Model Explicativ Privind Studiul Relatiei Dintre Gelozie, Comunicare, Satisfactie Si Atasament

Introducere

Noțiunea de cuplu a apărut în Franța în secolul al XII-lea, pentru a desemna uniunea dintre un bărbat și o femeie. Aceasta a coincis cu debutul căsătoriei religioase, fondate pe consimțămantul partenerilor.

Cuplul este definit, în general, ca o pereche sau reunire de două persoane bazată pe o legătură constantă sau datorată unei apropieri momentane. În ambele cazuri, însă, uniunea trebuie să funcționeze, chiar dacă acest lucru este adesea dificil. Cuplurile accidental formate, fără trecut și fără viitor, fac obiectul de studiu al psihologiei sociale. În contextul psihologiei cuplului și familiei se acordă un interes deosebit cuplurilor care tind să se mențină în timp, în care se dezvoltă relații intime, partenerii stimulandu-se și potențandu-se reciproc. Mult timp, cuplul a fost înțeles ca fiind dependent de caracteristicile individuale stabile ale membrilor unei diade. Abordările mai recente definesc cuplul ca o entitate supra-individuală, sistemică și organică, caracterizată prin cauzalitate mutuală, interdependență, nonrepetiție. Dacă în secolul trecut „cuplul” desemna exclusiv soțul și soția, astăzi, accepțiunea lui s-a diluat, s-a lărgit mult, ea incluzand și cuplurile premaritale, consencuale sau homosexuale.

În sens restrâns, cuplul constă în complementaritatea bărbat-femeie, exprimată în toate

aspectele vieții lor cotidiene, în care afectivitatea, comunicarea și satisfactia apar ca fiind centrale. În sens larg, cuplul reprezintă matricea concomitent biologică, emoțională, culturală și socială, care în condițiile rupturii definitive a legăturii sexualitate-procreare, rezultată din reunirea unor diferiți parteneri (bărbat-femeie, bărbat-bărbat sau femeie-femeie) între care există relații afective și/sau sexuale și un puternic interdeterminism mutual.

Cuplul îți poate satisface multe nevoi de bază. Cu toții avem nevoie de interacțiuni fizice zilnic, însemnând familiaritate și apropiere. Avem nevoie permanent de această interacțiune pentru a ne cunoaște reciproc, dar mai ales pentru a cladi relații de durată cu oamenii care ne cunosc și pentru care cuvintele au relevanță. Ne sunt necesare siguranța și libertatea pe care ni le aduc relațiile stabile.

Avem nevoie de provocarea angajamentelor pe termen lung, de o poveste durabilă, profundă, dificilă pe alocuri, dar care să merite cu prisosință orice efort.

Actuala lucrare este o prezentare a relațiilor în cuplu, atat a celor ce întăresc și îmbunatățesc viața în doi, cât și a celor ce pot duce la înrautățirea sau chiar despărțirea cuplului.

Structurată pe cinci capitole, lucrarea urmarește urmatorul plan :

– Primul capitol este o descriere sau o tratare globală a ceea ce înseamnă comunicarea în cadrul unui cuplu, menționând despre strategiile comunicării constructive cât și distructive dar și despre conflictul ce apare în cuplu ca fiind forma de a comunica, de a transmite partenerului informații cu privire la situatia celor doi;

– În cel de-al doilea capitol vă prezint gelozia ca trăire afectivă sub imperiul căreia partenerul dezvoltă o teamă de a pierde ceea ce posedă. Capitolul continuă cu formele, stadiile, rolul și aspectele geloziei conjugale;

– Capitolul trei urmarește noțiunea de atașament, acordându-se o atenție specială tipurilor de atașament cât și importanței acestuia în relațiile afective intime;

– Capitolul patru prezintă rolul satisfacției partenerilor, ca indicator general al bunăstării subiective, reprezentând un factor de o importanță deosebită atât în viața de cuplu cât și în evoluția fiecâruia dintre noi;

– Ultimul capitol, capitolul cinci, este o analiză diagnostic a relației de cuplu în care menționez câteva concluzii ale vieții în doi, aspecte pozitive cât și negative.

Dată fiind natura acestei lucrări, s-a acordat o mare atenție teoriei nefiind însă omisă nici partea practică, venind la fiecare capitol cu exemple relevante.

Capitolul 1

Comunicarea în cuplu

Toate definițiile date comunicării umane, indiferent de școlile de gândire cărora le aparțin sau de orientările în care se înscriu, au cel puțin următoarele elemente commune: comunicarea este procesul de transmitere de informații, idei, opinii, păreri, de la un individ la altul; nici un fel de activitate, de la banalele activități ale rutinei cotidiene pe care le trăim fiecare dintre noi zilnic și până la activitățile complexe desfășurate la nivelul organizațiilor, societăților, culturilor, nu poate fi conceput în afara procesului de comunicare.Abilitatea oamenilor de a transmite astăzi mesaje este impresionantă. Nu pot fi limitați nici de timp, nici de distanțe, nici de înțelesuri.

Când trebuie să definească comunicarea, majoritatea vorbitorilor se gândesc la „a aduce la cunoștință”, „a da de știre” sau „a informa”. Comunicarea înțeleasă ca proces are la bază patru componente fundamentale: emițătorul,

canalul de comunicare,

informația transmisă, receptorul.

Esența procesului constă în transferul sau trimiterea informației de la receptor la emițător. Acest model elementar trebuie însă extins, deoarece comunicarea nu se încheie niciodată cu simpla preluare sau receptare a informației. În primul rând nu trebuie omisă circulația informației și în sens invers (feed-back), deoarece, de obicei, comunicarea se realizează în vederea obținerii unui răspuns.

În al doilea rând, comunicarea este un proces intențional: emițătorul transmite receptorului o informație prin intermediul unui canal cu scopul de a produce anumite efecte asupra receptorului. În al treilea rând, tot acest proces nu s-ar dovedi pe deplin eficient, dacă nu s-ar acorda importanță atât codajului cât și decodajului mesajului transmis.

În al patrulea rând, nu trebuie ignorată nici posibilitatea aparițiilor unor erori de codare sau decodare, precum și imixtiunea unor factori perturbatori. Toate aceste elemente vor diminua reușita comunicării.

Privită ca un act de punere în relație a emițătorului cu receptorul, comunicarea poate fi înțeleasă drept ansamblul proceselor fizice și psihologice prin care se efectuează operația punerii

în relație cu una sau mai multe persoane în vederea obținerii unor anumite obiective.

Comunicarea reprezintă procesul prin care un Emițător transmite un mesaj sub forma unui Cod prin intermediul unui Canal către un Receptor.

Comunicarea umană este procesul prin care emitem opinii, valori, norme, percepții către un receptor.

Comunicarea umană este un proces prin care un individ transmite stimuli cu scopul de a schimba comportamentul altor indivizi.

Comunicarea umană reprezintă un ansamblu de principii și norme care traversează planul gândirii și cel comportamental.

În prezent, a fi informați, a comunica reprezintă principala dimensiune a existenței fiecaruia dintre noi, devenind atât de prezentă, încât nici măcar nu mai este percepută ca activitate distinctă.

Unele din cele mai recente principii ale comunicării au fost formulate de reprezentanții Școlii de la Palo Alto, care au ținut să le confere o aură de rigurozitate, numindu-le axiome ale comunicării:

comunicarea este inevitabilă;

comunicarea se dezvoltă în planul conținutului și în cel al relației;

comunicarea este un proces continuu și nu poate fi abordat în termeni de cauză-efect sau stimul–reacție;

comunicarea are la bază vehicularea unei informații de tip digital și analogic;

comunicarea este un proces ireversibil;

comunicarea presupune raporturi de putere între participanți;

comunicarea implică necesitatea acomodării și ajustării comportamentelor.

Mesajul este unitatea de bază a comunicării, situat de fapt la intersecția dintre comunicare și reprezentarea realității. El poate fi alcătuit din cuvinte scrise sau rostite, imagini vizuale, muzică, zgomote, semne, simboluri, culori, gesturi etc. Suportul fizic al mesajului este oferit de canal, care îndeplinește și funcția de cale de transport sau distribuție a mesajului.

Dimensiunea originalității mesajului este dată de informație. Sub aspect cantitativ, informația poate fi măsurată atât în momentul emiterii cât și în momentul receptării, astfel că se poate determina în ce măsură un mesaj conține sau nu mai multă informație decât alt mesaj. Din dorința de a asigura exactitatea mesajului, emițătorul poate fi preocupat de emiterea unei mai mari cantități de informație decât ar fi necesar în mod normal. Așa se naște redundanța, „excedentul selectiv de semne față de acelea care ar fi fost necesare pentru a transporta aceeași cantitate de originalitate.” Acest surplus trebuie înțeles ca „o măsură a formei, nu a informației, deoarece indică diferența dintre ceea ce este transmis și ceea ce este necesar”.

O analiză cât mai completă a informației trebuie să facă referiri și la următoarele aspecte:

aspectul sintactic: succesiunea semnelor impusă de emițător;

aspectul semantic: semnificația acordată semnelor pe baza convențiilor sociale;

aspectul pragmatic: efectul informației asupra receptorului.

Efectele comunicării pot fi de natură cognitivă, afectivă sau comportamentală și nu trebuie confundate cu răspunsurile receptorului mesajului. Răspunsul este un mesaj returnat de receptor ca reacție la stimulul expediat de emițător, iar uneori poate proveni chiar de la emițător,

ca reacție la propriul mesaj.

Finalitatea procesului de comunicare există în măsura în care mesajul codificat de emițător este decodificat și acceptat de receptor. Cunoașterea codului informației obligă la respectarea semnelor și simbolurilor folosite, iar eventualele erori vor putea fi cu ușurință detectate și corectate.

Când semnificația este codificată în cuvinte, mesajul este unul de tip verbal, iar comunicarea este verbală. Dacă semnificația este purtată prin altceva decât cuvinte, mesajul și comunicarea sunt non-verbale.

Conținutul și maniera în care se comunică se află sub influența contextului comunicării. Evaluarea lui implica analiza mai multor dimensiuni contextuale: fizică, temporală, culturală, socială și psihologică.

Capacitatea de comprehensiune a receptorului nu trebuie niciodată ignorată, iar mesajul trebuie atent construit. Inteligibilitatea unui mesaj este dată nu numai de aportul de noutate în formă și conținut, dar și de structura lui mult prea elaborată, sau dimpotrivă, mult prea banală și previzibilă.

Pentru oameni, relațiile create prin comunicare contează uneori mult mai mult decât conținutul informațional transmis, astfel că rolul ei este acela de a crea comuniunea.

Întalnirea amoroasa, la fel ca și comunicarea, a fost atent studiată de psihologi, căci ea este, așa zicând, ,,plină de mister”. În acest timp de întâlnire are loc o comunicare infraverbală (fără cuvinte), prin care doi indivizi își pot spune că se plac reciproc. Într-adevăr, întâlnirea amoroasă este o ,,situație limită” de ,,comunicare făra cuvinte”, care se vrea ,,autentică” și care pune în lumină câteva procese fundamentale ale comunicării.

Trebuie reamintit, mai întâi că nu ne întâlnim cu oricine. Din numereoase anchete sociale validate necontenit, reiese faptul ca ne întâlnim prioritar cu persoane din același mediu social (homofilie) și cu persoane trăind într-un spațiu relative apropiat (vecinătate). Există așadar un anumit ,,cmp al aligibililor”, care este determinat în bună măsură de un ansamblu de factori sociologici ce scapă conștiinței și voinței indivizilor.

În societatea de astăzi există reprezentări și așteptări specifice față de iubire și de viața în cuplu. Ele nu sunt lipsite de importanță pentru a putea înțelege ce se petrece în întâlnirea însăși.

Pentru Paul, ,,te iubesc” poate să însemne: ,,vreau să-mi dovedesc mie însumi că exist, declarând pentru tine un sentiment violent; vreau să te mângâi, să te ating să te strâng în brațe, să-ți daruiesc plăcere; vreau să mă mângâi, să mă atingi, să mă strângi în brațe, să-mi dăruiești plăcere; vreau să mă încredințez de propria mea valoare fiind iubit de tine; vreau să fiu subjugat, zdrobit, umilit de tine ca să mă odihnesc de oboseala de afi eu”.

Într-o altactori sociologici ce scapă conștiinței și voinței indivizilor.

În societatea de astăzi există reprezentări și așteptări specifice față de iubire și de viața în cuplu. Ele nu sunt lipsite de importanță pentru a putea înțelege ce se petrece în întâlnirea însăși.

Pentru Paul, ,,te iubesc” poate să însemne: ,,vreau să-mi dovedesc mie însumi că exist, declarând pentru tine un sentiment violent; vreau să te mângâi, să te ating să te strâng în brațe, să-ți daruiesc plăcere; vreau să mă mângâi, să mă atingi, să mă strângi în brațe, să-mi dăruiești plăcere; vreau să mă încredințez de propria mea valoare fiind iubit de tine; vreau să fiu subjugat, zdrobit, umilit de tine ca să mă odihnesc de oboseala de afi eu”.

Într-o alta stare de spirit, ,,te iubesc” poate să spună: ,, vreau să te zdrobesc, să te umilesc, să-ti fac rău ca să-mi exalt propriul eu și să mă liniștesc în privința puterii de care dispun; îmi trebuie un partener, un asociat, vreau să închei un târg, eu îți dau asta, tu îmi dai asta, batem palma; vreau să fac un plasament, așa că investesc în tine un capital de afecțiune, de îngrijiri, de bani, care să-mi aducă dobândă; simt nevoia să-mi regăsesc mama (sau tatăl), tu poți fi astfel pentru mine”. Mai poate să spună: ,,am nevoie de un pretext ca să vibrez, să mă exalt să sufăr mii de chinuri, să-mi inventez mii de delicii, iar tu vei fi pretextul acesta (iar dacă te iubesc ori ba, ce-ți pasă?). ,,Te iubesc” mai poate avea sensul de: trebuie să-mi înving un anumit sentiment de culpabilitate, să lupt împotriva complexelor mele de inferioritate, iar faptul că te-aș idolatrize m-ar elibera de toate acestea; nu-mi place să spăl vasele și să fiu singur seara, așa că tu o să-mi fii alături. Sau: o ființă pe care s-o torturezi și care la rându-i să ma tortureze îmi este indispensabilă: fii partenerul meu în acest exercițiu. După cum poate să mai însemne și faptul ca acela care spune ,,te iubesc” iubește cu adevărat ființa căreia i-o spune”.

Trecând în revistă mizele și așteptările ce se pot ascunde în spatele clasicului ,,te iubesc”, ne dăm seama că întâlnirea amoroasă nu este un lucru simplu. Ea poate răspunde unei multitudini de proiecte și de aspirații, unei multitudini de moduri de a privi viația în cuplu, unei multitudini de complexe și de experiențe personale. De aceea, unii psihologi conchid că orice relație de iubire se întemeiaza, la început, pe o neînțelegere cauzată de iluziile nutrite față de propriile motivații și așteptări, precum și pe necunoașterea motivațiilor și așteptărilor celuilalt. Întâlnirea amoroasă capătă concretețe deoarece ea este timpul primordial sau speranța că neîmplinirea noastră funciară va fi satisfăcută. ,,Întâlnirea amoroasă este mirajul unei posibile reparații a suferinței de a te fi născut”.

Faptul de a trăi în cuplu înseamnă deseori, în imaginarul celor mai mulți dintre noi, posibilitatea de a găsi fericirea, de a ne realiza identitatea si de a descoperi un adevărat sens sl vieții, care să nu fie egoist. Traiul în cuplu trebuie să compenseze toate frustările din viață, este locul unde te reîmprospătezi afectiv, unde îți încarci bateriile și îți regăsești echilibrul. Dar așteptarea fericirii se întemeiază cel mai adesea pe o ,,fantasmă a împlinirii”, și nu pe observarea vieții, ne spune J. Salome.

Psihologii dar și observatorii perspicace care vorbesc despre ,,alegere” în iubire afirmă ca ,,fixarea erotica” se produce când individual este într-o anumită dispoziție, când se află, de exemplu, la capătul unei așteptări sau al unei căutări care, într-o perioadă deloc neînsemnată din viața lui și într-un context personal deosebit, îl fac să devină, conștient sau inconștient îndrăgostit.

Percepția vizuală și auditivă se află în prim-planul căutării de ,,semen” (detalii morfologice, uneori mărunte, precum o gropiță în obraji, o nuanță a ochilor, o tonalitate a vocii, un contur al buzelor etc.), care capătă valoare de simbol. Comunicarea ce are loc atunci se află în afara controlului exercitat de voință. Este un fel de comunicare spontană și primitivă.

Funcționarea ,,formei” îl lasă apoi pe individ într-o stare specială, numită ,,stare de îndrăgostire”, care uneori este comparată cu starea de hipnoză.

După ,,îndrăgostirea la prima vedere” urmează o perioadă de comunicare intensă (scrisori, telefoane, lungi conversații în timpul plimbărilor etc.), în care cei doi îndrăgostiți se explorează reciproc cu aviditate. Ei caută să se vadă cât mai des. Întâlnirea e așteptată cu emoție. Însăși acesată întâlnire este o sărbătoare, adică o însumare extraordinară de plăceri, o jubilație mereu reînoită.

În această fază, comunicarea dintre îndrăgostiți este alcătuită din povești ale unor fragmente de viață oferite celuilalt, care extrage din ele tot ceea îi confirmă uimirea. Este o comunicare ,,neatentă” sau, altfel spus, ,,atenția flucruantă” a fiecăruia nu reține, din ceea ce se spune, dacât lucrurile care-l interesează. Comunicarea este în parte ,,fatică” , adică are funcția de a întări legătura afectivă.

,,Într-o întâlnire, mă minunez că am găsit pe cineva care, prin tușe successive și de fiecare dată reușite, fără greș, desăvârșește tabloul fantasmei mele; sunt un jucător al cărui noroc nu se dezminte și-l face să pună mâna tocmai pe bucățica ce completează din prima puzzle-ul dorinței sale. E o descoperire treptată (și un fel de verificare) a afinităților, complicităților și intimităților pe care le-aș putea schimba o veșnicie (din câte cred) cu un altul, pe cale să devină, în consecință, ,,altul meu” : atăt de mult năzuiesc la acestă descoperire (tremur), încât orice curiozitate intensă pentru o ființă întâlnită echivalează, în definitive, cu iubirea (iubire este ceea ce simte pentru călătorul Chateaubriand un tânăr din Moreea, care îi observă cu aviditate cel mai mic gest si-l însoțește pas cu pas până la plecare). În fiecare clipă a întâlnirii descopăr că în celălalt un alt eu insumi: Îți place asta? Ia te uită, și mie! Nu-ți place asta? Nici mie! Atunci când Bouvard și Pecushet se întâlnesc, nu încetează, plini de uimire, să facă socoteala gusturilor commune. Datorită întâlnirii, asupra subiectului îndrăgostit (și deja fermecat) cade uluiala unei întâmplări supranaturale: iubirea ține de ordinal aruncării zarurilor. Nici unul, nici celălalt nu se cunosc încă. Trebuie deci ca fiecare să povestească: ,, Iată cine sunt eu”. Avem de-a face cu bucuria narativă, cea care satisface și în același timp întârzie cunoașterea, într-un cuvânt, relansează…”

În fază idilică, îndrăgostitul trece prin câteva angoase și temeri. Vrea tot timpul să se încredințeze că iubita îl iubește. Pândește, de aceea, toate semnele care îl pot liniști. Dar nici unul dintre ele (nici măcar limbajul) nu este ,,sigur” și fiecare în parte poate fi interpretat în mai multe sensuri.

Specialiștii i-au descoperit comunicării erotice o funcție psihologica: aceea de a da asigurări. Dar în această fază apare și o funcție intelectuală, chiar etică: faptul de a construi un altul și a-i da să construiască. Este, de altfel, o adevărată plăcere ca, în timpul unei conversații, să-l construiești pe celălalt și să-i dai posibilitatea de a construi prin intermediul tău.

În conversația cu ființa iubită apar și alte plăceri: exercițiul exprimării iubirii și a dorinței. Dorința celuilat este așadar și ea un motor al al comunicării erotice.

A avea o relație, a trăi în cuplu este o experiență familiară de viață pentru cei mai mulți dintre noi. Și, probabil, părerea generală este că relația devine o sursă de fericire, de bucurie, de forță, de a merge mai departe, entuziasm, transformare și alteori, o sursă de probleme, conflicte, suferință, dezamăgiri. Natura relației și evoluția ei sunt influențate de o mulțime de factori, de la personalitatea celor două persoane, de experiența lor de viață și de capacitatea de a ințelege ceea ce trăiesc, la maturitatea lor emoțională, la sistemul lor de valori și, desigur, la modul în care comunică ei.

Teoretic știm că relația noastră este influențată în mare măsură de modul in care comunicăm cu celălalt, de limbajul verbal și simbolic specific relației noastre, de modul în care ne facem înțelesi, de acuratețea mesajelor emise și receptate. Cu toate acestea, chiar dacă teoria este excelent înțeleasă, nu suntem scutiți de distorsiuni în comunicare, de neînțelegeri în cuplu. ”Tu ce ai înțeles? Eu altceva am spus sau am vrut să spun.” Sunt fraze care pot apare frecvent în discuțiile noastre de cuplu.

Când comunici, de fapt, te comunici pe tine ca persoană. Întreg universul tău interior devine una cu realitatea atunci când comunicarea dintre doi indivizi își face apariția. Comunicarea este pentru dragoste ceea ce este sângele pentru organism.

Atunci când doua personae devin un cuplu, se împletesc două lumi diferite, două limbaje total diferite care prin comunicare, în timp, devin comune. Până la urmă îți legi destinul cu un străin iar în esență folosești același limbaj dar uneori fără comunicare zidul dintre cei doi devine mult mai mare iar conviețuirea este imposibilă.

Comunicarea nonverbala ocupă un loc la fel de important într-un cuplu precum cea verbală. Nu de puține ori cele două intrând în contradicție. Ușile trântite și privirile mai mult decât violente pot surclasa comunicarea verbală. Atunci când soția își întreabă soțul “Cum a fost la serviciu?” pe un ton neutru și monoton fără să-și privească soțul în ochi, răspunsul o să fie pe măsură. Comunicarea verbală trebuie să fie în concordanță cu cea nonverbala pentru că mesajul să fie transmis în totalitate.

“Dacă tăceai, filosof rămâneai!“, acest proverb celebru își găsește cu brio locul în cadrul comunicării nonverbale. Uneori tăcerea poate impune anumite limite sau este confundată cu refuzul de a comunica dar în esență este o formă de comunicare nonverbala care poate transmite diferite stări, prcum: mânie, nemulțumire, proastă dispoziție sau nepăsare. Tăcerea este o capcană deosebit de periculoasă pentru un cuplu. În momentul în care s-a intrat în acest impas, în timp, de fiecare dată când o problemă o să-l macine pe unul dintre parteneri o să apeleze la acest truc de fiecare dată.

Specialiștii în comunicare sunt de părere că orice problemă dintr-un cuplu se depășește foarte bine atunci când are ca punct de pornire comunicarea. În momentul în care comunicarea verbală se îmbină armonios cu cea nonverbala, mesajul transmis receptorului este mult mai puternic iar problema înțeleasă se rezolvată mult mai repede.

Relativ acceptată ideea conform căreia subiectul uman transmite, recepționeazã prin diferite moduri verbale și non-verbale este raportată de două-trei decenii la fenomene extrem de frecvente în existența umană. Unul din aceste fenomene este dragostea care nu este studiată doar de psihologi și sociologi, ci și de mulți alți specialiști.

Punct de interes și de atracție din perspectivă practică, ea devine teoretico-metodologic un „generator" de idei, accepții, confruntări, soluții pentru conviețuire și comunicare umană.

„Boală delicioasă", necesară și familiară, dragostea este un fenomen extraordinar, complex presupunând existența a două persoane (cuplu) care vin în această ecuație cu structura lor intimă, cu aspirațiile și expectațiile lor, cu dorința de a fi împreună cu un alt semen.

Mulți dintre noi am suferit, nu am găsit explicații, am rupt relații, am necăjit colegi, părinți, am întrerupt comunicarea sau am comunicat afectiv prin descărcări puternice, nejustificate considerând că suntem îndrăgostiți.

În relația de cuplu, atitudinea sau sentimentul de prietenie trebuie inserată simpatia, preferința pentru o persoană, dragostea ca atracție heterosexuală și relaționarea între parteneri (comunicare afectivă).

Cercetătorii domeniului familiei afirmă că procesul comunicării ghidează funcționalitatea

cuplului conjugal și a familiei, iar in contextul problemelor complexe și a stresului cu care se confruntă cuplurile societății contemporane, acest proces trebuie definit și ințeles. Ei abordează astăzi comunicarea ca pe un proces prin care familia iși formează și structurează relațiile interpersonale dintre soți, copii, părinți-copii și cele cu membrii familiei extinse etc. Modul de desfășurare și organizarea interacțiunilor vor determina caracteristicile psihologice și sociologice ale sistemului și ale membrilor săi L. Rogers- Millar, I. Altman și D. Taylor (1973), la fel ca și S. Minuchin (1974) au definit comunicarea maritală ca fiind procesul prin care un cuplu tânăr își negociază setul de semnificații comune, de înțelesuri împărtășite, iar W. Burr, R. Day și K. Bahr sugerau că miezul înțelegerii comunicării familiale este tocmai înțelegerea mesajelor.

Perspectiva asupra comunicării și teoria informației definesc mesajul, in general, prin deplasarea unităților informaționale, fie ele verbale sau nonverbale. Din perspectivă psihologică, P. Watzlawick, J. Beavin și D. Jakson (1967) s-au concentrat asupra tipurilor de mesaje, a intenției de a comunica și a contextului comunicării, aspecte dezvoltate din pragmatism și teoria sistemelor.

Examinarea mesajelor transmise în cuplu au condus la analiza relațiilor comunicării în cuplu și a strategiilor ei constructive și distructive.

Putem vorbi de existența a cel puțin trei tipuri de relații de comunicare, fiecare dintre ele

putându-se realiza în cele mai variate modalități (amabil sau ironic, agresiv sau aluziv etc., în funcție de locul, situația, personalitățile și habitudinile lor). Distincția a ținut seama de criteriul

atitudinilor și manierelor în funcție de care se structurează comunicarea.

Negarea cererii celuilalt este un prim tip de relație de comunicare în care nevoia sau solicitarea celuilalt este respinsă. De exemplu, atunci cand soția ii spune soțului că are o migrenă teribilă, ea așteaptă din partea lui o anumită ingrijorare și recunoașterea faptului că nu arată prea bine. Dacă soțul îi răspunde afirmand că are aerul unei persoane în plină formă sau că pare perfect sănătoasă, el îi neagă cu mare brutalitate solicitarea.

Comportamentele simetrice vizează două comportamente identice care apar într-o succesiune de interacțiuni. Spre exemplu, în momentul soluționării unei probleme cotidiene ambii parteneri pot manifesta, concomitent, dorința de a domina, de a avea ultimul cuvant.

Comportamentele complementare sunt esențiale pentru formularea unui răspuns pozitiv la cererea partenerului. Dacă în simetrie, comportamentele apar ca in oglindă, in complementaritate ele se completează pentru a forma o unitate armonioasă. De aceea, putem afirma că, în general, comportamentele complementare reprezintă un factor al fericirii și ințelegerii conjugale, celelalte două tipuri fiind (mai frecvent) generatoare de conflicte și nemulțumiri, putand deveni chiar patogene.

În cadrul acestor tipuri de relații sunt utilizate diverse strategii ale comunicării, constructive sau distructive, pe care le prezint în cele ce urmează.

1.1. Strategiile comunicării constructive

Comunicarea constructivă reclamă reunirea catorva condiții esențiale, precum: nivelul ridicat de auto-dezvăluire și de empatie. Cu alte cuvinte, cei doi parteneri trebuie să fie dispuși să se deschidă unul în fața celuilalt, să comunice ceea ce simt, doresc sau îi nemulțumește, de a se prezenta așa cum sunt și nu așa cum ar dori să fie. Empatia se referă la capacitatea de a înțelege universul celuilalt, sensul reacțiilor sale atitudinale sau natura reală a așteptărilor sale. R. Mucchielli (1974) adăuga că o altă condiție importantă este și abandonarea oricărei atitudini auto-defensive. Acesta inseamnă că noi trebuie să reflectăm la tot ceea ce este adevărat în ceea ce partenerul spune despre noi, să fim dispuși să conștientizăm în permanență noi aspecte ale personalității noastre.

În comunicarea pozitivă partenerii se respectă reciproc, oferindu-și unul altuia suportul stimei de sine și contribuind la dezvoltarea încrederii în propria persoană. Laudele, complimentele și politețea sunt astfel implicate în comunicarea pozitivă. Dar, aceasta nu însemnă doar rostirea lucrurilor, aspectelor pozitive ori tratarea persoanei cu admirație, ci păstrarea unui raport echilibrat între comentariile pozitive și cele negative. Atunci cand observațiile negative sunt făcute, ele nu trebuie să ia forma punerii la punct a partenerului sau cea a atacului la personalitatea și stima lui de sine. Cercetările asupra fericirii conjugale au arătat următorul aspect: cu cât ponderea comunicării negative este mai mare în raport cu cea pozitivă, cu atât cuplurile au mai mult tendința de a afirma că sunt nefericite. În cuplurile fericite, schimburile pozitive tind să fie preponderente. Din păcate, aspectele comportamentale negative sunt ușor perceptibile. De regulă, vedem mai ușor greșelile persoanelor, acțiunile lor nepotrivite sau eșecurile. Comportamentul adecvat, considerat a fi firesc, este trecut ușor cu vederea, poate și datorită faptului că este cel “așteptat”. Dar, adulții, ca și copiii, au nevoie de recompense și de întăriri pozitive ale comportamentului lor adecvat, pozitiv. Consilierii maritali aud adesea de la clienții lor întrebări de genul: “Cum pot să laud pe cineva care nu face nimic cum trebuie?”. Acest tip de reacție verbală apare frecvent și cu privire la conduita copiilor. Ori, recunoașterea progresului și lauda se pot baza pe imbunătățirile comportamentului anterior.

“Întoarcerea celuilalt obraz” poate fi o strategie constructivă, utilizabilă atunci cand cineva rănește, insultă o persoană, care nu acceptă invitația la ceartă sau luptă, ci reacționează in mod rezonabil, spunandu-i celuilalt, calmă și sincer ingrijorată, că poate a făcut ceva care l-a rănit, că regretă și dorește să corecteze acest fapt. Încercarea de a răspunde sincer și constructiv nu invită intotdeauna la urmarea aceluiași exemplu, dar în multe cazuri conflictul este aplanat. “Întoarcerea și a celuilalt obraz” trebuie să implice o evaluare onestă a propriului comportament, în scopul de a determina în ce grad a contribuit el la insatisfacția partenerului de dialog.

Nivelarea opiniilor, a punctelor de vedere sau a asperităților se poate realiza prin exprimarea deschisă a sentimentelor sau dorințelor cuiva, fără ca aceasta să ducă la punerea la punct a celuilalt sau la trezirea reacției sale defensive. De exemplu, soțul îi spune soției “Conduci mașina tare prost!” sau soția îi poate spune soțului “ Când mă urc cu tine în mașină și conduci atat de repede, îmi este frică!”. Cel mai constructiv mod de nivelare a asperităților implică utilizarea afirmațiilor conținand pronumele personal la persoana I, singular. De exemplu, “Când mă critici în fața prietenilor, mă simt rănită/rănit”. Astfel, ascultătorul poate ințelege foarte corect mesajul și problema poate fi mai ușor rezolvată. Nivelarea declanșează un tip de comunicare care le permite partenerilor să-și rezolve divergențele sau conflictele intr-un mod productiv, ce conduce la apropierea dintre membrii cuplului.

Tactul este necesar în rezolvarea dificultăților apărute în mariaj. El implică ,,sinceritatea, comunicarea deschisă, respectul arătat partenerului și grija de a nu-l răni gratuit”. El necesită empatie față de gandurile, sentimentele și stările motivaționale ale partenerului sau partenerei, astfel încat să se poată găsi momentul cel mai bun pentru discutarea anumitor aspecte. Tactul nu însemnă înșelarea sentimentelor cuiva sau profitul de pe urma lor. De aceea, tactul nu este un obstacol sau un scut în calea intimității ci, dimpotrivă, adevărata intimitate nu se poate dezvolta în lipsa lui.

Feedback-ul de verificare scutește comunicarea de multe neplăceri. Pentru a fi efectivă ascultarea trebuie să fie activă, iar feedback-ul de verificare arăta că persoana a ascultat mesajul comunicat în mod activ. El este utilizat atunci cand vrem să ne asigurăm că am înțeles corect opiniile, sentimentele sau nevoile vorbitorului și poate fi exprimat prin enunțuri de tipul “Să vedem dacă te-am înțeles corect…”, “Vrei să spui că…”, “După cum am înțeles, te simți…” sau “Ceea ce ai spus tu înseamnă că…”.

Verificarea a ceea ce spune o persoană indică interesul evident pentru mesajul transmis de ea. Astfel, relațiile apropiate se dezvoltă mai rapid.

Mângâierile, atingerile fizice sunt necesare în comunicarea constructivă din cadrul relațiilor intime. Putem afirma că am învățat arta comunicării atunci când am înțeles că ea nu este doar verbală. Comunicarea nonverbală, contactul fizic direct este cel mai primitiv mod de a stabili contactul cu cineva. El are o funcție importantă socializatoare și afectivă. Dacă aceste modalități ale comunicării constructive devin preponderente în raport cu cele distructive, atunci comunicarea își dobandește adevărata valoare, permițand buna funcționare a cuplului și obținerea satisfacției conjugale.

1.2. Strategiile comunicării distructive

Comunicarea ar trebui să fie clară, concisă, precisă și nu confuză, vagă și iritantă. Ea poate impiedica funcționarea sistemului familial atunci când inițiatorul ei apelează la “mesajul dublu”, cand urmărește să-l pună pe partenerul său intr-o poziție defensivă, când face afirmații absolute, suprageneralizatoare, cand practică citirea minții celuilalt ș.a.m.d. Formele comunicării distructive sunt extrem de numeroase, în continuare vă prezint cateva dintre cele mai frecvent invocate în literatura de specialitate și mai des întalnite în existența cuplurilor conjugale.

Dublul mesaj este posibil în condițiile în care o persoană poate comunica concomitent pe mai multe canale, utilizand diverse coduri. El apare atunci când pe două canale diferite se trimit două mesaje diferite, în același timp. Exprimarea orală poate fi contrazisă de cea nonverbală și invers. O serie de teoreticieni ai comunicării consideră comunicarea nonverbală mai puternică decat cea verbală, arătand că oamenii tind să acorde o mai mare importanță mesajului nonverbal, care poate fi mai greu controlat conștient, fiind și primul decodificat. Oricum contradicțiile dintre mesaje produc disconfort, ambiguitate și nesiguranță. Dacă o soție îi spune soțului că se simte minunat cu el, dar, mimic, gestic, pantomimic îi sugerează că este indispusă sau plictisită, această contradicție îl poate năuci pe soț, care nu mai știe ce să creadă. Oricum, în loc să-i răspundă la mesajul verbal, el ar trebui să o întrebe de ce nu simte bine, ce îi displace sau ce și-ar dori.

Punerea celorlalți într-o poziție defensivă apare atunci cand vorbitorul iși asumă o atitudine de superioritate sau atunci cand adoptă statutul de procuror, judecător sau membru al unui juriu. Vorbitorul se poate autoevalua ca fiind mai inteligent, mai informat cu privire la un subiect ori la viață, în general sau poate încerca să-și ascundă astfel sentimentele de inadecvare și insecuritate. În nici un caz, el nu consideră că ar fi greșit cu ceva. Persoana pusă în defensivă se concentrează atât de mult asupra mesajului și a presupusei sale inferiorități încât, prima sa reacție va fi aceea de a se apăra. Gradul ei de deschidere și receptivitatea sa față de persoana “superioară” se va micșora, din moment ce nu primește respectul cuvenit. Adeseori, întrebarea “de ce?” apare în tonul acuzator. Spre exemplu: “De ce m-ai ignorat la petrecere?” trezește reacția defensiva a interlocutorului.

Suprageneralizarea și afirmațiile absolutizatoare pot fi distructive. Suprageneralizarea apare atunci când facem afirmații prea largi, de genul “Ești prea emoțională! Pur și simplu nu poți fi rațională. De fapt, așa sunt toate femeile”. Utilizarea cuvintelor “întotdeauna”, “tot timpul” sau “niciodată” este frecventă în construcția propozițiilor absolutizatoare (spre exemplu: “Niciodată nu ieșim la plimbare” sau “Întotdeauna în camera ta este dezordine”). Observațiile absolutizatoare ca și suprageneralizările sunt în mod deosebit distructive atunci când sunt critice și acuzatoare. Partenerul trebuie privit cu sinceritate și respect, iar defectele pot fi comunicate în lipsa tonului acuzator. În plus, dacă acuzele și critica făcută sunt exagerate partenerul tinde mai degrabă să fie supărat și să-și trăiască resentimentele și mai puțin să lucreze la îmbunătățirea relației.

Citirea gândurilor este o sursă frecventă de neînțelegeri în căsătorie, ce apare atunci când

partenerii își citesc sau “ghicesc” unul altuia gandurile. Ei fac presupuneri cu privire la ceea ce gândește și simte celălalt și reacționează doar în funcție de presupunerile făcute. Aceste interpretări ale stărilor partenerului sunt adesea greșite. Chiar în relațiile intime, în care partenerii se cunosc foarte bine, este imposibil să fim siguri de absolut orice gând sau stare afectivă. Oamenii se schimbă și, de aceea, în relațiile apropiate, procesul de culegere a datelor despre ceea ce simte și gândește partenerul trebuie să fie continuu. Comentariile precum “Păi, nu am crezut că te vei supăra!” sau “De unde să știu că vei obiecta?” apar ca urmare a presupunerilor făcute în urma citirii gândurilor partenerului.

Uneori partenerii se așteaptă să aibă abilitatea citirii gandurilor, dovadă sunt frecventele afirmații de genul: “Ar fi trebuit să știe ce doresc. Nu ar fi trebuit să-i spun eu!”, apărute în ședințele de consiliere și terapie maritală. Uneori cei care practică citirea gandurilor pot ajunge la forma extremă în care, ei ajung să nege trăirile partenerului lor, considerand că le înțeleg mai bine decat acesta.

Punerile la punct ale partenerilor vizează confruntările care pot lua forma blamării, atacului și criticii, cu intenția de a răni, pedepsi sau de luare a revanșei. Ele favorizează schimburile negative, oferirea/primirea de atacuri și răniri. De exemplu, soțul îi poate spune soției că gătește foarte prost, iar soția îi răspunde zicandu-i că nu știe să facă dragoste. De regulă, schimburile negative sporesc nivelul furiei, anulează intimitatea, favorizand evitarea reciprocă. Furia este o “emoție normală care trebuie exprimată, dar nu prin utilizarea punerii la punct nedrepte a partenerului, prin atac sau acuzații gratuite”. Adesea, punerea la punct implică etichetarea partenerului – ca totalitate – într-o manieră negativă.

Puține probleme pot fi rezolvate constructiv atunci când nemulțumirile nerezolvate din trecut continuă să intre în discuțiile prezente. Vechile nemulțumiri maritale sunt păstrate într-un rezervor imaginar pentru o perioadă mai mare de timp fiind puse în discuție atunci când persoana crede că ar fi în avantajul ei. În comunicarea constructivă tot ceea ce ține de trecut este depășit, lăsat la o parte.

Dacă umorul este bine-venit în relațiile intime, el permițând reducerea tensiunii și anxietății, sarcasmul reprezintă o armă periculoasă, utilizată în comunicarea interpersonală. Sarcasmul apare atunci când o afirmație a cuiva are semnificația opusă celei transmise verbal, ea fiind destinată rănirii celuilalt.

Comunicarea tip prelegere este întalnită la persoanele are au tendința de a monologa fără să-i permită partenerului să intervină, să adauge vreo informație. Persoanele care prezintă această tendință trec frecvent de la un subiect la altul, fără întrerupere sau pauză. Ele devin practic imposibil de întrerupt și pentru că sunt atat de preocupate de ceea ce spun, ignoră mesajele verbale sau nonverbale primite de la celălalt sau ceilalți.

Critica utilă, constructivă, al cărui obiectiv final este găsirea căilor de îmbunătățire a comportamentului altcuiva, poate reprezenta o parte importantă a dezvoltării relațiilor apropiate. Dar, căutarea defectelor ținând de aspectele minore ale unei relații și plangerile continue cu privire la faptele neimportante conduce la consecințe distructive în interacțiunile umane. Acest lucru se întamplă deoarece pe de o parte nimeni nu este perfect, iar pe de alta, deoarece, oamenii nu reușesc adesea să distingă ceea ce este cu adevărat important de ceea ce este nesemnificativ. Căutarea defectelor nu creează decât resentimente, rănind sentimentele celuilalt și favorizand apariția unui comportament opus celui dorit de către vorbitorul excesiv de critic. De exemplu, soția îi poate spune soțului că iarăși a lăsat prosoapele în dezordine la baie, că iarăși a uitat să cumpere pâine, deși era datoria lui, că nu golește scrumiera după ce fumează etc. Toate acestea sunt însă defecte minore în ansamblul relațiilor apropiate , iar repetarea defectului nesemnificativ nu provoacă, în nici un caz comportamentul așteptat.

1.3. Empatia în comunicare

Empatia poate fi definită ca „intuiție simpatetică" (Henri Bergson), ca identificare afectivă (Th. Lipps, M. Scheler), ca transpunere. Se deosebește de simpatie, aceasta fiind o stare emoțională conștientă, constând în „a simți cu", pe când empatia înseamnă „a simți în", a tinde spre, a trăi viața afectivă a altuia. Restrânsă la relațiile interumane, empatia s-a dovedit a fi un proces complex (perceptiv, intelectual, afectiv) ce se poate dezvolta la mai multe niveluri pe traiectoria inconștient-conștient și care este un proces general uman, fiind implicat în adoptarea rolului social, în cunoașterea psihologică empirică, în orice act de comunicare interumană.

Empatia are un rol important în deschiderea sau blocarea comunicării. Ea este blocată de manifestările de dominare, tendința de manipulare, de subminare sau de refuz al comunicării de către una din părți.

Comunicarea, pentru a se desfășura normal, trebuie să respecte următoarele norme:

îți respecți interlocutorul ca pe egalul tău și nu încerci să domini dialogul;

respecți dreptul celuilalt la opinie și nu vei încerca să-1 manipulezi pentru a-1 face să vadă lucrurile în felul tău;

îi respecți deciziile și nu încerci să-1 sabotezi sau subestimezi;

îi respecți valorile și experiența.

Modalități de a induce empatia :

acționezi asupra relației cu interlocutorul, separat de problemă;

găsești un subiect de conversație total străin de eventualele probleme/divergențe pe care le ai cu acea persoană;

efectuezi activități împreună;

alegi un loc adecvat pentru o discuție „de la suflet la suflet" ;

nu începi o discuție „profundă" atunci când celălalt este grăbit sau stresat.

Indicii ale empatiei: îl (o) respect; ne putem distra împreună; îmi prețuiește opiniile; nu am nevoie să-mi pun masca și să fiu foarte formal(ă) cu el (ea); mă va ierta dacă voi greși cu ceva; mă simt deschis(ă) față de el (ea); nu trebuie să fiu perfect(ă) în prezența lui (ei); nu mă va ignora în ceea ce are de gând să întreprindă; mă respectă; îmi ascultă păsurile ; crede în mine; nu trebuie să fie întotdeauna perfect(ă) în prezența mea; îmi cere sfatul; îmi povestește despre preocupările lui (ei); ne plăcem reciproc; ne simțim bine împreună; discutăm; îi înțeleg punctul de vedere chiar și atunci când nu sunt de acord cu el; îl (o) iert când greșește față de mine ; îl (o) preocupă persoana mea și ceea ce gândesc eu.

Atitudini ce „ îngheață" comunicarea: amenințările (produc teamă, resentiment, supunere, ostilitate), ordinele (folosirea puterii asupra cuiva), critica, insulta (înfierarea), dirijarea, tăinuirea informației-cheie, interogarea, lauda în scopul manipulării, diagnosticarea motivelor sau a cauzelor (de exemplu, „Te părăsesc pentru că ești posesiv/ă"), sfatul necerut, persuasiunea prin apel la logică, schimbarea subiectului, punerea în prim-plan a persoanei proprii, refuzul de a accepta problema pusă în discuție, încurajarea prin negarea existenței problemei etc..

Obstacolele ce intervin în comunicare țin de factori diverși. Ele pot fi: de natură umană reflectând trăsături de personalitate; de natură socială, referitoare la mediul social, tradiții, cultură, statut social; lingvistice, decurgând din necunoașterea codului sau folosirea unui limbaj inaccesibil ori greu de înțeles de către receptor; de natură tehnică (bruiaje, aparatură neperformantă etc.); de natură organizatorică, atunci când condițiile comunicării nu sunt asigurate corespunzător (spațiu, timp afectat comunicării, piedici în calea feedbackului pe parcursul unei întâlniri etc).

Comunicarea verbală se completează cu nenumărate strategii de sprijin din domeniul nonverbal și paraverbal. Dintre acestea menționez:

• gesturile și acțiunile :

desemnarea cu degetul, cu mâna, din cap, din ochi;

demonstrația practică: „Fac așa", „Fixez mânerul", „Acum poți încerca și tu…" ;

acțiuni observabile, ca: ordine, comentarii („Nu face așa", „E bine" etc.);

• comportamentul paralingvistic:

a) limbajul corpului: gesturi, expresia feței, postura, contactul privirilor, contactul corporal (de exemplu, strângerea de mână), distanța optimă dintre interlocutori (0-0,45 metri, distanța intimă). Pozițiile și mișcările mâinilor și corpului, calificate într-un ansamblu de coduri, numite generic gesturi, exprimă o varietate de stări psihice sau atitudini ce sunt percepute în comunicarea nonverbală. Poziția mâinilor/corpului poate transmite mesaje ca:

mână pe gură = obiecție, plictiseală;

mâinile în cap = uimire, disperare;

mâini în șolduri = mânie, defensivă;

mâini ridicate în afară = neîncredere, încurcătură, incertitudine;

mâini încrucișate = închiderea comunicării;

arătător întins = autoritate, neplăcere, lectura unui material afișat;

poziția în scaun (drept/tolănit/agitat) = interes/dezinteres/plictiseală ;

umeri ridicați = indiferență, necunoaștere.

utilizarea onomatopeelor – onomatopeele sunt considerate sunete paralingvistice, căci nu vehiculează – în cea mai mare parte – un sens codat și nu intră în sistemul fonologic al limbii. Exemplu: fluieratul cu diverse semnificații, sunetele spontane ce marchează durerea etc.;

utilizarea prozodiei – aceste trăsături sunt paralingvistice atunci când vehiculează un sens admis prin consens ca traducând o atitudine sau o stare de spirit și nu intră – în aceste situații – în descrierea sistemului fonologie care se referă la durată, accent melodic, ton etc. De exemplu, o voce ascuțită de iritare, gâtuită de emoție, un ton plângăreț sau morocănos, un volum scăzut la murmur sau intensificat la țipăt, o durată mai mare a sunetului pentru a marca un accent de insistență („Nuuu…", „Eeexcelent…", „Goool…"). Combinarea acestor variații de voce, ton, volum și durată poate provoca efecte de comunicare foarte variate și poate să crească expresivitatea.

Cunoașterea corelației dintre forma și conținutul comunicării este importantă atunci când are loc o interacțiune verbală de a cărei înțelegere depinde îndeplinirea unor sarcini sau restabilirea unui climat optim de lucru într-o organizație în care au apărut probleme litigioase ce pot fi rezolvate printr-o mai bună comunicare, precum și într-un discurs public cu rol persuasiv.

Parametrii comunicării:

1.4. Conflictul – formă de comunicare în cuplu

În viața de zi cu zi, în relatia de cuplu, ne putem confrunta adesea cu multiple conflicte, de cele mai multe ori, este bine dacă reușim să le prevenim ori, în caz că acest lucru nu mai este posibil, măcar să le reducem intensitatea.

Conflictul este „o situație în care elemente în aparență incompatibile exercită forță în opoziție sau în direcții diferite". „Conflictul înseamnă procentajul din divergența intereselor sau credința că aspirațiile cotidiene ale părților nu pot fi îndeplinite simultan". „Conflictul este conceput ca o sursă de schimbare a individului, a sistemului în care evoluează acesta.

În ciuda conotațiilor negative, cuvântul ,,conflict” se referă , în general, la situațiile în care doi sau mai mulți membri ai unei colectivități au puncte de vedere diferite, intră în dezacord parțial sau total asupra unor probleme deoarece văd o situație din perspective diferite.

Elementele comune de definire a noțiunii de conflict implică existența unei incompatibilități între părți dar și existența unei interacțiuni între părți. Mai exact el poate fi definit astfel:

“Neînțelegere, ciognire de interese, dezacord, antagonism, ceartă, diferend, discuție violentă”.

“Urmărirea unor scopuri incompatibile de către grupuri diferite”

Conflictul generează o serie de stări afective ale partenerilor, cum ar fi neliniștea, ostilitatea, rezistența, agresiunea deschisă, precum și diferite tipuri de interacțiuni antagonice, de opoziții, până la diferende. Cu o conotație stimulativă, conflictul apare și ca o componentă a competiției.

Starea conflictuală poate apărea însă și între persoane care urmăresc aceleași obiective, dar între care apar divergențe de opinii privind modalitățile de realizare a acestora. Apariția unui conflict ține de perceperea și conștientizarea de către actorii implicați a unei stări ce poate fi definită drept conflictuală.

Cauzele care determină apariția conflictelor se concretizează în:

Comunicare defectuoasă

Sistem de valori diferit

Existența unor scopuri diferite

Nemulțumirea față de statutul profesional

Diferențele de pregătire profesională, statut și cultură;

Competiția pentru supremație

Înainte de a se trece la rezolvarea conflictelor – prin decizie sau negociere, este important să se facă o identificare corectă a tipului de conflict și o evaluare a căilor și a dificultăților de soluționare a conflictului. Primul element de identificare este tipul obiectivului pentru care s-a intrat în conflict. Conflictul va fi soluționat mai ușor dacă i se cunoaște natura iar problemele pot fi împărțite pe categorii și subcategorii care pot fi soluționate separat.

Un alt factor de diagnosticare este importanța mizei conflictului pentru fiecare dintre părțile antrenate și consecințele unui eventual câștig sau ale pierderii. Este important de evaluat gradul de interdependență a părților și modul în care soluționarea conflictului le va influența pe fiecare. Un alt element ce trebuie analizat este tipul de relații dintre parteneri. Dacă ele au relații pe termen lung a căror stabilitate trebuie menținută, părțile vor fi mai cooperante în rezolvarea conflictului.

Cauzele comunicării conflictuale sunt numeroase. În continuare voi evoca doar câteva.

Dezacordul în domeniile de decizie

De exemplu: soțul, singur acasa, primește un telefon de la un prieten, care îi spune ca va veni pentru câteva zile în regiune. Numaidecât, soțul își invită prietenul acasă, știe ca asta îi va face placere soției, e sigur că și ea ar fi acționat la fel. Totuși, când aceasta se întoarce, între ei izbucneste o scenă violentă în legătură cu invitația făcută de soț.

În această comunicare, există două niveluri întrepatrunse: unul privește conținutul (invitația), iar asupra acestui punct soții sunt de acord; celălalt nivel, latent, priveste luarea inițiativei (cine are dreptul să invite fără a-l consulta pe pe celălalt ?). Dezacordul are în vedere cel de-al doilea nivel. În acest caz (tretat în psihoterapia conjugală), în hotărârea de a face invitația sotia vedea, de fapt, un nou semn al tendinței vizibile de la bărbat la bărbat de a decide fără să o consulte în vreun fel.

Studierea structurii formale a comunicării dintre soți în cursul psihoterapiei sistemice de cuplu a arătat că fiecare încearcă să aibă ultimul cuvânt și să-i impună celuilalt punctul său de vedere.

Complexele personale

O femeie povestește următoarele: ,,L-am descurajat pe George în iubirea lui pentru mine prin faptul că nu credeam în ea. A rezistat foarte mult, voind să mă iubească până când am să mă iubesc și eu pe mine, până când, în sfârșit, voi putea să mă iubesc… și nici până în ziua de azi, când suntem desparțiți, nu s-a dezis vreodata de mine, și n-are s-o facă niciodată… În seara nunții, după ce am plecat de lângă prieteni, primele cuvinte pe care mi le-a spus au fost:

– Ei, acum crezi că te iubesc ?

– Nu.

– Și-atunci pentru ce te-am luat? Pentru averea ta?

N-am raspuns nimic, dar credeam că așa era (eu, care nu aveam nici urmă de avere). Și ani de zile m-am agațat de convingerea asta, care-mi era necesară. I-am oferit eficacitatea mea, l-am ajutat în lucrurile lui, banii și timpul meu le-am daruit copiilor, pentru ca el să fie mai liber. I-am daruit viața mea, fără vreo restricție, dar nu și pe mine, care nu prețuiam nimic. Ah! Să fii pur și simplu a celuilalt, în loc să te silești întruna să faci ceva pentru el, ca să-ți «repari» lipsa de valoare. Mă simțeam prea săracă, prea simțită de orice pentru a dărui și altceva decât cadouri active în lipsa iubirii. Scriind cele de mai sus, îmi dau seama că i-am ascuns astea, și poate că el le-ar fi acceptat…Era frumos să facem o mulțime de lucruri împreună, să ne zbatem unul lângă altul, dar strădaniile mele au reușit, m-a părăsit. Făcusem dovada că nu mă poate iubi până la capăt și mi-am pierdut echilibrul («nu pot fi iubită») când balansierul meu ( «iti voi dovedi că ești iubit») s-a îndepartat, zdrobit, descurajat, diminuat’’.

Această relatare, ne spune J.Salome, arată pe cea dinamică a complexelor, era construită relația de cuplu în cauză: ,,Eu nu mă iubesc, deci nimeni altcineva nu mă poate iubi, orice-ar spune și orice-ar face, căci eu și nimai eu știu că-i cu neputința’’ gândește femeia; acestei viziuni, soțul i-a răspuns: ,,Te iubesc și voi face dovada de netăgăduit a acestui lucru, mai luându-te în căsătorie, apoi oferindu-ți toate creațiile mele, toate proiectele, toate dorințele. Toate astea sunt numai pentru tine’’. Cu asemenea premise complexuale, dinamica este activată: ,,Cu cât faci mai multe pentru mine, cu atât mă îndepărtez de tine…cu cât faci mai multe, cu atât mai mult îmi dovedești că eu nu prețuiesc nimic, căci altminteri nu mi-ai dărui atâta’’.

Manipularea identității celuilalt

Unul dintre parteneri poate încerca să-l determine pe celălalt să joace un rol. Este așa-numita ,,atribuire implicită a rolului sau a identității’’, descrisă de antipsihiatrie. Este vorba de o patologie relațională în care partenerul respectiv vrea să recreeze un sistem relațional pregnant, ancorat în trecut. El caută să joace din nou ceea ce a cunoscut în copilărie. Va folosi toate mijloacele, de la injoncțiuni și atribuiri până la persuasiune, pentru a-l determina pe celălalt să intre în rolul pe care trbuie să-l joace ca să-i asigure identitatea complementară cu a sa. Dacă celălalt nu ,,intră în joc’’, la nevoie va fi învinuit de lipsă de loialitate și va fi culpabilizat sau amenințat cu o respingere afectivă (nu te mai iubesc – nu vreau să te mai iubesc, trebuie să ne despărțim, să divorțăm etc.).

Comunicările simetrice

-Vai, Alex, mă simt slăbită, capul mi se învârte de parcă o să leșin dintr-o clipă-n alta…

-Eu la fel, Mihaela… Mă întreb dacă un coniac nu ne-ar prinde bine !

-Mă doare și inima, Alex !

-Și pe mine…

-Trebuie să fie inima, am palpitații.

-Ia te uită ! Și tu simți asta ? Tocmai mă întrebam daca nu cumva fac o embolie !

Aceste comunicări perfect simetrice arată că ambii parteneri sunt incapabili să înțeleaga cererea celuilalt, fiindcă ,,atunci când soția spune: am o migrenă îngrozitoare, soțul trebuie să dea dovadă de îngrijorare și să recunoască faptul că nevasta nu arată prea bine. Soțul care răspunde: e ciudat, fiindcă pari a fi în plină formă, este de o brutalitate inumană’’. De fapt, fiecare rămâne închis în așteptările și în exigențele sale, fără să arate o cât de mică deschidere.

Comunicările complementare

Comunicarea complementară este un raspuns pozitiv la cererea celuilalt. Ea satisface o așteptare formulată fie verbal, fie evocată prin intermediul paralimbajului și al posturii. Comunicările complementare satisfac, prin definiție, sistemul de așteptări al partenerului, dar totodată, prin intensificarea permanentă a unor nevoi patologice, pot duce la o rigiditate a comunicărilor în cuplu, care devine astfel incapabil să se deschidă spre altceva și se blochează într-un egoism în doi. Cuplurile bolnave, ca și familiile patologice au nu doar interacțiuni reduse, ci și o structură formală neschimbată a schimburilor comunicaționale.

Capitolul 2

Gelozia în cuplu și semnificațiile ei ascunse

Gelozia este dificil de definit și aceasta datorită, în primul rând, marii diversități a manifestărilor comportamentale ale celor care “suferă” de gelozie. Foarte puțini oameni se pot lăuda ca nu au experimentat niciodată gelozia. În general, acest sentiment ne domină și pare foarte greu de controlat. El provoacă disperare, depresie, conflict și reușește chiar să umbrească sau să distrugă relații dintre cele mai solide. Gelozia iși are rădacinile în sentimentul de frică, în complexele și nesiguranțele noastre – frica de necunoscut și de schimbare, frica de pierdere a controlului sau a puterii într-o relație, frica de insuficiență sau de pierdere, frica de a nu fi abandonat sau frica de a nu fi mai prejos de așteptările partenerului etc. Knox (1984) o definește ca fiind “un set de emoții care apar când o persoană privește relația erotică cu persoană iubită ca fiind amenințată. În acest caz, sentimentele specifice sunt: teama de pierdere sau de abandon, anxietate , durere, apărare, vulnerabilitate și lipsa de speranță”.

Gelozia este o reflectare a propriei noastre insecurități privind valoarea noastră, anxietatea care ne cuprinde la gândul că nu suntem un partener bun și îndoielile noastre cu privire la dezirabilitatea noastră. Aparent, în majoritatea cazurilor, gelozia pare mai degrabă o povară. Gelozia generează tensiune interpersonală, creează animozități și poate deveni periculoasă. Gelozia este un amestec de sentimente (teamă, furie), care determină multă suferință și stress, având un mare potențial distructiv. Gelozia este o reacție la o amenințare percepută – reală sau imaginară – vis-a-vis de o relație sau de calitatea acesteia.

Gelozia este o trăire afectivă sub imperiul careia persoana dezvoltă o teamă de a pierde ceea ce posedă, dragoste sau putere, dar și o atenție exacerbată față de un posibil rival sau situație de rivalitate. În dragoste, așa cum știe toată lumea, gelozia este acel sentiment care ne cuprinde atunci când simțim că persoana iubită preferă pe altcineva sau chiar pierdem persoana iubită în favoarea altcuiva, sentiment ce este adesea însoțit de durere, mânie sau rusine. În acest caz, poate exista un motiv real sau unul imaginar. Daca gelozia este imaginară, ea indică o tulburare de personalitate, adesea datorată unui complex de inferioritate. Teama că persoana iubită ar putea să ne înșele pornește de la increderea insuficientă acordată partenerului de viață și implică sentimentul supărător și chiar distrugător, al posesiei. Astfel, în timp ce barbații au inclinații spre furie, violență și au tendința de a se razbuna pe celălalt bărbat care a intervenit, femeile devin slabe și depresive, delasătoare, plang continuu. Gelozia este o tendință foarte des întâlnită și, în anumite limite, aceasta este firească. Această diferență de comportament, consideră unii cercetători, are rădacini ancestrale și este strâns legată de necesitățile de reproducere. Barbații nu sunt geloși pe o probabilitate, ci pe un fapt real: a fi tată presupune o anumită doză de incertitudine (există posibilitatea ca acel copil să nu fie al lor, ceea ce nu este cazul în situația femeilor) și posibilitatea nedorită de a creste copilul unui rival. Femeile sunt geloase numai la gândul posibilității de a se întâmpla ca partenerul lor să fie atras de altcineva, pentru că asta ar însemna mai puține resurse pentru odrasla lor. Reacțiile variază în funcție de dependența față de partener (adevărat și în cazul femeilor și al barbaților), de ură față de competitor sau față de partener (mai mult barbații), curiozitatea de a afla faptele și gândurile partenerului, criticarea propriei persoane, depresie, durere și resentiment, rușine, dorința de a te întoarce la partener, regret pentru renunțarea la planurile făcute, etc.

Unii specialiști sunt de parere că gelozia este o dovadă de imaturitate, de posesivitate și că nu ar trebui să restrângem libertatea partenerului nostru. Astfel, ei susțin că mulți oameni confundă gelozia cu iubirea, crezând că arătându-se geloși le demonstrează partenerilor iubirea pe care le-o poartă. Ei nu știu că a iubi înseamnă a-ți câștiga binemeritata independență și autonomie, pentru a ști sa-i respecți cu încredere și lui/ei aceeași independență si autonomie. A-ți dori sa-l posezi cu totul pe celălalt, înseamnă a-i ingrădi nu numai lui/ei libertatea, dar și a-ți limita ție dreptul la libertate interioară. Părți din tine vor fuziona cu parți din celălalt, astfel încât relația ajunge să se sufoce și în final să moară. O astfel de tendință de posesiune se naște din acel sentiment de inferioritate, care nu este altceva decât stima de sine scăzută. O persoană cu o slabă încredere de sine își va dori să se întărească posedând părți din celălalt, iar pentru asta va căuta să afle tot despre el și sa-i trăiască viața cu totul. Prin agresarea partenerului cu întrebări de genul "Unde ai fost?", "De ce ai întarziat?", "Cu cine ai fost?", "Ce ați vorbit?" "Ai fost văzut în cutare loc, la ora cutare, alătruri de cutare persoană. Ce faceai?", nu se întâmplă altceva decât să ne îndepărtăm partenerul/a, care va simți nevoia să fugă. Chiar dacă acceptăm rațional o astfel de afirmație, cum că gelozia nu este altceva decat o dovadă de imaturitate, de posesiune asupra celuilalt, de cele mai multe ori atunci când esti îndrăgostit gelozia intervine instinctiv.

Psihanaliza, de exemplu, explică unele momente de gelozie ca pe o tendință reprimată spre homosexualitate. Barbatul nu poate să recunoască, nici în forurile interioare și cu atât mai puțin în public, atracția față de alți bărbați. Ca urmare, în momentul în care un alt barbat i se pare seducator, iși imaginează că partenera s-ar putea să aibă o aventură amoroasă cu acesta (pentru ca propria sa inițiativă în acest sens ar fi inacceptabilă atât pe plan social și, conform standardelor interioare, cât și moral). Această teoretizare este astăzi mai degrabă perimată. Chiar dacă uneori ne putem imagina situații care să corespundă întrucatva acestui scenariu, există o multitudine de exemple în care teoria este, mai degrabă, infirmată – cum am putea explica, de altfel, gelozia în cuplurile homosexuale sau atunci cand persoana este geloasă pe oricine vine în contact cu partenerul/partenera, indiferent de sex. O explicație teoretică mai plauzibilă, vine dinspre teoria evoluției. Emoțiile, ca tendințe de acțiune, conțin scenarii de răspuns la situații limită, în care este necesară o adaptare rapidă a organismului. Emoțiile au un rol adaptativ foarte specific, mai ales în cazul geloziei. Omul a trăit, din cele mai vechi timpuri, în grup. Iar pentru ca grupul sa funcționeze, au existat dintotdeauna ierarhii foarte clare (indiferent dacă vorbim de grupuri ai căror membri sunt maimuțe, lei, lupi sau oameni). Sa luăm exemplul unui grup de animale, în care funcția dominantă o au membrii de sex masculin. Avem aici un lider (masculul A), la concurență cu potențiali aspiranți la funcția de șef (masculii B). În funcție de ierarhia grupului, fiecare membru dispune de un număr mai mare sau mai mic de femele. Evident, masculul A dispune de cele mai multe femele, sau, daca grupul funcționează după regulile monogamiei, "deține" femela cea mai aptă din punct de vedere reproductiv. Gelozia apare atunci când un membru al grupului, de același sex, se aproprie de "proprietatea" altuia. Daca un mascul B îi dă târcoale femelei masculului A, atunci este foarte clar că se pregătește o contestare de statut. (,,șeful” este amenințat să fie detronat, sau, mai rau, îi este amenințat potențialul reproductiv.) Mai precis, dacă femela șefului va purta puii unui alt mascul, linia genetică a masculului va risca să se stingă. Ca urmare, masculul A va sari să-și apere statutul și, implicit, linia sa ereditară. În momentul în care contestatarul se va dovedi mai puternic și il va învinge, genele acestuia, pe drept, vor avea întâietate în a se reproduce. Scenariul de acțiune prevăzut de aceasta emoție implică restabilirea ierarhiei. Pentru aceasta, uneori este necesar atacul invadatorului, dar mult mai importantă este recuperarea partenerului "rătăcit" sau pe cale de a fi pierdut. De fapt, gelozia ne semnalează necesitatea restabilirii echilibrului în cuplu, pentru că, doar un cuplu stabil și echilibrat poate să creeze premisele unor garanții reproductive solide.

2.1. Formele și stadiile geloziei

Mazur, descrie șase tipuri/forme de gelozie:

1. “Gelozia – invidie” este strâns legată de nivelul de autoestimare; ea apare când o persoană simte că partenerul este mai bun și că această superioritate amenință relația. Acest tip de gelozie rezultă din preocuparea exagerată pentru sine, autocompătimire sau depresie.

2. “Gelozia – posesivă” se dezvoltă în baza simțului posesiunii și a nerecunoașterii faptului că partenerul are o identitate separată. Adesea persoana care manifestă forma de gelozie posesivă caută să obțină “putere” asupra partenerului.

3. “Gelozia – exludere” pornește din sentimental de a fi exclus sau neglijat și poate să crească datorită timpului pe care partenerul îl consumă în cadrul preocupărilor profesionale, al activităților de recreere și destindere sau în cadrul relațiilor întreținute cu alte personae.

4. “Gelozia – competiție” este, de asemenea, legată de autocunoastere, autoestimare și de nepotrivirile cu partenerul percepute. Adesea realizările și afirmările unui partener sunt percepute ca o amenințare pentru imaginea despre sine a celuilalt partener, conducând la conturarea unor sentimente de inadecvență și neliniște.

5. “Gelozia – egocentrică” este strâns legată de roluri și apare când un partener eșuează în a permite și favoriza pe celălalt să-și exprime individualitatea, deși se așteaptă și pretinde că acesta să-și îndeplinească rolul tradițional.

6. “Gelozia – neliniște și teamă” apare când relația interpersonală este percepută ca fiind amenințată – când un partener traiește sentimentul temerii de a fi respins și al neliniștii că celălalt partener se implică foarte puțin în menținerea relației. Acest tip de gelozie rezultă din sentimental de insecuritate personală și este acompaniat de o stare de anxietate severă.

Gelozia prezintă 2 stadii:

1. Suspectarea

Când nu suntem siguri de relație dar, în acelasi timp, și dependenți de partenerul nostru atunci există toate șansele să devenim geloși. Semnele dezastrului apar chiar și acolo unde nu exista. Ele se bazează însă pe un pericol care ar putea să existe întrucât jumătate dintre oameni obișnuiesc să aibă aventuri și în același timp să pretindă că sunt fideli.

2. Evaluarea pericolului

Atunci când suntem geloși stăm și analizăm la nesfârșit ceea ce se întâmplă sau ceea ce s-ar putea întâmpla în lipsa noastră. "Îl/o iubeste sau nu?", "Cine a făcut prima mișcare?", "Oare toată lumea în afară de mine știe deja de această situație?"

Femeile cel mai adesea se simt amenințate de alte femei care sunt mai atrăgătoare sau mai inteligente și sunt preocupate de pierderea dragostei partenerului. Barbații se simt amenințați de alții care pot oferi mai multă securitate sau o implicare mai mare, aceștia sunt preocupați de recâștigarea încrederii în ei.

Când gelozia se bazează pe argumente clare, fapte reale, persoana înșelată are posibilitatea de a alege: să rămână o victimă plangăcioasă și cicălitoare, sau să-și asume cu maturitate că în viață o poți lua oricând de la capăt într-o altă relație. În cazul geloziei patologice, adică imaginare, avem de-a face cu o tulburare de personalitate pe fondul unui complex de inferioritate. Problema fiind mai delicată, ea se poate rezolva cu ajutorul psihologului.

Gelozia exprimă, așadar, un comportament ideo-afectiv negativ, de afecte primare, emoții, sentimente și idei trăite frustrant, implicând simultan anxietate de abandon, trăiri de prejudiciu și devalorizarea propriei persoane de către partener prin culpa (reală sau imaginară) de “trădare”, de infidelitate sexual-afectivă, precum și atitudini și trăiri ostil-agresive la adresa partenerului și a noului “obiect al afecțiunii sale”. Dupa Wallon, gelozia apare ca o “simpatie suferindă” sau “identificare mintală a subiectului cu rivalul sau”. Unii autori consideră că acest sentiment este universal si înăscut, alții îl consideră de origine culturală.

Aș spune că "gelozie" mi se pare un cuvânt destul de ambiguu. Atunci când vorbim de gelozie probabil că am putea vorbi despre cel puțin trei lucruri diferite: am putea vorbi în primul rând de gelozie ca despre un anume tip de comportament, un fel de competitivitate cu un rival, real sau imaginar. Am mai putea vorbi de gelozie ca tip de gândire, un fel de dorintă de exclusivitate în ceea ce privește relațiile. Sau am mai putea vorbi, firește, de gelozie ca emoție, de fapt de o combinație de emoții, de reacții emoționale, combinatie care include frică, furie și anxietate. Această combinație de emoții este de fapt cea mai importantă atunci când vorbim despre gelozie pentru că aici se circumscriu și întrebările dacă gelozia este normală, dacă gelozia este o boală și dacă gelozia se tratează. Ne-am putea gândi la gelozie ca la un continuum care are la un capăt absență totală a geloziei iar în celălalt gelozie excesivă, gelozie patologică, numită si gelozie morbidă. Ambele forme de gelozie extremă sunt nesănătoase. Absența totală a geloziei, în orice situație presupune un grad nefiresc de apatie. Gelozia excesivă este nesanătoasă și distructivă în toate relațiile. Formele extreme de gelozie, gelozie morbidă care diferă de formele de gelozie "normală" nu numai prin intensitate sau prin durată. Sentimentele puternice conțin față de "mixul" obisnuit de furie, anxietate și frică și puternice sentimente de inadecvare, insecuritate precum și suspiciozitate exagerată sau interpretativitate. Persoanele care suferă de gelozie morbidă sunt predispuse la anxietate severă, depresie, dificultăți în controlul furiei și se pot angaja în comportamente auto-distructive.

Ce înseamnă însă "gelozie normală"? Orice persoană poate fi ocazional geloasă. A îți păsa de cineva înseamnă că uneori poate să îți fie teamă de posibilitatea pierderii persoanei dorite. Diferența între forma de gelozie obișnuită și acea formă de gelozie patologică rezidă și în "recuperare": în timp ce în gelozia obișnuită geloșii își dau seama adeseori că banuielile lor sunt nefondate, persoanele care suferă de gelozie morbidă devin obsedați de temerile lor și caută în mod constant semne care să le confirme că suspiciunile sunt adevărate.

2.2. Rolul geloziei

Orice emoție reprezintă o tendință de a acționa. Cel mai probabil, gelozia, ca și invidia, este o emoție "de statut". Resimțim această emoție atunci când contextul ne anunță că suntem pe cale să ne pierdem puterea asupra unei persoane sau când conștientizăm că nu avem nici o putere asupra ei. Simte gelozie un barbat care își surprinde partenera flirtând la o petrecere cu un alt bărbat. Simte gelozie o femeie care aude de la o prietenă că bărbatul ei era la o cafea în oraș cu o blondă fermecătoare. Dar simte gelozie și un adolescent care o vede pe fata iubită în secret cu un baiat dintr-o clasă mai mare, ținându-se de mână. Situațiile exemplificate mai sus au un numitor comun – amenințarea statutului de partener (imaginar sau real), care implică un tip special de putere: puterea asupra celuilalt. E o mare suferinta să fii gelos. Să fii chinuit, moment de moment, de intrebarea dacă persoana de langă tine ți-e credincioasă, dacă dincolo de cuvintele ei calde nu se ascunde una, zece, o sută de aventuri, pofte carnale, flirturi, minciuni, scenarii, inșelaciuni. Dar cel puțin la fel de insuportabil este să fii nevoit să suporți lângă tine o persoană geloasă. Și să te știi nevinovat sau nevinovată. Pentru că, fiind vigilent să nu-l pierzi pe celălalt de sub observație, ajungi să pierzi pe parcurs ce este cel mai important într-o relație – încrederea.

Gelozia este, deci, o emoție care semnalează individului o amenințare cu privire la statutul sau în grup. În limbaj evoluționist, gelozia anunță un risc de "non-reproducere". Chiar dacă, actualmente, reproducerea nu mai este stringenta numărul unu a speciei umane, gelozia lovește acolo unde ne simțim mai amenințați: în ideea că s-ar putea, ca la un moment dat, să fim stârpiți, să ne fie negat dreptul de a ne perpetua, de a ne înmulți, de a umple pământul cu replici "după chipul și asemanarea noastră".

Fiecare dintre noi a trecut cel puțin o dată printr-un moment de gelozie. Atunci când intensitatea emoției nu este suparator de intensă, ea are o valoare de semnalizare. Fie ne indică că partenerul/partenera noastră face totul pentru ideea de cuplu (iar temerile sunt doar în închipuirea noastră), fie ne indică faptul că partenerul/partenera nu sunt opțiunea noastră cea mai fericită (sentimentul de gelozie poate fi alimentat de descoperirea reală a unei aventuri amoroase, clipă în care este momentul de a te decide dacă rămâi sau nu în cuplul respectiv). De asemenea, o mențiune specială trebuie acordată geloziei resimțite de adolescenți. Această gelozie este resimțită în "afara" cuplului, în sensul că tânărul sau tânăra sunt framântați de o gelozie usturătoare ori de câte ori se aproprie cineva de persoana iubită, cu toate că aceasta din urmă habar nu are că este investită cu această calitate. În acest caz, gelozia are o funcție mobilizatoare. Emoția va forța persoana care stă pe tușă spre a acționa. Gelosul sau geloasa iși imaginează un posibil statut de partener alături de persoana iubită, iar orice atac asupra acestui statut imaginar provoacă suferințe și chinuri groaznice. Acesta este momentul propice pentru a iniția o apropiere față de persoane de sex opus, de a acumula suficient de multe abilități pentru ca, în final, să se ajungă la constituirea unui cuplu real (și nu imaginar). Această formă adolescentina de gelozie nu este una patologică (chiar dacă, uneori, intensitatea ei este paroxistică). Gelozia “otravește” viața conjugală, conferindu-i uneori dimensiuni patogene. Subminarea încrederii și a respectului reciproc prin manifestarea trăirilor și atitudinilor de gelozie fragilizează consistența morală și psihologică a uniunii maritale, chiar și atunci când infidelitatea nu s-a produs, dar posibilitatea producerii ei proiectată “fantasmatic” de anxietatea și suspiciunile soțului gelos devine o dominantă a interacțiunii conjugale. Cel mai frecvent, complexul geloziei exprimă neîncrederea în sine, în propriile calități relaționale, autodevalorizarea, complexe de inferioritate privind masculinitatea sau feminitatea, incapacitate de dăruire și investire autentică în parteneriat, egocentrism, narcisism, imaturitate afectivă. Partenerul gelos este stăpânit de un puternic și destructiv sentiment de posesiune a celuilalt, ceea ce-l vulnerabilizează prin amplificarea trăirilor de frustrație. Toate aceste trăsături de personalitate specifice celor ce dezvoltă complexul de gelozie se convertesc în defecte în adoptarea rolului marital, semnalând aptitudini incerte pentru pareneriat.

Desigur că, în anumite împrejurări manifestarea unui minimum de gelozie, bine cenzurată și filtrată verbal și comportamental, exprimată eventual prin aluzii delicate, dubitații autopersiflative sau provocări proiectiv amicale, este de natură uneori să stimuleze, să întărească relația maritală , să reînoiască stilul afectiv, reamintind mereu de valoarea și importanța fiecaruia pentru celălalt. În acest caz așa zisa gelozie este mai mult simularea unui joc erotic subtil, care favorizeazș coeziunea cuplului, conferind un plus de culoare “scenariului marital”.

Forma patologică a geloziei include, dupa P.Guiraud, două aspecte diferite:

gelozia apare la personalități accentuate, senzitive, anxioase, susceptibile, care mereu se cred înșelate;

reacție disproporționată care poate duce la acte de violență, agresivitate, crimă pasională, cu sau fără bază reală, unde se încadrează cu predilecție structurile paranoice.

În psihopatologie, în cadrul delirurilor ca tulburări de fond ale gândirii ce angajează întrega personalitate, delirul de gelozie exprimă falsa convingere în infidelitatea partenerului, manifestată printr-o atitudine de suspiciune, de interpretare eronată și chiar de acțiuni agresive.

2.3. Aspecte ale geloziei conjugale

Putem afirma că gelozia este patologică sau nu. Însă ea este situată undeva în zona gri dintre normal și anormal, de aceea este important să diferențiem între gelozia normală și cea iluzorie. Gelozia normală îsi are baza într-o amenințare reală a relației, în timp ce gelozia iluzorie persistă în ciuda absenței unei amenințări reale sau posibile. Înțelegând ce sentimente sunt conforme cu situația și care nu, examinând cauza geloziei, putem face față acesteia schimbându-ne comportamentul. Cei mai mulți avem conflicte nerezolvate din copilărie. Aceste conflicte le experimentăm ca vulnerabilități, insecurități, temeri, lipsă de încredere.

Când ne îndrăgostim și dragostea este reciprocă aceste vulnerabilități și temeri par să dispară. Suntem iubiți chiar dacă nu suntem perfecți. Ne simțim întregi și în siguranță. Dar când această dragoste este amenințată, temerile și insecuritățile care credeam că au dispărut se întorc în mare forță. Dacă acea persoană pe care am iubit-o și adorat-o și care credeam că ne iubește în ciuda defectelor noastre, vrea să ne părăsească pentru altcineva, atunci nu mai există nici o speranță pentru noi. Nu ne mai simțim siguri nici de ceea ce iubeam la propria persoană. Pe cât de stralucitoare a fost dragostea, pe atât de neagră este umbra pierderii ei. Cu toate acestea gelozia nu trebuie să fie un monstru care distruge oamenii și relațiile.

Pe măsură ce conștientizăm esența geloziei, descoperim așteptări nefondate, proiecții, invidie, pierderea stimei de sine, lipsa de încredere în sine și în ceilalți, temeri infantile și insecurități. Nu sunt niște descoperiri plăcute. De fapt pot fi atât de neplăcute încât anumiți oameni vor încerca din greu să le evite. Pentru a rezolva o problemă de gelozie, cea mai eficientă modalitate este o examinare deschisă și onestă a aspectelor implicate. O asemenea examinare ar putea ajuta persoana să se elibereze de amenințarea pe care o percepe. Ar putea de asemenea să îmbunătățească și să adâncească relația dintre cei doi. Cea mai comună întrebare a persoanelor geloase este: poate fi gelozia depășită ? Da, dar cu mult efort. Ca toate celelalte experiente emoționale dificile, gelozia, tratată corect, poate fi un impuls pentru dezvoltare personală. Poate fi un prim pas pentru o mai bună conștientizare de sine și a înțelegerii, atât a partenerului cât și a relației. Într-o criză de gelozie, mai întâi trebuie să determini care este esența acesteia. Este teama de pierdere? Este sentimentul de umilință sau de trădare ? Este o excludere afectivă ? Sau altceva? Care este cel mai dureros gând asociat cu gelozia? Te doare că soția ta se distrează cu altcineva și tu ești exclus? Te simți umilită că soțul tău a flirtat toată noaptea cu o femeie și toți cei de la petrecere au văzut asta? Sau te doare că ai pierdut dragostea partenerului și relația? Cei care nu doresc să-și clarifice ce îi doare cel mai tare într-o asemenea situație răspund ca și cum ar fi pierdut relația. Odată ce ai descoperit esența geloziei, ai nevoie să înțelegi de ce raspunzi într-un asemenea mod. Este rezultatul sensibilității tale la subiect sau este rezultatul unei reale amenințări a relației? După ce ai clarificat ce anume experimentezi și de ce, poți trece mai departe la examinarea diverselor opțiuni de a face față situației.

Deci, gelozia nu este înnăscută ci este învățată în cadrul procesului socializării. Cercetările efectuate au arătat faptul că modul de manifestare a geloziei depinde în primul rând de modelele culturale și comportamental-relaționale acceptate și promovate de societate. Anumite comunități, cum ar fi, de exemplu, eschimoșii, colectivitățile Toda din sudul Indiei, se caracterizează printr-o manifestare extrem de scăzută a geloziei. În contrast, societățile “posesive” determină și susțin manifestarea în mare măsură a geloziei, deoarece ele se bazează pe competitivitate, întăresc sentimentul de proprietate și posesiune nu numai asupra bunurilor și chiar și asupra oamenilor.

Brehm (1985) afirmă că gelozia este cauzată de trei sentimente diferite:

Când cineva simte că relația erotică este amenințată de interesul crescut al parteneruluiîn raport cu altă persoană sau chiar cu un alt obiect. “Când crezi că partenerul tău este preocupat și orientat predominant către tine și mult mai puțin este interesat de alte personae sau orice altceva, nu poți deveni gelos…” Și nu vei fi gelos atât timp cât este clar pentru tine că esti în mod coniderabil mai important pentru partenerul tau decât orice alte interese.

Gelozia pare să fie bazată pe insecuritate, trăită în cadrul relației interpersonale când un partener caută să realizeze o schimbare. Cei care au sentimente de inadecvență sau care sunt puternic dependenți de relație sunt mult mai vulnerabili în a manifesta gelozie. Este cazul persoanelor imature afectiv, nesigure de sine.

Gelozia este intărită de dorința pentru exclusivitatea sexuală, care este prevalentă în societatea bazată pe modelul conviețuirii monogame. Katchadourian (1985) afirmă că există mai multe gradații ale interacțiunii care naște gelozie. “La o extremitate există un interes complet comprehensibil în prezervarea unei relații valoroase cu un partener…La celaltă extremă, regăsim gelozia patologică, caracterizată prin suspicionări intense fără nici un motiv care fac ca o persoană să fie complet intolerantă față de orice interacțiune a partenerului sau cu alte persoane”.

Ne putem pune întrebarea dacă bărbații suferă de gelozie diferit de femei? Studiile arată că bărbații și femeile tind să sufere de gelozie pentru motive diferite, de exemplu atractivitatea fizică la un potențial rival incită la gelozie mai degrabă la femei decât la bărbați.

Formele de gelozie (și chiar gradul de intensitate a acesteia) sunt condiționate cultural. Normele culturale decid adeseori când, dacă și în ce fel trebuie să suferim de gelozie. Gelozia este trăită și exprimată diferit de bărbați și de femei.

Cercetările efectuate de către Clanton și Smith (1997) arată că bărbații sunt mai geloși față de activitatea sexuală a partenerelor, iar femeile sunt mai geloase față de implicările emoționale ale partenerilor în raport cu altele. Bărbații tind să nege sentimentele lor de gelozie dar o exprimă adeseori prin furie și violență, în timp ce femeile admit mult mai repede sentimentele lor de gelozie și reacționează manifestând depresie. Bărbații mult mai frecvent tind să acuze partenerele și să intre în competiție cu rivalii. Pe de altă parte, femeiile geloase tind să se autoacuze și să mențină relații strânse cu partenerii lor. Femeia geloasă apare adesea ca “femeie – crampon”.

Alte cercetări efectuate de catre Salovey și Rodin (1985) au evidențiat faptul că persoanele care manifestă gelozie în cel mai înalt grad prezintă următoarele caracteristici de personalitate: o imagine de sine slab conturată asociată cu neîncrederea în sine; perceperea a ceea ce este ca fiind diferit de ceea ce ar vrea să fie și i-ar plăcea să fie (criticism și aspiraționalitate); valorizarea înaltă a achizițiilor și progreselor vizibile. Indivizii în mod frecvent manifestă gelozie în raport cu aspecte legate de cele mai înalte dorințe și aspirații ale lor. De exemplu, cel care valorizează bogăția poate fi gelos pe un rival bogat sau cel care valorizează frumusețea poate fi gelos pe un rival atractiv.

De cele mai multe ori într-o relație partenerii se întreabă dacă gelozia este bună sau nu, însă este dificil de dat un raspuns pozitiv sau negativ. Unii autori încearcă să contureze și să susțină variante de răspuns intermediare.

Astfel Kilmann (1984) afirmă că “ocazional sentimente atenuate de gelozie sunt normale pentru persoanele care iubesc. Se poate argumenta că asemenea sentimente au o valoare adaptativă în sensul că ele întăresc motivația conduitei interacționale a partenerilor. Sentimentele puternice de gelozie, totuși, pot fi distructive pentru relație și în cazuri extreme pot conduce chiar la violență fizică”. Dacă gelozia, mai ales atunci când atinge valori mari în ceea ce privește intensitatea, poate pune în pericol funcționalitatea cuplului și menținerea relației interpersonale în limitele parametrilor normali, se ridică problema modalităților de sprijin și de intervenție directă evitării disfuncționalităților și dezechilibrelor apărute.

Desigur, este foarte greu de oferit “rețete”, deși unii autori, cum ar fi, Hatfield și Walster (1981) propun o “soluție”: gelozia poate fi “vindecată” când ia forme acute, dacă se parcurg trei faze, pornindu-se de la autoexaminare spre problematica relaționării interpersonale:

Încearcă să-ți înțelegi sentimentele și să identifici cu exactitate ceea ce te face să fii gelos;

Încearcă să-ți analizezi sentimentele și decide dacă esti tu prea sensibil și suspicios sau dacă există într-adevar o problemă reală în relația interpersonală în care ești implicat;

Vorbește cu partenerul tău și încearcă să realizezi un echilibru între sentimentul de libertate și cel de securizare în cadrul relației.

Și, desigur, în cazul în care sentimentul de gelozie este mult prea chinuitor și devastator pentru ambii parteneri, înainte de a lua decizia de a parăsi relația, fiecare, sau amândoi, este recomandabil să apeleze la ajutorul de specialitate, la psihoterapeuți. O terapie axată pe analiza motivațiilor profunde, inconștiente care alimentează “simptomul geloziei” ar putea fi de mare ajutor, pentru că o clarificare asupra sinelui, valențelor și exigențelor sale, dar și tensiunilor și conflictelor reprimate, oferă premisele unei reconstrucții treptate a unui model relațional mai adecvat cu sexul opus.

În spatele geloziei există o emoție care este mult mai semnificativă decât gelozia însăși: o nevoie neîmplinită, o frică adâncă sau un complex ascuns. Conștientizarea acestei temeri și acestei nevoi nesatisfăcute este cheia care poate duce la demascarea geloziei și la rezolvarea problemei.

Specialistii ne recomandă să nu încercăm niciodată să negăm faptul că suntem o personă geloasă, ci să încercăm să cădem la o învoială cu acest sentiment, să înțelegem de unde provine. Numai așa putem reuși să ne vindecăm sau să-l ținem sub control.
Sa zicem că mi-am dat seama că sunt o persoană geloasă. Ce pot face pentru a scapa de această problemă sau mai bine zis cum o pot rezolva? Una dintre cele mai mari greșeli care se pot face este să încerci să ascunzi sau să negi acest sentiment. Gelozia este de cele mai multe ori semnalul unor dorințe neîmplinite, a unor frustrări și dacă încercăm s-o ignorăm nu facem decât să înrăutătățim lucrurile. Când ne simțim geloși ar trebui să ne întrebăm: “De ce mă simt în nesiguranță?”. “Ce lipsește pentru a mă simți sigur în această situație?”, “Care este cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla și cât de probabil este ca acesta să se întample?”, ”Am impresia că sunt o persoană mai puțin atractivă sau interesantă decât alte persoane?”, “Mă îndoiesc că alte persoane ar putea să mă iubească pentru ceea ce sunt?”, “Mă îndoiesc că pot avea o relație așa cum îmi doresc eu?”.

Odată ce am aflat care este miezul discomfortului, este momentul sa ne întrebăm dacă temerile noastre au o bază reală. Dacă ajungem la conluzia că ele au o bază reală, ideal ar fi să încearcăm să vorbim cu partenerul/partenera noastră despre ceea ce ne produce aceste temeri. În acest fel, cu ajutorul partenerului, poate vom reuși să scăpam de ele și implicit de sentimentul de gelozie. O situație diferită și cea mai dificilă este cazul în care ești convins că temerile tale nu au nici o bază reală, dar sentimentul de nesiguranță persistă. Așa cum am mai spus, această situație este dificilă, diferă de la o persoană la alta și nu se pot oferi soluții universale valabile pentru rezolvarea ei. Important este ca persoana aflată în această situație să încerce să-și administreze singură acest sentiment de gelozie, să-i înțeleagă cauzele, să-l accepte și să facă pace cu el.

Gelozia face să apară instantaneu o stare de rezonanță cu energii subtile rele din MACROCOSMOS, punându-ne în legătură cu lumile joase demonice sau satanice. Dragostea și dorința aberantă de a nu fi înșelați în sentimente, nu justifică din punct de vedere moral și afectiv, gelozia, care totdeauna pornește de la considerarea unei ființe umane și a sentimentelor acesteia ca pe un bun personal, ca pe o proprietate, ca pe un drept care ne aparține în mod exclusiv. Efectele morale și psihice ale geloziei sunt: confuzie în puterea de judecată, alterarea relațiilor profunde și minunate de prietenie și dragoste, denaturarea sentimentelor. Există o serie de opinii complet prostești care atribuie geloziei calitatea de a întreține "flacăra dragostei". În acest sens, se crede în mod aberant, că prin gelozie pot fi dezvoltate și amplificate sentimentele de dragoste sau că gelozia exacerbată este o dovadă "CONCLUDENTĂ" de dragoste.

Astfel, aici gelozia este în mod prostesc confundată cu alte sentimente și atitudini umane pozitive. În realitate, gelozia este o atitudine profund egoistă de neîncredere în calitățile și sentimentele celuilalt, o dovadă de ignorare a puterii sale de decizie, a calităților reale și a libertății sale de alegere. Astfel, în loc de întărire a sentimentelor de dragoste și de prietenie, gelozia duce la suspiciuni, suferințe, obsesii, îndoieli și, până la urmă, conduce la destrămarea sentimentelor și a legăturilor de dragoste. În același timp, orice încercare premeditată de a-l face gelos pe celălalt înseamnă nu o dovadă de grijă, ci un mijloc de a-l șicana, de a-l chinui, de a-i slăbi încrederea în relațiile amoroase minunate și reciproc transfiguratoare, în intențiile sublime, în comportarea și în calitățile noastre. La gelozie se ajunge cel mai adesea din dorința exacerbată de a subordona și domina despotic personalitatea celuilalt, din necunoașterea trăsăturilor de conduită și din lipsa de respect față de dorințele, aspirațiile, libertățile, sentimentele și drepturile sale. Consecințele penibile ale geloziei se reliefează în certuri nesfârșite și acuzații, în bănuieli și lipsă de discernământ, în dorințe, aprecieri, atitudini care dau naștere la conflicte și, uneori, la cumplite tragedii.

Există două categorii mari de oameni: cei geloși și cei care nu recunosc faptul că sunt geloși. O a treia categorie aparține fericitelor excepții; sunt ființele atât de speciale, încât se ridică mult deasupra zonei de acces cotidian, ființele rare, îmbăiate permanent în iubire divină, pentru care gelozie a devenit un cuvânt inactiv. Nu despre ele este vorba în cele ce urmează. Ci despre mine, despre tine și despre toți cei care au simțit măcar o dată efectele nefaste ale acestui sentiment otrăvit. Cum se prepară o asemenea licoare letală? Teoretic, nimeni nu știe formula. Practic însă, mulți dintre noi suntem experți în fabricarea sa, o puternică dorință sexuală ascunsă în spatele iubirii, o doză impresionantă de posesivitate, eterna comparație între tine și celălalt și ignoranță cât cuprinde. Din această combinație lipsește sinceritatea. Atenție! Oricât de mică ar fi, doza ingerată are efect devastator pentru orice relație de cuplu și în general pentru orice om.

În continuare voi enumera câteva erori fundamentale care duc la sentimentul de gelozie:

– Confundăm iubirea cu dorința sexuală. Iată una din principalele noastre greșeli în relația cu o persoană de sex opus.

– Suntem convinși că nu modul nostru de gândire ne face să suferim, ci celălalt. În felul acesta obținem două avantaje (devastatoare, ce-i drept…) dintr-o singură mișcare. Pasăm responsabilitatea pe umerii lui, ceea ce ne scutește de conștientizare, asumare a problemei și transformare, iar pe de altă parte, culpabilizându-l, îl putem manipula emoțional.

– În loc să ne bucurăm la maximum de momentul actual, trăim cu teama unui viitor incert: dacă se duce cu altcineva? Dacă o să mă părăsească? Clipa prezentă este distrusă de o frică abisală: ce va face iubita (iubitul) mâine?

– Nu îl privim pe cel drag ca pe o ființă liberă, care are dreptul să acționeze așa cum își dorește. Îl condiționăm mereu, din ce în ce mai inventivi, până îl transformăm în sclavul nostru. În felul acesta însă nu facem decât să devenim și noi sclavii dorințelor noastre…

– Avem credința falsă că putem trăi iubirea doar în prezența celuilalt, ba mai mult decât atât, numai el poate să ne-o ofere. E adevărat că ființa iubită poate cataliza apariția unor sentimente înălțătoare, dar în realitate aceasta se produc în și numai prin noi.

– Între îndrăgostiți există în permanență un schimb subtil de energii. Și bune și rele. Un adevărat meci de ping pong în invizibil. Dar atunci când lipsește investigația interioară, când niciunul nu este cu adevărat atent, nu sunt sesizate «preluările» negative de la unul la altul. Uneori sămânța geloziei nu este prezentă în aura unuia dintre iubiți, dar fără vigilență și un discernământ spiritual autentic, e atât de ușor să se molipsească de la celălalt…

– Oamenii cred că știu ce este iubirea adevărată, că o trăiesc din plin și că toate consecințele confuziei lor sunt “chinurile dragostei”; suferințele fatale în iubire (în această categorie intră și gelozia). Așa se spune în popor, așa suntem învățați de mici, de multe ori cu ideile acestea anapoda îmbătrânim. Doar că lucrurile nu stau chiar așa. În locul unei dăruiri autentice, cei mai mulți îndrăgostiți recurg la un troc. Dacă tu îmi dai, îți dau și eu. Dacă nu-mi dai…

– Când iubim cu adevărat ne vine să sărim în sus de fericire, să luăm în brațe pe toată lumea, să chiuim cât ne țin plămânii. Această veselie molipsitoare este barometrul spontan al iubirii. Dar, undeva, cândva, nu se știe când, s-a produs o mutație, o pervertire a bucuriei. În zilele noastre nu mai suntem fericiți doar când iubim, ci și când posedăm pe cineva. O satisfacție perversă, nefirească. Nu ne bucurăm pentru că celălalt există, ci pentru că este al meu, este cu mine. Acest moment apare destul de repede în istoria unui cuplu. La început nu ne deranjează nimic din ce face iubitul sau iubita noastră. Trec câteva săptămâni, luni, și dintr-odată o mulțime de gesturi încep să ne scoată din sărite. Devenim suspicioși, arțăgoși sau geloși. Sunt semne foarte clare că ne-am luat rămas bun de la iubire. Posesivitatea a trecut în fruntea orchestrei, iar noi dansăm după cum vrea ea.

Mai jos prezint un test preluat din revista Psyhology Today.

Test

Sunteți o persoană geloasă?

Citiți cu atenție întrebările din acest test.

Incercuiți cifra corespunzătoare situatiei dumneavoastră.

Pentru a vă autoevalua gradul de gelozie sau absența acestui sentiment, însumați cifrele încercuite.

Cu cât scorul este mai mare, cu atât sunteți mai gelos/ă.

Capitolul 3

Atașamentul în cuplu

Atașamentul începe probabil înainte de a ne naște, când suntem înăuntrul mamei și începem să ne facem simțită prezența. Odată veniți pe lume, înaintăm în viață purtând această trebuință – să ne simțim în siguranță. Calea pe care o urmăm – formăm legături emoționele puternice cu un “altul special”. El este Celălalt de care avem nevoie, celălalt care ne trebuie pentru a ne simți în siguranță.

Mugurele de încredere bazală cu care pornim la drum se dezvoltă odată cu noi și ne formează în mod paradoxal să existăm ca ființe autonome prin grija celuilalt. Este o învățare minunată în care înveți să depinzi de celălalt – mamă pentru a supraviețui, apoi să te încredințezi celuilalt – părinte pentru a fi îngrijit, asigurat, apoi să te lași în seama celuilalt – iubit pentru a fi conținut și mai apoi să fii pe rând susținător și susținut în raport cu partenerul de viață.

În studiul atașamentului piatra de hotar este pusă de Bowlby, de la început, fără tăgadă: “Atașamentul este vital pentru ființa umană, ne însoțește din leagăn până în mormânt”.

Nevoia de atașament se întemeiază ca trebuință primară, înnăscută, comună oamenilor, dar existentă și la animale (imprinting).

Bowlby întemeiază inițial primaritatea atașamentului pe argumente etologice: legătura de atașament este vitală în supraviețuirea individului și apare deci ca rezultat al selecției naturale.

Ulterior Fairbairn vine dinpre psihanaliză să confirme primaritatea relaționării în raport cu principiul plăcerii. Înainte de orice investire în obiect există necesitatea vitală de atașare de mamă (în completitudinea ei psiho-corporală) și acest contact precede orice altă raportare a pulsiunii către satisfacerea nevoilor corporale necesare vieții.

Întreaga trilogie a atașamentului pe care o fundează Bowlby vine să corecteze conceperea relaționării ca secundară satisfacerii pulsiunilor bazale.

Aceste scheme cognitiv/afective influențează percepțiile, emoțiile, expectațiile și comportamentele relaționale ale individului în toate relațiile intime (Bartholomew). Deși teoria nu presupune că modelele interne de lucru persistă fără a se modifica de-a lungul vieții, rezultatele teoretice și empirice ale studiilor longitudinale arată că efectele relațiilor de atașament din copilărie se extind la maturitate în domeniile relațiilor parentale și a relațiilor romantice de cuplu.

Ceea ce știm cu siguranță este că atașamentele timpurii formează prototipul atașamentelor ulterioare prin intermediul modelelor interne de lucru despre sine și ceilalți.

În compoziția acestor modele interne de lucru se găsesc expectații vis-a-vis de valoarea pe care și-o atribuie persoana din partea figurii de atașament și vis-a-vis de disponibilitatea și receptivitatea acesteia.

Pare paradoxal la prima vedere, însă același individ poate avea modele interne de lucru diferite și în consecință paternuri de atașament diferite pentru diferite arii de relaționare: unul pentru relația parentală, altul pentru relația de cuplu, altul pentru relația cu proprii copii. Se poate astfel ca persoana care vine dintr-o familie securizantă să intre într-o relație de cuplu nesatisfăcătoare și invers, golul de siguranță din familia de origine să fie depășit cu ajutorul unei relații împlinite.

Pentru adult relația securizantă are noi dimensiuni: este simetrică, mutuală, reciprocă. Adultul poate să schimbe în mod flexibil ipostazele: este pe rând cel care asigură și cel care are nevoie să fie asigurat. Partenerul “în nevoie” caută în mod clar sprijinul celuilalt, iar suportul primit îl reconfortează, îi dă echilibrul emoțional pentru a se întoarce la activitatea normală. Partenerul care oferă sprijinul este deschis și receptiv la semnalele celuilalt, recunoaște că acesta are o nevoie, interpretează corect nevoia lui și îi dă în timp util un răspuns adecvat. Se poate ca răspunsul său să nu ia exact forma solicitării primite, el este cu toate acestea adecvat atâta timp cât ia în considerare bunăstarea partenerului și a relației ca întreg.

Figura de atașament este în mod distinct “acela cu care plănuiești să-ți împarți viața; cel mai apropiat om, cu care împărtășești problemele și sentimentele tale cele mai intime; omul de care poți depinde și pe umărul căruia te poți sprijini”.

Atașamentul la adult are ca funcție principală protejarea de pericole prin asigurarea unei relații de susținere mutuală cu un altul special.

Nevoia de proximitate fizică în raport cu partenerul securizant este în mare măsură înlocuită acum de apelul la reprezantările interne ale atașamentului. În momente de stres, adultul autonom recurge atât la apropierea de partenerul de viață, cât și la “rezervorul intern” de siguranță, mai ales ca parte a reglării afectelor negative.

Activarea acestei zone interioare securizante o facem fie apelând la imagini și gânduri comfortabile, fie prin comportamente care ne relaxează: o baie fierbinte, cuibăritul în pat, muzica, filmul sau cartea preferată .

3.1. Teoria atașamentului

Teoria atașamentului privește iubirea atât din punct de vedere al dezvoltării cât și al evoluției. Bowlby consideră că legătura emoțională dintre copil si mamă este evidentă atât la oameni cât și la animale. Experiența atașamentului față de mamă este trăită atât de profund încât copilul își dezvoltă acum modele comportamentale ale atașamentului (reprezentări mentale ale sinelui și ale modului în care alții se raporteaza la el) care îi vor ghida așteptările

și comportamentul față de ceilalți oameni și în viața adultă.

Pornindu-se de la această premiză s-au investigat diferentele între tipurile de atașament observate. Ainsworth a identificat trei modele principale de atașament bazate pe comportamentul copilului când își reîntâlnea mama după o scurtă despărțire.

– Copii siguri în prezența acesteia exploatează și își folosesc mama ca pe o bază pentru aventurile lor. Ei sunt amărâți atunci când sunt separați de mamă și caută în mod activ contactul și mângâierea atunci când o intalnesc.
– Copii nervoși/ambivalenți la întoarcerea mamei manifestă dorința de a fi aproape de ea, dar și furie și rezistență. Ei protestează cu forță și nu sunt capabili să se simtă mangâiați de o joacă normală.

– Copii care evită deși își doresc interacțiunea cu mama, își manifestă protestul prin ignorare și joacă.

Conform lui Shaver iubirea romantică adultă poate fi privită ca o continuare a procesului de atașare. Și adulții manifestă cele trei tipuri de atașament: sigur, nesigur, de evitare. Studiile empirice pe care le-au făcut au susținut presupoziția că tipul de atașament copil-părinte pe care îl adopți imediat după naștere se regăsește și în modul în care te atașezi

romantic în viața de adult.

Proporția în care aceste trei stiluri se manifestă în copilărie se găsește și la oamenii maturi: 55% dintre oameni manifestă siguranță, 25% evitare și 20% nesiguranță/ambivalență. În cazul adulților aceste diferențe în stilul de atașament sunt legate de diferențe în:

– cele mai semnificative trăiri ale iubirii,

– modele mentale privind sinele și relațiile,

– modul în care îți amintești relația din copilărie cu părinții,

– vulnerabilitatea la singurătate,

– relațiile pe care le ai față de colegii de muncă și utilizarea muncii pentru a evita contactele sociale.

Shaver considera că iubirea integrează trei sisteme comportamentale înnascute: atașamentul, grija față de alții și sexualitatea. Fiecare dintre ele are moduri diferite de exprimare și îndeplinește anumite funcții. Toate aceste sisteme comportamentale pot fi dereglate de experiențe nereușite de învățare a comportamentului optim în societate. Această învățare nu se oprește niciodată, ceea ce justifică schimbările de comportament pe care oamenii le manifestă în timp.

Teoria atașamentului a fost formulată pentru a explica anumite tipare comportamentale caracteristice nu doar bebelușilor și copiilor mici, ci și adolescenților și adulților, tipare care au fost anterior exprimate în funcție de dependență și supradependență. În formularea lor originală, observațiile privind modul în care copiii mici răspund atunci când se află într-un loc străin, în compania unor oameni străini, precum și efectele pe care aceste experiențe le au asupra relațiilor ulterioare ale copilului cu părinții săi au fost deosebit de influente. În toate lucrările care au urmat, teoria a continuat să fie pusă într-o strânsă legătură cu observații detaliate și informații extrase din interviuri privind modul în care indivizii răspund în anumite relații. Istoric vorbind, teoria s-a dezvoltat din tradiția relațiilor obiectuale aplicată în psihanaliză, dar s-a bazat și pe concepte împrumutate din teoria evoluției, etnologie, teoria controlului și psihologia cognitivă. Unul dintre rezultate este reformularea metapsihologiei psihanalitice în moduri care sunt compatibile cu biologia modernă și psihologia și în conformitate cu criteriile comun acceptate ale științei naturale.

Teoria atașamentului subliniază următoarele idei:

statutul primordial și funcția biologică a legăturilor afective intime între indivizi, a căror stabilire și menținere se consideră a fi controlate de un sistem cibernetic situat în sistemul nervos central, folosind modelele funcționale ale sinelui și figurii atașamentului în relație cu fiecare.

faptul că nivelul actual de cunoaștere a dezvoltării bebelușului și a copilului impune ca o teorie a parcursurilor de dezvoltare să înlocuiască teoriile care presupun anumite etape specifice de dezvoltare față de care, se susține că o persoană poate dezvolta o fixație și/sau la care să regreseze.

Teoria atașamentului consideră predilecția de a stabili legături afective intime cu anumite persoane ca o componentă de bază a naturii umane, prezentă deja într-o formă incipientă la nou-născut și care se perpetuează de-a lungul vieții adulte până la bătrânețe. În timpul primului an de viață și apoi în copilărie, legăturile se stabilesc față de părinți (sau substituții acestora) de la care copilul așteaptă să primească protecție, mângâiere și sprijin. În timpul unei adolescențe robuste și în viața adultă, aceste legături persistă, dar sunt completate de alte legături, de cele mai multe ori de natură heterosexuală. Deși hrana și sexul joacă uneori roluri importante în relațiile de atașament, relația există în sine și are o funcție principală a sa, respectiv protecția. Inițial, singurele mijloace de comunicare între sugar și mamă sunt exprimările afective și comportamentul care le însoțește. Deși completată ulterior de vorbire, comunicarea afectivă mediată rămâne însă una dintre caracteristicile principale ale relațiilor intime pe tot parcursul vieții.

Ca urmare, în cadrul atașamentului, nu se consideră că legăturile afective intime sunt subordonate sau derivate din hrană sau sex. Și nici dorința imperativă de mângâiere și sprijin la necaz nu este considerată copilărească, după cum o sugerează teoria dependenței. În schimb, abilitatea de a stabili legături afective intime cu alte persoane, uneori pentru a căuta îngrijire, alteori pentru a o oferi, este considerată drept o caracteristică principală a funcționării eficiente a personalității și a sănătății psihice.

Ca regulă, o persoană mai slabă și mai puțin experimentată caută atenția și grija cuiva considerat mai puternic și/sau mai înțelept. Un copil sau o persoană mai în vârstă, care ocupă rolul celui care caută grija altcuiva, stă mereu în apropierea celui care îl îngrijește, gradul proximității sau a accesibilității imediate depinzând de anumite condiții: de aici conceptul de comportament de atașare.

Îngrijirea, rolul cel mai important al părinților și complementar comportamentului de atașare, este privită în aceeași lumină ca și tendința de a căuta atenție și îngrijire, respectiv ca o componentă de bază a naturii umane.

Explorarea mediului, inclusiv jocul și diversele activități inițiate cu cei de-o seamă, este privită ca o a treia componentă de bază, în antiteză cu comportamentul de atașare. Atunci când un individ (de orice vârstă) se simte sigur, el poate explora departe de figura de atașament. Atunci când este speriat, anxios, obosit sau bolnav, el simte un puternic impuls de a restabili proximitatea față de figura de atașament.

O trăsătură principală a teoriei atașamentului este ipoteza prin care comportamentul de atașare este organizat prin intermediul unui sistem de control din sistemul nervos central, analog sistemelor de control fiziologic care mențin parametrii fiziologici, cum ar fi presiunea sângelui și temperatura corpului, în niște limite bine stabilite. Ca urmare, teoria propune ca, într-un mod analog homeostazei fiziologice, sistemul de control al atașamentului să mențină relația unei persoane cu figura atașamentului acesteia în anumite limite de distanță și accesibilitate, aplicând metode de comunicare din ce în ce mai sofisticate pentru a realiza acest lucru. Ca atare, efectele operațiunii sale pot fi privite ca exemplu a ceea ce poate fi denumit, fără a greși, homeostază ambientală (Bowlby, 1969, 1982). Acceptând un asemenea sistem de control (cu sisteme analoge care controlează alte forme de comportament), teoria atașamentului include o teorie a motivației care poate înlocui teoriile tradiționale ce invocă o acumulare de energie sau impulsuri. Printre numeroasele avantaje ale teoriei controlului putem menționa faptul că acordă o mare atenție condițiilor care anulează o secvență comportamentală, precum și celor care o inițiază și se dovedește a fi un cadru bogat pentru cercetări empirice.

Prezența unui sistem de control al atașamentului și legăturile acestuia cu modelele funcționale ale sinelui și figurii (figurilor) de atașament care sunt construite în mintea individului în timpul copilăriei sunt niște caracteristici de bază ale personalității care funcționează pe întreaga durată a vieții.

3.2. Tipuri de atașament în cuplu

Mary Main extinde perspectiva teoriei atașamentului studiind istoria de viață a adultului cu referire la sistemul de atașament (figura principală și figurile secundare de atașament), încercând să determine o corespondentă între tipurile de atașament descrise în mica copilarie și comportamentele adultului posibil manifeste în intimitate, în cuplul cu partenerul de sex opus, dar mai ales în cele cu proprii copii. "Interviul de Atasament al Adultului" (The Adult Attachment Interview, AAI), dezvoltat de Nancy Kaplan și Mary Main, cere individului să reflecteze asupra relațiilor de atașament precoce și asupra experiențelor acestuia în acest sens. Pe baza acestui interviu putem descrie următoarele tipuri de atașament la adult, corelate cu tipurile de atașament din mica copilarie și respectiv tipul de atasament care se poate dezvolta la copiii acestor adulți:

1. Adultul atașat autonom:

– În copilarie a fost atașat sigur, a dobândit un grad de independență, autonomizare, poate descrie coerent experiențele proprii de atașament, chiar dacă sunt dureroase. Este capabil de realizarea cu ușurință a proceselor de adaptare.
– Detașare, fiind încrezător în unicitatea și forța cuplului și a capacităților fiecăruia de a reface echilibrul temporar pierdut. Poate descrie dificultăți cu parinții, inclusiv traume sau abandon, dar iși menține o înțeleaptă balanță în integrarea trecutului cu experiențele sale actuale.
– În relația cu propriul copilul prezintă încredere în sine ceea ce-i permite creativitate, flexibilitate în această relație. Calmează și reconfortează partenerul (copilul etc.) într-o relație de plăcere împărtășită, imprimând copilului un atașament sigur, iar partenerului adult, securizare.

2. Adultul cu atașament dezinteresat (indiferent):

– În copilărie corespunde unui atașament ambivalent (evitant), presupune experiențe amprentate de teamă. Este inflexibil și evitant (decât să rănească din nou, mai bine pretinde că nu e interesat de acea relație, în care este sigur că va eșua din nou și acest lucru i se pare de netolerat).
– Idealizează relația cu parinții, este incoerent și inconsistent în relatarea amintirilor despre copilărie, persistă obsesiv în afirmațiile standard pozitive despre rolurile parentale. Tinde să idealizeze copilăria, descriind-o ca sigură, minunată, dar imaginile evocate nu constituie suportul pentru protecție și îngrijire, care, de fapt, reprezintă portretul actual idealizat al persoanei în cauză.

3. Adultul cu atasament preocupat:

– În copilărie corespunde unui atașament anxios rezistent, este invadat de amintiri dureroase în care relatează drama inconstantei, incoerența experiențelor micii copilării.

– Interacționează imprevizibil la stări de frustrare, cu agresivitate, mânie, iar histrionismul posibil are un patetism greu de confundat. Nu are structurat un sistem de atașament anume în care să poată avea totală încredere, fiind suspicios, e gelos pe orice alt tip real sau imaginar de relație al persoanei iubite. Se chinuie pe sine și pe alții cautând dovezi, niciodată suficiente.
– Devine astfel abuziv în relațiile de intimitate sau va imita modelul propriilor parinți, transmițând în acest fel un sistem de atașament nesigur și anxios.

4. Adultul cu atașament dezorganizat (cu doliu și traume nerezolvate):

– Corespunde în copilărie atașamentului dezorganizat, este impredictibil și dezorganizat în relații, face experiențe nerealiste, speculează fară suport. Este un dezadaptat, potențial adictiv la alcool și drog, aflandu-se aproape în imposibilitatea de a-și asuma rolul de partener de cuplu sau parental.
– În mod predictibil se poate afirma ca își expune copilul cât și partenerul la abuz sau neglijare. În cazul neintervenției determina un atașament dezorganizat

și la copil;

– Important de precizat este faptul că o intervenție de specialitate poate modifica, redirecționa tipul de atasament, existând condiția ca intervenția să aibă loc înainte de varsta de 5 ani a copilului (deoarece la varsta adultă intervenția nu poate schimba tipul primar de atașament, dar poate fi eficientă la persoanele cu potențial cognitiv nealterat, care sunt dispuse la acceptarea unui suport, obținandu-se un comportament asemanător atașamentului sigur autonom).

3.3. Importanța atașamentului în relațiile afective intime

Atașamentul este elementul comun al iubirii conjugale. Orice obiect al iubirii implică un anumit atașament. Fiind ființe sociale, oamenii nu doresc să fie singuri. Singurătatea sau teama de singurătate motivează majoritatea indivizilor să-și dezvolte diverse atașamente. Atașamentul există în diferite proporții în toate mariajele și, odată dezvoltat, poate persista chiar și după ce cuplul s-a separat sau a divorțat. Pierderea lui provoacă „teama de separare” atât la copii, cât și la soți. De asemenea, soția poate rămane atașată de soțul ei chiar și atunci cand acesta a abuzat de ea.

Crearea unei relații intime profunde poate aduce cu sine numeroase recompense și o legătură emoțională mai mult sau puțin durabilă, ce asigură securitatea personală și relațională. Apropierea, atașarea, comunicarea sinceră și împărtășirea numeroaselor experiențe, face ca mulți îndrăgostiți să afirme că persoana iubită îi cunoaște cel mai bine și că în prezența ei se pot confesa cel mai ușor și mai profund.

Legătura emoțională construită într-o diadă intimă ce se caracterizează prin căldură și apropiere. Ea implică faptul că, persoanele nu mai gândesc (sau vorbesc) în termeni de „eu” și „tine”, ci în sensul profund al pronumelui „noi”. Ea presupune existența atașamentului reciproc și a interdependenței – permanent puse la încercare în decursul timpului.

Modelul atașamentului primar apare de timpuriu în copilărie. Astfel, un copil care a fost victima indiferenței, inconsecvenței afective, a ostilității sau agresivității mamei sale, un copil care nu s-a simțit iubit și valorizat de mama sa, cu care a avut relații tensionate și nesatisfăcătoare, va reuși foarte greu la varstă adultă să dezvolte un bun nivel de intimitate cu partenerul său, datorită temerilor și mecanismelor inconștiente de apărare. Atașamentul primar poate cunoaște, însă, o anumită evoluție în timp. Unii adulți – care anterior au stabilit legături afective slabe, instabile și insecurizante cu membrii familiei de origine – sunt capabili să analizeze și să accepte relațiile lor din copilărie și să-și creeze un nou model interior al atașamentului. Indiferent dacă modelul urmat de tanărul adult este produsul unei re-definiții sau al ipotezelor precoce, neschimbate, el influențează așteptările cu privire la partener, tipul partenerului ales, atitudinea adoptată față de acesta și stabilitatea relației.

Adulții puternic atașați, aparținand stilului securizant, afirmă că au beneficiat de relații afective calde și stabile în copilărie sau iși definesc relațiile actuale ca implicand incredere, fericire și prietenie. Ei au tendința de a avea încredere în ceilalți, de a-și considera partenerul prieten, iar ca iubiți, sunt încrezători în reciprocitatea sentimentelor, fiind rareori geloși.

Adulților aparținand stilului evitant le este teamă de relațiile apropiate. Ei sunt neîncrezători în ceilalți, evită intimitatea, se confesează foarte puțin și îi acceptă mai greu pe ceilalți, fiind mai nefericiți în relațiile lor. Adulții cu un stil anxios sunt nesiguri cu privire la relația lor, geloși și au dubii cu privire la reciprocitatea sentimentelor. Viața lor afectivă este plină de trăiri extreme, opuse, au preocupări obsesive și un libidou puternic.

C. Hazan și Ph. Shaver (1987, 1990) au evaluat prezența celor trei tipuri de atașament la un număr mare de subiecți. Astfel, din cei 600 de subiecți de varstă adultă, 56% au considerat că modelul sau stilul securizant descrie cel mai bine ceea ce simt ei, 25% au ales stilul evitant, iar 19% se descriu ca aparținand stilului anxios. Rezultatele obținute de cei doi autori coincid în mare măsură cu datele obținute în cazul copiilor.

Collins și Read (1990) au observat că adulții care aparțin stilului securizant au tendința de a prefera partenerii cu un stil similar, în timp ce adulții care aparțin modelelor slabe de atașament (evitant sau anxios) nu se preferă între ei. Cele mai nefericite relații apar în două situații:

1. atunci când femeia aparține stilului anxios, cuplul este impiedicat să funcționeze din cauză că soția este prea dependentă și geloasă, caracteristici care displac în mod deosebit bărbaților și

2. atunci când bărbatul are un model de tip evitant, se instalează tot o relație nefericită, ceea ce îi confirmă credința că mariajul, viața de cuplu nu-i va aduce mare lucru. Totuși, corelațiile între modelele de atașament și calitatea unei relații sau intre modele și comportamentul partenerilor este, în general, scăzută.

Într-un cuplu se poate instala disfuncționalitatea maritală atunci cand nevoile de atașament și separare ale partenerilor apar deseori în momente diferite. De exemplu, dacă într-un cuplul, care se reunește la sfarșitul zilei de muncă, soția simte mai întâi nevoia de apropiere și ulterior pe cea de separare, iar soțul invers, această de-sincronizare este sursă de conflict și stres. Cu toate acestea, în orice cuplu există o fluctuație firească a gradelor de sincronizare/de-sincronizare.

Capitolul 4

Satisfacția

Satisfacția este definită ca reprezentând „starea subiectivă rezultată din împlinirea necesităților, lipsa de tensiuni, de anxietate; se bazează pe aprecierea pozitivă a modului de desfășurare a vieții în general sau a unei stări particulare a acesteia” (C. Zamfir în Zamfir și Vlăsceanu coord., 1993, 522–523). Dacă ne referim la satisfacția față de viață remarcăm caracterul polisemantic al acestui concept, în sensul că „pe de o parte este folosit ca un indicator general de bunăstare subiectivă, din altă perspectivă este numai o componentă (cea cognitivă a acestuia)” (Bălțătescu, 2003, 254).

Domeniul bunăstării subiective este considerat ca reprezentând produsul a trei componente aflate în strânsă legătură: satisfacția, afectele pozitive și afectele negative (Diener, 1984; Diener și Suh, 1997). Referindu-se la domeniul bunăstării subiective, cercetătorul olandez Ruut Veenhoven plasa indicatorii privind satisfacția, alături de cei ce măsoară fericirea sau mulțumirea, în centrul abordărilor privind cunoașterea calității subiective a vieții indivizilor (Veenhoven, 1989). În perspectiva oferită de Veenhoven, satisfacția („overall happines”) privește evaluarea globală pe care individul o face propriei vieți prin realizarea unei analize la nivel cognitiv a acesteia. Indicatorii privind fericirea („indicators of hedonic level of affect”) sunt expresia evaluării la nivel afectiv a vieții individului (Veenhoven, op. cit., 1989). Distincția dintre aceste două categorii de indicatori se face, conform explicației oferite de autor, pe baza nivelului la care se realizează evaluarea vieții (afectiv sau cognitiv). Prin asumarea caracterului de produs cognitiv al indicatorilor de satisfacție se subliniază faptul că, prin intermediul acestora, bunăstarea subiectivă este evaluată pe baze raționale, urmărindu-se realizarea unei imagini coerente asupra perceperii vieții de către individ. În acest sens, indicatorii de satisfacție descriu o realitate pe care individul o filtrează prin mijloace raționale, prin intermediul propriei cogniții, pe când fericirea, ca indicator al bunăstării subiective, este imaginea unei evaluări afective a vieții. Indicatorii privind fericirea sunt rezultatul implicării emoționale a individului în actul evaluator, descriind astfel o imagine puternic ancorată în subiectivitatea fiecărei persoane. Cea de-a treia categorie de indicatori privind bunăstarea subiectivă, în viziunea lui Veenhoven, se referă la mulțumirea individului cu propria viață („contentment”). Indicatorii privind mulțumirea se caracterizează printr-o pregnantă latură comparativ-evaluativă asupra vieții umane, prin prisma faptului că mulțumirea asumată de subiecți rezultă din gradul în care aceștia consideră că și-au îndeplinit propriile obiective (Veenhoven, op. cit, 1984).

Aceasta însemnând că, în evaluarea privind nivelul de mulțumire al individului față de aspectele vieții, rolul determinant este jucat de analiza critică pe care acesta o face propriei existențe, luând în calcul in-put-urile (obiectivele) și out-put-urile (realizările).

Veenhoven (1989) consideră satisfacția ca reprezentând măsura în care indivizii își evaluează „viața ca întreg”1, subliniind astfel caracterul general al acestui indicator. Măsurarea satisfacției se realizează și prin utilizarea unei palete largi de indicatori privind aspectele concrete ale vieții (satisfacția față de serviciu, satisfacția față de viața de familie, satisfacția față de nivelul material, satisfacția față de petrecerea timpului liber etc.).

4.1. Satisfacția partenerilor și capacitatea de comunicare în relația de cuplu

Pentru cuplu, comunicarea este, alături de intercunoaștere, principalul instrument de dezvoltare a structurii și relațiilor cu rol familial. Atunci când partenerii sunt capabili să se asculte unii pe alții, să comunice eficient, ei pot conlucra și interacționa optim, astfel ca fiecare să fie stimulat în a se dezvolta și a resimți satisfacție. Un stil defectuos de comunicare poate angaja multiple disfuncții familiale.

Un rol important pentru comunicarea în cuplu îl au factorii de personalitate și procesele psihice. Astfel, dacă ne referim la diferențele de sex, s-a demonstrat că bărbații și femeile comunică în mod diferit’’, reflectând fundamentele diferite ale stimei de sine. Un bărbat comunică pentru a da soluții, expresie a competenței pe care și-o asumă și a eficienței spre care tinde. El face acest lucru inclusiv în situațiile în care celălalt nu dorește altceva decât descărcare emoțională, defulare, liniștire prin confesare. Bărbatul nu acceptă cu plăcere sfaturi deoarece le percepe drept contestări ale competenței sale. Femeile comunică, în special, pentru a-și exprima sentimentele de afecțiune, grijă, înțelegere, iubire, dacă este copleșită de emoții negative, soluțiile pragmatice ale bărbatului nu o satisfac.

Soțul și soția trebuie să-și comunice verbal dorințele și simțămintele lor sexuale. Fiecare soț trebuie să cunoască în detaliu care sunt așteptările celuilalt – în acest domeniu, nefiind nici locul nici momentul pentru jocul de-a ghicitul. Deși intențiile, dorințele pot fi comunicat și pe cale nonverbală, este necesară și comunicarea verbala pentru deschidere, încurajare, detaliere, subliniere, exprimarea recunoștinței și satisfacției, reasigurarea iubirii. Este important ca cei doi parteneri, cuplul marital, să-și găsească cel mai potrivit timp pentru a-și comunica ceea ce îi împlineste și le dă bucurie în relația reciprocă. Călăuzindu-se reciproc prin atingere și propoziții scurte, sau șoapte de dragoste, întâlnirea poate fi și mai reușită. De asemenea, este esențial ca partenerii să-și facă timp pentru a discuta despre relația lor sexuală, astfel încat sa fie capabili să-și facă fiecare o evaluare a felului cum se simte celălalt și ce ar trebui schimbat sau îmbunătățit. Acest aspect este dificil pentru cele mai multe dintre cupluri, dar dacă nu este facut se poate ajunge la insatisfacție și la forme disfunctionale. Discuția deschisă într-un cadru intim va ajuta cuplul să îmbunătățească sau să întărească participarea la bucuria comuniunii sexuale. În genere, nu se vor emite critici aspre, sarcasm, ironii, ci totul va fi spus cu iubire, cu înțelegere și încredere, nu în mod cicălitor; aspectele care necesită îmbunătățiri vor fi abordate doar episodic, câte unul, fiind prezentate ce celelalte aspecte care aduc satisfacție și împlinire.

Numeroasele studii întreprinse prin chestionare standard sau interviuri intensive au evidențiat importante diferențe pe planul confortului psihic și al satisfacției între bărbați și femei în cuplurile maritale. Astfel, o parte dintre femei consideră că pentru ele este vitală independența financiară, încrederea și respectul partenerului. Pe primul loc în împlinirea personală pentru femei continuă să fie însă, maternitatea, fie că este deja realizată, fie doar dorită. Femeilor le place mai mult decât bărbaților să fie părinți.

Împlinirea personală a bărbaților este adusă de realizarea în carieră, de ocuparea unei funcții importante de conducere în defavoarea vieții de familie. Recompensele materiale, prestigiul și puterea formală sunt mai mari pentru pozițiile sociale asociate bărbaților, sursele statusului feminin sunt mai mult informale și indirecte și cuprind mai mult satisfacții de ordin psihologic.

Diferențele apar și între soțiile care lucrează și cele casnice. Comparativ cu femeile care au o profesie, casnicele se simt mult mai singure, mai anxioase și au o mai scăzută senzație de utilitate. Principalele cauze ale insatisfacției resimțite de casnice sunt relativa izolare de alți adulți și lipsa de recunoaștere pentru munca depusă. O altă explicație ar fi dată de faptul că femeile care lucrează au două surse de satisfacție: familia și locul de muncă, astfel că eventualele dificultăți dintr-o parte pot fi compensate de cealaltă, ceea ce nu se întâmplă în cazul femeilor casnice. În plus, acestea din urmă ocupându-se „doar” de gospodărie și copii au un statut social mai scăzut chiar în fața membrilor familiei.

Dimpotrivă, comparativ cu femeile casnice, cele angajate au o mai bună stimă de sine, mai multe satisfacții și autocontrol, conflictul de roluri fiind diminuat de recompensele pe care le conferă aceste roluri.

În concluzie, o dificultate, o criză, o problemă profesională sau o problemă sexuală pot să separe un cuplu sau pot să-i apropie și mai mult pe cei doi, totul depinzând de răspunsul lor la situația cu care se confruntă. Dacă sunt dispuși să-și acorde încredere și să-și împărtășească unul celuilalt temerile, ei pot să-și cimenteze și mai mult relația.

Oricare ar fi problema, ea nu poate fi rezolvată decât dacă ambii parteneri sunt dispuși să o recunoască și să o trateze, să caute împreună o soluție și să o pună în aplicare. Cei doi parteneri au responsabilități egale în ceea ce privește aducerea problemei în discuție, căutarea și găsirea unei soluții.

Crearea unei relații intime profunde poate aduce cu sine numeroase recompense și o legătură emoțională mai mult sau puțin durabilă, ce asigură securitatea personală și relațională. Apropierea, comunicarea sinceră și impărtășirea numeroaselor experiențe, face ca mulți indrăgostiți să afirme că persoana iubită ii cunoaște cel mai bine și că in prezența ei se pot confesa cel mai ușor și mai profund.

Legătura emoțională construită intr-o diadă intimă se caracterizează prin căldură și apropiere. Ea implică faptul că, persoanele nu mai gandesc (sau vorbesc) in termeni de „eu” și „tine”, ci in sensul profund al pronumelui „noi”. Prin identificarea mutuală și empatia reciprocă, partenerii ajung să se definească prin unitatea cuplului (E. Hatfield și colab., 1979). Intimitatea reprezintă o legătură emoțională deoarece, vizează satisfacerea nevoilor emoționale primare (de suport, grijă și afecțiune) și a celor corelate ei (de exemplu, a celor sexual-afective). Ea presupune existența atașamentului reciproc și a interdependenței – permanent puse la incercare in decursul timpului.

Securitatea personală și recompensele sunt unele din rezultatele mai semnificative ale unei relații intime. Ea oferă persoanei un grad ridicat de securitate, siguranță și stabilitate, rezultate din sentimentele de acceptare, apartenență și din faptul de a fi dorită de partener. Sentimentul de a fi înțeles de o altă persoană contribuie, de asemenea, la realizarea securității personale. Sentimentul de a fi înțeles și acceptat de partener generează confortul psihic ridicat și satisfacția sexuală, trăite în cadrul relației. Creșterea intimității înseamnă o validare a dezvoltării eului, afirmarea recunoașterii primite din partea „celuilalt semnificativ”. Prin urmare, efectul final al securității personale și a diverselor recompense pe care acesta le aduce cu sine este crearea sentimentului împlinirii personale.

Securitatea relației este un alt rezultat al legăturii intime. În dezvoltarea unei relații apropiate sunt probate implicarea, angajarea față de celălalt. Acestea sunt continuu reafirmate în măsura în care, partenerii evită relațiile competitive alternative. Dedicandu-se relației, o persoană ajunge să nu mai ia în considerare alternativele. Implicarea reală în relația intimă apare atunci cand ambii parteneri au încetat să numere recompensele și costurile, cand ambii ajung să pună plăcerea celuilalt mai presus de cea proprie

Exprimarea fără rezerve a angajării în relație asigură conturarea unui sens al stabilității, permanenței sau duratei și dezvoltarea încrederii în partener.

În momentul căsătoriei, cuplul conjugal nu există decat în mod potențial. În măsura în care acesta își rezolvă, de la începutul existenței sale, într-o manieră care să asigure satisfacția mutuală, următoarele trei probleme: angajarea/implicarea în relație, distribuția puterii și distanța optimă dintre parteneri, el va putea aborda mai ușor stadiile ulterioare ale ciclului vieții familiale.

Angajarea și asumarea rolurilor adecvate vizează faptul că membrii fiecărui cuplu își asumă o serie de obligații, ca și promisiunea permanenței, ei trebuind să acționeze astfel încât relația de cuplu să devină legătura lor primară, fundamentală. Acest proces al angajării include o re-orientare a angajamentului primar, al fiecăruia dintre partenei, dinspre familia de origine spre relația lor maritală și asumarea rolurilor conjugale și familiale. Gradul în care această sarcină a dezvoltării a fost realizată de ambii parteneri influențează viitorul relației lor.

A doua sarcină a dezvoltării pe care partenerii trebuie să o rezolve de la începutul relației lor este aceea a alocării puterii – sarcină realizabilă, adesea, într-o manieră implicită. “Cine decide?” și “Cum sunt rezolvate conflictele?” sunt întrebări care apar din nevoia unei abordări sistematice a procesului de luare a deciziei. Satisfacția mutuală este însă esențială.

A treia sarcină care trebuie rezolvată la începutul mariajului este stabilirea echilibrului dintre distanța și apropierea care trebuie să existe între partenerii cuplului marital.

Separarea/distanțarea este în general legată de procesul individualizării, în cadrul căruia, fiecare încearcă să stabilească diferențele dintre propriile experiențe și cele ale altora. Căutată este deci individualizarea experiențelor. Distanțarea caută să asigure libertatea de gandire sau simțire și posibilitatea de a acționa diferit, în paralel cu surprinderea asemănărilor. Apropierea se referă la implicare, căldură și încredere, la căutarea și găsirea similarităților la nivelul intereselor, experiențelor și acțiunii.

Dintre aceste trei provocări ale dezvoltării, cea mai dificilă este, probabil, aceea a reglării

raportului dintre apropiere și distanță. Ea este un aspect extrem de important – după unii autori aspectul central – al formării structurii organizaționale de bază a cuplului și a familiei. O abordare sistematică a acestui aspect o găsim in lucrarea lui D. Kantor și W. Lehr, “Insight the Family” (1975), în care autorii au introdus conceptul reglării distanței. Din această perspectivă, fiecare cuplu trebuie să ajungă la o poziție mutual satisfăcătoare privind nu numai mărimea distanței și atașamentului din relația maritală, ci și la o înțelegere amiabilă asupra procesului care asigură reglarea distanței.

Sentimentul de a fi înțeles și acceptat de partener generează confortul psihic ridicat și satisfacția sexuală, trăite în cadrul relației. Creșterea intimității înseamnă o validare a dezvoltării eului, afirmarea recunoașterii primite din partea „celuilalt semnificativ”. Prin urmare, efectul final al securității personale și a diverselor recompense pe care acesta le aduce cu sine este crearea sentimentului împlinirii personale.

Astăzi tinerii sunt mult mai orientați spre satisfacția maritală, spre împlinirea emoțională în cuplu, decât să urmărească cu orice preț longevitatea cuplului sau a familiei așa cum se întâmpla în cuplurile de odinioară.

Satisfacția este foarte strâns legată de nivelul emoțional și al intimității din cuplu. De aceea, este necesar ca ambii parteneri să fie conștienți de acest lucru, deoarece atunci când lipsesc sentimentele profunde ale partenerilor unul pentru celălalt, satisfacția sexuală se limitează la cea fizică și mai puțin la cea psihologică.

Funcția sexual-reproductivă – presupune ca cei doi soți să se satisfacă sexual reciproc și să dea naștere la copii. Aceste două componente ale acestei funcții sunt îndeplinite diferit, în sensul că în unele familii accentul se pune pe împlinirea sexuală, în timp ce în alte familii, se acordă o importanță mai mare nașterii copiilor. Evident acest lucru este dependent de cultura din care fac parte familiile, de gradul și tipul de educație avut, de credințele religioase, de dorința și caracteristicile fizice și psihologice ale celor doi parteneri. Actualmente, în societățile mai avansate economic cuplurile și familiile tind tot mai mult să pună în prim plan împlinirea afectiv-sexuală, după care cea reproductivă.

Plăcerea este ansamblul senzațiilor agreabile care țin de satisfacția nevoilor noastre fundamentale: hrană, sexualitate, confort.

De fapt, plăcerea este adesea parțială, limitată la satisfacția unui simț sau a unui organ, și diferă prin aceasta de globalitatea sentimentului de fericire.

“ A te simti satisfăcut ”, iata ceea ce ne face să trecem într-o dimensiune ușor diferită: satisfacția nu se află doar în afarea noastră, ci e interiorizată sub forma unei stari.

Implicate direct în starea de satisfacție sunt situațiile și emoțiile care ne trimit la interacțiunea dintre mediu și persoană. Ceea ce putem numi construirea satisfacției nu este un fenomen pasiv: acela de a te găsi în situații agreabile și de a te arăta receptiv, ci un fenomen activ: a căuta, a declanșa atfel de situații, a le amplifica impactul, durata.

Necesitãțile fiziologice sunt comune tuturor oamenilor, ele urmãresc satisfacerea unor nevoi biologice. Dupã satisfacerea nevoilor homeostatice și chiar în procesul satisfacerii acestora apare o altã categorie de necesitãți, respectiv de stabilitate și siguranțã. Dacã aceste douã categorii de necesitãți sunt satisfãcute, omul își dorește sã fie admirat și înconjurat de afecțiune. Lipsa de admirație și afecțiune, care se manifestã prin respingerea omului de cei apropiați, de societate, prin sentimentul de a nu aparține lumii în care trãiește, poate sta la baza unor mari tragedii individuale.

Mai jos prezint o scară de autoevaluare menită să scoată în evidență sursele de satisfacție, din care ne putem inspira pentru construirea fericirii în cuplu.

Se cere să precizăm, pentru fiecare activitate, gradul de plăcere, dar și frecvența cu care am practicat activitatea respectivă în ultimele 30 de zile. Produsul acestor două numere reprezintă satisfacția obținută. Astfel, o activitate frecventă, dar nu foarte placută din punctul nostru de vedere, nu ne aduce nici un punct, așa cum n-o va face nici o activitate placută pentru care nu avem îndeajuns timp s-o practicăm. Acesta scară caută, așadar, să combine cele două dimensiuni top-dewn/de sus în jos/.

Cum se folosește chestionarul?

Notați fiecare activitate cu o cifră de la 0 la 2 pentru a descrie gradul de plăcere obținut din practicarea ei”

0 = nici o plăcere

1 = puțină plăcere

2 = multă plăcere

Procedați la fel pentru frecventa practicării în ultimele 30 de zile:

0 = activitatea nu a fost practicată în ultimele 30 de zile

1 = practicată o data până la șase dăți

2 = practicată de 7 ori sau mai mult

Aflați care este ,, cantitatea “ de satisfacție oferită de fiecare activitate înmulțind cele două numere. De exemplu, dacă ,, a ieși la aer curat cu persoana iubită “ ne face mare plăcere (nota 2), însă nu am făcut-o decât de două ori luna aceasta (nota 1). Nota satisfacției obținute este de 2×1=2. Așadar, nota pentru satisfacție poate varia de la 0 la 4.

Cum să vă calculați rezultatele ?

Faceți totalul punctelor abținute pentru fiecare dintre cele trei coloane.

Pentru primele două coloane, trebuie să fi obținut note cuprinse între 0 și 96 puncte.

Pentru cea de-a treia coloană, totalul se va situa între 0 și 192 de puncte.

Cum să va interpretați rezultatele?

Plăcere: rezultate cuprinse între 35 și 67 puncte

Frecvență: rezultate cuprinse între 27 și 71 puncte

Satisfactie: rezultate cuprinse între 34 și 110 puncte

Într-un cuplu, comunicarea este cheia funcționalității și a satisfacției indiferent de orientarea sexuală a partenerilor.

O comunicare eficientă între parteneri contribuie în mod esențial la o consonanță maritală înaltă și implicit, la satisfacția partenerilor. Cuplul între ai cărui parteneri există o bună comunicare și o puternică legătură sexuală, în care cei doi parteneri își fac timp să dezvolte această legătură, ajunge la o relație vie, plină de esență și satisfacție la toate nivelele, ajunge să-și rezolve conflictele înainte ca relația să se destrame.

Concluzii

În acesta lucrare am încercat să prezint aspectele pozitive cât și cele negative ale unei relații în doi, bazându-se pe aspectele relațiilor de gelozie, comunicare, satisfacție și atașament.

Realizăm că pe măsură ce societatea devine tot mai tehnologizată, nu putem să nu simțim că mediul în care trăim este tot mai puțin personal. E natural să căutăm relații calde și personale care să compenseze acest lucru. Ca o consecință, o temă de actualitate este nevoia oamenilor pentru legături tot mai strânse.

Este important ca fiecare partener să aibă un sens al identității personale (versus contopire), devotament, apartenență sau parteneriat (versus dezangajare) și credința că celalalt e devotat relației, la un nivel oarecum similar. Fară un sens al egalității în acest domeniu, încrederea va rămane relativ scăzută, precum și comunicarea, iar dorința de a face celuilalt dezvăluiri pe anumite subiecte considerate vulnerabile nu va exista. Implicațiile pe tema sexualității sunt evidente. Fară un nivel suficient de identitate de sine și devotament față de relație, mulți parteneri sunt incapabili sau nu vor să expună durerile lor, stânjenelile, sau lucrurile de care se simt rușinați sau să încerce să-și schimbe comportamentele când acestea ar putea duce la eșec sau la mult temutele – abandon și ridiculizare.

Dacă la început partenerii unui cuplu nu-și fac probleme față de gelozia unuia dintre ei, apare ulterior o încărcare, o tensiune, care va releva adevarata greutate a trăirii unei astfel de situații. Iar cei care fac parte din tagma geloșilor se aleg de obicei cu punerea în fapt a acțiunii pe care doar au banuit-o, pentru simplul motiv că partenerul sau partenera urmarit/ă se va sătura de acuzele aduse pe nedrept.  "A, e un pic gelos… lasă ca asta e bine!". Greșit abordată problema, greșită și prima soluție. Din punct de vedere psihologic gelozia astfel manifestată ne determină să ne gândim la cât de slab este ego-ul celui gelos și cât de tare este supra-eul aceluiași individ. Dacă există o strategie psihoterapeutică, atunci cu siguranță ea trebuie folosită în prezența unui partener gelos. Acestui partener gelos putem să-i propunem să observe care sunt beneficiile dar și costurile geloziei… și să se mai gandească. Nu este ușor, dar o soluție nouă poate netezi calea spre înțelegere și recapătarea încrederii în celălalt. Cuplul crește împreună și daca această dezvoltare include atenție și mai ales dispoziție de ascultare reciprocă s-ar putea ca la un moment dat chiar și gelozia să dispară, fiind epuizate zvonurile.

Dacă partenerii percep mariajul ca echitabil, acest lucru duce la satisfacție. Satisfacția maritală suferă o depreciere la apariția primului copil atunci când femeile se simt copleșite. În cazul în care soții nu le împărtășesc grijile și munca, rezultatele sunt uneori devastatoare.

Printre cuplurile căsătorite, femeile în general tind să fie mai satisfacute de mariaj atunci când partenerii vorbesc des despre propria relație.

Un alt factor important este felul în care cuplu face față conflictului și mâniei. Lipsa comunicării, apariția bruiajelor și blocajelor în comunicare, remarcile dureroase aparute în cazul unui conflict pot duce la destrămarea cuplului. Chiar dacă nu e singurul factor, comunicarea eficientă, directă și empatică poate fi cheia unui mariaj fericit.

Pentru a comunica bine, în primul rând trebuiesc acceptate limitele acestei comunicări. Prea multe cuvinte, chiar daca nu sunt reproșuri, invadează spațiul celuilalt. De asemenea, ele duc la îndepartarea misterului, care e dintotdeauna sursa dorinței. Cheia nu este, deci, a spune și a înțelege tot, cât mai ales convingerea ca ne-am putea spune totul și ca am putea înțelege totul la partener.