Modalitatile Si Procedura de Stingere a Creantelor Fiscale

CAPITOLUL 1

Noțiuni generale despre creanțele fiscale

1.1. Noțiunea și particularitățile creanței fiscale

În cadrul raporturilor juridice bugetare, conținutul acestora e reprezentat de obligația, stabilită unilateral de către stat, în sarcina persoanelor fizice și juridice, denumite contribuabili, de a plăti o anumită sumă de bani, la termenul stabilit, în contul bugetului de stat.

Această sumă de bani, pe care contribuabilul are obligația de a o plăti, reprezintă un venit al bugetului de stat, iar obligația, al cărei obiect este, va fi denumită obligație bugetară sau creanță fiscală. Ea este o obligație juridică, deoarece ea definește conținutul unui raport juridic ce ia naștere între stat și contribuabili, raport juridic al cărui izvor este legea, iar în caz de nevoie executarea sa este asigurată prin intermediul constrângerii statului.

Particularitățile ce individualizează creanța fiscală privesc în special izvorul acesteia, beneficiarul, obiectul, forma sa, condițiile de stabilire, modificare sau stingere.

Izvorul creanței fiscale va fi întotdeauna legea sau actul normativ cu valoare de lege ce instituie și reglementează un venit al bugetului de stat. Prin lege se stabilesc categoriile de persoane fizice sau juridice ce datorează bugetului de stat venitul respectiv.

Beneficiară a creanței fiscale este întreaga societate, deși calitatea de creditor o are statul. Scopul instituirii unilaterale de către stat a acestei obligații fiind realizarea veniturilor bugetului de stat, deci a fondului general de dezvoltare a societății, aceasta va avea în final calitatea de beneficiară a sumelor ce fac obiectul creanței fiscale.

Obiectul creanței fiscale constă întotdeauna într-o sumă de bani, aceasta fiind în prezent unica formă în care statele moderne percep veniturile datorate bugetului de stat. Caracterul pecuniar se justifică prin aceea că, la rândul său, statul efectuează toate cheltuielile prin acordarea și folosirea unor sume de bani.

Creanța fiscală este constatată în formă scrisă prin titlul de creanță fiscală. Acesta este actul prin care, potrivit legii, se constată și se individualizează obligația de plată privind creanțele fiscale.

Condițiile de stabilire și executare a creanței fiscale sunt reglementate diferit pentru fiecare categorie de venituri bugetare, datorită specificului prezentat de aceste venituri. Această particularitate mai este determinată și de faptul că impozitele moderne nu mai au rolul de a acoperi cheltuielile publice, ci ele sunt folosite și ca pârghii pentru stimularea sau frânarea dezvoltării unor mecanisme economice.

Modificarea creanțelor fiscale este determinată de cauzele prevăzute de lege: modificarea elementelor în raport de care s-a făcut individualizarea creanței fiscale, modificarea termenelor de plată stabilite anterior, modificarea situației juridice a contribuabililor, când se acordă înlesnirile legale de plată, în situația admiterii contestațiilor contra titlurilor de creanță fiscală și în general orice modificare a actelor normative ce reglementează venituri bugetare.

g. Stingerea creanțelor fiscale se realizează prin modalități comune și altor obligații juridice cum ar fi: plata, prescripția extinctivă, executarea silită, fiind reglementate însă și o serie de modalități specifice, cum ar fi: anularea, compensarea, scăderea.

h. Un element important ce caracterizează creanța fiscală îl reprezintă premisele ce dau naștere acesteia. Aceste premise, împrejurări de fapt, constau în realizarea unui venit, cu alte cuvinte creșterea patrimoniului contribuabilului sau deținerea unui bun impozabil sau taxabil. Premisele vor fi diferite în funcție de fiecare categorie de venituri bugetare, iar ele vor marca din punct de vedere juridic nașterea creanței fiscale în sarcina unui anumit contribuabil. Îndeplinirea acestor premise va însemna dobândirea de către o persoană fizică sau juridică a calității de contribuabil, din acest moment, creanța fiscală stabilită cu caracter general de lege, va fi individualizată în sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice.

Constatarea calității de contribuabil a unei persoane și stabilirea elementelor ce caracterizează creanța fiscală ce-i revine, în special a cuantumului sumei ce urmează a o plăti bugetului de stat, precum și a eventualelor înlesniri legale de care beneficiază, are loc prin întocmirea de către organele fiscale competente, a titlului de creanță fiscală.

1.2. Izvoarele și individualizarea creanțelor fiscale

Prin analogie cu dreptul penal, unul din principiile de bază ale dreptului financiar este consacrat în adagiul „Nullum impositum sine lege”. Deci, conform acestui principiu, nici o obligație fiscală nu va putea fi instituită, dacă nu este prevăzută într-o lege. Acest principiu e consacrat și de legislația fiscală a României.

Astfel, conform legii finanțelor publice „este interzisă perceperea sub orice titlu și sub orice denumire de contribuții directe sau indirecte, în afara celor stabilite prin lege”. Mai mult decât atât, el se desprinde și din dispozițiile Constituției României din 08.12.1991. În concluzie, izvorul oricărei creanțe fiscale îl reprezintă legea, chiar legea fundamentală a statului.

Prin reglementarea fiecărei categorii de venituri bugetare , legea institue o obligație cu caracter general, a cărei concretizare ca obligație bănească într-un anumit cuantum, ce incumbă unui anumit contribuabil, se realizează prin titlul de creanță fiscală. Astfel, prin titlul de creanță fiscală se individualizează obligația ce revine contribuabilului față de bugetul public, de a achita, într-un anumit cuantum, impozitele, taxele și celelalte contribuții obligatorii.

Dat fiind faptul că creanța fiscală este o obligație impusă în mod unilateral de către stat contribuabilului, și titlul de creanță fiscală ce o individualizează, va fi un act juridic unilateral.

Titlul de creanță fiscală, ca act juridic unilateral, dă naștere unui drept de creanță al statului, având ca obiect sumele de bani pe care contribuabilul le datorează bugetului de stat precum și obligația ce revine contribuabilului de a plăti aceste sume în cuantumul și la termenele stabilite.

Conform articolului 4 din O.G. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare „titlul de creanță este actul prin care, potrivit legii, se constată și se individualizează obligațiile de plată constând în impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte sume ce reprezintă venituri publice” conform legii finanțelor publice, întocmit de organele de specialitate sau de persoanele împuternicite în acest scop.

În același timp, legiuitorul definește și creanțele fiscale ca fiind creanțe constând în: impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte sume reprezentând venituri publice conform legii finanțelor publice.

Titlul de creanță fiscală se întocmește sau se confirmă de către:

organele fiscale, în cadrul atribuțiilor ce le revin, ca organe de impunere sau ca organe de control financiar;

alte organe ale administrației publice, notariatele publice, organele vamale, etc.;

c. regiile autonome, societățile comerciale și alte persoane fizice sau juridice, pentru impozitul pe profit, T.V.A. și alte impozite și taxe pe care le datorează bugetului public, precum și pentru impozitele și taxele pe care au obligația de a le reține sau încasa de la persoanele cărora le plătesc venituri, le prestează servicii sau le eliberează acte taxabile;

persoanele fizice pentru impozitele ce au obligația de a le reține persoanelor cărora le plătesc unele venituri (de exemplu: impozitul pe salarii plătit personalului casnic);

instanțele de judecată de drept comun ce soluționează unele căi de atac în materie fiscală;

instanțele de judecată ale Curții de Conturi pentru litigiile date în competența lor.

La baza emiteri titlului de creanță de către organele fiscale se află, pentru unele categorii de venituri bugetare, declarația de impunere sau taxare pe care contribuabilul are obligația legală de a o prezenta acestor organe din momentul în care realizează un venit impozabil sau deține un bun impozaibil sau taxabil.

Începând cu data de 01.01.2000 a intrat in vigoare O.G. 73/1999 privind impozitul pe venit. Conform dispozițiilor acestei ordonanțe, contribuabilii au obligația să completeze și să depună la organul fiscal în raza căruia își au domiciliul o declarație de venit global, precum și declarații speciale, în mod eșalonat, până la data de 31.03. a anului următor celui de realizare a veniturilor.

Declarațiile speciale se completează pentru fiecare categorie de venituri și pe fiecare loc de realizare a acestora și se depun la organul fiscal unde se află sursa de venit.

Contribuabilii ce realizează venituri dintr-o singură sursă, sub formă de salarii, nu sunt obligați să depună declarație de venit global.

Contribuabilii sunt obligați să declare cu sinceritate veniturile realizate, bunurile mobile și imobile aflate în proprietate sau deținute cu orice titlu legal precum și alte valori ce generează titluri de creanță fiscală. Când legea nu prevede obligația de depunere a declarației de impunere, contribuabilii răspund de calcularea corectă a impozitelor și taxelor pe care trebuie să le verse la buget, în condițiile prevăzute de lege.

Nerespectarea acestei obligații, consacrate în articolul 5 din L 87/1994 va fi calificată ca evaziune fiscală și va atrage răspunderea contravențională a contribuabilului.

Declarația de impunere este un procedeu de sesizare a organelor fiscale îndeosebi în împrejurarea în care personele fizice încep exercitarea unei meserii, desfășurarea unei activități, din care realizează venituri impozabile și devin subiecte impozabile, obligate să declare aceste venituri.

Plătitorii sunt obligați să depună declarația de impunere și dacă în cursul anului fiscal se află într-una din următoarele situații:

sunt în dizolvare, lichidare sau transformare, se reorganizează prin divizare, comasare sau fuzionare;

își încetează activitatea supusă impozitării sau taxării sau încetează obligația de a calcula, reține și vărsa impozite și taxe;

au loc modificări în baza de impozitare a reprezentanțelor firmelor străine cu activitate pe teritoriul României;

au loc modificări în baza de impozitare pentru impozitele și taxele datorate pentru clădiri, terenuri și mijloace de transport datorate de persoanele juridice.

Prin declarația de impunere, contribuabilul identifică veniturile sau bunurile impozabile sau taxabile. Această declarație trebuie depusă la organele fiscale competente într-un anumit termen de la ivirea premiselor ce dau naștere obligației fiscale în sarcina contribuabilului, respectiv de la obținerea venitului sau dobândirea bunului în legătură cu care există această obligație.

Organele fiscale au dreptul de a verifica exactitatea datelor înscrise în declarația de impunere și de a solicita contribuabililor documentele contabile, evidențele și orice alte elemete materiale sau valorice necesare în vederea cunoașterii realității obiectului sau surselor impozabile sau taxabile.

Pe baza declarațiilor contribuabililor, organele fiscale competente emit titlul de creanță fiscală, act juridic unilateral, caracterizat prin anumite particularități, cu importante consecințe practice.

Titlul de creanță fiscală este un act juridic declarativ de drepturi și obligații

Spre deosebire de titlul de creanță civilă, ce poate avea un caracter constitutiv de drepturi și obligații, titlul de creanță fiscală nu creează drepturi și obligații, ci doar constată creanțe fiscale ce provin exclusiv din actele normative de instituire a impozitelor și taxelor, ce revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, stabilind în același timp și cuantumul acestor obligații.

În practică, această trăsătură a titlului de creanță fiscală are repercursiuni și în situația în care contribuabilul nu-și respectă obligația de a întocmi și depune la organele fiscale, lrectă a impozitelor și taxelor pe care trebuie să le verse la buget, în condițiile prevăzute de lege.

Nerespectarea acestei obligații, consacrate în articolul 5 din L 87/1994 va fi calificată ca evaziune fiscală și va atrage răspunderea contravențională a contribuabilului.

Declarația de impunere este un procedeu de sesizare a organelor fiscale îndeosebi în împrejurarea în care personele fizice încep exercitarea unei meserii, desfășurarea unei activități, din care realizează venituri impozabile și devin subiecte impozabile, obligate să declare aceste venituri.

Plătitorii sunt obligați să depună declarația de impunere și dacă în cursul anului fiscal se află într-una din următoarele situații:

sunt în dizolvare, lichidare sau transformare, se reorganizează prin divizare, comasare sau fuzionare;

își încetează activitatea supusă impozitării sau taxării sau încetează obligația de a calcula, reține și vărsa impozite și taxe;

au loc modificări în baza de impozitare a reprezentanțelor firmelor străine cu activitate pe teritoriul României;

au loc modificări în baza de impozitare pentru impozitele și taxele datorate pentru clădiri, terenuri și mijloace de transport datorate de persoanele juridice.

Prin declarația de impunere, contribuabilul identifică veniturile sau bunurile impozabile sau taxabile. Această declarație trebuie depusă la organele fiscale competente într-un anumit termen de la ivirea premiselor ce dau naștere obligației fiscale în sarcina contribuabilului, respectiv de la obținerea venitului sau dobândirea bunului în legătură cu care există această obligație.

Organele fiscale au dreptul de a verifica exactitatea datelor înscrise în declarația de impunere și de a solicita contribuabililor documentele contabile, evidențele și orice alte elemete materiale sau valorice necesare în vederea cunoașterii realității obiectului sau surselor impozabile sau taxabile.

Pe baza declarațiilor contribuabililor, organele fiscale competente emit titlul de creanță fiscală, act juridic unilateral, caracterizat prin anumite particularități, cu importante consecințe practice.

Titlul de creanță fiscală este un act juridic declarativ de drepturi și obligații

Spre deosebire de titlul de creanță civilă, ce poate avea un caracter constitutiv de drepturi și obligații, titlul de creanță fiscală nu creează drepturi și obligații, ci doar constată creanțe fiscale ce provin exclusiv din actele normative de instituire a impozitelor și taxelor, ce revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, stabilind în același timp și cuantumul acestor obligații.

În practică, această trăsătură a titlului de creanță fiscală are repercursiuni și în situația în care contribuabilul nu-și respectă obligația de a întocmi și depune la organele fiscale, la termenele prestabilite, declarația de impunere, în lipsa căreia nu va putea fi emis nici titlul de creanță fiscală.

În aceste condiții, în situația în care titlul de creanță fiscală ar avea caracter constitutiv de drepturi și obligații, organele fiscale ar fi impiedicate să angajeze răspunderea cotribuabilului pentru perioada situată între nașterea creanței fiscale și data depunerii declarației de impunere, respectiv a întocmirii titlului de creanță fiscală.

În măsura în care titlul de creanță fiscală are un caracter declarativ de drepturi și obligații, efectele sale vor avea caracter retroactiv, iar sumele de bani, reprezentând impozite și taxe, vor fi calculate și pentru perioada anterioară emiterii titlului de creanță fiscală, din momentul în care contribuabilul a dobândit bunuri sau a obținut venituri impozabile sau taxabile. Pentru depășirea termenului legal de plată, contribuabilii vinovați vor trebui să plătească și majorările de întârziere legale, putând răspunde pentru evaziune fiscală, în forma sa contravențională sau penală, după caz.

Titlul de creanță fiscală este executoriu

Spre deosebire de titlul de creanță civilă, ce devine executoriu numai prin investirea cu formulă executorie, titlul de creanță fiscală reprezintă un titlu executoriu, fără a avea nevoie de vreo investire specială în acest scop.

Rațiunea acestei caracteristici a titlului de creanță fiscală, constă în necesitatea realizării veniturilor bugetului de stat la termenele și în cuantumul prevăzute de lege. Având în vedere destinația impozitelor și taxelor și faptul că beneficiară a acestor sume este întreaga societate, legiuitorul a recunoscut caracterul executoriu de drept al creanțelor fiscale și prin dispozițiile legii finanțelor publice.

În condițiile în care statul își realizează o mare parte din funcțiile și sarcinile sale publice prin intermediul sumelor de bani ce provin din impozite, taxe și alte contribuții obligatorii, nu-și poate permite să adopte procedura investirii cu formula executorie din dreptul civil, care ar îngreuna încasarea unor creanțe certe și exigibile de natură bugetară.

În măsura în care contribuabilii nu-și execută la termenele stabilite obligația de a plăti sumele cuvenite bugetului de stat, organele fiscale au dreptul de a trece direct la executarea silită a acestor sume. Această procedură urmează a fi declanșată din oficiu de către organele fiscale competente, nefiind necesară intervenția altor organe ale statului care să autorizeze executarea silită.

Organele fiscale au obligația ca în momentul în care constată neplata la scadență a sumelor cuvenite bugetului de stat, să procedeze la realizarea acestor sume pe calea executării silite, conform dispozițiilor O.G. 11/1996. Această obligație este imperativă, în cazul nerespectării sale, putând fi angajată răspunderea persoanelor din cadrul organelor fiscale competente, ce aveau obligația de a constata neplata și de a trece la executarea silită. Dealtfel, în practica curentă a organelor de control și de jurisdicție ale Curții de Conturi, s-a decis atragerea răspunderii civile delictuale, în condițiile dispozițiilor articolelor 998-999 din Codul Civil, a persoanelor fizice din cadrul organelor fiscale care, încălcându-și obligațiile de serviciu, nu au procedat la încasarea impozitelor, taxelor și altor creanțe fiscale datorate de contribuabili și alți debitori în termenul legal de prescripție.

1.3. Titluri de creanță explicite și implicite

În cadrul și desfășurarea procedurii fiscale, pentru realizarea practică a impozitelor și taxelor ca creanțe fiscale, din punct de vedere juridic, e necesară și prezintă o importanță vitală cuantificarea bănească a impozitului sau taxei datorate de fiecare contribuabil prin titlul de creanță fiscală.

Individualizarea obligațiilor bugetare prin titlul de creanță fiscală se face, din punct de vedere al modului de întocmire, prin două modalități:

prin titluri de creanță intocmite exclusiv în acest scop (explicite);

prin acte care, implicit, sunt și titluri de creanță fiscală (implicite).

1.3.1. Titluri de creanță explicite

Majoritatea titlurilor de creanță fiscală au un caracter explicit, fiind acte juridice constituite exclusiv în scopul de a constata obligația unui contribuabil de a plăti o anumită sumă către bugetul de stat, individualizând astfel obligația cu vocație generală instituită de legea ce reglementează venitul bugetar respectiv.

Aceste titluri sunt reprezentate de actele de impunere, întocmite în formă scrisă de organe fiscale diferite, în funcție de categoria de impozite sau taxe pe care o constată.

Procesul verbal de impunere

Pentru anumite categorii de venituri (impozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport etc.) întinderea creanței fiscale ce revine contribuabilului se determină de organele fiscale pe baza datelor declarate de acesta, prin întocmirea procesului verbal de impunere.

Acest proces verbal va reprezenta un titlu de creanță fiscală ce individualizează obligația de plată a contribuabilului.

În general, acest proces verbal cuprinde: numele, prenumele, calitatea funcționarului care l-a întocmit, numărul de ordine și data întocmirii, datele de identificare ale debitorului, specificarea obiectului impozabil și procedeul folosit pentru determinarea venitului impozabil, textul de lege în virtutea căruia se stabilește creanța fiscală, cuantumul bănesc al impozitului aferent, condițiile de plată, localitatea, semnătura funcționarului competent și sigiliul organului fiscal.

În baza acestui proces-verbal, organele fiscale vor comunica plătitorului o înștiințare de plată, înaintea termenului legal de plată, care conține cuantumul sumei pe care acesta o datorează bugetului de stat. Organele care întocmesc procesele verbale de impunere sunt administrațiile financiare municipale, circumscripțiile fiscale orășenești, percepțiile fiscale rurale etc.

Declarația de impunere

În cazul unor anumite categorii de impozite și taxe (ca în cazul impozitului pe profit) titlul de creanță îl reprezintă chiar declarația de impunere.

Organul fiscal competent este singurul capabil de a verifica realitatea și exactitatea datelor înscrise în declarația de impunere și a calculului impozitului datorat de către contribuabil.

În aceste condiții, declarația de impunere are natura unui titlu de creanță fiscală.

Aceste două categorii de titluri de creanță, procesul verbal de impunere și actul declarativ al contribuabilului, au ca trăsătură comună faptul că creanța fiscală pe care o constată este determinată de către organele fiscale pe baza declarației contribuabilului.

Documentul de evidență întocmit de contribuabil

În cazul creanțelor fiscale ce se stabilesc de către plătitor, titlul de creanță fiscală îl va reprezenta documentul de evidență pe care acesta are obligația de a-l întocmi în condițiile și la termenele stabilite de lege. Pe baza acestor evidențe, plătitorul întocmește declarația sau deconturile fiscale, pe care le va depune la organele fiscale competente.

Conform articolului 18 alineatul 1 din O.G. 70/1994 privind impozitul pe profit „completarea de către contribuabili a unei declarații de impunere este considerată ca o stabilire a impozitului pe profit și ca o cerere de plată a impozitului conform declarației”.

În aceste condiții, conform articolului 16 alineatul 2, „contribuabilii sunt răspunzători pentru calculul impozitelor declarate și pentru depunerea în termen a declarației de impunere”.

Declarația întocmită de contribuabil și verificată de organele fiscale privind plata taxei pe valoarea adaugată

Conform O.G. 3/1992, plătitorii de T.V.A. au obligația de a întocmi și depune lunar la organul fiscal un decont privind suma impozabilă și taxa exigibilă.

Dacă în urma verificării decontului, organul fiscal constată că acesta conține date eronate sau este incomplet, va stabili cuantumul T.V.A. și îl va comunica debitorului.

Ministerul Finanțelor poate stabili și alte termene de depunere a decontului, în funcție de volumul T.V.A. de plată și de alte situații specifice în care se găsesc plătitorii.

Declarația vamală de import

În privința taxelor vamale, titlul de creanță îl va reprezenta declarația vamală de import, întocmită de importatorul debitor al taxelor vamale.

Prin acest document se va determina și T.V.A. datorată pentru bunurile importate.

Declarația vamală de import reprezintă un titlu de creanță ce poate constata mai multe creanțe fiscale, de natură diferită, ce revin unui contribuabil. Conform O.G. 73/1999 privind impozitul pe venit, organul fiscal, pe baza declarației de venit global depusă de contribuabil, calculează impozitul pe venitul anual global.

Organul fiscal stabilește impozitul anual datorat pe anul precedent, și va emite o decizie de impunere în intervalul stabilit anual prin ordin al ministrului finanțelor.

În această decizie, organul fiscal stabilește și diferențele de impozit anual rămase de achitat sau impozitul anual de restituit.

Decizia de impunere va cuprinde și plățile anticipate cu titlu de impozite, datorate pentru anul fiscal curent. Organul fiscal va emite o nouă decizie de impunere în cazul în care apar elemente ce conduc la modificarea impozitului datorat.

1.3.2. Titluri de creanță implicite

Unele categorii de venituri bugetare sunt individualizate prin titluri de creanță cuprinse în acte juridice ce au un alt conținut principal.

Deși sunt întocmite cu un alt scop, aceste acte juridice conțin și individualizarea obligației de plată a unui impozit sau a unei taxe, fiind astfel, în măsura în care se constată existența și cuantumul obligației bugetare, titluri de creanță fiscală. Aceste înscrisuri reprezintă titluri de creanță fiscală implicite și sunt întocmite de organele financiar-contabile sau de alte organe ale statului.

Constituie titluri de creanță implicite următoarele categorii de acte sau înscrisuri:

Statele de plată ale salariilor impozabile și a altor drepturi salariale, a drepturilor bănești cuvenite colaboratorilor externi și a altor asemenea drepturi (drepturi bănești cuvenite conform convenției de colaborare, drepturi de autor etc.)

Statele de plată ale salariilor, drepturilor bănești de autor, colaborator, se întocmesc de către serviciile financiar-contabile ale instituțiilor publice, având un dublu scop: de a dovedi plata salariilor, drepturilor bănești de autor, colaborator, cu semnătura fiecăruia dintre aceștia și în același timp sunt înscrise și dovedesc impozitele aferente fiecărui drept bănesc. Semnăturile de pe statele de plată ale beneficiarilor acestor drepturi bănești le conferă acestora valoare probantă pentru perceperea impozitelor specificate în cuprinsul lor.

Datorită acestei individualizări a unor impozite, statele de plată sunt implicit și titluri de creanță fiscală, întrucât din cuprinsul lor rezultă perceperea legală a unor impozite, iar în cazul calculului greșit al impozitului se procedează la recuperarea sau restituirea, după caz, a diferențelor de impozit.

În aceste condiții, unitatea ce plătește drepturile bănești salariale, de autor, colaborator etc. are, pe lângă obligația legală de a calcula impozitul, și pe aceea de a-l reține și de a-l vărsa la bugetul de stat.

Angajatorul are obligația de a depune semestrial la organul fiscal, în raza căruia își are sediul sau domiciliul, o dare de seamă privind calcularea, reținerea și vărsarea la bugetul de stat a impozitului pe salarii.

Nevărsarea la termen a impozitului pe salarii de către angajator, va atrage răspunderea patrimonială a acestuia, sub forma majorărilor de întârziere, iar nedepunerea la termen a dării de seamă la organul fiscal competent, va atrage răspunderea administrativă a angajatorului sau a unei persoane din cadrul acestuia, ce avea obligația de a depune darea de seamă.

Darea de seamă permite organului fiscal să constate modul în care s-au făcut calculul, reținerea și vărsarea la bugetul de stat a impozitului pe salarii. Acest act nu reprezintă un titlu de creanță, deoarece prin el nu se individualizează o creanță fiscală față de un contribuabil.

Darea de seamă reprezintă un document ce permite organului fiscal să efectueze controlul asupra modului în care angajatorul și-a îndeplinit obligațiile legale de a calcula, reține și vărsa la bugetul de stat a impozitului pe salarii. Acest control, formă a cotrolului financiar, va avea ca sursă inițială de documentare darea de seamă întocmită și depusă la organele fiscale de către angajator.

Față de cele de mai sus, se impun două precizări: calitatea de contribuabil o are salariatul, persoana fizică angajată cu contract de muncă, și nu unitatea angajatoare, iar darea de seamă nu are natura juridică a unui titlu de creanță fiscală, această natură revenindu-i statului de plată a salariului.

Documentele prin care se constată plata către asociați sau acționari a dividendelor cuvenite

Societățile comerciale au obligația ca, odată cu dividendele cuvenite asociaților sau acționarilor, să calculeze, să rețină și să verse către bugetul de stat impozitul aferent acestora.

Astfel, documentul prin care se constată plata dividendelor și reținerea impozitului aferent, constituie în mod implicit, și titlu de creanță fiscală.

Bilanțurile contabile ale societăților comerciale Bilanțul contabil este actul prin care se individualizează obligația certă a unor persoane juridice față de bugetul public (impozitul pe salarii, impozitul pe profit, impozitul pe venit).

Actele constatatoare întocmite de organele de control financiar

Un titlu de creanță fiscală aparte, datorită conținutului său complex, este actul ce constată rezultatele unui control financiar întreprins de organele de control competente.

Dacă, în urma controlului efectuat, organul de control va constata încălcarea

de către contribuabil a normelor legale privitoare la impozite și taxe, va înscrie aceste constatări în actele de control întocmite. Deși articolul 4 al O. G. 11/1996 se referă numai la constatarea existenței unor diferențe între obligațiile de plată determinate de pătitor și cele legal datorate, considerăm că actul de constatare, întocmit de organul de control financiar, va avea natura juridică a unui titlu de creanță implicit și în situația în care va stabili integral obligațiile de plată ale contribuabilului, în măsura în care acesta nu le-a determinat.

În ambele cazuri, actul de control financiar va reprezenta un titlu executoriu și pentru majorările de întârziere, datorate pentru neplata la termen a sumelor datorate bugetului de stat.

Chitanțele prin care se constată plata taxelor de timbru și a altor taxe și venituri publice

Conform O. G. 11/1996, chitanțele prin care se constată plata taxelor de timbru, a altor taxe și venituri publice ce se percep prin plata directă de la debitor la organele de la trezorerie, constituie atât mijloc de dovadă a acestor plăți, cât și titlu de creanță fiscală.

În această categorie mai pot fi menționate actele prin care instanțele judecătorești, organele vamale stabilesc taxele de timbru, taxele vamale sau alte obligații bugetare.

Se impune precizarea potrivit căreia titlurile de creanță fiscală nu sunt enumerate strict limitativ, deci poate constitui titlu de creanță fiscală orice alt document emis de organul competent, prin care se constată și se individualizează creanțe bugetare.

1.4. Exigibilitatea creanței fiscale

Creanța fiscală, odată individualizată față de un contribuabil prin titlul de creanță fiscală, devine exigibilă la o anumită dată stabilită prin actele normative ce reglementează venitul bugetar respectiv.

Art. 9 din O.G. 11/1996 stabilește că creanțele fiscale sunt scadente la termenele stabilite de reglementările legale.

Ministerul Finanțelor este abilitat să stabilească scadențele creanțelor fiscale în privința cărora actele normative speciale nu au prevăzut termenele de plată.

Obligațiile de plată stabilite în urma controlului financiar desfășurat de organul competent devin scadente în termen de 15 zile de la comunicarea către contribuabil a documentului ce constată rezultatele controlului. Semnarea de către contribuabil sau reprezentantul său a actului ce constată rezultatele controlului echivalează cu comunicarea acestuia. Actul astfel comunicat va constitui în același timp și înștiințare de plată, și titlu de creanță fiscală.

Contestarea de către contribuabil a actelor de control prin care au fost stabilite în sarcina sa creanțe fiscale nu suspendă obligația de plată constatată prin aceste acte. În situația în care termenul de plată a creanței fiscale se sfârșește într-o zi nelucrătoare, plata se consideră făcută în termen dacă este efectuată în ziua lucrătoare imediat următoare.

Instituind în mod unilateral obligația contribuabililor de a plăti anumite sume le bugetul de stat, statul stabilește și datele la care aceste plăți trebuie făcute, asigurând astfel continuitatea veniturilor bugetului de stat.

Toate actele normative ce instituie impozite și taxe stabilesc data sau termenul înăuntrul căruia trebuie executate creanțele fiscale de către contribuabili. Neplata de către aceștia a creanțelor fiscale la scadențele astfel determinate prin lege, va atrage răspunderea lor patrimonială sub forma majorărilor de întârziere și va da dreptul organului competent de a proceda la executarea silită a creanțelor fiscale.

Singurul act normativ care definește noțiunea de exigibilitate este O.G. 3/1992 privind taxa pe valoarea adăugată. Conform art. 12, exigibilitatea este dreptul organului fiscal de a pretinde plătitorului, la o anumită dată, plata taxei datorată bugetului de stat.

Pentru fiecare categorie de venituri bugetare, legea stabilește unul sau mai multe termene până la care contribuabilul trebuie să-și execute creanțele fiscale. Astfel, obligațiile bugetare urmează să fie plătite lunar, trimestrial, semestrial, anual, etc.

O excepție o reprezintă taxa pe valoarea adăugată în cazul căreia momentul la care devine exigibilă se determină de regulă în funcție de faptul generator, adică din momentul în care ia naștere obligația plății acesteia.

Ca regulă în această materie, la aceeași dată a realizării faptului generator, taxa pe valoarea adăugată va deveni exigibilă. Astfel, exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată va interveni în momentul efectuării livrării bunurilor mobile, transferul proprietății bunurilor imobile sau prestării serviciilor.

Ca excepție de la această regulă, O.G. 9/1995 referitoare la perfecționarea unor reglementări privind T.V.A., stabilește că momentul în care aceasta devine exigibilă poate fi anterior sau ulterior faptului generator, în unele situații, în condițiile stabilite prin H.G.

Pentru livrările de bunuri și prestările de servicii, inclusiv lucrările imobiliare ce se efectuează continuu sau succesiv, precum și cele la care se încasează de regulă avansuri cu autorizarea organelor fiscale la care agenții economici sunt înregistrați ca plătitori de T.V.A., exigibilitatea intervine la data stabilirii debitului clientului pe bază de factură sauz alt document legal înlocuitor.

Conform O.G. 9/1995, antreprenorii de lucrări imobiliare pot opta pentru plata T.V.A. la efectuarea lucrărilor, deci în alt moment decât cel al faptului generator, în condițiile aprobate prin H.G.

O altă situație în care creanța fiscală devine exigibilă la un moment anterior celui determinat de legea cu privire la un anumit venit bugetar, o reprezintă nerespectarea de către contribuabil a condițiilor și termenelor în care I s-au acordat înlesniri la plată, caz în care întreaga sumă neplătită poate fi executată silit, ceea ce presupune existența unei creanțe exigibile.

Momentul în care obligația de plată a unui anumit venit bugetar devine exigibilă, este stabilit expres pentru fiecare asemenea categorie de venituri prin actul normativ ce le instituie și le reglementează.

CAPITOLUL 2

Modalități comune de stingere a creanțelor

fiscale

2.1. Stingerea creanțelor fiscale prin plata directă

Plata sumelor cuvenite bugetului de stat este cea mai importantă modalitate comună de stingere a creanțelor fiscale și constă în achitarea de bună voie de către contribuabilii persoane fizice și juridice a sumelor de bani reprezentând impozite, taxe sau alte venituri bugetare.

În principiu, operația plății impozitelor și taxelor se aseamănă cu plata, ca mod de stingere a creanțelor civile.

Deosebirea esențială, constă însă în împrejurarea conform căreia stingerea creanțelor fiscale prin plată se fundamentează exclusiv pe dispozițiile legislației fiscale, nefiind aplicabile nici una din dispozițiile Codului Civil referitoare la plată.

Faptul plății de bună voie, ca manifestare unilaterală de voință a contribuabilului debitor, produce efectul juridic de stingere a creanțelor fiscale. Din acest moment, cel puțin pentru impozitele și taxele ce fac obiectul plății, încetează raporturile juridico-financiare dintre contribuabil și organul fiscal.

Operațiunea plății impozitelor, taxelor și altor creanțe fiscale trebuie efectuată până la termenul de plată prevăzut de actele normative ce instituie astfel de venituri bugetare, depășirea acestor termene atrăgând sancțiunea aplicării majorărilor de întârziere. În timp, plățile de impozite, taxe și alte venituri bugetare trebuie efectuate până la termenele legale de plată, fiind legal admisă atât plata anticipată cât și amânarea și eșalonarea la cerere a plății.

Plata anticipată este relevantă în cazul impozitelor al căror cuantum se datorează în rate trimestriale sau semestriale, cum sunt impozitele pe clădiri, pe venituri particulare etc.

Plata anticipată a acestor impozite, reprezentând realizarea în primele trimestre a unor creanțe anuale este recompensată legal cu reducerea cu anumite procente a sumelor de bani anual datorate.

Amânarea și eșalonarea plății unor impozite sau taxe este admisă numai în cazuri limitate, având în vedere, mai ales, dificultățile intervenite în situația patrimonială a unor contribuabili în preajma scadenței creanțelor fiscale. De exemplu, reglementarea impozitului agricol prevede obișnuit amânarea și eșalonarea, la cerere, a plății acestui impozit în cazuri de pierderi de recolte, cauzate de fenomene naturale; reglementarea taxei de timbru asupra succesiunilor, prevede competența organelor fiscale de a aproba eșalonarea plății acestei taxe.

Conform dispozițiilor legale plata creanțelor fiscale se face distinct pentru fiecare sumă datorată, în parte, în contul bugetar corespunzător, în ordinea vechimii acestora, astfel:

obligațiile de plată restante, în ordinea scadenței, și majorările de întârziere aferente acestora, datorate potrivit legii;

obligațiile de plată curente datorate pentru primul termen de plată imediat

următor;

obligațiile de plată cu termene de plată viitoare.

Plata creanțelor fiscale se face în lei, dacă legea nu prevede altfel.

În cazul în care creanța fiscală nu a fost achitată de către debitor, la plata

sumei datorate este obligat, în condițiile legii:

moștenitorul ce a acceptat succesiunea debitorului decedat;

cel ce preia, în tot sau în parte, drepturile și obligațiile persoanei juridice supuse reorganizării.

Obligația menționată revine și persoanei ce își asumă obligația de plată printr-un angajament de plată sau printr-un act de garanție încheiat în formă autentică.

Stingerea creanțelor fiscale poate avea loc:

prin virament;

în numerar.

2.1.1. Plata prin virament

Plata prin virament este cea mai facilă modalitate de plată directă și presupune intervenția unei unități bancare, la care debitorul, persoană fizică sau juridică, are deschis un cont bancar. La termenele legale, stabilite pentru fiecare tip de creanță fiscală, debitorul va calcula și va dispune unității bancare virarea din contul său la bugetul de stat a sumelor datorate.

Ordinul dat băncii în acest sens, se constată prin dispoziția de plată, în care se înscriu datele din care să rezulte natura venitului și destinația sa – bugetul central sau cele locale.

La primirea dispoziției de plată, unitatea bancară are obligația de a verifica aspectele legate de completarea corectă a formularului de către plătitor, indicarea exactă de către acesta a contului bugetar în care va fi virată suma respectivă, precum și respectarea termenului legal de plată.

În măsura în care se constată că ordinul de plată a fost dat ulterior momentului în care creanța fiscală a devenit lichidă, unitatea bancară va calcula majorările de întârziere aferente și va vira această sumă odată cu cea care face obiectul creanței fiscale. Băncile au obligația de a vira sumele reprezentând venituri bugetare în aceeași zi în care au debitat contul plătitorului, în cazul nerespectării acestei obligații majorările de întârziere, datorate pentru neplata la termen vor fi suportate de către bănci. Dovada executării creanței fiscale prin virament se face cu copia după dispoziția de plată, eliberată de banca prin care s-a făcut plata.

2.1.2. Plata în numerar

Reprezintă cealaltă modalitate de stingere a creanțelor fiscale prin plata directă. Aceasta presupune achitarea în această modalitate a sumelor datorate bugetului de stat de către contribuabil, prin prezentarea sa sau a reprezentantului acestuia la organul fiscal competent sau prin mandat poștal.

Pentru unele venituri bugetare, plata se poate face și prin unitătile C.E.C., fie în baza titlului de creanță emis de organele fiscale, fie pe baza declarației verbale a contribuabilului. În această ultimă situație, unitatea C.E.C. va trebui să

identifice natura venitului și bugetul la care acesta va fi virat.

Dacă declarația verbală a contribuabilului nu conține elementele necesare de identificare, unitatea C.E.C. îi va solicita orice document necesar precizării

naturii venitului, încasarea acestuia având loc după determinarea certă a naturii

venitului și a bugetului căruia i se cuvine (central sau local).

Când plata se face prin mandat poștal, acesta va fi adresat unității bancare

la care își are conturile organul fiscal la care suma este înregistrată pentru

executare.

Creanța fiscală se consideră achitată la data înscrisă în documentul de plată, eliberat de organul căruia i s-a făcut plata.

Dovada executării creanțelor fiscale prin plata în numerar se face cu chitanța eliberată de unitatea încasatoare sau cu chitanța eliberată de oficiul poștal unde s-a depus mandatul.

2.2. Majorările de întârziere

Orice creanță fiscală neachitată la scadență generează plata unor majorări, calculate pentru fiecare zi de întârziere, până la data achitării sumei datorate, inclusiv.

În cazul constatării unor diferențe de obligații fiscale stabilite de organele competente, calculul majorărilor de întârziere începe cu ziua imediat următoare scadenței creanței fiscale, la care s-a stabilit diferența, până în ziua plății inclusiv.

Cota majorărilor de întârziere se stabilește prin hotărâre a Guvernului, la

propunerea Ministerului Finanțelor , corelată cu rata dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, la care se pot adăuga cel mult 20 de procente.

În fapt, majorările de întârziere constau în creșterea cu un anumit procent, legal prestabilit, a sumelor de bani datorate bugetului de stat, și neachitate în termenele legale.

Intervalul de timp pentru care se stabilesc și se calculează majorările de întârziere începe cu ziua imediat următoare expirării termenului legal de plată a impozitelor și taxelor datorate și se sfârșește cu inclusiv ziua plății efective a creanțelor fiscale restante, respectiv ziua în care debitul restant este recuperat pe calea executării silite. În ceea ce privește perioada de timp pentru care s-au acordat, în condițiile legale, amânări sau eșalonări la plată, nu se calculează majorări de întârziere pentru creanțele fiscale restante, amânate sau eșalonate.

Nu se datorează majorări de întârziere pentru neplata la termen a următoarelor categorii de venituri:

sumele reprezentând sancțiuni contravenționale, aplicate ca urmare a săvârșirii unor fapte de evaziune fiscală, precum și sancțiuni contravenționale aplicate în baza altor legi speciale;

sumele încasate efectiv de la persoanele fizice prin poprire din salariu sau pensie;

Pe perioada de soluționare a cererilor de revizuire și a contestațiilor referitoare la creanțe fiscale, se datorează majorări de întârziere pentru sumele ce fac obiectul contestării. Exercitarea de către contribuabil a dreptului său de a contesta decizia organului fiscal, referitoare la creanțele fiscale ce-i revin, nu suspendă curgerea majorărilor de întârziere.

Sub aspect procedural, majorările de întârziere se aplică fie din inițiativa organelor fiscale și de control financiar, în ipoteza în care acestea constată nerespectarea termenelor legale de plată a creanțelor fiscale, fie de către agenții și casieriile ce încasează impozitele și taxele datorate de persoanele fizice, cu prilejul plăților întârziate de impozite sau taxe.

Majorările de întârziere aplicate pot fi reduse și chiar anulate de către organele fiscale, și în ultimă instanță, de către Ministerul Finanțelor, în funcție de cuantumul bănesc al acestora.

Termenele de prescripție pentru stabilirea și executarea silită a majorărilor de întârziere sunt aceleași cu cele prevăzute expres de lege pentru veniturile la care se calculează.

În situația în care actul normativ ce reglementează un venit bugetar nu stabilește termenul de prescripție, atât pentru stabilirea majorărilor de întârziere, cât și pentru executarea lor silită, acest termen va fi de 5 ani.

2.3. Stingerea creanțelor fiscale prin stopaj la sursă

Acest mod de stingere a creanțelor fiscale se realizează prin calcularea, reținerea și vărsarea veniturilor bugetare de către o altă persoană decât contribuabilul.

Între persoana ce reține și varsă la bugetul de stat sumele reprezentând creanțe fiscale și contribuabil există un raport juridic, în cadrul căruia prima persoană, fizică sau juridică, are obligația de a plăti contribuabilului o sumă de bani. Această sumă de bani va reprezenta pentru contribuabil un venit impozabil.

Prin reținerea la sursă a sumelor datorate ca impozit pentru aceste venituri de către contribuabil, cealaltă parte a raportului juridic va scădea din suma ce o datorează contribuabilului, suma pe care acesta trebuie să o plătească către bugetul de stat. Astfel, obligația de a calcula, reține și vărsa impozitul va reveni altei persoane decât contribuabilul, care păstrează însă calitatea de debitor în privința impozitului respectiv.

Instituirea acestui mod de executare a creanțelor fiscale prezintă unele

avantaje pentru creditorul acestei creanțe, statul, reprezentat prin organele

fiscale competente:

avantajul siguranței – această modalitate de a reține impozitul la sursă reduce considerabil posibilitățile de sustragere de la plată;

avantajul celerității – este eliminată procedura conform căreia contribuabilul întocmește o declarație de impunere ce stă la baza emiterii titlului de creanță fiscală – obligația bugetară va fi executată chiar în momentul în care se stabilește materia impozabilă , venitul ce urmează a fi distribuit contribuabilului;

c. avantajul comodității – deoarece prin acest sistem de executare a

creanțelor fiscale, organele fiscale competente vor trebui să urmărească efectuarea plății de către o singură persoană – angajatorul, în loc de a urmări îndeplinirea acestei obligații de plată de către mai multe persoane – angajații.

Prin cumularea acestor avantaje, sistemul stopajului la sursă permite realizarea veniturilor bugetare cu costuri mult mai mici decât cele pe care le presupune sistemul de plăți directe.

Din acest punct de vedere, ca și prin procedura de încasare a veniturilor bugetare, stopajul la sursă se aseamănă cu o altă modalitate, specifică, de stingere a creanțelor fiscale, și anume executarea silită prin poprire.

Modalitatea plății prin reținere la sursă este reglementată în legislația fiscală prin dispozițiile O. G. 73/1999 privind impozitul pe venit.

Astfel, conform articolului 37 din acest act normativ obligația calculării, reținerii și virării impozitului pe venitul sub formă de dividende, revine persoanei juridice odată cu plata dividendelor către acționari sau asociați. În cazul dividendelor distribuite, dar care n-au fost plătite acționarilor sau asociaților până la sfârșitul anului în care s-a aprobat bilanțul contabil, termenul de plată a impozitului pe dividende este până la data de 31.12. a anului respectiv.

Pentru veniturile sub formă de dobânzi, impozitul se calculează și se reține de pătitorii de astfel de venituri, în momentul calculului acestora, și se virează de către aceștia lunar.

Conform articolului 24 alin. 4 din O. G. 73/1999 , beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, reprezentând plăți anticipate, ce se calculează și se rețin la sursă de către plătitorii de venituri. Conform acestei metode, plătitorii de salarii și de venituri asimilate salariilor, au obligația de a calcula și de a reține impozitul aferent veniturilor fiecărei luni, la data efectuării plății acestor venituri, precum și de a-l vira la bugetul de stat la termenul stabilit pentru ultima plată a drepturilor salariale efectuată pentru fiecare lună.

2.4. Stingerea creanțelor fiscale prin aplicarea și anularea de timbre fiscale mobile

Creanța fiscală ce comportă un asemenea mod de stingere, este aceea de plată a taxelor de timbru având o valoare de până la 10 000 de lei.

Plata prin aplicarea și anularea de timbre fiscale mobile se face în momentul întocmirii actului pentru care se datorează taxa de timbru. În privința taxelor pentru care plata s-a făcut prin aplicarea și anularea de timbre fiscale mobile, nu mai este posibilă restituirea, deoarece prin anularea sa, timbrul fiscal și-a pierdut valoarea, nemaiputând fi utilizat.

Dovada plății taxelor de timbru, realizate în această modalitate, se face prin marca timbrului aplicată pe actul întocmit.

CAPITOLUL 3

Modalități specifice de stingere a creanțelor

fiscale

3.1. Stingerea creanțelor fiscale prin anulare

Anularea este un mod specific de stingere a obligațiilor fiscale și reprezintă o manifestare unilaterală de voință a organelor competente ce se realizează fie în urma solicitării unor subiecte particulare, fie având în vedere un interes general și impersonal al statului guvernat de anumite situații sau împrejurări excepționale și temporare.

Actele ce declară anularea unei creanțe fiscale pot avea fie aplicabilitate generală (amnistia fiscală), fie vor avea în vedere situația unui anumit contribuabil.

Așa cum s-a relevat în doctrina și în legislația fiscală, anularea, ca mod specific de stingere a creanțelor fiscale, poate interveni pe două căi:

prin amnistie fiscală;

prin actele organelor administrative competente.

3.1.1. Amnistia fiscală

Amnistia fiscală este un mod excepțional de stingere a creanțelor fiscale deoarece se aplică în împrejurări mai rare.

În aceste cazuri, anularea privește fie creanțele fiscale ce revin unor categorii de contribuabili, fie unele categorii de venituri bugetare neîncasate pe o perioadă îndelungată.

Prin politica fiscală a statului român, în perioada comunistă, prin D. 420/1952, D. 258/1956 și D. 726/1956 statul a anulat impozitele și taxele, amenzile fiscale ale persoanelor fizice.

În perioada post-revoluționară prin O. G. 13/1996 s-au anulat parțial creanțele fiscale ale persoanelor fizice și juridice debitoare de a plăti la buget majorările de întârziere datorate pentru neplata la termen a impozitelor, taxelor și altor creanțe bugetare. Acest act normativ a avut însă o aplicare parțială și condițională, în sensul că a scutit de plata majorărilor de întârziere numai pe debitorii ce-și achitau integral obligațiile către buget până la 30.01.1996, iar pentru cei ce urmau să-și achite obligațiile până la 31.12.1997 scutirea opera doar pe jumătate. Rezultatul intervenirii amnistiei fiscale este scăderea definitivă a debitelor restante din evidențele organelor fiscale ale statului.

3.1.2. Anularea creanțelor fiscale individuale prin actele organelor administrative competente

Aceasta poate fi acordată numai pentru anumite creanțe fiscale și numai la cererea debitorilor, cu justificări pertinente.

În situații deosebite, cum sunt calamitățile naturale, starea de necesitate și altele asemenea, la propunerea Ministerului Finanțelor, Guvernul poate aproba

anularea unor categorii de creanțe bugetare.

De asemenea, în situațiile în care cheltuielile de executare pot fi mai mari decât cuantumul obligației bugetare supuse executării silite, organele competente din Ministerul Finanțelor pot aproba anularea debitelor respective.

Aceste două competențe de anulare a obligațiilor bugetare au fost introduse pentru prima dată prin O. G. 11/1996.

3.2. Stingerea creanțelor fiscale prin compensare

Compensarea este un alt mod de stingere a creanțelor fiscale și intervine în situația în care un contribuabil a plătit bugetului de stat o sumă nedatorată sau a plătit mai mult decât datora.

Sumele astfel plătite se vor compensa cu alte creanțe fiscale ale contribuabilului restante sau viitoare. Compensarea se practică alternativ cu restituirea acestor sume.

Contribuabilul poate plăti mai mult decât datorează fie ca urmare a unei erori de calcul, fie datorită altor împrejurări, cum ar fi modificarea ulterioară a creanței fiscale prin soluționarea unei contestații împotriva actului constatator al acestei creanțe.

Termenul de “compensare” este folosit în această materie într-un sens diferit de cel consacrat în dreptul civil, deoarece operația de compensare în dreptul fiscal nu presupune existența unor creanțe reciproce, cum este cazul dreptului civil, ci creanțele ce se compensează aparțin aceluiași creditor – statul,

iar obligația de plată revine aceluiași debitor – contribuabilul.

Conform dispozițiilor art. 86 din O. G. 11/1996, se compensează sau se restituie contribuabilului următoarele sume:

cele plătite fără existența unui titlu de creanță;

cele plătite în plus față de obligția bugetară legală;

cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;

cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;

cele ce urmează a fi rambursate, în condițiile legii, de la bugetul de stat;

cele decise prin hotărâri sau decizii administrative ale organelor

jurisdicționale sau administrative.

Conform aceluiași act normativ, sumele plătite în plus peste cele legal datorate, sau care reprezintă o plată nedatorată, se compensează astfel:

cu obligații bugetare restante, începând cu cele mai vechi, din anii precedenți;

cu obligații scadente din anul în curs;

cu obligații bugetare viitoare, numai la cererea plătitorului.

Compensarea se poate face numai între obligațiile de plată care au același beneficiar, respectiv:

numai între veniturile cuvenite bugetului de stat, precum impozitul pe profit, impozitul pe salarii, accizele și celelalte venituri cuvenite bugetului de stat, cu excepția taxei pe valoarea adăugată, pentru care se aplică prevederi legale speciale;

numai între veniturile cuvenite aceluiași minister, pentru fondurile speciale.

Cu alte cuvinte, nu se pot face compensări:

între venituri cuvenite bugetului de stat și obligații de plată constând în impozite și taxe locale, cuvenite consiliilor locale, sau fonduri speciale, cuvenite unor ministere;

între impozitele și taxele cuvenite unor consilii locale diferite;

între fondurile speciale cuvenite unor ministere diferite.

Efectuarea compensărilor trebuie făcută, obligatoriu, cu respectarea ordinii de stingere a creanțelor fiscale prevăzută de art. 8 din O. G. 11/1996 și a punctului 2 din Normele Metodologice pentru aplicarea O. G. 11/1996, aprobate prin ordinul ministrului finanțelor nr. 620/1997.

Prin “obligații bugetare restante”, în sensul dispozițiilor legale, se înțelege atât debitul provenit din impozite, taxe și alte venituri bugetare, neachitate la termenul legal, cât și majorările de întârziere aferente acestora.

Compensarea se efectuează de către organul fiscal competent, din oficiu sau la cererea contribuabilului, în termen de 30 de zile, cu alte creanțe fiscale, indiferent de natura lor.

Despre compensare va fi înstiințat și contribuabilul, în termen de 7 zile de la efectuarea acesteia.

În ceea ce privește rambursarea sumelor de la bugetul de stat, aceasta se face în condițiile legale, reglementate prin actele normative ce instituie accizele, taxele de timbru și alte venituri bugetare.

Prin O. G. 11/1996 se instituie un termen general de prescripție a dreptului de a cere compensarea sau restituirea sumelor plătite în plus la bugetul de stat, fiind astfel abrogate toate termenele speciale ce erau prevăzute în actele normative ce reglementează diferite categorii de venituri bugetare. Acest termen general de prescripție este de 5 ani și începe să curgă de la data încheierii anului fiscal în care a luat naștere dreptul la compensare sau restituire.

Dreptul contribuabilului de a solicita organului competent compensarea sau restituirea ia naștere în momentul în care a făcut o plată nedatorată către bugetul de stat.

Taxele de timbru se pot restitui, compensa sau vira în contul datoriilor din alte taxe sau impozite, indiferent dacă contribuabilul este persoană fizică sau juridică, în următoarele cazuri:

se refuză autentificarea unui act;

plata în plus s-a făcut dintr-o greșită interpretare a legii;

plata s-a făcut fără titlu;

împăcarea soților sau retragerea acțiunii de divorț, în tot cursul judecății, situație în care se restituie 50% din taxa de timbru, la cererea celui ce a plătit-o.

Compensarea se efectuează prin trecerea plusului în contul altei taxe de timbru datorate, precum și prin viza pentru folosirea documentului de plată, pentru justificarea plății taxei la un alt act sau serviciu taxabil decât cel pentru care s-a făcut plata inițială.

În procedura fiscală, compensarea se practică alternativ cu restituirea, însă atunci când urmărirea se face de către organele fiscale locale contra persoanelor fizice, compensarea se face în două modalități:

compensarea obișnuită;

compensarea extinsă din oficiu.

3.2.1. Compensarea obișnuită

Compensarea obișnuită este reglementată alternativ cu restituirea sumelor încasate fără bază legală de la aceleași persoane, ca urmare a unei impuneri sau taxări eronate, evaluări exagerate a bunurilor, impunerea unor bunuri sau venituri exceptate, etc.

Se consideră o compensare obișnuită, deoarece se practică între stat și aceiași contribuabili, persoane fizice.

3.2.2. Compensarea extinsă din oficiu

Este prevăzută cu aplicabilitate subsidiară, în ce privește sumele rămase ca plătite în plus și după compensarea obișnuită cu sume datorate de aceeași persoană.

Sumele apărute în plus după compensarea cu cele datorate de aceeași persoană fizică, se compensează în continuare, din oficiu, cu sumele datorate din restanțe pe anul curent sau pe anii precedenți de aceeași persoană sau membrii familiei sale (soț, soție, copii, părinți).

În realitate, are loc o dublă extindere a compensării din oficiu, pe de o parte în timp, întrucât operează asupra unor restanțe datorate pe anul curent, sau pe anii precedenți, iar pe de altă parte la debitori, deoarece se aplică pentru sumele datorate atât de aceleași persoane, cât și de unii membri ai familiei sale. În măsura în care, și după această compensare efectuată din oficiu, rămân totuși sume plătite în plus, fără bază legală, ele se pot restitui, la cererea contribuabililor.

Dacă nu s-a solicitat compensarea și/sau restituirea în termenul legal de prescripție, sumele încasate în plus se virează în contul “Venituri din aplicarea prescripției extinctive”, și se scot din evidența fiscală a contribuabilului în baza dispoziției scrise date de conducătorul organului competent.

3.3. Stingerea creanțelor fiscale prin prescripția extinctivă

Prescripția extinctivă este un mod special de stingere a creanțelor fiscale, ce constă în stingerea dreptului statului de a urmări încasarea impozitelor, taxelor și altor venituri bugetare, în măsura în care nu și-a exercitat acest drept într-un termen legal prevăzut.

3.3.1. Împlinirea termenului de prescripție

Împlinirea termenului de prescripție al creanțeor fiscale duce la stingerea dreptului statului de a urmări încasarea veniturilor bugetare. Se stinge astfel și obligația de plată ce revine contribuabilului, cu privire la venitul bugetar respectiv.

Datorită caracterului executoriu al titlului de creanță, prescripția reglementată în domeniul fiscal este de fapt o prescripție a dreptului statului de a executa silit creanța sa, și nu o prescripție a dreptului la acțiune, cum este cazul dreptului civil.

Astfel, prescripția reprezintă și-n această materie o cauză legală de încetare a forței executorii a unui titlu de creanță, producând următoarele efecte juridice:

stinge dreptul statului de a obține executarea silită;

stinge obligația debitorului de a se supune executării silite;

stinge dreptul contribuabilului de a cere restituirea sumelor plătite în plus la bugetul de stat;

stinge obligația statului de a restitui aceste sume;

obligația bugetară se trasformă din obligație perfectă în obligație imperfectă.

Termenele de prescripție, stabilite de lege, încep să curgă din momentul în care creanța fiscală a devenit lichidă, adică din momentul în care statul ar fi putut trece la executarea silită a titlului de creanță.

Termenul general de prescripție în privința creanțelor fiscale provenite din impozite și taxe, precum și din majorările aferente, este de 5 ani de la data nașterii dreptului de a cere executarea silită. Pentru alte categorii de creanțe fiscale, precum și pentru majorările aferente, termenul general de prescripție este de 3 ani, fiind astfel abrogate toate termenele speciale de prescripție prevăzute

de unele acte normative în materia unor categorii de impozite (impozite și taxe locale).

O serie de acte normative reglementează și prescripția dreptului statului de a stabili o creanță fiscală în sarcina unui contribuabil.

În materia impozitului pe profit, O. G. 70/1994 stabilește că termenul de prescripție pentru stabilirea acestui impozit este de 5 ani de la data la care a expirat termenul de depunere a declarației de impunere. În caz de evaziune fiscală, acest termen este de 10 ani.

3.3.2. Întreruperea prescripției extinctive

Conform art. 99 din O. G. 11/1996, întreruperea prescripției extinctive va interveni:

în cazurile și în condițiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripție a dreptului la acțiune;

la data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite, sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a creanței fiscale prevăzută în titlul executoriu, ori a recunoașterii în orice mod a datoriei;

la data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;

la data întocmirii actelor de constatare a insolvabilității debitorului.

3.3.3. Suspendarea prescripției extinctive

Conform art. 100 din O. G. 11/1996, suspendarea prescripției are loc:

în cazurile și în condițiile stabilite de lege pentru suspendarea prescripției dreptului la acțiune;

în cazurile și condițiile în care suspendarea executării silite este prevăzută de lege sau a fost dispusă de instanța judecătorească sau de alt organ competent;

cât timp amânarea sau eșalonarea plății creanței fiscale are loc ca urmare a înlesnirilor la plată dispuse prin lege sau hotărâre a Guvernului, precum și pe timpul amânării sau eșalonării aprobate de organul competent;

pe timpul cât debitorul s-a obligat să facă plata datoriei printr-un angajament de plată, aprobat de organul competent;

cât timp debitorul, cu rea credință, își sustrage veniturile și bunurile de la executarea silită;

în perioada în care se poate relua executarea silită prin vânzarea la licitație a bunurilor imobile ale debitorului urmărit.

Organele de executare sunt obligate să urmărească situația debitorilor pe toată durata prescripției dreptului de a cere executarea silită, inclusiv în cazul în care cursul acesteia este suspendat sau întrerupt.

După împlinirea temenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, creanțele rămase nerealizate vor fi scăzute din evidențele organelor de executare.

3.4. Stingerea creanțelor fiscale prin scădere

Din legislația și doctrina fiscală rezultă că, practic, prescripția, ca mod de stingere a creanțelor fiscale, include și modalitatea stingerii creanțelor fiscale prin scădere. Scăderea devine, în aceste condiții, un mod derivat de stingere a creanțelor fiscale prin prescripție, deoarece presupune în mod necesar scoaterea sumelor datorate de debitor din evidența curentă a organelor fiscale, și trecerea lor într-o evidență separată, până la împlinirea termenului de prescripție.

În concluzie, prescripția este cauza directă a stingerii creanțelor fiscale, și nu scăderea.

Din acest punct de vedere, în literatura de specialitate, unii autori au menționat atât prescripția cât și scăderea ca modalități de stingere a creanțelor fiscale, iar alții au preferat să trateze numai prescripția.

Scăderea operează diferit, după cum contribuabilul este persoană fizică sau juridică.

Astfel, dacă debitorul este persoană fizică, operația de scădere intervine în situația în care acesta a decedat fără să lase bunuri sau venituri succesorilor, este insolvabil sau a dispărut.

Când debitorul este persoană juridică, scăderea operează de drept în următoarele cazuri:

dacă debitorul a fost supus procedurii de reorganizare și lichidare judiciară, care , conform legii, a fost închisă;

când debitorul își încetează existența în alt mod și au rămas neachitate creanțe fiscale.

3.4.1. Starea de insolvabilitate

Conform art. 93 din O. G. 11/1996, procedura de insolvabilitate se aplică în următoarele situații:

debitorul nu are bunuri sau venituri urmăribile;

când, după încetarea executării silite pornită împotriva debitorului, rămân debite neachitate;

debitorul a dispărut sau a decedat fără să lase avere;

debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu sau sediu cunoscut, și la acesta sau în alte locuri nu există indicii că a avut avere, nu se găsesc bunuri urmăribile;

debitorul a fost supus procedurii de reorganizare și lichidare judiciară, care, conform legii, a fost închisă;

debitorul persoană juridică își încetează existența în alt mod și au rămas neachitate creanțe fiscale.

Conform legii, nu este necesară constatarea insolvabilității printr-o hotărâre judecătorească, competența revenind organelor fiscale locale.

Astfel, organul fiscal competent va solicita informații de la organele fiscale în raza cărora debitorul a avut ultimul domiciliu, de la locul de muncă, precum și de la orice persoană care poate da relații cu privire la veniturile sau bunurile debitorului.

De asemenea, la declararea stării de insolvabilitate, se vor avea în vedere constatările organelor fiscale.

Dacă din toate aceste date rezultă că debitorul nu obține venituri sau nu deține bunuri sesizabile, se va întocmi un proces verbal prin care este declarată starea de insolvabilitate a debitorului respectiv. Pe baza acestui act, sumele datorate vor fi trecute într-o evidență separată.

Dispoziția de trecere a acestor sume în evidența separată va avea ca efect întreruperea termenului de prescripție.

Din acest moment va începe să curgă o nouă prescripție, în ceea ce privește creanța fiscală respectivă.

Organele fiscale au obligația de a urmări situația debitorului până la împlinirea termenului de prescripție și de a relua, cel puțin o dată pe an, investigațiile pentru a se constata dacă există venituri sau bunuri sesizabile.

Desfășurarea acestor investigații nu reprezintă acte efective de executare, și prin urmare nu va avea ca efect întreruperea prescripției extinctive.

Când se constată că debitorul realizează venituri sau a dobândit bunuri sesizabile, creanța fiscală va fi trecută din evidența specială în evidența curentă, și se vor lua măsuri de executare silită.

Dacă insolvabilitatea debitorului persistă până la împlinirea termenului de prescripție, se procedează la scăderea definitivă a creanței respective.

3.4.2. Dispariția debitorului

Dispariția debitorului poate duce, în unele situații, la imposibilitatea realizării creanței fiscale, atunci când cel dispărut nu a lăsat venituri sau bunuri sesizabile.

Pentru desfășurarea operației de scădere, nu este necesară declararea judecătorească a dispariției, fiind suficientă constatarea acesteia de către organele fiscale. Aceste organe au obligația de a desfășura cercetări în vederea constatării veniturilor sau bunurilor sesizabile rămase, precum și a găsirii celui dispărut.

Când se constată imposibilitatea realizării creanței fiscale, sumele respective vor fi trecute din evidența curentă în evidența separată, urmând ca investigațiile să fie reluate cel puțin o dată pe an.

La împlinirea termenului de prescripție se va proceda la scăderea creanței fiscale.

3.4.3 Decesul debitorului

Când decesul debitorului survine înaintea începerii executării silite, sau după încetarea ei, și se constată că nu au mai rămas bunuri, inclusiv cele exceptate de la urmărire, se procedează la scăderea definitivă a creanțelor fiscale din evidența organelor de executare, fără a mai fi trecute în evidența separată.

La fel se va proceda și în cazul în care debitorul decedat are bunuri și se constată că nu are moștenitori, după stingerea creanțelor fiscale cu sumele obținute din valorificarea bunurilor debitorului.

Dacă debitorul decedat a lăsat un activ succesoral și are moștenitori, se va continua procedura de recuperare a debitului, prin urmărirea moștenitorilor care au dobândit succesiunea, conform art. 397-398 din Codul de Procedură Civilă.

De asemenea, creanțele în privința cărora s-a făcut contestație la executare, se pot trece în evidența specială numai după soluționarea contestației prin hotărâre judecătorească definitivă.

CAPITOLUL 4

Stingerea creanțelor fiscale prin executare silită

Deși în literatura de specialitate este tratată distinct, executarea silită a creanțelor fiscale nu reprezintă decât o altă modalitate specială de stingere a creanțelor fiscale, alături de plată, anulare, compensare, prescripție și scădere.

Stingerea creanțelor fiscale prin executare silită este o măsură extremă de realizare a creanțelor fiscale. Ea se aplică debitorilor care nu-și achită benevol obligațiile de plată.

Titlul de creanță, având caracter executoriu, executarea silită întreprinsă de organele fiscale nu este precedată de o altă procedură cu caracter judiciar.

Executarea silită a veniturilor bugetare este comparabilă cu executarea silită a creanțelor bănești de natură civilă. La fel ca în raporturile juridice civile, și în raporturile juridice fiscale executarea silită se pornește și se desfășoară numai atunci când debitorii nu-și achită de bună voie creanțele fiscale de plată.

De asemenea, după cum în raporturile juridice civile executarea silită constituie ultima fază a procesului civil, și în raporturile juridice bugetare, executarea silită este ultima etapă a procedurii fiscale.

Datorită faptului că obiectul obligației de plată îl reprezintă o sumă de bani, executarea silită a creanțelor fiscale se va face întotdeauna în natură și nu prin echivalent.

4.1. Condițiile necesare declanșării executării silite

Pentru a se putea trece la executarea silită a creanțelor fiscale, este necesar să fie întrunite, cumulativ, următoarele condiții:

să existe titlul de creanță fiscală;

creanța bugetară să fie lichidă;

dreptul statului de a începe executarea silită să nu fie prescris.

Menționez faptul că, în literatura de specialitate, unii autori tratează ca pe o a patra condiție “îndeplinirea actelor procedurale premergătoare executării silite”.

4.1.1. Existența titlului de creanță fiscală

Titlul de creanță fiscală este actul juridic prin care se constată și se individualizează obligația contribuabilului de a plăti o anumită sumă de bani către bugetul de stat.

Premisa existenței unui act juridic prin care se constată și se individualizează obligația contribuabilului de a plăti o sumă de bani, cu titlu de impozit, taxă sau alt venit bugetar către bugetul de stat, este dată de dispozițiile O. G. 11/1996.

Conform acestui act normativ, “executarea silită a creanțelor bugetare poate fi pornită numai în temeiul unui titlu executoriu, emis de organul competent,conform legii, sau al unui alt înscris căruia legea îi recunoaște caracterul executoriu”.

Pentru creanțele fiscale reprezentând impozite, taxe, amenzi, majorări de întârziere și alte sume datorate și neachitate în termenul legal de plată, titlul executoriu îl reprezintă actul emis sau aprobat de organul competent prin care acestea se stabilesc.

Atunci când suma neachitată la scadență din creanțe fiscale a fost stabilită de Ministerul Finanțelor, organul de executare va întocmi pentru fiecare creanță câte un act denumit “titlu executoriu”.

Per a contrario, în lipsa titlului de creanță nu se poate trece la executarea silită, deoarece nu se cunoaște întinderea obligației de plată ce urmează a fi executată.

Din acest punct de vedere, procedura fiscală este comparabilă cu procedura civilă, întrucât conform art. 379 din Codul de Procedură Civilă “nu se poate executa silit o creanța cât timp ea nu este lichidă”.

4.1.2. Creanța fiscală să fie lichidă

Momentul exigibilității creanței fiscale este reglementat de actele normative ce instituie venituri bugetare pentru fiecare asemenea categorie de venituri.

Se consideră că o creanță fiscală poate deveni exigibilă înainte de termenul fixat de actul normativ care o reglementează atunci când contribuabilul este un comerciant împotriva căruia s-a declanșat procedura de reorganizare conform L. 64/1995.

Acest act normativ prevede că odată cu declararea creanțelor de către toți creditorii ale căror creanțe sunt anterioare datei încetării plăților, creanțele fiscale sunt luate în considerare cu titlu provizoriu pentru cuantumul declarat de debitor.

Atunci când se constată ulterior că această declarație a fost eronată, creanțele fiscale se vor modifica corespunzător.

Deși legea nu prevede expres, odată cu data încetării plăților, debitorul va pierde beneficiul termenului, iar creanțele împotriva sa vor deveni exigibile chiar dacă sunt afectate de un termen suspensiv.

Atunci când, între momentul emiterii titlului de creanță și momentul exigibilității creanței fiscale există un termen, creanța fiscală va fi afectată de un termen suspensiv, prevăzut în favoarea contribuabilului.

În lipsa unei reglementări exprese, și în această materie își vor găsi aplicabilitatea prevederile din Codul de Procedură Civilă, astfel încât debitorul insolvabil va pierde beneficiul termenului, iar creanța fiscală va deveni exigibilă înainte de termenul stabilit de actul normativ care o instituie.

Conform O. G. 11/1996, organele de executare au dreptul ca pentru creanțele fiscale datorate de comercianți să solicite instanței judecătorești încetarea procedurii de reorganizare și lichidare judiciară.

Această cerere va putea fi făcută înaintea instanței judecătorești competente numai cu aprobarea Ministerului Finanțelor, organele fiscale fiind scutite de depunerea unei cauțiuni.

În privința persoanei fizice insolvabile, va fi aplicată procedura specială de stingere a creanțelor fiscale prin scădere, reglementată de art. 93 din O. G. 11/1996.

Nu se pune problema executării silite atunci când, deși aflat în întârziere față de termenul legal de plată, debitorul își va achita de bună voie atât creanța fiscală restantă cât și majorările de întârziere aferente, moment în care se stinge implicit și creanța fiscală.

4.1.3. Dreptul statului de a începe executarea silită să nu se fi prescris

Dreptul statului de a executa silit un titlu de creanță fiscală se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.

Conform O. G. 11/1996, termenul general de prescripție a creanțelor fiscale provenite din impozite și taxe, este de 5 ani, iar pentru alte categorii de creanțe fiscale, acest termen este de 3 ani.

După expirarea acestor termene se stinge dreptul statului de a mai executa silit aceste creanțe, orice debitor putând invoca prescripția drept cauză de stingere a creanțelor respective.

4.2. Subiectele executării silite

Executarea silită a creanțelor fiscale se desfășoară cu participarea subiectelor raportului juridic bugetar:

creditorul – statul, prin organele fiscale;

debitorul – contribuabilul.

În cadrul acestei proceduri execuționale intervine, la un moment dat, și instanța de judecată.

4.2.1. Creditorul

Statul – creditor va executa silit creanța prin organele sale de executare, și anume:

organele de specialitate ale Direcției Generale ale Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat județene și a municipiului București;

unitățile subordonate acestora;

unitățile subordonate Direcției Generale a Vămilor, numai pentru creanțele stabilite în vamă;

direcția de specialitate din Ministerul Finanțelor.

Personalul din cadrul acestor organe de executare împuternicit să aplice măsurile de executare silită, va fi considerat ca îndeplinind o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.

4.2.2. Debitorul

Debitorul va fi contribuabilul, persoană fizică sau juridică, în sarcina căruia a fost stabilită în mod unilateral obligația de a plăti impozite și taxe către bugetul de stat.

Atunci când debitorul nu își execută creanța fiscală, la plata sumei cuvenite bugetului de stat sunt obligați:

moștenitorul care a acceptat succesiunea debitorului decedat;

cel ce preia, în tot sau în parte, patrimoniul persoanei juridice supuse reorganizării;

persoanele care și-au asumat creanța fiscală prin angajament de plată sau printr-un act de garanție, încheiat în formă autentică.

Un caz de solidaritate a debitorilor este determinat de răspunderea nelimitată, solidară, care revine asociaților societății în nume colectiv și asociaților comanditați din societățile în comandită simplă și în comandită pe acțiuni.

Deși calitatea de contribuabil va aparține persoanei juridice, va putea fi angajată răspunderea subsidiară a asociaților care răspund nelimitat, atunci când patrimoniul societății este insuficient pentru acoperirea creanțelor fiscale ale societății.

4.3. Competența și atribuțiile organelor de executare

4.3.1. Competența organelor de executare

Competența organelor fiscale în ceea ce privește executarea creanțelor fiscale se extinde și asupra creanțelor născute în legătură cu acestea, respectiv cu privire la cheltuieli de executare, cheltuieli de judecată, majorări de întârziere.

Conform O. G. 11/1996, competența teritorială pentru efectuarea procedurii de executare silită revine organului de executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile.

Procedura de executare silită va fi coordonată de către organul de executare în a cărui rază teritorială își are sediul sau domiciliul debitorul.

Organul de executare coordonator va sesiza în scris toate celelalte organe, comunicându-le titlul executoriu, în copie certificată, situația debitorului, contul în care se vor vărsa sumele încasate și orice alte date utile privind identificarea debitorului și a bunurilor sau veniturilor sale supuse executării silite.

În ipoteza existenței unor debitori solidari, se va proceda la comunicarea debitului spre executare organului coordonator, care va fi cel în a cărui rază teritorială își are domiciliul sau sediul debitorul despre care există indicii că deține mai multe venituri sau bunuri urmăribile.

Organul de executare coordonator va proceda la înscrierea întregului debit în evidențele sale și va iniția măsurile de executare silită, comunicând celorlalte organe de executare, în a căror rază teritorială își au domiciliul sau sediul ceilalți codebitori, copia certificată a titlului executoriu, contul în care vor fi vărsate sumele încasate și alte date utile.

Organele sesizate vor înscrie debitul într-o evidență nominală și vor începe executarea silită, comunicând lunar organului coordonator sumele realizate în urma executării silite a veniturilor sau bunurilor debitorului.

Atunci când organul coordonator constată că a fost acoperită întreaga creanță fiscală restantă, va avea obligația de a cere în scris celorlalte organe de executare să înceteze imediat executarea silită.

Nerespectarea acestei obligații va atrage răspunderea organului fiscal pentru eventualele daune cauzate astfel debitorului.

4.3.2. Atribuțiile organelor de executare

Organele de executare au obligația de a face demersurile necesare pentru identificarea domiciliului sau sediului debitorului, precum și a bunurilor și veniturilor sale ce pot fi executate silit.

Atunci când debitorul nu este găsit la domiciliul sau sediul cunoscut, organul de executare este obligat să ceară concursul organelor de Poliție și să ceară relații la Oficiul Registrului Comerțului sau de la orice persoană fizică sau juridică, în vederea determinării locului în care se află debitorul, și obținerea oricăror date necesare în legătură cu acesta.

Atunci când se constată că domiciliul sau sediul debitorului se află în raza teritorială a altui organ de executare, titlul executoriu împreună cu dosarul executării vor fi trimise acestuia.

Articolul 30 din O. G. 11/1996 instituie obligația organelor de Poliție și a altor organe competente, precum și a persoanelor fizice sau juridice cărora organele de executare le solicită informații, de a pune la dispoziția acestora datele solicitate fără perceperea unei taxe sau a unui tarif. Aceeași obilgație este stabilită și în sarcina băncilor care, la cererea organelor de executare și cu respectarea normelor secretului bancar, vor trebui să le furnizeze acestora, în scris, datele solicitate, necesare executării silite.

De asemenea, organele de executare vor solicita sprijinul Poliției în luarea măsurilor de executare silită.

Conform O. G. 11/1996, în exercitarea atribuțiilor ce le revin, organele de executare au următoarele drepturi:

să intre în orice incintă de afaceri a debitorului persoană juridică, în scopul identificării bunurilor sau valorilor ce pot fi executate silit;

să intre în toate încăperile în care se găsesc bunuri sau valori ale debitorului persoană fizică și să cerceteze toate locurile în care acesta își păstrează bunurile; organul de executare poate intra în încăperile care reprezintă domiciliul sau reședinta unei persoane fizice, cu consimțământul acesteia, iar în caz de refuz va cere autorizarea instanței judecătorești competente, aplicându-se dispozițiile Codului de Procedură Civilă privind ordonanța președințială;

să solicite și să cerceteze orice document sau element material ce poate constitui o probă în determinarea bunurilor proprietate a debitorului.

Accesul organului de executare în locuință, în incinta de afaceri sau în orice altă încăpere a debitorului, este permis între orele 8 – 18, în orice zi lucrătoare.

Executarea începută va putea continua în aceeași zi sau în zilele următoare. În cazuri temeinic justificate de pericolul înstrăinării unor bunuri, accesul organului de executare în încăperile debitorului va avea loc și la alte ore decât cele menționate, precum și în zilele nelucrătoare, în baza unei autorizații date de instanța judecătorească, pe calea ordonanței președințiale.

Conform O. G. 11/1996, în absența debitorului sau dacă acesta refuză accesul în oricare dintre încăperile sale, altele decât cele care constituie domiciliul, reședinta sau sediul său, organul de executare nu poate să pătrundă în acestea decât în prezența unui reprezentant al Poliției și a doi martori majori.

4.4. Obiectul executării silite

Executarea silită a creanțelor fiscale se desfășoară asupra elementelor active ale patrimoniului debitorului, respectiv veniturile bănești și bunurile sale.

Conform dispozițiilor legale, executarea silită va avea ca obiect toate bunurile și veniturile debitorului ce pot fi urmărite silit. Cu toate acestea, conform O. G. 11/1996 și Codului de Procedură Civilă, unele categorii de venituri precum și unele bunuri nu pot fi supuse executării silite.

4.4.1. Veniturile contribuabilului

Conform art. 409 din Codul de Procedură Civilă, pot fi urmărite silit în vederea realizării creanțelor fiscale, următoarele categorii de venituri ale contribuabililor:

salariile și celelalte drepturi bănești cuvenite angajaților, până la 1/5 din salariul lunar net;

sumele cuvenite contribuabililor în baza dreptului de autor sau inventator, remunerația cuvenită membrilor cooperativelor meșteșugărești și pensiile de orice fel, în aceeași proporție de 1/5.

Toate celelalte venituri bănești ale contribuabilului pot fi urmărite fără restricție.

Atunci când există mai multe urmăriri asupra aceluiași salariu, acestea pot fi acoperite toate numai până la o sumă ce nu depășește 1/2 din salariul lunar net, cu respectarea următoarei ordini de preferință:

obligația de întreținere;

plata despăgubirilor pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau vătămări corporale;

plata debitelor către stat izvorâte din impozite și taxe;

plata despăgubirilor pentru repararea pagubelor pricinuite proprietății publice;

toate celelalte datorii.

Nu pot fi urmărite pentru realizarea creanțelor fiscale următoarele categorii de venituri:

ajutoarele sociale (pentru incapacitate de muncă, ajutorul de șomaj, ajutorul acordat în caz de deces, pentru sarcină și lăuzie, pentru îngrijirea copilului bolnav, etc.);

compensația acordată angajaților în caz de desfacere a contractului individual de muncă, pe baza oricăror dispozitii legale;

diurnele și orice indemnizații cu destinație specială;

bursele de studii.

4.4.2. Bunurile contribuabilului

Conform O. G. 11/1996, în cazul debitorului persoană fizică, nu pot fi urmărite silit pentru realizarea creanțelor fiscale, următoarele categorii de bunuri:

bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor și la formarea profesională, precum și la exercitarea profesiei sau alte ocupații cu caracter permanent, inclusiv cele necesare desfășurării activității agricole, cum sunt uneltele, semințele, îngrășămintele, furajele și animalele de producție și de lucru;

bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului și familiei sale, precum și obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de același fel;

alimentele necesare debitorului și familiei sale pe timp de două luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă;

combustibilul necesar debitorului și familiei sale pentru încălzit și prepararea hranei, socotit pentru trei luni de iarnă;

casa locuită de debitor și familia sa împreună cu anexele ei și terenul din jur; atunci când casa are mai multe locuințe se exceptează de la urmărire numai locuința ocupată de debitor și familia sa, precum și terenul și anexele corespunzătoare acesteia;

obiectele necesare persoanelor handicapate sau destinate îngrijirii persoanelor bolnave.

Toate celelalte bunuri mobile și imobile sau venituri ale contribuabilului pot fi supuse urmăririi numai în limita valorii necesare stingerii creanței fiscale.

4.4.3. Măsurile asiguratorii

Instituirea măsurilor asiguratorii constituie o procedură prealabilă începerii executării silite, și constă în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile ori venituri ale debitorului de către instanța de judecată, prin intermediul organului de executare competent, în scopul asigurării realizării creanței fiscale constând în impozite, taxe sau alte venituri bugetare, neîncasate în termenele legale de plată.

Organele de executare pot solicita instanței judecătorești instituirea măsurilor asiguratorii numai pentru creanțele fiscale ce se stabilesc de către instanță.

Conform O. G. 11/1996, odată cu introducerea acțiunii împotriva debitorului, precum și a persoanelor care răspund solidar împreună cu acesta, organele de executare pot cere instanței de judecată să dispună, după caz, una din următoarele măsuri asiguratorii:

poprirea asiguratorie asupra veniturilor debitorului;

sechestrul asigurator asupra bunurillor mobile;

ipoteca asiguratoare asupra bunurilor imobile;

orice altă măsură de indisponibilizare a veniturilor și bunurilor urmăribile, prevăzută de lege.

Instanța de judecată va dispune indisponibilizarea bunurilor și veniturilor debitorului prin încheiere, fără obligarea organelor de executare ce le-a solicitat la depunerea unei cauțiuni, numai în măsura necesară asigurării stingerii creanței fiscale. Întrucât, conform art. 331 din Codul de Procedură Civilă, procedura înființării măsurilor asiguratorii are caracter necontencios, nu este necesară citarea părților.

Încheierea ce va fi pronunțată de către instanță în camera de consiliu va fi supusă căilor de atac, conform art. 336 din Codul de Procedură Civilă.

Măsurile asiguratorii dispuse de instanță vor fi aduse la îndeplinire de către organele de executare, încheindu-se un proces verbal în care se vor consemna toate operațiile efectuate.

În cazul inscripției ipotecare, organul de executare are obligația să trimită un exemplar al procesului verbal și o copie certificată a încheierii instanței organului de executare în a cărui rază teritorială este situat imobilul, care, conform legii, are competența de a solicita efectuarea inscripției ipotecare.

Eventualele acte de dispoziție încheiate de debitor după luarea inscripției

ipotecare sunt nule de drept față de creditorii urmăritori.

Bunurile sechestrate constând în obiecte din metale rare sau pietre prețioase, titluri de valoare, obiecte de artă și obiecte de muzeu sunt ridicate în mod obligatoriu. Aceste bunuri se depun de către organul de executare, în termen de 48 de ore, la cea mai apropiată unitate a Băncii Naționale a României, sau sunt date în custodia muzeelor sau a altor unități abilitate, după caz.

Mijloacele de plată străine trebuie sechestrate și ridicate, în mod obligatoriu, urmând a fi depuse în termen de 48 de ore la cea mai apropiată unitate bancară abilitată să efectueze operațiuni în valută.

Bunurile menționate se păstrează de către unitatea la care au fost depuse, la dispoziția organului ce a încuviințat luarea măsurilor asiguratorii, până la soluționarea definitivă a cauzei.

Sumele în lei, ridicate cu ocazia măsurilor asiguratorii, se consemnează la unitățile abilitate pe numele debitorului.

În situația în care, cu prilejul aplicării măsurilor de asigurare, se găsesc bunuri deținute cu încălcarea dispozițiilor legale sunt sesizate organele competente în vederea luării măsurilor corespunzătoare.

Unitatea la care bunurile sau sumele de bani au fost depuse le va păstra la dispoziția organului ce a încuviințat măsurile asiguratorii, până la soluționarea definitivă a cauzei.

În termen de trei zile de la data depunerii, actul care o constată va fi predat instanței care a încuviințat măsurile asiguratorii.

Organul de executare va putea cere instanței completarea măsurilor dispuse anterior, în cazul în care prin aceste măsuri nu se asigură realizarea integrală a creanței fiscale, iar organul de executare constată existența altor venituri sau bunuri ale debitorului ce pot constitui obiectul acestor măsuri.

Atunci când valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanța fiscală, măsurile asiguratorii pot fi aplicate și asupra bunurilor comune ce aparțin debitorului și soțului acestuia. La cererea oricărei părți, instanța va putea decide împărțirea bunurilor comune.

Împotriva actelor de aplicare a măsurilor asiguratorii orice persoană interesată poate face contestație la instanța ce a încuviințat luarea acestor măsuri.

4.5. Dispoziții comune tuturor formelor de executare silită

Modalitățile de executare silită a creanțelor fiscale, reglementate de O. G. 11/1996, sunt următoarele:

executarea silită prin poprire;

executarea silită a bunurilor mobile;

executarea silită a bunurilor imobile.

Conform art. 40 din O. G. 11/1996, organele de executare pot folosi succesiv sau concomitent oricare dintre modalitățile de executare silită.

Deși, nici în cuprinsul O. G. 11/1996, nici în literatura de specialitate nu este nominalizată în mod expres, consider totuși că ar mai exista și o a patra cale de stingere a creanțelor fiscale în cadrul executării silite, și anume decontarea bancară executorie. Îmi întemeiez această constatare pe dispozițiile art. 43 al O. G. 11/1996, conform căruia, pentru realizarea creanțelor fiscale debitorii care au conturi bancare, pot fi urmăriți pe calea decontării bancare.

Faptul că literatura de specialitate nu a reținut decontarea bancară ca o modalitate aparte de executare silită se explică prin aceea că, în cuprinsul O. G. 11/1996, această modalitate este înglobată în secțiunea intitulată „Executarea silită prin poprire”.

În cazul în care, în urma desfășurării procedurii de executare silită, bunurile mobile sau imobile ale debitorului nu au fost valorificate, acestea se restituie acestuia, urmându-se procedura legală pentru stingerea creanței fiscale.

4.5.1. Actele premergătoare executării. Înștiințarea de plată

Înștiințarea de plată este un act prealabil executării silite atunci când debitorul nu își achită obligația de plată, prin care i se notifică acestuia suma de plată datorată.

În termen de 15 zile de la primirea acestei înștiințări, debitorul urmează să își achite obligațiile restante sau să facă dovada achitării acestora.

4.5.2. Declanșarea procedurii de executare silită. Somația

Neexecutarea de către debitor a creanțelor sale fiscale în termen de 15 zile de la comunicarea înștiințării de plată, are drept consecință declanșarea executării silite, organul de executare utilizând una din cele trei forme de executare silită.

Înaintea începerii derulării executării silite, organul de executare va proceda la comunicarea către debitor a unei somații. Somația este primul act de executare silită, fiind obligatoriu, indiferent de modalitatea de executare care va fi aplicată, și trebuie să cuprindă:

numele și prenumele sau denumirea debitorului;

domiciliul sau sediul și alte elemente de identificare ale debitoriului;

cuantumul debitului pentru care s-a pornit executarea;

termenul până la care trebuie să se facă plata.

Dacă plata nu se face în termen de 15 zile de la primirea somației,se aplică modalitățile de executare silită.

Somația se va comunica debitorului astfel:

prin poștă, la domiciliul sau sediul debitorului, după caz, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire;

prin funcționarii organului de executare, conform art. 90-92 din Codul de Procedură Civilă, privind comunicarea citațiilor și a altor acte de procedură;

prin publicare în cotidiane de largă circulație.

Această modalitate de comunicare va putea fi folosită atunci când organele de executare nu au putut afla domiciliul sau sediul debitorului.

Creanțele fiscale, altele decât cele pentru care executarea silită se efectuează de către organele Ministerului Finanțelor, se execută prin împuterniciții proprii ai organelor administrației publice centrale sau locale, după caz.

Organul de executare va înceta imediat executarea silită în cazul în care debitorul, odată cu plata creanței fiscale restante, achită cheltuielile de executare, majorările de întârziere, dobânzile și orice alte sume stabilite în sarcina sa, conform legii, dacă legea nu prevede altfel.

4.6. Modalitățile de executare silită

4.6.1. Executarea silită prin poprire

Poprirea reprezintă acea modalitate de executare silită prin care cel ce solicită înființarea ei (creditorul popritor), urmărește sumele de bani pe care o terță persoană (terțul poprit) le datorează debitorului urmărit.

În cursul procedurii popririi se nasc trei raporturi juridice diferite care leagă cele trei persoane participante. Astfel statul are calitatea de creditor, debitorul poprit se regăsește în persoana contribuabilului, iar terțul poprit este persoana fizică sau juridică ce datorează o sumă de bani debitorului.

Conform O. G. 11/1996, sunt supuse popririi orice sume urmăribile reprezentând venituri și disponibilități bănești în lei și în valută, datorate cu orice titlu debitorului de către terțe persoane.

Procedura popririi din domeniul fiscal se aseamănă cu cea din sfera raporturilor de drept civil, însă cu unele deosebiri. Astfel, dacă în sfera raporturilor juridice civile, poprirea este executorie cu validare, adică presupune intervenția instanței judecătorești de a dispune prin ordonanță înființarea popririi, cu asigurarea procedurii de citare a părților și a terțului poprit, în domeniul fiscal poprirea este executorie fără validare.

Procedura popririi demarează prin înființarea popririi de către organul de executare după expirarea termenului legal de realizare a creanței fiscale și se materializează într-o adresă comunicată terțului poprit împreună cu o copie certificată a titlului executoriu.

În termen de 5 zile de la primirea înștiințării, terțul poprit are obligația de a înștiința organul de executare dacă datorează vreo sumă de bani debitorului.

Poprirea se consideră înființată la data la care terțul poprit, prin înștiințarea trimisă organului de executare, confirmă că datorează sume de bani debitorului, sau la data expirării termenului de 5 zile în care acesta trebuie să comunice acestă înștiințare organului de executare.

Dacă terțul poprit omite să facă această înștiințare sau susține că nu datorează vreo sumă de bani debitorului urmărit și atunci când nu indisponibilizează sumele de bani ce fac obiectul popririi, organul de executare sau alte părți interesate vor sesiza Judecătoria în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul terțul poprit.

Conform O. G. 11/1996, instanța, după citarea creditorilor urmăritori, a debitorului și a terțului poprit va hotărî menținerea popririi, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit este debitorul debitorului urmărit, iar în caz contrar o va desființa.

Dacă sumele datorate debitorului sunt poprite de mai mulți creditori, terțul poprit va anunța în scris despre aceasta pe creditori, și dacă nu se înțeleg asupra împărțirii sumelor respective, acestea vor fi consemnate la o unitate de specialitate, urmând ca împărțirea acestor sume să fie decisă de instanța judecătorească.

Debitorii care au conturi bancare pot fi urmăriți prin decontare bancară.

În această situație, organul de executare are obligația de a comunica băncii o copie certificată a titlului executoriu, fiind înștiințat și debitorul de această măsură.

Odată cu sesizarea băncii cu titlul executoriu, sumele existente în contul debitorului vor fi indisponibilizate. Din acest moment și până la stingerea creanței fiscale, banca nu va putea face nici o plată ce ar putea diminua aceste sume.

Dacă debitorul își execută obligația de plată în termenul de 15 zile prevăzut în somație, indisponibilizarea încetează total sau parțial, în funcție de suma achitată.

4.6.2. Executarea silită mobiliară

Executarea silită a bunurilor mobile se face prin sechestrarea și valorificarea acestora, în temeiul unui titlu executoriu.

Procedura executării silite mobiliare se declanșează printr-o somație de plată prin care i se cere debitorului să efectueze plata sumelor datorate bugetului de stat în termen de 15 zile de la comunicare.

Dacă debitorul nu dă curs acestei somații și nu achită obligațiile de plată, organul de executare procedează la identificarea bunurilor mobile urmăribile și la selectarea celor ce vor face obiectul sechestrului, în funcție de valoarea creanței fiscale restante.

Organul de executare va continua procedura executării silite prin aplicarea sechestrului asupra bunurilor mobile selecționate, ocazie cu care va întocmi un proces verbal de sechestru.

După aplicarea sechestrului, bunurile sunt indisponibilizate, astfel încât debitorul nu va putea dispune de ele, decât cu aprobarea organului de executare. Nerespectarea acestei obligații va atrage răspunderea celui vinovat conform legii.

Bunurile sechestrate pot fi lăsate în custodia debitorului, a creditorului, a altei persoane desemnate de organul de executare sau pot fi ridicate și depozitate de organul de executare. Dacă va fi numită custode altă persoană decât debitorul sau creditorul, organul de executare îi va stabili acestuia o indemnizație pentru activitatea depusă.

Atunci când se constată că există pericolul evident de înstrăinare, substituire sau sustragere de la urmărirea bunurilor mobile ale debitorului, sechestrarea lor va putea fi aplicată odată cu comunicarea somației de plată, în temeiul autorizării instanței judecătorești prin ordonanță președințială, conform Codului de Procedură Civilă.

Când organele de executare constată că în legătură cu bunurile sechestrate s-au săvârșit infracțiuni, va consemna acest lucru în procesul verbal, sesizând organele de urmărire penală.

Odată cu aplicarea sechestrului, organul de executare va proceda și la evaluarea bunurilor sechestrate, apelând la organe sau persoane specializate. Procedura executării silite continuă cu valorificarea bunurilor sechestrate.

În prealabil, organul de executare are obligația de a verifica dacă aceste bunuri se află în locul menționat în procesul verbal de sechestru, și dacă nu s-au produs substituiri sau degradări ale acestora.

De la data încheierii procesului verbal de sechestru, i se acordă debitorului un termen de 30 de zile în care el are posibilitatea să-și achite debitele restante.

Dacă nici după împlinirea acestui termen debitorul nu achită creanța fiscală restantă, împreună cu majorările de întârziere aferente, organul de executare va trece la valorificarea bunurilor sechestrate.

Pentru realizarea procedurii de executare silită în condiții optime, având în vedere și interesul legitim și imediat al creditorului, cât și drepturile și obligațiile debitorului, O. G 11/1996 prevede că organul de executare să procedeze la valorificarea bunurilor sechestrate, conform întelegerii părților, într-una din următoarele modalități:

prin vânzarea în regim de consignație;

prin vânzarea directă unui cumpărător;

prin vânzarea la licitație;

în orice alte modalități admise de lege.

În același timp, se prevede și posibilitatea debitorului de a proceda el însuși la vânzarea bunurilor sechestrate în termenul de 30 de zile de la data încheierii procesului verbal de sechestru, însă numai cu consimțământul organului de executare și după o informare prealabilă a acestuia despre ofertele ce i s-au făcut debitorului.

Procedura valorificării bunurilor mobile sechestrate prin vânzare la licitație, debutează prin intenția de vânzare, care trebuie făcută publică, prin afișarea anunțului la sediul său, la locul stabilit pentru vânzare sau în orice alt loc public.

Despre data, ora și locul vânzării vor fi înștiințați atât debitorul cât și custodele, în cazul în care acesta a fost desemnat.

Vânzarea se poate face imediat după sechestrare, dacă bunurile sechestrate sunt supuse degradării sau alterării.

Imediat după adjudecarea bunurilor scoase la licitație, adjudecătorul este obligat să depună prețul întreg al acestora, în numerar sau ordin de plată; în caz contrar, în termen de trei zile se va relua licitația, iar cheltuielile efectuate cu vânzarea vor fi suportate de adjudecător.

Dacă la primul termen de licitație nu se poate obține cel puțin prețul de începere al vânzării, după 60 de zile va fi organizată o nouă licitație, ocazie cu care, prețul de vânzare al bunurilor va fi redus cu maxim 10%; dacă nici acest preț nu va putea fi realizat, bunurile vor putea fi vândute la prețul maxim oferit.

Dacă, după efectuarea întregii proceduri de executare silită, bunurile mobile ale debitorului nu vor putea fi valorificate, ele vor fi restituite debitorului, iar creanța fiscală va fi stinsă printr-o altă modalitate legală.

4.6.3. Executarea sillită imobiliară

În general, aplicarea acestei măsuri de executare silită se realizează atunci când creanțele fiscale restante au un volum important, iar debitorul urmărit are bunuri imobile urmăribile.

Competența executării silite imobiliare revine organului fiscal în a cărui rază teritorială sunt situate imobilele supuse urmăririi, iar când domiciliul sau sediul debitorului se află în raza teritorială a altui organ de executare, acesta va coordona procedura de executare.

Procedura executării silite imobiliare debutează printr-o somație de plată pe care organul de executare o comunică debitorului cu 5 zile înainte de a trece efectiv la executare, cuprinzând: datele de identificare ale imobilului urmărit și mențiunea înscrierii somației în evidențele de publicitate imobiliară. Orice acte de dispozitțe ce ar putea interveni ulterior inscripției ipotecare, sunt nule de drept față de creditorii urmăritori.

Primul termen de licitație se va putea fixa numai după expirarea termenului de 30 de zile de la comunicarea somației către debitor, termen în care acesta are dreptul să-și vândă bunurile sale urmărite, însă cu acordul organului de executare.

Cu cel putin 10 zile înainte de data fixată pentru licitație, organul de executare are obligația de a proceda la afișarea publicațiilor de vânzare prin anunțuri în cotidiane de largă circulație, prin afișare la sediul său, al consiliului local, pe imobilul pus în vânzare și în locul stabilit pentru ținerea licitației.

Despre data, locul și ora licitației vor fi înștiințați debitorul și administratorul sechestrului.

Eventualele oferte de cumpărare se vor prezenta în scris organului de executare, însoțite de dovada plății a cel puțin 10% din valoarea imobilului. Această sumă, depusă în avans, se va restitui ofertantului ce nu a adjudecat imobilul.

Autoritățile care țin evidențele de publicitate imobiliară au obligația să comunice organului de executare eventualele drepturi reale și alte sarcini ce grevează imobilul urmărit și titularii acestora, care vor fi înștiințați, în vederea prezentării la termenele fixate pentru vânzarea imobilului și distribuirea prețului.

Procedura executării silite imobiliare continuă cu identificarea bunurilor supuse urmăririi, prin întocmirea unui proces verbal, în condiții identice urmăririi bunurilor mobile.

Conform O. G. 11/1996, dacă este necesar pentru administrarea imobilului urmărit, a chiriilor, a rentelor și a altor venituri obținute din administrarea acestuia, sau pentru apărarea în litigii privind imobilului respectiv, organul de executare numește un administrator sechestru ce poate fi debitorul sau alte persoane fizice sau juridice. Atunci când este numit administrator o altă persoană, organul de executare îi va fixa o indemnizație, în funcție de activitatea depusă.

Administratorul are obligația de a consemna veniturile încasate din administrarea imobilului la unitățile abilitate, depunând recipisa la organul de executare.

Procedura continuă cu evaluarea bunurilor imobile supuse executării, prin intermediul unor organe sau persoane specializate.

Ultima etapă a executării silite imobiliare o constituie valorificarea bunurilor supuse urmăririi ce poate avea loc prin modalitățile legale prevăzute de art. 54 alin. 2 din O. G. 11/1996.

La primul termen de licitație, organul de executare va citi întâi anunțul de vânzare și ofertele scrise primite până la acea dată. Licitația va porni de la cel mai mare preț cuprins în ofertele scrise, dacă acesta este superior celui la care s-a făcut evaluarea, iar în caz contrar licitația va porni de la prețul stabilit prin evaluare.

Când nu se poate obține nici acest preț, în termen de 30 de zile se va organiza o nouă licitație, care va porni de la prețul stabilit prin evaluare.

Dacă nu s-a reușit vânzarea imobilului nici la a doua licitație, în termen de 30 de zile se va organiza a treia licitație, ocazie cu care imobilul se va putea vinde la prețul maxim oferit.

Dacă imobilul urmărit nu poate fi vândut la licitație, organul de executare va relua această procedură, în aceleași condiții, cel puțin o dată pe an, însă înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită. În toată această perioadă, indisponibilizarea imobilului va fi menținută.

În urma desfășurării licitației, organul de executare are obligația de a întocmi un proces verbal în care va consemna modul de desfășurare și rezultatul acesteia. Procesul verbal de licitație, semnat de organul de executare, va fi predat cumpărătorului, după achitarea integrală a prețului.

Vânzarea imobilului urmărit poate fi făcută și cu plata, în cel mult 12 rate lunare, cu acordul organului de executare, dacă persoana ce a adjudecat imobilul achită un avans de minim 50% din preț și cu plata unei dobânzi, stabilite la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României.

Procesul verbal de licitație va fi predat cumpărătorului, după plata avansului. În același timp, un exemplar al procesului verbal va fi transmis organului competent pentru înscrierea în evidențele de publicitate imobiliară a interdicției de înstrăinare a imobilului, până la plata integrală a prețului.

Procesul verbal de licitație reprezintă titlul de proprietate pentru imobilul adjudecat, în baza sa realizându-se publicitatea imobiliară.

Totodată, încheierea procesului verbal de licitație reprezintă ultimul act de executare, motiv pentru care organul de executare este obligat să ia măsuri pentru radierea inscripției ipotecare.

Procedura executării silite imobiliare încetează atunci când, după scăderea cheltuielilor ocazionate de executare, sumele obținute prin vânzarea la licitație a imobilului vor fi vărsate la bugetul de stat, până la concurența valorii creanței fiscale restante.

Eventualele diferențe rămase după acoperirea creanței restante, vor fi predate debitorului, la cererea acestuia, sau se vor compensa cu alte creanțe fiscale ale aceluiași debitor.

În același timp, procedura de executare silită imobiliară încetează și atunci când aceste bunuri nu au putut fi valorificate în nici una din modalitățile legale.

În această situație, după ce organul de executare a luat măsura radierii inscripției ipotecare instituite asupra imobilului ce nu a putut fi valorificat, va proceda la utilizarea celorlalte modalități de stingere a creanțelor fiscale prevăzute de O. G. 11/1996.

Concluzii

Conform Constituției, cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice. Această obligație revine tuturor contribuabililor, persoane fizice și juridice.

Impozitele, taxele și orice alte venituri bugetare, se stabilesc numai prin lege.

Folosind principiul simetriei actelor juridice, stingerea creanțelor fiscale se va face printr-o modalitate comună sau specifică de stingere a creanțelor fiscale prevăzută de lege.

Este preferabil ca stingerea creanțelor fiscale să se realizeze din inițiativa contribuabililor, prin plată, aceasta fiind cea mai importantă și mai facilă modalitate de stingere a creanțelor fiscale.

Cu privire la celelalte modalități de realizare a creanțelor fiscale, respectiv la anulare, compensare, prescripție și scădere, acestea se vor aplica în cazuri speciale, prevăzute de lege, avându-se în vedere situația fiecărui contribuabil în parte, astfel încât să se asigure veniturile necesare bugetului de stat.

Dacă stingerea creanțelor fiscale ale contribuabililor nu se realizează prin nici una din aceste modalități, statul va recurge la executarea silită, aceasta reprezentând practic ultimul mijloc de recuperare a obligațiilor restante și de realizare a veniturilor publice.

După 1989, această situație este întâlnită din ce în ce mai frecvent în țara noastră, observându-se creșterea numărului de debitori, atât persoane fizice cât și persoane juridice, ale căror obligații bugetare restante sunt realizate pe calea executării silite. În aceste condiții, crește importanța acestui mod de stingere a obligațiilor fiscale.

Tot în această perioadă, în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, România a început reforma fiscală, prin modificarea și completarea sistemului fiscal actual, pentru a fi compatibil cu normele europene.

În acest sens, de la 01.01.2000 a intrat în vigoare O. G. 73/1999, care reglementează impozitul pe venitul global anual, avându-se în vedere situația economică actuală și nivelul relativ scăzut al veniturilor contribuabililor.

În condițiile tendinței dominante din ultimele decenii, de sporire a rolului intervenționist al statului în toate domeniile de activitate, prin acest act normativ, precum și prin alte acte ce vor fi adoptate în viitor, se urmărește sporirea sumelor de bani mobilizate la bugetul de stat.

Bibliografie

CURSURI UNIVERSITARE ȘI MANUALE

Ioan Condor – „Drept fiscal și financiar”, ed. Tribuna Economică, București-1996

Ioan Gliga – „Drept financiar public”, ed. ALL, București-1994

Ioan Gliga – „Drept financiar”, ed. Humanitas, București-1998

Simona Iliescu, Dan Drosu Șaguna, Dan Coman Șova – „Procedura fiscală”, ed. Oscar Print, București-1996

Gelu Mărunțelu – „Drept fiscal. Teoria generală a impozitelor și taxelor”, ed. Fundației „Andrei Șaguna”, Constanța-1997

Radu Stancu – „Drept financiar public”, ed. Fundației „România de mâine”, București-1998

Dan Drosu Șaguna – „Drept financiar si fiscal”, ed. Oscar Print, București-1994

Dan Drosu Șaguna – „Drept financiar si fiscal”, ed. Oscar Print, București-1996, vol. 2

Dan Drosu Șaguna – „Drept financiar si fiscal”, ed. Oscar Print, București-1997, vol. 2

P. M. Gaudemet, J. Molinier – „Finances publiques”, tome 2, 4 e, ed. Montchrestien, Paris-1988

B. ARTICOLE ȘI STUDII

Ioan Condor, Lidia Radu – „Titlul de creanță fiscală”, revista „Impozite și taxe”, nr. 8/1997

Ioan Condor – „Moduri specifice de stingere a obligațiilor fiscal-bugetare”, revista „Impozite și taxe”, nr. 9/1997

N. Grigore Lăcrița – „Efectuarea compensărilor”, revista „Impozite și taxe”, nr. 6/1998

Colecția revistei „Impozite și taxe”, editată de „Tribuna economică”, pe anii 1997-1998

LEGISLAȚIE

Constituția României din 08.12.1991, publicată în M. Of. 233, partea I, din 21.11.1991

Codul de Procedură Civilă

L. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată în M. Of. 33/29.01.1998

L. 27/1994 privind impozitele și taxele locale, publicată în M. Of. 127/24.05.1994, completată prin L. 105/1998, publicată în M. Of. 198/28.04.1998

L. 34/1994 privind impozitul pe venitul agricol, publicată în M. Of. 140/02.06.1994

L. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale, publicată în M. Of. 229/24.10.1994

L. 64/1995 privind reorganizarea si lichidarea judiciară, publicată în M. Of. 130/29.06.1995

L. 72/1996 privind finanțele publice, publicată în M. Of. 152/17.07.1996

O. G. 3/1992 privind taxa pe valoarea adaugată, republicată în M. Of. 288/12.12.1995

O. G. 70/1994 privind impozitul pe profit, publicată în M. Of. 246/31.08.1994, modificată prin O. G. 40/1998, publicată în M. Of. 43/30.01.1998

O. G. 9/1995 privind perfecționarea unor reglementări privind T.V.A., publicată în M. Of. 20/31.01.1995

O. G. 24/1995 privind modificarea și completarea L. 34/1994 privind impozitul pe venitul agricol, publicată în M. Of. 193/25.08.1995

O. G. 34/1995 privind unele măsuri de reducere și reglementare unitară a majorărilor de întârziere, datorate pentru neplata la termen a sumelor datorate bugetului de stat, publicată în M. Of. 202/31.08.1995

O. G. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare, publicată în M.Of. 23/31.01.1996

Normele Metodologice pentru aplicarea prevederilor O. G. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare, aprobate și modificate prin L. 108/1996, publicată în M.Of. 251/17.10.1996

O. G. 53/1997 referitoare la compensarea, restituirea și scăderea pentru cauze de insolvabilitate a obligațiilor bugetare, publicată în M.Of. 224, partea I din 28.08.1997

O. G. 73/1999 privind impozitul pe venit, publicată în M.Of. 419/31.08.1999

Vbdjsbvk ehjfvhdjkwf ihdwhfvjidhouis iodhvoh ioehjviojfe ihdouifv ihwvouiwehr

Ueduihfuihduiv jgbwfuibedicbjkdsbkb jehbfujiwbdjcbdjks jgbfvdbc jgcuieruifvh hbcujdehbdbs nbcidwhgifv jwdhbcviwe udhbvwui iuwehfvwei

Gsvgcvshgvcgsdvhg bchjwdhcbvhjdws gchjws hwsvchjdsv uwehgfduihwe zugfwjegbf zughwegdgf hwgfczubwezu wgezufgu hwvdcjweubvdwh jgewzugb hwugvdzuwbvzuwezwcgvwezu

Gfwejgfwejkhgf hwegfiegu 43iou ijozjh5po ujegfeuirhg woqijdo2e oerhgior io3hgfoi3ojkce iohfioerf hgr3iufoiu io3rhgfio3rhfoi hfreuiohfiondwjk uiohveorhgf iouheruiqfvhi ohwreuioqhfui uiowefhuihf uwehgfuiwr ihfweqihf oiwehfkeqw kwe

Uicgufgier jwehfviwqgfi uiuhgveuirqg uihgfvuirehfiurqe oi iwehfiq uwehgfui3johf ihdcowe magyaroszag bwiihve vweghdcw hdgvhw ugvwg jidghbhuuicwdhjkbchjib wguigci uiwhguihc uhgwuihg

Huhgfirewgf gwdfv ukgweuig uegfuiqgwi uwgeuihi uiweuihgf uigfwzuigei