Model DE Pregatire Fizica In Fotbal Pentru Grupa DE Copii In Varsta DE 10 12 Ani

Planul Lucrării

Cap.I Introducere

I.1. Importanța practică si aplicabilitatea lucrării

I.2. Consemnarea și analiza bibliografiei studiate

I.3. Ipoteza lucrării

I.4. Modelul de pregătire fizică

Cap.II Fundamentarea teoretico-metodică a lucrării

II.1 Importanța factorului fizic în jocul de fotbal și influența acestuia asupra

pregătirii tehnice și tactice

II.2. Tipuri de efort .Specificitatea efortului în fotbal

II.3. Particularitățile psiho-fizice ale vârstei de 10-12 ani

II.4. Metode și mijloace de pregătire fizică

Cap.III Organizarea cercetării

III.1 Durata si locul desfasurarii experimentului

III.2. Esantionul studiat

III.3. Probe fizice de control utilizate

III.4 Data efectuării probelor de control

III.5. Tehnologia probelor de control

III.6. Metode de cercetare utilizate

III.7. Metode și mijloace de antrenament utilizate

Cap.IV Rezultate obținute și interpretarea lor

Cap V Concluzii și propuneri

Cap.VI Bibliografie

Anexe

Pagini 55

=== Anexa 10 ===

Anexa 10

Proba 1

=== Anexa nr ===

Anexa nr. 1

Tabel – nominal

cu copiii care formeaza lotul experimental

=== Anexe probe fizice ===

Anexa nr. 1

Tabel – nominal

cu copiii care formeaza lotul experimental

Anexa nr. 2

Tabel – nominal

cu copiii care formeaza lotul martor

Anexa nr. 3

PROBE FIZICE DE CONTROL – „POLI” TIMISOARA

09.2003

Anexa nr. 4

PROBE FIZICE DE CONTROL – „POLI” TIMISOARA

03.2004

Anexa nr. 5

PROBE FIZICE DE CONTROL – „POLI” TIMISOARA

09.2004

Anexa nr. 6

PROBE FIZICE DE CONTROL – „POLI” TIMISOARA

03.2005

Anexa nr. 7

PROBE FIZICE DE CONTROL – L.P.S. „BANATUL”

09.2003

Anexa nr. 8

PROBE FIZICE DE CONTROL – LICEUL SPORTIV „BANATUL”

03.2004

Anexa nr. 9

PROBE FIZICE DE CONTROL – L.P.S. „BANATUL”

09.2004

Anexa nr. 10

PROBE FIZICE DE CONTROL – L.P.S. „BANATUL”

03.2005

=== Anexe3 ===

Anexa nr. 14

PROBA RUFFIER 09.2003 POLI AEK TIMISOARA

Anexa nr. 15

PROBA RUFFIER 03.2005 POLI AEK TIMISOARA

Anexa nr. 16

PROBA RUFFIER 09.2003 L.P.S. “Banatul”

Anexa nr. 17

PROBA RUFFIER 03.2005 L.P.S. “Banatul”

=== Anexe4 Dorgo ===

Anexa nr. 19

INDICELE I. DORGO 09.2003 POLI TIMISOARA

Anexa nr. 20

INDICELE I. DORGO 03.2005 POLI TIMISOARA

Anexa nr. 21

INDICELE I. DORGO 09.2003 L.P.S. „Banatul”

Anexa nr. 22

INDICELE I. DORGO 03.2005 L.P.S. „Banatul”

0\

=== capitolul III ===

CAPITOLUL III ORGANIZAREA CERCETĂRII

III.1. DURATA SI LOCUL DESFĂȘURĂRII DEXPERIMENTULUI

Experimentul s-a desfășurat în Timisoara, procesul de pregătire, antrenament și jocuri având loc în incinta bazei sportive a clubului POLI TIMIȘOARA.

Durata experimentului este de 1 an si 6 luni cu începere de la 1 septembrie 2004 finalizându-se la 15 martie 2006.

III.2. ESANTIONUL STUDIAT

Experimentul constă în studierea unui lot de 18 jucători aparținând grupei de copii a Clubului Poli Timisoara nascuti intre anii 1994-1995, care la începutul experimentului aveau vârsta de 9-10 ani.

Lotul martor este constituit de grupa similară a L.P.S.” BANATUL” Timisoara , copii născuți de asemenea 1994-1995.

III.3. PROBE FIZICE DE CONTROL SI PROBE FUNCTIONALE CARDIORESPIRATORII UTILIZATE

În cadrul experimentului, pentru a evalua eficacitatea modelului de pregătire fizică propus s-au utilizat urmatoarele probe fizice de control:

-alergare de viteza pe distantele de 10 si 30 metri;

-alergare de rezistentă pe distanța de 600m;

-detenta fara elan;

-triplu salt de pe loc;

-ridicari de trunchi din culcat în asezat în 30”;

III.4. DATA EFECTUARII PROBELOR FIZICE DE CONTROL

Probele de control ce evaluează pregătirea fizică s-au efectuat la un interval de 6 luni pe parcursul experimentului astfel:

-01.09.2004;

-15.03.2005;

-01.09.2005;

-15.03.2006;

III.5. TEHNOLOGIA PROBELOR FIZICE DE CONTROL

Componentii lotului experimental cat si ai celui martor sunt in faza selectiei primare, probele fizice fiind alese si din cadrul testului de pregatire fizica generala pentru selectia primara. Prezentam in continuare modul de desfasurare al probelor utilizate:

1.–Alergare de viteză pe distanța de 10m

Alergarea s-a desfășurat cu start din picioare, la semnal sonor. Fiecărui subiect i s-au acordat două incercari ,inregistrandu-se cel mai bun rezultat; pauza dintre cele două repetări a fost de 10 minute. Rezultatul se exprimă în secunde și zecimi de secunde.

2.- Alergare de viteză pe distanța de 30 m;

Desfășurarea probei se realizează la fel ca la proba de 10m

3.– Alergare de rezistenta pe distanta de 600 m

Alergarea s-a desfășurat cu start din picioare într-o singura repetare contracronometru. Rezultatul se notează în minute și secunde.

4.- Detenta fara élan

Subiectul, stand cu fata la perete pe care exista inscrise gradatii din cm in cm ridica bratul drept sus- se noteaza inaltimea la care acesta atinge peretele cu palma cu litera A, apoi acesta executa o saritura in inaltime fara elan , atingand cu palma dreapta cat mai sus posibil peretele, se masoara inaltimea, Valoarea este notata cu litera B. Detenta subiectului este data de diferenta dintre cele 2 valori astfel D=B-A.

5.-Triplu salt de pe loc

In cadrul acestei probe subiectul stand cu varfurile picioarelor la linia marcata pe sol executa o insiruire de sarituri(pasi sariti) in numar de trei, in final executand o aterizare pe doua picioare. Se masoara distanta de la varfurile picioarelor, la pozitia de plecare si pana la călcaie dupa ultima saritura. Valoarea se noteaza in metri si cm.

6.-Ridicari de trunchi din culcat in asezat

Subiectul se aflĂ culcat dorsal cu mainile la ceafa, coatele pe saltea, genunchii indoiti, talpile pe saltea, varfurile picioarelor fiind sprijinite de un coleg. La semnal acesta ridica trunchiul la averticala in pozitia sezand , atinge genunchii cu coatele revenind in pozitia initiala, Se notează numărul de ridicări în timp de 30”.

III.6. METODE DE CERCETARE UTILIZATE

III.6.1.Metoda studierii bibliografiei

Este metoda prin care cercetatorul intra in posesia datelor privitoare la rezultatele obtinute de alti cercetatori in domeniul temei respective. Aceasta presupune cautarea surselor bibliografice de specialitate, consultarea lor, selectionarea, prelucrarea si interpretarea informatiilor. Se intocmesc fise de semnalare si fise de continut in care sunt consemnate: rezumate, citate si unele reprezentari grafice.

Prezenta lucrare se bazează pe legatura dintre continutul lectiei de educatie fizica si folosirea jocurilor in cadrul lectiei; bibliografia consultata este diversa continand lucrari din medicina sportiva si din teoria si metodica antrenamentului sportiv in general si jocul de fotbal in special

Bibliografia este prezentata în capitolul VI.

III.6.2.Metoda observatiei

Observatia ,ca metoda de cercetare presupune urmarirea constienta a procesului instructiv, a influentelor exercitate asupra sportivului si comportarea lui sub aceste influente. Ea se desfasoara conform unui plan tematic si cu ajutorul unor mijloace tehnice menite sa surprinda fenomenele si procesele urmarite. Observatiile sunt inregistrate sub forma unor protocoale.

Observatia poate fi facuta din interiorul procesului urmarit atunci cand cercetatorul participa activ si efectiv la conducerea acestui proces.

În acest caz, cercetătorul poate patrunde in esenta fenomenului si chiar sa influenteze evolutia in sensul impus de cercetare, dar observatia facuta de el poate fi denaturata datorita influentelor mediului si trairilor personale, in calitate de participant activ.

În cazul în care observația este făcută din afara procesului studiat, observatorul este numit cercetator, iar observatia are calitatea de a fi obiectiva si de a nu exercită nici un fel de influenta asupra desfasurarii procesului sau fenomenului respective. Dificultatea intalnita in folosirea acestei metode este determinata de complexitatea fenomenelor specifice antrenamentului sportiv si a relatilor dintre acestea; de aceea este necesar sa se delimiteze cu exactitate sfera de observare.

Un studiu asupra lectiei de antrenament sportiv se face cu mare dificultate deoarece el implica o multitudine de aspecte cum ar fi: continutul, mijloacele, metodele, procedeele de organizare a colectivului, tipul si nivelul de efort, actiunile antrenorului si ale sportivilor precum si raporturile dintre ei.

În aceasta lucrare, observatia cercetatorului s-a indreptat in special asupra nivelului de dezvoltare a calitatilor motrice prin aplicarea modelului de pregatire fizica.

III.6.3. Metoda experimentului

Experimenul este o forna superioara a observatiei ,care permite studierea exacta a procesului de antrenament. Experimentul consta in verificarea unei ipoteze, care poate fi confirmata sau infirmata si presupune interventia, schimbarea conditiilor in care se desfasoara procesul.

Experimentul produce in mod artificial sau modifica in mod intentionat fenomenul sau procesul in scopul dezvoltarii esentei lui a cunoasterii lui mai aprofundate.

In cadrul cercetării experimentul imbraca mai multe forme si anume:

a)constatativ – se cerceteaza o anumita realitate fara a interveni in modificarea acesteia.

b)- de verificare a unei ipoteze;

c)creator – se elaboreaza, se creaza conform ipotezei

In functie de numarul subiectilor, experimentul poate fi individual sau colectiv.

Experimentul ce sta la baza aceste lucrari s-a efectuat pe o durata de 18 luni, esantionul studiat fiind compus din 18 subiecti componenti ai echipei de copii aparținând clubului Poli Timisoara.

Lotul experimental a fost supus unui program de pregătire special, evaluarea acestui program fiind facută printr-o serie de probe .

III.6.4.Metoda statistica si grafică

Metoda statistica se foloseste in vederea exprimarii cantitative a raporturilor calitative si consta in culegerea datelor numerice, interpretarea si prelucrarea lor.

Pot fi folositi indicatori statistici simpli: valoarea medie, procentele, frecventa sau indicatorii cu grad diferit de complexitate cum sunt: coeficientul de corelatie si analiza multifactoriala.

Metoda grafica pune in evidenta datele obtinute, intrerpretate si prelucrate de metoda statistica.

Pe baza aceste metode s-a realizat o comparare intre cele 2 loturi: experimental si martor: intre probele obtinute la probele tehnico-tactice la care au fost supusi subiectii.

In final datele au fost inscrise in grafice pentru a edifica în mai mare măsură rezultatele obtinute.

III.7.METODE SI MIJLOACE DE ANTRENAMENT UTILIZATE

În cadrul procesului instructiv ponderea metodelor de pregatire fizica, generala sau specifica este in functie de varsta subiectilor , gradul de pregatire al acestora, perioada de pregatire.

Obiectivele generale ale procesului de pregatire pentru varsta 10-12 ani sunt:

-pregătirea fizica multilaterala; cresterea treptata a capacitatii de efort; sporirea fondului motric general;

-învatarea elementelor si perfectionarea procedeelor tehnice de baza si a structurilor tehnice simple;

-învatarea elementelor fundamentale de tactica individuala si a sarcinilor specifice posturilor;

-aplicarea corecta a regulilor de joc.

In ceea ce priveste pregatirea fizica, ca parte integranta a pregatirii fotbalistilor la aceasta varsta se vor avea in vedere urmatoarele cerinte:

-asigurarea unei dezvoltari fizice multilaterale;

-dezvoltarea calitatii motrice – viteza, prin cresterea indicilor de manifestare a vitezei de reactie si de executie si a vitezei de deplasare;

-dezvoltarea calitatii motrice – indemanarea cu accent pe adresa si precizie in executiile cu mingea.

-dezvoltarea cuplului viteza-indemanarea in executiile cu si fara minge;

-dezvoltarea cuplului forta-viteza in special la nivelul trenului inferior;

-dezvoltarea capacitatii de adaptare a organismului la eforturi de rezistenta specifica si anduranta.

Alegerea metodelor de pregatire fizica in cadrul exprerimetului este in concordanta cu cerintele prezentate mai sus.

Spre deosebire de alte metode , metoda antrenamentului cu intervale se apropie cel mai mult de specificul jocului de fotbal oferind posibilitatea modelarii antrenamentului la conditiile jocului, atat din punct de vedere al formei cat si al continutului.

Aceasta metoda a constatat din:

-alergari de viteza repetate pe distanta de 10m,20m,30m;

-executii rapide si repetate a mijloacelor tehnice;

-jocuri de antrenament cu adversari de categorii superioare;

-joc cu 2-3 mingi;

Metoda antrenamentului cu intervale coreleaza armonios 6 factori: durata si intensitatea efortului, distanta parcursa, numarul de repetari, pauza dintre repetari si complexitatea efortului.

Aceasta metoda prezinta doua aspecte:

-metoda antrenamentului cu intervale in general;

-metoda antrenamentului cu intervale specifice cu mingea.

Exemplificam aceasta metoda, prezentand câteva mijloace utilizate în dezvoltarea rezistentei specifice:

-alergare – 4x30m T-3/4 -4/4 pauza intre repetari 25”-pasiva – exercitii de respiratie;

-alergare – 6x20m T-3/4 -4/4 pauza intre repetari 20”-pasiva – exercitii de respiratie;

-alergare – 6x10m T-4/4 pauza intre repetari 15”pasiva exercitii de respiratie;

Metoda antrenamentului cu intervale specifice cu mingea s-a realizat prin structuri de exercitii cu mingea cu start lansat. Un sistem de actionare utilizat este urmatorul:

-conducerea mingii in zig-zag 4x30m T-3/4pauza activa, conducerea mingii in alergare usoara la start.

Metoda repetarilor constituie principala cale de dezvoltare a vitezei, sub toate formele de manifestare, caracterizandu-se prin intensitatea efortului maximala, numarul mic de repetari si pauza de refacere completa.

Prezentam o structura utilizata in acest sens:

-conducerea mingii dus-intors 4x10m T-3/4 -4/4 pauza intre repetari 25” pasiva, doua serii, pauza intre serii 1’30”pasiva –ex de respiratie;

-alergare dus-intors 5m+5m+10m+10m- T 4/4 trei repetari, pauza intre repetari 30” pasiva.

Metoda antrenamentului de durata a urmarit dezvoltarea rezistentei generale prin utilizarea alergarilor in tempou uniform moderat, in serii uniforme, pe distante progresiv crescande sau pe distante in crestere si descrestere. Pentru a actiona eficient si asupra psihicului copiilor s-au utilizat de asemenea alergarile in mediu natural, fixandu-se un anumit timp de alergare fara a se preciza o distanta anumita.

Astfel s-au utilizat alergarile in tempou uniform moderat pe durata intre

5’-12’; prezentam o astfel de structura:

-alergare în tempou uniform moderat 3×5’ T- 2/4, pauza între repetări 3’ activa, exercitii de mobilitate si suplete.

=== CAPITOLUL IV ===

CAPITOLUL IV

REZULTATE OBTINUTE SI INTERPRETAREA LOR

În vederea unei interpretări cât mai corecte a rezultatelor am utilizat calcularea unor parametrii ai tendintei centrale si ai dispersiei, precum si metoda grafica prezentand aceste rezultate in grafice cu un system de abcise si ordonate.

În cadrul experimentului s-au efectuat patru testari; in analiza rezultatelor, folosind parametrii tendintei centrale si ai dispersiei, ne referim doar la testarea initiala si finala, pentru testarile intermediare prezentand doar media aritmetica.

Parametrii calculati sunt : _

1) Media aritmetică ponderată (X )

Se calculează împărțind suma produselor performanțelor la numărul de cazuri după formula: _

X – media aritmetică ponderată;

= n – numărul subiecților.

2) Abaterea standard ( ):

Cunoscută și sub denumirea de deviatia standard sau abaterea tip indică gradul de dispersie și cu cât este mai mică cu atât caracterizează mai bine. Se calculează după formula:

a – deviația standard;

Z – suma;

= x – performanța;

n – numărul subiecților.

3) Eroarea medie a mediei aritmetice ( eM ):

_

Media aritmetică ponderată ( X ) calculată de noi nu este o medie absolută ci numai una practică, fiindcă noi nu am cercetat totalitatea colectivității (toată echipa 25jucători ) ci doar un eșantion de 20 jucători – deci ea diferă de cea reală prezentând o eroare care în cazul cercetării trebuie calculată. Acest indice numit eroare medie (eM) se calculează împărțind valoarea abaterii standard la radical din numărul de subiecți, după formula:

eM =

4)Coeficientul de variabilitate
Coeficientul de variabilitate (cV) care este de fapt o abatere tip redată în procente. Se calculează după formula:

Cv =

5) Amplitudinea (W):

Este intervalul dintre valoarea maximă care se obține scăzând valoarea minimă
din cea maximă:

W= xmax- xmin xmax – performanța maximă;

xmin – performanța minimă.

6) Mediana (Mdn):

Imparte eșantionul în două părți egale. Mediana și media aritmetică arată tendințe centrale și trebuie să fie privite în corelație. Cele două valori se apropie tot mai mult până la coincidență atunci când eșantionul este omogen.

Pentru probele fizice de control rezultatele obtinute sunt prezentate in anexele nr 3,4,5,6,7,8,9 si 10.

Vom interpreta aceste rezultate pentru fiecare proba in parte referindu-ne la eventualele progrese realizate si la diferentele conectate intre cele 2 loturi, experimental si martor.

Alergare de viteza – 10m

Pentru aceasta proba evolutia timpilor inregistrati mai precis evolutia mediei aritmetice a acestora pentru fiecare lot este urmatoarea:

Aceste date sunt prezentate grafic in anexa nr 9.

Se constata o evolutie ascendenta constanta (în sensul îmbunătățirii rezultatelor) în cazul ambelor loturi cu specificația că se observă un salt de 2 zecimi la lotul experimental la testarea a II-a. Rezultatele finale exprima o

îmbunatatire a rezultatelor cu 4 zecimi la lotul experimental fata de lotul martor care a inregistrat un progress de doar 3 zecimi.

Parametrii tendintei centrale si ai dispersiei ce au fost calculati in cadrul acestei probe sunt prezentati in urmatorul tabel:

Din aceste date reiese faptul ca abaterea standard are valori mai mari la lotul experimental(±0,25; ±0,27) fata de lotul martor (±0,16 ; ±0,12).

Media pentru lotul experimental la testarea initiala este curpinsa intre 2,69 -2,71 iar la testrarea finala intre 2,29-2,31. Pentru lotul martor media la testarea initiala este cuprinsa intre 2,79-2,81 iar la testarea finala 2,49-2,51.

De asemenea se constata ca medianele conicid cu mediile aritmetice, mai putin la testarea finala pentru lotul experimental. Amplitudinea fenomenului scade in sensul desfasurarii experimentului(0,9-0,7) pentru lotul experimental si ramana constant pentru lotul martor-0,6.

Coeficientul de variabilitate(10;10,8) indica o omogenitate medie pentru lotul experimental fata de lotul martor la care valorile inregistrate(5,7; 4,8) indica o omogenitate mare.

Alergare de viteză -30m

Mediile aritmetice ale rezultatelor obtinute la cele 3 testari sunt:

Se constata o evolutie aproximativ constanta pentru lotul experimental (2zec/testare) in timp ce lotul martor se observa o ameliorare mai redusa la inceput (1sec) urmata de o imbunatatire a rezultatelor dupa testarea a II-a (2zec).

Din datele prezentate, inscrise grafic in anexa nr.9, rezultă un progres mai mare pentru lotul experimental – 0”54- fata de – 0”51- la lotul martor.

Indicatorii statistico-matematici calculate la aceasta proba sunt cuprinsi in tabelul urmator.

Eroarea standard este de + 0,15 pentru lotul experimental la testarea initiala, scazand la + 0,13 la testarea finala, in timp ce pentru lotul martor ea creste de la + 0,14 la + 0,18 .

Media pentru lotul experimental la testarea initiala este cuprinsa intre 5,995 – 6,005 , iar la testarea finala intre 5,455 – 5,465. Pentru lotul martor la terstarea initiala media este cuprinsa intre 6,199 – 6,221, iar pentru testarea finala intre 5,68 – 5,71.

Mediana este identica cu media aritmetica doar la testarile initiale, pentru ambele loturi, 6”0 pentru lotul experimental, respective 6”2 pentru lotul martor. Amplitudinea fenomenului descreste in cazul lotului experimental de la 0,6 la 0,4, in timp ce ea ramane constanta – 0,6 – pentru lotul martor.

Coeficientul de variabilitate indica o omogenitate mare la cele doua testari pentru ambele loturi.

Alergare de rezistenta – 600 m.

Mediile aritmetice ale rezultatelor obtinute de cele doua loturi sunt:

Graficul ce ilustreaza evolutiile celor doua loturi este prezentat in anexa nr.10.

Se constată o evoluție ascendentă de 4”-5” pentru fiecare testare la lotul experimental, in timp ce pentru lotul martor ameliorarea este de 3”/testare, dar finalizandu-se cu un salt de 6”. Progresul realizat de lotul experimental este de 14” in timp ce lotul martor a inregistrat un progres de 12”.

In tabelul urmator sunt prezentati indicatorii statistico-matematici calculati pentru aceasta proba.

Abaterea standart scade in ambele cazuri, mai accentuat la lotul experimental; 6,7 – 5,6 fata de 5,6 – 5,4 la lotul martor.

Media, pentru lotul experimental la testarea initiala este cuprinsa intre (dupa transformarea in secunde) 135,2 – 134,7 iar la testarea finala intre 120,7 – 121,2. Pentru lotul martor media la testarea initiala este cuprinsa intre 137,9 – 138,02 iar pentru testarea finala intre 125,98 – 126,02.

Medianele nu coincid cu media aritmetica, ele fiind inferioare ca valoare pentru lotul experimental si superioare pentru lotul martor. Amplitudinea, in cele doua testari este mai redusa la lotul martor decat la lotul experimental; in desfasurarea

experimentului, amplitudinea descreste ca valoare la lotul experimental, in timp ce la lotul martor ea creste.

Coeficientul de variabilitate indica o omogenitate mare pentru ambele testari, la lotul experimental fiind prezente urmatoarele valori – 4,96%; 4,62% – iar pentru lotul martor coeficientul este de 3,98%; 4,50 in cele doua testari.

Ridicari de trunchi din culcat în așezat

Rezultatele obtinute la aceasta proba, exprimate prin mediile aritmetice sunt prezentate in urmatorul tabel :

Valorile initiale sunt relative apropiate, progresul realizat fata de lotul experimental fiind de 6,6 fata de 4,4 cat a inreg lotul martor acestea fiind dif dintre val initiale si finale. Evolutia celor 2 loturi la aceasta proba este prezentata grafic in anexa 10.

Indicatorii dispersiei si ai tendintei centrale sunt prezentati in urmatorul tabel:

Se constată ca abaterea standard are valori mai mici la lotul experimental (±1,27 si ±2,03) fata de lotul urmator (±2,46 si ± 2,56).

Pentru lotul experimental media la testarea initiala este cuprinsa intre 21,4 – 21,7, iar la testarea finala intre 28,02 – 28,3. Pentru lotul martor la testarea initiala media este cuprinsa intre 20,68 – 20,70, iar la testarea finala iontre 25,08 – 25,12. Amplitudinea fenomenului, in decursul experimentului scade, pentru lotul experimental de la 8 la 5, in timp ce pentru lotul martor ea ramane constanta la valoarea B.

La cele doua testări medianele sunt aproximativ egale cu mediile aritmetice, pentru ambele loturi.

Coeficientul de variabilitate indica pentru aceasta proba o omogenitate mare in cazul lotului experimental (9,39% si 4,50%) fata de lotul martor care prezinta o omogenitate medie de (10,1% si 11,8%).

Detenta fără elan

Valorile preliminare indică prin calcularea mediei aritmetice un rezultat mai bun al lotului experimental cu 1 cm, evoluțiile fiind aproximativ egale, cu un plus în final de 1,4cm tot în favoarea acestui lot.

Rezultatele sunt prezentate grafic în anexa 11. Din tabelul prezentat mai jos reiese o abatere standard mai mare la lotul experimental (±3,10) fata de lotul martor (±1,96) la testarea initiala, situatia inversandu-se la testarea finala(±2,53 la lot exp fata de ±2,55 la lot martor)

Media aritmetică este cuprinsă pentru lotul experimental la testarea initiala intre 22,4-22,7 iar la testarea finala între 26,1-28,4. Pentru lotul martor media la testarea initiala este curpinsa intre 21,5-22,8 iar la testarea finala intre 26,7-27,04;

Amplitudinea fenomenului in desfasurarea experimentului descreste de la 11 la 8 pentru lotul experimental in timp ce la lotul martor ea creste de la 7 la 10.

Medianele au valori aproximativ egale cu mediile aritmetice existand o diferenta intre acestea de 0,3-0,4 pentru lotul experimental si 0,1-0,7 poentru lotul martor. Coeficientul de variabilitate indica pentru lotul experimental o omogenitate medie la testarea initiala (13,7%) si o omogenitate mare la testarea finala (8,9%) in timp ce la lotul martor se observa o omogenitate mare la ambele testari-9,03%respectiv 9,47%

Triplu salt

Este o probă în cadrul careia rezultatele preliminare obtinute de cele două loturi au fost foarte apropiate, diferența între ele după calcularea mediilor aritmetice fiind de 5 cm. Evoluția lotului experimental a inregistrat o ameliorare a rezultatelor de aproximativ 15-17 cm/testare, în cazul lotului martor aceasta a fost de 10cm/testare. Valorile finale indica un progres față de valorile preliminare de 55 cm pentru lotul experimental si 41 pentru lotul martor.

Indicatorii statistico-matematici ce caracterizeaza aceasta probă sunt prezentați în tabelul urmator:

Se constată că abaterea standard la testarea initiala este mai mare la lotul experimental(±0,34) fata de lotul martor (±0,21) acelasi lucru observandu-se si la testarea finala : ±0,27 fata de ±0,17.

Pentru lotul experimental media este cuprinsa intre 4,53-4,57 la testarea initiala iar la testarea finala intre 5,08-5,12.

Pentru lotul martor media , la testarea initiala este cuprinsa intre 5,49-5,51, iar la testarea finala intre 4,90-4,92. Amplitudinea este mai mare la lotul experimental in cazul ambelor testari(0,85; 1.08) fata de lotul martor (0,68; 0,55).

Medianele inregistreaza valori aproximativ egale cu mediile aritmetice, la cele doua testari, pentru ambele loturi, mai putin la testarea initiala a lotului martor unde se constata o diferenta de 7 cm.

Coeficientul de variabilitate indica o omogenitate mare pentru ambele loturi, cu un plus pentru lotul martor.

=== grafice ===

Anexa nr.9

x-nr de testări y=secunde

Anexa nr.10

-sunt reprezentate secundele peste 2minute

Anexa nr. 11

Anexa nr.

=== I+II ===

CAPITOLUL I INTRODUCERE

I.1. IMPORTANȚA PRACTICĂ ȘI APLICABILITATEA LUCRĂRII

Jocul de fotbal este cel mai iubit și răspândit joc, în multe țări fiind practicat în mod organizat, de către milioane de sportivi.

În ultimul timp am constatat o evoluție rapidă și spectaculoasă a acestui joc sportiv; nivelul performanțelor realizate în etapa actuală atât pe plan internațional, cât și pe plan intern, este foarte ridicat și nu poate fi atins decât de jucători a căror capacitate de performanță este deosebit de mare și în continuă creștere.

Componentele antrenamentului sportiv sunt într-o continuă influențare și intercondiționare reciprocă. Pregătirea fizică, atât cea generală cât și cea specifică a atins parametrii tot mai greu de realizat. Tehnica jocului și-a extins aria tot mai mult prin apariția unor noi procedee pe care fotbaliștii le execută cu măiestrie. De asemenea, s-a îmbogățit sfera tacticii individuale și colective.

Solicitările din antrenament și competiție se fac cu o participare fizică și psihică tot mai intensă, acestea având implicații asupra componentelor modelului de instruire al fotbaliștilor, inclusiv a creșterii volumului, intensității și complexității în pregătire.

În conceptul actual despre antrenamentul în jocul de fotbal, instruirea copiilor și juniorilor se înscrie în cadrul sistemului de pregătire pentru fotbalul de performanță și înaltă performanță. Astfel, cantitatea și calitatea procesului de instruire a copiilor și juniorilor reprezintă factori hotărâtori care asigură o capacitate superioară de performanță a fotbalului, la nivelul exigențelor jocului actual.

Baza de masă a fotbalului de performanță, constituită din grupele de copii și juniori, are drept obiectiv major furnizarea permanentă de elemente din ce în ce mai bine pregătite, eșaloanelor superioare ale fotbalului de performanță.

Realizarea acestui obiectiv este condiționată de creșterea continuă a calității și eficienței activității de selecție și instruire la nivelul copiilor și juniorilor, de optimizare a procesului de pregătire. Se urmărește astfel ameliorarea diverselor componente ale instruirii sportive și anume: raportul optim dintre componentele antrenamentului, raționalizarea și standardizarea mijloacelor, modelarea pregătirii, programarea instruirii, alegerea celor mai eficiente metode de pregătire, dozarea eficentă a efortului.

La rezolvarea problemelor prezente are o contribuție deosebită cercetarea științifică atât cea fundamentală cât și cea aplicativă care abordează aspectele concrete, specifice practicii și metodicii fotbalului.

Permanenta schimbare în cadrul jocului: apariția de noi sisteme de joc, participarea jucătorilor la ambele faze, atac și apărare, dispariția posturilor fixe în echipă, introducerea unor noi reguli cu scopul de a fluidiza jocul, a determinat o aprofundare în studierea componentelor antrenamentului sportiv, separat sau corelate între ele, și a interdependenței și intercorelării dintre acestea.

Prezenta lucrare o considerăm actuală tocmai prin prisma evoluției jocului de fotbal, pe plan teoretic ea constituindu-se ca o completare a cercetărilor științifice cu caracter aplicativ, prezentând unele aspecte cu privire la modul de pregătire fizică în cadrul grupelor de copii; la posibilitățile de influență a factorului fizic asupra celorlalți factori.

În practică, cunoscând particularitățile morfologice și funcționale ale copiilor și juniorilor printr-o metodologie corespunzătoare de abordare a procesului instructiv-educativ, în special a pregătirii fizice, se poate acționa mai eficient în vederea realizării obiectivelor de performanță și instruire în fotbal.

I.2. Consemnarea și analiza bibliografiei studiate

Studiul surselor bibliografice a reprezentat baza de plecare a cercetării efectuate. Din cadrul literaturii de specialitate parcurse au fost alese lucrările esențiale, lucrările cheie, care au fost studiate în amănunt, ele oferind informații importante cu privire la tema abordată. Documentarea s-a efectuat continuu, pe tot parcursul cercetării, reîmprospătându-se mereu cu tot ce a apărut nou in ceea ce priveste tema prezentei lucrari, dar și prin reluarea, recitirea lucrărilor odată parcurse.

Lucrările cele mai importante,care ne-au oferit o multitudine de date deosebit de utile poartă semnătura unor oameni de calibru din literatura de specialitate precum:

– I.V. Ionescu, Cornel Florescu, Curs Fotbal. Tehnica jocului.
Tactica jocului. Metode. Exerciții.

– I.V. Ionescu, C. Dinu, Conceptul de joc. Tactica astăzi

– Virgil Economu, Fotbal modern

– A. Niculescu, I.V. Ionescu, Fotbal. Metode și mijloace

– M. Radulescu, E. Cristea, Aspecte actuale ale pregătirii juniorilor

– Leo Herczeg, Teoria educației fizice

– Adrian Dragnea, Antrenamentul sportiv. Teorie și metodologie
Concret, aceste surse bibliografice ne-au oferit o mare varietate de informații ce au legătură cu tema lucrării precum:

– pregatirea fizica și sistemul factorilor de joc;

– tehnica; dezvoltare și caracteristici actuale;

– tehnica de bază și tehnica de joc;

– metode generale de instruire;

– metodele pregătirii fizice

– metode generale de cercetare;

– tehnici statistice.

Din bibliografia studiată, care constituie o imbinare intre doua aspecte care se afla in stransa legatura: fotbalul si medicina sportiva, se desprind in principal urmatoarele idei :

„pregatirea fizica este o parte componenta a procesului de instruire, o conditie esentiala, indispensabila jocului de fotbal care nu poate fi inlocuita cu nici o tehnica sau tactica” (I. Stanculescu)

„jocul de fotbal solicita in mare masura manifestarea factorului fizic, determinat de continutul efortului depus”, evidentiidu-se „o predominare a a vitezei, executie, reactie, precum si de pasare, circulatie, manevrarea mingii” (I. V. Ionescu)

„din puct de vedere fiziologic, jocul de fotbal se caracterizeaza, la fel ca majoritatea jocurilor sportive, prin efort mixt aerob-anaerob” (I. Drăgan)

„numai pe fondul unei solide pregatiri fizice multilaterale, a unor indici superiori de dezvoltare fizica si a unui nivel ridicat de cunoastere tehnico-tactica se pot obtine performante..”(I. Motroc).

„pregătirea fizică alături de pregătirea tehnică, tactică și psihologică, este un factor important al antrenamentului și jocului, ea constând în ,,dezvoltarea capacităților morfologice și funcționale ale organismului, perfecționarea calităților fizice, însușirea priceperilor și deprinderilor de bază și speciale” (prof. I.V.Ionescu).

I.3. IPOTEZA LUCRĂRII

In elaborarea acestei lucrari ipoteza de la care s-a plecat a fost urmatoarea :

APLICÂND O METODOLOGIE SPECIALĂ, EXPRIMATĂ PRINTR-UN MODEL DE PREGĂTIRE FIZICĂ, LA COPII, JUCĂTORI DE FOTBAL, ÎN VÂRSTĂ DE 10-12 ANI, SE VA OBȚINE O ÎMBUNĂTĂȚIRE A CALITĂȚILOR MOTRICE DE BAZĂ CU EFECTE POZITIVE ASUPRA EFICACITĂȚII PROCESULUI DE JOC.

I.4.MODELUL DE PREGĂTIRE FIZICĂ

Modelul de pregătire fizică a fost realizat având în vedere fiecare calitate motrică în parte.

a.-Rezistența

-alergare în tempou uniform pe distanța de: 400 m; 600 m;

-alergare în tempou uniform moderat pe durata de : 5 min. ; 7 min. ; 9 min. ; 12 min. ;

Observație: distanța de alergare cumulată / antrenament este de 2000 m.

b.-Viteza

1.-viteza de reacție -alergare în T

2.-viteza de execuție -șutarea succesivă la poartă a 6 mingi, dispuse la 11 metri,

în linie;

3.-viteza de repetiție -alergare pe distanța de: 10 m; 30 m;

c.-Forța -pentasalt ; sărituri peste gărdulețe

d.-Îndemînare -jocuri în careu cu efectiv redus: 3×1; 4×2; 5×2;

În fiecare lecție de antrenament sunt prezente elemente din școala alergării și săriturii: -alergare cu joc de glezne;

-alergare cu ridicarea genunchilor;

-alergare cu pendularea gambelor înapoi;

-alergare cu pendularea gambelor înainte;

-pas săltat;

-pas sărit.

În cadrul experimentului, lotul experimental a efectuat 4 antrenamente / săptămînă, a câte 1h30’ fiecare, întrunind 342 ore de antrenament / experiment.

Modelul a fost prezent în cadrul procesului de antrenament de două ori pe săptămână, rezultând 171 ore de aplicare a modelului.

CAPITOLUL II

FUNDAMENTAREA TEORETICO-METODICĂ A LUCRĂRII

II.1.IMPORTANȚA FACTORULUI FIZIC ÎN JOCUL DE FOTBAL ȘI INFLUENȚA ACESTUIA ASUPRA PREGĂTIRII TEHNICE ȘI TACTICE

Jocul de fotbal actual se desfășoară la cerințe superioare fizice, tehnice și tactice.

În ceea ce privește factorul fizic, rolul acestuia este din ce în ce mai mare, fapt exprimat și printr-o densitate motrică crescută în joc. Astfel, se constată un număr ridicat de acțiuni de joc, aproximativ 100-140, desfășurate la o intensitate maximală și submaximală, în cadrul cărora jucătorul efectuează, într-un timp relativ scurt, două-trei acțiuni în viteză, o săritură, un duel cu adversarul, o acțiune tehnică individuală.

Metodologia pregătirii fizice în jocul de fotbal va ține seama de particularitățile complexe și dinamice ale acestui joc sportiv, cum ar fi: desfășurarea aciclică a momentelor de efort aerob și anaerob și proporția lor inegală, durata momentelor de odihnă relativă variabilă, caracterul diferențiat al efortului fizic repartizat pe jucătorii unei echipe în funcție de postul ocupat, solicitările intense de viteză, rezistență și forță. Putem sublinia, în acest context, faptul că ,,jocul de fotbal solicită în mare măsură manifestarea factorului fizic, determinat de conținutul efortului depus” (prof. I.V.Ionescu).

Părerile privind importanța pregătirii fizice, ca factor al antrenamentului jucătorilor de fotbal, sunt împărțite. Victor Stănculescu în ,,Pregătirea fizică a fotbaliștilor” prezintă două aspecte care constituie mari greșeli metodice. În prima categorie se includ specialiștii care socotesc pregătirea fizică ca factor determinant pentru toate aspectele jocului, pregătirea echipei realizându-se preponderent prin pregătire fizică.

A doua categorie de tehnicieni consideră că pregătirea fizică se realizează împreună cu pregătirea celorlalți factori ai jocului-tehnic și tactic; netratând ca factor distinct al antrenamentului pregătirea fizică, acești tehnicieni, mai precis echipele conduse de ei nu vor putea rezolva sarcinile complexe tehnico-tactice ale fotbalului actual.

Același autor subliniază faptul că pregătirea fizică trebuie privită ca parte componentă, distinctă, a procesului de instruire, esențială și indispensabilă, ce nu poate fi înlocuită de factorii tehnic sau tactic.

Pregătirea fizică, mai precis ponderea acesteia în cadrul antrenamentelor, ca de altfel ponderea tuturor celorlalți factori, este determinată de o serie de condiții care țin de: vârstă, gradul de măiestrie sportivă a jucătorilor, etapa de pregătire, particularitățile individuale, sarcinile antrenamentului respectiv.

O altă problemă ce trebuie reliefată este interdependența dintre factorii antrenamentului și intercondiționarea lor reciprocă. Prezentăm, în continuare legătura dintre acești factori, raportându-ne în principal, la influența exercitată de factorul fizic asupra sistemului factorilor de joc.

Astfel, tehnica este condiționată de pregătirea fizică prin faptul că aptitudinile fizice: viteza, forța, rezistența, îndemânarea, sunt componente, din punct de vedere structural, ale actului tehnic conferindu-i acestuia un anumit nivel calitativ. Interferența dintre calitățile fizice și deprinderile tehnice poate fi negativă sau pozitivă. Viteza și rezistența, în raport cu deprinderile tehnice, interferează pozitiv, impunându-se deci dezvoltarea lor continuă în antrenamente. Același lucru nu se poate spune și despre forță: deși este necesară pentru exprimare tehnică eficientă, în acest caz ea situându-se pe un plan pozitiv din punct de vedere al interferenței, ea devine, în cazul unei supradozări, un factor negativ, varietatea de manifestare și calitatea execuției tehnice fiind diminuată.

În jocul actual, datorită competivității crescute, corelația dintre tehnică și pregătirea fizică se bazează pe un ridicat nivel fizic, care solicită realizarea deprinderilor și capacităților tehnice prin indici crescuți de viteză, forță și rezistență.

În acest sens prof. I.V.Ionescu subliniază faptul că ,,deprinderea tehnică a jucătorului de astăzi implică neapărat două condiții fizice indispensabile și anume ca ele să se desfășoare repede și în luptă cu adversarul”.

Din relația pregătire fizică-tehnică mai rezidă un alt aspect care se referă la unel priorități metodice în sensul subordonării factorului fizic celui tehnic, scopul principal constituindu-l obținerea unui randament tehnic cât mai înalt. Totuși, temporar, ca o consecință a unor obiective prioritare pe plan metodic și pregătirea fizică poate deveni factor principal în cadrul antrenamentelor. Acest lucru are loc cu prioritate în etapa pregătitoare, dar și în următoarele situații:

-când echipa este încă în formă sportivă slabă;

-când unii jucători sunt în perioada de refacere, după accidente;

-în anotimpuri ploioase, când terenurile sunt grele și jocurile necesită eforturi suplimentare.

Un fapt ce întărește legătura dintre cei doi factori ai antrenamentului este următorul: deși pregătirea fizică se realizează, deseori, separat, prin mijloace proprii, în concepția actuală ea tinde să fie antrenată prin mijloace tehnice din intenția de a racorda antrenamentul, conținutul acestuia, la cerințele jocului.

Tactica și pregătirea fizică se află într-o legătură organică: actul tactic nu are în structura sa internă componente fizice, fiind un simplu act de gândire, dar aceste componente îi sunt oferite de către factorul fizic prin capacități de rezistență, viteză, forță și îndemânare, materializându-se în final soluția tactică solicitată. Astfel spus, actul tactic raportat la cerințele jocului, dar fără un suport motric, rămâne un gest mental inaplicabil.

Tactica și pregătirea fizică se intercondiționează reciproc, în sensul că fiecare favorizează celeilalte apariția condițiilor de dezvoltare continuă. Mai concret, capacitățile fizice, dezvoltate la un nivel superior, determină declanșarea ideilor tactice; de cealaltă parte, tactica dezvoltată într-o fază anterioară, crează un nou teren solicitant pentru pregătirea fizică. Putem spune, astfel, că în cadrul acestei coexistențe există mereu un spațiu liber, ocupat pe rând de cei doi factori, cel ce este mai avansat stimulând factorul ce temporar a rămas în urmă.

Relațiile de scop stabilite între tactică și pregătirea fizică sunt unilaterale, sensul fiind de la acțiunile tactice spre capacitățile fizice; mai concret, acțiunile tactice ale unei echipe se realizează prin mijloace fizice, însă scopul acestor acțiuni nu este reprezentat de realizarea activităților fizice, ci de depășirea adversarului, pe când pregătirea fizică se desfășoară strict în scopuri tactice.

Calitățile fizice se pot risipi în joc prin aplicarea unei soluții tactice neadecvate, ele neservind unui scop tactic, fapt exprimat prin depunerea din partea jucătorilor a unui efort atactic. Apare, ca urmare a acestui deziderat tendința, în fotbalul actual, de a se depune în joc numai eforturi raționale, bine dozate din punct de vedere tactic, se realizează o economisire a energiei pe seama efortului inutil, atactic, energie ce va fi aplicată în momentele dificile, importante ale jocului, deci cu scop tactic.

Factorul psihologic nu trebuie marginalizat, rolul său fiind hotărâtor în cadrul pregătirii fotbaliștilor, cu un plus de importanță în cadrul desfășurării jocului. Acesta nu poate fi tratat separat de ceilalți factori, el fiind prezent, la fel ca și factorul fizic, încorporat putem spune, în toate mișcările specifice și nespecifice jocului de fotbal, cu sau fără minge.

În contextul actual de dezvoltare, profesionalizarea și socializarea fotbalului se includ, din ce în ce mai mult, în pregătire și jocuri componente și procese psihice, care constituie elemente principale de motivație, cu rol în declanșarea și influențarea potențialului fizic. Asistăm astfel la o psihologizare a pregătirii fizice, factorii determinanți care influențează pregătirea fizică și dezvoltă capacitățile motrice fiind, mai ales, cei legați de prestigiul național, de interesele sociale și câștiguri materiale.

Solicitările ridicate ale componentelor psihice ale jucătorilor prin competiționalizarea crescută a jocului au determinat aplicarea unor măsuri metodice în planul pregătirii fizice, pentru a deconecta într-o oarecare măsură jucătorii de la tensiunea psihică acumulată. Acestea sunt: alternarea optimă a eforturilor cu odihna și recreerea; folosirea în cazul solicitării unor eforturi ridicate, a exercițiilor variate, antrenamente în mediul natural; utilizarea jocurilor ajutătoate cu teme distractive și a sporturilor complementare.

Factorul psihic alături de cel fizic își pun tot mai mult amprenta și în cadrul selecției; un fapt relevat de practică este acela referitor la unii jucători, care selecționați exclusiv după criteriile posibilităților tehnico-tactice au eșuat la vârste relativ timpurii datorită ,,unor insuficiențe psihofizice, exprimate prin forță biologică redusă, blazare și apatie” (prof.I.V.Ionescu).

În final, putem spune că pregătirea fizică, care constituie un factor hotărâtor în jocul de fotbal se cere modelată conform cerințelor jocului, în ceea ce privește conținutul, structura și dinamica efortului, toate acestea corelate, organic, cu pregătirea tehnică, tactică și psihologică.

II.2. TIPURI DE EFORT. SPECIFICITATEA EFORTULUI ÎN FOTBAL

Jocul de fotbal solicită din partea jucătorilor eforturi diferite determinate de sensul acțiunilor de joc caracterizate la rândul lor prin alergări în tempouri variate, schimbări de direcții, sărituri, întoarceri, rostogoliri, toate acestea realizându-se din situații neașteptate și poziții nepregătite.

În același timp, fotbalul solicită executarea acțiunilor de joc cu indici sporiți de viteză, îndemânare, forță, rezistență alături de o corespunzătoare mobilitate și suplețe. Aceste solicitări variate se repetă cu intensități și frecvențe diferite, la intervale neregulate, pe toată durata jocului.

În cadrul antrenamentelor repartizarea corespunzătoare a tipurilor de efort este de strictă necesitate; realizarea acestui fapt nu este posibilă fără o cunoaștere în profunzime a caracteristicilor fiecărui tip de efort în parte, și a implicațiilor fiziologice asupra organismului uman.

În cadrul unui efort există trei surse de energie utilizabile pentru realizarea contracției musculare.

În principal, este vorba de disocierea și resinteza ATP-ului deoarece numai transformarea ATP și ADP + P poate elibera energie necesară contracției musculare, orice altă formă de energie având ca finalitate resinteza ATP-ului (Viorel Cojocaru).

Sursele de energie, denumite de autor filiere energetice sunt clasificate de I.Străuț astfel:

a.-filiera anaero-alactacidă-reprezentată de fosfații macroergici: ATP-ul și creatinfosfatul;

b.-filiera anaero-lactacidă-este reprezentată de glicoliza anaerobă, care constă în descompunerea glicogenului până la acid piruvic; în absența oxigenului, acesta se va transforma în acid lactic;

c.-filiera aerobă-reprezentată de ciclul Krebs, care constituie calea comună de metabolizare a glucidelor, lipidelor și proteinelor, prezența oxigenului, în acest caz, fiind obligatorie.

Aceste filiere energetice sunt definite, fiecare, prin două noțiuni și anume.

-capacitatea –reprezintă cantitatea totală de ATP sau echivalent, care poate fi eliberată de un gram de țesut muscular,

-puterea –reprezentată de cantitatea maximă de ATP sau echivalent, care poate fi eliberată într-o secundă de un gram de țesut muscular.

Prezentăm în continuare clasificarea eforturilor sportive, realizată prin prisma celor opt sisteme funcționale: circulația coronariană, consumul de oxigen, schimburile energetice, consumul energetic, scăderea glicogenului muscular, glicoliza, lipoliza, proteinoliza (după Neumann, citat de I.Drăgan).

1.Eforturile anaerobe –caracterizate prin faptul că se desfășoară în absența oxigenului. Acestea pot fi:

-anaerob-alactacide –au intensitatea maximală, o durată între 1-10 secunde, iar energia necesară este eliberată fără forme de acid lactic;

-anaerob-lactacide –au o durată între 10-35 secunde, intensitate maximală și sunt caracterizate de formarea acidului lactic,

2.Eforturile aerobe –se desfășoară doar în prezența oxigenului; ele se împart în:

2.1.-eforturi de anduranță scurtă, cu o durată între 35-200 secunde; sunt eforturi mixte, energia necesară fiind eliberată prin participarea tuturor filierelor energetice, în diferite proporții;

2.2. –eforturi de anduranță medie –au o durată între 2-10minute; în cadrul acestor eforturi are loc debutul utilizării glucozei sangvine, față de eforturile prezentate anterior, în care s-a utilizat doar glicogenul muscular.

2.3. –eforturile de anduranță lungă, care pot fi la rândul lor de patru tipuri:

2.3.1.-anduranță lungă de tip I, care durează între 10-35 minute, în procesul de eliberare a energiei declașându-se utilizarea acizilor grași.

2.3.2. –anduranță lungă de tip II, care durează între 35-90 minute, utilizarea acizilor grași tinzând să înlocuiască glucidele;

2.3.3. –anduranță lungă de tip III, care durează între 90-360 minute, efortul desfășurându-se la pragul anaerob;

2.3.4. –anduranță lungă de tip IV, care durează peste 360 minute, în care efortul se desfășoară la pragul aerob.

Fiecare tip de efort are caracteristici aparte, pe care le prezentăm, după cum urmează:

1.1.–eforturile anaerob-alactacide: în cadrul acestui tip de eforturi, denumite și eforturi de putere (Nicu Alexe) se încadrează eforturile din haltere, unele probe din atletism, cum ar fi 100 m plat și 110 m garduri, aruncările și săriturile, în ciclism proba de 200 m, săriturile în gimnastică.

Îmbunătățirea performanței în eforturile alactacide se poate realiza prin dezvoltarea diferențiată a capacității și puterii alactacide, perfecționarea sistemului neuromuscular și ameliorarea cuplului V-F/V.

Factorul biologic limitativ în cadrul acestui tip de eforturi îl constituie sistemul neuromuscular (Nicu Alexe).

Aprofundând, I.Străuț, stabilește separat factorii limitativi pentru capacitate și pentru puterea alactacidă. Astfel, pentru capacitatea alactacidă factorul limitativ este reprezentat de procentul de creatinfosfat ce poate fi utilizat; creșterea acestui procent se poate realiza prin eforturi de intensitate maximală de 6-15 secunde, cu o recuperare lungă, pasivă și completă, 3-4 repetări în 3-5 serii.

În cazul puterii alactacide s-a pus în evidență existența a doi factori limitativi: mărirea depozitelor de ATP și activitatea enzimelor responsabile de utilizarea optimă a capacității pe unitatea de timp –în special miokinaza. Creșterea activității miokinazei se realizează prin eforturi de intensitate maximă cu durata sub 7 secunde, recuperare lungă, pasivă și completă, 3-4 repetări în 3-5 serii.

În pregătire se utilizează, între altele, sărituri în lungime, alergări în pantă, alergări cu genunchii sus, în general eforturi care vor asigura contracții cu durata de 18/100 secunde.

1.2.-eforturile anaerob-lactacide; au intensitate maximală, durată între 10-35 secunde și se desfășoară în datorie de oxigen, plătită după încetarea efortului. Eliberarea energiei necesare se realizează prin filiera glicozei anaerobe (I.Străuț).

După alți autori (N.Alexe) durata eforturilor lactacide este cuprinsă între 5-7 secunde și 50-60 secunde, energia eliberată prin descompunerea anaerobă a glicogenului permițând un numărde 40-60 contracții.

În practică, aceste eforturi se întâlnesc în atletism -200 m, 400 m și 400 m garduri, în patinaj -500 m, în natație- 50 m liber.

Factorii limitativi în acest caz sunt constituiți de: substratul energetic reprezentat de glicogenul muscular; echipamentul enzimatic și deșeul metabolic, manifestat în principal prin acid lactic. Referitor la echipamentul enzimatic, L.Legros (citat de V.Cojocaru) se referă în principal la activitatea enzimatică mai puțin intensă a deshidrogenazei-LDH.

Îmbunătățirea performanței în eforturile anaerob-lactacide se realizează prin dezvoltarea distinctă a capacității și puterii lactacide, creșterea vitezei maxime e glicolizei, creșterea toleranție la acid lactic și excluderea lucrului pentru creșterea rezistenței (I.Străuț). Concretizând creșterea capacității lactacide se realizează prin eforturi de intensitate maximală, cu o durată de peste 60 secunde, recuperarea incompletă, în 3-6 repetări. Natura pauzelor între repetări este foarte importantă, reliefându-se două aspecte:

-pauzele inactive se utilizează în scopul menținerii unei concentrații crescute la acid lactic:

-pauzele active urmăresc eliminarea rapidă a acidului lactic.

Puterea lactacidă se dezvoltă prin eforturi de intensitate maximală, cu durata de 20-40 secunde, recuperare incompletă, 3-6 repetări în 2-3 serii; în acest caz are loc o creștere a vitezei maxime de desfășurare a glicolizei prin stimularea enzimelor glicolitice.

2.Eforturile aerobe.

Sunt eforturi de lungă durată, desfășurate în condiții de ,,steady-state”, existând în acest caz un echilibru real sau aparent între cerințele și aportul de oxigen. De asemenea, trebuie menționată intensitatea care este relativ constantă. Eforturile aerobe se caracterizează în principal prin faptul că după o perioadă inițială de adaptare, între 3-5 minute, are loc atingerea unui nivel constant, din punct de vedere al consumului de oxigen în timpul efortului.

Energia necesară în acest tip de eforturi este eliberată prin descompunerea glicogenului și a acizilor grași liberi.

Îmbunătățirea performanțelor în eforturile aerobe vaține cont de următoarele aspecte:

a.-conceptul de heterogenitate;

b.-existența pragurilor aerob și anaerob;

c.-distincția între capacitate și putere aerobă;

d.-ameliorarea economiei în alergare.

a.-Conceptul de heterogenitate se referă la faptul că în timpul efortului unii mușchi sunt în activitatea, alții fiind în stare de repaus. De asemenea, chiar în interiorul mușchiului efector o parte din fibre rămân relativ inactive, printr-o mobilizare motorie parțială. Heterogenitatea poate fi biochimică sau funcțională.

Heterogenitatea biochimică se datorează activității enzimatice, variabilității spațiale a acesteia –LDH reprezentând concentrații diferite de la o fibră la alta sau în aceeași fibră la 2-3 mm distanță –cât și vitezelor diferite care sunt imprimate reacțiilor de diverse enzime.

Heterogenitatea funcțională se manifestă prin comportamentul metabolico-energetic diferit al fibrelor musculare într-un efort maximal. Se disting, în acest sens, fibre în condiție aerobă clasică, fibre în condiție anaerobă și fibre în condiție hiperaerobă.

b.-Un rol important în procesul de antrenament îl au pragurile aerob și anaerob, determinate prin evaluarea concentrației de acid lactic.

Pragul aerob reprezintă intensitatea efortului la care nu există formare de acid lactic în scopul furnizării energiei, aceasta fiind eliberată doar prin filiera aerobă. Efortul fiind pur aerob, fibrele musculare dispun de oxigenul necesar; situația existentă este de aerobioză clasică.

Pragul anaerob reprezintă intensitatea efortului la care cantitatea de acid lactic produsă este egeală cu cea neutralizată. Ne aflăm în stare de aerobioză heterogenă, ca urmare a existenței unor fibre hiperaerobe și a altora hipoaerobe.

c.-Dezvoltarea capacității aerobe și a puterii aerobe trebuie realizată prin metode corespunzătoare, distincte, în cadrul antrenamentelor.

Astfel, creșterea capacității aerobe se poate realiza prin eforturi de intensitate de 70-80% din VO2 max și cu o durată mare. Conform cercetărilor lui P.Astrand, P.Golimk și A.Demeter, creșterea capacității de efort aerobă se realizează urmărind în antrenamente următoarele aspecte:

-mărirea conținutului de glicon al mușchiului;

-reducerea consumului de glicogen al mușchiului;

-modificarea grosimii fibrelor musculare și creșterea concentrației de mioglobină;

-modificarea echipamentului enzimatic;

-creșterea capacității de captare și transport a oxigenului și de utilizare a acestuia de către mușchi.

Cauzele declinului progresiv al funcției aerobe în timpul efortului (după Saltin citat de I.Străuț) sunt următoarele:

-scăderea volumului de sânge circulant, datorită transpirației și dilatării rezervoarelor venoase periferice;

-dirijarea fluxului sangvin disponibil disponibil spre piele, pentru a asigura necesitățile de termoreglare;

-creșterea presiunii sangvine sistematice.

Puterea aerobă se poate dezvolta prin eforturi de intensitatea mare, 100% din VO2 max, cu durată între 1-5 minute, 10-30 repetări, cu recuperare activă.

d.-În cadrul procesului de antrenament, pentru realizarea unor performanțe cât mai înalte, o atenție deosebită se va acorda și economiei alergării. Până în prezent însă explicațiile date de diferiți specialiști nu sunt complete datorită implicării mai multor parametrii, în principal de ordin biomecanic, metabolic și neuromuscular.

Eforturile mixte

Eforturile mixte, caracterizate printr-o alternanță specifică a intensității efortului, se desfășoară pe baza energiei eliberate atât prin procesele anaerobe, cât și prin cele aerobe. Fenomenul prezintă două cazuri. În primul, eforturile având o durată de 1-5 minute, se depășește timpul necesar pentru desfășurarea proceselor biochimice anaerobe, dar nu se ajunge la situația de adaptare a funcțiilor cardiorespiratorii, în care oxigenul necesar este eliberat doar pe cale aerobă. În cel de-al doilea caz care se referă la probele și ramurile sportive cu o durată mai mare de 3-5 minute și intensitatea efortului care variază la intervale scurte de timp, incluzînd aici și jocul de fotbal, se petrece următorul fenomen: deși durata efortului permite eliberarea oxigenului necesar doar pe cale aerobă, realizîndu-se adaptarea marilor funcțiuni, totuși acest lucru nu poate avea loc deoarece înaintea stabilirii unui echilibru între cerințele și aportul de oxigen se modifică intensitatea efortului.

Astfel, în cadrul eforturilor mixte există o stare permanentă de adaptare, energia fiind eliberată atât prin filiera aerobă cât și prin cea anaerobă; proporția implicării celor două surse depinde de specificul disciplinei.

Referitor la jocurile sportive, mai ales la fotbal, putem spune că ponderea eforturilor mixte este mai pregnant aerobă, durata solicitărilor fiind crescută, iar intensitatea, preztentând variații mai mici, este mai scăzută (N.Alexe). Un exemplu ce arată predominanța aerobă sau anaerobă a efortului este dat de același autor, care precizează referitor la jocul de fotbal că ,,efortul mijlocașilor și cu precădere al conducătorilor de joc este preponderent aerob, în timp ce vârfurile de atac și fundașii care îi marchează pe aceștia prestează, de regulă, un efort preponderent anaerob”.

Un rol important în acest sens revine și postului în echipă avut de jucători.

Efortul în jocul de fotbal este caracterizat, în principal, prin lipsa unor acțiuni ciclice, intensitatea fiind submaximală, dar alternând, pe parcursul celor 90 de minute în funcție de desfășurarea jocului, efortul maximal cu cel submaximal. Cantitatea, dar și calitatea efortului depus de fotbaliști depinde de: valoarea adversarului, condițiile de joc, nivelul pregătirii tehnico-tactice, postul ocupat în echipă, calitatea stărilor psihice, strategie adoptată de echipa de conducere (V.Cojocaru).

O clasificare a caracteristicilor efortului depus în jocul de fotbal este cea realizată de I.Motroc, și se bazează pe prezentarea în funcție de dificultățile impuse de specificul jocului.

Astfel, avem:

A.Dificultăți impuse de calendarul competițional:

a-durata lungă de desfășurare pe o perioadă de 9-10 luni;

b.-regularitatea jocurilor oficiale;

c-variabilitatea formei sportive care trebuie să asigure maxima efciență a jucătorilor.

B.Dificultăți impuse de jocul în sine:

a.-durata mare a timpului de joc-90minute-;

b.-dimensiunile mari ale terenului -120790m și calitatea lui;

c-numărul mare de jucători;

d.-desfășurarea jocului în aer liber indiferent de condițiile climatice;

e.-activitatea pe întreg parcursul jocului desfășurată în condiții de angajament total și cu ritm susținut, alternând compartimentele și liniile de jucători conform sistemului de joc aplicat.

C.Dificultăți resimțite de jucători:

a.-caracterul complex al efortului în jocul de fotbal dat de necesitatea păstrării ritmului și angajamentului în cele 90 de minute;

b.-caracteristica efortului cerut de execuțiile tehnice și acțiunile tactice în condițiile jocului cu piciorul pe fond de oboseală;

c.-complexitatea componentei tactice, având în vedere dimensiunile terenului și a numărului mare de jucători.

Efortul în jocul de fotbal, mai precis în cadrul perioadelor dintr-un sezon competițional, nu are o componență constantă, proporția diferitelor tipuri de efort fiind în funcție de perioada respectivă de pregătire, I.Motroc stabilește astfel următoarea proporției:

-în perioada pregătitoare, eforturi aerobe 65%; eforturi anaerob-lactacide 25% și anaerob-alactacide 10%.

-în perioada precompetițională, eforturi aerobe 35%; eforturi anaerob-lactacide 40% și anaerob-alactacide 25%;

-în perioada competițională, eforturi aerobe 25%; eforturi anaerob-lactacide 40% și anaerob-alactacide 35%.

Jocul de fotbal, fiind caracterizat și, totodată, influențat de aceste trăsături se impune ca în pregătire, mai ales în pregătirea fizică, fie ea generală sau specifică, să se realizeze o dozare corespunzătoare a efortului, cu implicații pozitive în performanțele obținute.

III.3. PARTICULARITATILE PSIHO-FIZICE ALE VARSTEI DE 10-12 ANI

Varsta de 10-12 ani corespunde cu sfarsitul perioadei antepubertate, caracterizata prin trasaturi aparte.

Prezentarea caracteristicilor se va face prin prisma marilor sisteme si aparate: – sistemul nervos

aparatul locomotor

aparatul cardiovascular

aparatul respirator

Sistemul nervos

Creierul are o greutate aproximativ egala cu cea a unui adult, fuctional insa este incomplet dezvoltat.

Sistemul nervos central este caracterizat de o plasticitate accentuate, fapt ce asigura o receptivitate crescuta, dar fixarea noilor notiuni este diminuata datorita inhibitiei de diferentiere care este inca slab dezvoltata. De asemenea, se constata un dezechilibru intre procesele corticale fundamentale: desi are loc, spre sfarsitul perioadei antepubertare, o usoara dezvoltare a capacitatii de inhibitie, totusi excitatia predomina in dauna acesteia.

Sistemul nervos central poseda la aceasta varsta, deja, un nivel crescut de analiza, manifestat printr-o buna capacitate de invatare si performanta.

Aparatul locomotor

Se constata o crestere a duritatii oaselor prin consolidarea sestemelor functionale lamelare, aceasta determinand o rezistenta marita la solicitarile de tractiune, rasucire si presiune. In aceasta etapa are loc aparitia apofizelor, a oaselor sesamoide si definitivarea cavitatilor medulare.

Comparativ cu adultul, in ceea ce priveste musculature, la copiii de varsta antepubertara se constata urmatoarele:

– fibrele musculare sunt relative mai lungi iar portiunile tendinoase mai scurte;

– tonusul muscular este mai scazut, ceea ce determina o mobilitate articulara mai mare, dar si o ingreunare a realizarii unor miscari fine, de precizie;

– excitabilitatea neuromusculara este mai scazuta, valorile cronaximetrice fiind mai mari; viteze de reactie si executie sunt mai bune, forta insa este mai slaba datorita masei musculare reduse.

Aparatul cardiovascular

In ceea ce priveste cordul, aceasta este neeconomic la efort, desi reactioneaza puternic.

Reteaua vasculara este relative bine dezvoltata; sarcina miocardului este usurata prin dezvoltarea mai rapida a arterelor de tip elastic.

Frecventa cardiaca in repaus este in medie de 80-82/minut; in efort datorita volumului mic al inimii, irigatia muschilor solicitati reclama o crestere considerabila a frecventei cardiace, fapt ce se rasfrange negativ asupra eficientei functionale a miocardului.

Volumul sistolic in repaus, la copii de la 10-12 ani este de aproximativ 30ml; debitul cardiac este de 2-2,5 litri/minut in repaus, iar in efort poate atinge valori de 10-12 litri/minut.

Tensiunea arteriala sistolica, la varsta de 10 ani este in medie de 83,4 MMHg, iar cea diastolica de 49,8 mmHg.

Aparatul respirator

Cavitatile nazale sunt mai mici si mai inguste comparativ cu adultul iar laringele este mai sus cu trei vertebre decat la adult.

Toracele este asemanator ca forma cu cel al adultului, dar mai mic ca dimensiune; diametrul transversal si cel anteroposterior sunt mai mari, apertura toracica devine oblica, coastele nu mai sunt atat de orizontalizate, orientandu-se descendent.

Plamanii, ca stuctura, sunt asemanatori cu cei ai adultului, dar volumul este mai mic. Capacitatea vitala creste paralel cu capacitatea anatomica a plamanilor, valorile medii fiind de 1800-2000 ml la copii de 10-12 ani.

Marirea volumului cutiei toracice este redusa datorita insuficientei dezvoltarii a muschilor respiratori accesori.

Consecintele pentru practica sportiva, ca urmare a trasaturilor prezentate anterior, dupa Weinck, sunt:

– varsta la care caracteristicile psiho-fizice sunt optime dobandirii de deprinderi motrice;

– in centrul pregatirii sportive se afla repertoriul gestual si imbunatatirea capacitatii de coodonare;

– se vor exploata cat mai bine aceste caracteristici pentru a se permite invatarea unui numar cat mai mare de tehnici fundamentale, coordonate rudimentar la inceput, perfectionate ulterior;

– preocuparea majora trebuie sa o constituie antrenamentul multidisciplinar;

– se va valorifica entuziasmul sportiv al copiilor pintr-o practica stimulativa su multe experiente de reusita pentru a dezvolta la copii aptitudini si obiceiuricare ulterior vor fi garantia unor deprinderi sportive pentru toata viata.

A. Iliescu, A. Demeter si M. Georgescu arata ca datorita tendintei de a utiliza inca cu preponderenta flexorii si a posibilitatii de aparitie a unor deviatii de statica, se va insista asupra unei tinute corecte, prin exercitii care dezvolta grupele musculare extensoare si mai ales muschii extensori ai spatelui si gatului.

Rezistenta la efort static este redusa, la copii de 10-12 ani, iar revenirea indicilor functionali dupa efort este mai lenta, astfel ca efortul va fi bazat pe exercitii de durata scurta si cu pauza de revenire relativ lungi.

III.4. METODE ȘI MIJLOACE DE PREGĂTIRE FIZICĂ

Într-o abordare corectă a metodelor și mijloacelor de pregătire fizică trebuie prezentate mai întâi mijloacele antrenamentului sportiv, prin intermediul cărora antrenorii sau alți specialiști acționează asupra pregătirii subiecților, randamentului tehnico-sportiv și comportamental, la nivelul cerințelor actuale. Mijloacele antrenamentului sportiv care ,,reprezintă elementele prin care se influențează și se asigură realizarea obiectivelor instructiv-educative proprii diferitelor categorii de sportivi” trebuie privite corelativ datorită numeroaselor valențe ale pregătirii, incluzând, în același timp, necesitatea influențării atât a sferei fizice, cât și a celei psihice a sportivilor.

Astfel, în pregătirea fotbaliștilor se utilizează următoarele mijloace:

1.Exercițiile fizice; care vor fi selectate în conformitate cu obiectivele propuse a fi realizate. Ca mijloc al antrenamentului, exercițiul fizic trebuie privit în sensul larg al noțiunii, și anume ca un procedeu tehnic, o acțiune tactică, fie individuală sau colectivă, care impun un număr de repetări de aceeași structură până la însușire.

Orice exercițiu fizic este construit în raport cu o intenție didactică și o anumită finalitate și are trei parametrii fizici: volumul, intensitatea și complexitatea, la care se adaugă parametrul psihic manifestat prin solicitatea atenției și gândirii, a dăruirii de sine, a imaginației și creativității.

2.Aparatura de specialitate; ea devine din ce în ce mai performantă, favorizând obținerea salturilor calitative în randamentul sportivilor.În acest sens distingem patru categorii de aparatură și materiale:

a.-aparatura și materialele componente ale practicării jocului de fotbal; în această categorie se inclus instalațiile strict necesare desfășurării jocului și care prevede existența următoarelor componente:

-porțile de fotbal și plasele aferente;

-steagurile de la colțurile terenului;

-locurile amenajate pentru antrenori și jucătorii de rezervă;

-tunelurile fixe sau mobile de protecție;

-mingile de fotbal;

-ghetele și echipamentul jucătorilor.

b.-Aparatura și materialele de protecție; necesare mai ales în cazul în care sportivii învață unele mișcări ce ar putea provoca vătămarea integrității corporale. În acest caz amintim: apărătorile tibiale, protectoarele elastice, genuncherele și cotierele, echipamentul de protecție pentru portari, șorturi și tricouri cu burete, aparatura sau amenajările necesare învățării plonjoanelor pentru portari.

c.-Aparatura și materialele pentru perfecționarea pregătirii fizice și tehnico-tactice cum ar fi: jaloane, mingi medicinale, panouri, zidul caroiat cu diferite cifre valorice, aparatul cu mingi suspendate, porți cu diferite mărimi, tabla magnetică cu macheta terenului.

d.-Aparatura video; oferă posibilitatea analizei evoluțiilor sportivilor, a corectării minusurilor apărute în joc sau reliefarea aspectelor pozitive. De asemenea, ușurează furnizarea datelor și informațiilor referitoare la pregătirea tehnico-tactică.

3.Refacerea capacității de efort

Cerințele actuale ale sportului de performanță, ale jocului de fotbal în special, caracterul antrenamentelor și numărul crescut al acestora, jocurile desfășurate la intervale mici de timp, implicarea fizică și psihică accentuată în cadrul acestor jocuri impun luarea unor măsuri cu rol în refacerea capacității de efort dintre care amintim: somnul (rol esențial), ședințele de hidro-fizioterapie, sauna, susținătoarele de efort, vitaminizarea, alimentația adecvată, viața personală ordonată, succesiunea judicioasă a elementelor ce compun planurile anuale, de etapă și până la lecția de antrenament.

4.Mijloace ale educației intelectuale, morale și estetice specifice vieții sportive; sportul de performanță necesită din partea jucătorilor și este condiționată de tăria caracterului acestora, de calitățile de voință și valorile etice și morale: cinstea, perseverența, capacitatea de a se supune regimului impus de viața sportivă, răspunderea morală și socială. Sportivii trebuie să învețe sub îndrumarea antrenorului să se supravegheze singuri, să se autoevalueze, să se autoeduce, să se antreneze singuri.

5.Condițiile igienice de lucru și viață-antrenamentul invizibil.

În contextul actual nu se poate ajunge la performanțe înalte fără respectarea un ui regim de viață adecvat, exprimat de antrenamentul invizibil. Antrenorul are datoria de a explica jucătorilor însemnătatea acestuia și implicațiile nerespectării lui; jucătorii trebuie să fie conștienți că abuzurile în viața particulară determină scăderea randamentului sportiv uneori până la clacaj.

6.Factorii naturali de călire; au o contribuție importantă în menținerea și perfecționarea potențialului biologic al sportivilor de performanță. Cu deosebire în antrenamentul sportiv organismul sportivilor trebuie astfel pregătit încât să se adapteze, fără scăderea randamentului, oricăror condiții de desfășurare a competițiilor. Aceasta presupune o acțiune sistematică de expunere a sportivilor la intemperii, sportivii reușind să folosească cele mai eficiente execuții tehnice și acțiuni tactice pe timp de ploaie, vânt, frig excesiv sau caniculă. Călirea organismului trebuie efectuată progresiv începând de la copii și juniori și până la sportivii de mare performanță.

Pregătirea fizică alături de pregătirea tehnică, tactică și psihologică, este un factor important al antrenamentului și jocului, ea constând în ,,dezvoltarea capacităților morfologice și funcționale ale organismului, perfecționarea calităților fizice, însușirea priceperilor și deprinderilor de bază și speciale” (prof. I.V.Ionescu).

Pentru începători, dar și pentru jucătorii de performanță, pregătirea fizică constituie baza de plecare și crează suportul necesar abordării celorlalte componente ale antrenamentului sportiv.

Componentele pregătirii fizice sunt următoarele:

-pregătirea fizică generală;

-pregătirea fizică specifică;

-dezvoltarea fizică;

-calitățile motrice,

-motricitatea.

Pregătirea fizică generală este partea pregătirii fizice prin care se asigură dezvoltarea calităților motrice de bază și a capacităților funcționale ale organismului; de asemenea, îmbogățește fondul general de deprinderi psihomotrice, asigurând, totodată, și dezvoltarea armonioasă a indicilor morfo-funcționali ce condiționează practicarea jocului de fotbal (I.Motroc).

Prezentăm principalele metode, prin care se realizează pregătirea fizică generală, sistematizarea realizată de I.V.Ionescu.

A). Metoda efortului de durată este aplicată în scopul dezvoltării rezistenței generale și constă în susținerea prelungită, cu tendință de creștere, a unui lucru fizic, rolul principal fiind de a asigura un grad ridicat de adaptare la efort a marilor funcțiuni ale organismului.

Mijloacele principale ale metodei sunt alergările în tempou uniform pe teren plat sau variat. Se pot utiliza alergări de durată pe distanțe progresiv crescânde, pe distanțe în creștere și descreștere, alergări în serii uniforme sau alergări de durată în serii uniforme, cu intensități crescânde.

Elementele de progresie în cadrul acestei metode sunt reprezentate de volumul efortului și de pauzele optime dintre seriile de lucru.

B).Metoda folosirii exercițiilor de dezvoltare generală

Mijloacele metodei constau în exerciții de dezvoltare generală, preluate din gimanstică și au ca scop dezvoltarea fizică proporțională a tuturor părților și segmentelor corpului.

Exercițiile utilizate, din punct de vedere al formei și caracterului, pot fi analitice sau complexe și se adresează, în principal, în direcția dezvoltării generale și specifice a segmentelor și grupelor musculare direct implicate în practicarea jocului și asupra dezvoltării compensatoare a grupelor musculare ce nu sunt solicitate de joc.

Ca reguli metodice menționăm: folosirea exercițiilor într-o pondere mărită în perioadele pregătitoare, iar în perioadele competiționale în partea de pregătire a organismului pentru efort; exercițiile selecționate conform particularităților jucătorilor și perioadei de pregătire vor fi reunite într-un sistem stabil ce va fi aplicat continuu aproximativ 3-4 săptămâni.

Elementele de progresie sunt reprezentate de conținutul și structura exercițiilor și dozarea lor optimă.

C).Metoda muscularizării

Metoda reprezintă o adaptare la specificul și solicitările jocului de fotbal a mijloacelor utilizate de metoda halterofilului și de cea culturistă. Dezvoltarea sistemului muscular în fotbal, prin aplicarea acestei metode, trebuie să aibă un caracter dinamic și să ducă la formarea unei mase musculare capabile să facă față solicitărilor sporite de viteză, rezistență și coordonare.

Eficiența metodei este dată de folosirea celor mai adecvate sisteme de exerciții și a grteutăților optime, precum și de alternanță efort-odihnă.

D).Metoda Stretching

Este o metodă prin care se urmărește dezvoltarea mobilității articulare și a supleței.

Principiul de bază al metodei constă în menținerea într-o anumită poziție a unui segment, pe o durată scurtă de timp (10”-30”), în scopul întinderii treptate a unui mușchi.

Prin aplicarea metodei se măresc limitele de întindere ale mușchilor, mărirea mobilității articulare, se dezvoltă forța și rezistența mușchilor, menținându-le elasticitatea.

Există mai multe metode stretching, și anume: stretchingul ușor menținut (până la 7”) sau cel menținut (30”-1’), varianta contracție-relaxare-contracție, stretchingul static sau dinamic.

E).Metoda dezvoltării deprinderilor motrice

Este o metodă cu multiple influențe asupra dezvoltării capacităților morfo-funcționale și motrice.

În pregătirea fotbaliștilor, deprinderile care au o reală utilitate în efectuarea acțiunilor de joc sunt: alergările, săriturile și echilibrul, dar la îmbogățirea bagajului motric contribuind și celelalte deprinderi cum sunt: târârea, escaladarea și cățărarea.

Astfel, se va pune accent, mai ales în cadrul procesului de pregătire la copii și juniori, pe însușirea unei alergări corecte din punct de vedere biomecanic, cu influențe asupra vitezei de joc, însușirea capacității de a sări asociată unor mișcări specifice jocului de fotbal; însușirea unui bun echilibru dinamic, care este o componentă de bază a multor elemente și acțiuni tehnice. Subliniem importanța dezvoltării detentei care este ,,capacitatea jucătorului de a se desprinde de sol folosind viteza și forța” (I.V.Ionescu).

Elementele de progresie în dezvoltarea deprinderilor motrice de bază sunt reprezentate de corecta lor formare pe fondul unor capacități fizice ridicate și de volumul exercițiilor printr-un număr suficient de repetări.

F).Metoda practicării sporturilor complementare

Practicarea altor discipline sportive, în scopul dezvoltării calităților motrice și a ridicării nivelului capacității generale morfo-funcționale este o cale des utilizată în metodica antrenamentului de fotbal.

Metoda constă în practicarea unor discipline ca : baschetul, rugbiul, patinajul, înotul, hocheiul, care prin mijloacele oferite determină o ridicare a nivelului general de pregătire fizică și posibilitatea unor transferuri pozitive de calități motrice și psihice.

Mijloacele metodei se vor alege în funcție de perioada de antrenament, nivelul de pregătire al jucătorilor, performanțele acestora, gradul de oboseală.

Eficiența sporturilor complementare este dată de optima alegere și integrare în pregătire și de dozarea lor corespunzătoare.

Între pregătirea fizică generală și cea specifică există o strânsă interdependență, ambele condiționând randamentul jucătorului.

Pregătirea fizică specifică jocului de fotbal constă în adaptarea pregătirii fizice generale la solicitările fizice, tehnice, tactice și psihice ale fotbalului, la particularitățile acestuia.

Componentele pregătirii fizice specifice, determinate de carcteristicile jocului, de conținutul și structura elementelor tehnice și tactice (după prof.I.V.Ionescu) sunt:

-capacitățile fizice necesare efectuării acțiunilor tehnice;

-capacitățile fizice necesare efectuării acțiunilor tactice;

-capacitățile fizice cerute de structura efortului de joc;

-capacitățile fizice cerute de motricitatea specifică.

Metodele pregătirii fizice specifice, având în vedere componentele prezentate mai sus, sunt:

1.Metoda alergărilor și săriturilor specifice

În jocul de fotbal alergările și săriturile se întâlnesc în diverse variante, având o structură biomecanică specifică, deosebită de forma lor generală. Astfel, se întâlnesc:

-alergări combinate cu manevrarea mingii sau cu alte activități motrice;

-alergări în sensuri și direcții continuu schimbate;

-sărituri combinate cu lovirea mingii și lupta cu adversarul.

Metoda are o varietate de mijloace între care amintim: alternări de alergări în sensuri și direcții mereu schimbate, alternări de variante ale alergărilor (înainte, înapoi, lateral); acțiuni tehnice individuale efectuate în alergare; acțiuni tehnico-tactice în 2-3 jucători, jocuri cu efective reduse: 2×2, 3×3.

Ca regului metodice prezentăm următoarele:

-efectuarea alergărilor și săriturilor asociată cu manevrarea mingii;

-folosirea specifică a alergărilor și săriturilor preponderent în jocuri pe teren redus 2×2, 3×3;

-se va utiliza în pregătire și exersarea alergărilor și săriturilor în forma lor generală de manifestare.

2.Metoda dezvoltării fizice specifice legată de efectuarea acțiunilor tehnico-tactice

În cadrul pregătirii fizice specifice, perfecționarea deprinderilor și calităților motrice reprezintă un proces unitar, între cele două laturi existând o intercondiționare reciprocă.

Dezvoltarea insuficientă a calităților motrice sau însușirea în mai mică măsură a deprinderilor tehnice determină o anumită ineficacitate a acestor laturi ale activității motrice.

Astfel, în procesul actual de pregătire se utilizează tot mai mult, exersarea elementelor tehnico-tactice de joc, simultan cu solicitarea calităților motrice, aceasta constituind o cerință metodică importantă.

Ca reguli metodice prezentăm:

-exersarea elementelor tehnico-tactice și dezvoltarea calităților motrice se face în raport cu nivelul de dezvoltare al fiecăreia. Avansarea uneia dintre laturi determină implicit dezvoltarea celeilalte, existând deci o influențare reciprocă între ele;

-ponderea calităților motrice pe parcursul instruirii, precum și alternanța solicitărilor depinde de etapa și obieczivele instruirii, de vârsta și nivelul de pregătire al jucătorilor;

-datorită eforturilor ridicate impuse de folosirea metodei se va acorda importanță alternanței efort-odihnă.

Eficiența metodei este dată de alternarea optimă a suprasolcitărilor din care rezultă avansarea, când a deprinderilor, când a calităților, la care se adaugă corespunzătoarea alternare efort-odihnă.

3.Metoda dezvoltării capacității fizice în concordanță cu specificul efortului de joc

Este metoda prin care se dezvoltă structuri de efort asemănătoare celor din joc. Mijloacele utilizate prezintă o succesiune și alternanță a solicitărilor, astfel încât să realizeze caracteristicile eforturilor de joc.

Metoda se caracterizează prin aplicarea ei pe întreg parcursul lecției de antrenament și urmărește realizarea unei similitudini între conținutul motric și structura efortului din cadrul jocului și cel din cadrul antrenamentului. Trebuie menționet, în acest sens, următoarele:

-exercițiile folosite au o durată variabilă;

-durata inegală a pauzelor de refacere;

-solicitarea într-o succesiune indiferentă a calităților de viteză, rezistență și forță;

-efortul fizic se poate realiza și prin mijloace nespecifice, dar o pondere mărită o vor avea mijloacele specifice.

Elementele de progresie ale metodei sunt reprezentate de alternarea inegală a duratei de efort, a intensității acesteia și de durata inegală a pauzelor de refacere.