Model de Evaluare a Poziției de Bancă Sistemică în Contextul Bancar Internațional
Model de evaluare a poziției de bancă sistemică în contextul bancar internațional
Prefață
CAPITOLUL 1. IMPORTANTA RISCULUI SISTEMIC SI AL STABILITATII FINANCIARE – ABORDARI MICROPRUDENTIALE SI MACROPRUDENTIALE
1.2 Indentificarea si monitorizarea ricului sistemic
1.2.1 Definirea riscului sistemic si al stabilitatii financiare
În literatura de specialitate, termenul de stabilitate financiară este deseori interpretată folosind terminologia asociată conceptului de risc sistemic și sursele sale. Deși literatura de specialitate este foarte extinsă în ceea ce privește acest concept, nu există o definiție acceptată de toți nici privind riscul sistemic, nici stabilitatea financiară, care cele s-ar putea orienta politicile macroprudențiale.
Lucrările teoretice ale acestui domeniu se bazează de obicei pe modele bancare/financiare, care reflectă în mod tipic natura de dependență de un stat a bunurilor și a contractelor (cf. (e.g. Diamond și Dybvig 1983; Diamond și Rajan, 2001). Elementul cheie al acestor modele este contractul financiar afectat de asimetriile informaționale, de încrederea și de problemele de motivare care pot duce la eșec. Aceste modele consideră stabilitatea financiară ca rezultatul echilibrului autodeterminant, generat de șocuri exogene.
Alternativ, ea poate să rezulte din șocuri negative care se amplifică de exemplu prin legăturile informaționale și prin balanță. Ideea de bază este că riscul sistemic este un risc de propagare, unde efectele șocului întrec impactul economic direct și cauzează astfel perturbarea și întreruperea economiei reale.
Un avantaj important al acestui contect în care studiem politicile macroprudențiale este că oferă o introspectivă în interacțiunea complexă care are loc între împrumutători și împrumutați. În același timp, din motive de maleabilitate, în mod tipic neglijează rolul dimensiunii temporale în riscul sistemic. Mai mult, natura sa este doar parțial de echilibru, ceea ce poate oferi diferite concluzii cu privire la instrumentele macroprudențiale, în comparație cu analiza stării generale de echilibru. (Jaffe and Walden, 2011)
Definiția stabilității financiare după Banca Europena Centrala (Raport cu privire la stabilitatea financiară, BEC, Mai 2014).
Stabilitatea financiară poate fi definită ca o condiție în care sistemul financiar – cuprinzând intermediari financiari, piețe și infrastructuri deservind piețele – este capabil să reziste șocurilor și să reducă astfel posibilitatea perturbării procedurilor de intermediere financiară, un eveniment de impact care ar putea să afecteze în mod semnificativ dirijarea economiilor către oportunități de finanțare profitabile.
Cele trei părți ale sistemului finaciar sunt:
intermediarii financiari, cum sunt băncile, companiile de asigurare și alți investitori instituționali care dirijează fonduri de la cei care sunt dispuși să investească/să împrumute celor care vor să se împrumute.
piețe financiare unde se pot întâlni cei care împrumută cu împrumutații, exemple în acest sens fiind piețele monetare și bursele de valori.
infrastructura financiară prin care banii și bunurile financiare circulă între cumpărători și vânzători. Exemple în acest sens sunt sistemele de plată și decontarea operațiunilor.
Sistemul financiar poate fi considerat a fi unul stabil dacă prezintă următoarele trei caracteristici de bază:
Sistemul financiar este capabil să transfere în mod eficient și ușor resurse de la deponenți către investitori.
Evaluarea riscurilor financiare, stabilirea prețurilor, respectiv gestionarea lor trebuie să se facă în mod rezonabil, acurat și eficient.
Sistemul financiar trebuie să fie într-o situație în care să poate absorbi fără probleme surprizele și șocurile financiare, respectiv cele care au loc în economia reală.
Dacă una sau mai multe dintre criteriile de mai sus nu sunt îndeplinite, atunci probabil sistemul financiar avansează în direcția instabilității, urmând să și prezinte caracteristicile instabilității la un moment dat.
Interpretat în acest sens, salvarea stabilității financiare necesită identificarea surselor principale ale riscului și ale vulnerabilităților, cum este ineficiența în alocarea resurselor financiare de la deponenți la investori și stabilirea și gestionarea eronată a prețurilor. Identificarea riscurilor și a vulnerabilităților este necesară deoarece monitorizarea stabilității financiare trebuie să fie orientat spre viitor: ineficiența în alocarea capitalului și deficiențele în stabilirea și gestionarea prețurilor pot să creeze un context pentru apariția vulnerabilităților, ceea ce va deteriora stabilitatea sistemelor financiare prospective și, prin urmare, stabilitatea economică.
MCM( Monetary and Capital Markets Department IMF, March 14,2011 ) a efectuat în luna decembrie 2010 o anchetă în vederea cartării experienței internaționale cu privire la stabilitatea financiară și la cadrul în care se dezvoltă politicile macroprudențiale.
Această anchetă a avut scopul de a strânge informații din trei mari domenii: contextul instituțional pentru politicile macroprudențiale, abordarea analitică a monitorizării riscului sistematic, respectiv setul de instrumente al politicilor macroprudențiale. Chestionarele au fost trimise în 63 de țări, respectiv Băncii Centrale Europene (BEC), cuprinzând toate țările G-20 și țările pentru care programele de evaluare a sectorului financiar (FSAP) sunt obligatorii. Lista targhetată este concepută în așa fel încât să acopere o mare parte a sistemelor jurisdicționale din toate regiunile, însă se acordă mai multă atenție economiilor care sunt importante din punct de vedere sistematic (a se vedea Anexa pentru detalii). S-a obținut o rată de răspuns de 80%.
Definiția stabilității financiare este în mare parte informală. Definiții pentru stabilitatea financiară au fost oferite de majoritatea respondenților (73%), iar dintre aceștia 81% sunt informale. Definițiile au câteva trăsături în comun, așa cum se pot observa mai jos în tabel.
Stabilitatea instituțiilor, piețelor și a infrastructurii adiacente constituie cheia stabilității financiare. Un sistem financiar stabil trebui să fie solid și să reziste șocurilor, trebuie să fie eficient sau efectiv, competent în a-și îndeplini funcțiile sale în mod continuu, cu un grad scăzut de volatilitate. Funcțiile majore ale unui sistem financiar includ alocarea riscurilor, diversificare și gestiune, fluxuri intermediate între deponenți și împrumutați, respectiv asigurarea serviciilor de plăți, de compensare, decontare și tranzacționare.
Unii dintre respondenți au enumerat printre caracteristicile unui sistem financiar solid securitatea, fiabilitatea și votul de încredere din partea publicului. În opinia unor respondenți, obiectul promovării stabilității financiare este menținerea stabilității macroeconomice, precum și sprijinirea creșterii și dezvoltării economiei.
1.2.2 Identificarea metodologiilor principale pentru determinarea riscurilor sistematice
Pentru a putea emite și îndeplini politici în timp util, cdei care măsoară riscul sistemic ar trebui să poată cuprinde dimensiunile temporale și trans-secționale ale riscului sistemic. Drept urmare, ar trebui să semnaleze acumularea treptată a dezechilibrului și a vulnerabilităților, respectiv să ofere evaluarea posiblității și a impactului preconizat al șocului. La fel, ar trebui să marcheze și concentrările de risc din cadrul sistemului. Astfel, factorii de decizie trebuie să monitorizeze o varietate de indicatori, fiecare oferind o perspectivă diferită asupra riscurilor care ar putea afecta întregul sistem.
Țările au utilizat o gamă largă de indicatori și modele pentru a evalua riscurile sistematice. Eforturile naționale și internaționale s-au dublat în urma crizei globale.
Cele mai răspândite sunt modelele care reflectă riscul instituțional singular. Acest tip de model este folosit de 55% dintre respondenți, fiind urmat de modele pentru riscul de contagiune, modele de evaluare a prețului bunurilor/bunurilor imobiliare și testarea stresului. În timp ce testarea stresului este folosită în proporții similare atât de economiile de piață avansate și emergente, utilizarea celorlalte modele reflectă complexitatea sistemului financiar și profunzimea piețelor capitalului. De exemplu, modele ale riscului din sistemul financiar sectorial sunt folosite într-o proporție mai mare în cazul economiilor avansate, decât în cazul economiilor emergente, în timp ce modele pentru avertizarea din timp sunt folosite într-o proporție mai mare în cazul economiilor emergente, decât în cazul economiilor avansate (Fig. 2.2).
Ca urmare abordările principale de măsurare pot fi incluse în următoarele categorii:
– Indicatori cumulați pentru dezechilibre: Acești indicatori folosesc date macroeconomice sau indicatori ai bilanțului (de ex. creditul băncii, lichiditatea, decalajul de scadență, riscul valutar, dezechilibre sectoriale sau externe) pentru semnalarea acumulării riscurilor în sistemul financiar, și în general în economie. O atenție sporită se acordă măsurilor de stimulare în sectorul financiar, casnic și cel al întreprinderilor. Decalajul între raportul credite/PIB și trendul său îndelungat este văzut ca un indicator al riscului sistematic acumulat în sectorul bancar, și, prin urmare, se consideră un ghid pentru elaborarea rezervei de capital anticiclice. Indicatorii pentru măsurarea creșterii creditării pot fi completate cu alți indicatori, de exemplu cu indicatorii creșterii neobișnuit de rapide a prețului bunurilor, în vederea elaborării acelor indicatorilor acumulării riscului sistematic care reflectă caracteristicile economiilor individuale.
– Indicatori ai condiției pieții: Acești indicatori se concentrează asupra dezvoltărilor în piețe financiare care pot duce la o stare de agitație generală. Acestea se observă de obicei la frecvența mai înalte decât indocatorii cumulați, menționați mai sus, și se compoartă mai mult ca indicatori simultani ai stresului financiar. Indicatorii apetitului pentru risc (de ex. contagiuni, prime de risc) și ai lichidității pieței (de ex. componenta riscului de lichiditate pentru o contagiune de 3 luni LIBOR–OIS).
– Indicatorii concentrării riscului în interiorul sistemului: Aceste măsurători se referă la dimensiunea trans-secțională a riscului sistematic și se focusează asupra canalelor de contagiune și de amplificare. Pe lângă indicatorii de bază ai dimensiunii și ai concentrării, acești indicatori captează mai precis puncte comune de expunere, respectiv interconectivitatea între instituții financiare (inclusiv instituții nebancare), sectoare (de ex. sectorul public și privat), piețe (de ex. piața de investiții și de creditare), respectiv țări. De pildă, modele network sunt folosite tot mai mult pentru a măsura interconectivitatea și probabilitatea contagiunii directe între intermediari. La rândul lor, și organismele de standardizare dezvoltă indicatori, metodologii de evaluare și proceduri de colectare date în vederea identificării instituții financiare importante la nivel global din punct de vedere sistemic (G-SIFI, a se vedea mai jos) în sectorul bancar și de asigurări. Abordarea bazată pe indicatori, recomandată de Committee on Banking Supervision (BCBS) în vederea identificării băncilor importante la nivel global din punct de vedere sistemic este un exemplu în acest sens.
– Testarea macro stresului: autoritățile naționale și instituțiile internaționale dezvoltă mijloace pentru a efectuarea testarea stresului la nivelul întregului sistem financiar. Instrumentele care au dezvoltate cu scopul de a testa rezistența instituțiilor imobiliare sunt în curs de adaptare pentru a putea testa rezistența la stres a sistemului financiar, implementând metodologia astfel încât să: (i) incorporeze dinamicile pieței în cazul riscului extrem (tail-risk), respectiv amplificarea cauzată de efectele networkului; și (ii) să evalueze mai bine interacțiunea dintre dificultățile sistemului financiar și economia reală, inclusiv prin testarea efectelor reacțiilor adverse în mai multe runde. Importanța efectuării testelor stres cu un element ascendent și cu un element ascendent verificând în mod simultan rezultatele este recunoscută din ce în ce mai mult.
– Sisteme de monitorizare integrate: În timp ce indicatorii și abordările descrise mai sus sunt utile în mod individual, este posibilă și combinarea lor în sisteme comprehensive de monitorizare (dashboard, heat map, etc.), câteodată în indicatori complecși. Astfel se poate obține o imagine mai coerentă a contextului sistemului financiar, adaptat la nevoile utilizatorului.
1.2.3 Monitorizarea și evaluarea riscului sistemic
Un cadru eficient pentru monitorizarea riscului sistemic este cheia clarificării politicilor macroprudențiale. Aici trebuie avut în vedere::
(i) creșterea creditului total și factorii macroeconomici ai dezechilibrelor
(ii) relațiile financiare între sectorul financiar și cel domestic real (gospodării și întreprinderi), respectiv între fiecare sector și restul lumii
(iii) structura sistemului financiar și legăturile înăuntrul său, respectiv către clasele cheie ale intermediatorilor și ale infrastructurii de piață
Creșteri mari în domeniul creditelor pot semnala o acumulare a riscului sistemic. Conform literaturii empirice, creșterile în raportul creditului sectorului privat căte PIB, măsurate prin creșterea creditului în raport cu PIB sau prin deviațiile de la trendurile consolidate, constituie cel mai bun indicator unic pentru stabilirea creșterii în probabilitatea apariției unei crize în cursul următorilor 1-3 ani .
Este important să se aibă în vedere contextul macroeconomic care ar putea să ofere un cadru propice pentru creștera creditelor și a altor indicatori de acumularea riscului sistemic. Combinarea analizei creșterii creditelor cu alți indicatori poate să fie utilă în a stabili dacă creșterea excesivă a creditelor reprezintă un risc sistemic sau nu. Acești indicatori cuprind:
– prețurile bunurilor care se folosesc drept garanții pentru securizarea împrumutului și care pot contribui la feedbackul dintre creșterea stimulării și prețurile bunurilor;
stimulenți pentru cei împrumutaților pe piața acelor bunuri, atât în general cât și în ceea ce privește împrumuturile noi, din moment ce acestea vor constitui un mijloc mai eficient al condițiilor de creditare;
– schimbări în standardele de împrumut, așa cum pot fi surprinse prin scăderi în domeniul marjelor de împrumut, respectiv creșteri în domeniul stimulenților pentru gospodării și întreprinderi;
– măsuri în bilanțurile din sectorul casnic și cel corporatist, așa cum se reflectă în raportul serviciul datoriei și venituri în toate sectoarele (Drehmann și Juselius, 2012);
– creșterea expunerii sectoarele casnic și a celui corporatist față de rata dobânzii și față de riscul valutar care crează vulnerabilități în privința șocului cumulat;
– dezechilibre externe, așa cum sunt ele reflectate în deficitul curent al conturilor, respectiv în evaluarea ratei de schimb, ceea ce poate contribui la probabilitatea unei crize.
Ancheta va demonstra că indicatorii cu privire la calitate și la lichiditate sunt considerate cele mai imporntant în privința monitorizării riscului sistemic. Indicatorii citați cel mai frecvent de respondenți sunt împrumuturile neperformante ale băncilor față de totalul împrumuturilor, respectiv raportul lichidităților față de datoriile pe termen scurt, ambele elemente citate de o mare majoritate a respondenților. Utilizarea acestor indicatori nu variază prea mult în funcție de regiuni, însă se pot distinge anumite patternuri atunci când folosirea indicatoarelor este asociată cu o gamă largă de riscuri.
Riscurile sectorului financiar cu o dimensiune sistemică pot fi grupate în șase mari categorii: riscul de credit, riscul lichidității sistemice, riscul asociat folosirii excesive a efectului de levier, riscul expunerii valutare străine, riscul prețurilor activelor, respectiv riscuri asociate fluxului de capital. Unii indicatori sunt folosiți mai mult de economiile dezvoltate, în timp ce altele sunt folosite mai degrabă de economiile emergente.
Economiile de piață emergente sunt mai preocupate în privința riscului valutar, respectiv în privința riscurile asociate fluxului de capital, în timp de economiile avansate sunt cu ochii pe levier. Indicatorul care se folosesește cel mai des în relație cu riscul expunerii valutare străine este poziția netă deschisă a cursului de schimb față de capital. Se folosește într-o proporție mult mai mare în cazul economiilor de piață emergente (79%), decât în cazul economiilor avansate (26%). În mod similar, indicatorul cel mai des folosit al riscurilor asociate fluxului de capital, adică fluxuri nete de capital privat (procentaj din PIB), este folosit mai mult de către economiile emergente (54%), decât de economiile avansate (30%). În schimb, indicatorul asociat folosirii excesive a efectului de levier, adică capital față de active, este folosit mai mult în cazul economiilor avansate, spre deosebire de economiile de piață emergente.
Fig 2.1: Indicatorii financiari ai monitorizării riscurilor
În dimensiunea structurală, analiza trebuie să aibă în vedere măsura în care legăturile din interiorul sistemului financiar reprezintă un risc. Criza a demonstrat că produsele noi, cum este swapul riscului de credit, pot duce la schimbări rapide în concentrațiile de riscuri din sectorul financiar, precum și la expunere sporită la riscuri extreme în cazul unor instituții, iar la rândul lor aceste instituții vor fi considerate „prea importante să cadă”. Criza a subliniat și schimbările în structura sistemului financiar, unde instituțiile nebancare, cum sunt fondurile mutuale de pe piața monetară, devin surse importante de finanțare pentru bănci, în timp ce gestionarea eronată a lichidităților în cazul unor instituții poate rezulta într-o dinamică a prețurilor de lichidare endogene, ceea ce pot destabiliza sistemul financiar.
Monitorizarea și analiza acestor legături este importantă pentru evaluarea nevoilor în ceea ce privește răspunsul macroprudențial. Pentru acesta trebuie să recunoaștem că relațiile din interiorul sistemului financiar pot juca atât rolul amortizorului, cât și a transmițătorului de șocuri, la fel, o creștere a conectivității nu este întotdeauna asociată cu creșterea riscului sistemic. Progresele recente în tehnologia evaluării riscurilor, dezvoltate în baza interconectivității(cum este analiza network) și în baza prețurilor de pe piață (cum este analiza creanțalor eventuale), pot facilita evaluarea riscurilor izvorâte din interconectivitate (Arregui, Scarlata, et al., 2013). Însă o analiză de asemenea natură de multe ori este încă afectată de lipsurile existente în datele care sunt disponibile autorității.
Este nevoie de combinarea unei game de indicatori și metode cu deliberarea calitativă pentru a ajunge la o decizie cu privire la momentul în care trebuie luate măsuri. În timp ce indicatorii de circulație lentă sunt utile în detectarea acumulării riscurilor, indicatorii de înaltă frecvență și indicatorii bazați pe piață sunt mai utile pentru estimarea unui risc sistemic pe cale de materializare, și pot oferi ajutor autorităților să pregătească răspunsul la stres cu câteva luni în avans (Blancher et al., 2013; Arsov et al, 2013).
Cadrul monitorizării riscului sistemic este o acțiune în curs de desfășurare, o constelație a dimensiunilor cheie. Există mijloace pentru evaluarea majorității sectoarelor și a nivelurilor de acumulare (Anexa II), însă aceste instrumente oferă doar o acoperire parțială a riscurilor potențiale. În schimb, acolo unde acordarea de credite și investițiile nu implică levier sau gestionarea eronată a lichidităților, acesta poate să ofere un grad de rezistență mai mare, deoarece instituțiile nebancare, cum sunt companiile de asigurare și fondurile de pensie se compoartă ca amortizori ai șocului (FSB 2012), ai impactului în urma evenimentelor de risc sistemic. Drept urmare, acestea din urmă s-ar putea să nu ofere suficientă siguranță pentru factorii de decizie.
Este nevoie de progrese suplimentare în următoarele domenii:
– Avertizarea timpurie. Proprietățile prospective ale indicatorilor riscului sistemic sunt în general slabe, chiar dacă unele măsuri sunt relativ promițătoare, cum este combinația măsurilor credit/PIB și evaluarea activelor.
– Praguri. Factorii de decizie au nevoie de semnale clare și de încredere care să indice momentul când trebuie să „se îngrijoreze” și când trebuie să se angajeze în acțiune, permițându-le să monitorizeze impactul acestor acțiuni în perspectivă. De exemplu, există mărturii care indică faptul că atunci când prețurile creditelor și imobilelor depășesc anumite nivele, probabilitatea declanșării unei crize în curs de 2-3 ani crește în mod seminificativ. În ciuda faptului că există progres în anii recenți, mai este nevoie de cercetări în acest domeniu.
– Comportamentul sistemului. Capacitatea de a modela comportamentul sistemuluin este limitată la câteva arii, incluzând răspundul endogen față de materializarea șocurile acumulate, cum este feedback și efecte multi-round, precum și corelarea riscului nonlinear în timpl perioadelor de tulburare financiară.
1.3 Aspecte importante privind macroprudențialitatea
1.3.1 Scurt istoric asupra macroprudențialității
Așa cum este meticulos documentat în cercetările lui Clement (2010), originea termenului de „macroprudențialitate” poate fi trasat înapoi la niște documente nepublicate de la sfârșitul anilor 1970 – minuta unei întâlniri a Cooke Committee (precursorul actualului Basel Committee on Banking Supervision) și un document întocmit de Bank of England. În această perioadă, termenul se referea la o orientare sistemică către reglementarea și supervizarea asociată macroeconomiei (cf. Borio, 2009). Referințe publice la politicile macroprudențiale au apărut doar spre jumătatea anilor 1980. BIS (1986), interpretate fiind ca o politică de sprijinire a „securității și stabilității sistemului financiar integral, precum și a mecanismelor de plată”. George Blunden, primul președinte al Basel Committee on Banking Supervision a subliniat într-un discurs că o perspectivă sistemică ar putea însemna combaterea unor practici bancare dacă pare prudent din punctul de vedere al unei bănci individuale (Blunden, 1987).
La începutul anilor 2000, noțiunea abordării microprudențiale a reglementării și supervizării a primit un nou imbold, mai ales datorită unui discurs foarte pertinent susținut de Andrew Crockett, manager general BUS la momentul respectiv (Crockett, 2000).
1.3.2 Aspecte importante privind politicilite macroprudențiale – definirea obiectivelor
Politica macroprudențială este caracterizată făcându-se referire la cele trei elemente constitutive:
(i) Obiectivele sale: să limiteze riscul sistemic – riscul întreruperii pe scară largă a asigurării serviciilor financiare ceea ce are consecințe negative asupra întregii economii.
(ii) Scopul său: focusarea asupra sistemului financiar văzut în totalitatea sa (incluzând interacțiunile între sectorul financiar și cel real)
(iii) Instrumentele sale și gestiunea aferentă: se folosește în primul rând de instrumente prudențiale calibrate să vizeze sursele riscului sistemic. Toate instrumentele nonprudențiale care fac parte din acest cadru trebuie să fie orientate în mod clar asupra riscului sistemic.
Părerile sunt încă împărțite dacă macroprudențialitatea este doar o perspectivă a politicilor prudențiale sau un nou domeniu de politici, de sine stătător. Pe de o parte, unii susțin că politicile prudențiale (fără a face o distingere între micro și macro) întotadeauna au fost orientate către consolidarea stabilității sistemului financiar în întregimea sa.
Politica macroprudențială acționează în strânsă legătură și cu alte sfere ale politicilor publice, deoarece:
– Alte policiti au un impact asupra riscului sistemic. De exemplu, poziția politicii monetare poate afecta stimulentele pentru asumarea riscurilor. În mod similar, politica fiscală și nivelul datoriei publice pot reprezenta importante surse de vulnerabilitate pentru sectorul fiscal.
– Intervențiile din sfera politilor macroprudențiale au la rândul lor efecte macroeconomice. De exemplu, ridicarea cerințelor de capital într-un boom al creditelor poate să reducă până la un anumit nivel cererea agregată și astfel poate să influențeze contextul politicilor macroprudențiale.
1.3.3. Interacțiunea macroprudențialitati cu alte politici – definirea microprudențialități vs macroprudențialități
Convențiile de la Basel au modificat într-o măsură semnificativă supervizarea prudențială, în sensul complementării superviziei de ordin microprudențial cu o dimensiune macroprudențială cu scopul de a gestiona riscul sistemic.
Această trăsătură aparte tratează relațiile dintre supervizarea micro- și cea macroprudențiașă. Politicile micro- și macroprudențiale au în comun un număr de instrumente, însă au alte obiective asupra cărora se focusează (chiar dacă obiectivele lor sunt înrudite). În centrul atenției politicilor microprudențiale este stabilitatea instituțiilor financiare individuale. În schimb, în centrul atenției politicilor macroprudențiale se află sistemul financiar văzut în totalitatea ei.
Tensiunea poate apărea în primul rând fiindcă supervizarea microprudențială nu ține neapărat semana de efectele adverse pe care pe poate avea pe scară macroeconomică. Cel mai probabil, fricțiuni între politicile micro- și macroprudențiale vor apărea în timpul crizelor.
Politicile micro- și macroprudențiale se bazează pe instrumente similare, utilizate la nivelul unei instituții financiare individuale, dar diferă în ceea ce privește obiectivul lor.
Supervizarea microprudențială se focusează asupra protejării instituțiilor financiare individuale de la riscurile idiosincratice și asupra protejării lor de la prea multe riscuri. Însă criza financiară recentă ne-a demonstrat că stabilitatea instituțiilor financiare individuale nu este de ajuns pentru a asigura stabilitatea sistemului financiar în totalitatea sa. Din această cauză factorii de decizie, precum și sfera academică au depus eforturi în elaborarea unei abordări complementare macroprudențiale în ceea ce privește supervizarea financiară.
Supervizarea macroprudențială ia în considerare interacțiunile dintre instituțiile financiare individuale, precum și buclele feedback ale sectorului financiar cu economia reală, incluzând costurile riscului sistemic, exprimat în termenii pierderii de producție. Deseori, un asemenea risc este generat în mod endogen, în timpul fazei de expansiune a creditelor și a ciclurilor de tranzacții. În acele perioade, percepția riscului la instituțiile financiare este estompată și instituțiile financiare pot nu țin seama de costurile externe, pe care comportamentul lor de asumare sporită a riscurilor poate genera în totalitatea economiei.
Prin adoptarea unei perspective de echilibru general, supervizarea macroprudențială ține cont tocmai de aceste costuri externe.
Mai mult, prin definiție politicile macroprudențiale au un rol de prevenire a acumulării riscurilor sistemice excesive în timp, o practică ceea ce poate oferi acestor politici și o dimensiune de stabilizare macroeconomică. De exemplu, este posibil ca în sfera lor de competență, autoritățile macroprudențiale să adopte o poziție mai permisivă în timpul crizelor, revenind la o poziție mai strictă în timpul redresării. În acest sens, politicile macroprudențiale pot cuprinde și un component anticiclic.
Între supervizarea micro- și macroprudențială există relații de complementaritate, ambele domenii de politici jucând un rol important în asigurarea stabilității financiare.
În primul rând, politicile macroprudențiale sunt în unele cazuri mai severe decât politicile microprudențiale. De exemplu, dacă în perioade mai dificile politicile macroprudențiale anticiclice sunt atenuate în mod uniform în cazul tuturor băncilor – cum poate să fie un caz de rezervă de capital anticiclică – acest lucru poate duce în mod involuntar la menținerea în funcțiune a unor bănci nesănătoase, de tip „zombie”. Congestiunea creată de băncile zombie poate la rândul său să reducă profitul băncilor sănătoase sau pot să genereze o teamă în contrapărțile lor astfel încât să discurajeze piața împrumutului interbancar. Politicile microprudențiale pot trata aceste efecte nedorite. În al doilea rând, politicile macroprudențiale pot fi vulnerabile față de problema „hazardării morale colective”. Superviziunea micro- și macroprudențială joacă un rol la fel de important în asigurarea stabilității financiare, cele două componente completându-se una pe cealaltă. Însă în unele cazuri pot apărea tensiuni între ele. Pentru a exploata întru totul complementaritățile între cele două domenii de politici, pentru a minimiza fricțiunile și pentru a asigura o utilizare eficientă a instrumentelor politicii, este esențial să existe o cooperare constructivă și un flux adecvat de informații între supervizarea microprudențială și cea macroprudențială. A diagnoză precisă și partajată a factorii determinanți ai unei crize poate să constituie baza unei astfel de cooperări. În timp ce este foarte important ca cele două domenii de politici să colaboreze în mod regulat, beneficiile cele mai mari se arată în timpul recesiunilor, atunci când este de altfel foarte posibil să apară tensiuni între politicile micro- și macroprudențiale A se vedea mai jos perspectiva macroprudențială vs perspectiva microprudențială (Galati , 2013):
1.3.3.1 Politica monetară
Interacțiunile cu alte politici ale macroprudențialității urmează a fi prezentate dupa cum urmează, cele mai importante caracteristici fiind prezentate în tabelul de mai jos:
Așa cum se arată la IMF (2013a), chiar și atunci când politica monetară este corelată cu stabilitatea prețurilor, poziția politicii monetare poate să aibă efecte secundare nedorite asupra politicii financiare.
– Chiar și acolo unde ratele politicile monetare sunt scăzute în relație cu inflația scăzută, ele pot contribui la creșterea creditării excesive și la dezvoltarea bulelor speculative ale activelor, punând astfel bazele instabilității financiare.
– În economiile mici deschise, creșterea ratelor de dobândă poate să fie necesară în fața șocurilor de inflație, însă pot atrage după sine și fluxul capitalului, ceea ce poate contribui la riscuri financiare excesive. În schimb, necesitatea pentru reducere a dobânzilor pentru a contracara cererea internă diminuată poate să genereze ieșiri masive de capital, ceea ce poate periclita stabilitatea financiară internă.
Acolo unde există un cadru solid al politicilor macroprudențiale, ele pot să reducă conflictele și să creeze mai mult spațiu pentru politica monitară în vederea realizării stabilității financiare. Acolo unde politicile macroprudențiale dispun de o gamă suficient de mare de instrumente, devine mai ușoară gestionarea efectelor secundare negative ale politicii monetare la originile lor. Toate acestea pot contribui la aplanarea conflinctelor ce apar în realizarea politicilor monetare și pot să reducă greutatea cu care se confruntă politicile monetare, și anume aceea de a „ține pieptul” evoluțiilor financiare negative, creând astfel mai mult spațiu pentru autoritatea monetară în vedera stabilității prețurilor. Însă, din moment ce macroprudențialul nu poate să fie întru totul eficient, politica monetară trebuie să țină cont de criteriile stabilității financiare.
1.3.3.2 Politici fiscale și structurale
Politicile fiscale și structurale sunt foarte importante în reducerea probabilității șocurilor macroeconomice. Acumularea riscului sistemic poate fi influențat puternic de dezechilibrări macroeconomice – interne sau externe, respectiv de denaturările care afectează compoziția producției.
-Acolo unde boomul de consum este alimentat de fluxul capitalului în prezența deficitelor persistente în conturile curente, este puțin probabil ca doar politicile macroprudențiale să poată contrala în mod eficient forțele latente și este nevoie de politici fiscale și structurale prudente în vederea combaterii dezechilibrelor.
– Criza a demonstrat și faptul că politicile fiscale prudente sunt foarte importante în menținerea în siguranță a datoriei publice respectiv pentru a evita buclele de efecte negative între riscul suveran și sistemul financiar.
1.3.3.3. Politicile concurențiale
Procesele concurențiale din cadrul sectorului financiar pot crea stimulenți pentru asumarea excesivă de riscuri, ducând la tensiuni între stabilitatea competițională și cea financiară (document de fond). Se știe că, în general, competiția poate duce la producția bunurilor și serviciilor la un raport corespunzător cost-eficiență, respectiv la o eficiență mărită. Totuși, procesele competitive din interiorul sectorului financiar pot contribui la riscul sistemic, iar acest lucru poate crea tensiuni între obiectivele autorităților concurențiale și cele ale factorului de decizie din sfera politicilor macroprudențiale, mai ales în cazul în care autoritatea macroprudențială este îngrijorată din cauza acumulării în timp a riscurilor (document de fond).
1.3.3.4 Managementul crizei și politici de soluționare
Managementul crizei și politicile soluționale sunt complementare politicilor macroprudențiale. Managementul crizei poate avea nevoie de facilități monetare și de asistență de urgență în lichidități din partea băncii centrale, soluții eficace pentru bănci aflate în criză prin soluții dedicate sau prin agenții de asigurarea depozitelor, respectiv prin posibile garanții publice și ajutor în capital acordat de autoriățile fiscale Conceptul adecvat al schemelor de soluționare poate sprijini obiectivele politicii macroprudențiale. Mechanismele de soluționare eficiente și de încredere pot întări disciplina pe piață și pot reduce stimularea de a asuma riscuri excesive, propagând necesitatea intervenției macroprudențiale. În schimb, acolo unde persistă dificultățile în soluționarea instituțiilor financiare specicife, va fi nevoie de acțiuni macroprudențiale mai puternice, ceea ce la rândul său poate duce la stimulente mai puternice pentru eludare. Managementul crizei necesită colaborarea strânsă între toate autoritățile sectorului financiar. Este posibil ca autoritățile macroprudențiale să ofere în continuare recomandări, bazate pe evaluarea evoluției nivelelor și surselor riscului sistemic. E posibil și să se folosească de instrumente aflate în domeniul lor de aplicare în vederea stopării amplificării riscurilor. Însă, într-o criză sistemică, este posibil ca autoritățile fiscale să preia conducerea coordonării reacției generale din partea diferitelor politici, deoarece ar fi nevoie de cheltuirea banilor contribuabililor.
Având în vedere aceste legături, un cadru eficient macroprudențial solicită acorduri instituționale și structuri guvernamentale, adaptate contextului național, care să poată asigura un dialog deschis și onest între factorii de decizie privind opțiunile din diferite politici care au impact asupra riscului sistemic și totodată care să poată rezolva conflictele ivite între obiectivele diferitelor politici și instrumente, precum și să mobilizeze tocmai mijloacele necesare pentru a limita riscul sistemic.
Literatura de specialitate cu privire la policiti macroprudențiale este încă departe de a fi ajuns la un consens în ceea ce privește obiectivele. În sens larg, politica macroprudențială este văzută ca o politică orientată către stabilitatea financiară.
1.4 . Definirea setului de instrumente macroprudențiale
Dezvoltarea unui cadru eficient al politicii macroprudențiale necesită identificarea și dezvoltarea unui set de instrumente și ghiduri operaționale ale acestei politici, inclusiv pentru calibrarea lor. În mod ideal, ghidurile operaționale includ mecanisme eficiente în rezolvarea problemelor de coordinare și a riscurilor de arbitraj, inclusiv la nivel internațional. Din moment ce instrumentele prudențiale reprezintă un instrument cheie al cadrului macroprudențial, acolo unde există tensiuni deoarece perspectiva microprudențială și cea macroprudențială diferă în ceea ce privește utilizarea lor, trebuie să existe mecanisme bine definite care să evalueze și să asigure consistența lor.
Deocamdată încă nu există un cadrul teoretic comprehensiv și unanim acceptat privind alegerea și calibrarea instrumentelor politicii macroprudențiale. Chiar dacă s-au înregistrat progrese într-un număr de domenii, este încă mult prea devreme să putem asigura o evaluare determinantă a setului de instrumente macroprudențiale care se vor dovedi cele mai eficiente în cursul timpului – în parte fiindcă inovația financiară din interiorul sistemului financiar va genera la momentul oportun riscuri noi. De aceea este nevoie de flexibilitate în regimul și în legislația națională pentru a permite să aibă loc acest proces de studiu – desigur, conștienți fiind că soluțiile optime e posibil să fie în parte specifice țării și contextului.
Deși o gamă largă de instrumente ale politicii macroprudențiale este la dispoziția celor care doresc să gestioneze riscurile macroprudențiale, cele mai frecvent folosite sau recomandate sunt următoarele:
(i) instrumente care se referă la amenințările la adresa stabilității financiare, izvorâte din expansiunea creditelor excesive, mai ales pe piețele imobiliare, atât cele locative, cât și cele comerciale (de ex. rezerva capitalului dinamic, provizionări dinamice, raportul împrumut/valoare (LTV) și datorii/venituri (DTI), dar și termenii și condițiile tranzacțiilor pe piețele financiare (de ex. marje).
(ii) instrumente pentru gestionarea mecanismelor cheie ale amplificării riscului sistemic, legate de leverage (de ex. instrumente ale capitalului) și decalaje ale scadențelor (de ex. instrumente ale lichidităților pieței și ale finanțării), inclusiv ajustările pentru a ține cont de rolul prominent jucate de umflarea expunerilor sistemelor intra-financiare în ajunul crizei curente (de ex. dimensiunea riscului sau limitările expunerilor sistemelor intra-financiare).
(iii) instrumente pentru aplanarea vulnerabilităților sistemului și pentru limitarea efectelor externe sistemice în timp de stres, cum este capacitatea mărită de absorbție a pierderilor pentru SIFIs. Obligațiile de informare care vizează expunerile comune, factorii de risc comun și interconectivitatea (în loc de profilul de risc al instituțiilor individuale, de sine stătător), precum și cerințele specifice pentru SIFIs în contextul cadrului de soluții eficace reprezintă la fel instrumente cheie în sprijinirea acestui domeniu. Politicile infrastructurale (sisteme solide de plăți și de compensații), incluzând CCP; infrastructură pentru tranzacții) sunt sistemice prin definiție și întotdeauna au fost o componentă constitutivă a politicii respective, încă dinainte de declanșarea crizei. Măsuri pentru consolidarea stabilității infrastructurii pieței financiare sunt utile mai ales în gestionarea dimensiunii trans-secționale a riscului sistemic și sunt considerate instrumente complementare macroprudențiale în sensul prezentei lucrări care se concentrează asupra schimbărilor în standardele prudențialității.
1.4.1. Selectarea și asamblarea setului de instrumente macroprudențiale
Autoritățile trebuie să selecteze și să asambleze un set de instrumente macroprudențiale care pot aborda potențialele surse cheie precum și dimensiunile riscului sistemic. Din moment ce manifestarea riscului sistemic poate să depindă de caracteristicile unei țări, nici un set specific de instrumente nu poate fi numit în mod definitiv „best practice”. La fel, din moment ce riscurile pot fi rapid acumululate, iar achiziția și implementarea noilor instrumente necesită timp, există rațiune în elaborarea și introducerea unei game de instrumente dinainte.
Conectarea mai multor instrumente poate să se ridice deasupra limitelor unui singur instrument și poate să ofere ajutor factorului de decizie în adaptarea reacției generale a politicilor la nivelul profilelor de risc, promovând astfel eficiența și eficacitatea reacției politicii.
În ceea ce privește dimensiunea temporală, există trei seturi de instrumente care trebuie luate în considerare:
(i) rezerve și provizioane de capital anticiclice în vederea măririi rezistenței la șocuri;
(ii) instrumente sectoriale, pentru a limita acumularea riscurilor în anumite sectoare;
Capitolul II – Identificarea și reglementarea instituțiilor financiare de importanță sistemică
2.1 Identificarea instituțiilor și măsurarea importanței sistemice
Criza financiară din 2007 a cauzat o urgență la nivel global, definită de necesitatea de a detecta și de a gestiona riscul macroprudențial. Factorii de decizie internaționali și regionali și-au dat concursul în dezvoltarea unui cadru de reglementare în vederea testării limitelor riscului sistemic. La început, interesul lor s-a concentrat asupra industriei bancare, prima lista a băncilor sistemice fiind publicată în noiembrie 2011, fiind revizuită de atunci în fiecare an în luna noiemnrie, ultima listă datând din noiembrie 2013. Factorii de decizie au extins impactul de reglementare și asupra altor sectoare asociate industriei bancare, începând cu noi cadre cuprinzând politicile de asigurări, ajungând în cea mai recentă publicație până la sectorul non-bancar.
Drept răspuns la criză, Comisia de Supraveghere Bancară Basel a adoptat o serie de reglementări în vederea implementării rezistenței băncilor și a sistemelor bancare, primele reglementări fiind publicate în iulie 2011 și validate în noiembrie 2011, revizuite și republicate în iulie 2013.
2.1.1 Definirea instituțiilor financiare sistemice importante
Punctul de start pentru identificarea instituțiilor financiare sistemice importante (SIFI) este afirmația cum că insolvența unei asemenea instituții ar putea destabiliza sistemul financiar, cu efecte ulterioare negative asupra economiei reale.
Nivelul de importanță sistemică a unei instituții depinde, ca urmare, de potențialul său distructiv: cu cât sunt mai mare efectele externe negative generate de insolvența sa, cu atît mai mare este importanța sa sistemică. O concepție diferită și mai pozitivă pune accentul pe gradul de înlocuire a instituției: cu cât prezența și solvența instituției sunt mai importante pentru funcționarea corectă a sistemului financiar, cu atât mai mare este importanța sistemică a instituției.
Aceste două concepte opuse reflectă cele două abordări diferente care au fost adaptate în cursul analizării problemelor SIFI. Una dintre abordări pune accentul pe pericolul reprezentat de intermediari sistemici care sunt la rândul lor produse ale unor proceduri M&A orientate spre piață și care nu întotdeauna se justifică din punct de vedere economic: în fața unei situații similare, răspunsul inevitabil este introducerea legilor și reglementărilor care limitează importanța sistemică a acestor instituții. Cealaltă abordare pune accentul pe rolul indispensabil pe care îl joacă SIFI în cadrul sistemului financiar, argumentând că o politică adecvată ar trebui să asigure existența lor prin procesul de mediere între necesitatea de a evita ieșirea de pe piață(și/sau să atenueze potențialele efecte devastatoare) și denaturarea ce ar putea cauza aceste politici asupra competiției. (Walter, 2012).
2.1.2 Metodologie de evaluare a importanței sistemice privind GSIB
2.1.2.1 Evaluări conform Financial Stability Board si BCBS
Comisia a dezvoltat o metodologie pentru evaluarea importanței sistemice a G-SIB. Metodologia se bazează pe o abordare bazată pe indicatori (referințele în acest capitol sunt prezentate conform regulamentelor curente ale BCBS). Indicatorii sunt în așa fel selectați încât să reflecte diferite aspecte a cauzelor care generează efecte externe negative, respectiv să reflecte acele particularități prin care o bancă devine indispensabilă pentru stabilitatea sistemului financiar. Avantajul abordării bazate pe indicatori multiplii este că încorporează mai multe dimensiuni ale importanței sistemice, este relativ simplu de folosit și este mai viguros decât abordările disponibile în prezent bazate pe modele și metodologii și care utilizează doar un set redus de indicatori ai variabilelor de piață.
Având în vedere atenția acordată situației contagiunii tranfrontaliere și efectele externe negative globale care apar în urma falimentului unei bănci active pe plan global, sistemul referențial pentru evaluarea impactului sistemic este economia globală. Prin urmare, importanța sistemică este evaluată în baza datelor care se referă la grupul consolidat (adică unitatea de analize a grupului consolidat).
Nici o abordare nu va putea măsura în mod perfect importanța sistemică globală cuprinzând toaet băncile. Băncile sunt foarte diferite în ceea ce privește structura și activitaeta lor, și prin urmare variază mult și natura și gradul de risc pe care îl prezintă sistemului internațional financiar. Așasar, abordarea bazată pe indicatori poate fi completată cu informații calitate inclus într-un cadru al supravegherii autorizate. Procedura supravegherii autorizate poate însă anula rezultatele abordării bazată pe indicatori numai în cazuri particulare, în situații de excepție, fiind nevoie de verificare internațională în vederea asigurării coerenței în aplicare.
2.1.2.1.1. Abordarea bazată pe indicatori
Comisia este de părere că importanța sistemică ar trebui măsurată după impactul pe care îl poate avea falimentul băncii asupra sistemului financiar global și asupra economiei în general, și nu după riscul falimentului. Acesta se prezintă mai mult ca un concept global, la nivelul întregului sistem de pierderi datorată nerambursării (LGD), decât un concept al probabilității de neplată (PD).
Indicatorii selectați reflectă mărimea băncilor, interconectivitatea, lipsa substituenților disponibile sau a infrastructurii instituționale financiare pentru serviciile furnizate, activitatea lor globală (peste jurisdicții), respectiv complexitatea lor. Mărimea, interconectivitatea și substitutibilitatea/categoriile infrastructurale ale instituțiilor financiare sunt în concordanță cu raportul IMF/BIS/FSB remis Ministerelor Finanțelor G20 și președinților băncilor centrale în octombrie 2009. Din moment ce această metodologie dorește să identifice SIB-urile globale care vor trebui supuse criteriilor armonizate la nivel internațional privind capactitatea mărită de absorbție a pierderilor, Comisia este de părere că se recomandă și includerea unei categorii care măsoară nivelul activității globale (peste jurisdicții). Se adaugă și un instrument al compexității, din moment ce G-SIB-urile cu o complexitate ridicată s-ar putea dovedi mai greu de rezolvat, cauzând astfel disfuncții significativ mai mari în sistemul financiar și în activitatea economică în general.
Metodologia acordă o pondere egală de 20% fiecăreia dintre cele cinci categorii de importanță sistematică, care sunt: mărime, interconectivitate, substitutibilitate/categorii infrastructuriale instituțiilor financiare și complexitatea. Cu excepția categoriei mărimii, Comisia a identificat mai mulți indicatori ai fiecărei categorii, toți indicatorii având pondere egală în cadrul propriei categorii. Mai precis, în cazul în care există doi indicatori într-o categorie, fiecare indicator va avea o pondere de 10% din total, în timp ce în cazul în care sunt trei indicatori, fiecare va avea o pondere de 6.67% (adică 20/3).
Pentru fiecare bancă, valoarea indicatorului respectiv este calculat prin împărțirea sumei bancare individuale (exprimate în EUR) cu valoarea agregată a indicatorului, adunând totalul tuturor băncilor din eșantion. După aceea suma este înmulțită cu 10,000 pentru a exprima valoarea în contextul punctelor de bază. De exemplu, dacă mărimea unei bănci împărțită după mărimea tuturor băncilor din eșantionul folosit este 0.03 (adică banca ocupă 3% din totalul modelului), valoarea sa va fi exprimată în 300 de puncte de bază. Pentru fiecare bancă, toate categoriile de valoare sunt determinate cu ajutorul unei medii simple a indicatorilor de valori din categoria respectivă. Valoarea totală a tuturor băncilor va fi calculată cu ajutorul mediei simple a celor trei categorii de valori. Punctajul total maxim, adică punctajul ce ar obține banca dacă ea ar fi singura bancă prezentă în eșantion, este de 10,000 de puncte de bază (adică 100%).
Comisia a analizat aplicarea metodologiei de punctare descrisă mai sus pe o perioadă de trei ani, în baza informațiilor raportate de bănci și a ajuns la concluzia că, față de celelalte categorii constituente ale cadrului G-SIB, categoria substituibilității are un efect mai mare asupra evaluării importanței sistemice, decât cel prevăzut de Comisie pentru băncile dominante în ceea ce privește asigurarea serviciilor de plată, subscrieri și gestiunea activelor. Astfel, Comisia a decis aplicarea unui plafon la valoarea categoriei de substitutibilitate. Acest plafon urmează a fi stabilit și publicat în cursul anului 2013, în același timp cu stabilitarea punctului critic și a pragului de tranșe.
Indicatorii sunt descriși după cum urmează:
1. Activitatea peste jurisdicții ( 20 %)
Având în vedere interesul pentru G-SIB, obiectivul acestui indicator este identificarea amprentei generale a băncii. Doi indicatori ai acestei categorii măsoară importanța activităților băncii în afara jurisdicției de origine (sediul principal), raportată la totalitatea activităților celorlalți bănci ai eșantionului.
(i) creanțe în mai multe jurisdicții (10%); și
(ii) obligații în mai multe jurisdicții (10 %)
Ideea la bază este că impactul internațional al disfuncționării sau falimentării unei bănci ar fi proporțională cu activele și obligațiile sale în mai multe jurisdicții. Cu cât mai mare este influența globală a unei bănci, cu atât mai greu este coordonarea rezoluțiilor care o privesc, respectiv cu atât mai mare este aria de cuprindere a efectelor contagiunii în urma falimentului său.
2. Mărimea (20 %)
Disfuncțiunile sau falimentul unei bănci probabil va afecta mai puternic economia globală sau piețele financiare dacă activitățile sale acoperă o parte mare din activitatea globală. Cu cât mărimea băncii este mai mare, cu atât mai dificil este preluarea promptă a activităților sale de către alte bănci și, prin urmare, cu atât mai mare este și posibilitatea ca disfuncțiunea sau falimentul să perturbe piețele financiare pe care operezează. Disfuncțiunea sau falimentului unei bănci mari va afecta mai tare și încrederea în totalitatea sistemului financiar. Astfel, mărimea este o măsură-cheie a importanței sistemice. Un indicator este folosit pentru a măsura mărimea: nivelul expunerii totale, bazate pe rata Basel III leverage.
Mărimea (Identifying systemically important financial institutions (SIFIs), Deutche Bank Research, 2011) este elementul predominant în abordarea mărimii, propusă de Comisia Basel, indicatorul exprimând cota-parte a instituției în valoarea agregată a eșantionului. Astfel, fiecare indicator măsoară mărimea unei instituții anume, în raport cu instituțiile similare în cadrul universului SIFI stabilit. În funcție de reglementarea actuală, metodologia poate oferi stimulenți slabi sau puternici pentru instituțiile financiare în vederea reducerii volumului de tranzacții – cel puțin la un nivel unde instituția deja nu va fi considerată „prea mare”. Fără îndoială, mărimea joacă un rol important în determinarea importanței sistemice. Dacă o instituție mare intră în faliment, prăbușirea restului sistemului va fi probabil de proporții mai mari, față de ce s-ar întâmpla în cazul falimentului unei instituții mai mici. Cu cât o instituție este mai mare și mai puternică printre cele similare, cu atât mai mare va fi impactul său asupra sistemului financiar general. Nu ne putem afirma însă cu aceeași certitudine, dacă stabilitatea sistemului poate fi întârit prin limitarea mărimii instituțiilor individuale. De fapt, dovezile empirice sunt contradictorii în ceea ce privește problema dacă costurile întreținerii instituțiilor mari sunt mai mari decât beneficiile. Scadența și transformarea lichidităților – precum și alocarea riscului de credit – creează interdependențe sistemice care nu pot fi alocate cu ușurință instituțiilor individuale. Riscul sistemic poate fi prezent și în sistemele puternic decentralizate, cu multe instituții mici.
Într-o criză sistemică gestionarea falimentului instituțiilor mici și mijlocii se poate dovedi și mai dificilă decât stabilizarea unui număr limitat de instituții destul de mari. Managementul crizei într-un sistem bancar puternic fragmentat poate solicita mai multe resurse decât salvarea unei instituții singulare. Mai mult, există incertitudini semnificative în ceea ce privește relevanța lor sistemică, cum este cazul Lehman Brothers. În situații de criză, aproape întotdeauna sunt garantate circumstanțe excepționale .și astfel discernarea între instituții relevante și non-relevante din punct de vedere sistemic devine aproape imposibilă. Pentru a armoniza efectele stimulente ale abordării de evaluare cu obiectivul major de a reduce hazardul moral, ar trebui acordată mai mare atenție soluționabilității, văzută drept criteriu prioritar. Mărimea este un determinant important al relevanței sistemice ex ante, însă pentru politicile în cauză este mai importantă problema probabilității unei instituții care nu generează disfuncții sistemice în timpul falimentului. Includerea soluționabilității drept criteriu prioritar al abordării de evaluare ar minimiza denaturările concurenței, respectiv alte denaturări, și ar contribui la concertarea eforturilor de stimulare cu obiectivele de reducere a hazardului moral și de a întări stabilitatea sistemică globală.
3. Interconectivitatea (20% )
Disfuncțiile financiare la o instituție pot contribui semnificativ la probabilitatea apariției disfuncțiilor și la alte instituții, având în vedere rețeaua de obligații contractuale în cadrul căreia operează aceste întreprinderi. Exisăt probabilitatea ca impactul sistemic al unei bănci să fie în mod pozitiv raportat la interconectivitatea sa față de alte instituții financiare.
Interconectivitatea se măsoară cu ajutorul a trei indicatori:
(i) active intra-financiare (6.67 %);
(ii) obligații ale sistemului intra-financiar (6.67 %); și
(iii) titluri de creanță scadente (6.67 %).
Interconectivitatea (Identifying systemically important financial institutions (SIFIs), Deutche Bank Research, 2011) unei instituții financiare este de obicei măsurată după volumul activelor sale intra-financiare și/sau după obligații ale sistemului intra-financiar. Prima parte reprezintă expunerea de credit la o instituție raportată la restul sistemului, determinând gradul participării sale într-un eveniment sistemic. A doua parte raportează riscul de credit la restul sistemului, reprezentând astfel contribuția potențială a unei instituții la un eveniment sistemic. Titlurile de creanțe și obligațiile din interiorul sistemului nu sunt un lucru rău per se, ci reprezintă o componentă organică a unui sistem financiar diferențiat vertical, unde există o diversitate a intermediarilor financiari care îndeplinesc funcții diferite. Titlurile de creanțe și obligațiile din interiorul sistemului se pot ridica la nivelul în care unele instituții se specializează în colectarea fondurilor din afara sistemului, cum este de pildă cazul instituțiilor care acceptă depozite, fonduri ale piețelor valutare, etc. în timp cel alte instituții depind de finanțare interbancară (de ex. bănci de investiții). Aceste componente reflectă și creanțele și obligațiile existente pe piețele de finanțare interbancară, respectiv partajarea riscului de credit între instituțiile financiare. Până la un punct, interconectivitatea și riscul contagiunii sunt asociate cu beneficiile unui sistem financiar diferențiat, unde alocarea riscului și lichiditatea este organizată pe piețele private. Pentru a atinge nivelul optim al dependințelor din interiorul sistemului, este necesar să se determine, care dintre creanțe și obligații sunt clasificate drept relevante din punct de vedere sistemic, și care nu. În acest sens, definițiile folosite trebuie să fie atât de precise cât este posibil și atât de cuprinzâtoare cât este necesar. Trebuie avute în vedere și efectele de stimulare rezultate. De pildă, dacă obligațiile vis-à-vis de asiguratori și de fondurile de pensii nu sunt incluse în definiție, acțiunile de stimulare ar viza obținerea finanțării mai degrabă din partea acestor instituții decât din partea altor bănci. Pentru prevenirea acumulării riscului sistemic în afara băncii sectoriale oficiale, expunerea la finanțe nebancare ar trebui inclusă în definiții. În contextul problemelor privind sustenabilizatea împrumuturilor în câteva țări europene cu grad înalt de îndatorare, trebuie tratată cu deosebit interes și problema creanțelor și obligaților vis-à-vis de autoritatea suverană a țării de origine. Activitatea globală a unei instituții financiare este de obicei măsurată după creanțele și obligațiile transfrontaliere. Comisia Basel a făcut propunerea de a folosi creanțele și obligațiile din mai multe jurisdicții drept instrument cheie, iar veniturile externe drept instrument auxiliar.
Prezumția generală este că băncile active pe plan global reprezintă o amenințare aparte în privința stabilității sistemului financiar global, în timp ce băncile care-și desfășoară activitatea doar pe piața țării de origine nu reprezintă pericol. Băncile care sunt active pe plan global de obicei sunt mai mari decât băncile care operează doar intern, iar prin expunerea lor la finanțarea externă reprezintă un canal adițional al contagiunii peste granițele naționale.
Activitatea globală este un exemplu tipic pentru a demonstra că măsurarea relevanței sistemice nu este neapărat potrivită ca punct de referință pentru reglementarea instituțiilor financiare. Legarea atribuțiilor normative de creanțele și obligațiile transfrontaliere prezintă riscul de a genera în mod involuntar efecte secundare. Dacă, în conformitate cu reglementările SIFI, băncile se confruntă cu costuri marginale mai mari în activitatea lor transfrontalieră decât competitorii locali, atunci băncile globale ar fi ușor excluse de pe piață. Mai ales în context european, acesta ar afecta conceptul pieței unice a serviciilor financiare. Dar nici în context global nu este foarte clar, de ce ar fi mai stabil un sistem care asigură stimulenți pentru reducerea tranzacțiilor transfrontaliere decât unul care sprijină diversificarea peste mai multe țări. Cihák et al. (2011) argumentează că reziliența sistemică crește odată cu interconexiunile transfrontaliere, cel puțin până la un punct anume. După acest punct, rezistența scade din nou, până ce rețeaua financiară ajunge aproape completă și sistemul devine și mai rezistent. Pe plan opus, băncile care sunt active pe scară globală pot să reprezinte mai degrabă o parte a soluției, decât o parte a problemei. În lumina crizei datoriei publice din unele țări EMU, instituțiile mari transfrontaliere pot contribui la fortificarea rezistenței sistemului bancar în zona euro. Băncile active pe plan global pot contribui nu doar la îmbunătățirea diversificării riscului de credit specific unei țări, dar și la menținerea unei baze de finanțare stabile, mai ales în perioade de criză. Astfel ele pot continua să acorde credite atunci când instituțiile locale nu mai reușesc să satisfacă nevoile de finanțare din partea sectorului corporatist și a celui casnic.
Experiența recentă din Spania a demonstrat că băncile globale pot avea un efect de stabilizare inclusiv pe piețele autohtone. În Spania, băncile active pe plan global au reușit să intervină și să continue acordarea creditelor și în situația în care Cajas național au fost afectate puternic de recesiune și de falimentul pieței imobiliare spaniole. În baza argumentelor enumerate mai sus, activitatea globală poate servi drept indicator pentru determinarea participării în eșantionul general al candidaților globali SIFI, mai precis prin distincția între SIFI locale și globale. Cu toate acestea, suntem rezervați dacă stimularea instituțiilor financiare în vederea reducerii activității lor globale este un instrument potrivit pentru consolidarea stabilității sistemului financiar.
4. Substitutibilitatea/infrastructura instituțiilor financiare (20 %)
Impactul sistemic al crizei sau falimentului unei bănci se raportează de obicei în mod negativ la gradul său de substitutibilitate, atât în calitate de participant al pieței, cât și în calitate de furnizor de servicii pentru clienți, mai precis, probabil se va raporta în mod pozitiv la nivelul la care banca oferă infrastructură instituțională financiară.
De pildă, cu cât mai mare este rolul unei bănci într-un anumit domeniu, sau în calitatea sa de furnizor de servicii în infrastructura aferentă (de exemplu sisteme de plată), cu atât mai mare va fi disfuncționalitatea în urma falimentului său, atât în ceea ce privește întreruperi în servicii, cât și în ceea ce privește fluxul redus pe piață și lichiditatea infrastructurilor. În același timp, clienții unei bănci care are o parte relativ mare în furnizarea serviciilor și care a intrat în faliment, probabil vor avea costuri mai mari în căutarea serviciilor similare la alte instituții.
Indicatorii care se folosesc în măsurarea sustenabilității /infrastructurii instituționale financiare sunt următoarele:
(i) active în gestiune (6.67 %);
(ii) activitatea de plăți (6.67 %); și
(iii) tranzacții subscrise pe piața datoriilor și la bursa de valori (6.67 %).
Substitutibilitatea (Identifying systemically important financial institutions (SIFIs), Deutche Bank Research, 2011) unei instituții financiare anume este deosebit de greu de măsurat. Comisia Basel propune evaluarea activelor în gestiune, valoarea plăților validate și achitate prin sisteme de plată, precum și valoarea tranzacțiilor subscrise pe piața datoriilor și la bursă în vederea măsurării substitutibilității. Măsurarea substitutibilității se va face după o metodă care solicită (a) definirea consistentă a ceea ce constituie o piață sistemică relevantă și (b) definirea unei cote de piață relevantă sistemic. În acest sens, totul seamănă foarte mult cu definițiile folosite în dreptul concurenței.
Cu toate acestea, scopul fiind asigurarea unui sistem financiar stabil, substitutibilitatea nu trebuie interpretată în mod eronat ca un instrument de dominare a pieței. Chiar dacă cota unei instituții pe piața instituțiilor financiare, sau valoarea tranzacțiilor procesate este mare, instituția s-ar putea dovedi dispensabilă pentru funcționarea sistemului. Trebuie evaluată și probabilitatea ca o instituție să poată ieși de pe piață fără a cauza disfuncții majore, nu doar volumul activelor deținute sau cel al tranzacțiilor procesate. Pentru acesta este nevoie de o analiză comparativă a situației în care o instituție anume nu ar mai avea servicii de oferit, și nu doar de o evaluării a cotei pe piață.
5. Complexitatea (20 %)
Impactul sistemul al disfuncționării sau falimentului unei bănci de obicei se raportează în mod pozitiv la complexitatea sa, mai precis, la complexitatea sa tranzacțională, structurală și operațională. Costurile, respectiv timpul soluționării problemelor vor crește proporționat cu complexitatea de care dispune banca.
Complexitatea se măsoară cu ajutorul a trei indicatori
(i) valoarea noțională a derivativelor extrabursiere (OTC) (6.67 %);
(ii) active de nivel 3 (6.67 %); și
(iii) titluri de valoare tranzacționale și disponibile (6.67 %).
Complexitatea (Identifying systemically important financial institutions (SIFIs), Deutche Bank Research, 2011) de obicei se referă la structura corporativă a unei instituții. Ea se poate referi și la activele existente în bilanțul unei instituții financiare – activele mai complexe contribuind la complexitatea instituției financiare. Comisia Basel se pronunță pentru cea de-a doua opțiune și măsoară complexitatea prin valoarea noțională a derivativelor extrabursiere, prin activele de nivel 3 pentru care nu se poate stabili o valoare de piață, precum și titlurile de valoare tranzacționale și disponibile.
Folosirea complexității drept un instrument al relevanței sistemice se bazează pe noțiunea că instituțiile financiare mai complexe sunt mai dificile de desființat în cazul în care intră în faliment. Activele mai complexe sunt mai greu de vândut, iar structurile corporative mai complexe se desfac cu multă dificultate. În ambele cazuri, identificarea indicatorilor adecvați este o sarcină grea. Complexitatea pare a fi doar unul dintre factorii care determină în ce măsură va fi posibilă salvarea unei instituții financiare fără a genera probleme sistemice.
În privința structurilor corporative, soluționabilitatea ar trebui tratată ca un criteriu prioritar în evaluarea contribuției unei instituții la riscul sistemic. Pe lângă alți factori interni și externi specifice băncilor, complexitatea ar putea fi doar unul dintre factorii care trebuie supuși evaluării. Dacă o instituție intră în faliment, va fi necesară identificarea acelor părți ale tranzacțiilor care sunt considerate sistemic relevante pentru active – respectiv pentru obligații – urmând ca acestea să fie separate de restul activității continuate.
În ceea ce privește activele din bilanțul băncii, s-ar putea dovedi utilă evaluarea angajamentelor excesive al produselor mult prea complexe. Totuși, este nevoie de un anumit nivel de complexitate a bilanțului băncii, de exemplu pe piața derivativelor extrabursiere adaptate. Până la urmă, rolul principal al intermediarilor financiari este evaluarea suportarea riscurilor care nu pot fi ușor valorificare și care nu se tranzacționează pe piețele publice. Prin urmare, complexitatea activelor deținute de bănci este o consecință naturală a acestei funcții. Acesta ar trebui abordată mai degrabă prin reguli de contabilitate și de publicare, decât prin reglementarea SIFI.
2.1.2.1.2 Eșantionul de bănci determinat
Abordarea bazată pe indicatori folosește un eșantion mare de bănci drept proxy pentru sectorul bancar global. Datele furnizate de acest eșantion de bănci urmează a fi folosite în calcularea scorului băncilor. Vor fi incluse în eșantion băncile care îndeplinesc oricare dintre următoarele criterii:
• Băncile identificate de Comisie ca fiind cei mai mari 75 de bănci globale, în baza măsurii de expunere a ratei leverage Basel III, la sfârșitul anului financiar
• Bănci care au fost descrise drept G-SIB în anii precedenți (cu excepția cazului în care supervizorii sunt de acord că au motive întemeiată pentru a-i exclude)
• Bănci care au fost adăugate la eșantion de către supervizorii naționali în urma unor criterii specifice supravegherii (criterii specifice)
Băncile pot fi alese și pe bază de alte criterii, urmând indicatorii auxiliari aferenți. Pentru a vedea indicatorii care se pretează la alte criterii de apreciere, a se vedea mai jos:
În mai multe jurisdicții
Venituri externe, proporționate cu activitatea totală a veniturilor
Creanțe și obligații în mai multe jurisdicții, proporționate cu totalul activelor și obligațiilor.
Mărimea
Venitul brut sau net
Capitalizarea piețelor bursiere
Nivelul de substitutibilitatea al cotei pe piață
Valoarea de piață a tranzacțiilor de report, tranzacții de deport și tranzacții de împrumutul titlurilor de valoare
valoarea tranzacțiilor pe piața derivativelor extrabursiere
Complexitatea
Numărul jurisdicțiilor implicate
Toate băncile vor fi obligate să predea supervizorilor setul complet de date folosite în metodologia evaluării.
Abordarea tranșei de scadență
Băncile cu un scor obținut de abordarea bazată pe indicatori și care depășește nivelul critic stabilit de Comisie vor fi clasificate drept G-SIB. Supravegherea autorizată poate decide includerea acelor bănci pe lista G-SIB care sunt sub nivelul critic. În baza scorurilor obținute, folosind datele de la sfârșitul anului 2011 furnizate de băncile participante în eșantion, respectând nivelul critic stabilit de Comisie și de supervizorii autorizați, în luna noiembrie 2012 au fost clasificate drept G-SIB 28 de bănci.13
Comisia va repeta anual evaluarea și, dacă este necesar, va redistribui G-SIB în alte categorii de importanță sistemică în baza scorurilor obținute. G-SIB vor fi la început distribuite în patru tranșe identice ca mărime, în baza scorurilor privind importanța sistemică, mărimea nivelului de absorbție a pierderilor variind în funcție de tranșa la care este aplicat acest criteriu. Scorul critic și pragul tranșelor vor fi stabilite și publicate în baza datelor furnizate la sfârșitul anului 2012 de către băncile din eșantion.
Trebuie să reținem că numărul G-SIB și distribuirea tranșelor va evolua în timp în măsura în care băncile își vor schimba atitudinea față de stimulenții din cadrul G-SIB, precum și față de alte aspecte Basel III, respectiv față de reglementările naționale specifice. Mai mult, după ce vor fi stabilite pragurile pentru tranșe, dacă scorul unei bănci va crește atât de mult încât să depășească pragul superior al celei de-al patrulea tranșe, se vor adăuga tranșe noi pentru a satisface nevoile băncii. Noile tranșe vor fi identice în ceea ce privește mărimea scorului celor patru tranșe inițiale și vor avea criterii incrementale de absorbție mai mare a pierderilor, pentru a asigura stimulenți băncilor în evitarea pierderii importanței sistemice. În tabelul de mai jos sunt prezentate tranșele, respectiv distribuția lor și criteriile de absorbție mărită a pierderilor.
Până la urmă, băncile identificate în intervalul noiembrie 2012 – noiembrie 2013 sunt următoarele:
Pentru anii 2012- 2013 :
Sursa: adaptat de autoare
2013: În comparație cu grupul G-SIB publicat în anul 2012, o bancă a fost adăugată (Industrial and Commercial Bank of China Limited).
2012: În comparație cu grupul G-SIB publicat în 2011, două bănci au fost adăugate (BBVA and Standard Chartered) și trei bănci au fost excluse: Dexia deoarece este în curs de organizare ordontă a falimentului; Commerzbank și Lloyds în urma scăderii importanței sistemice.
2.1.2.1.2 Dezvăluirea de informații
Până la încheierea anului financiar la 31 decembrie 2013, respectiv toate sfârșiturile de an financiar care urmează, toate băncile în cazul cărora gradul de expunere a ratei leverage depășește 200 miliarde de euro (după cursul de schimb aplicat la sfârșitul anului financiar) ar trebui obligate de autoritățile naționale să pună la dispoziția publicului cei 12 indicatori utilizați de metodologia de evaluare. Pragul de 200 de miliarde de euro a fost stabilit cu obiectivul de a asigura că cele mai mari 75 de bănci ale lumii sunt supuse criteriilor de dezvăluire a informațiilor, deoarece acestea sunt băncile care sunt incluse automat în eșantionul folosit pentru a calcula scorul băncilor. Băncile care se situează sub acest prag au fost incluse în eșantion fie de supervizorii autorizați, fie în urma clasificării lor drept G-SIB în anul precedent, ceea ce îi obligă să respecte criteriile dezvăluirii de informații.
Deși publicarea celor 12 indicatori este un criteriu minim, autoritățile naționale pot să opteze și pentru publicarea detaliată a indicatorilor de către bănci, așa cum apare în modelul folosit de băncile din eșantion pentru a raporta datele lor la agregatorul de date a Comisiei (a se vedea detalii în Cap. 3). În general, indicatorii dezvăluiți care se folosesc la calcularea scorului unei bănci ar trebuie raportate la încheierea anului financiar a băncii. Astfel, pentru a acorda destul timp Comisiei să calculeze scorul băncilor în baza datelor publice și să permită incorporarea ulterioară a supervizării autorizate, băncile ar trebui să facă dezvăluirea informațiilor cel mult la patru luni după încheierea anului financiar, cel mai târziu până la sfârșitul lunii iulie.
Dezvăluirile impuse de acest document trebuie să fie incluse fie în situațiile financiare publicate ale băncii, fie aceste situații trebuie să asigure un link direct către dezvăluirea completă pe pagina web sau în rapoarte disponibile publicului.
2.1.3 Reglementări suplimentare 2013 vs reglementări 2011
Aceste actualizări înlocuiesc publicația apărută în noiembrie 2011, Global systemically important banks: assessment methodology and the additional loss absorbency requirement. Mai jos se găsește un rezumat al celor mai importante schimbări reflectate în lucrarea menționată. Aceste schimbări reflectă lecțiile învățate în urma aplicării metodologiei evaluării bazându-se pe date furnizate de bănci, cu privire la poziția lor ocupată la sfârșitul anului fiscal 2009–2011. Aceste schimbări cuprind și adăugarea obligației dezvăluirii de informații, o obligație a băncilor prin care se asigură că metodologia de evaluare operează în baza informațiilor disponibile publicului.
• Metodologia determinării eșantionului de bănci. Metodologia determinării eșantionului de bănci, folosit la calcularea scorului băncilor sub auspiciile metodologiei de evaluare.
• Definiția indicatorilor. Au fost aduse următoarele modificări indicatorilor folosiți în metodologia indicatoarelor.
o Rata finanțării interbancare, unul din cei trei indicatori ai categoriei interconectivității așa cum apare în publicația din noiembrie 2011, fiind înlocuit cu indicatorul creanțelor scadente.
•Indicatorul activelor tranzacționate și pentru vânzare va exclude active eligibile pentru a fi clasificate drept active lichide de calitate ridicată (HQLA) în scopu ratei de acoperire a lichidității (LCR) Basel III. Această schimbare reflectă obiectivele indicatorului, și anume de a identifica doar acele active care ar putea suferi o o reducere a prețului la prețuri de lichidare dacă ar fi vândute într-o perioadă de recesiune severă a pieței.
• Plafonul categoriei substitutibilității. Aplicarea metodologiei de acordare a scorului pentru o perioadă de trei ani în baza datelor furnizate de băncile eșantionului a scos la iveală că categoria substitutibilității a avut un impact mai mare asupra evaluării sistemice decât a fost intenția originală. Prin urmare, scorului categoriei de substitutibilitate va fi aplicat un plafon.
• Publicarea modelului și a instrucțiunilor de raportare. Au fost publicate modelul și instrucțiunile de raportare care au fost folosite pentru a strânge datele bazate pe indicatori de la bănci. Aceste documente contribuie la claritatea definițiilor precise pentru cei 12 indicatori folosiți de metodologia evaluării și pentru lista indicatorilor auxiliari folosiți de supervizorii autorizați în cadrul de lucru.
• Procedura pentru normalizarea scorurilor bancare s-a schimbat. Publicația apărută în luna noiembrie 2011 a normalizat scorurile băncilor astfel încât scorul maxim posibil a fost stabilit la 5 (un scor posibil dacă banca ar fi singurul participant în eșantion). Pentru a face procesul de normalizare mai intuitivă, scorul maxim posibil este astăzi de 10,000 de puncte de bază, adică 100% (ignorând impactului plafonului aplicat la categoria substitutibilității).
Consecințele tranșei goale care a devenit populată. Publicația din noiembrie 2011 descrie o tranșă goală, deasupra celor patru tranșe populate, cu un criteriu de absorbție mărită a pierderilor de 3,5% pentru activele dispuse riscului, având scopul de a asigura un stimulent împotriva creșterii continuate a importanței sistemice a băncilor.
• Stabilirea scorului scorului critic și a pragului de tranșă. Data dezvăluirii scorului critic și a pragului de tranșă au fost avansate cu un an (de la noiembrie 2014 la noiembrie 2013), publicația urmând să se bazeze pe date furnizate de bănci până la sfârșitul anului 2012. Numitorii de la sfârșitul anului 2012, folosiți pentru a calcula scorurile băncii (adică totalul informațiilor obținute de la toate cele 12 indicatori ai eșantionului de bănci) vor fi publicate și în noiembrie 2013. Astfel băncile vor avea posibilitatea să-și calculeze scorurile și să-și verifice poziția în cadrul tranșei înainte să intre în vigoare criteriile de absorbție ridicată a pierderilor în baza datelor de la sfârșitul anului 2013.
Mai jos sunt se redate punctele critice comunicate în noiembrie 2013:
• Frecvența actualizării numitorilor. Comisia a dorit inițial să stabilească denominatorii folosiți pentru a calcula scorul băncilor până la terminarea primei perioade de trei ani de evaluare a metodologiei G-SIB. Intenția comisiei a fost asigurarea unui mijloc absolut de care băncile puteau să se folosească în reducerea scorului (adică a măsurii impactului lor sistemic). Cu toate acestea, Comisia a ajuns la concluzia că nu este fezabilă neutralizarea adecvată a impactului generat de schimbările cursului de schimb valutar sub un regim ai numitorilor ficși. Chiar mai mult, actualizarea numitorilor după numai trei ani riscă crearea efectelor de cascadă disproporționată (“cliff effects”), unde băncile suferă schimbări majore ale scorului doar în urma faptului că numitorul a fost actualizat. Prin urmare, Comisia a decis că numitorii folosiți pentru a calcula scorul unei bănci vor fi actualizate anual.
Mai jos este prezentată o listă a numitorilor publicați:
• Criteriile de dezvăluire. Se adaugă un îndrumător în raportare, ceea ce va obliga toate băncile cu mărime peste 200 miliarde de euro (măsurat după rata de expunere leverage Basel III), precum și băncile care au fost clasificate drept G-SIB în anul precedent să facă publice cei 12 indicatori folosiți în metodologia evaluării.
2.1.4 Alte reglementări privind instituțiile financiare importante
2.1.4.1 Reglementări US – Dodd Frank Act
Dezbaterea US (Bognini 2014) s-a concentrat în primul rând asupra problemei de a identifica intermediari nebancari sistemici. Comisia Basel și Consiliul pentru Stabilitatea Financiară (FSB) sunt de acord că în sistemul financiar nu doar băncile au o importanță sistemică, însă, până în acest moment, atenția lor s-a dedicat băncilor și identificării indicatorilor pentru natura sistemică.
Această problemă a fost mai puțin acută în Statele Unite pentru două motive: în primul rând, reglementările noi introduse de Dodd-Frank Act identifică drept entitate sistemică orice bancă (sau grup bancar) care oferă servicii cu amănântul, a căror active totale depășesc 50 miliarde de dolari. În al doilea rând, criza creditelor ipotecare cu risc ridicat a fost generat și transmis de sistemul bancar paralel, prin urmare reglementatorul și legislatorul și-au îndreptat atenția înainte de toate asupra intermediarilor nebancari. Având în vedere toate acestea, Consiliul pentru monitorizarea stabilității financiare (FSOC) a fost mandatat cu sarcina de a identifica acele instituții sistemice care să fie subiectul unui control mai strict pe lângă reglementările aplicate băncilor, în special în privința ratei de adecvare a capitalului. În acest caz, criteriile folosite de FSOC nu sunt limitate exlusiv la mărime, ci iau în considerare – în mod similar abordării Comisiei Basel – diferite aspecte ale activității unui intermediar, cum ar fi:
• diversificarea activităților;
• nivelul concentrării;
• interconectivitate cu restul sistemului;
• substitutibilitate;
• leverage;
• volumul și natura situațiilor extrabilanțiare.
Până în prezent a fost publicată doar o listă a Serviciilor Pieței Financiare, adică case de compensare sau contrapartidele pieței financiare, care se încadrează la definiția de „sistemic important” și care se supun astfel unor controale mai severe.
În ceea ce privește alți intermediari nebancari, este important să subliniem că la momentul agravării crizei financiare în urma prăbușiri Lehman Bros, companiile financiare mai mari și băncile de investiții fie au trecut la status de bancă cu amănuntul, fie au fost deja membrii în grupuri bancare și astfel se supuneau deja criteriilor privind mărimea prevăzută pentru bănci. Și astfel, cine rămâne dinafara rețelei? Companiile cu asigurările de viață, cu excepția celor care aparțin de gruprui bancare, așa cum am văzut în situația băncilor de investiții și a companiilor financiare; fondurile speculative; fondurile cu capital de risc și cu capital privat; fonduri mutuale, în particular fonduri monetare. La acest capitol, Elliot și Litan (2011) recomandă criteriile de mărime și leverage drept indicatori de discriminare pentru fonduri speculative și fonduri cu capital privat, respectiv doar criteriul mărimii pentru fonduri mutuale pe piața monetară, cu condiția că aceștia promit să restiutie valoarea nominală a tuturor fondurilor. Nici unul dintre celelalte categorii de intermediari nu par să prezinte probleme de risc sistemic și prin urmare nu au nevoie de monitorizare specială.
2.2. Instituțiile financiare domestice ( DSIFIS )
2.2.1 Definirea instituțiilor financiare domestice
BCBS a finalizat cadrul de lucru pentru gestiunea D-SIB în octombrie 2012. Cadrul D-SIB se focusează asupra impactului ce va cauza disfuncțiunea sau falimentul băncilor asupra economiei interne. Spre deosebire de cadrul G-SIB, cadrul D-SIB este bazat pe evaluări conduse de autoritățile naționale care sunt cei mai potriviți pentru a evalua impactul falimentului asupra sistemului financiar local și asupra economiei locale. Cadrul D-SIB este bazat pe un set de principii, care complementează cadrul G-SIB, adresând efectele negative externe și promovând condițiile de concurență echitabilă. Principiile dezvoltate de BCBS pentru D-SIB lasă la latitudinea autorităților naționale identificarea D-SIB și criteriile adiționale de absorbție a pierderilor care le sunt aplicate. O listă a principiilor D-SIB se împarte în două grupuri:
1. principiile 1-7 se concentrează în primul rând asupra definirii criteriilor D-SIB
2. principiile 8-12 privesc cuantificarea criteriilor absorbției mărite a pierderilor (HLA)
2.2.2. Model de evaluare privind instituțiile financiare domestice
Metodologia de evaluare
Principiul 1: Autoritățle naționale ar trebui să stabilească o metodologie pentru evaluarea nivelului la care băncile sunt sistemic importante în context intern.
Principiul 2: Metodologia evaluării unui D-SIB ar trebui să reflecte impactul portențial al falimentului unei bănci sau al falimentului rezultat în urma efectelor externe.
Principiul 3: Sistemul de referință pentru evaluarea impactului falimentului unui D-SIB ar trebui să fie economia internă.
Principiul 4: Autoritățile din țara de origine ar trebui să evalueze băncile după nivelul lor de importanță sistemică la nivelul grupurilor consolidate, în timp ce autoritățile din țara gazdă ar trebui să evalueze filialele lor din jurisdicția proprie, confirmând cu includerea în evaluare inclusiv a filialelor acestora din urmă, în vederea stabilirii importanței sistemice.
Principiul 5: În principiu, impactul falimentului unui D-SIB asupra economiei domestice ar trebui evaluată ținând cont de următorii factori specifici băncilor:
(a) Mărime;
(b) Interconectivitate;
(c) Substitutibilitate / infrastructură instituțională financiară (inclusiv considerații cu privire la natura de concentrare a sectorului bancar); și
(d) Complexitatea(inclusiv complexitatea suplimentară rezultată în urma activităților transfrontaliere).
În conformitate cu această abordare, trebuie să adăugăm la listă categoria extinsă a factorilor (de pildă mărimea) ce ar trebui să ia în considerare autoritățile naționale atunci când evaluează impactul falimentului unui D-SIB. Printre cele cinci categorii ale cadrului G-SIB, interconectivitatea, substitutibilitate / infrastructură instituțională financiară și complexitatea sunt toate relevante inclusiv pentru D-SIB. Categoria care rămâne, adică activitatea care se desfășoară în mai multe jurisdicții, s-ar putea dovedi a nu fi în mod direct relevantă, din moment ce măsoară nivelul activității globale (în mai multe jurisdicții) a activității unei bănci, ceea ce nu reprezintă obiectul cadrului D-SIB.
În plus, autoritățile naționale pot să aibă în vedere și alte mijloace/date care să ofere date acestor indicatori specifici băncilor cu privire la factorii enumerați mai sus, cum este de pildă mărimea economiei interne.
Principiul: Autoritățile naționale ar trebuie să efectueze în mod regulat evaluarea importanței sistemice a băncilor aflate în jurisdicția proprie, pentru a se asigura că evaluările lor reflectă stadiul curent al sistemului financiar relevant, iar intervalul între evaluări D-SIB n-ar trebui să fie mult mai mare decât este în cazul evaluării G-SIB.
Principiul 7: Autoritățile națională ar trebui să dezvăluie informațiile care asigură o idee asupra metodologiei folosite pentru evaluarea importanței sistemice a băncilor existente în economia locală.
Absorbția ridicată a pierderilor
Principiul 8: Autoritățile naționale ar trebui să documenteze metodologiile și considerațiile de care s-au folosit în vederea calibrării nivelului HLA de care are nevoie cadrul D-SIB din jurisdicția proprie. Nivelul HLA calibrat pentru D-SIB ar trebui dezvăluit publicului prin metode cantitative (acolo unde ele există) și prin factori specifici naționali, fără a prejudicia exercitarea supravegherii de către autorități.
Principiul 9: Criteriile HLA privind o bancă ar trebui să fie corelate cu nivelul de importanță sistemică, așa cum a fost ea identificată la Principiul 5.
Principiul 10: Autoritățile naționale ar trebui să se asigure că aplicare cadrelor G-SIB și D-SIB sunt compatibile în cadrul jurisdicției proprii. Autoritățile din țara de origine ar trebui să impună criteriile HLA în așa fel încât acestea să fie calibrate la nivelul filialei mamă / la nivel consolidat, iar autoritățile din țara gazdă ar trebui să impună criterii HLA pe care să le poată calibra la nivelul sub-consolidat / la nivelul filialelor. Autoritatea din țara gazdă ar trebui să testeze dacă banca-mamă are destul capital pentru a opera individual, inclusiv situațiile în care cerințele D-SIB HLA sunt aplicate la nivelul filialei. Autoritățile din țara de origine ar trebui să impună criteriile mai severe D-SIB sau G SIB HLA în cazul în care grupul bancar a fost identificat în jurisdicția locală drept D-SIB, cât și G-SIB.
Principiul 11: În cazul în care filiala unei bănci este considerată D-SIB de către autoritatea din țara gazdă, autoritățile din țara de origine și din țara gazdă ar trebui să-și depună eforturi în vederea coordonării și cooperării pe criteriul HLA corespunzător, în limita legislației relevante din jurisdicția țării gazdă.
Principiul 12: Criteriul HLA ar trebui satisfăcut integral de Capitalul Comun de Rangul 1 (CET1). În plus, autoritățile naționale ar trebui să formuleze orice alt criteriu suplimentar sau alte măsuri ale politicii pe care le consideră adecvate în vederea evitării riscului reprezentat de un D-SIB.
Relația cu Cadrul G-SIB al Comisiei Basel
Metodologia evaluării unui G-SIB urmează abordarea bazată pe indicatori, validată de BCBS, care va determina care bănci vor fi desemnate G-SIB și care se vor supune criteriilor suplimentare de absorbție a pierderilor pe o scară de 1% la 2.% CET1, în funcție de importanța sistemică globală a unei bănci. Cum s-ar combina o suprataxă D-SIB cu G-SIB.
Practici de dezvăluire a informației
D-SIB ar trebui să dispună de practici de dezvăluire a informației în privința condiției lor fizice și în privința activităților de managementul riscului care se încadrează în topul activităților instituțiilor omoloage pe plan internațional. Dezvăluirea detaliată a modelelor privind riscul bancar și a celor privind practicile de managementul riscului pot constitui un ajutor în consolidarea încrederii în piață în ponderile de risc generaet de modelarea făcută de bănci în vedera calculării necesității proprii de capital. Prin urmare, se așteaptă ca D-SIB să adopte recomandările Grupului de lucru a dezvăluirii detaliate din cadrul Consiliul pentru Stabilitate Financiară, precum și recomandările ulterioare din sectorul bancare care sunt confirmate de organismele care stabilesc standardele internaționale și Consiliul pentru Stabilitate Financiară, precum și bune-practicile recente în domeniul dezvăluirii riscului bancar intern și internațional.
2.5 Studii de caz – pentru determinarea modelului BCBS bazat pe indicatori
2.5.1 Surveys performed to determine the significance of systemic importance
Așa cum este prezentat în lucrarea cu titlul Guidance to Assess the Systemic Importance of Financial Institutions, Markets, and Instruments: Initial Considerations—Background Paper, Staff of the International Monetary Fund and the Bank for International Settlements, and the Secretariat of the Financial Stability Board, publicat în luna octombrie 2009, redă feedbackul la chestionatul inițial, coordinat de IMF, FSB și BIS (2009), la care s-au solicitat răspunsuri de la contrapartidele din diverse bănci centrale (a se vedea mai jos tabelul XX). Chestionarul finalizat a fost ulterior trimit băncilor centrale din G-20 și membrilor FSB, respectiv în câteva alte țări care sunt în mod anonim recunoscute drept țări de origine/gazdă pentru bănci importante; în total, chestionarul a fost trimis la 27 de bănci centrale.
Chestionarul a mai fost trimit la următoarele autorități care instituie standarde de supraveghere și de reglementare:
Comisia Basel de Supraveghere a Băncilor (Basel Committee on Banking Supervision – BCBS),
Asociația Internațională a Supervizorilor de Asigurări (International Association of Insurance Supervisors – IAIS) și
Organizația Internațională a Comisiilor Titlurilor de Valoare (International Organization of Securities Commissions – IOSCO) — pentru informații și posibile răspunsuri din partea membrilor săi.
Chestionarul a cuprins atât componente cantitative, cât și componente calitative. În ceea ce privește latura cantitativă, țărilor li s-a cerut să indice dacă un sector anume este sistemic sau nu și dacă instituțiile individuale din sectorul respectiv sunt sistemice. După aceea au fost rugate să claseze cei mai importanți cinci factori care contribuie la clasificarea relevanței lor sistemice, atât înainte de cât și după declanșarea crizei curente.
Aspectul calitativ a cuprins trei părți:
(i) modul cum evaluează țările relevanța sistemică;
(ii) particularitățile cadrului pentru evaluarea relevanței sistemice; și
(iii) acolo unde este cazul, cum au informat crizele financiare abordările de a identifica relevanța sistemică
Lista cu respondenții la chestionar:
Analiza datelor obținute din chestionar indică câteva tendințe generale în evaluarea importanței sistemice în țările menționate:
Entități. Toate țările participante la chestionar consideră că dintre toate instituțiile, băncile sunt cele mai importante din punct de vedere sistemic. Companiile de asigurare și fondurile de pensii sunt considerate a fi următoarele în ceea ce privește relevanța lor, având în vedere impactul lor potențial asupra stabilității financiare/economice. Se consideră că bursa de valori, piața monetară interbancară, piața valutară și piața datoriei publice au cel mai mare impact sistemic printre piețe înainte de și în timpul crizei curente. În mod separat, multe țări evaluează sistemul lor de plăți și de compensații ca fiind infrastructuri de importanță critică în ceea ce privește funcționarea optimă a sistemului financiar.
Factori. Cu câteva excepții, mărimea este cel mai important factor care contribuie la clasificare importanței sistemice, atât înainte de și în timpul crizei curente.
Al doilea factor ca importanță este fără dubii interconectivitatea pentru determinarea importanței sistemice a instituțiilor, piețelor și a instrumentelor folosite de autoritățile naționale. În urma declanșării crizei curente, au avut loc schimbări în ceea ce privește importanța acordată de autorități unor factori de determinare a relevanței sistemice.
Înainte de criză, era clar că băncile reprezentau principalele instituții pentru care s-au preocupat autoritățile naționale, deoarece erau considerate ca având potențial sistemic de către toți respondenții. Fondurile de pensii, companiile de asigurare și instituțiile financiare aflate în proprietatea statului/finanțate de stat erau considerate ca entități care să aibă cel mai mare impact sistemic după bănci
Înainte de criză, mărimea instituțiilor reprezenta cel mai important punct de reper pentru autoritățile naționale în vederea stabilirii impactului sistemic, însă erau și alți factori importanți care erau luate în considerare.
Exista un consens general că mărimea reprezintă cel mai mare risc pentru relevanța sistemică a băncilor; un singur respondent a fost de părere că leverage reprezintă cel mai mare risc. La fel, mărimea a fost văzută ca factorul cel mai important care influențează relevanța sistemică a tuturor celorlalte instituții. Fondurile speculative au fost excepția, deoarece interconectivitatea, leverage și opacitatea/complexitatea au fost considerate factori mai importanți. În opinia unor țări, rolul fondurilor de pensii reprezintă un risc potențial pentru politicile fiscale.
Aproape unanim, interconectivitatea a fost clasat drept al doilea sau al treilea cel mai important risc sistemic pentru instituții. Au existat și păreri diferite, unii respondenți clasând riscul de concentrare pe locul la doilea și leverage pe locul al treilea în ceea ce privește cei mai importanți factori. La fel, corelarea expunerilor a fost un factor clasat pe locul trei de o mare parte a respondenților
De la declanșarea crizei financiare („post-criză”), s-a schimbat într-o oarecare măsură evaluarea factorilor care contribuie la importanța sistemică a instituțiilor financiare.
Astăzi mai puțin respondenți consideră mărimea ca fiind factorul de risc principal; mulți consideră că interconectivitatea, leverage sau necorelarea scadențelor sunt factori principali ai riscului.
În timp ce interconectivitatea rămâne factorul clasat pe locul doi în răspunsuri, respondenții par să se concentreze mai mult și pe necorelarea scadențelor, riscul de concentrare și leverage. Factorii care sunt clasați pe locul trei rămân în mare aceiași care erau și înainte.
Băncile, companiile de asigurare și fondurile de pensii sunt percepute în continuare ca instituții „sistemice” cheei în multe sisteme financiare post-criză. Mai mulți respondenți sunt astăzi de părere că gestionarea activelor și companiile de fonduri mutuale pe piața monetară reprezintă o amenințare sistemică mai mare.
În ceea ce privește piețele și instrumentele, bursa, piața interbancară, cea valutară și a datoriei publice au fost considerate ca fiind cele mai sistemice înainte de criză.
Mărimea acestor piețe a fost considerentul cel mai puternic în clasificarea lor drept sistemice. Unii respondenți au fost de părere că cele mai importante sunt interconectivitatea piețelor monetare interbancare și a „altor” piețe extrabursiere (OTC), cum este swap pe rata dobânzii și swapul valutar încrucișat, overnight index swaps (OIS), acordurile la termen pe rata dobânzii (forward rate agreements – FRA), rata dobânzii și opțiunile monetare. Printre instrumentele sistemice potențiale au fost menționate volumul împrumuturilor în valute străine și obligațiunile garantate.
Părerile au devenit mai diferențiate atunci când țările au fost rugate să clasifice factorii subsecvenți ai riscului pentru piețe și pentru instrumente. Interconectivitatea a fost considerată de mulți ca al doilea factor de risc în ceea ce privește importanța, în timp ce vigurozitatea procesului de compensare și de plăți a fost clasată pe locul al treilea. Alte răspunsuri au indicat rata schimbărilor în activitate și corelarea expunerilor.
Evaluarea importanței sistemice a fiecărei piețe a suferit puține modificări de la declanșarea crizei. Piața monetară interbancară a luat locul pieței valutare în calitate de cea mai sistemică entitate potențială.
Există mai multă varietate în ceea ce privește evaluarea de către țări a factorilor cheie a riscului determinării piețelor și instrumentelor sistemice. În timp ce mărimea rămâne cel mai important factor, tot mai mulți respondenți consideră în prezent că interconectivitatea este factorul principal, în timp cel alții consideră astăzi că opacitatea/complexitatea, rolul în politica monetară sau riscul de concentrare reprezintă factorul cheie.
Printre factorii clasați pe locul al doilea, interconectivitatea continuă să apară cel mai frecvent, însă mărimea, rata în schimbarea activității și riscul de concentrare au fost menționate printre cele mai importante de mulți respondenți, în timp ce vigurozitatea procesului de compensare și de plăți rămâne pe locul al treilea, urmată de interconectivitate.
Înainte de criză, vigurozitatea procesului de compensare și de plăți a fost considerată factorul principal în țările care au fost de părere că infrastructura financiară este probabil una sistemică (Fig. 3). Unii au considerat că mărimea este factorul cel mai important, în timp ce alții au clasat pe locul al doilea interconectivitatea. Un respondent a fost de părere că agențiile de rating dețin potențialul riscului sistemic în urma opacității/complexității produsului.
Nu există schimbări semnificative în ceea ce privește modul în care țările evaluează factorii care influențează importanța sistemică a infrastructurii de la declanșarea crizei. Cu toate acestea, un respondent este în prezent de părer că agențiile de rating au potențialul de a deveni sistemice.
2.5.2 Northen Rock
Criza curentă a subliniat canalele strâns legate ale riscului sistemic în sistemului financiar global. Unul dintre canalele originale ale riscului sistemic a apărut în urma utilizării în masă a vehiculelor de investiții speciale în situațiile extrabilanțiere (special investment vehicles – SIVs) care în general au fost finanțate de efecte de comerț pe termen relativ scurt, sponsorizate de băncile comerciale sau de investiții. Atunci când acestă piață s-a epuizat în urma unui declin puternic în încrederea pieței în măsura în care s-a intensificat și s-a răspândit în SUA criza creditelor imobiliare cu risc ridicat, instituțiile care s-au bazat pe finanțarea interbancară în vederea măririi leverage, au devenit vulnerabile, afectând alte instituții și piețe.
Studiu de caz 1: Northern Rock
Dificultățile întâmpinate de Northern Rock în toamna anului 2007 constituie un exemplu foarte bun pentru a ilustra cum poate riscul sistemic care cuprinde o instituție, piețe sau instrumente să fie condiționat de un mediu în schimbare. Evenimentul Northern Rock a demonstrat că soliditatea instituțiilor financiare într-un sistem financiar tot mai integrat și interconectat nu poate fi evoluat separat de evoluția piețelor de capital și de inovarea mijloacelor financiare. Situația a demonstrat și faptul că este de importanță maximă ca autoritățile naționale să aibă la îndemână un cadru viabil de soluționare a băncilor și să fie în stare să identifice situațiile sistemice din timp prin dezvoltarea abordărilor de evaluare.
Criza Northern Rock a fost declanșată de problemele de pe piațele financiare și în instrumente, iar instituția însăși a devenit un canal potențial de contagiune. Deși Northern Rock a fost clasat drept unul din cei șase grupuri bancare principale ai Marii Britanii (major British banking groups – MBBGs), majoritatea analiștilor de piață nu au considerat-o în esență ca o instituție sistemică din cadrul sistemului bancar al Marii Britanii, așa cum este de pildă cazul contrapartidelor sale din „Big Four”. Spre sfârșitul anului 2006, activele sale au cuprins mai puțin decât 2% din sistemul bancar al Marii Britanii (Fig. 5), fiind astfel unul dintre cei mai puțini concentrați în Europa (Fig. 5). Pe de altă parte a situației fiscale, totalul datorat de Northern Rock s-a ridicat la 2.5% din totalul MBBG (Fig. 6), în timp ce capitalizarea pe piața bursei spre sfârșitul anului 2006 a reprezentat în jur de 0.3% din totalul capitalizărilor de pe bursa Marii Britanii (Fig. 7).
Tranzacțiile Northern Rock au fost simple și transparente. Obiectivul activității sale a fost acordarea împrumuturilor imobiliare în scop locativ, și s-a împrumutat în cea mai mare parte de pe piețele interbancare pentru a-și finanța extinderea. Modelul său de finanțare și extinderea rapidă au fost binecunoscute și banca a fost în stare să-și diversifice sursele sale de finanțare și să-și mărească obligațiile până la un anumit nivel. În plus, Northern Rock dădea impresia că este bine capitalizat și a fost puțin expusă împrumutării fără garanții.
Cu toate acestea, în măsura în care criza prindea amploare, sprijinirea excesivă din partea Northern Rock pe finanțarea prin piețe interbancare mai volatile a devenit punctul lui Ahile. Finanțarea pentru plata datoriilor a Northern Rock a fost una dintre cele mai mari printre MBBG (Fig. 8), și chiar dacă dependența sa tot mai mare de finanțarea cu ridicata nu a fost un fenomen unic printre băncile Marii Britanii, amploarea cu care s-a folosit de această sursă de finanțare a reprezentat un caz nemaiîntâlnit (Fig. 9). Pe lângă folosirea vehiculelor de finanțare din situațiile extrabilanțiere, Northern Rock a ajuns dependent de finanțare interbancară pe termen scurt, ceea ce însemna că viza investori similari pentru ambele tipuri de finanțare. Prin urmare, Northern Rock a suferit un șoc puternic al lichidităților la începutul lunii august 2007, când criza creditelor ipotecare cu grad de risc ridicat din SUA a ajus și în Europa, determinând investitorii în efecte pe termen scurt și mediu să suspende finanțarea către această instituție.
Până la urmă, criza Northern Rock a rezultat din confluența particularităților specifice instituției și factorii externi, ceea ce a generat o problemă potențială sistemică pentru stabilitatea financiară a Marii Britanii. Printre mai relevante caracteristici are interconectivității pot fi amintite:
Creșterea rapidă și rolul pe piața creditelor. Între 1997 și 2006, bilanțul consolidat al Northern Rock a crescut de șase ori, ajungând la o valoare a activelor de 101 miliard de lire sterline, ajungând astfel pe poziția al cincilea în ceea ce privește acordarea creditelor ipotecare în Marea Britanie. Activele sale au cuprins în cea mai mare parte împrumuturi garantate pe imobile locative.
Mărimea expunerii la piață și la instrumente. Northern Rock s-a bazat puternic pe piețele extrabancare, și anume pe securitizare și pe obligații garantate pentru finanțarea sa, ceea ce însemna că orice dislocare a acestor piețe și pierderea încrederii în instrumente ar rezulta în stoparea efectivă a accesului său la sursele cheie de finanțare. Mai mult, de obicei finanțarea extrabancară se realizează mai dificil și mai costisitor în timpul disfuncțiunilor specifice companiei sau în timpul tulburării pieței.
Necorelarea scadențelor. În timp ce Northern Rock a avut oarecare succes cu creșterea scadenței finanțării sale înainte de criză, au presupus că vor avea acces în mod regulat și în continuare la sursele de finanțare pe termen lung. Astfel s-au acordat credite ipotecare în baza prezumției că vor avea acce la finanțare pe termen lung prin activitatea normală de securitizare. Însă în septembrie 2007 piețele de finanțare pe termen lung au fost închise pentru Northern Rock.
Corelarea piețelor activelor. Contagiunea crizei creditelor ipotecare cu grad de risc ridicat din SUA, care s-a extins până la urmă pe piața financiară globală sța manifestat pentru prima dată în Europa la instituții financiare germane și franceze la începutul lunii august. În măsura în care piețele globale de creditare și cele monetare s-au deteriorat și au afectat puternic încrederea investitorilor, a urmat și piața locativă garantată cu ipoteci, având consecințe foarte severe asupra capacității Northern Rock de a obține finanțare. În mod independent, problemele de lichiditate care au afectat circuitele ABCP, de obicei investitori de încredere ai Marii Britanii, au fost agravate de declinul marcat în solicitarea acestor instrumente.
Concentrarea pe o piață de finanțare cheie. În timp ce Northern Rock a depins în mare parte de piața valorilor mobiliare, și opusul era valabil: piața valorilor mobiliare a Marii Britanii a fost în mare parte concentrată pe valorile mobiliare ale Northern Rock, ridicându-se la peste 17% din emisiunile RMBS ai emitenților din Marea Britanie în prima jumătate a anului 2007. Astfel, probleme întâmpinate de Northern Rock au subliniat problemele similare cu care s-au confruntat și alte bănci care s-au sprijinit puternic pe finanțarea extrabancară, atunci când aceste piețe se aflau deja sub stres semnificativ. Altfel spus, criza mediatizată a Northern Rock, un actor major pe piața valorilor mobiliare a generat probleme și pentru alte bănci cu structuri de finanțare similare, în acest caz, prin deducere.
2.5.3 Lehman Brothers
Lehman Brothers Holding Company (LBHI) a fost a patra bancă de investiții ca mărime în SUA. La data de 15 septembrie 2008 a declarat stare de faliment.
Cauzele directe ale falimentului. Bonitatea prezumată Lehman s-a deteriorat continuu în anul 2008, ceea ce a redus capacitatea sa de tranzacționare, având în vedere activitatea sa extinsă cu instrumente derivate și un bilanț substanțial fundat de pe piețele repo și din activitatea sa extinsă cu instrumente derivate, ceea ce avea nevoie de rating de credit puternic pentru efectuarea tranzacțiilor. După o scurtă suspendare în luna martie după preluarea de Bear Sterns, aranjată de New York Federal Reserve, marja swap-urilor pe risc de credit a Lehman’s a început din nou să se extindă, ajungând la 350 de puncte de bază spre sfârșitul lunii august, cu aproape 200 de puncte de bază mai mult decât la începutul anului. Compania a început să-și piardă afacerilor, iar contrapartidele instrumentelor derivative solicitau repartizări colaterale mai mari. Pânp la urmă, după ce la data de 9 septembrie firma a raportat o pierdere mai mare decât așteptată pentru al treilea trimestru, scăderea ratingului părea iminentă, iar marja swap-urilor pe risc de credit a crescut la 500 de puncte de bază în câteva zile. Banca nu a reușit să-și găsească un partener în zilele ce au urmat, iar banca sa de compensare, JPMorgan a întrerupt finanțarea acordată. New York Federal Reserve nefiind dispusă să acorde finanțare, Lehman a declarat faliment la data de 15 septembrie 2008, în ciuda faptului că era bine capitalizată conform criteriilor de reglementare a capitalului.
Cauza de fapt a falimentului. Lehman a suferit un fel de panică bancară – cu excepția faptului că nu a fost o ieșire a deponenților persoane fizice, și mai mult a creditorilor insituționali, care îi furnizau finanțarea colaterală overnight. Participanții pieței au opinii diferite cu privire la întrebarea dacă Lehman a intrat în insolvență sau s-a confruntat cu o criză de lichiditate, însă mărimea pierderilor pe datoria de prim rang (în prezent comercializate cu 15 cenți pe un dolar) par să indice că nu putem exclude insolvența. Principalel două moticve pentru care creditorii repo și-au retras liniile de credit overnight sunt următoarele:
Incertitudine cu privire la valoarea activelor: având în vedere deterioarea piețelor imobiliare, investitorii au început să se îngrijoreze pentru calitatea împrumuturilor/obligațiunilor comercială garantate cu ipotecă. Într-adevăr, în timp ce în cărțile companiei valoarea acțiunilor comune la sfârșitul celui de-al doilea trimestru era încă o sumă robustă de 29 miliarde de dolari, valoarea de piață a scăzut sub 4 miliarde de dolari după anunțarea venitului celui de-al treilea semestru, după ce investitorii s-au exprimat sceptici cu privire la valoarea activității continuate. [Trebuie să avem în vedere că participațiile lor erau finanțate pe piețele repo și CP și astfel valorile pe piață erau esențială pentru asigurarea contrapartidelor.]
Lipsa unui plan coerent de recapitalizare: După destrămarea Bear Stearn, în general s-a recunoscut necesitatea unui plan agresiv de recapitalizare pentru Lehman. Într-adevăr, compania a strâns capital după al doilea trimestru, însă a suprins piața cu deprecieri peste măsura așteptărilor atât în trimestrul al doilea, cât și în al treilea, nerealizându-se în plus nici unul dintre infuziile strategice de capital planificate.
De ce s-a dovedit a fi sistemică?
Extins: Lehman Brothers era a patra bancă independentă de investiții a Statelor Unite în ceea ce privește mărimea. Bilanțul net consolidat de 340 miliarde de dolari (raportat la totalul activelor de 600 miliarde de dolari) la sfârșitul trimestrului al doilea din anul 2008 comparat cu totalul bilanțului tranzacționării valorilor înregistrate în SUA de aproape 3000 miliarde de dolari. Instituția a fost una dintre cele mai mari cinci operațiuni cu venit fix ai Statelor Unite și a fost unul dintre cei mai mari inițiatori ai valorilor mobiliare garantate cu credit ipotecar sub marcă proprie, atât în domeniul locativ, cât și în cel comercial.
Leverage: Leverage net și gros al Lehman (active împărțite pe acțiuni comune) la sfârșitul celui de-al doilea trimestru al anului 2008 erau de 13, respectiv de 24. Acesta încă se încadra în limitele tranzacțiilor tipice, poziția precară a capitalului la Lehman fiind cauzată de mărimea redusă a rezervei de capital care să absoarbă pierderile determinate de deținerea de active sensibile la credite. Mai precis, spre sfârșitu celui de-al doilea trimestru, deținerea combinată a activelor de rang 3 și de valori de rangul 2 garantate cu credit ipotecar a ajuns de trei ori mai mare decât capitalul comun. Acest lucru a însemnat că o reducere cu 25% în valoarea acestor active și fonduri ar fi epuizat capitalul.
Necorelarea scadențelor. Aproape 62% din totalul obligațiilor erau pe termen scurt (în cea mai mare parte acoperite prin finanțare repo, bani lichizi din partea clienților în conturi de brokeraj principal, respectiv prin debitul rulat în decursul unui an), în timp scadența medie a activelor a fost mult mai mare. Spre deosebire de băncile comerciale tipice, unde finanțarea pe termen scurt se face în cea mai mare parte în forma de depozitelor populației garantate FDIC, care sunt „lipicioase”, 110 de contrapartide diferite au oferit 247 de miliarde de dolari în finanțare repo pentru Lehman, iar 6 contrapardie au oferit peste 10 miliarde de dolari fiecare, toți având posibilitatea să se retragă rapid dacă simțeau că sunt probleme. În acest caz, ar fi fost nevoie să vândă activele garanție pe piețele nelichide la prețuri de lichidare.
Interconectivitatea
Expunerea derivativelor: Spre sfârșitul celui de-al doilea trimestru, Lehman a avut venituri nete nerealizate de aproape 46 miliarde de dolari și pierderi nete nerealizate de 26 de miliarde de dolari în poziția derivativelor sale.2. Acest lucru a însemnat că prăbușirea Lehman a expus contrapartidele sale la pierderi pe pozițiile deschise ale instrumentelor derivative care nu au fost garantate.
Broker principal: Lehman a fost un broker principal major în asigurarea facilităților de compensare și de finanțare (în general fonduri speculative). Făcând parte din acordul de finanțare, valorile oferite drept garanții puteau fi vândute sau realocate până la un anumit procent la latitudinea Lehman, ceea ce de multe ori s-a și întâmplat. După prăbușirea Lehman, un număr de clienți nu au mai avut acces la valorile lor mobiliare, ceea ce a avut un efect advers asupra abilității lor de-și gestiona portofoliile în perioada puternic volatilă care a urmat. În urma prăbușirii Lehman, investitorii în valori mobiliare din Marea Britanie și-au retras sau au pus limite în ceea ce privește permisiunea de a împrumuta sau realoca, rezultând într-un de-leverage drastic al brokerajului și al tranzacționării, respectiv în bilanțul împrumutului valorilor mobiliare.
Efectul asupra fondurilor mutuale de pe piața monetară: Datoria Lehman a fost deținută de alți intermediari financiari, respectiv de câteva fonduri mutuale de pe piața monetară. În timp ce acest fonduri nu trebuie să-și evalueze portofoliul lor de valori mobiliare la valoarea pieței (permițându-le astfel să-și mențină NAV aproape de 1), un eveniment de falimentare solicită recunoașterea pierderilor asupra portofoliului. Din moment ce NAV al Rezervei principale de fonduri, una dintre piețele monetare consolidate, a scăzut sub 1, a cauzat o panică generală asupra celor peste 3.5 bilioane de dolari în conturi de pe piața monetară, afectând puternic piețele repo și cel al efectelor comerciale care se bazează propenderent pe această piață.
Deținerea activelor riscante: La fel ca alte bănci mari de investiții, Lehman a avut poziții puternice în domeniul împrumuturilor imobiliare și a valorilor mobiliare, precum și în domeniul împrumuturilor leverage către întreprinderi. Activitatea forțată de deleverage în cursul anului 2008 din cauza problemelor de adaptare a capitalului a contribuit la scăderea prețurilor acestor valori mobiliare, agravând pierderile pe piață și a altor firme.
Impactul Volkers Rule
Pierderile masive cauzate de JPMorgan Chase (mai 2011) prin acoperirea poziției sale împotriva instrumentelor derivate a atras atenția din nou asuora Volcker Rule și asupra întrebării din partea analiștilor dacă instituțiile sistemice financiare importante (SIFI) sunt prea mari pentru faliment. Au fost întrebări și cu privire la strategia de acoperire a firmei, respectiv cu privire la definirea activității de acoperire.
Reprezentanții industriei din Asia au sugerat că pierderile în acoperire în valoare de 2 miliarde de dolari de JPMorgan ar putea stimula autoritatea de reglementare să confirme Volcker Rule, pe motiv că ar aduce beneficii SIFI. Reglementarea denumită Paul Volcker după fostul președinte al Rezervei Federale, face parte din the Dodd-Frank Wall Street Reform and Consumer Protection Act și propune separarea activității de negociere pe cont propriu de activitatea bancară comercială. A adus argumente în special împotriva investirii în instrumente derivative sau a folosirii derivativelor drept acoperirea investițiilor. Această reglementare a fost însă întâmpinată cu puternică rezistență din partea mai multor mari instituții financiare globale.
Cazul JPMorgan a demonstrat industriei că trebuie să monitorizeze de-aproape tranzacțiile cu instrumente derivative extrabursiere într-o perioadă în care sunt iminente noile reglementări de guvernare a industriei.
2.5.4 AIG
Criza AIG a fost una de natura sistemică din cauza mărimii, complexității și interconectivității firmei. AIG a fost un conglomerat financiar global și cel mai mare asigurator din SUA, ajungând în anul 2007 să fie o instituție complexă și finanțatoare cu efect de levier, care a fost implicată nu doar în asigurări, ci și în furnizarea serviciilor financiare în domeniul gestiunii riscurilor și a piețelor de capital, participând în multe sectoare ale pieței ipotecare a SUA.3 Mulți dintre cei mai mari formatori de piața instrumentelor derivative au avut expuneri mari a contrapartidelor la gama extraordinară de cuprindere a AIG, iar spectrul activităților tranzacționale al AIG confirmă statutul său de instituție sistemică importantă.
Leverage din instrumente derivative și expunerea la riscul comun al pieței locative al SUA prin activitățile sale financiare diferite au reprezentat vulnerabilitățile principale ale AIG. Criza AIG a fost adânc ancorată în parierea unilaterală pe piața locativă. Companiile de asigurare ale AIG au crescut până au devenit un investitor major al pieței creditelor ipotecare subprime al SUA. AIG s-a sprijinit și pe ratingul său de credit de AAA în vederea protejării activității de tranzacționare financiară axată pe instrumente derivative. Mai precis, AIG a vândut cantități mari de swap pe risc de credit neacoperit, protecție, și anume tranșe CDO preferențiale speciale („super senior”) cu expunere concentrată pe piața locativă. AIG a vândut swap pe risc de credit pe CDO și pe CLO garantat de expunerea corporativă. În plus, AIG a investit mult în garanții în numerar din programul său de împrumuturi în valori mobiliare garantate cu credite ipotecare subprime.
Riscurile la AIG au fost declanșate de pierderile rezultate în urma expunerii sale la piața locativă SUA, respectiv presiunile de lichidități ce rezultă de aici. Aceste pierderi au rezultat în reducerea rezervelor sale de capital. În plus, AIG a trebuit să prezinte garanții pentru contractele sale existente CDS, a căror valoare a fost legată de piața locativă. Din cauza acestei presiuni pe bilanț, agenții de rating precum Standard & Poor's și Moody's Investors Service au scăzut ratingul AIG de la nivel AA la nivel A la data de 15 septembrie 2008. Scăderea ratingului a provocat prezentarea garanțiilor suplimentare în portofoliul CDS al AIG4. Acest lucru a fost cauzat de solicitarea de bani lichizi din partea contrapărților care au participat în programul de împrumut a valorilor mobile al AIG. AIG a avut nevoie urgentă de lichidități pentru a evita falimentul.
Cu ajutorul deplin al Trezoreriei SUA, Banca rezervelor federale din New York (Federal Reserve Bank of New York – FRBNY), AIG a primit o facilitate de creditare de urgență de 85 miliarde de dolari. Guvernul SUA a decis că falimentul AIG ar fi provocat riscuri inacceptabile sistemului financiar, mai ales având în vedere incertitudinea pronunțată a piețelor la momentul respectiv. Un faliment de asemenea amploare ar fi deținut potențialul să ducă la risc sistemic care s-ar fi materializat în întregul sistem financiar.
Falimentul AIG ar fi putut să aibă efecte adverse extinse asupra piețelor financiare, influențând puternic economia. Canalele principalel ale riscului sistemic au fost (i) impactul potențial asupra creatorilor de politici de asigurări, care s-ar fi confruntat cu o incertitudine pronunțată cu privire la statusul solicitărilor proprii în cazul în care AIG ar fi declarat faliment; (ii) impactul potențial asupra administrației locale și centrale care au împrumutat peste 10 miliarde de dolari la AIG; (iii) impactul potențial asupra muncitorul având în vedere că pentru planurile de pensii prin contribuții s-au achiziționat asigurări de la AIG în valoare de 40 miliarde de dolari împotriva riscului ca valoarea fondurilor lor să scadă; (iv) impactul potențial asupra băncilor globale și asupra băncilor de investiții, a căror expunere combinată la împrumuturi, linii de credit și instrumente derivative (incluzând CDS și contracte asemănătoare de asigurare) au depășit 50 de miliarde de dolari; (v) impactul potențial asupra fondurilor mutuale de pe piața monetară și pe alte piețe care au deținut aproape 20 de miliarde de dolari în efecte comercial de la AIG; și (vi) contagiunea indirectă care ar fi rezultat într-o criză a companiilor de asigurare la nivel mondial (având în vedere că majoritaeta tranzacțiilor de asigurare a AIG au fost conduse în afara SUA), criza planurilor de pensii prin contribuții, criza fondurilor mutuale de pe piețele monetare și criza marilor instituțiilor financiare globale. Toate aceste ar fi putut genera o criză financiară severă, urmând declararea falimentului de către Lehman Brothers numai cu o zi înainte.
Magnitudinea interconectivității directe AIG cu participanții piețelor financiare cheie poate fi măsurată prin plățile pe care AIG a efectuat către contrapartidele sale după 16 septembrie 2009. AIG a prezentat garanții de 22.4 miliarde de dolari pentru contrapartidele sale de credite cu instrumente derivative, în vederea garantării schimbărilor în valoarea de piață a CDS pe care AIGFP le-a depreciat (în plus față de garanțiile postate deja de AIG înainte de asistența primită din partea autorităților). Contrapărțile AIG au primit la rândul lor 27.1 miliarde de dolari în plăți lichide de la Maiden Lane III în schimbul achiziționării CDS multi-sector subiacente unor CDS, respectiv în schimbul rezilierii anticipate a acestor CDS. În spiritul acordurilor de împrumutare a valorilor mobiliare, AIG a plătit 34.7 miliarde de dolari în bani lichizi către contrapartidele sale în schimbul returnării valorilor mobiliate împrumutate de AIG.
Pe lângă efectele expunerii, preocupări majore au existat cu privința efectelor indirecte ce ar fi urmat după falimentul AIG. Lehman Brothers a declarat faliment cu o zi înainte de salvarea AIG, provocând o criză a fondurilor de pe piața monetară și tulburări majore pe piața efectelor de comerț. Falimentul AIG în aceste circumstanțe ar fi agravat probleme existente pe piața monetară, contribuind astfel la intensificarea crizei care era deja severă. Mai multe disfuncții pe piața creditelor ar fi prezentat costuri inutile pentru sectorul real.
Concluzii
Cele mai importante concluzii ale abordării BCBS:
O rezervă a rezervelor („buffer-on-a-buffer”). Comisia și-a păstrat abordarea de „buffer-on-a-buffer” în deteminarea plasei de siguranță în vederea întăririi rezistenței SIFI la șocuri financiare și economice și prin urmare să reducă probabilitatea falimentului. Mai mult capital absoarbe mai multe pierderi în periode mai dificile; cu toate acestea, abordarea de „numere magice” (‘magic number’) promovează o mentalitate de simplă bifare, în locul sprijinirii managementului de risc proactiv. Prevererile ridicate ale Pilonului I pentru SIFI subminează în cazul managementului băncii necesitatea gândirii critice cu privire la managementul riscului, în timp ce abordările nediferențiate (‘one-size-fits-all’) prezintă o abordare agnostică a surselor și concentrațiilor riscului chiar dacă băncilor sunt divizate în tranșe în funcție de importanța sistemică.
Capitalul de calificare: Comisia va continua să verifice capitalul contingent și să sprijine folosirea capitalului contingent în vederea satisfacerii criteriilor naționale ridicate, cum este de pildă cazul Elveției, sau cum este cazul recomandării UK Independent Commission on Banking. Cu toate acestea, G-SIB vor fi obligate să satisfacă criteriile suplimentare de absorbție mărită numai prin credit comun de rangul 1 (CET1). Estimarea noastră cu privire la volumul capitalului altul decât cel de bază, emis în de bănci pe plan global ajunge prezent la 1.4–1.8 bilioane de dolari, iar majoritatea acestora, dacă nu chiar toate, vor trebui refinanțate pentru a satisface criteriile de eligibilitate Basel III. Conform estimărilor noastre va fi nevoie în jur de 1 bilioane de dolari pentru refinanțarea sub forma acțiunilor ordinare pentru a satisface cerințele CET1, lăsând 400–800 miliarde de dolari pentru o refinanțare posibilă sub forma capitalului contingent. Există o gamă largă a problemelor care trebuie discutate înainte ca capitalul contingent să devină realitate. Pentru o prezentare detaliată a se vedea ‘The trillion dollar question: can bail-in capital bail out the banking industry?’, publicat în seria ‘Basel III and beyond’.
Costurile economice: Băncilor le stau la dispoziție mai multe opțiuni pentru a satisface criteriile noi de absorbție a capitalului. Aceștia includ venituri capitalizate reținute (asumând că profitabilitatea este menținută), strângerea de capital nou sau reducerea activelor ponderate de risc (risk-weighted assets – RWAs), ceea ce înseamnă reducerea activității de tranzacționare și de împrumut. Probabil că băncile vor continua să încerce să împrumute în afara bilanțului, fie prin ajutarea companiilor să emită obligații, fie prin securitizare. Suprataxa pe capital ar putea să aibă prin urmare efecte adverse, nu doar în ceea ce privește returnarea capitalului la aceste bănci, dar și în ceea ce privește furnizarea și stabilirea prețului pe credite în economia globală. În principiu, suprataxa penalizează băncile pentru diversificarea geografică și peste liniile de activitate a profilului de riscuri și și de active. O consecință neintenționată ar putea fi astfel reducerea stabilității financiare. Băncile vor fi nevoite să-și verifice strategiile pe termen lung și să evolueze produsele în funcție de geografie, în vederea deciderii de unde pot obține venituri adaptate. Astfel se creează posibilitate unor ieșiri din liniile de activitate și/sau piețe geografice specifice, ceea ce, la rândul său, poate să ducă la deteriorarea sistemului național bancar, deoarece alte bănci (non-globale) s-ar putea să nu dispună de scara, infrastructura sau capacitatea de absorbție a veniturilor pentru a satisface nevoile pieței în privința furnizării de servicii. În mod alternativ, ieșirile ar putea cauza ridicarea prețurilor pentru anumite servicii oferite de un furnizor național sau creșterea afacerilor în segmente fără reglementare (sistemul bancar paralel). Luând în considerare toate acestea, putem afirma că reglementarea G-SIB aduce incertitudini în procedura planificării și tranzacționării pentru bănci într-un moment în care acestea oricum se confruntă cu multe reglementări noi și cu un mediu economic global solicitant.
Lichidități: Comisia arată că G-SIB se bucură de privilegii de finanțare, în timp ce un faliment ar putea aduce disfuncții activităților de bază pe care le execută, cum sunt de pildă plățile, rezultând în „efecte externe negative” semnificative. Acest lucru sugerează că ar trebui în continuare să ne preocupăm pentru practicile de managementul riscului lichidităților fie ele în orice cadru privind politica SIFI. Atât capitalul, cât și lichiditatea reprezintă o protecție împotriva șocurilor financiare și economice, și prin urmare, un mix de politici integrate ar fi mai adecvat. Dislocarea piețelor în timpul crizei din 2008 a fost declanșată de criza lichidităților (necorelarea finanțărilor) ceea ce a atras după sine nevoia de salvare a instituțiilor. Chiar și astăzi, mai degrabă probleme de lichiditate sunt la baza crizei datoriei suverane din zona euro decât problemele privind solvența iminentă, deoarece băncile au redus bilanțul și au început să acumuleze capitul în vederea satisfacerii anticipate a framelului Basel III.
Standardul lichidității introdus în framelul Basel III a atras după sine critice severe a industriei, deoarece măsurătorile nu iau în calcul modelele diferite de afaceri de care dispun băncile, nici poziția lor pe piață, impunând de fapt un standard nediferențiat (‘one-size-fits-all’). Criterii diferențiate de lichiditate pentru băncile sistemice importanet – o abordare adaptată deja de legiuitorul elvețian pentru cele mai mari două bănci ale țării – ar putea îmbunătăți rezistența, mai ales în ceea ce privește gestiunea în timp a crizei și autoritățile de supraveghere.
Rezerve de capital vs. soluționare. În gestionarea riscului sistemic prezentat de G-SUB, ar trebui să acordăm aceeași atenție și criteriilor suplimentare de absorbție a pierderilor și a planurilor de soluționare, implementarea celor din urmă începându-se în 2012. Comisia s-a distanțat însă de abordarea elvețiană propusă, aceea de a acorda un rabat de capital la suprataxa sistemică, dacă banca poate să demonstreze că și-a mărit în mod semnificativ solvabilitatea, peste standardele minime. Poate în măsura în care mai multe jurisdicții adoptă elementele cheie FSB privind regimurile de soluționare eficientă, respectiv vor fi validate acorduri transfrontaliere, putem să ne așteptăm ca soluționarea să devină factorul cheie în analiza comparativă SIFI (și a băncilor în general), alți indicatori pierzându din relevanță. Comisia a fost de acord să revizuiască problema dacă se constată că s-au făcut progrese, mai ales în Uniunea Europeană, cu privire la probleme precum sistemul comun de supraveghere, un cadru decizional comun și împărțirea sarcinilor.
Legătura cu Pilonul 2: Comisia interzice în mod explicit folosirea criteriilor suplimentare de absorbție a pierderilor pentru a satisface criteriile Pilonului 2 privind alte riscuri (de exemplu rate de dobândă și riscul concentrării). Potențialul de care dispun majoritatea G-SIB de a avea o rată minimă CET1 până la 9.5% [4.5%CT1 + 2.5% rezervă de conservare + 2.5% criterii suplimentare de absorbție pierderilor] s-ar putea dovedi mai relevante decât procesul planificare a rezervei de capital al Pilonului 2. În general, abordarea bazată pe indicatori, criteriile prestabilite pentru băncile fiecărei tranșe, respectiv consecințele nerespectării criteriilor alcătuiesc un cadru ferm al politicii de reglementare a G-SIB sub abordarea Pilonului 1 din Basel III.
Mediu echitabil: Așa cum este cazul cadrului Basel III, despre care Comisia a afirmat explicit că trebuie considerată standardul minim, criteriile suplimentare de absorbție a pierderilor reprezintă un minimum global. Comisia nu exlude opțiunea ca jurisdicțiile din țara de gazdă a filialelor G-SIB să apliced criteriile la nivelul entității legale individuale sau la nivelul consolidat în cadrul jurisdicției în cauză. La fel, autoritățile naționale de supraveghere sunt încurajați să adopte reguli pentru băncile sistemice identificate, importante pe piața internă. De fapt, în mai multe jurisdicții cum este SUA, Elveția sau Marea Britanie au fost identificate băncile care sunt sistemic importante pe plan local și/sau au fost adoptate reguli specifice cu privire la aceste bănci.
De pildă, în spiritul Dodd-Frank în SUA băncile cu active peste 50 miliarde de dolari pot fi clasate drept bănci sistemice importante. SUA, Elveția și Marea Britanie au introdus reglementări interne cu privire la recuperarea obligatorie și planurile de soluționare ale băncilor înainte de anunțul făcut de G-20. Prin urmare, cel mai important pentru o bancă este să înțeleagă cum sunt aplicate aceste reguli în jurisdicții diferite, care sunt termenele de conformare și cum trebuie să dezvolte strategi în conformitate.
Transpunerea. G-SIB și băncile sistemice importante la nivel național de obicei operează în medii competitive și în infrastructuri de piață diferite. Din acest motiv este nu este posibilă să se ia și să se tranpună metodologia de evaluare pentru G-SIB, respectiv măsurile importanței sistemice în vederea identificării băncilor sistemice importante în cadrul pieței interne. Însă, în opinia noastră, obiectivele dezvoltării regimurilor de soluționare a băncilor – ceea ce permite băncilor să declare faliment fără să genereze disfuncții majore pe piața internă și fără să fie nevoie de sprijin public – art putea fi însă ușor transpuse.
Hazardul moral: Rularea unei abordări bazate pe o formulă și desemnarea precisă a băncilor care constituie G-SIB (sau care sunt sistemic impotante pe piețele locale) ar putea să reziste la obiectivele generale de a reduce hazardul moral și de a oferi stimulenți băncilor ca să-și reducă importanța în timp. Paralel cu pierderea ambiguității conform căreia băncile sunt sau nu importante sistemic, și cu percepția pieței că aceste bănci sunt supuse unui scrutin mai profund din partea mai multor organe de reglementare, este posibil să crească încrederea clienților, contrapartidelelor și a investitorilor în aceste bănci, un lucru care la rândul său ar putea ajuta în menținerea sau oținerea avantajelor la creditare.
Lipsa de imparțialitate sistemică. Scăderea și reducerea unor activități ai G-SIB ar putea să însemne în mod teoretic fragmentarea acestor activități și transferul lor la participanți mai mici. Însă acest lucru nu generează în mod automat o diversificare mai bună și nici o mai bună rezistență a sistemului. Dimpotrivă, băncile mai mici și care dispun – în unele cazuri – de insuficientă infrastructură de a gestiona tranzacții complexe și riscurile aferente, ceea ce poate rezulta în daune colaterale.
Probleme la mai multe bănci mici cu profil similar de risc pot să transforme sistemice (‘systemic in a herd’) și poate rezulta totuși într-o criză sistemică. Criza economiilor și a împrumuturilor pe piața din SUA în perioada 1980–1990 este un bun exemplu în acest sens.
Concluzia finală cu privire la cele discutate mai sus este că știm sigur până la ce nivel celular au ajuns problemele: până la contribuabili. Putem să închidem discuția dacă o instituție este prea mare să dea faliment, sau putem avea o soluție reală și viabilă după ce a fost propusă o listă cu reglementări și cu planuri de soluționare? Ca să oferim un răspuns la aceste întrebări: este dificil să ne pronunțăm. Trebuie să înțelegem că nici o soluție nu vine fără efecte secundare, iar efectele secundare sunt în general negative, prin urmare pentru un caz concret, efectele vor fi evaluate mai mult sau mai puțin din punctul de vedere al costurilor economice și al limitării hazardului moral. Băncile care au fost incluse pe lista G-SIB dispun de diferite opțiuni de implementare a criteriilor de absorbție a pierderilor. Dacă dorim să-i trecem scurt în revistă: reducerea activelorm ponderate pe risc ceea ce va influența activitatea de tranzacționare și cea de împrumut (afectând până la urmă contribuabilul), efecte care cu siguranță se vor regăsi în prețul creditelor. Băncile vor fi nevoite să-și evalueze portofoliile și liniile de activitate de peste hotare, care au fost stabilite inițial cu scopul de a diversificare portofoliile în vederea asigurării stabilității financiare, pe de altă parte însă reglementările impuse de importanța riscului sistemic determină băncile să-și schimbe regulile privind politicile în cauză. Toate aceste impacte pot genera prețuri mai mari pentru produse care se mai pot obține prin băncile cu activitate transfrontalieră și trebuie asigurată de una locală, care s-ar putea să nu dispună încă de infrastructura suficient de dezvoltată pentru a asigura aceste servicii și pot să ducă la dezvoltarea sistemului bancare paralel care nu este reglementat.
O altă posibilitate este capitalizarea rezultatelor reportate (cu prezumția că există profitabilitate) sau strângerea de nou capital, cu efecte indiscutabile asupra acționarilor.
Obiectivul principal al acestor reglementări a fost la început reducerea hazardului moral, formulele oferite având scopul de a oferi mai multă transparență pe piață, după ce au fost stabilitate în mod foarte clar care sunt criteriile pentru desemnarea celor mai importante bănci sistemice iar acest lucru poate fi de ajutor până la urmă în asigurarea mărită a băncilor și a activităților conduse de acestea.
Inițiatorii de politici și-au îndreptat deja atenția către alte sectoare, cum ar fi cel al asigurărilor. Asociația Internațională de Supraveghere a Asiguratorilor (International Association of Insurance Supervisors – IAIS) a lucrat la dezvolarea unei metodologii pentru a identifica asiguratorii sistemici globali, respectiv mijloacele politicii de a reduce importanța acestor asiguratori, publicând și o listă cu nouă instituții importante emitente de asigurări (G-SII) în iulie 2013. În 2014, Organizația Internațională a Comisiilor de Valori Mobiliare (International Organization of Securities Commissions – IOSCO) a dat spre consultare publică documentul cu titlul Assessment Methodologies for Identifying Non-bank Non-insurer Global Systemically Important Financial Institutions (NBNI G-SIFIs), încercând să răspundă prin reglementările prezentate la întrabarea dacă există instituții financiare prea mare să dea faliment.
(iii) instrumente ale lichidității, în vederea limitării riscurilor de finanțare
Aceste trei seturi de instrumente pot să se consolideze și să se completeze în mod reciproc în vederea gestionării riscurilor acumulate în timp.
Rezerve de capital anticiclic. Rezerve de capital anticiclic (CCB) vor fi disponibile în mai multe țări prin implementarea Basel III. Avantajul CCB este că poate fi activat să mărească rezintența sistemului la o gamă largă de șocuri. Se așteaptă ca lansarea rezervei să elimine criza creditelor prin reducerea stresului asupra băncilor de a reduce nivelul efectului de levier în timpul stresului financiar. În timp ce încă se experimentează cu aceste instrumente, exerciții de simulare indică că activarea CCB ar fi putut rezulta din mărirea creditelor în raport cu PIB cu mult înainte de declanșarea crizei din Irlanda și Spania, asigurând rezistență sporită și complementând provizioanele dinamice în cazul Spaniei. Însă CCB reprezintă un instrument brut, aplicat în mod uniform la toate expunerile și probabil ar reacționa prea încet la riscurile de acumulare din segmentele specifice ale pieței creditelor. În plus, acolo unde băncile păstrează rezerve peste limita minimumului sau pot să obțină capital ușor prin venituri solide, activarea rezervei nu ar încetini în mod vizibil creșterea generală a creditului.
Cerințele sectoriale privind activele: Creșterea în dimensiunea a riscului de împrumut pentru anumite segmente ale pieței de credit pot completa CCB. În principiu, o creștere vizată în dimensiunea riscului poate fi aplicată tuturor categoriilor de împrumuturi, în cazul cărora creșterea puternică a creditului oferă motive pentru îngrijorare. Acesta poate include credite ipotecare, credite de consum nesecurizate cum sunt segmente specifice ale creditării din Brazilia și Turcia, precum și împrumutul corporatist sau segmente specifice corporatiste, cum este de exemplu împrumutul acordat pentru imobile cu scop comercial, cum s-a propus în Regatul Unit (document de fond). Este de așteptat ca o creștere în dimensiunea riscului să crească ratele dobânzii în cazul împrumului în sectorul vizat, fiind posibilă și o creșter a rezistenței celor care acordă împrumuturi la deteriorarea calității creditului.
Relațiile LTV și DTI Experiența internațională justifică atenția deosebită acordată instrumentelor care pot limita vulnerabilitățile pieței imobilelor locative. În mai multe țări s-a constatat că după derularea unei măriri în ceea ce privește cerințele de capital la acordarea creditelor ipotecare, creșterea creditului poate fi limitat în cazul în care creșterea substanțială a prețului activelor cât și în cea a creditelor alimentează una pe cealaltă (de ex. cum este cazul lui Israel, Corea). Acest fenomen sugerează utilizarea unor instrumente adiționale care să aibă efect asupra cererii de credit și care să consolideze în mod direct rezistența împrumutaților la șocuri.
Raportul LTV introduce un plafon al volumului unui credit ipotecar, raportat la valoarea imobilului, impunând un minimum pentru avans.
– Un raport DTI restrânge dimensiunea unui credit ipotecar la o sumă fixă a veniturilor familiei, eliminând astfel creșterile prea mari și imposibile de achitat în datoriile familiei.
Cercetările existente (trecute în revistă în documentul de fond) sugerează că aceste instrumente pot reduce feedbackul între credite și prețuri în creștere, și pot să îmbunătățească rezistența la șocuri, reducând astfel deficiențele la rate și valori de recuperare mărite atunci când se va redresa piața imobiliară. Este însă posibilă și o interpretare a acestor mijloace ca fiind prea agresive, și atunci este nevoie de calibrarea lor pentru aplanarea efectului, de exemplu prin exceptarea de la aceste reguli a celor care cumpără pentru prima dată (cum este cazul Coreei, document de fond). Mai mult, există indicii că raportul LTV poate să aibă un efect destul de puternic asupra prețurilor imobiliare și asupra cererii agregate (IMF 2013b), ceea ce poate justifica abordarea treptată a restrângerii acestor rapoarte (cum este cazul Canadei și al Olandei).
Instrumente ale lichidității. Criza a scos la iveală costurile externale asociate cu finanțarea riscului lichidității (Perotti și Suarez, 2010; Shin, 2010a; Huang și Ratnovski, 2011) și a atras atenția asupra instrumentelor lichidității care reduc vulnerabilitățile generate de o creștere generală a prețurilor angro, finanțare pe termen scurt și FX. Aceste instrumente pot fi constrângeri bazate pe cantitate sau pe preț, orientate spre reducerea sprijinului pe finanțarea non-core vulnerabilă. În timp cel Basel III introduce măsuri prudențiale pentru reducerea riscurilor de finanțare (Liquidity Coverage Ratio and Net Stable Funding Ratios (NSFRs)), instrumentele adiționale pot fi adaptate condițiilor locale. Exemple în acest sens sunt taxa de stabilitatea macroprudențială din Corea și Core Funding Ratio (CFR), introdus în Noua Zeelandă, precum și stabilirea criteriilor de rezervă (de marijă) în scopuri macroprudențiale într-un număr de piețe emergente. Un alt beneficiu adițional al instrumentelor lichidității este efectul lor asupra creșterii împrumuturilor. Din moment ce finanțarea de bază, cum sunt depozitele populației, cresc încet, boomurile de credit deseori sunt finanțate din creșterea finanțării angro. Prin constrângerea acestui tip de finanțaer, instrumentele lichidității pot contribui la o reducerea creșterii generale a creditelor, completând astfel efectele rezervei și provizioanelor anticiclice și instrumentelor sectoriale.
Anexa :
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Model de Evaluare a Poziției de Bancă Sistemică în Contextul Bancar Internațional (ID: 118577)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.