Modalizare, Modalitate, Modalizator

Reînnoirea științifică, pe parcursul secolului al XX-lea, a majorității conceptelor de interpretare a lumii creează o altă viziune asupra omului, realității și relațiilor care îi unește. Din acest punct de vedere, modalitatea se impune ca o categorie de mare importanță pentru înțelegerea relației dialectice dintre subiect și realitate.

Interesul sporit față de această categorie se explică prin faptul că ține de elementele fundamentale ale teoriei lingvistice, literare și poetice, cum ar fi relația dintre subiect, discursul său și realitatea reprezentată. Modalitatea este recunoscută drept una dintre universaliile semantice: întrucât constituie un concept general-uman, se manifestă în toate limbile și își găsește exprimare în orice propoziție, ea este analizată de toate științele care țin de domeniul cognitivului. Modalitatea este o problemă pe cât de veche, pe atât de complicată, care a obținut, pe parcursul timpului, «une réputation bien établie d’obscurité» (Blanché, p.73).

Din timpurile apariției conceptului de modalitate în antichitate, pe când științele existau în formă nedezmembrată, și până astăzi când diferite aspecte ale modalității constituie obiectul de studiu al mai multor științe (filozofie, logică, gnoseologie, lingvistică, poetică), ea rămâne pe parcursul secolelor una din cele mai complicate, cele mai confuze și cele mai atractive probleme.

Într-adevăr, conceptul de modalitate abundă în semnificații diverse determinate de obiectul, scopul și direcția cercetării. Investigațiile individuale și colective, consacrate problemei în cauză demonstrează că nu există o soluționare univocă, unanim recunoscută, promițătoare să devină definitivă, în interpretarea modalității.

Dificultățile sunt provocate de lipsa unei teorii a modalității unanim acceptate, de înțelegerea diferită a naturii și a funcțiilor modalității, de definițiile ei axiomatice și polimorfe, de interpretarea caracterului ei complex, de conturul, nivelurile și semnificațiile sale multiple, de extensiunea variabilă a volumului său etc. – întru-un cuvânt, de întreg cercul de probleme referitoare la modalitate. Când în dezbatere se află o problemă atât de complexă, situată la intersecția diferitelor discipline, sporește rolul interpretării ei din perspectiva filozofică. Or dificultățile unei analize a modalității țin, în primul rând, de faptul că modalitatea nu a devenit obiect al cercetării filozofice și metodologice, ceea ce generează complicații în alte științe.

Caracterul eterogen al componenților planului conținutului și al formei de exprimare a categoriei modalității dau naștere la cele mai diverse interpretări ale acestui fenomen. În funcție de concepția generală și de sarcinile concrete de studiere, unii cercetători accentuează diverse aspecte ale modalității. A vorbi despre modalitate, nota A. Meunier într-un articol despre problema în cauză, înseamnă a te expune la neînțelegeri grave. Termenul este supraîncărcat de interpretări care rezultă, explicit sau nu, din logică, semantică, psihologie, sintaxă, pragmatică sau teoria enunțării. De aceea el trimite la diverse realități lingvistice (p.8).

Prin urmare, conceptul de modalitate «représente un champ très fertile dans la recherche actuelle» (Miclău, p. 94). Suntem convinși de faptul că diversitatea de opinii are proprietatea de a relativiza orice teză propusă care devine, în cel mai bun caz, doar alternativă. Majoritatea cercetătorilor care tratează problema modalității subliniază că este vorba despre un domeniu deosebit de greu pentru a-l contura și prezintă punctul de vedere pe care-l consideră ca provizoriu, experimental, euristic. Complexitatea subiectului abordat face o atare prudență justificată.

Pentru André Martinet, modalitatea descrie „o manieră de a fi” a procesului sau a substanței: numărul și genul sunt modalități „nominale”, iar timpul, aspectul și modul sunt modalități „verbale”, accepție ce îi conferă modalității statut de categorie gramaticală; nu regăsim, deci, punctul de vedere al logicienilor clasici (Aristotel, Kant) în această perspectivă (p. 29).

Plecând de la definiția aristotelică a modalității înțeleasă ca ceea ce modifică predicatul, A.J. Greimas concepe modalitatea ca producerea unui enunț zis modal, ce supradetermină un enunț descriptiv, definiție care situează modalitatea exclusiv la nivelul limbii ca sistem imanent și care nu ține cont de atitudinea, opțiunea, participarea vorbitorului față de conținutul enunțat (p. 230).

În gramatica generativă, simbolul modalității este unul dintre constituenții imediați ai frazei, care îi conferă acesteia un statut specific: asertiv, interogativ, exclamativ, imperativ. A. Meunier utilizează termenul modalități de enunțare, pentru a distinge acest tip de modalitate de alte manifestări ale modalității, și anume de modalitatea concepută ca manifestare a atitudinii vorbitorului față de conținutul enunțului (p. 25).

Pentru Charles Bally, modalitatea desemnează un ansamblu de elemente care arată că dictumul este considerat ca fiind realizat sau nu, dorit sau nu, acceptat cu bucurie sau cu regret de locutor sau de interlocutor (p. 32). Emile Benveniste definește modalitatea drept categorie logică, "o aserțiune complementară vizînd enunțul unei relații” (p. 187). În acest sens, orice frază este susceptibilă de a fi modalizată, oricare dintre modalități reflectând «comportamentele fundamentale ale omului ce vorbește și acționează prin discurs asupra interlocutorului său […], fiecare comportament corespunzând unei atitudini a locutorului» (p.130).

După Bernard Pottier, modalitatea este definită ca „o modificare a predicatului asupra subiectului” se referă la funcția esențială a modalității, de a exprima atitudinea locutorului față de enunț (p. 46). Pentru a defini modalitatea, Oswald Ducrot distinge, „într-un act de enunțare, un conținut reprezentativ, numit adesea dictum (punerea în raport a unui predicat cu un subiect), și o atitudine luată de subiectul vorbitor față de acest conținut (modus sau modalitate)” (p. 393). A. Meunier propune termenul modalitate de enunț (sintagma pe care o preluăm) pentru a distinge modalitatea concepută în acest sens (ca atitudine a locutorului față de conținutul enunțului) și modalitate(a) ca simbol al prezentării frazei în gramatica generativă – pe care Meunier o numește modalitate de enunțare (p. 8). Aceeași distincție o găsim și , care studiază în capitole separate modalități de enunț – pe care le definește ca „predicate abstracte ce modifică o propoziție” și, respectiv, modalitatea de enunțare „care precizează statutul declarativ, interogativ, imperativ etc. al frazei” (p. 357).

Lingvistul român P. Ioan susține că orice enunț „se află sub incidența unui scop (asertează, interoghează, prescrie, implică, îndeamnă, evaluează etc.” și reprezintă astfel o injoncțiune, adică o modalitate; astfel, un enunț etalează sau sugerează o autoritate A, care orientează subiectul B să se comporte, în condițiile C, într-o manieră M față de obiectul T. Astfel de „poziții” sau „elocuțiuni” logica modală le promovează cu titlul de operatori propoziționali:

-Aletici (este necesar să, este posibil să etc).

-Doxastici (este credibil ca, este incredibil ca etc).

-Epistemici (este verificat ca, este verosimil ca etc).

-Deontici (este obligatoriu ca, este permis ca etc. (p. 176).

Atestăm și alte opinii despre modalitate: B. Pottier definește modalitatea ca „o modificare a predicatului în raport cu subiectul” (p. 46). A. Dîrul descrie categoria interpretațională a modalității sub toate aspectele ei, precum și modurile verbale cu diferite semnificații modale, cuvintele modale și alte componente ale modalității: intonația, rama interpretațională, corelarea faptului desemnat cu alte fapte (p. 104).

Pentru a rezuma, vom adăugă opinia gramaticienilor J. David și G. Kleiber conform căreia: «Nici definiția restrânsă moștenită de , care se limitează la noțiuni de necesitate, de imposibilitate, de posibilitate sau de contingență, nici concepția largă, mai recentă, care înglobează orice modificare a conținutului unei propoziții, nu permit a delimita riguros un domeniu care ar conține toate faptele lingvistice aranjate, de obicei, sub eticheta de modalitate» (p. 10).

În același sens este și concluzia lui J. L. Gardies, care dovedește că o definiție a modalității este sortită eșecului, căci « […] les termes susceptibles d’être classés sous ce concept nous paraissent constituer, par leur foisonnement, plus qu’une constellation, presque une nebuleuse » (p. 21).

Modalizare, modalitate, modalizator

Modalizarea, categorie enunțiativă, desemnează asumarea critică de către enunțiator a propriului enunț, atitudinea pe care subiectul vorbitor o ia față de propriile sale producții verbale, „marca dată de subiect enunțului său” (Dubois, p. 305). Modalizarea mai implică și explicitarea relațiilor intersubiective. Modalizarea ”este ansamblul variațiilor ce definesc maniera în care enunțiatorul se situează față de conținuturile enunțate; ea se actualizează printr-o modalitate sau o „aserțiune complimentară” (Benveniste, p. 233). Modalizarea ne ajută să înțelegem și gradul de adeziune al locutorului la propriul său enunț, prezența sa fiind fie subliniată, fie firească, fie ștearsă (Dubois, p. 305).

Modalitatea este „manifestarea lingvistică a operațiilor de modalizare (Cristea, p. 178). Modalitățile „au un rol de primă mărime în organizarea discursului”, făcând posibilă trecerea de la virtualizare la actualizare și se exprimă prin modalizatori (Jaubert, p. 233).

Această abordare a enunțului permite distincția modalități de enunțare/modalități de enunț; modalitățile de enunțare trimit la vorbitor (ca subiect al enunțării), marcând atitudinea enunțiativă a acestuia față de interlocutorul său; aceste modalități se realizează prin tipurile de enunț declarativ, imperativ sau interogativ ce exprimă, respectiv, o afirmație, un ordin sau integrație adresate interlocutorului; același conținut poate exprima diferite modalități de enunțare.

Modalitățile de enunț trimit la vorbitor, marchează atitudinea acestuia față de conținutul enunțului, realizând funcția expresivă a limbajului (Jakobson, p. 214). Ele exprimă modul cum apreciază vorbitorul conținutul enunțului.

Această distincție – modalitatea de enunț/modalitatea de enunțare – este, bineînțeles, de factură metodologică: pe de o parte, enunțul din sintagma modalitate de enunț este conceput ca rezultat al instanței lingvistice a enunțării pe care o presupune în mod logic și ale cărei urme sunt reperabile și analizabile în enunț; deci, enunțarea este analizată prin intermediul enunțului; pe de altă parte, modalitățile de enunț se intersectează în permanență cu cele de enunțare: de exemplu, în enunțul Dispari din fața mea/ Get out! avem o modalitate de enunț deontică și o modalitate de enunțare imperativă; în enunțul Am terminat lucrarea/ I have finished the work avem o modalitate de enunț aletică <sigur> și o modalitate de enunțare declarativă.

Modalizatorii reprezintă ansamblul suporturilor lingvistice ale predicatelor modale abstracte; principalii modalizatori verbali sunt, în cele două limbi: semiauxiliarele de modalitate, verbele cu semantism intern modal, adjectivele și adverbele modalizatoare, modurile verbului, timpurile verbului, incidența și negația. La acești modalizatori se adaugă mijloacele suprasegmentale (intonația, ritmul, timbrul vocii, tensiunea etc.), precum și modalizatori nonverbali ca elemente comportamentale (mimica, gestul) mult mai greu de inventariat și de clasificat.

Numărul modalităților – ca predicate modalizatoare abstracte ce modifică enunțul – variază în funcție de punctul de vedere adoptat; pentru unii logicieni, precum și pentru unii lingviști (Courtès, p. 104), acestea sunt în număr de patru: to know/a ști; must/a trebui; can/a putea; to want/a vrea; pentru A.J. Greimas (p. 231) aceste predicate se reduc la două funcții esențiale: a fi și a face care dau naștere la două forme posibile de enunțuri elementare: enunțuri de fapt și enunțuri de stare. Cele două funcții se adaugă modalității must/a trebui și rezultă două modalități: must do/a trebui să faci și must be/a trebui să fii, care exprimă, respectiv, obligația (modalitate deontică) și necesitatea (modalitatea aletică). În interiorul acestor două tipuri de modalități se înscrie „întreg procesul de modalizare prin compatibilități și incompatibilități: must do/a trebui să faci, de exemplu, este compatibil cu can not but do/a nu putea să nu faci. Rezultă de aici că predicatele modale sunt aceleași, ceea ce diferă este natura enunțurilor modale” (p. 231 -232). Acest punct de vedere pare a fi nesatisfăcător, întrucât nu pune în discuție atitudinea subiectului vorbitor față de conținutul enunțului.

Modalitățile mai pot fi analizate din punctul de vedere al valorii lor: certitudine, posibilitate, obligație etc. Un sistem care poate servi drept cadru unei clasificări semantice a modalităților este furnizat de logica clasică ce dispune de valorile modale în pătrate logice. În acest sens, unii logicieni propun patru clase de modalități: aletice, deontice, epistemice și existențiale.

Modalitățile aletice, sau de adevăr, au constituit obiectul logicii modale tradiționale, se referă fie la adevărul unei propoziții, fie la prezența sau absența unei proprietăți la un obiect. Modalitățile epistemice sau de cunoaștere se referă la cunoașterea pe care subiectul enunțării o are despre lucruri sau fenomene. Modalitățile deontice sau de obligație reprezintă relațiile interpersonale. În sfârșit, modalitățile existențiale sau de existență cuprind modalitățile universal, parțial, existent și vid.

Plecând de la clasificarea revoluționară în logică a lui G.H. Wright, A. Meunier (1974) propune cinci clase de modalități, clase ce le cuprind pe primele trei propuse de Wright (modalități aletice, epistemice și deontice), dar care înlocuiesc modalitățile existențiale cu alte două clase: modalități deziderative – ce se referă la experiența subiectivă a locutorului – și modalități afective – ce se referă la evaluările subiectului enunțiator asupra obiectelor și fenomenelor. Regăsim aceleași cinci clase de modalități (p. 281).

Petru Ioan (1988) propune șapte clase de modalități; la cele patru propuse de G.H. Wright – aletice, epistemice, deontice, existențiale – Petru Ioan adaugă încă trei clase: modalități spațiale, modalități temporale și modalități ale orientării.

Aceste tipuri de accepții – care nu epuizează interpretările conferite modalității – fac din câmpul acesteia un domeniu imens. Devine, astfel, tot mai dificilă descoperirea constantelor unei arii din ce în ce mai largi a perspectivei modale în care sunt interpretate actualmente concepte, noțiuni și termeni aparținând unor domenii variate; cu cât sfera cercetărilor în domeniul modalității se lărgește, cu atât constatăm o întindere a zonei modale, o diversificare a faptelor ce pot primi o interpretare în termeni de modalitate, precum și o amploare a repertoriului de procedee care traduc multiplele nuanțe modale.