioada adolescenței mijlocii, trebuie să se ia hotărâri în ceea ce privește profesia – este nevoie de încurajare și îndemn pentru luarea unei decizii corecte în funcție de vocația, interesele și abilitățile distincte ale fiecăruia.

Deoarece adolescentul este foarte preocupat de cunoaștere, iar capacitatea de învățare are un randament ridicat, trebuie să i se ofere oportunități variate de studiu, pe diverse subiecte pentru a-și lărgi cât mai mult orizontul mental. Nesatisfacerea acestor nevoi intelectuale poate produce în tânăr sentimente de frustrare sau chiar complexe de inferioritate, care în timp se pot transforma în regrete permanente ale conștiinței, acuzându-i pe cei care erau responsabili de îndeplinirea acestor nevoi.

Acum este perioada când adolescentul începe să jongleze cu ideile abstracte, descoperind adevărurile spirituale pe care și le însușește, transformându-le în tipare de viață. Pentru că adolescența este vârsta caracterizată de schimbare, este timpul cel mai prielnic de a investi în transformarea spirituală a adolescentului.

Adolescentul începe să conștientizeze faptul că plaga păcatului este rezultatul a ceea ce el este și a ceea ce el face. Natura lui păcătoasă trebuie restaurată, iar acest lucru se poate realiza doar într-un singur fel – prin jertfa mântuitoare a Domnului Isus. Adolescentul are întregul aparat mental și emoțional complet dezvoltat fiind deci capabil de a face distincție între bine și rău, între sacru și profan, și de-a lua decizia de a-și preda viața Domnului Isus. Acum încep să apară efectele evidente ale educației creștine. Dacă copilul a beneficiat de o educație creștină sănătoasă oferindu-i-se posibilitatea și cadrul necesar pentru a înțelege principiile scripturale, atunci va lua o hotărâre corectă și durabilă. Este extrem de important ca tânărul să-și formeze în mod personal convingerile religioase, deoarece cele impuse din exterior chiar dacă vor fi acceptate, ele nu vor suporta testul timpului.

Dezvoltarea psiho-mentală în toate aspectele ei devine baza dezvoltării afective. Acestea contribuind la conturarea personalității adolescentului.

4.2.2.2. Dezvoltarea afectivă

Preadolescența, perioada pasiunilor și frustrărilor afective este caracterizată de stări emoționale explozive – deseori preadolescentul își pierde controlul devenind dintr-o dată vesel și exaltat, iar în următorul moment poate cădea într-o disperare adâncă. Acesta de multe ori reacționează în unele situații în mod exagerat – râzând zgomotos sau plângând fără motiv. Fetele sunt mult mai vulnerabile din punct de vedere afectiv, exprimarea problemelor emoționale defulându-se de regulă în stări depresive. Depresia este tulburarea cel mai ades întâlnită în rândul adolescenților. Se manifestă atât la fete, cât și la băieți, prin sentimente de auto-dezapreciere, crize de plâns, ajungându-se uneori până la gânduri și tentative de sinucidere.

Exclamația “tu nu înțelegi!” adresată de regulă părinților se regăsește deseori în vocabularul preadolescentului. Adolescentul obișnuiește să îmbrace deseori “pielea unui arici” cu scopul de a-și ascunde și proteja personalitatea, care fiind în proces de dezvoltare, este sensibilă și fragilă. În astfel de momente, părinții trebuie să aibă abilitatea de a-l trata cu multă dragoste, înțelepciune și înțelegere, ajutându-l astfel să renunțe la “învelitoarea-i țepoasă”, care nu-l ajută absolut deloc în protejarea personalității, ci dimpotrivă împiedică dezvoltarea corectă a acesteia. În astfel de perioade critice, brutalizarea (verbală sau fizică) adolescentului, va crea prăpăstii afective în interiorul relației părinte-copil, care pot conduce până la destrămarea totală a armonie familiale.

Preadolescentul este pasionat și gata să răspundă impulsurilor emoționale provenite din diverse surse: scrieri, filme, relatări, experiențe, studii etc., însă trebuie ajutat să descopere și să aplice mecanismul cenzurării, filtrării acestor impulsuri care deseori sunt nesănătoase, pentru că viața este prea scurtă pentru a-l lăsa să învețe din propriile greșeli.

În perioada adolescenței mijlocii activitatea emoțională începe să devină ceva mai echilibrată – se dezvoltă o atitudine clară, conștientă și realistă față de influențele exterioare, adolescentul cultivă stăpânirea de sine, devine mult mai exigent cu propria-i persoană, simte gustul satirei, al pildei, al ironiei, emoțiile artistice rămânând într-o perioadă de evoluție intensă. Tendința expresă a adolescentului spre originalitate, combinată cu timiditatea ce-l caracterizează involuntar, dau o reacție comportamentală deviantă, afișând diverse stări negativiste, extravagante sau impulsive.

În cadrul relațiilor, adolescentul devine capabil de reciprocitate afectivă, prietenia fiind caracterizată de fidelitate și atașament, fapt care poate crea medii propice tinerilor nesinceri, care folosesc prietenia doar pentru a-și împlini interesele meschine și egoiste – adolescenții trebuie învățați să se ferească de aceste “momeli afective” distrugătoare. Sentimentele negative ca ură, invidie, repulsie, ostilitate, dispreț sunt percepute foarte intens. Relațiile dintre sexe devin mai strânse, mult mai platonice, romantice, apărând de regulă în această perioadă “prima iubire”. Adolescentul pune pasiune în toate acțiunile pe care le realizează, de aceea atât simpatia cât și prietenia capătă caracter pasional, fiind trăită la un înalt nivel tensional. Destrămarea prieteniilor este percepută și trăită ca o adevărată tragedie.

Relațiile de colegialitate extinse la nivelul întregii clase, se concentrează în adolescență pe integrarea într-un grup mixt mai restrâns, care de regulă are un mare impact asupra sistemului de valori propriu adolescentului. Acesta tinde spre independență emoțională în cadrul relațiilor familiale, atașându-se tot mai mult de grupul de vârstă.

Structura emoțională și motivațională, continuă să se dezvolte, în sensul de stabilizare completă, în adolescența târzie, când tânărul devine preocupat de întemeierea unei familii.

4.2.2.3. Conturarea personalității

Procesul formării personalității începe în copilărie, accentuându-se în adolescență și continuându-se de-a lungul întregii vieți, existând anumite perioade de restructurare majoră și stabilitate parțială. Adolescența este recunoscută a fi “laboratorul” de modelare a personalității. Tânărul deseori se confruntă cu întrebarea “cine sunt de fapt eu?”, el aflându-se într-o permanentă căutare de sine, încercând auto-descoperirea și auto-valorificarea personală.

Goethe spunea că personalitatea este bunul cel mai de preț al omului. Dar ce este personalitatea? Biblia nu oferă definiții sofisticate, ci prezintă personalitatea ca fiind omul ascuns al inimii. Ea este cea care dă valoare individului “comoara aceasta o purtăm în niște vase de lut” (2 Corinteni 4:7).

Acest subiect a fost mult abordat de-a lungul timpului, psihologii și sociologii elaborând nenumărate schițe terminologice pentru personalitatea umană. Considerăm că enunțul realizat de G. Allport este elocvent “personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului, a acelor sisteme psiho-fizice, care determină gândirea și comportamentul său caracteristic”.

Vom prezenta, în continuare, în linii generale, constituentele personalității umane, urmând să revenim asupra lor pentru a aduce sugestii de modelare și transformare a acesteia.

Ereditatea, mediul și educația sunt factori care contribuie la formarea individualității omului. Mead M. și Linton R., subliniau faptul că personalitatea poate fi definită numai în cadrul relațiilor personale și sociale. Felul propriu de a fi se formează și poate fi caracterizat numai în contextul socio-cultural în care acesta își desfășoară activitatea.

Conform lui I. Radu, personalitatea este un sistem complex format din: temperament, aptitudini și caracter.

a) Temperamentul

În procesul conturării personalității, tipul de sistem nervos care reprezintă baza anatomică a temperamentului, are o importanță deosebită. Trăsăturile temperamentale umane sunt cel mai ușor de observat și identificat. Temperamentul, un concept psihologic, exprimă gradele de activare ale energiei bio-psiho-sociale, determinate atât de secrețiile endocrine – tiroidiene și paratiroidiene-, precum și de sistemul de activare reticulară din diencefal.

Însușirile proprii ale sistemului nervos (forța, mobilitatea și echilibrul) sunt transmise ereditar de la părinte la copil prin intermediul informațiilor genetice cuprinse în structura moleculei AND. La copil, însușirile proprii ale sistemului nervos sunt rezultatul interacțiunii a informației ereditare de origine paternă (1/2 din informația moștenită) și de origine maternă. Din aceste însușiri nu toate sunt manifestabile, ci doar cele cu un caracter genetic pronunțat (factori ereditari dominanți), iar restul rămânând în stare ascunsă (factori ereditari recesivi) cu capacitatea de a fi transmise unei noi generații. Manifestarea însușirilor este influențată într-o anumită măsură de mediul înconjurător, mai ales de formele educației primite de individ în perioada copilăriei si adolescenței. Dacă tipurile de sistem nervos, care influențează temperamentul se moștenesc, educația nu poate fi moștenită ereditar de la părinți, nici din cultura poporului, nici din grupul frecventat de adolescenți, ci se dobândește prin efortul educațional al familiei, al bisericii și al școlii.

În sec. al V-lea ilustrul medic grec Hipocrates din Kos, în urma studiilor sale amănunțite asupra ființei umane a realizat o clasificare a temperamentelor, care este general recunoscută. În continuare vom realiza caracterizarea pe scurt a celor patru tipuri clasice de temperament:

Temperamentul sanguin. Adolescentului cu temperament sanguin îi place să se distreze, să stabilească relații cu diverse persoane, este extravertit, se face ușor plăcut de ceilalți, sensibil, sincer, înzestrat cu simțul umorului, prezintă înclinații spre artă, vorbește mult, greșește deseori din cauza firii sale explozive, necesită o “porție mare” și constantă de educație.

Temperamentul melancolic. Acestuia îi place să aibă sarcini clare pe care se străduiește să le îndeplinească, deseori se “hrănește” cu succesele din trecut. Adolescentul melancolic urmărește perfecțiunea, are simț artistic, este sensibil, introvertit, organizat, meticulos, pesimist.

Temperamentul coleric. Adolescentul coleric este preocupat de obținerea puterii și a controlului asupra celorlalți. Are voință puternică, are mereu planuri de viitor, este promt, pragmatic, impulsiv, optimist; îi este foarte greu să se supună unor reguli și norme impuse de aceea deseori are probleme cu autoritatea, este scandalagiu, încăpățânat, violent.

Temperamentul flegmatic. Adolescentul cu temperament flegmatic își cucerește ușor prieteni datorită umorului care-l caracterizează, este pașnic, introvertit, echilibrat, stăpân pe sine, ironic, imitator înnăscut. Datorită voinței lui puternice este încăpățânat, caustic, uneori indiferent, pesimist.

Psihologul C.G. Jung preia această ipoteză și clasifică cele patru tipuri temperamentale în : temperament introvertit – cu preocupare pentru universul interior, abstract, și temperament extravertit – captivat și interesat de lumea exterioară și de lucruri practice.

P. Hedges, realizează o argumentare consistentă a tipologiei hippocratice în cartea “Personalitate și temperament”, executând profilul detaliat al celor șaisprezece tipuri de personalitate umană.

Tipurile de sistem nervos și respectiv temperamentale rămân de-a lungul vieții aceleași, în timp ce caracterul se construiește în cadrul interacțiunii tânărului cu mediul fizic și socio-cultural, în funcție de celelalte constituente ale personalității. Aptitudinile reacționale făcând parte din patrimoniul ereditar, nu pot fi schimbate, responsabilitatea adolescentului constând în înțelegerea, acceptarea și direcționarea corectă a acestora.

Este necesar să subliniem faptul că, cantitatea de energie de care dispune adolescentul, voiciunea și dinamismul său influențează activitatea intelectuală, afectivă și comportamentală, însă nu condiționează formarea caracterului hristic.

Chiar dacă Scriptura nu prezintă schițe informaționale cu privire la conceptele psihologice, găsim pe paginile ei descrieri concrete de temperamente: felul personal al lui Pavel de a reacționa corespunde cu tipul temperamental coleric, Petru cu cel sangvinic, Toma cu cel melancolic, iar Avraam, cel plăcut și bun din fire cu temperamentul flegmatic.

Fiecare tip temperamental are diverse caracteristici care sunt catalogate ca fiind negative sau pozitive. Nu putem spune însă că unul dintre temperamente este mai bun sau mai puțin bun decât altul. Resursele sistemului nervos din zestrea genetică pot fi modelate prin puterea Cuvântului divin folosind metode înțelepte ale educație creștine.

b) Aptitudini

Cosmovici definea aptitudinile ca fiind “însușiri ale persoanei care, în ansamblul lor, explică diferențele constante între oameni în privința posibilității de a-și însuși anumite cunoștințe, priceperi și deprinderi”.

Deseori, mai ales în mediul școlar, se creează o confuzie terminologică datorită faptului că noțiunile de capacitate și aptitudine se folosesc ca fiind interschimbabile, și pentru că aptitudinile nu pot fi evaluate în mod direct, ci doar prin intermediul performanțelor, la diverse materii, deci prin intermediul capacităților. Precizăm faptul că aptitudinea se leagă în esență de potențialitatea, de

posibilitatea unui individ să ajungă la dobândirea unei capacități ridicate într-un domeniu anume (dacă are condiții optime pentru dezvoltarea acesteia), iar capacitatea psihică se referă la facultatea individului de-a realiza cu succes pe loc și la un moment dat o anumită activitate.

Realizarea unei analize a aptitudinilor după profilul psihologic are ca rezultat patru categorii aptitudinale: fizice (rezistență și forță fizică, memorie chinestezică, etc.), psihomotorii (capacitate motrică dezvoltată, exactitate în coordonarea ochi-mână, etc.), senzoriale (agerime vizuală, auditivă) și intelectuale (inteligență, predilecții matematice sau spre științele exacte etc.).

Calitățile native sau după cum le numește Biblia talanți pot fi dezvoltate prin practică corectă și consecventă, ajungându-se astfel la performanțe considerabile. Nu doar că aptitudinile înnăscute pot fi dezvoltate, dar este responsabilitatea fiecărui om să-și folosească, să pună în negoț talentele cu care Dumnezeu le-a înzestrat, pentru a lucra la lărgirea Împărăției cerului pe pământ. În ziua judecății nu vom da socoteală de talanții pe care nu i-am primit, ci de cum am știut să valorificăm ceea ce ni s-a dăruit spre administrare.

Adolescentului trebuie să i se explice în mod corect, pe înțelesul lui toate aceste lucruri pentru a-și forma o părere realistă despre sine însuși. Necunoașterea acestor adevăruri poate să nască în el complexe de inferioritate, mai ales dacă este un copil cu înzestrări native slabe.

c) Caracter

Etimologic, cuvântul caracter, care provine din greaca veche face referire la acțiunea realizării peceților sau tiparelor – inscripțiile erau gravate în metale sau piatră cu scopul de-a avea viabilitate în timp. Cu referire la persoana umană caracterul este dat de substanța interioară din care sunt alcătuite sistemele de trăsături și stilul de viață. Caracterul este “structura socio-morală a personalității, calitatea ființei sociale a omului”. Consistența interioară a omului se manifestă în relațiile interpersonale printr-un ansamblu de atitudini – valori. Atitudinea implică reacții afective, comportamentale și cognitive, care pot fi adoptate față de ceilalți oameni, față de activitatea prestată sau față de sine. În mod involuntar noi ne comunicăm caracterul în felul cum realizăm lucrurile, cum ne alegem prietenii, cum folosim cuvintele… prin cele mai mărunte și banale acțiuni abordate. Atitudinile nu trebuie confundate cu valorile. Adolescentul reacționează în afară în funcție de sistemul său interior de valori. “Omul bun scoate lucruri bune din visteria bună a inimii lui”.

În adolescență, datorită impulsului de imitare, asistăm la comportamente convenționale ce constituie o mască, care poate fi schimbată în funcție de situație. Numai situațiile de criză pot provoca reacții care ne pot ajuta să diferențiem între atitudinile circumstanțiale, reacțiile convenționale și cele care provin direct din nucleul stabil și autentic al personalității în formare. Dezvoltarea nucleului individual se realizează progresiv: punctul de plecare îl constituie faptele, care prin exercițiu dobândesc statornicie, devenind deprinderi și obiceiuri. Pentru structurarea corectă a profilului caracterial, adolescentul caută standarde de conduită, idealuri valorice sau modele umane (viabile sau eroi din istorie, reale sau fictive), după care să se orienteze. De aceea în această perioadă este foarte important ca interiorul său să fie alimentat cu principii scripturale, oferindu-i-se modelul de caracter desăvârșit – persoana Domnului Isus.

Conștientizarea și acceptarea faptului că ființele umane au o natură păcătoasă, fiind astfel limitate în raport cu modelul hristic, va conduce la formarea unei imagini de sine echilibrate, adolescentul având astfel așteptări realiste atât de la sine cât și de la ceilalți.

Principala problemă a adolescenței, în conturarea caracterului, o constituie dezvoltarea conștiinței ( identității) de sine. Este bine știut faptul că adolescența “repune problema dezvoltării conștiinței de sine, datorită pe de-o parte, modificărilor ce survin în sistemul general de cerințe ce se manifestă față de adolescent, iar pe de altă parte, datorită schimbărilor prin care trece personalitatea cu structurile și substructurile sale. De aceea, dezvoltarea conștienței de sine se complică”. Procesul de dezvoltare a caracterului nu este unul liniar. Discontinuitățile, întreruperile, sunt generate de succesive “treziri”, cu intensitate crescută, la obiectivitatea realității. Pentru adolescent este ca și cum și-ar fi scos “ochelarii fermecați” ce-i înfățișau lumea “roz”, a copilăriei, și printr-o percepție de data asta “naturală”, constatând că basmul copilăriei, existent în propria-i minte este o “ficțiune”.

La conturarea caracterului adolescentin contribuie analiza retrospectivă, privită de această dată prin ochii semimaturului. El descoperă că atotputernicii și impecabilii părinți, au de fapt slăbiciuni și defecte, că educatorii și ceilalți adulți din anturajul apropiat, sunt de asemenea imperfecți. Poate și mai important este faptul că, pentru prima dată, conștientizează lipsa identității profesionale – realitate ce înspăimântă și obsedează, generând neliniște. Chiar și într-o comunitate model, cu părinți exemplari, simțământul de insecuritate este inevitabil. Într-o primă fază adolescentul contestă copilăria și îi condamnă amăgirile, liniștea falsă și “inconștientă” pe care ea o imprimă, jenându-se de propriul trecut. Revolta se consumă, cel mai adesea în interior. În faza următoare, fără a pierde sentimentul de insecuritate, ba chiar din pricina acestuia, este adânc frământat de regretul “trezirii” și deopotrivă de nostalgia copilăriei trecute ireversibil. Efectul final fiind o stare de tensiune, de încordare, de disconfort, de anxietate manifestată de regulă în mediul familial.

În procesul conturării caracterului imaginea despre sine are un rol important, pentru că adesea adolescentul trece prin filtrul imaginii de sine principiile educaționale care-l maturizează. Din această perspectivă Larry Crabb subliniază cele două componente care constituie personalitatea umană: “eu” și “sine”, sau cum le numea S. Freud “das Ich” și “das Es”.

“Eul” însumează partea cunoscută și conștientă a personalității, locul unde se realizează activitățile psihice, unde se iau decizii raționale care mai apoi rezultă în comportament conștient. Rațiunea, sentimentul și voința sunt cele trei facultăți care îl ridică pe om deasupra celorlalte făpturi vii create de Dumnezeu.

“Sinele” reprezintă resursa ascunsă a omului care nu poate fi identificată, cu claritate, însă această forță a inconștientului nu afectează doar comportamentul (conform S. Freud), ci aici se găsesc “rădăcinile” comportamentului. Acest constituent a personalității este descris de Scriptură în cuvinte cutremurătoare “nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea”. Mișcarea New Age (conform ideilor psihologice moderne – W. James, Jung) privește “sinele” ca “parte superioară” sau “Mai Multul,” subliniind faptul că el poate fi experimentat prin concentrare și meditație, ca o entitate vie. Iar eliberarea acestor capacități inconștiente realizează transpunerea în contact direct cu forța gândurilor, având astfel putere de creare a realității. Aceștia au o percepție diferită despre “sine”, considerând că în interiorul ființei neregenerate se află ascunsă o ființă minusculă, caracterizată prin puritate și dragoste, lipsită de înclinații păcătoase, iar activarea acestei “ființe” este practicată ca o disciplină spirituală. Componentele personalității “Eu” și “Sine” dau întregului un caracter dualist pe care Pavel îl descrie în Romani 7:15, iar mai apoi mult mai detaliat în binecunoscutul pasaj din Galateni 5:16-26, unde autorul folosește termeni teologici pentru a descrie complexitatea personalității umane: duh și firea pământească.

Caracterul are fixat de ereditate limite în care să se dezvolte, dar aranjarea, modelarea și finisarea caracterului depinde și de influențele exterioare (educație formală și nonformală). Prin urmare părinții și educatorii au responsabilitatea sfântă de-a oferi copiilor mediul (fizic, afectiv și spiritual) favorabil dezvoltării unui caracter hristic.

4.2.2.4. Dezvoltarea morală

Dezvoltarea morală se realizează concomitent cu dezvoltarea caracterului. În adolescență profilul psihomoral, deși instabil cu trăsături fluctuante, tinde spre stabilitate și coerență.

Motivat de experiențe tragice experimentate personal în cadrul persecuției naziste (care a folosit metode barbare pentru a câștiga teritoriu) din 1933-1945, psihologul evreu L. Kohlberg, a fost intens preocupat de domeniul eticii. Interesul său profund și cercetările sale minuțioase l-au condus la dezvoltarea teoriei stadiilor morale, având ca punct principal de pornire studiile lui J. Piaget despre dimensiunea cognitivă a vieții psihice.

Pentru a înțelege bine procesele raționale din mintea adolescentului, vom prezenta succint sistemul stadiilor dezvoltării cognitive ale lui Piaget (1932). În urma analizei atente asupra felului în care copii aplicau regulile în cadrul jocurilor, el a observat următoarele : la vârsta de trei ani copilul începe să se joace cu alți copii, el imită acțiunile celor mai mari care sunt bazate pe diverse reguli, cu toate că nu le înțelege. El acceptă doar regulile recomandate sau impuse de către persoanele pe care le apreciază și le consideră demne de încredere; prin urmare respectul este cel care dictează autoritatea morală pe care s-o urmeze. J. Piaget a sesizat de asemenea că băieții și fetele gândesc diferit despre moralitate în funcție de maturitatea lor. Etapele de dezvoltare stadială identificate de el sunt: perioada senzorio-motorie (0-2), perioada preoperatorie (2-7/8), stadiul operațiilor concrete (7/8 – 11/12) ani și perioada operațional – formală (12/12-15/16) ani.

Deoarece subiectul acestei lucrări este axat pe perioada adolescenței, ne vom ocupa doar de detalierea ultimului stadiu. De la 11/12 ani raționamentul se desprinde de materialul concret, putând lucra cu idei abstracte. Dacă în primii ani de viață (4-10) judecata morală a copilului este heteronomă (acceptă norme, reguli, valori din afară, fără a le analiza, important fiind pentru el fapta în sine nu motivația cu care aceasta este realizată), după 11/12, copilul dobândește autonomie morală. Conform J. Piaget adolescenții devin la această vârstă gânditori logici, abstracți, care-și interiorizează argumentele raționale, idealurile estetice sau ideea de justiție socială, abia după o cercetare profundă și înțelegere a acestora.

Psihologul L. Kohlberg impresionat de distincția heteronomie-autonomie în judecata morală, a creat o serie de dileme morale, pe care le prezenta copiilor și adolescenților, încheindu-și expunerea cu câteva întrebări special create pentru a analiza și aprecia structura morală a acestora. El era interesat nu de acțiunea în sine, ci de motivația interioară a subiecților și de felul cum aceștia își argumentau răspunsul dat. Iată ce a descoperit L. Kohlberg în urma studiului detaliat.

Gândirea morală se dezvoltă progresiv. Adolescentul acceptă și interiorizează standardele morale din mediul socio-cultural, în mod gradat în urma analizei minuțioase realizate în funcție de dezvoltarea sa cognitivă și structura motivațională lăuntrică.

La început, conduita morală este acceptată din frică – copilul recunoaște autoritatea și o respectă doar pentru a evita pedeapsa (aici funcționează foarte bine sistemul pedeapsă-răsplată; nivelul unu).

Mai apoi, apare moralitatea convențională – ascultarea normelor și cerințelor morale este fundamentată pe dorința de a fi apreciat și catalogat ca fiind o persoană bună și cuminte. Deoarece puberul simte intens nevoia de afectivitate, de apartenență și securitate este interesat de calitatea relațiilor interpersonale.

În adolescență se formează sistemul propriu de valori morale. Tânărul conștientizează că regulile constituționale existente în cadrul societății, sunt relative (ele diferă de la o societate la alta și suferă modificări în timp), de aceea își va orienta conduita morală după conceptele valorice personale.

Modelul stadial propus de Kohlberg (chiar dacă a fost mult criticat) este general acceptat și folosit pentru examinarea și înțelegerea dezvoltării raționamentului moral.

Contribuția psihologului evreu în cadrul psihopedagogiei este semnificativă, dar privind-o prin prisma Scripturii este incompletă, iar aplicată rigid poate crea monștrii “morali”, deoarece Kohlberg neglijează total rolul Duhului Sfânt în procesul dezvoltării morale și a modelării voinței personale, iar principiile morale proprii pot fi, și trebuie să fie construite, în afara unui anume sistem de valori, deoarece aceasta însemnă îndoctrinare.

Cu toate că această prezentare detaliată realizată de cercetătorul evreu prezintă anumite lacune, educatorul creștin (conform 1Tes.5:21) este încurajat să studieze aceste stadii ale dezvoltării proceselor psihice și să țină cont de ele în procesul educațional, evitând aspectele lor negative.

Am relevat aceste fenomene, care sunt menționate de marea majoritate a specialiștilor, în ideea de-a justifica concepția că în perioada adolescenței se manifestă, pe un temei obiectiv – biologic, psihologic, psihosocial – o anume stare tensională aritmică în evoluția individului.

Universul adolescentin nesupravegheat de familie, biserică și școală, poate fi afectat de diverse boli psihopatologice (insuficiență mentală, maladii mentale, nevroze, psihoze, psihopatie etc.), precum și diverse crize: morală, spirituală, emoțional-afectivă (depresie, anxietate, fobie, criză de identitate, sentimente de vinovăție, complexe de inferioritate etc.). Adolescentul crescut într-un climat familial caracterizat de acceptare necondiționată, dragoste, compasiune, comunicare, precum și autoritate, va beneficia de un mediu propice pentru o dezvoltare completă și corectă. Explicarea (la timp) comprehensivă a transformărilor care se produc în universul lui în această perioadă, îl va ajuta să se înțeleagă, astfel depășind cu brio situațiile dificile. Subliniem, deci, faptul că printr-o educație realizată corect și la timp potrivit se pot evita multe anomalii comportamentale.

4.2.3. Statutul social al adolescentului

În adolescența timpurie și medie un aspect important îl constituie rolul social ce-i revine adolescentului. Acestuia i se neagă identitatea de copil, dar nu i se recunoaște capacitatea de-a îndeplini rolurile adultului, pe care o dorește cu ardoare.

Cousinet apreciază că adolescența timpurie este perioada “grației sociale”. Cu toate acestea, apar tensiuni generate de contradicția dintre idealuri, modelele sociale, sisteme valorice personale, necesitățile creative și imperativele normative sociale, deoarece în adolescent se dezvoltă un simțământ puternic al răspunderii și datoriei, al cinstei și demnității precum și sentimente patriotice. Se petrece un fel de dislocare între maturitatea biologică și cea socială, aceasta din urmă apărând după cealaltă. Acum au loc dramaticele confruntări dintre comportamentele impregnate de izbucnirile copilărești și cele așteptate de mediul social în care adolescentul își desfășoară activitatea. Paradoxul social adolescentin constă din faptul că îndrăgește distracțiile și liniștea copilăriei, dar dorește avantajele sociale (independență, autoritate, recunoaștere) ale adulților, fără a dori să-și asume vre-o responsabilitate.

Datorită conștiinței sociale care se formează în această perioadă, adolescentul simte nevoia de relații, astfel caută să se integreze în grupuri mixte, unde are posibilitatea experimentării unei societăți în miniatură. Grupul, ales după criterii preferențiale, este un mediu propice de socializare și solidificare, în care se manifestă fenomene de influență, putere, dependență psiho-socială. Simbioza de grup are o mare influență asupra conduitei sociale generale a adolescentului, acesta modelându-și sistemul de valori sau uneori chiar contopindu-l cu regulile și normele grupului. Adolescentul cu o personalitate puternică va avea capacitatea de a-și menține conduita proprie, chiar cu riscul apariției temporare a sentimentelor de inferioritate, însă cel cu înclinații afective tinde să-și piardă identitatea în interiorul grupului ajungând deseori să facă lucruri pe care în momente de liniște și singurătate nu le-ar face.

În virtutea dezvoltării complete a funcțiilor mentale ale adolescentului i se oferă atât drepturi, cât și responsabilități în cadrul societății. De acum înainte cetățeanul devine pasibil de răspundere în fața legii pentru orice comportament deviant. Adolescentul începe să-și dezvolte tot mai mult concepția proprie despre lume, ca sistem social.

Din expunerea trăsăturilor ce caracterizează vârsta adolescentină se evidențiază faptul că, aceasta este perioada cuprinsă între copilărie și maturitate. Transformările anatomice, socio-morale, emoționale, și cognitive ce au loc în această etapă de tranziție, condiționează și determină procesul de cristalizare a personalității tânărului, iar modelare caracterului său este influențată într-o măsură apreciabilă de evoluția sa pe plan fizic, psihic și social.

V. EDUCAȚIA CREȘTINĂ ÎN FAMILIE

Mandatul educațional a fost dăruit de Dumnezeu părinților care sunt ajutați în procesul formării caracterului de către educatori, profesori, păstori, evangheliști, consilieri etc., ceea ce înseamnă că educația moral-spirituală a adolescentului va fi realizată în familie, biserică, societate (școală, anturaj). Însă cea mai importantă instituție de cultivare a valorilor rămâne familia. În Faptele Apostolilor ni se prezintă rolul educațional al Bisericii – comunitatea creștină având responsabilitatea de a evangheliza pe cel pierdut și de a-l ajuta să crească pe cel mântuit.

Datorită dezvoltării societății și a complexității acesteia , educația creștină realizată în familie și biserică, nu este suficientă pentru integrarea adolescentului în societate. Instiutuțiile de învățământ (grădinița, școala, liceul, colegiul, universitatea) au funcția de a oferi educația culturală adecvată, care să ajute adolescentul în procesul integrării social-profesionale.

Instruirea realizată în instituțiile educaționale (cămin, biserică și școală), trebuie să promoveze o filosofie creștină despre lume și viață și să-l ajute pe adolescent în stabilirea unei relații personale cu Dumnezeu.

5.1. FAMILIA – LOCUL FORMĂRII CARACTERULUI CREȘTIN

Trăim într-o țară care se declară creștină, și care deși nu-și respectă sistemul de valori morale, consideră că, credința inimii se transmite din generație în generație, așa… simplu, “din mers”. Copilul este “prins” în lanțul existenței, și învață să umble, să salute, să iubească, să respecte, să ierte etc., în virtutea inerției vieții. Mamele își trimit copiii la grădiniță, apoi la școală, la liceu, cu multă împăcare interioară, având falsa siguranță că absolut tot ce trebuie să descopere odrasla lor, pentru a deveni un om matur și responsabil, îi va fi revelat în cadrul orelor petrecute în preajma educatorilor și a profesorilor, care oricum “pentru aceasta sunt plătiți”, iar Biserica are datoria de a-i familiariza cu povestirile biblice, și de a-i învăța cum să devină oameni evlavioși, cu principii morale și conduită exemplară.

Această falsă siguranță, pe care am numi-o mai degrabă ignoranță, este o plagă contagioasă a societății contemporane. Situația economică, de tranziție, are un efect dezastros asupra relațiilor familiale. Mulți părinți au devenit extrem de preocupați de felul în care ar putea să-și mai înbunătățească garderoba, apartamentul, mașina, grădina,…. uitând că formarea și modelarea caracterului propriilor lor copii, este cea mai valoroasă investiție, care va dăinui veșnic. Astfel, ei lasă responsabilitatea de a-și educa propriii copii pe seama bisericii, a școlii, sau chiar a altor rude sau vecini, neținând seama de faptul că educarea și creșterea copiilor lor nu este o simplă opțiune, ci este o poruncă, o responsabilitate divină. Uneori părinții fac greșeli grave în procesul educațional (ex. Preotul Eli), deoarece nu înțeleg ce implică calitatea de părinte. Statutul de părinte implică un complex atitudinal de dragoste, autoritate, înțelepciune, răbdare, prevedere, smerenie, blândețe, neprihănire etc. Dorim să tragem un semnal de alarmă asupra felului de abordare a adolescentului și a educației lui în familie. Părinții trebuie să înțeleagă foarte clar că odraslele lor sunt creația, proprietatea lui Dumnezeu care le-a fost dăruită pentru o vreme spre creștere și modelare. Chiar dacă Dumnezeu este Acela care țese copilul în pântecele mamei, el nu va fi perfect – David recunoaște moștenirea sa spirituală “iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea”. De aceea, ființa umană are nevoie de o transformare totală. În procesul de metamorfozare lăuntrică Dumnezeu are nevoie de cooperarea părinților care sunt datori să-și învețe copiii în legea Domnului, să semene în ogorul inimii lor sămânța Împărăției divine, crescându-i în frică și temere de Domnul. Misiunea de a crește copii și de a modela structura lor lăuntrică nu trebuie percepută doar ca responsabilitate sau datorie, ci și ca un mare privilegiu de a fi împreună lucrători cu Dumnezeu în procesul formării unui nou mădular al Trupului lui Hristos.

Timpul oferit părinților pentru creșterea și educarea copiilor lor este scurt – de la naștere până la majorare, după care rolul lor educațional nu dispare, ci datorită experienței mai bogate decât cea a tinerilor ajunși independenți și responsabili, continuă prin influențare pozitivă, sfătuire și îndemnare.

Pentru ca misiunea educării adolescenților să fie eficientă, ea necesită atât sprijinul și ajutorul lui Dumnzeu, cât și o pregătire teologică și psihopedagogică. Există însă mulți părinți, care fără aceste pregătiri, au reușit să facă față misiunii lor de părinte, numai pe baza vieții lor spirituale autentice pline de dragoste și credință.

Familia este locul unde trebuie să se creeze coordonatele corecte ale existenței, pe baza unor principii statornice de viață, ancorate în Scriptură. Modelarea caracterială necesită aportul ambilor părinți.

5.1.1. Contextul material al familiei

Pentru ca dezvoltarea psiho-spirituală a adolescentului să se poată realiza într-un mod armonios acesta are nevoie în primul rând de un loc concret pe care să-l poată numi cămin, unde să-și dorească să se întoarcă după activitățile pe care le desfășoară în societate. Acasă trebuie să fie un loc curat, cald, amenajat într-un mod potrivit, unde adolescentul să-și poată îndeplini sarcinile de care este responsabil. Ar fi de preferat ca adolescentul să aibă camera lui personală, de întreținerea căreia să fie responsabil – astfel își va dezvolta atitudini și obiceiuri de muncă.

În adolescență, se cristalizează imaginea de sine, de aceea adolescenții sunt extrem de preocupați de felul în care arată și de tipul hainelor pe care-l poartă (adolescentul preferă de regulă haine sport). Părinții trebuie să fie pregătiți să răspundă cu multă înțelepciune și flexibilitate acestei nevoi. Nu recomandăm ca părinții să împlinească toate cererile adolescenților, însă este necesar să răspundă cu înțelepciune la fiecare dorință a acestuia.

Dezvoltarea fiziologică are o mare influență asupra dezvoltării psihice, prin urmare este important ca adolescentul să aibă satisfăcute condițiile de hrană și somn (aproximativ 9 ore). Adolescentul are gusturi alimentare oscilante, de aceea este important ca părinții să-l ajute să-și educe în mod special pofta de dulciuri. Alimentația adolescentului trebuie să conțină: zaharuri asimilabile, cereale, proteine, vitamine, săruri minerale și în mod special produse lactate și fructe.

Condiția materială oferită adolescentului nu trebuie să fie exagerată, deoarece o preocupare prea intensă pentru aceasta poate diminua concentrarea asupra celorlalte dimensiuni (afectivă și spirituală) a educației.

5.1.2. Dragostea – etosul formării caracterului creștin

Dezvoltarea spirituală și implicit caracterială a adolescentului depinde în mare măsură de evoluția sa pe plan fizic și psihic. Având în vedere faptul că în această perioadă percepția afectivă este în dezvoltare, adolescentul reține în mod special atitudinile și sentimentele persoanelor cu care intră în contact nu vorbele acestora, el devenind oglinda care reflectă starea de spirit și forma caracterială a adulților în preajma cărora trăiește. Părinții trebuie să conștientizeze și să țină cont de faptul că viața afectivă și cea spirituală a adolescentului sunt entități interdependente. Relația soț – soție din cadrul familiei este definitorie pentru formarea structurii lăuntrice a adolescentului.

Modelarea caracterului este un proces complex, care necesită pe lângă adăpost, hrană, haine și multă dragoste. Deoarece latura principală a personalității adolescentului este cea afectivă, el are nevoie de dragoste necondiționată (1Corinteni 13:4-8) – dragoste care să ofere înțelegere, apreciere și acceptare indiferent de înfățișarea, calitățile sau defectele sale. Dragostea autentică este “sămânța din care răsar mai toate atributele personalității umane”, ambii părinți fiind responsabili de semănarea ei la timp. Adolescentul trebuie să știe că este iubit nu pentru că a făcut ceva bun sau a spus ceva înțelept, ci pentru simplul fapt că Dumnezeu l-a încredințat părinților săi, în chip de dar. Este important să înțelegem că un copil nu are în el capacitatea de a genera dragoste, ci doar capacitatea de a o reflecta și nevoia de a o primi. În primii ani de viață, copilul funcționează după principiul oglinzii, având abilitatea de a reflecta dragostea ce o primește de la părinți. Prin urmare, exemplul personal este extrem de important – dacă în anii copilăriei acesta a avut parte de dragoste doar atunci când a spus sau a făcut ceva bun (dragoste condiționată), în anii adolescenței va fi incapabil de a oferi dragoste necondiționată. Inima adolescentului trebuie abordată cu dragoste necondiționată, care să-i fie comunicată în funcție de vârstă. În cadrul familiei, dragostea trebuie manifestată prin priviri, atingeri, vorbe și fapte.

5.1.2.1. Forme de manifestare

Este extrem de important ca părinții să-și comunice dragostea prin afecțiune fizică. Această nevoie este simțită de adolescent, însă nu cu aceeași intensitate ca în copilărie. Manifestarea dragostei prin atingere fizică trebuie să facă parte integrantă din intimitatea căminului, în forme adecvate vârstei și sexului. De exemplu, în adolescență, băieții sunt mai rezistenți la mângâieri sau sărutări decât fetele, dar le place să se ia la trântă cu tata sau să bata palma bărbătește. La fel de important ca atingerea fizică este și contactul vizual. Este important ca în cadrul familial să se dezvolte o comunicare vizuală plăcută. Ochii pot „vorbi” într-un mod foarte „grăitor”. Ar fi de dorit ca părinții să folosească contactul vizual nu numai pentru critică, ci mai ales pentru a transmite apreciere, mulțumire, bucurie și iubire.

Pentru cultivarea unei relații de prietenie, în familie, este important ca dragostea să fie exprimată prin cuvinte de apreciere, laudă și încurajare, ori de câte ori se ivește prilejul, într-un mod natural. Având în vedere faptul că adolescența este perioada în care tânărul încearcă să se descopere pe sine (înclinațiile, aptitudinile și abilitățile sale), este important ca părinții să-l aprecieze și să-l încurajeze pentru ceea ce este, pentru eforturile și reușitele sale la învățătură, deoarece vorbele părinților vor fi interiorizate și ele vor prinde contur în comportamentul lor.

Tot în această perioadă datorită procesului de dezvoltare sexuală, adolescentul va prezenta o preocupare deosebită pentru sexul opus, de aceea, va deveni introvertit și deci, mult mai tăcut în cadrul familiei. În această perioadă adolescentul are nevoie de multă înțelegere și acceptare nu de “cicăleală” și de “predici lungi”.

Pentru o comunicare eficientă între părinți și adolescent, pentru întreținerea unui dialog profund și sincer, se sugerează ca părinții să aplice următoarele metode:

Să folosească momentele bune (de bucurie și împlinire) pentru a încuraja adolescentul să vă destăinuie lumea lui. Întrebarea cum îi merge inimii tale? adresată cu căldură în glas și dragoste în priviri, cu siguranță va primi răspuns.

Să-și facă timp pentru a-i pune astfel de întrebări și pentru a primi răspuns.

Când adolescentul vrea să vă vorbească, să manifeste interes pentru el și problema lui; să-și întrerupă orice activitate, pentru a-l privi și a-l asculta cu multă atenție.

Chiar dacă uneori ceea ce el comunică este banal, lipsit de importanță, să nu râdă de el, ci să aprecieze faptul că a ales să împărtășească ideile lui cu părinții.

Când are vreo problemă, este foarte important să fie ascultat, chiar dacă face greșeli de exprimare sau a acționat greșit, nu este bine să fie întrerupt pentru a-l corecta sau pentru a-i prezenta punctul de vedere corect.

Nu trebuie ca părinții să găsească soluții la problemele cu care se confruntă, dar adolescentul are nevoie de comunicare și îndrumare. După ce părintele îl va fi ascultat cu multă atenție, el poate să-i prezinte câteva moduri de rezolvare a problemei, cât și consecințele “logice” ale acestor rezolvări, după care îl va lăsa să aleagă.

Este bine ca părintele să respecte hotărârea pe care o ia adolescentul și să nu încerce să-i impună varianta personală pe care o consideră ideală.

Părinții vor investi timp, dragoste și compasiune pentru a avea cât mai des discuții oneste și deschise cu adolescentul despre toate domeniile din universul lui.

Este important să păstrăm relații de prietenie profunde și stabile în familie. Aceasta implică nu doar o comunicare bună și o relație afectivă plăcută, ci și sacrificiu, slujire față de ceilalți membri ai familiei, deoarece dragostea nu este doar sentiment, ci și slujire. Actele de slujire (făcute din dragoste și cu dragoste) trebuie să fie potrivite vârstei copilului. Adolescentul trebuie ajutat doar atunci când el nu se poate ajuta singur, slujirea acestuia reprezentând doar un model pentru a-l pregăti să se descurce singur și apoi la rândul său să poată sluji celor din jur. Dragostea care se sacrifică, nu va dărui doar pentru acoperirea nevoilor materiale și fizice ale adolescentului, ci va sacrifica atât cât va fi nevoie pentru dezvoltarea unui caracter creștin. Adolescenții percep dragostea lui Dumnezeu prin prisma dragostei care li se oferă în familie, de aceea este important ca în cadrul familiei relațiile să fie scăldate în dragostea agape.

Constantin Neamțu subliniază în cartea sa Comunicare sau înstrăinare importanța echilibrului afectiv pe care părinții trebuie să-l ofere adolescentului, pentru dezvoltarea unei imagini de sine corecte. Lipsa de afectivitate în familie îl poate face pe adolescent să devină închis și rezervat, iar izolarea sa poate dezvolta un reflex de apărare accentuat, manifestat cu timpul prin agresivitate și violență. Hrana afectivă insuficientă sau de proastă calitate poate da naștere la devieri grave de comportament (protest, răzvrătire, furie…). Astfel climatul familial are un rol decisiv în formarea personalității adolescentului.

5.1.2.2. Respect

Este vital ca părinții în calitate de olari ai lui Dumnezeu, să-și îndeplinească slujba cu dragoste curată, autentică, neegoistă, iertătoare, dar și cu respect pentru lutul care li s-a încredințat pentru o vreme spre modelare. Părinții sunt responsabili de a-i conștientiza pe copii de autoritatea pe care Dumnezeu a delegat-o părinților. Adolescentul trebuie să înțeleagă că Dumnezeu a ales să-și manifeste autoritatea, protecția și binecuvântarea prin părinții săi. Acest mandat divin (de creștere și educare) trebuie realizat cu multă smerenie, evlavie, dragoste, dăruire, autoritate, dar și cu adânc respect pentru minunea creată de Dumnezeu – copilul.

Așa cum pentru a se dezvolta corect adolescentul are nevoie de condiții materiale și un mediu afectiv plin de dragoste, el are o profundă nevoie de a fi respectat. Isus atrage atenția asupra atitudinii de desconsiderare față de copil, interzicând-o: “Feriți-vă să nu defăimați nici măcar pe unul din acești micuți…” Astfel, Biblia interzice în mod categoric glumele de prost gust pe seama adolescenților (care i-ar putea distruge sentimentul valorii personale) sau evidențierea constantă a defectelor și greșelilor lui. Adolescentul nu trebuie privit ca obiect pe seama căruia poți să te distrezi atunci când ești abătut și trist, ci el trebuie privit ca o comoară creată de Dumnezeu și dăruită părinților pentru a fi ajutat și modelat. Respectul acordat de părinți adolescenților nu trebuie confundat cu răsfățul (adică împlinirea tuturor capriciilor și mofturilor adolescentine – acest lucru fiind condamnat de Scriptură), ci trebuie să fie o atitudine interioară de considerație și apreciere permanentă – chiar și atunci când adolescentul greșește. Respectul și dragostea părintească nu trebuie însă să-l scutească pe adolescent de consecințele comportamentului lui. Adolescenții vor descoperi valoarea respectului și o vor putea folosi în raport cu ceilalți, doar dacă o vor vedea în părinții lor.

5.1.3. Învățătura și disciplina

Părinții ar trebui să vadă în copiii lor oaspeții cei mai de onoare ai casei, veniți din Împărăția Cerurilor, care au o vizită prelungită (18-20 ani) în căminul lor. Aceștia trebuie învățați cum să se poarte pe planeta Pământ, pentru a ajuta la realizarea lărgirii Împărăției Divine pe Terra. Acești oaspeți solicită o atenție specială plină de compasiune, prețuire și îngrijire, pentru a se putea dezvolta armonios, iar pentru a putea învăța și discerne principiile în conformitate cu care funcționează întreaga creație, ei au nevoie de educație, instruire, călăuzire, îndrumare și corecție.

După ce s-a pregătit oaspeților o ambianță optimă pentru nevoile fiziologice (cadrul fizic) și pentru complexitatea lor lăuntrică (mediul afectiv), se poate începe educația creștină a acestora, care ar trebui să fie direcționată pe trei coordonate: trup, minte și inimă.

Pentru ca în urma procesului educațional din cadrul familiei, să se obțină rezultatele promise de Dumnezeu, acest proces trebuie realizat după standardul prezentat în Scriptură. O condiție de bază a formării caracteriale este: dezvoltarea unei imagini de sine biblică. Adolescentul trebuie să se înțeleagă pe el însuși în lumina Adevărului Absolut. Biblia ne spune că noi moștenim o natură păcătoasă și avem nevoie de îndurare, mila și iertarea lui Dumnezeu. Păcatele și greșelile noastre pot fi iertate doar acceptând în mod personal jertfa Domnului Isus. Prin urmare, educația creștină trebuie să fie axată pe crucea lui Hristos și efectele ei.

R.C.Solomon consideră că începând cu vârsta de zece ani, putem vorbi copilului despre nașterea din nou sau regenerarea spirituală, deci, chiar și preadolescenții au maturitatea necesară pentru a conștientiza moștenirea naturii păcătoase și necesitatea intervenției sângelui hristic – singurul care poate oferi iertarea păcatelor. El poate înțelege că oricât de curat și frumos ar vrea să trăiască, doar prin propriile-i resurse, nu va reuși niciodată să fie cu adevărat plăcut Domnului, de aceea este necesar să-și dorească cu toată ființa intervenția divină, a Duhului Sfânt, care îi va da puterea de transformare, de prefacere prin înnoirea minții după chipul lui Hristos. Acest proces de metamorfozare începe cu nașterea din nou (conștientizarea profundă a naturii păcătoase, care conduce spre căință și acceptare a jertfei lui Hristos. În momentul când el acceptă mântuirea oferită de Dumnezeu, primește iertarea păcatelor, prin sângele Domnului Isus. Este important ca prin educația creștină din familie, părintele să fie alături de adolescent în procesul creșterii spirituale însoțite de lupte lăuntrice dintre trup și duh. Adolescentul trebuie să înțeleagă că acest proces va fi unul continuu, zilnic, implicând frângere și suferință, pentru că “viața se naște din moarte și victoria din înfrângere”.

Metamorfoza activă a lăuntrului se desfășoară într-un organism adolescentin, care suferă nenumărate transformări fizice, ce trebuie înțelese și acceptate de către adolescent: dureri musculare, dureri de cap, nevoia accentuată de odihnă, variația poftei de mâncare, apariția accneii etc., astfel peste luptele lăuntrice se suprapun și marile transformări biologice. Temerea și frământarea interioară a acestuia poate cauza apariția complexelor de inferioritate. De aceea, ar fi ideal ca părinții să cunoască întreg procesul de dezvoltare biologică al adolescentului pentru a-l putea explica acestuia, ca adolescentul să poată înțelege transformările ce au loc în organismul lui. Desigur, puțini părinți cunosc etapele de dezvoltare stadială pe plan fizic și caracteristicile fiecărei etape în parte, dar cel mai de preț ajutor este acela de a fi alături de el cu o vorbă bună, cu o încurajare, cu o comunicare deschisă de la suflet la suflet, ori de câte ori este posibil. Apoi, adolescentul mai trebuie învățat să-și respecte trupul să-l îngrijească și să-l prețuiască, deoarece acesta este templul Duhului Sfânt.

5.1.3.1. Metode și activități formative

Părinții interesați în dezvoltarea caracterului adolescentului lor ar trebui să creeze sau să ofere un mediu în care adolescentul să aibă oportunitatea de a-și dezvolta abilitățile personale – diverse responsabilități practice, intelectuale sau sociale, cum ar fi posibilitatea de a frecventa grupuri creștine sau cluburi în cadrul cărora se urmărește dezvoltarea creativității (studiu, muzică, teatru, pictură, sculptură), vizitarea orfelinatelor sau azilelor, posibilitatea de a împrumuta cărți de la o bibliotecă creștină etc. – aceste activități vor contribui la formarea sentimentului de responsabilitate, precum și la descoperirea și dezvoltarea aptitudinilor sale. Metodele formative folosite în cadrul familiei trebuie să fie creative și variate, în funcție de vârsta biologică și capacitatea de înțelegere a copilului.

J.R. Slaughter propune diverse metode formative pe care părinții le pot aplica în cadrul procesului educațional realizat în familie:

1. Metoda programată –urmărește modelarea caracterului prin diverse activități realizate sistematic în cadrul familiei. Exemplul personal este cea mai puternică armă din arsenalul pedagogic al părinților. Metoda planificată caută să folosească cu un scop instructiv-educativ momentele devoționale ale familiei, părtășia din timpul meselor, rugăciunea și lectura dinainte de culcare. Timpul devoțional al familiei trebuie să aibă următoarele caracteristici:

să fie planificat sistematic și respectat.

să fie în concordanță cu nevoile specifice ale familiei folosind situațiile din casă pentru a face aplicații biblice

explicarea principiilor și a adevărurilor scripturale să fie comunicate pe înțelesul adolescentului, pentru ca acesta să le înțeleagă cu ușurință, cu scopul de a de a le interioriza și aplica

să existe flexibilitate în caz de nevoie (rigiditatea are rezultate opuse celor scontate)

Nu trebuie transformat acest timp în oră de mustrare jignitoare la adresa adolescentului, ci el trebuie să fie plăcut (nu prea lung sau prea teologic)

2. Metoda spontană, care prevede folosirea tuturor ocaziilor neașteptate (accidente, moarte, naștere, excursii, tabere, conflicte etc.) din familie, pentru a-l învăța pe adolescent adevăruri scripturale și principii de viață creștină.

Având în vedere faptul că adolescentul are un stil de viață rapid este necesar ca studiul Scripturii din cadrul familie să fie caracterizat prin vitalitate și bună dispoziție.

Robert J. Choun prezintă câteva activități care pot fi folosite într-un stil eficient în cadrul familial pentru învățarea adevărurilor spirituale:

Activități de artă – îl vor ajuta pe adolescent să-și descopere abilitățile artistice prin realizarea unor lucrări de artă (benzi colorate cu versete biblice, colaje, hărți, tablouri…).

Scriere creativă – este o cale excelentă de a-l ajuta pe adolescent să-și concentreze toată puterea (mintală, afectivă, creativă și analizatoare) asupra unui pasaj biblic pentru a realiza pe marginea lui o parabolă, o dramă, un rezumat, o rugăciune sau un psalm.

Activități de exersare a capacităților de exprimare – adolescentul va avea responsabilitatea de a conduce uneori timpul devoțional din cadrul familiei, pentru a-și forma capacitatea de prezentare oratorică și argumentativă.

Activități muzicale – adolescentul va fi încurajat să compună diverse versuri de laudă pentru Dumnezeu, folosindu-se de istoria binecuvântării lui Dumnezeu din familia dumneavoastră; faceți-vă timp să vă închinați împreună Domnului, prin cântare.

Teatru, pantomimă și jocuri creștine – adolescentul nu mai are răbdarea de a asculta povestirile biblice citite de părinți, de aceea este amuzant și plăcut ca el să pună în scenă diverse istorioare biblice pe care le-a citit în prealabil; astfel de activități sporesc mult creativitatea buna dispoziție și simțul artistic al adolescentului. Acestea pot face ca învățarea principiilor biblice să fie distractivă.

5.1.3.2. Valoarea trupului

Datorită maturizării sexuale adolescentul va simți puternic impulsul sexual. Este extrem de important ca educația sexuală să fie realizată de către părinți în lumina principiilor scripturale. Acest lucru îl va ajuta mult să înțeleagă

valoarea curăției la nivel de gânduri și la nivel de trup, ca parte integrantă a caracterului hristic. Jim Burns prezintă în cartea sa o listă variată de subiecte pe care părinții le pot dezbate în cadrul educației sexuale realizate în familie.

Biblia ne spune că sexul este un dar minunat, oferit de Dumnezeu pentru a se realiza continuitatea vieții, și spre a aduce unitate și satisfacție în cuplul soț-soție. Dumnezeu a stabilit de asemenea un cadru concret în care misterul sexualității trebuie descoperit, și anume strict între soț – soție. În afara acestui perimetru relațiile sexuale sunt numite adulter, având ca rezultat o împlinire și satisfacție falsă, de moment, urmată de sentimente de vinovăție și confuzie ce scad vertiginos respectul și valoarea de sine. Astfel de relații sexuale (în afara cuplului) sunt condamnate și interzise de scriptură, fiind considerate păcat, iar păcatul distruge relația noastră cu Dumnezeu. Adolescentul trebuie atenționat că el este responsabil înaintea lui Dumnezeu de curăția întregului său trup, și că, abstinența sexuală înainte de căsătorie nu va avea urmări nefavorabile asupra funcțiilor sale sexuale.

Adolescentul trebuie încurajat să-și stabilească granițe și standarde morale pe care să le respecte, deoarece impulsul sexual poate și trebuie să fie stăpânit.

5.1.3.3. Valorile spirituale ca temelie a caracterului

Dacă privim cu atenție în Scriptură, vom putea extrage un principiu autentic în ceea ce privește comportamentul uman. Scriptura ne prezintă foarte clar faptul că “omul bun scoate lucruri bune din visteria bună a inimi lui, dar omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui” și “din prisosul inimii vorbește gura”- din aceste versete putem deduce foarte simplu faptul că vorbele, atitudinile și faptele noastre își au originea în visteria inimii.

Acum înțelegem că pentru modelarea caracterului nu vom încerca să corectăm limbajul sau comportamentul adolescentului, ci vom lucra la rădăcina acestora. Pentru a putea forma și direcționa corect dezvoltarea structurii caracteriale, educația creștină trebuie să se adreseze în mod special inimii și minții adolescentului.

Mintea are ca instrument rațiunea care folosește ca principiu coordonator Adevărul și Binele, iar inima se comunică prin sentimente, emoții, care se coordonează după principiul frumosului, plăcutului.

În această perioadă adolescentul pune la îndoială existența lui Dumnezeu, ceea ce semnalează o căutare interioară zbuciumată și dureroasă, a adevărului; el va realiza o analiză intensă a sistemului de valori morale a celor din jur, cu scopul de a-și forma un nucleu propriu de adevăruri, valori și idealuri morale. Adolescentul trebuie ajutat să înțeleagă că lumea în care trăiește se ghidează după standarde și principii etice gândite și formate de oameni corupți, binele și adevărul fiind astfel relative. Dar, Împărăția lui Dumnezeu se fundamentează pe absoluturile lui Dumnezeu concretizate în legile și poruncile Lui, date nouă în Scriptură.

Sfânta Scriptură scoate în evidență responsabilitatea părinților de a-și învăța copiii căile Domnului. Ei sunt principalii responsabili de procesul educațional care are ca scop formarea unui caracter creștin, fundamentat pe Adevărul Absolut al Bibliei. Atunci când vorbim de procesul de învățare al adolescenților trebuie să ținem cont de cele două aspecte ale acestui proces: rolul informativ și cel formativ. Părinții au datoria de a vorbi adolescenților despre principii biblice precum: autoritate, cinstire, ascultare, perseverență, frica de Domnul, neprihănire etc., toate acestea fiind demonstrate în trăirea lor de fiecare zi.

Pentru ca aceste principii spirituale să poată fi interiorizate de adolescenți ele vor fi repetate mereu și întărite prin exemplul personal (Deuteronom 6:7). Neconcordanța dintre învățătura pe care o dau părinții și faptele lor va fi repede observată de adolescenți, aceștia pierzându-și încrederea și respectul față de părinți. Transmiterea mesajelor duble (una zic, și alta fac) îi îndrumă indirect pe adolescenți spre o viață duplicitară și deci un caracter „schizofrenic”, potrivit căruia duminica avem un comportament de creștin, iar în timpul săptămânii se poate și altfel, deoarece așa am văzut la părinți.

Părinții trebuie să ceară multă înțelepciune de sus pentru a ști cum să schimbe strategia de comunicare a principiilor creștine în funcție de vârsta și capacitatea de înțelegere a copilului. Principiile rămân aceleași, doar felul și profunzimea explicațiilor se vor schimba, pentru ca adolescentul să le poată înțelege cu toată puterea sa rațională, și în toată profunzimea inimii lui.

Cuvântul lui Dumnezeu va constitui temelia, deoarece acesta este una din cele mai puternice arme cu care va putea învinge ispita (Evrei 4:12), iar întipărirea poruncilor, legilor și rânduielilor biblice “în mintea copiilor” trebuie să fie o acțiune prioritară în viața de familie. Atunci când Domnul Isus a fost ispitit, El Și-a început răspunsul de fiecare dată cu: ”este scris…”, și astfel a biruit ispita. Deci, responsabilitatea supremă a părinților este să prezinte copiilor prețioasele comori ale lui Dumnezeu, să stimuleze în ei dorința de a descoperi valorile ascunse în revelația divină, și să-i ajute să înțeleagă importanța dimensiunii spirituale a vieții.

Părinții, în munca de educare vor dovedi tact, iar prin înțelepciunea de sus și prin propria lor viață îi vor arăta adolescentului beneficiile interiorizării valorilor lui Dumnezeu concretizate în legile și poruncile Lui care astfel vor deveni principiile lor de viață. Biblia prezintă o gamă largă de pietre prețioase care trebuie acumulate în visteria inimii pentru a putea trăi o viață plăcută Domnului. Vom prezenta în continuare câteva grupe de valori despre pe care părinții ar trebui să vorbească adolescenților și pe care ar trebui să le practice împreună.

Apostolul Pavel ne prezintă cele trei valori eterne care stau la baza vieții spirituale “acum dar rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. Ele ajută și direcționează dezvoltarea identității spirituale a adolescentului. Cele trei nestemate conferă caracterului rezistență și dăinuire, ele reprezentând esența interioară a omului lăuntric.

Dragostea

Suprema valoare spirituală este dragostea. Ea este legătura desăvârșirii, care unește totul într-o armonie perfectă, iar dragostea este ea însăși împlinirea legii, dragostea este însuși Dumnezeu.

Până acum (în subcapitolul Universul adolescentului) am vorbit despre dragostea necondiționată, dragostea storgē, dragoste pe care părinții trebuie s-o acorde copiilor pentru o dezvoltare sănătoasă, acum însă dorim să prezentăm dragostea creștină (agape), care este cea mai mare valoare spirituală, pe care adolescentul trebuie s-o adune în visteria inimii sale și s-o păstreze cu mare atenție. Păstrarea aceasta nu se referă la o conservare a dragostei pentru propria persoană (atitudine egoistă), ci ea trebuie înțeleasă ca o îngrijire atentă acordată dragostei, într-o “inimă curată și într-un cuget bun”, cu scopul de a putea fi dăruită altora. Sursa dragostei creștine este Dumnezeu. Chiar dacă acasă adolescentul nu a beneficiat de dragostea storgē, el poate înțelege că Dumnezeu este cel care ne iubește necondiționat și ne dă puterea de a manifesta dragoste față de cei din jur. Adolescentul poate înțelege că dragostea nu înseamnă un fior intens simțit în inimă, ci dragostea agape te îndeamnă la acțiune. A iubi înseamnă a avea îndelungă răbdare față de cei care îți greșesc, a fi plin de bunătate față de aproapele nostru, a-i trata în mod amabil și politicos pe toți oamenii, a renunța la interesele proprii și a fi interesat de folosul celorlalți, a ne controla impulsurile nervoase, cum ar fi mânia, a evita să gândești rău împotriva altora, a te bucura de reușitele altora, a acoperi greșelile celor din jur, a spera totdeauna spre mai bine și a fi întotdeauna pregătit să suferi pentru celălalt. Astfel dragostea nu este doar un sentiment interior, ci este substanța, forța ce coordonează atitudinile noastre față de noi înșine și față de semeni. Dragostea ca atitudine trebuie adoptată în mod personal și conștient, iar practicarea ei în mod constant va deveni o trăsătură de caracter.

Adolescentul trebuie să cunoască întreg adevărul despre dragostea creștină. Este important să subliniem faptul că izvorul dragostei creștine este Dumnezeu și modelul suprem de dragoste este Domnul Isus Hristos, iar dragostea manifestată nu este o opțiune, ci o poruncă divină dată de Fiul lui Dumnezeu – “vă dau o poruncă nouă : să vă iubiți unii pe alții cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții”- și o caracteristică definitorie a creștinilor – “prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții”. Adolescenții trebuie încurajați să practice zilnic dragostea creștină față de toți oamenii (chiar și față de cei mai greu de iubit) și atunci când simt că nu mai au putere s-o manifeste, ei trebuie să se întoarcă din nou la Sursă pentru a-și lua noi provizii – acest lucru se realizează în și prin rugăciune. Prin urmare, părinții trebuie să împletească în mod constant învățătura cu practica, și ambele cu multă rugăciune, pentru a-i ajuta pe adolescenți să se dezvolte armonios din punct de vedere spiritual, fapt care va conduce cu siguranță la un comportament frumos și plăcut.

Credința

Credința nu se transmite genetic de la părinte la copil, de aceea este necesar ca părintele să-l ajute pe adolescent să descopere în mod personal și să interiorizeze credința adevărată, autentică (credința în Dumnezeu – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – și în promisiunile sale). Există astăzi în lume o gamă extrem de variată de credințe false – credințe în dumnezei străini (Budha, Mahomed, …..), în bunuri materiale, în forța universală și putere socială, în inteligența personală – care determină comportamente bizare sau egocentrice. Adolescentul trebuie ajutat să înțeleagă faptul că gândurile, vorbele, atitudinile și faptele sunt consecințele credinței sale interioare, fapt pentru care este extrem de important ca el să-și formeze și să-și dezvolte o credință bună, reală, autentică, care să fie bazată pe adevărul Scripturii. Pentru ca adolescentul să-și poată însuși credința creștină el trebuie să aibă un exemplu viu de credință autentică, precum și învățătură, îndrumare și călăuzire în lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

Valoarea credinței este dată de obiectul acesteia, astfel credința autentică trebuie să fie centrată pe Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și pe promisiunile divine. William Barclay definea credința ca fiind “o încredere absolută, predarea absolută, încredințarea absolută, ascultarea absolută de Isus Hristos”. Profunzimea credinței este determinată de adâncimea cunoașterii de Dumnezeu, deci, dacă părinții își doresc ca adolescentul să aibă o credință puternică și temeinică trebuie să-l ajute să-și dezvolte cunoașterea despre Dumnezeu și a lui Dumnezeu – aceasta se poate realiza prin citirea Bibliei, meditarea asupra ei și memorarea și dezvoltarea unei relații personale cu Dumnezeu prin rugăciune.

Deoarece credința creștină fără acțiune este moartă, este fără sens ea trebuie să fie un element activ care se exprimă prin faptă. Prin urmare întreg comportamentul nostru este determinat de credința noastră. Credința este substanța definitorie pentru procesul de formare a identității spirituale, ea fiind cea care determină caracterul. Observăm că această valoare spirituală nu este un concept abstract ce aparține strict tărâmului spiritual, ci este și o atitudine, credința creștină activă ne va conduce spre o viață de ascultare și credincioșie față de Dumnezeu și față de ceilalți fii ai Lui, la o stare de mulțumire, de împlinire, pace lăuntrică, și bună dispoziție…

Pentru ca adolescentul să înțeleagă profund și clar felul în care credința îndeamnă la acțiune ni se pot prezenta exemple biblice de oameni care au acționat în baza credinței lor: patriarhul Avraam, Iosif, precum și cei trei tineri din valea Dura.

Avraam. Aproape o treime din versetele capitolului 11 din Evrei îl descriu pe Avraam ca fiind omul care a trăit și a acționat în baza credinței pe care o avea în Dumnezeu. Credința din inimă l-a determinat la ascultare permanentă față de Dumnezeu – El își deschidea inima zilnic pentru ca să poată auzi și înțelege vocea Domnului. Credința în inima lui Avraam creștea în funcție de felul cum împlinea ceea ce Domnul îi spunea („mușchii” credinței se întăresc prin ascultarea activă a Cuvântului – Romani 10:17); credința lui era una reală și puternică, deoarece era ancorată în credincioșia lui Dumnezeu, iar această credință (care nu înșeală) l-a ajutat să ducă o viață plină de binecuvântarea prezenței lui Dumnezeu.

Iosif. Iacov iubea foarte mult pe Iosif (din pricina mamei lui, Rahela, și “pentru că îl născuse la bătrânețe” Gen 37:3), și de aceea l-a tratat într-un mod diferit de toți ceilalți fii ai săi. Iosif a acceptat cu plăcere poziția lui de preferat al tatălui, fapt care a stârnit invidie în frații lui mai mari. Acest mediu afectiv, rezervat special pentru Iosif, l-a ajutat să dezvolte o relație personală cu Dumnezeu, dar și o inimă răsfățată. Ura fraților lui Iosif a fost așa de puternică încât au dorit să-l omoare, dar Domnul a fost cel care l-a păzit și astfel Iosif ajunge rob în Egipt. Aici putem observa clar relația lui intimă și personală cu Dumnezeu, bazată pe credința în Dumnezeu, născută și dezvoltată în casa părintească. În baza acestei credințe active, care a rodit în el frică de Domnul, Iosif și-a păstrat curăția trupească, refuzând oferta soției lui Potifar (stăpânul său), și a fost aruncat în închisoare.

Privind spre exemplul lui Iosif, adolescentul va înțelege un principiu valoros al vieții de credință: uneori acționând după valorile etice ale lui Dumnezeu, este posibil ca aparent să o ducem mult mai rău decât dacă nu am fi ascultat de legea Domnului. În astfel de situații nădejdea în promisiunile lui Dumnezeune întărește să avem o viață plină de pace, liniște și mulțumire.

Chiar și în închisoare Iosif a rămas ascultător și supus lui Dumnezeu – acest lucru demonstrează profunzimea credinței sale. În ziua hotărâtă de Dumnezeu el a fost dus înaintea lui Faraon pentru a tâlcui visul straniu al împăratului. Este minunat să privim atitudinea pe care Iosif o are față de darul primit de la Dumnezeu – plin de smerenie și reverență el recunoaște în fața împăratului că talentul nu este al său, ci Dumnezeu este cel care i l-a dăruit. El nu încearcă nici o clipă să atragă privirile lui Faraon asupra sa (cu toate că ar fi avut nevoie de considerația și compasiunea împăratului pentru a putea fi eliberat), ci el lasă ca toată slava și cinstea să fie aduse Domnului. Vedem în continuare cum felul lui Iosif de a gândi și de a se comporta a fost răsplătit de Dumnezeu într-un mod minunat.

Exemplul tinerilor Șadrac, Meșag și Abednego (tineri israeliți duși în robia babiloniană) este extrem de grăitor pentru zilele noastre. Tot mai mulți tineri, datorită situației economice specifice perioadei de tranziție din țara noastră, aleg să părăsească casa și țara pentru a lucra în străinătate. Cei trei tineri israeliți, departe de ochii părinților, a preoților și a bătrânilor lui Israel, pierduți oarecum în rândurile elitei poporului babilonian, sunt puși în fața unei alegeri: închinarea înaintea chipului de aur ridicat din porunca împăratului Nebucadnețar în valea Dura, sau moartea în cuptorul încins de șapte ori. Credința a fost cea care le-a dat tăria de a se împotrivi poruncii împăratului, care le cerea închinare la idoli.

Astăzi celor mai mulți adolescenți nu li se cere să se închine propriu-zis unor “chipuri de aur”, dar există nenumărați idoli (bani, influență, compromis, imoralitate, ipocrizie, droguri, alcool, vorbire de rău, mândrie etc.) cărora li se face multă publicitate și care cer slujire totală. Părinții trebuie să nu uite că ei nu-și vor putea obliga copii (decât poate până la o anumită vârstă) să nu se închine acestor dumnezei străini, dar credința așezată cu multă grijă și consecvență în inimile lor, va avea puterea de a-i feri de idolatrie spirituală. Spre deosebire de credință, credincioșia este o trăsătură de caracter care mai poate fi descrisă ca fidelitate, perseverență, loialitate sau statornicie, valori de care are nevoie zilnic atât adolescentul, cât și adultul.

Nădejdea sau speranța este fructul credinței; credința este baza realității eterne care oferă o speranță reală. Nădejdea este puterea care dă încredere spre a mai face un pas, spre a mai încerca, chiar dacă realitatea materială sau evenimentele petrecute în ea ne sunt potrivnice.

John Maxwell subliniază în cartea sa: Cum să devii o persoană cu influență, necesitatea speranței în inima omului pentru existența sa: “un om poate trăi 40 de zile fără mâncare, 4 zile fără apă, 4 minute fără aer, dar doar 4 secunde fără speranță”. Înțelegem astfel importanța speranței în viața adolescentului; ea este cea care generează entuziasm și încurajează, cea care dă energie aspirațiilor, bună dispoziție și bucurie în acțiune.

Având în vedere faptul că nădejdea se naște din esența credinței, ea trebuie să aibă ca suport promisiunile lui Dumnezeu. Adolescentul trebuie să înțeleagă faptul că va veni o zi când Dumnezeu va împlini față de el toate lucrurile promise în Scriptură, de aceea este important să aibă o vorbire curată, o purtare cuviincioasă, dragoste neprefăcută, iar credința să o păstreze într-o minte curată. Adolescentul care dezvoltă o credință activă în Hristos va beneficia de o nădejde reală care îl va ajuta să înțeleagă faptul că integritatea personală nu trebuie stabilită în funcție de standardul promovat de lume, ci în conformitate cu principiile revelației speciale.

Considerăm că argumentele biblice sunt convingătoare pentru a motiva pe agenții educaționali să nu-și irosească timpul în înființarea și repetarea unor duzine de reguli stricte, prin care să corecteze diverse vorbe, atitudini și fapte ale adolescenților, ci să înceapă să-i ajute în procesul de colecționare a comorilor eterne – dragostea, credința și nădejdea, ca temelie spirituală a unui caracter hristic.

5.1.4. Autoritatea părintească și responsabilitatea adolescentului

Prin prezentarea realizată în capitolul doi al acestei lucrări, s-a arătat faptul că adolescentul are întregul aparat mental și afectiv necesar pentru a înțelege ce este neprihănirea, frica de Domnul, ascultarea de părinți etc., ceea ce este bine înaintea Domnului. Educația creștină dorește să conducă adolescentul la ascultare. El va înțelege ordinea stabilită de Dumnezeu în familie (Dumnezeu – părinți – copil) și va putea asculta cu inima plină de bucurie și pace îndemnul și sfatul părintesc, înțelegând că supunându-se părinților, el se supune de fapt Domnului. Apoi, neascultarea de părinți este lipsă de respect (păcat) în primul rând față de Dumnezeu și apoi față de părinți. Este bine ca adolescentul să înțeleagă că ascultarea de părinți este în primul rând o poruncă divină, ce trebuie respectată, încălcarea ei atrăgând după sine mânia lui Dumnezeu. Înțelegând lucrurile în felul acesta, inima adolescentului se va umplea de frica de Domnul, care va diminua progresiv frica de oameni, despre care Biblia ne spune că este o cursă, o piedică în trăirea unei vieți plăcute Domnului.

Educația creștină înseamnă în primul rând învățătură, instruire, călăuzire, dar urmărind exemplul Domnului Isus (Învățătorul Suprem), ea cuprinde și disciplină, corecție și pedeapsă. Termenul grecesc paideia întâlnit în greaca clasică poate fi interpretat ca instrucție, educație, însă în greaca biblică i se adaugă sensul de disciplinare cu caracter profilactic și corectare severă. Conceptul biblic de paideia înmănunchează un întreg ansamblu de acțiuni (instruire, îndrumare, sfătuire, corectare, disciplinare, creștere, formare, mustrare etc.) care folosite cu dragoste, flexibilitate, creativitate, dar și autoritate, dau rezultate favorabile în procesul modelării caracterului.

Disciplinarea este acțiunea complexă de îndreptare a persoanei, care cuprinde: disciplinarea preventivă și disciplinarea punitivă. Pentru realizarea disciplinării preventive (pozitivă), se vor folosi diverse tipuri de comunicare: forța exemplului demn de urmat, sfaturi, instrucțiuni verbale, încurajări, aprecieri, reguli scrise, diverse situații pregătite cu minuozitate (jocuri, interpretări artistice etc.), din care adolescentul să poată învăța principii de viață. Disciplinarea punitivă (negativă) manifestată prin mustrare corectivă, certare, pedeapsă, trebuie aplicată în așa fel încât, copilul să înțeleagă că disciplinarea este o formă de iubire, menită să transforme obiceiurile lui rele în unele bune. Disciplinarea punitivă se recomandă a fi folosită cu precădere între 2-12 ani, deoarece în această perioadă copilul este lipsit de maturitate pentru a asculta și respecta sfaturile și regulile propuse de părinți.

Ross Campbell, subliniază faptul că disciplina nu este sinonimă cu pedeapsa, pedeapsa fiind doar o formă negativă de disciplinare, folosirea căreia este condiționată de satisfacerea în prealabil a nevoilor emoțional-efective ale copilului. Pedeapsa este inclusă în disciplină, însă ea se aplică pentru greșelile din trecut având un rol corectiv. În Biblie avem prezentat principiul după care funcționează pedeapsa – ea trebuie aplicată în dragoste, cu multă compasiune și respect pentru inima copilului, încercând dezlipirea nebunia de inima lui, fără însă, a-i distruge valoarea sa personală. Când în procesul de formare al caracterului, disciplina verbală -nuiaua certării nu este suficientă pentru îndreptare, se recomandă nuiaua îndreptării (conform Proverbe 29:17) pentru a dezrădăcina nebunia răzvrătirii din inima copilului.

Unii părinți care au folosit disciplinarea punitivă (pedeapsa corporală), în anii copilărie, observând că ea a dat rezultate, continuă să o folosească și în adolescență, argumentând aceasta cu versetul din Proverbe 20:30. Este adevărat faptul că și adolescentul, precum copilul, trebuie să suporte întotdeauna consecințele comportamentului său, însă instrumentul disciplinar în perioada adolescenței nu trebuie să fie de natură negativă (nuia), deoarece aceasta va conduce la apariția sentimentelor de inferioritate, diminuând valoarea de sine a adolescentului. Pedepsirea adolescentului va fi realizată prin mustrare, condiționarea libertății și a lucrurilor pe care și le dorește, cu scopul de a-l motiva la ascultare și dezvoltarea simțului de responsabilitate. Dr. Tripp evidențiază principiul biblic pe care trebuie centrată disciplina creștină a adolescentului: Crucea lui Hristos. Mustrarea și corectarea au o mare importanță în dezvoltarea armonioasă a caracterului, deoarece adolescentul de regulă știe ceea ce este bine și corect, dar face greșeli în aplicarea cunoștințelor sale, datorită naturii păcătoase pe care o moștenește.

Ross Campbell este de părere că “principala cauză a unui comportament nedorit este un rezervor emoțional gol”, de aceea el recomandă ca disciplinarea copiilor să fie realizată într-un mod corect, folosindu-se în mod special aspectul pozitiv al disciplinei, accentuându-se interiorizarea disciplinei exterioare, astfel ca la vârsta adolescenței ea să devină autoeducație.

Scopul educației creștine nu este de a pedepsi adolescentul, ci el este unul pozitiv – și anume, crearea unei persoane unitare avându-L în centru pe Dumnezeu și Adevărul Său.

Având în vedere că disciplinarea are în primul rând un caracter preventiv, este necesar ca părinții să definească în mod simplu (nu simplist) și clar principiile ce doresc a fi respectate în familie, precum și așteptările pe care le au din partea adolescentului. În cazul în care acestea au fost încălcate sau nesatisfăcute, adolescentul trebuie să suporte consecințele faptelor lui, cu scopul de a-l ajuta să se îndrepte și să nu mai repete greșeala. Prin urmare educația creștină completă cuprinde învățătura și îndrumarea inimii, disciplinarea și corectarea comportamentului, având ca scop major dezvoltarea armonioasă și plăcută a caracterului adolescentului.

Educația creștină nu este limitată la un anumit timp sau loc, ci părintele trebuie să folosească fiecare prilej pentru a transmite (fie prin exemplul personal, fie prin cuvinte scrise, rostite sau cântate) învățătura biblică.

5.1.5. Armura spirituală a familiei și echiparea progresivă a

adolescentului

Ațintindu-ne ochii în Scriptură vom recunoaște cu siguranță bătălia spirituală care a existat încă din Grădina Edenului și care va continua până când diavolul va fi legat. Războiul acesta este urmare a sentinței rostite de Dumnezeu în dreptul șarpelui cel vechi: “vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei…”

Teologul J. Phillips subliniază faptul că în acest pasaj sămânța femeii se referă strict la Hristos, dar în același timp este important să recunoaștem că vrăjmășia dintre diavol și Hristos se extinde asupra întregii rase umane. Adolescenții nu sunt scutiți de acest vrăjmaș înverșunat, care își aruncă săgețile în mod special asupra tinerilor, pentru că nu doar noi, ci și el știe că puterea și viitorul unei comunități depinde de sănătatea spirituală a tinerilor. Cea mai mare bătălie spirituală se dă împotriva familiei (celula fundamentală a bisericii și a societății) cu scopul de a distruge vigoarea și puterea spirituală a cuplului, deoarece diavolul cunoaște cât de mult depinde sănătatea spirituală a adolescentului, de biruința sau înfrângerea părinților pe plan spiritual.

Versetul din Apocalipsa 12:4 b “balaurul a stătut înaintea femeii, care sta gata să nască, pentru ca să-i mănânce copilul”, ne îndreptățește să afirmăm faptul că atacul demonic din familie este direcționat asupra copiilor, de aceea este necesar ca părinții să se concentreze în menținerea unui context spiritual în care adolescentul să fie protejat de săgețile arzătoare ale celui rău. În Efeseni 6:13-17 ne este prezentat întreg echipamentul necesar pentru câștigarea victoriei împotriva uneltirilor ierarhiei demonice: încingătoarea adevărului, platoșa neprihănirii, râvna Evangheliei păcii, scutul credinței, coiful mântuirii și sabia Cuvântului lui Dumnezeu – toate acestea însoțite de multe rugăciuni. Observăm că aceste arme spirituale prezentate de Pavel, sunt arme de apărare, nu de atac (cu excepția săbiei Duhului). Este important ca părinții să dețină echipamentul complet, pentru că doar atunci vor putea să-l învețe pe adolescent cum să-l obțină și cum să-l folosească. Adolescentul nu va fi capabil să îmbrace întreaga ținută spirituală dintr-o dată (ar fi nerealist ca părinții să aștepte așa ceva), de aceea se cere multă răbdare, îngăduință și dragoste, în cadrul procesului progresiv de echipare cu armura spirituală. Pentru ca adolescentul să înțeleagă importanța acestui echipament spiritual el trebuie să primească pe lângă învățătură și instrucțiuni și un exemplu viabil din partea părinților. Adolescentul nu va fi niciodată preocupat să-și pună pe cap coiful mântuirii, sau cu alte cuvinte să-și adăpostească ființa sub protecția sângelui lui Isus Hristos dacă nu a văzut acest lucru în cuvintele, în faptele și în trăsăturile de caracter ale părinților săi: adevăr, integritate, pace și credință. Aceste lucruri nu pot fi transmise adolescentului prin intermediul unor prelegeri bine întocmite, ci numai prin exemplul vieții părinților. Pentru a ști să mânuiască sabia Duhului, adolescentul are nevoie nu doar de însușirea Cuvântului, ci și de un exercițiu zilnic de aplicare a lui. (Aici e important să ne aducem din nou aminte că adolescentul funcționează încă după principiul oglinzii.) Nu este suficient ca adolescentul să fie așezat în fața sursei de lumină (Biblia) – această poziție nu-i oferă neapărat și capacitatea de a reflecta lumină spre alții (el poate fi în fața luminii, dar cu spatele întors spre ea), ci cu multă atenție și dibăcie adolescentul trebuie ajutat să găsească plăcere în Legea Domnului, să o interiorizeze (teonomia trebuie să devină autonomie) pentru a putea acționa în baza ei; numai urmând acești pași se va reuși folosirea eficientă a săbiei Duhului.

Pentru ca ostașul îmbrăcat în armura lui Dumnezeu să fie eficient, el are nevoie de puterea primită prin rugăciune. Rugăciunea este o stare de vorbă, o acțiune prin care noi comunicăm cu Dumnezeu și Dumnezeu cu noi. Rugăciunea trebuie să fie parte integrantă a educației din familie. Educația creștină începe cu rugăciune și se combină pe tot parcursul ei cu rugăciune, deoarece rugăciunea este liantul activ care realizează prin Duhul Sfânt unitate între: educația creștină (ca influență exterioară), inima și mintea adolescentului (realitatea interioară) și Dumnezeu (transcendent). Oricât de bine am realiza educația minții (rațiunii) adolescentului, informația nu are puterea de a transforma voința adolescentului; acest lucru îl poate face numai Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt.

Trebuie să recunoaștem că rugăciunea este un lucru așa de simplu și la îndemâna tuturor, încât, uneori, întocmai ca Naaman nu acceptăm să-l folosim deoarece ni se pare extrem de banal. Această concepție este inoculată de diavolul în mințile multor creștini, pentru că el știe, uneori mai bine decât noi, ce putere și forță are rugăciunea celui neprihănit. Adolescentul trebuie să învețe în casă importanța rugăciunii, precum și folosirea ei corectă. Rugăciunea nu este puterea de a face ca lucrurile să fie așa cum le dorim noi, ci ea este mai degrabă curajul de a înfrunta lucrurile așa cum le rânduiește Dumnezeu. Rugăciunea trebuie să fie un mijloc, o armă de luptă pentru a putea respecta voia lui Dumnezeu.

Adolescentul are nevoie de rugăciunea părintească pentru a putea fi protejat de atacurile celui rău, de aceea este important ca părinții creștini să fie oameni dedicați ai rugăciunii. John Maxwell oferă în cartea sa Clipele împlinirii copilului meu o listă variată de subiecte de rugăciune (împreună cu referințe biblice), care îi va ajuta pe părinți cum să se roage înaintea lui Dumnezeu pentru copiii lor. Adolescenții vor petrece tot mai puțin timp în cadrul familiei, iar puterea părintească de supraveghere și protecție se diminuează odată cu creșterea copilului, de aceea este nevoie “să se pună o vorbă bună” înaintea lui Dumnezeu pentru ei.

Protecția spirituală a adolescentului activată prin rugăciunea părinților este importantă, însă la fel de important este să învățăm adolescentul cum să practice o viață dinamică de rugăciune. O viață constantă de rugăciune nu doar îi va proteja pe adolescenți, ci prin rugăciune vor primi de la Dumnezeu puterea de a se împotrivi păcatului, călăuzire, înțelepciune, creștere spirituală.

Nu putem încheia această scurtă abordare despre rolul rugăciunii, fără să subliniem faptul că protecția spirituală este doar unul din multele rezultate și efecte ale rugăciunii.

Chiar dacă trăim într-o lume supra-dezvoltată din punct de vedere tehnologic care facilitează mult domeniul comunicării, observăm totuși că cei mai mulți oameni nu comunică, sau dacă o fac, nu o realizează corect. Ce minunat este faptul că rugăciunea nu necesită întrebuințarea nici unui aparat tehnic de comunicare, ci doar o inimă smerită, dornică să stea de vorbă cu Dumnezeu. chiar dacă pentru mulți pare atât de ieșită din uz, rugăciunea a fost și este metoda aleasă de Dumnezeu pentru a comunica cu omul, de aceea este important ca viața adolescentului să aibă în compoziția ei un procent însemnat de rugăciune.

5.1.6. Beneficiile educației creștine din familie

Educația creștină din cadrul familiei trebuie realizată cu entuziasm, dragoste și cu o dorință intensă în inimă de a-l vedea pe copil crescând după voia și plăcerea lui Dumnezeu. Deoarece valoarea adolescentului ca persoană este dată de valorile adunate în visteria inimii sale, educația din familie trebuie să-l sprijinească pe adolescent în procesul de interiorizare a valorilor creștine (spirituale și morale). Devenirea adolescentului trebuie direcționată, urmărită și protejată de către părinți, ei fiind principalii responsabili înaintea lui Dumnezeu de formarea caracterială a adolescentului.

Educația creștină trebuie să aibă ca rezultat dezvoltarea armonioasă a adolescentului în următoarele dimensiuni: spirituală, emoțională și relațională.

Educația creștină realizată de către părinți trebuie să urmărească în primul rând împlinirea spirituală a adolescentului. Pentru ca acest scop să poată fi împlinit adolescentul trebuie să dezvolte și să întrețină o relație vie, personală și viguroasă cu Isus Hristos, pentru a putea înainta zilnic în procesul de maturizare spirituală.

Un alt rezultat al educației creștine, legat intrinsec de împlinirea spirituală, îl constituie împlinirea emoțională. Dr. Henry Cloud subliniază faptul că, sănătatea vieții afective depinde strict de “dezvoltare Chipului lui Dumnezeu din interiorul nostru”

Adolescentul sau preadolescentul care este îndrumat pe calea maturizării spirituale în Hristos, trebuie ajutat în privința împlinirii emoționale, prin dragoste și înțelegere, care să contribuie la vindecarea problemelor afective. Deseori problemele emoționale ale adolescentului sunt cauzate de nerecunoașterea identității spirituale pe care o are în Hristos. Dacă adolescentul își va înțelege propria identitate spirituală, va reuși să ducă o viață împlinită plină de bucurie și speranță în Dumnezeu, fără a se compara în sens competițional cu alți adolescenți.

Împlinirea relațională a adolescentului este deosebit de importantă pentru dezvoltarea unui caracter frumos, de aceea prin educația creștină adolescentul trebuie ajutat să învețe cum să cultive relații corecte și sănătoase, care să favorizeze procesul formării caracterului creștin.

Caracterul creștin este dat de o viață împlinită pe plan spiritual (relația cu Dumnezeu), emoțional (relația cu sine însuși) și relațional (relația cu semenii, natura și bunurile materiale).

De aceea, părinții trebuie să-și concentreze eforturile educaționale asupra acestor trei domenii principale care determină formarea unui caracter hristic ce are ca temelie: sănătate spirituală, echilibru emoțional și înțelepciune în relații.

Subliniem faptul că părinții trebuie să fie împreună lucrători cu Dumnezeu în formarea spirituală a adolescenților, structura spirituală fiind temelia caracterului. Formarea spirituală este un proces progresiv și continuu, care trebuie să se întrepătrundă cu viața și activitatea familiei. Comportamentul părintelui în relație cu adolescentul poate facilita sau împiedica formarea spirituală și implicit caracterială a adolescentului.

5.2. IMPORTANȚA FORMĂRII CARACTERULUI CREȘTIN

Este general recunoscut faptul că familia are o influență deosebită asupra formării caracterului. Familia este locul unde se pune temelia înaltelor valori morale, care conturează portretul spiritual al adolescentului, exteriorizat prin

comportament. Educația creștină și exemplul personal oferite în cadrul familial, își pun amprenta asupra adolescentului, coordonând și direcționând complexitatea dimensiunilor dezvoltării interioare. Familia nu este însă unica influență din viața adolescentului, ci alături de ea contribuie în procesul dezvoltării caracterului: biserica, școala, anturajul de prieteni, societatea prin intermediul literaturii scrise și mass-media (radioul, televiziunea).

Datorită concepției populare care neagă faptul că în adolescență se mai pot realiza transformări de esență, există unii părinți care dezamăgiți fiind de comportamentul nefast al adolescentului, sunt cuprinși de îndoială și nesiguranță în ce privește formarea caracterielă a acestuia. Această concepție a fost întreținută până în secolul XIX, de către numeroși savanți care au fost convinși că până la pubertate se realizează dezvoltarea completă a creierului, fapt care cauzează incapacitatea de reformare a comportamentului negativ. În prezent cercetătorii (M.E. Phelps, Shannon Brownlee, William Greenough, Bryan Kolb și alții) au ajuns la concluzia că “zonele senzoriale se maturizează în copilărie, sistemul periferic la pubertate, iar lobii frontali – locul în care se manifestă autocontrolul emoțional, înțelegerea și reacția la rang de artă – continuă să se dezvolte până către sfârșitul perioade de adolescență, între 16-18 ani”. Prin urmare în adolescență se realizează completa dezvoltarea psiho-mentală, consolidându-se structurile logico-formale, fapt care determină momentul potrivit pentru însușirea personală a valorilor creștine, care stau la temelia caracterului creștin. Formarea, aranjarea și modelarea caracterului hristic, nu se poate face haotic sau întâmplător după buna plăcere a fiecărui educator, ci trebuie realizat după un anume model bine conturat și clar definit. Este necesar ca părinții să cunoască mai întâi ei înșiși ce înseamnă un caracter creștin, frumos și plăcut, pentru ca mai apoi să-l poată expune (prin exemplu personal și educație) adolescenților, care l-a rândul lor să îl dezvolte în mod personal. Datorită impulsului de imitare, caracteristic adolescenței, adolescentul simte nevoia profundă a unui model de viață, cu care caută a se asemăna. De aceea este imperios necesar ca educatorul creștin, să-l îndrume și să-l

ajute pe adolescent, să-și ațintească privirile spre modelul de caracter desăvârșit, caracter de o frumusețe și moralitate absolută, descris pe paginile Bibliei în persoana Domnului Isus Hristos.

5.2.1. Argumentul uman

După prezentarea detaliată realizată în acest capitol a procesul dificil și anevoios, de formare a caracterului, se naște în mod legitim, întrebarea la ce bun atât de multă osteneală? Educarea adolescentului este necesară, deoarece doar prin intermediul ei se poate ajunge la înălțimea staturii plinătății lui Hristos. Este deci important să educăm adolescentul pentru a-l ajuta sa devină un om adevărat, al cărui comportament să fie în conformitate cu principiile prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel el va fii un membru bun al familiei, ascultător și activ, realitate care mai târziu va fii extinsă în toată sfera de activitate a adolescentului.

Este necesar ca părinții să-l ajute pe adolescent, în procesul devenirii sale, astfel ca el să poată fi un mădular sănătos și responsabil, în Trupul lui Hristos, care să contribuie la buna funcționare și multiplicare a Bisericii, în vederea lărgirii Împărăției lui Dumnezeu pe pământ.

Testul unui caracter creștin bine format se poate realiza, analizând cu atenție comportamentul adolescentului în lumina versetului din Galateni 5:22-23. Roada din afară vorbește în mod clar despre profilul spiritual și moral al adolescentului.

5.2.2. Argumentul spiritual

Deoarece caracterul este singura comoară pe care o putem lua cu noi după moarte, este imperios necesar ca adolescentul să fie încurajat în permanență, să dezvolte gânduri, motivații, atitudini, cuvinte și fapte, care să contribuie pozitiv la procesul de formare al propriului său caracter. Energia și vitalitatea lăuntrică (spirituală) a adolescentului, va determina nu doar destinul vieții de acum, ci și destinul vieții viitoare.

Astfel, prin educația creștină se realizează înveșnicirea sufletului, iată de ce este atât de important ca părinții să își dea tot concursul în dezvoltarea unui caracter hristic

VI. CONSIDERAȚII FINALE PRIVIND ROLUL EDUCAȚIEI ÎN PROCESUL DE FORMARE AL CARACTERULUI CREȘTIN

Urcând pe firul istoriei observăm o preocupare deosebită pentru formarea caracterială, marea majoritate a filosofilor, pedagogilor și educatorilor având opinii diferite despre cum anume se realizează formarea caracterului și care este temelia pe care trebuie clădit profilul moral al adolescentului.

Sofiștii (secolul V î. Hr.), nu credeau în valori absolute. Gorgias spunea că ele chiar dacă ar exista, nu pot fi cunoscute, iar dacă totuși ar putea fi cunoscute, ele nu ar putea fi comunicate. Protagoras afirma ca “omul este măsura tuturor lucrurilor”, ființa umană fiind deci etalonul, stabilind singură criteriile după care un anumit lucru sau comportament este rău sau bun, deoarece se credea că dincolo de om nu există nici un absolut. Pe fondul acestui scepticism total, au apărut marii filosofi și educatori care au încercat prin ideile lor să elimine, vidul de adevăr existent. Socrate, omul care accentua importanța principiilor etice, dorea să combine moralitatea cu înțelepciunea pentru a schimba în bine societatea. Pentru el moralitatea însemna ochiul, ușa prin care se ajungea la cunoaștere. Platon la fel ca și Socrate, punea accent pe o viață ghidată după reguli etice, însă acestea nu își aveau originea în Dumnezeu. Ei nu credeau într-un Dumnezeu personal, ci într-o minte inteligentă, o forță puternică, manifestată în natură.

Pentru Părinții Bisericii și pentru gânditorii creștini din Evul Mediu, educația și implicit formarea caracterului creștin erau fundamentate numai pe Scriptură. Coordonata morală își avea în mod natural rădăcinile în educația religioasă, și deci în ultimă instanță în Dumnezeu Însuși. Educația era teocentrată, iar virtuțile creștine din inima regenerată a ființei umane erau considerate a fi Roada Duhului Sfânt. Astfel, la Augustin principalul scop educațional era dezvoltarea și păstrarea unei relații personale cu Isus Hristos. La Toma d’Aquino era glorificarea lui Dumnezeu și transmiterea idealurilor Bisericii, din generație în generație

În perioada Renașterii, vocea lui Machiavelli anunță pentru prima dată o posibilă alternativă, un alt criteriu pentru morală – „rațiunea de stat”. Prin aceasta se putea justifica orice comportament imoral – minciuna, nerespectarea cuvântului etc., sub motivul că așa cereau „interesele statului”. Reformatorii însă, au instituit sisteme naționale de învățământ, în cadrul cărora educația era centrată pe “Sola Scriptura”. La toți marii educatori creștini, dimensiunea morală a educației era adânc înrădăcinată în legile și poruncile lui Dumnezeu, care erau considerate imperative absolute.

În secolul Luminilor apare respingerea de plano a Revelației supranaturale. Marea majoritate a gânditorilor acestui secol au fost deiști. Pentru aceștia, valorile morale erau date doar de conștiința lor. J. J. Rousseau, „marele educator” al secolului al XVIII-lea considera că a face educația religioasă a unui copil este o lucrare absurdă și superfluă. Nu este nevoie de așa ceva din moment ce copilul este bun prin însăși natura lui și toate înclinațiile sale sunt bune. După părerea lui, la religie (o religie naturală, desigur) se ajunge prin admirarea naturii, la vârsta adolescenței, iar morala este tot o morală naturală, autonomă, care nu recunoaște nici heteronomia (teonomia). Astfel, după secolul al XVIII asistăm la o îndepărtare rapidă de sursa moralității.

În gândirea umanismului secular relativismul este condiția societății libere, fiind considerat o virtute. Privind retrospectiv, observăm cum educația morală se depărtează tot mai mult de valorile lui Dumnezeu, până la ruperea totală a legăturii dintre acestea. Principiile etice, nefiind ancorate în valori și adevăruri absolute își pierd treptat conturul și consistența, ajungându-se la așa numita “relativizare” a valorilor morale. Consecințele unei astfel de abordări generează o așa numită „etică de situație” sau o etică „hedonistă”, adică tot ceea ce îi face omului plăcere, sau ceea ce consideră el că îl împlinește este justificat ipso facto. La nivelul vieții adolescentului, această „eliberare” de orice îngrădiri generează confuzie, dezorientare, iar în ultimă instanță pervertire, înrobire și chiar disperare, datorită păcatului.

Educația religioasă, fundamentată pe Adevărul absolut al Bibliei, are un rol definitoriu în formarea caracterului creștin. Educația creștină a adolescentului este o subramură a cateheticii, una din disciplinele teologiei aplicate, care se ocupă cu creșterea celor “nevârsnici” spiritual. Catehetica sau educația creștină, caută să ajute procesul de formare al caracterului, prin descoperirea și interiorizarea valorilor absolute, biblice care sub influența Duhului Sfânt vor produce un caracter creștin. Astfel, educația creștină nu se limitează doar la însușirea unor informații despre morală și conduită etică, ci se ostenește să-l ajute pe adolescent să-L cunoască pe Hristos – Sursa moralei -, iar apoi, să stimuleze creșterea spirituală a acestuia, cu scopul de a-l încuraja și ajuta să trăiască o viață plăcută Domnului, fundamentată pe principiile Cuvântului lui Dumnezeu.

Mandatul educațional a fost încredințat de Dumnezeu familiei (Deuteronom 6:7-9), ea fiind instituția de bază unde se realizează creșterea și formarea caracterului creștin al adolescentului. Am văzut cum s-a realizat aceasta în cadrul familiei iudaice și câtă importanță s-a acordat educării adolescentului în spiritul legilor și poruncilor date de Dumnezeu. Indiferent dacă părintele conștientizează sau nu, exemplul său are o influență majoră în formarea caracterului adolescentului. Familia este cadrul în care se toarnă temelia înaltelor valori morale, dar procesul trebuie continuat și la nivelul bisericii și a celorlalte instituții de învățământ, deoarece viața adolescentului nu se limitează doar la contextul familial.

Datorită transformărilor care au loc pe plan psihic, adolescentul începe să pună la îndoială existența lui Dumnezeu, ceea ce semnalează o căutare interioară zbuciumată și dureroasă, a adevărului; el va realiza o analiză intensă a sistemului de valori morale a celor din jur, cu scopul de a-și forma un nucleu propriu de adevăruri, valori și idealuri morale după care să-și coordoneze simțămintele și comportamentul. De aceea, este extrem de important ca părintele să promoveze prin educație și exemplul personal o concepție creștină despre lume și viață, pentru ca adolescentul să poată dobândi treptat capacitatea de a judeca în mod spontan lucrurile din perspectiva premiselor biblice, precum și cultivarea unui discernământ sănătos, pentru a putea distinge învățătura creștină de cea seculară.

Formarea unui caracter creștin pornește de pe temelia regenerării spirituale – condiție sine qua non a înțelegerii și a interiorizării înaltelor valori morale biblice, așa cum ne-au fost demonstrate în trăirea modelului suprem – Domnul Isus Hristos. După ce această baza a fost pusă, se zidesc treptat deasupra trăsăturile de conduită creștină, în toată complexitatea lor, ceea ce va constitui caracterul adolescentului. Părintele are responsabilitatea divină (Deuteronom 6:17-18; Proverbe 22:15, 23; 13:14, 24) de a supraveghea activ, cu multă atenție procesul formării caracteriale, aplicând metode și principii educaționale adaptate vârstei și particularităților adolescentului. Cunoștințele biblice vor fi transmise în mod deosebit la nivelul inimii și a minții acestuia, iar în procesul de formare al caracterului, educatorii crești nu pun accentul pe corectarea comportamentului și a atitudinilor per se, ci pe transformarea lăuntrică a adolescentului, care se manifestă în exterior prin cuvinte, atitudini, fapte, acestea definind caracterul său.

Educația creștină caută să-l ajute pe adolescent să dezvolte o relație vie și corectă cu Dumnezeu, deoarece acest lucru constituie punctul de pornire pentru înscrierea pe urcușul duhovnicesc spre idealul moral – înălțimea staturii plinătății lui Hristos. Această relație, pe verticală, condiționează relațiile derivate ale adolescentului: cu sine însuși cu semenii și cu natura.

Comportamentul moral nu poate fi dictat decât până la o anumită vârstă din exterior, de aceea adolescentul trebuie ajutat să dezvolte un sistem interior activ de responsabilitate și auto-disciplină, fundamentat pe o relație personală cu Hristos, „sistem” interior care să funcționeze în permanență. Formarea caracterului creștin este un proces care necesită timp și multă investiție atât din partea părintelui, dar mai ales din partea adolescentului, care trebuie să lucreze constant la dezvoltarea integrității caracterului său.

Un caracter creștin armonios format pregătește adolescentul pentru a fi un bun membru al familiei, un elev ascultător și responsabil al școlii, un mădular sănătos al Bisericii preocupat de rodire (Galateni 5:22-23) și de lărgirea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, precum și un cetățean “desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” ( 2 Timotei 3:17). Caracterul determină nu doar destinul vieții acesteia, ci și destinul vieții viitoare. Așadar, prin educația creștină investită în adolescent, figurile de autoritate – părintele, liderul de tineri, pastorul, profesorii – formează o comoară eternă, deoarece caracterul este singurul tezaur pe care îl putem lua cu noi în veșnicie.

BIBLIOGRAFIE

***Dicționar explicativ al limbii române, București, Universul Enciclopedic, 1998.

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, traducere Cornilescu, 1923.

ALLPORT, G.W., Structura și dezvoltarea personalității, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1981.

BADEA, Elena, Caracterizarea dinamică a copilului și a adolescentului, București, Editura Tehnică, 1996.

BARNA, Andrei, În puterea noastră autoeducația, București, Albatros, 1989.

BĂRNUȚ, Daniel, Dicționar grec-român pentru studiul cuvintelor Noului Testament, Cluj-Napoca, Teologos, 1999.

BIBERI, Ion, Introducere la studiul eredității, București, Fundația Regelui Mihai I, 1946.

BÎRZEA, Cezar, Arta și știința educației, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1995.

BOTA, Ioan, Patrologia, Cluj-Napoca, Viața Creștină, 1997.

BROMILEY, W. Geoffrey, Historical Theology – An Introduction, Grand Rapids, Eerdmans, 1978.

BROWN, Colin, Filozofia și credința creștină, Oradea, Cartea Creștină, 2000.

BRUMMELEN, Van Harro, Cu Dumnezeu în clasă – Abordarea procesului de formare predare învățare din perspectivă creștină, Timișoara, ACSI, 1995.

BURNS, Jim, Ca lutul în mâinile olarului, Timișoara, Noua Speranță, 1996.

CĂLUGĂR, Dumitru, Catehetica, București, IBMBOR, 1976.

CAMPBELL, Ross, Adevărata iubire pentru copii, Craiova, Vestea Bună, 1999.

––––––––-, Adolescentul – copilul meu, Cluj, Logos, 1994.

––––––––-, Cele cinci limbaje ale dragostei la vârsta copilăriei, Cluj, Logos, 2000.

––––––––-, Educația prin iubire, București, Curtea Veche, 2001.

CLAPARÈDE, Eduard, Psihologia copilului și pedagogia experimentală, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1975.

CLARK, E. Robert, L. Johnson, A.K. Sloat, Christian Education. Foundations for the Future, Chicago, Moody Press, 1991.

COBLENTZ, John, Viața familiei creștine, Berlin, T.G.S. International, s.a.

COLLINS, Gary R., Christian Counseling, Dallas, Word Publishing, 1989.

COMENIUS, J. A., Didactica Magna, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1970.

COMPAYRÉ, Gabriel, Histoire de la pédagogie, Paris, Librairie Classique Paul Delaplane, 1889.

CORBETT, Lionel, Funcția religioasă a psihicului, București, IRI, 2001.

COSMOVICI, Andrei, Luminița Iacob, Psihologie școlară, Iași, Polirom, 1999.

COSMOVICI, Andrei, Psihologia diferențială, Iași, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, 1974.

COZMA, Teodor, Școala și educațiile paralele, Iași, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, 1988.

CRABB, Larry, Înțelegând oamenii. Tânjirea profundă după relații, Oradea, Shalom, 1998.

CRAMER, H. George, First and Second Peter, Chicago, Mody Press, 1967.

CRISTEA, Sorin, Dicționar de termeni pedagogici, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1998.

CROUZEL, Henri, ORIGEN, personajul-exegetul-omul duhovnicesc-teologul, Sibiu, Deisis, 1999.

CUCOȘ, Constantin, Educație religioasă repere teoretice și metodice, Iași, Polirom, 1999.

–––––––––, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Iași, Polirom, 1998.

DEBESSE, Maurice, Psihologia copilului, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1970.

DELUMEANU, Jean, Religiile lumii, București,

Humanitas, 1996.

DEWEY, John, Democrație și educație. O introducere în filozofia educației, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1972.

DOBSON, James, Copilul îndărătnic, Timișoara, Noua Speranță, 1995.

–––––––, Creșterea copiilor, Timișoara, Noua Speranță, 1993.

DOUGLAS, J. D., Dicționar biblic, Oradea, Cartea Creștină, 1995.

CLOUD, Henry, When Your World Makes No Sense, Nashville, Oliver Nelson Press, 1990.

DUMITRESCU, Ioan, Adolescenții. Llumea lor spirituală și activitatea educațională, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1980.

DUPU, Constantin, Sumar al marilor religii ale lumii și creștinismului, București, Gnosis, 1998.

DURKHEIM, Emile, Educație și sociologie, București, Casa Școalelor, 1930.

EBY, Frederik, The Development of Modern Educațion, New York, Prince-Hall, 1955.

ELIADE, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, București, Editura Științifică și Universul Enciclopedic, 1999.

ERICKSON, J. Millard, Teologie creștină, vol. III, Oradea, Cartea Creștină, 1998.

FĂRĂGĂU, Beniamin, 2 Petru, Cluj-Napoca, Logos, 1997.

FOSTER, J. Richard, Discipline spirituale – calea maturității creștine, Cluj, Logos, 1996.

GANGEL, O. Kenneth, Warren S. Benson, Educația creștină, istoria și filozofia ei, Oradea, Cartea Creștină, 1994.

GĂVĂNESCUL, Jean, Istoria Pedagogiei, Minerva, București, ed. a II-a, 1907.

GĂVRILA, Lucian, Miracolul vieții, miracolul eredității, București, Editura Ion Creangă, 1986.

GOLEMAN, Daniel, Inteligența emoțională, București, Curtea Veche, 2001.

GREEN, Michael, Tyndale New Testament Commentaries, The Second Epistle of Peter and The General Epistle of Jude, Grand Rapids, Eerdmans, 1984.

HEDGES, Patricia, Personalitate și temperament, București, Humanitas, 1999.

HERBART, J.H., Prelegeri pedagogice, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1976.

HERSCH, Jeanne, Mirarea filosoifcă, București, Editura Humanitas, 1994.

JINCA, Ioan, Ion Negreț, Învățarea eficientă, București, Aldin, 1999.

KANT, Immanuel, Tratat de pedagogie. Religia în limitele rațiunii, Iași, Agora, 1992.

KIENEL, A. Paul, O.E. Gibbs, Sh.R. Berry, Filozofia educației școlare creștine, Colorado Springs, A.S.C.I., 1997.

KUZMA, Kay, Copiii, darul lui Dumnezeu, București, Editura Viața și Sănătate, 2001.

LANE, L. William, Word Biblical Commentary, vol. 47b, Dallas, Word Books Publisher, 1991.

MĂRGINEANU, Nicolae, Condiția umană, București, Editura Științifică, 1973.

MARIN, C. Călin, Filozofia educației-antologie, București, Aranis Print, 2001.

MARROU, Henri-Irénée, Istoria educației în antichitate, vol. I și II, București, Meridiane, 1997.

–––––––––––, Sfântul Augustin și sfârșitul culturii antice, București, Humanitas, 1997.

MAXIMILIAN, C., Câte ceva despre noi și … ereditate, București, Editura Medicală, 1972.

MAXWELL, C. John, Jim Dornan, Cum să devii o persoană cu influență, București, Amaltea, 1998.

––––––––––-, Clipele împlinirii copilului meu, Timișoara, Noua Speranță, 1998.

––––––––––-, Parteneri în rugăciune, Oradea, Life Publisher, 2000

MEAD, M., Growing up in New Guineea, New York, W. Morrow, 1930.

MENZIES, W. William, Doctrine biblice: O perspectivă penticostală, Oradea, Life Publisher International, 1999.

MUREȘAN, Ioan, Voia lui Dumnezeu în familie, Cluj, DSG Press, 2002.

NEAMȚU, Constantin, Comunicare sau înstrăinare, București, Gnosis, 2000.

NICA, Iulian, George Văideanu, Dicționar de Pedagogie, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1979.

PAVELESCU, Vasile, Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1982.

PHILLIPS, John, Comentariu asupra Genezei, Editura Stephanus, București, 1992.

PIAGET, Jean, La psihologie de l’enfant, Paris, Press Universitaire de Françe, 1968.

PLATON, Apologia în Dialoguri, Iași, Agora, 1993.

PRAGER, Viviane, C. Litman, Ticu Goldstein, Dicționar enciclopedic de iudaism, București, Hasefer, 2001.

RADU, I., Introducere în psihologia contemporană, Cluj, Sincron, 1991. RADU, Nicolae, Adolescența, schiță de psihologie istorică, București, Fundația “România de mâine”, 1995.

ROUSSEANU, Jean-Jacques, Emile sau Despre educație, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1973.

ROUSSELET, Jean, Adolescentul, acest necunoscut, București, Editura Politică, 1969.

SAFRA, E. Jacob – ed., The New Encyclopaedia Britannica, vol. 5, Micropaedia, Chicago, Encyclopaedia Britannica, Inc., 1998.

SĂLĂJEAN, V., Adolescentul, familia și reproducerea, Cluj, Editura Dacia, 1997.

SANTROCK, W. John, Adolescence, Dallas, Brown Publishers, s.a.

SCHAUB, Horst și Karl G. Zenke, Dicționar de pedagogie, Iași, Polirom, 2001.

ȘCHIOPU, Ursula, Psihologia copilului, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1967.

SOLOMON, R. Charles, Îndrumător spre fericire, Oradea, Cartea Creștină, 2000.

SPRANGER, Edouard, Lebensformen. Geisteswissenschaftliche Psychologie und Ethik der Personlichkeit, Halle, Max Verlang, 1930.

SWINDOLL, R. Charles, Familia puternică sau înțelepciunea în viața de familie, Oradea, Life Publishers International, 1997.

TALPOȘ, Vasile, Studiu introductiv în Legea; Istoria și Poezia Vechiului Testament, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1999.

VAN DER VEN, A. Johannes, Formation of the Moral Self, Grand Rapids, Eerdmans, 1998.

VERZA, Emil, Florin E. Verza, Psihologia vârstelor, București, Editura PRO Humanitate, 2000.

VERZA, Emil, Psihologia vârstelor , București, Editura Hyperion, 1993.

WALKER, Paul, Counseling Youth, Cleveland, Pathway Press, 1967.

WALLON, Henri, L’Evolution psychologique de l’enfant, Paris, Librairie Armand Colin, 1967.

WALTER, Martin, Împărăția cultelor eretice, Oradea, Cartea Creștină, 2001.

WARD, Ted, Values Begin at the Home, Wheaton, Victor Books, 1979.

WESLEY L. Duewel, Tu poți schimba lumea prin rugăciune, Oradea, Cartea Creștină, 1997.

WILHOIT, Jim, Christian Education and the Search for Meaning, Grand Rapids, Baker Book House, 1986.

ZISULESCU, Șt., Adolescența, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1968.

ZLATE, Mielu, Omul față în față cu lumea, București, Albatros, 1988.