Modalitatile Liberarii Provizorii Ca Masura Procesuala
Capitolul I.
Considerații generale privind măsurile procesuale.
Secțiunea I. Noțiunea și caracterizarea măsurilor procesuale
1. Noțiunea și clasificarea măsurilor procesuale.
Măsurile procesuale sunt mijloacele prevăzute de legea procesuală penală de care pot uza organele judiciare pentru a asigura desfășurarea normală a procesului penal, executarea pedepsei, repararea pagubei produse prin săvârșirea infracțiunii și pentru a preveni săvârșirea de fapte antisociale.
În literatura de specialitate au fost exprimate puncte de vedere contradictorii cu privire la definirea măsurilor procesuale. Astfel, intr-o prima opinie, noțiunea de măsuri procesuale înglobează și elementul de constrângere sau privațiune. După altă opinie, acest element este exclus, considerându-se că nu este definitoriu pentru aceste instituții juridice. Argumentele care stau la baza acestor afirmații sunt următoarele:
a) elementul de constrângere nu ține de esența acestor măsuri, ele nefiind instrumente de privațiune, ci mijloace care servesc desfășurării procesului penal;
b) scopul acestor măsuri nu este cel de constrângere ci acela de a ajuta și a asigura realizarea procesului penal;
c) din conținutul reglementărilor privitoare la măsurile procesuale reiese că unele din acestea nici nu implică elementul de constrângere, cum ar fi, de exemplu, măsurile de ocrotire, în care caz ceea ce prevalează este grija societății față de minori, vârstnici, bolnavi și, în general, persoane care au nevoie de ajutor.
În literatura juridică, măsurile procesuale au fost clasificate în mai multe categorii, în funcție de anumite criterii: valoarea socială asupra căreia se îndreaptă, persoana împotriva căreia se pot lua, faza procesuală în care pot fi dispuse, scopul special urmărit prin luarea lor, organul judiciar care le dispune și modul în care sunt reglementate în lege.
a) În funcție de valoarea socială asupra căreia se îndreaptă, măsurile procesuale pot fi împărțite în:
– măsuri cu caracter personal, care privesc persoana (spre exemplu: reținerea, arestarea preventivă, obligarea la tratament medical, etc.);
– măsurile cu caracter real, care privesc bunurile anumitor persoane (spre exemplu: sechestrul, poprirea, restituirea lucrurilor).
b) După criteriul persoanei împotriva căreia se îndreaptă măsura se pot distinge:
– măsuri procesuale care vizează numai persoana învinuitului sau inculpatului (spre exemplu: reținerea, arestarea preventivă, etc.);
– măsuri procesuale care pot fi îndreptate și împotriva altor persoane (spre exemplu: sechestrul privind garantarea reparării pagubei, care poate fi instituit pe bunurile învinuitului, inculpatului sau părții responsabile civilmente).
c) Raportat la faza procesuală în care pot fi dispuse, măsurile procesuale pot fi clasificate în:
– măsuri ce pot fi luate numai în faza de urmărire penală (reținerea);
– măsuri ce pot fi luate atât în faza de urmărire penală cât și în faza de judecată (spre exemplu: obligarea de a nu părăsi localitatea, internarea medicală, arestarea preventivă, etc.).
d) În funcție de criteriul acțiunii lor sau al scopului special urmărit prin luarea lor, măsurile procesuale pot fi clasificate in:
– măsuri procesuale cu caracter de constrângere (spre exemplu: arestarea preventivă, poprirea, obligarea de a nu părăsi localitatea);
– măsuri procesuale cu caracter de ocrotire (spre exemplu: obligarea la tratament medical, măsurile de ocrotire, restituirea lucrurilor, etc.).
e) În raport de organul judiciar care le dispune, se poate deosebi între:
– măsuri procesuale dispuse de procuror sau instanță;
– măsuri procesuale ce pot fi dispuse de către organul de cercetare penală sau procuror.
f) După criteriul legal (modul în care sunt reglementate în Codul de procedură penală), distingem:
– măsuri preventive (reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, arestarea preventivă, liberarea provizorie);
– alte măsuri procesuale (măsurile de ocrotire, măsurile de siguranță, măsurile asiguratorii, restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii).
2. Caracterizarea măsurilor procesuale.
Privită în raport cu desfășurarea activității procesual penale, care are ca obiect principal constatarea existenței sau inexistenței infracțiunii, identificarea făptuitorului și stabilirea răspunderii sale penale și civile, măsurile procesuale au caracterul unor activități judiciare, dispunându-se luarea măsurilor, în raport de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze penale.
Măsurile procesuale au și caracter provizoriu, în sensul că vor dura atât timp cât subzistă situațiile de fapt care au condus la luarea lor. Totodată, datorită faptului că luarea măsurilor procesuale este lăsată la aprecierea organelor judiciare, în vederea desfășurării unei normale activități procesuale, rezultă caracterul facultativ al acestora. Totuși, cu titlu de excepție, în cazul în care prin măsura procesuală se urmăresc importante obiective procesuale, luarea ei devine obligatorie pentru organul judiciar. De exemplu, în cazul infracțiunilor flagrante, este obligatorie luarea măsurii reținerii și arestării preventive a învinuitului.
Măsurile procesuale pot fi dispuse de organele judiciare numai în cadrul procesului penal. Fiind legate de buna desfășurarea a procesului penal, nu se justifică luare măsurilor procesuale înainte de începerea urmăririi penale și nici dincolo de epuizarea activității judiciare. Cu toate acestea, în mod excepțional, legea prevede situații în care măsurile procesuale se mențin și după stingerea procesului penal.
Măsurile procesuale, ca mijloace folosite de organele judiciare pentru desfășurarea normală a procesului penal, trebuie deosebite de actele procedurale, care reprezintă mijloacele prin care se aduc la îndeplinire actele și măsurile procesuale.
Secțiunea a II-a. Măsurile preventive.
1. Noțiunea și scopul măsurilor preventive.
Măsurile preventive reprezintă acea categorie a măsurilor procesuale, prevăzute de lege, cu caracter de constrângere, prin luarea cărora organele judiciare urmăresc privarea de libertate sau restrângerea libertății de mișcare a învinuitului sau inculpatului, în scopul de a asigura buna desfășurare a procesului penal, ori de a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Buna desfășurare a procesului penal poate fi compromisă prin ascunderea infractorului, fuga acestuia sau prin actele sale de zădărnicire a aflării adevărului. În acest sens, luarea măsurilor preventive conduce la realizarea scopului de prevenție, fie printr-o minimă atingere adusă libertății individuale a învinuitului sau inculpatului, fie prin privarea de libertate pe o anumită perioadă de timp sau chiar pe toată durata procesului penal.
2. Natura juridică a măsurilor preventive.
Fiind luate în vederea asigurării unei desfășurări normale a procesului penal, măsurile preventive au indiscutabil o natură procesuală. În literatura de specialitate s-a făcut distincția între măsurile preventive privative de libertate și pedeapsa închisorii care constă tot într-o privare de libertate. În susținerea acestei afirmații s-au folosit următoarele argumente:
a) pedeapsa privativă de libertate intervine pe baza unei hotărâri judecătorești definitive, de condamnare, în timp ce măsurile preventive survin înainte de soluționarea cauzei printr-o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare;
b) pedeapsa privativă de libertate este un mijloc de reeducare a condamnatului, situându-se în timp ulterior soluționării cauzei penale și când măsurile preventive presupun existența unui proces penal în curs și au drept obiect asigurarea înfăptuirii scopului acestuia;
c) lipsirea de libertate în cazul închisorii, ca pedeapsă, este obligatorie și se întinde pe perioada de timp stabilită prin hotărârea de condamnare, în timp ce arestarea preventivă este facultativă, fiind lăsată la aprecierea organelor judiciare penale.
În literatura de specialitate există păreri diferite în ceea ce privește includerea în categoria măsurilor preventive a liberării provizorii, dar despre măsura juridică a liberării provizorii urmând să discutăm după ce vom analiza definiția acestei instituții de drept procesual penal.
Secțiunea a III-a. Liberarea provizorie ca instituție de drept procesual penal.
1. Noțiunea și natura juridică a liberării provizorii.
Liberarea provizorie reprezintă o măsură procesuală neprivativă de libertate care înlocuiește arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului și se dispune de către instanța de judecată în vederea asigurării desfășurării normale a procesului și executarea pedepsei aplicate inculpatului în caz de condamnare.
În legătură cu natura juridică a liberării provizorii, măsură introdusă în codul de procedură penală prin Legea nr.32/1990, în doctrină există controverse privind includerea ei în categoria măsurilor preventive. Astfel, într-o opinie se susține că liberarea provizorie nu poate fi considerată ca având natura juridică a unei măsuri preventive, fiind concepută doar ca o măsură procesuală, fără îndoială strâns legată de starea de libertate a persoanei. Potrivit acestei concepții, însăși denumirea instituției indică natura sa juridică, deoarece termenul “liberare” presupune totdeauna o stare prealabilă, opusă, adică de privațiune de libertate. Mai mult decât atât, categoriile de măsuri preventive sunt enumerate exhaustiv în art.136 C.pr.pen., enumerație în care nu a fost cuprinsă și liberarea provizorie, chiar după modificarea acestui text.
Se consideră, în această opinie, că reglementarea liberării provizorii în capitolul consacrat măsurilor preventive nu a urmărit să-i confere acesteia natura juridică a unei măsuri preventive, ci a reprezentat singura posibilitate de a adăuga noile norme juridice alături de cele referitoare la starea de privare de libertate.
Alți autori susțin, pe bună dreptate, că liberarea provizorie este o măsură preventivă, invocând argumentul reglementării ei legale (Secțiunea a V-a din Capitolul I – Măsurile preventive, al Titlului IV – Măsurile preventive și alte măsuri procesuale, din partea generală a codului de procedură penală, precum și faptul că liberarea provizorie este o instituție care, prin esența sa, se raportează la starea de libertate a persoanei în procesul penal, ca și celelalte măsuri preventive, venind să atenueze latura de constrângere a acestora).
Legiuitorul nu a inclus liberarea provizorie printre celelalte măsuri preventive strict enumerate în art.136 C.pr.pen., întrucât nu a considerat-o o măsură preventivă de sine-stătătoare, ci o măsură accesorie arestării preventive a inculpatului. De fapt, liberarea provizorie este o măsură preventivă care înlocuiește, în anumite condiții, arestarea preventivă a inculpatului.
2. Scurt istoric privind reglementarea liberării provizorii.
Istoria apariției și dezvoltării liberării provizorii și în special al celei pe cauțiune ne sugerează că această măsură preventivă era și este aplicabilă numai la acordul părților, în cadrul căreia statul recunoaște cetățeanul învinuit de comiterea unei infracțiuni ca parte în procesul penal cu aceleași drepturi și obligații.
Statul, în persoana organelor de ocrotire a dreptului, este interesat să ajungă la o înțelegere cu cetățeanul arestat care este de acord să depună o sumă de bani sub formă de cauțiune, și în același timp să nu împiedice efectuarea justiției. Acest lucru este posibil, în exclusivitate, în acele state care văd în fiecare cetățean o personalitate și nu un element lipsit de importanță, fără de care giganticul mecanism statal funcționează perfect. În societățile civile, statul nu tratează cetățenii învinuiți de comiterea infracțiunilor ca pe niște „indivizi irecuperabili”, ci ca pe adevărați membrii ai societății care, în anumite circumstanțe, au încălcat legea și, deci, au obligația să se corecteze, primind drept recompensă reabilitarea totală. De asemenea – Măsurile preventive, al Titlului IV – Măsurile preventive și alte măsuri procesuale, din partea generală a codului de procedură penală, precum și faptul că liberarea provizorie este o instituție care, prin esența sa, se raportează la starea de libertate a persoanei în procesul penal, ca și celelalte măsuri preventive, venind să atenueze latura de constrângere a acestora).
Legiuitorul nu a inclus liberarea provizorie printre celelalte măsuri preventive strict enumerate în art.136 C.pr.pen., întrucât nu a considerat-o o măsură preventivă de sine-stătătoare, ci o măsură accesorie arestării preventive a inculpatului. De fapt, liberarea provizorie este o măsură preventivă care înlocuiește, în anumite condiții, arestarea preventivă a inculpatului.
2. Scurt istoric privind reglementarea liberării provizorii.
Istoria apariției și dezvoltării liberării provizorii și în special al celei pe cauțiune ne sugerează că această măsură preventivă era și este aplicabilă numai la acordul părților, în cadrul căreia statul recunoaște cetățeanul învinuit de comiterea unei infracțiuni ca parte în procesul penal cu aceleași drepturi și obligații.
Statul, în persoana organelor de ocrotire a dreptului, este interesat să ajungă la o înțelegere cu cetățeanul arestat care este de acord să depună o sumă de bani sub formă de cauțiune, și în același timp să nu împiedice efectuarea justiției. Acest lucru este posibil, în exclusivitate, în acele state care văd în fiecare cetățean o personalitate și nu un element lipsit de importanță, fără de care giganticul mecanism statal funcționează perfect. În societățile civile, statul nu tratează cetățenii învinuiți de comiterea infracțiunilor ca pe niște „indivizi irecuperabili”, ci ca pe adevărați membrii ai societății care, în anumite circumstanțe, au încălcat legea și, deci, au obligația să se corecteze, primind drept recompensă reabilitarea totală. De asemenea, guvernele democratice s-au dezis de ideea eliminării complete a fenomenului criminalității și se limitează doar la controlul acestui viciu social. Guvernele țărilor democratice au adoptat pe parcursul deceniilor multiple măsuri de combatere a criminalității, al căror scop este de a controla infracționalitatea, inclusiv prin mijloace de conciliere a societății cu cetățenii învinuiți, iar ulterior condamnați pentru săvârșirea anumitor infracțiuni, fără izolarea acestora de societate.
Una dintre aceste măsuri alternative izolării care nu îndepărtează cetățeanul învinuit de familie și societate pe parcursul procesului penal este liberarea provizorie. Această măsură preventivă alternativă face parte din totalitatea acțiunilor care stimulează cetățenii să contribuie la combaterea criminalității prin conciliere și comun acord cu organele de drept.
Liberarea provizorie pe cauțiune își are originea încă din secolul XVIII, când libertatea începe să fie acceptată ca un drept natural al omului. Liberarea deținuților pe cauțiune, până la judecată, în varianta contemporană, era cunoscută de dreptul anglo-saxon la începutul secolului XIII. Alți autori sunt de părere că cea mai veche mențiune despre liberarea învinuitului sub cauțiune o găsim în tratatul lui Glanvill despre legile și obiceiurile Angliei din secolul XII. Alte izvoare menționează că liberarea provizorie este o instituție veche și a fost cunoscută și în vechiul drept încă de la romani. Farinaceu ne spune că pentru infracțiunile ușoare nu e vorba de o pedeapsă corporală, ci pecuniară; cel închis poate să fie liberat pe chezășie. De asemenea, întâlnim opinii potrivit cărora cauțiunea își are originea în obiceiurile triburilor normande care au cucerit o mare parte din teritoriul Angliei în 1066. Normanzii obișnuiau să lase in libertate pe orice infractor, dacă comunitatea în care locuia acesta garanta prezența acuzatului în fața judecății prin depunerea proprietății comune în calitate de cauțiune. Era de datoria fiecărui membru al comunității să preîntâmpine eschivarea învinuitului de la judecată, care putea avea drept consecință pierderea proprietății depuse ca garanție.
O aplicare mai amplă, liberarea provizorie a cunoscut odată cu adoptarea de către Camerele parlamentului englez la 28 mai 1679 a cunoscutului document „Habeas Corpus Act”, care prevedea dreptul fiecărei persoane reținute sau arestate de a ataca măsura arestării în instanța de judecată competentă pentru a anula arestul sau să înlocuiască izolarea cu liberarea provizorie.
În sistemul justiției penale engleze din acea perioadă a apărut necesitatea stringentă de a folosi liberarea provizorie pe cauțiune, deoarece judecătorii obișnuiau să călătorească pe teritorii destul de vaste care se aflau în jurisdicția lor. Din această cauză, orice deținut era obligat să aștepte timp îndelungat sub detenție până venea judecătorul să efectueze justiția. Condițiile de întreținere a deținutului în închisori erau deplorabile, mai mult de atât, arestații adesea evadau. Plus la aceasta, se cheltuiau mijloace importante pentru întreținerea deținuților. Șerifii englezi erau foarte bucuroși dacă se găsea cineva în comunitate să-și asume responsabilitatea privind buna comportare până la judecată a învinuitului arestat. De obicei, persoanele care pretindeau să garanteze comportamentul decent și prezența învinuitului liberat, plăteau o sumă de bani care se vărsa în vistieria statului, dacă învinuitul se eschiva de la judecată. O răspândire largă a căpătat instituția liberării pe cauțiune în SUA pe parcursul secolului XX și în special după 1966, când guvernul federal al SUA a implementat „Actul de Reformă a Cauțiunii”, care constituie un ghid pentru judecătorii americani privind aplicarea liberării provizorii pe cauțiune.
În spațiul românesc cauțiunea, de asemenea, a cunoscut o aplicare largă.
„România, îndată după evenimentul național al unirii celor două principate: Muntenia și Moldova, urmând procesul de modernizare a legislațiunii sale, început în ambele principate încă sub domniile pământene anterioare a înlăturat în 1884 toate condicile care formau legislațiunea lor anterioară și a adoptat legislațiunea franceză”.
Această legislație a servit României până la 1 ianuarie 1937 când a intrat în vigoare Codul de Procedură Penală Carol II. În Basarabia, care în 1918 era parte componentă a României, acționa Codul de Procedură Penală din 1884, modificat mai târziu prin legea din 15 martie 1902, urmând legea franceză din 14 iulie 1865 care a admis, însă, că liberarea provizorie sub dare de cauțiune e admisibilă în orice materie, prin urmare și în materie de crimă. Liberarea provizorie presupunea neapărat detenția preventivă conform art.93 C.pr.pen. român. Autorii români din acea perioadă afirmau că „liberarea provizorie nu era decât posibilitatea dată unui învinuit, deținut în mod legal, de a oferi judecătorilor fie un complex de elemente prin care să contrabalanseze motivele care justifică arestarea sa, arătând că aceste motive deși temeinice, totuși nu sunt atât de grave pentru a atrage privarea de libertate, fie o chezășie morală sau materială că va răspunde la toate obligațiunile de la care este temere că s-ar putea sustrage”. În literatura juridică s-a subliniat deosebirea doctrinală, la acea vreme, între liberarea provizorie și lăsarea în libertate. Cel care solicită liberarea provizorie nu pretinde că nu ar exista un interes al instrucțiunii sau un interes al siguranței publice care să legitimeze deținerea sa, el susține numai că acele interese existente nu vor fi periclitate prin lăsarea lui în libertate, aducând „elemente doveditoare și oferind garanții că va păstra o conduită care să nu atingă aceste interese”.
Cauțiunea, după legea din 1902, se efectua prin depuneri la casa judecătoriei a sumei determinate în efecte sau în numerar. Competenți de a examina cererea de liberare pe cauțiune era camera de acuzațiune, instanța de judecată care examina cauza penală sau Curtea Juraților. Este de remarcat că legea din 1902 prevedea două feluri de liberare provizorie pe cauțiune: liberarea de drept sau obligatorie și facultativă.
Liberarea provizorie de drept sau obligatorie se impunea aplicată de către judecători, în cazul când prevenitul a comis o infracțiune ce se pedepsea până la 6 luni privare de libertate, conform art.114 al legii procesual-penale. Acești preveniți care comiteau infracțiuni pedepsite cu privare de libertate mai mult de 6 luni, au și ei dreptul să fie liberați provizoriu, atât în cursul instrucțiunii cât și în orice stare a procesului, însă această liberare e lăsată la aprecierea sau facultatea judecătorului.
Referitor la Codul de Procedură Penală din 1937 este de remarcat că această lege stipula că ”liberarea provizorie e o facultate pentru judecătorul de instrucție sau pentru instanța de la care se cere de a acorda sau nu.
Liberarea provizorie pe cauțiune nu se acordă conform art.206 alin2, 4 și 5 al legii menționate celui care a fugit, celui care nu are domiciliul statornic sau mijloace de existență, străinului și a celui care în cursul instrucției a comis o nouă crimă.”
În general legislația procesual-penală și penală la 1937 diferenția două tipuri de cauțiuni. Primul tip de cauțiune era „cauțiunea de bună purtare” care este o măsură de siguranță prevăzută de art.181 C.pen. și care poate fi ordonată de justiție spre a împiedica repetarea unei infracțiuni.
Al doilea tip de cauțiune era liberarea provizorie pe cauțiune „pe cauțiunea propriu-zisă” care consta din o sumă de bani sau o inscripțiune ipotecară care condiționa efectuarea sau neefectuarea unor acte de procedură prevăzute de art.133 al Codului de Procedură Penală Carol II.
În codul de procedură penală al Republicii Socialiste România intrat în vigoare în 1969 nu era reglementată instituția liberării provizorii.
Motivele pentru care nu era reglementată liberarea provizorie în Codurile de Procedură Penală din acea perioadă sunt comune tuturor statelor fostului lagăr comunist.
Astfel, Cornucov V.M. menționează că cauțiunea provoacă o reacție negativă din partea lucrătorilor practici și pe de altă parte liberarea provizorie nu corespunde realităților social economice stabilite. De asemenea și Zinatullin Z.Z. se pronunță în susținerea ideii de mai sus care afirma că „liberarea pe cauțiune este puțin efectivă, cu atât mai mult nu garantează comportamentul corespunzător al învinuitului pe parcursul procesului penal”.
Instituția liberării provizorii este reintrodusă în legislația procesual penală a României prin Legea nr.32/1990 de modificare a Codului de Procedură Penală.
Reglementată în art.1601 – 16010 C.pr.pen., măsura liberării provizorii se prezintă sub două modalități:liberarea provizorie sub control judiciar și liberarea provizorie pe cauțiune.
Între cele două modalități există diferențe sub aspectul condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a fi acordată liberarea si a obligațiilor ce pot fi impuse inculpatului. În schimb, procedura de comunicare a cererii de liberare provizorie precum și condițiile și procedura de revocare a liberării sunt comune.
În reglementare introdusă prin Legea 32/1990 cauțiunea este definită ca o sumă de bani pe care trebuie să o depună inculpatul în scopul garantării obligațiilor ce-i revin în timpul liberării provizorii.
Instituția liberării provizorii a cunoscut o serie de modificări prin Legea nr.281/2003 de modificare a Codului de procedură penală. O modificare se referă la pedeapsa cu închisoarea până la care se poate acorda liberarea provizorie. Deci, liberarea provizorie se poate acorda în reglementarea Legii 281/2003 dacă inculpatul a săvârșit o infracțiune din culpă sau o infracțiune intenționată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 12 ani și nu 7 ani cum era prevăzut în vechea reglementare. Prin această modificare, liberarea provizorie se poate aplica mai multor persoane în privința cărora s-a luat o măsură preventivă.
O altă modificare constă în faptul că a mai fost introdusă o situație în care este restituită cauțiunea, și anume atunci când cererea de liberare provizorie a fost respinsă potrivit art.1608a C.pr.pen.
Deci reglementarea actuală a acestei instituții de drept procesual penal în România o găsim în art.1601-16010 C.pr.pen. cu modificările aduse de Legea nr.281/2003. De asemenea, art.23 alin.10 din Constituția României prevede că „persoana arestată are dreptul să ceară punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune”.
3. Aspecte de drept comparat.
În continuare vom prezenta evoluția acestei instituții de drept procesual penal în legislația din Republica Moldova ce a fost influențată de legislația procesual penală din România.
În perioada de până la 1918, când teritoriul actual al Republicii Moldova era administrat de Imperiul Rus, liberarea pe cauțiune ca măsură preventivă a fost prevăzută pentru prima dată de Sudebnâe Ustava din 1864. Până la 1864 pe teritoriul Imperiului Rus acționa legislația procesual penală din 1842 și 1857, care prevedea patru măsuri preventive aplicabile de organele de poliție pentru prevenirea eschivării învinuitului sau bănuitului de la răspunderea penală. Acestea erau arestul preventiv, arestul la domiciliu, supravegherea poliției și supravegherea de către alte persoane sau organizații. Ineficiența acestui sistem de măsuri preventive a devenit evidentă atunci când în majoritatea cauzelor penale, ca măsură preventivă era aleasă, de obicei, arestarea preventivă. Soluționarea acestei probleme a devenit scopul autorilor Sudebnovo Ustava din 20 noiembrie 1864 și după cum se afirma in doctrina această lege a schimbat esențial sistemul măsurilor preventive și anume a îngustat aria de aplicare a măsurilor preventive care limitează libertatea învinuitului și a extins sfera de acțiune a măsurilor preventive care permit cercetarea învinuitului în libertate. În scopul protecției drepturilor învinuitului și asigurării scopurilor procesului penal a fost introdus următorul sistem de măsuri preventive:
– privarea de viză de reședință sau luarea semnăturii despre prezentarea la anchetator ;
luarea sub supravegherea specială a poliției;
darea în chezășie;
cauțiunea;
arestul la domiciliu;
arestul.
Cercetătorul P.I. Liublinschii scria că autorii documentului din 1864 au luat ca bază sistemele de măsuri preventive din Europa apuseană care, în esență, prevăd restrângerea libertății sau limitarea drepturilor patrimoniale a persoanei învinuite.
După revoluția din octombrie 1917, sistemul de măsuri preventive aprobat de Ustav Ugolovnova Sudoproizvodstvo din 1864 a suportat modificări esențiale. Prin Decret o Sude nr.1 din 24 noiembrie 1917, toate legile care contraveneau principiilor revoluționare au fost declarate ca antirevoluționare și anulate, astfel de măsuri preventive ca:
– privarea de viză de reședință;
– supravegherea specială a poliției.
Pentru prima dată în legislația sovietică sistemul măsurilor preventive a fost stabilit în „Polejenie o voenâh sledovateleah” din 20 septembrie 1919 în punctul 78. Acest act normativ menționa următoarele măsuri preventive:
– obligația în scris de a se prezenta la anchetator și despre nepărăsirea locului de trai sau al locului de serviciu;
– darea în chezășie;
– prezentarea cauțiunii;
– darea în supravegherea administrației;
– arestul.
În 1922 a fost adoptat primul cod de procedură penală sovietic pentru Federația Rusă la sesiunea a 3-a a VTIK-ului. Paralel cu arestarea preventivă, arestul la domiciliu și obligația de a nu părăsi localitatea, prima modificare procesual penală sovietică a menținut cauțiunea ca fiind o sumă de bani sau altă avere depusă în contul judecătoriei de către învinuit sau de către altă persoană sau organizație pentru asigurarea prezenței învinuitului la citația organelor de drept.
În anii 1958-1961 în Uniunea Sovietică au fost adoptate Codurile de Procedură Penală noi pentru majoritatea republicilor socialiste. Instituția cauțiunii era prevăzută numai de Codurile de Procedură Penală ale Federației Ruse și Republicii Sovietice Socialiste Tadgice. Cu toate acestea, mai mulți autori au exprimat oportunitatea excluderii cauțiunii din legislația procesual penală a Federației Ruse. De exemplu, In.D. Livsit indica că articolul din Codul de Procedură Penală cu privire la cauțiune este o lege moartă și se aplică foarte rar în comparație cu alte măsuri preventive și propunea legislatorilor să se dezică de cauțiune. Codul de procedură penală al R.S.S. Moldovenești, adoptat la 1 iulie 1981, nu prevedea cauțiunea ca măsură preventivă.
Din cele menționate anterior, concluzionăm că liberarea pe cauțiune a fost cunoscută în legislația procesual-penală română cât și a Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri, găsindu-și consacrarea ca instituție procesual-penală română și in Codul de Procedură Penală Carol I din 1937. Conform acestor legi, liberarea provizorie pe cauțiune reprezintă cea mai severă măsură preventivă bazată pe garanție patrimonială și se aplică, de obicei, în cazul săvârșirii de către învinuit a infracțiunilor grave.
Capitolul II.
Liberarea provizorie sub control judiciar
Secțiunea I. Condițiile acordării liberării provizorii sub control judiciar și obligațiile ce pot fi impuse învinuitului sau inculpatului.
Sub acest aspect trebuie să observăm că dispozițiile art.1602 C.pr.pen. cuprind atât condițiile ce trebuie realizate pentru a se dispune liberarea provizorie, cât și condițiile privind comportamentul învinuitului sau inculpatului, pe durata luării acestei măsuri procesuale. Cea de a doua categorie de condiții se convertește practic în obligații ale învinuitului sau inculpatului, de respectarea cărora depinde menținerea sau revocarea liberării provizorii.
În analiza de față vom distinge condițiile liberării provizorii și condițiile privind comportamentul învinuitului sau inculpatului pe durata liberării provizorii. O astfel de clasificare o întâlnim în unele lucrări de specialitate, în timp ce alți autori le clasifică în condițiile liberării provizorii și în obligațiile pe care învinuitul sau inculpatul trebuie să le respecte pe tot timpul măsurii.
Prima categorie de condiții se referă la studiul desfășurării procesului penal, natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, comportamentul învinuitului sau inculpatului înainte de declanșarea procesului penal și perspectiva acestui comportament după declanșarea procesului penal.
În ceea ce privește prima condiție, așa cum se poate observa, procesul penal trebuie să fi fost declanșat, să existe un învinuit sau un inculpat în cauză și împotriva acestuia să se fi dispus măsura arestării preventive, acesta fiind conținutul primei condiții după modificările survenite prin Legea 281/2003; în reglementarea anterioară, această primă condiție avea următorul conținut : „procesul penal trebuie sa fi fost declanșat, acțiunea penală pusă în mișcare și împotriva inculpatului să se fi dispus măsura arestării preventive”. Deci din conținutul prezentat mai sus, rezultă cu ușurință concluzia că liberarea provizorie nu putea fi dispusă față de învinuitul arestat.
Cu privire la această primă condiție mai sunt unele rezerve din partea doctrinei; principala propunere de lege ferenda este „de a consacra ca măsură preventivă punerea sub control judiciar, în locul actualei instituții a liberării provizorii, măsură aplicabilă indiferent dacă persoana respectivă era sau nu arestată preventiv”. Argumentele aduse în sprijinul acestei propuneri de lege ferenda sunt: necesitatea unei reglementări coerente, concluzionând că este logic ca numai o persoană arestată să poată fi pusă în libertate provizorie, pe de o parte datorită contradicției existente în ipoteza normelor respective și pe de altă parte pentru că este de neacceptat ca o măsură mai puțin severă să poată fi impusă doar acelor persoane față de care s-a luat anterior o măsură mai severă, iar nu și direct față de cele în legătură cu care aceasta nu a fost luată.
Un alt argument adus în sprijinul acestei opinii este adus de necesitatea alinierii legii procesual penale române la principiul potrivit cu care „starea de arest preventiv trebuie să aibă caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală, și ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile, indiferent de faptul că ea se va comuta sau nu din pedeapsă”.
A doua condiție ce trebuie îndeplinită cumulativ cu prima impune ca infracțiunea să fi fost săvârșită din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 12 ani. Pentru a fi constatată această condiție, organele judiciare vor avea în considerare maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea ce face obiectul cauzei.
Și această a doua conditie prezentată mai sus are acest conținut după modificările suferite prin Legea 281/2003.
În legislația anterioară, acordarea liberării provizorii era cantonată în sfera infracțiunilor mai ușoare sau mergând până la limita unei gravități medii. Pentru a obiectiva această afirmație, art.1602 C.pr.pen. permitea dispunerea măsurii în cazul tuturor infracțiunilor săvârșite din culpă, indiferent de pedeapsa prevăzută de lege, iar în cazul infracțiunilor intenționate, numai dacă legea nu prevedea pedeapsa închisorii care depășește 7 ani, deci, după cum observăm, , conform reglementării anterioare, liberarea provizorie avea o sferă de aplicare mai mică decât o are prin actuala reglementare.
Cea de-a treia condiție ce trebuie realizată cumulativ cu primele două pentru a se putea dispune liberarea provizorie sub control judiciar are în vedere comportamentul învinuitului sau inculpatului înainte de declanșarea procesului penal și după liberarea provizorie a acestuia.
În acest sens, în art.1602 ,alin.2, astfel cum este modificat prin Legea 281/2003, se arată că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care inculpatul este recidivist ori când există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor martori sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Această condiție a mai suferit o modificare și prin Legea nr. 141/1996 și avea următorul conținut: „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care inculpatul este recidivist ori există date care justifică temerea că va săvârși o altă infracțiune sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor martori sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea acte”.
În ceea ce privește dovada celor două aspecte prin care este configurat comportamentul inculpatului, notăm faptul că, în timp ce starea de recidivă este probată prin cazierul judiciar, temerea că va săvârși o altă infracțiune sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor martori sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte trebuie să rezulte din probe, sau indicii temeinice cu privire la care organul judiciar să facă dovada.
Această prevedere a legii constituia punctul slab al reglementării în cauză, deoarece oferea posibilitatea organelor judiciare să refuze cu ușurință acordarea liberării provizorii cu motivarea că există temerea că inculpatul lăsat în libertate va săvârși o altă infracțiune sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor martori sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte, ori în această privință, putea să încapă o doză mare de subiectivism.
Așa cum am precizat mai sus, cea de-a doua categorie de condiții constituie obligații ale învinuitului sau inculpatului pe durata liberării provizorii cu precizarea că inculpatul trebuie să respecte una sau mai multe din aceste obligații.
Potrivit ar.1602, alin.3 acestea sunt:
a) Să nu depășească limita teritorială fixată decât în condițiile stabilite de organul judiciar;
b) Să comunice organului judiciar orice schimbare de domiciliu sau reședință;
c) Să nu meargă în locuri anume stabilite;
d) Să se prezinte la organul de urmărire penală sau după caz la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
e) Să nu intre în legătură cu anumite persoane determinate;
f) Să nu conducă nici un autovehicul sau anumite autovehicule;
g) Să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvârșirea faptei.
Cum se poate observa, unele din obligațiile menționate mai sus au menirea să garanteze buna desfășurare a procesului penal, iar altele să prevină săvârșirea altor infracțiuni de către învinuit sau inculpat.
Aceste obligații ce pot fi impuse învinuitului sau inculpatului nu au suferit nici o modificare prin Legea nr.281/2003.
Însă, unii autori susțin necesitatea introducerii și altor obligații.
Astfel, unii autori consideră că alături de aceste obligații trebuia să fie inclusă și obligația de a preda pașaportul, deoarece, cum se știe, fiecare cetățean român poate solicita și poate păstra asupra sa sau la domiciliu pașaportul său. Drept argument în susținerea introducerii acestei obligații sunt aduse reglementările din alte sisteme de drept, și anume, legea franceză nr.70/643 din 17 iulie 1910. În pachetul de obligații existent în controlul judiciar, prima se înscrie si obligația de a preda pașaportul.
Aceeași propunere de lege ferenda o au și alți autori care precizează că, urmând modelul multor legislații occidentale, odată cu anumite interdicții pe care organul judiciar le impune în cadrul controlului judiciar, să oblige pe inculpat să depună la grefa instanței, la Ministerul Public sau la poliție și unele acte care îngreunează posibilitățile de nesupunere la îndatoririle asumate. În susținerea propunerii sale de lege ferenda, autorul aduce drept argument art.138 C.pr.pen. francez care permite obligarea celui pus sub control judiciar, care nu a fost nici măcar arestat în prealabil, la depunerea unor documente ca actul de identitate, pașaportul, carnetul de conducere, etc.
În susținerea acestei propuneri de lege ferenda se pronunță și alți autori, ce afirmă că printre obligațiile ce pot fi impuse învinuitului sau inculpatului cu acest titlu pot fi adăugate, alături de cele prevăzute în art.1602, alin.3 C.pr.pen., și obligația de a preda pașaportul, permisul de conducere, armele și permisele de port-armă, de a se prezenta la instituțiile sau persoanele unde persoana va fi trimisă de către organul judiciar în interesul justei soluționări a cauzei, de a desfășura orice activitate depusă de acesta în același scop. La baza acestei propuneri stă legislația franceză ce reglementează această instituție.
Dar totuși există și opinii contrare celor prezentate mai sus, care susțin că „în literatura de specialitate, s-a exprimat opinia potrivit căreia acestor obligații trebuie să li se adauge și aceea de predare a pașaportului. Consider că această obligație nu mai poate întregi sfera controlului judiciar întrucât în prezent există reglementări distincte și anume obligația de a nu părăsi țara, măsură procesuală care implică și predarea pașaportului, în ipoteza în care acesta a fost emis învinuitului sau inculpatului”.
Potrivit art.1602C.pr.pen., controlul modului în care învinuitul sau inculpatul respectă obligațiile stabilite de instanță revine judecătorului delegat cu cercetarea, precum și procurorului și organelor de poliție. Acest articol a fost introdus în Codul de procedură penală odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.281/2003.
Controlul judiciar instituit de instanță poate fi oricând ridicat sau modificat de aceasta, în total sau în parte, pentru motive temeinice. Și acest articol a suferit multe modificări odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.281/2003. Înainte de această lege se prevedea că, controlul judiciar instituit de procuror sau de instanță poate fi ridicat oricând, în totul sau în parte, pentru motive temeinice.
Apreciem că prin dispozițiile art.1602 s-a deschis o nouă poartă spre subiectivism, deoarece în lege nu se arată, nici măcar cu titlu de exemplu, vreun motiv temeinic. Pe de altă parte, apreciem ca fiind nejustificată această dispoziție legală (art.1603 C.pr.pen.) atâta timp cât există instituția revocării liberării provizorii, reglementată amplu în art.16010 C.pr.pen.
Secțiunea aII-a. Procedura acordării liberării provizorii sub control judiciar.
Organele competente.
Rezolvarea cererii, în cursul urmăririi penale, revine instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, iar în cursul judecății, instanței sesizate cu judecarea cauzei.
În situația în care cererea nu este depusă la organul competent să o rezolve, ci la organul de cercetare penală, la procurorul ori la administrația locului de deținere, se înaintează în termen de 24 de ore instanței competente. Acesta este conținutul art.1606, alin. final după modificările aduse prin Legea 281/2003.
În legătură cu legislația anterioară, legiuitorul menținea o simetrie între organele care pot dispune măsura arestării preventive a inculpatului și organele care sunt abilitate să dispună asupra liberării provizorii. În acest sens, în dispozițiile art.1606 alin.5 se arăta că, în cursul urmăririi penale, competența de rezolvare a cererii revinea, după caz, procurorului care efectua urmărirea penală sau procurorului care exercita supravegherea cercetării penale, iar în cursul judecății, instanței sesizate cu judecarea cauzei.
Judecarea cauzei se făcea de către procurorul care efectua urmărirea penală, atunci când urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror. În marea majoritate a cauzelor penale cererea era rezolvată de procurorul care exercită supravegherea cercetării penale, deoarece numai o parte din cauzele penale sunt instrumentate, în faza de urmărire penală, în mod obligatoriu de către procuror. În cursul judecății, rezolvarea cererii de liberare provizorie revine instanței sesizate cu judecarea cauzei.
Cerea se depunea la organul competent să o rezolve, adică la procuror sau la instanța de judecată.
Potrivit art.1606 alin.6 din reglementarea anterioară a Codului de Procedură Penală, cererea depusă la organul de cercetare penală ori la administrația locului de deținere se înainta, în termen de 24 de ore, procurorului sau instanței competente, după cum cauza se afla în curs de urmărire penală sau de judecată.
Soluționarea cererii.
Având în vedere situația în care se află învinuitul sau inculpatul, legea a prevăzut posibilitatea ca cererea să poată fi făcută de acesta cât și de o paletă largă de substituiți procesuali. Astfel, titulari ai cererii sunt învinuitul sau inculpatul, soțul acestuia sau rudele apropiate. Aceeași reglementare o găsim și în legislația anterioară ce privea reglementarea instituției liberării provizorii.
Cererea de liberare provizorie poate fi făcută în tot cursul procesului penal, atât în faza de urmărire penală cât și în faza de judecată, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. În schimb, această reglementare a cunoscut o evoluție de-a lungul timpului.
Așadar, în conformitate cu actuala reglementare, cererea de liberare provizorie poate fi făcută oricând în cursul procesului penal; înainte de această modificare făcută prin Legea nr.169/2002, cererea putea fi făcută în cursul urmăririi penale precum și în cursul judecății, dar numai până la terminarea cercetării judecătorești la prima instanță.
Potrivit art.1606 alin.2 C.pr.pen., cererea trebuie să cuprindă numele, prenumele, domiciliul și calitatea persoanei care o face, precum și mențiunea cunoașterii dispozițiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii. Și conținutul acestui articol a fost modificat prin Legea 281/2003. În legislația anterioară în art.1606, se prevedea că cererea trebuia să cuprindă numele, prenumele, domiciliul și calitatea persoanei care o face, precum și mențiunea cunoașterii dispozițiilor legii referitoare la cazurile de nerestituire a cauțiunii.
Deci, după cum se observă din cele prezentate mai sus, în actuala legislație se face referire la cunoașterea dispozițiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii, și nu numai la cazurile de nerestituire a cauțiunii, aceasta mențiune fiind obligatorie, în legislația actuală, în cazurile cererii de liberare pe cauțiune, dar despre aceasta urmând să vorbim în capitolul următor.
Având în vedere importanța instituției liberării provizorii, legiuitorul a reglementat cu minuțiozitate modul în care instanța trebuie să procedeze în cazul în care este chemată să se pronunțe asupra unei asemenea cereri.
Un prim aspect al măsurilor premergătoare soluționarii cererii îl constituie verificarea acesteia. Potrivit art.1607, instanța verifică dacă cererea de liberare provizorie cuprinde mențiunile prevăzute în art.1606 alin.2 și 3, și, dacă este cazul i-a măsuri pentru completarea acesteia.
Când cererea este depusă la instanță înaintea termenului de judecată, aceste obligații revin președintelui care procedează și la încunoștințarea persoanei care a făcut cererea despre termenul de judecare al cererii. Interpretând per a contrario dispozițiile amintite rezultă că, în cazul în care cererea a fost făcută la primul termen de judecată sau la alte termene ulterioare, este verificată sub aspectul conținutului ei de către completul de judecată căruia i-a fost repartizată spre soluționare cauza penală în care se face cererea.
Un alt aspect al măsurilor premergătoare cererii ce trebuie să stea în atenția instanței, este acela al însușirii cererii de către învinuit sau inculpat, în cazul în care aceasta a fost făcută de unul din substituiții procesuali arătați în art.1606 alin.1. Declarația învinuitului sau inculpatului cu privire la însușirea cererii se consemnează pe aceasta.
Este imperios necesar a se examina cererea sub acest aspect și a se consemna poziția învinuitului sau inculpatului cu privire la cererea făcută de o altă persoană, întrucât numai învinuitul sau inculpatul dispune asupra drepturilor sale și se poate angaja că va respecta obligațiile impuse.
Cu privire la al doilea moment ce se înscrie în măsurile premergătoare examinării cererii, notăm caracterul său subsidiar, deoarece intervine numai în cazul în care a fost făcută de unul din substituiții procesuali indicați expres de lege. Apreciem că, în legătură cu acest aspect, se cuvine a fi subliniat și faptul că declarația învinuitului sau inculpatului poate fi de însușire sau de neînsușire a cererii.
Următoarea etapă a procedurii liberării provizorii sub control judiciar ce urmează măsurilor premergătoare examinării cererii este examinarea și admiterea în principiu a cererii.
O primă precizare care se impune în lumina legii (art.1608 C.pr.pen.) vizează caracterul de urgență al comunicării cererii, urgență impusă de starea de arest în care se află inculpatul. Instanța verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru administrarea cererii de liberare provizorie.
Conținutul art.1608 C.pr.pen. a fost și el modificat prin Legea 281/2003, înainte de intrarea în vigoare a acestei legi art.1608 C.pr.pen. având următorul conținut: „procurorul sau instanța verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie”.
Următoarea etapă în procedura rezolvării cererii de liberare provizorie sub control judiciar este soluționarea cererii.
Instanța soluționează cererea după ascultarea învinuitului sau a inculpatului, a concluziilor apărătorului, precum și ale procurorului. Aceste prevederi legale au fost introduse prin introducerea în Codul de Procedură Penală a art.1608a alin.1. În cazul în care se constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și cererea este întemeiată, instanța admite cererea și dispune punerea în libertate provizorie a învinuitului sau inculpatului.
În legislația anterioară se prevedea că instanța soluționează cererea după ascultarea inculpatului și a concluziilor apărătorului acestuia, precum si ale procurorului; până aici observăm o simetrie între legislația anterioară și cea actuală. Dar reglementarea din 1992 mai prevedea și soluționarea cererii de către procuror; în acest sens legea nu făcea precizări deosebite.
Procurorul analiza dacă erau îndeplinite, condițiile prevăzute de lege și aprecia ținând seama cauza penală concretă, precum si de persoana inculpatului, dacă admite sau respinge cererea de liberare provizorie. Soluționarea cererii se făcea de către procuror după ascultarea inculpatului asistat de apărător.
Încheierea instanței trebuie să cuprindă și obligațiile stabilite ce urmează a fi respectate de învinuit sau inculpat.
Potrivit art. 1688a alin.4, o copie de pe dispozitivul încheierii definitive ori un extras al acesteia se trimite administrației locului de deținere și organului de poliție în a cărei rază teritorială locuiește învinuitul sau inculpatul.
Administrația locului de deținere este obligată să ia măsuri pentru punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului în ceea ce privește această ultimă reglementare observăm o asemănare între reglementarea actuală și cea anterioară și anume obligația administrației locului de deținere, să ia măsuri pentru punerea de îndată în libertate a învinuitului sau a inculpatului.
În cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, când cererea este neîntemeiată sau când aceasta a fost făcută de către o altă persoană și nu a fost însușită de învinuit sau inculpat, instanța respinge cererea. Observăm că îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege nu atrage automat și acordarea liberării provizorii, instanța apreciind întotdeauna și asupra temeiniciei cererii formulate.
Încheierea prin care s-a admis sau s-a respins, cererea de liberare provizorie sub control judiciar poate fi atacată conform art.1609 cu recurs de către învinuit sau inculpat ori de către procuror, la instanța superioară.
Termenul de recurs este de 24 de ore și curge de la pronunțare pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanței de recurs în termen de 24 de ore. Conform reglementării acestei instituții făcute de Legea nr.32/1990 termenul de recurs era de 3 zile și curgea de la pronunțarea pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei lipsă.
Judecarea recursului are loc în termen de două zile în Camera de Consiliu. Legea instituie obligația organelor judiciare de a aduce învinuitul sau inculpatul, arestat la judecarea recursului, iar participarea procurorului este obligatorie.
Instanța se pronunță în aceeași zi asupra admiterii sau respingerii recursului, iar dosarul se restituie în termen de 24 de ore de la soluționarea recursului.
Recursul împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de liberare provizorie nu este suspensiv de executare, încheierea respectivă producându-și efectele și pe perioada soluționării recursului.
Potrivit art.1809 alin. final, procedura de soluționare a recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a soluționat cererea de liberare provizorie se aplică și în cazul recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a modificat sau ridicat controlul judiciar.
Secțiunea a III-a. Revocarea liberării provizorii sub control judiciar.
Legea prevede posibilitatea revocării liberării provizorii în anumite condiții arătate în art.16010. Sub acest aspect, revocarea liberării provizorii se deosebește de revocarea măsurilor de prevenție reglementate în art.139, deoarece în această ipoteză din urmă nu sunt arătate cazurile în care poate fi dispusă revocarea. Organele judiciare competente, când nu mai există motive care să justifice menținerea măsurii preventive, dispun desființarea ei.
Potrivit art.16010, alin.1, liberarea provizorie poate fi revocată dacă:
– se descoperă fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie și care justifică arestarea învinuitului sau inculpatului. Se circumscrie acestei condiții situația în care, bunăoară, se descoperă că învinuitul sau inculpatul este recidivist sau anumite fapte necunoscute inițial pot duce la schimbarea încadrării juridice a infracțiunii într-o faptă penală mult mai gravă, cu o pedeapsă ce depășește limita legală de acordare și menținere a liberării provizorii;
– învinuitul sau inculpatul nu îndeplinește, cu rea-credință, obligațiile ce îi revin potrivit art.1602, alin.3 și art.1604, alin.2 sau încearcă să zădărnicească aflarea adevărului ori săvârșește din nou, cu intenție, o infracțiune pentru care este urmărit sau judecat. Apreciem că revocarea liberării provizorii se impune și în situația în care învinuitul sau inculpatul a săvârșit din nou, cu intenție, o infracțiune pentru care s-a dispus încetarea urmăririi penale datorită intervenției amnistiei.
Socotim că se impune revocarea liberării provizorii și într-o asemenea ipoteză, deoarece învinuitul sau inculpatul prin comportamentul său conduce la îndeplinirea condiției cerute de lege, numai că nu poate fi tras la răspundere penală, grație acordării unei amnistii care cuprinde sub incidența sa și infracțiunea săvârșită de învinuit sau inculpat.
Revocarea liberării provizorii se dispune de către instanță prin încheiere, cu ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător. Revocarea se dispune și în lipsa învinuitului sau inculpatului când acesta, fără motive temeinice, acestea putând fi apreciate, în opinia noastră, pe bază de probe care trebuie administrate în cauză, nu se prezintă la chemarea făcută.
În caz de revocare a liberării provizorii instanța dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului și emite un nou mandat de arestare.
Împotriva încheierii instanței prin care s-a dispus revocarea liberării provizorii se poate face recurs care va fi soluționat după aceeași procedură ca și cea după care se soluționează recursul declarat împotriva încheierii prin care se rezolvă cererea de liberare provizorie prezentată anterior.
Revocarea liberării provizorii sub control judiciar nu trebuie confundată cu ridicarea controlului judiciar.
Potrivit art.1603 C.pr.pen., controlul judiciar instituit de instanță poate fi ridicat oricând, în total sau în parte, pentru motive temeinice.
Ridicarea controlului judiciar în totul face ca libertatea inculpatului să devină deplină, în sensul că acesta nu mai are de respectat nici una din obligațiile care i-au fost impuse odată cu liberarea provizorie. Inculpatul față de care instanța a ridicat controlul judiciar se află în aceeași situație ca un inculpat care nu a fost arestat sau față de care măsura arestării a fost revocată sau a încetat de drept.
Ridicarea în parte a controlului judiciar înlătură una sau mai multe din obligațiile impuse inculpatului, odată cu liberarea provizorie și anume cele pe care le nominalizează organul judiciar, menținând totuși o parte din îndatoririle care revin celui pus în libertate.
Ridicarea controlului judiciar, ca și revocarea liberării, se dispune prin încheierea instanței.
Secțiunea a IV-a. Aspecte de drept comparat.
Conform art.190 C.pr.pen. al Republicii Moldova, „persoana arestată preventiv în condițiile art.185 C.pr.pen. poate cere, în tot cursul procesului penal, punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune”.
Liberarea provizorie sub control judiciar este reglementată în art.191 C.pr.pen. al Republicii Moldova.
În alin.1 al art.191 C.pr.pen. al Republicii Moldova este prevăzută prima condiție de acordare a liberării provizorii sub control judiciar și anume: „liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv, reținute sau în privința căreia s-a înaintat demers de arestare poate fi acordată de către judecătorul de instrucție, sau după caz, de către instanța de judecată, numai în cazul infracțiunilor din imprudență, precum și al infracțiunilor cu intenție pentru care legea prevede o pedeapsă care nu depășește 10 ani închisoare.”
În alineatul 2 al aceluiași articol este prevăzută a doua condiție de acordare a liberării provizorii sub control judiciar și anume acest alineat prevede că: „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă bănuitului, învinuitului, inculpatului, în cazul în care acesta are antecedente penale nestinse pentru infracțiuni grave, deosebit de grave sau excepțional de grave sau există date că el va săvârși o altă infracțiune, va încerca să influențeze asupra martorilor sau să distrugă mijloace de probă sau să fugă”.
În alin.3 al art.191 C.pr.pen. al Republicii Moldova sunt prevăzute obligațiile ce pot fi impuse persoanei liberate sub control judiciar. Aceste obligații sunt:
1. Să nu părăsească localitatea unde își are domiciliul decât în condițiile stabilite de către judecătorul de instrucție sau, după caz, de instanță.
2. Să comunice organului de urmărire penală sau, după caz, instanței de judecată, orice schimbare de domiciliu.
3. Să nu meargă în locuri anume stabilite.
4. Să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată, ori de câte ori e citată.
5. Să nu intre în legătură cu anumite persoane.
6. Să nu săvârșească acțiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în procesul penal.
7. Să nu conducă autovehicule, să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvârșirea infracțiunii.
Conform art.191 alin.4 C.pr.pen. al Republicii Moldova organul de poliție în a cărui rază locuiește bănuitul, învinuitul, inculpatul liberat provizoriu efectuează controlul asupra respectării de către aceștia a obligațiilor stabilite de instanța de judecată.
În art.193 C.pr.pen. al Republicii Moldova sunt prezentate cazurile de revocare a liberării provizorii sub control judiciar. Deci, liberarea provizorie poate fi revocată dacă:
1) Se descoperă fapte sau circumstanțe care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare, ori care împiedică liberarea provizorie.
2) Învinuitul, inculpatul, cu rea-credință, nu îndeplinește obligațiile stabilite sau a săvârșit o nouă infracțiune cu intenție.
În cazul revocării liberării provizorii persoana este supusă arestării preventive.
În concluzie, după cele prezentate mai sus, putem afirma că există numeroase asemănări între reglementarea acestei instituții în Codul de Procedură Penală al României și reglementarea liberării provizorii sub control judiciar în legislația procesual penală a Republicii Moldova.
Capitolul III.
Liberarea provizorie pe cauțiune.
Secțiunea I. Condițiile acordării liberării pe cauțiune și obligațiile ce pot fi impuse învinuitului sau inculpatului.
Ca și în cazul liberării provizorii sub control judiciar, condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune această măsură pot fi împărțite în două categorii și anume: condiții ce se cer a fi îndeplinite înainte de liberarea provizorie și condițiile ce se impun învinuitului sau inculpatului pe durata luării măsurii.
Condițiile din prima categorie sunt aceleași cu cele prevăzute pentru liberarea provizorie sub control judiciar și care au fost prezentate în prima secțiune a capitolului doi, la care se adaugă obligația depunerii cauțiunii.
Astfel, în ceea ce privește prima condiție, trebuie ca procesul penal să fi fost declanșat, să existe un învinuit sau inculpat în cauză, împotriva acestuia să se fi dispus măsura arestării preventive și învinuitul sau inculpatul să fi depus cauțiunea stabilită de organul judiciar.
A doua condiție privește natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, legea precizând că liberarea provizorie pe cauțiune se poate acorda numai în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 12 ani. Condițiile analizate mai sus au cunoscut mai multe modificări în timp, în încercarea legiuitorului de a face această instituție funcțională.
Astfel, prin Legea 169/2002, pentru modificarea și completarea codului penal, a codului de procedură penală și a unor legi speciale, au fost aduse unele modificări în reglementarea liberării provizorii, în special a liberării provizorii pe cauțiune. Astfel, condițiile în care se putea acorda liberarea provizorie pe cauțiune, potrivit art.1604, alin.1 și 3 C.pr.pen. conform Legii 169/2002, sunt următoarele:
1 – să se fi depus cauțiunea;
2 – inculpatul să fi săvârșit o infracțiune din culpă sau o infracțiune intenționată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care nu depășește 12 ani;
3 – inculpatul să nu fie recidivist;
4 – să nu existe date din care să rezulte că inculpatul va săvârși o altă infracțiune sau va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte.
Se observă că prin modificarea adusă prin Legea 169/2002, în privința condițiilor liberării provizorii pe cauțiune, a ridicat limita minimă a pedepsei cu închisoarea pentru infracțiunile intenționate de la 7 la 12 ani. Din acest punct de vedere se poate spune că legiuitorul a urmărit lărgirea sferei de aplicare a liberării provizorii pe cauțiune și a fost înlăturată condiția asigurării reparării pagubei produse prin infracțiune.
Aceste condiții prevăzute mai sus își păstrează forma și prin intrarea în vigoare a Legii 281/2003.
Aceste modificări au reprezentat o urmare logică a numeroaselor propuneri de lege ferenda făcute în doctrină.
A treia condiție ce trebuie îndeplinită cumulativ cu primele două impuse ca învinuitul sau inculpatul să nu fie recidivist ori să nu existe date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica să săvârșească alte infracțiuni sau va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte.
În ceea ce privește condițiile ce se impun inculpatului pe durata liberării provizorii pe cauțiune, art.1604, alin.2 C.pr.pen. prevede că acestea sunt cele prevăzute pentru liberarea provizorie sub control judiciar, la care se adaugă obligația învinuitului sau inculpatului de a se prezenta la chemarea instanței și de a comunica orice schimbare de domiciliu sau reședință.
Reglementarea liberării provizorii în ceea ce privește condițiile de acordare a acesteia a stat la baza numeroaselor excepții de neconstituționalitate.
Drept exemplu vom prezenta mai multe excepții de neconstituționalitate ridicate precum și argumente pro și contra în susținerea acestora.
Astfel, un prim exemplu ar fi: excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.1604C.pr.pen.
Prin încheierea din 17 octombrie 2001, pronunțată în Dosarul nr. 7954/2001, Judecătoria Focșani a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1604 C.pr.pen.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile art.1604 C.pr.pen. limitează accesul la justiție, iar art.23 din Constituția României nu îngăduie o asemenea limitare.
Judecătoria Focșani, exprimându-și opinia, apreciază că dispozițiile legale criticate nu contravin prevederilor Constituției României, întrucât textul legal, apreciat ca fiind neconstituțional, recunoaște în realitate, dreptul oricărei persoane de a cere liberarea provizorie pe cauțiune, în condițiile pe care legiuitorul le fixează.
Se mai arată că în același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr.708 din 19 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.125 din 25 martie 1998.
Potrivit prevederilor din Legea 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor Două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.
Președintele Camerei Deputaților, în punctul său de vedere, apreciază că dispozițiile art.1604 C.pr.pen. sunt constituționale în esență, se arată că este atributul legiuitorului să stabilească condițiile în care pot fi luate măsurile procesuale, inclusiv cele referitoare la liberarea provizorie pe cauțiune. Așa fiind, se consideră că majoritatea limitelor speciale ale pedepselor pentru unele infracțiuni prin Legea 140/1996, fără modificarea corespunzătoare a dispozițiilor din Codul de Procedură Penală, sub aspectul măsurilor procesuale privitoare la acestea, reprezintă o opțiune a legiuitorului, întemeiată pe dispozițiile art.49 din Constituție, care permit restrângerea exercițiului libertății persoanei în interesul desfășurării instrucției penale. În acest sens se invocă Decizia Curții Constituționale nr.708 din 19 decembrie 1997.
Guvernul, în punctul său de vedere, consideră că textul de lege criticat nu încalcă prevederile art.23 din Constituție, ci este în sensul dispozițiilor constituționale ale art.125, alin.2, potrivit cărora procedura de judecată este stabilită de lege, în speță Codul de Procedură Penală.
Curtea, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților și Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului și dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției precum și dispozițiile Legii 47/1992, reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă potrivit art.144, lit.c din Constituție, precum și ale art.1, alin.1, art.2,3,12 și 23 din Legea 47/1992, republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art.1604 C.pr.pen., potrivit cărora: „liberarea provizorie pe cauțiune se poate acorda la cerere, când este asigurată repararea pagubei produse prin infracțiune și s-a depus cauțiunea stabilită de organul judiciar competent.
Pe timpul liberării provizorii, inculpatul este obligat să se prezinte la chemarea organelor judiciare și să comunice orice schimbare de domiciliu sau reședință.
Liberarea provizorie pe cauțiune nu se acordă în cazul săvârșirii infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 7 ani, ori când inculpatul este recidivist ori există date care justifică temerea că inculpatul va săvârși o altă infracțiune sau va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte.”
În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, aceste dispoziții de lege stabilesc condiții pentru liberarea provizorie pe cauțiune, deși art.23 din Constituție potrivit căruia „persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune”, nu prevede nici o condiție în acest sens.
Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea constata ca prevederile art.1604 C.pr.pen. au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate prin raportarea la aceleași dispoziții din Constituție.
Astfel, prin Decizia nr.708 din 19 decembrie 1997, respingând excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.1604 C.pr.pen., Curtea Constituțională a statuat că acestea nu contravin art.23 din Constituție. Pentru a pronunța această soluție s-a reținut, în esență, că dispozițiile constituționale invocate prevăd dreptul de a cere luarea uneia dintre măsuri privind liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, dar numai în condițiile legii, „potrivit unor reguli detaliate, ce sunt de domeniul procedurii penale” și „este deci obiectul legiuitorului să stabilească condițiile în care pot fi luate măsurile procesuale, oricare ar fi acestea”. În ceea ce privește modificările aduse C.pr.pen. prin Legea 140/1996, sub aspectul sporirii limitelor maxime speciale, ale pedepselor, fără a se modifica și dispozițiile C.pr.pen., referitoare la luarea diferitelor măsuri procesuale, în funcție de gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru diferitele infracțiuni prin aceeași decizie. S-a reținut că „aceasta reprezintă o opțiune a legiuitorului, întemeiată pe dispozițiile art.49 din Constituție, care permit o restrângere a libertății persoanei în interesul desfășurării normale a instrucției penale”.
Cele statuate prin Decizia Curții Constituționale nr.708 din 19 decembrie 1997 își mențin valabilitatea și în prezenta cauză, deoarece nu au intervenit elemente noi de natură să justifice modificarea acestei soluții, astfel că excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.1604 C.pr.pen. urmează să fie respinsă.
Drept urmare, Curtea a pronunțat în numele legii decizia nr.41 din 7 februarie 2002 prin care respinge excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.1604 C.pr.pen. în Dosarul nr.7954/2001 al Judecătoriei Focșani.
Prevederile art.1604 C.pr.pen. au stat la baza unor excepții de neconstituționalitate și după modificările aduse prin Legea nr.169/2002.
Astfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr.139 din 23 aprilie 2002 prin care a soluționat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1604 alin.3 C.pr.pen. în Dosarul nr.215/2002 al Judecătoriei Focșani.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca fiind neîntemeiată, arătând că asupra constituționalității prevederilor art.1604 C.pr.pen. Curtea Constituțională s-a mai pronunțat prin Decizia nr.41/2002, Decizie prezentată anterior, statuând că aceste dispoziții sunt constituționale. Se mai arată că deși textul art.1604 alin.3 C.pr.pen. a fost modificat prin Legea 169/2002, modificarea survenită nu este de natură a schimba soluția legislativă supusă criticii de neconstituționalitate și în concluzie se solicită respingerea excepției întrucât aceste dispoziții nu contravin prevederilor art.23 din Constituție.
Curtea având în vedere actele și lucrările dosarului reține următoarele:
Din încheierea din 6 februarie 2002 Judecătoria Focșani a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1604 C.pr.pen., excepție ridicată în Dosarul nr.215/2002 al acelei instanțe.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul său susține că dispozițiile din art.1604 alin.3 C.pr.pen., privitoare la condițiile liberării provizorii pe cauțiune, sunt neconstituționale, deoarece prevăd că această liberare nu se acordă celor care au săvârșit infracțiuni intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 7 ani, cum era cazul în speță, contravenind astfel dispozițiilor art.23 din Constituție potrivit cărora persoana arestată preventiv are dreptul să ceară repunerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, fără să prevadă vreo condiție.
Judecătoria Focșani apreciază că dispozițiile art.1604 alin.3 C.pr.pen. sunt constituționale. Dispozițiile art.23 din Constituție prevăd dreptul persoanei arestate de a cere punerea sa în libertate provizorie, pe cauțiune, dar numai în condițiile legii. Se învederează că este atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili condițiile în care poate opera liberarea provizorie pe cauțiune.
Potrivit art.24 alin.1 din Legea 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a Curții Constituționale a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate înaintate în cauză.
Președintele Camerei Deputaților, arătând că dispozițiile art.1604 alin.3 C.pr.pen. care prevăd că nu se poate acorda liberarea provizorie pe cauțiune, printre altele, persoanele inculpate pentru infracțiuni grave, la care maximul special al pedepsei depășește 7 ani de închisoare, nu contravin prevederilor art.23 din Constituție, întrucât textul legal apreciat ca fiind neconstituțional, recunoaște dreptul oricărei persoane care îndeplinește condițiile fixate de legiuitor de a cere liberarea provizorie pe cauțiune potrivit prevederilor constituționale.. Se mai arată că stabilirea condițiilor în care pot fi luate măsurile procesuale inclusiv liberarea provizorie este de competența legiuitorului. Acesta poate opta pentru restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți conform dispozițiilor art.49 din Constituție, dar numai prin lege, în speță prin Codul de Procedură Penală.
Guvernul apreciază că dispozițiile art.1604 alin.3 C.pr.pen. sunt constituționale, întrucât măsura liberării provizorii pe cauțiune reprezintă un mijloc aflat la îndemâna organelor judiciare de a pune în libertate provizorie o persoană arestată preventiv, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și dacă organele judiciare apreciază că scopul și desfășurarea procesului penal nu sunt periclitate prin lăsarea acestei persoane în libertate. De asemenea, se mai arată că liberarea provizorie pe cauțiune reprezintă o vocație a persoanei arestate, iar nu un drept. Art.1604 alin.3 C.pr.pen. acordă organelor judiciare posibilitatea de a aprecia asupra oportunității luării măsurii liberării în condițiile determinate de lege.
Curtea, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților și Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile Legii 47/1992, reține următoarele:
Curtea Constituțională constată că este competentă, potrivit dispozițiilor legale, să soluționeze excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie art.1604 alin.3 C.pr.pen., care are următorul conținut: „liberarea provizorie pe cauțiune nu se acordă în cazul săvârșirii infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 7 ani ori când inculpatul este recidivist ori există date care justifică temerea că inculpatul va săvârși o altă infracțiune sau va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte”.
Prin Legea 169/2002, textul art.1604 alin.3 C.pr.pen. a fost modificat și are următoarea redactare: „liberarea provizorie pe cauțiune nu se acordă în cazul săvârșirii infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani ori când inculpatul este recidivist ori din datele existente rezultă că acesta va săvârși o altă infracțiune sau va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte”.
Cu privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale modificate ulterior ridicării excepției, prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr.III din 31 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.259 din 9 noiembrie 1995, Curtea a statuat că: „în cazul în care, după invocarea unei excepții de neconstituționalitate în fata instanțelor judecătorești, prevederea legală supusă controlului a fost modificată, Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității prevederii legale în noua sa redactare numai dacă soluția legislativă din legea sau ordonanța modificată este, în principiu, aceeași cu cea dinaintea modificării. În cazul de față, modificarea limitei maxime a pedepsei cu închisoarea până la care inculpatul poate cere liberarea provizorie pe cauțiune de la 7 ani la 12 ani, nu este de natură să schimbe soluția legislativă din legea procesual penală. Prin urmare, Curtea se va pronunța asupra constituționalității textului de lege criticat în noua sa redactare.”
În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile art.1604 alin.3 C.pr.pen. stabilesc condiții pentru liberarea provizorie pe cauțiune, deși art.23 din Constituție potrivit căruia „persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune”, nu prevede nici o condiție restrictivă pentru luarea acestei măsuri procesuale.
Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea constată că prevederile art.1604 C.pr.pen. nu contravin art.23 din Constituție. Curtea reține că dispozițiile constituționale invocate prevăd dreptul inculpatului de a cere luarea uneia dintre măsurile privind liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, dar numai în condițiile legii, potrivit regulilor de procedură penală. Legiuitorul are competența exclusivă de a stabili condițiile ce trebuiesc îndeplinite de persoana arestată preventiv pentru a beneficia de liberarea provizorie, în virtutea dispozițiilor constituționale ale art.125 conform cărora: „Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege”, și ale art.49 care prevede că exercițiul unor drepturi sau a unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, printre altele, pentru desfășurarea instrucției penale. Prin urmare, reglementând măsura liberării provizorii pe cauțiune, legiuitorul a apreciat că în anumite situații, nu se poate dispune o astfel de măsură procesuală, tocmai pentru a se asigura buna desfășurare a instrucției penale și realizarea scopului procesului penal. De altfel, prevederile art.1604 C.pr.pen. au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate.
Curtea, în numele legii, a decis respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1604 alin.3 C.pr.pen., Curtea pronunțându-se în ședința publică din data de 23 aprilie 2002 prin Decizia nr.139, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.399 din 6 noiembrie 2002.
Reglementarea condițiilor privind acordarea liberării provizorii a stat la baza unor excepții de neconstituționalitate și după intrarea în vigoare a Legii 281/2003.
Astfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr.36 din 29 ianuarie 2004, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1602 și art.1604 C.pr.pen.
Curtea, având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:
Prin încheierea din 7 octombrie 2003 și din 10 iulie 2003, pronunțate în dosarele nr.1605/2003 și nr.349/2003, Judecătoria Beiuș, respectiv Tribunalul București – Secția I penală au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1602 alin.1 și 2 și ale art.1604 alin.3 C.pr.pen.
În motivările excepției, având un conținut asemănător, autorii excepției susțin că dispozițiile criticate sunt contrare prevederilor art.23 din Constituție, potrivit cărora persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, fără vreo excepție. În legea procesual penală se prevede că persoanele arestate pentru infracțiuni sancționate cu pedepse cu închisoarea mai mare de 12 ani nu pot fi liberate provizoriu sub control judiciar sau pe cauțiune.
Judecătoria Beiuș opinează că dispozițiile legale criticate nu aduc atingere nici unei prevederi constituționale, deoarece legiuitorul are dreptul să stabilească condițiile în care pot fi luate măsurile procesuale, oricare ar fi acestea. În fapt, autorul excepției fusese arestat preventiv pentru săvârșirea, în stare de recidivă, a infracțiunilor de șantaj și violare de domiciliu, iar critica viza, în special, dispozițiile art.1602 alin.2 C.pr.pen., care interzice liberarea provizorie a învinuitului sau inculpatului recidivist.
Tribunalul București – Secția I penală opinează în sensul că excepția este întemeiată deoarece Constituția prevede dreptul oricărei persoane arestate preventiv de a cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, fără să prevadă vreo condiție.
Potrivit dispozițiilor art.24 alin.1 din Legea 47/1992, republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului pentru a-și formula punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art.181 din Legea 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituției Avocatul Poporului.
Guvernul arată că asupra constituționalității normelor procesual penale care prevăd condițiile de acordare a liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauțiune, în raport cu prevederile art.23 alin.10 din legea fundamentală, Curtea Constituțională s-a pronunțat în mai multe rânduri precizând că prevederile constituționale stabilesc dreptul persoanei arestate preventiv de a cere liberarea provizorie, drept ce se realizează însă în condițiile legii. Guvernul mai arată că, deși art.23 alin.10 din Constituție, republicată, nu prevede nici o condiție restrictivă pentru luarea acestei măsuri procesuale, dreptul de a cere punerea în libertate nu poate fi exercitat decât în condițiile legii, potrivit regulilor de procedură penală. Legiuitorul are competența exclusivă de a stabili condițiile ce trebuie respectate de persoana arestată preventiv pentru a beneficia de liberarea provizorie, în virtutea prevederilor art.126 alin.2 și ale art.53 alin.1 din Constituție, republicată. Prin urmare, este atributul constituțional al legiuitorului ca, din rațiuni de politică penală, să restrângă sfera de aplicare a măsurii liberării provizorii, prin interzicerea acesteia în cazul săvârșirii unor infracțiuni grave. În concluzie, Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată.
Avocatul Poporului consideră, de asemenea, că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că dreptul constituțional al persoanei arestate de a cere luarea uneia dintre măsurile procesuale în discuție se poate exercita numai în condițiile prevăzute de lege, în speță de Codul de Procedură Penală, fiind dreptul constituțional al legiuitorului să le stabilească. Se citează, în acest sens, jurisprudența Curții Constituționale în materie, și anume, deciziile nr.340/2003 și nr.15/2001.
Curtea, examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile Legii 47/1992, reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă potrivit dispozițiilor art.146 lit.d din Constituție, republicată, ale art.1 alin.1, art.2,3,12 și 23 din Legea 47/1992, republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art.1602 și art.1604 C.p.p., care au fost modificate prin Legea 281/2003. Prin art.XI al Legii 281/2003, s-a prevăzut că dispozițiile acesteia privitoare la arestarea preventivă și la percheziție se aplică de la data intrării în vigoare a legii, iar celelalte, între care și cele ale art.1602 și art.1604 urmând să fie puse în aplicare de la 1 ianuarie 2004.
Astfel încât, textele criticate ca neconstituționale au conținutul prezentat anterior în Capitolul II al lucrării și în Secțiunea I al Capitolului III al lucrării.
Din cuprinsul textelor legale criticate rezultă că dispozițiile alin.3 ale art.1604 au fost abrogate implicit, conținutul lor fiind preluat în alin.2 al art.1602, menținându-se neatins obiectul excepției, care, în esență, îl constituie dispoziția care interzice liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune a arestatului care este recidivist. În noua redactare s-au prevăzut aceleași condiții atât cu privire la gravitatea infracțiunii săvârșite, pentru care pedeapsa prevăzută de lege nu trebuie să fie mai mare de 12 ani, cât și cu privire la obligațiile pe care trebuie să le îndeplinească persoana față de care s-a luat măsura liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauțiune.
Autorii excepției susțin că dispozițiile art.1602 și art.1604 C.pr.pen. sunt contrare prevederilor art.23 alin.10. Se consideră că de vreme ce Constituția prevede dreptul necondiționat al oricărei persoane arestate preventiv de a cere liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, dispozițiile legale criticate care prevăd acordarea numai în anumite condiții privitoare la forma de vinovăție cu care infracțiunile au fost săvârșite, la gravitatea pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunile săvârșite, la periculozitatea învinuitului sau inculpatului arestat, dacă este infractor primar sau recidivist ori inspiră temerea că lăsat în libertate poate desfășura activități antisociale, sunt neconstituționale.
Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1602 și art.1604 C.pr.pen., prin raportare la prevederile art.23 alin.10 din Constituție, republicată, potrivit cărora „persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune”, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată.
Ridicarea excepției se bazează pe o greșită înțelegere a prevederilor constituționale invocate, deoarece dreptul constituțional al persoanei arestate preventiv de a cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, nu se poate realiza decât în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală, care arată în ce condiții poate funcționa o măsură procesuală, ori care ar fi aceasta.
Restrângerea exercițiului dreptului constituțional menționat se face pe baza prevederilor constituționale ale art.53, care impun necesitatea asigurării desfășurării instrucției penale.
Interzicerea liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauțiune a arestaților preventiv care au săvârșit infracțiuni sancționate cu închisoarea ce depășește 12 ani, sau care sunt recidiviști, ca în speță, se face în scopul bunei desfășurări a procesului penal.
Deci, Curtea a decis, în numele legii, de a respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1602 și art.1604 C.pr.pen.
O altă excepție de neconstituționalitate ridicată după intrarea în vigoarea a Legii 281/2003 soluționată de Curtea Constituțională prin Decizia nr.207 din 4 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial nr.468 din data de 25 mai 2004.
Curtea având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
Prin încheierea din 9 ianuarie 2004 pronunțată în Dosarul nr.677/2003, Judecătoria Galați a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1602 și următoarele din C.pr.pen., respectiv întreaga secțiune care se referă la liberarea sub control judiciar sau pe cauțiune, excepție ridicată de inculpat în dosarul menționat.
Din motivarea excepției rezultă că autorul acesteia se referă de fapt la dispozițiile art.1602 alin.1 și 2 și ale art.1604 alin.1 C.pr.pen., care prevăd condițiile în care pot fi luate măsurile procesuale liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauțiune. Autorul excepției consideră că aceste dispoziții sunt contrare prevederilor constituționale ale art.23 alin.10, potrivit cărora „persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune”. Se motivează că, în timp ce prevederile constituționale nu condiționează dreptul arestatului preventiv de a cere liberarea, în cele două forme menționate, textele legale criticate pun condiția ca infracțiunea să fie săvârșită din culpă, iar dacă este săvârșită cu intenție, pedeapsa prevăzută de lege să nu depășească 12 ani, precum și ca învinuitul sau inculpatul să nu fie recidivist, așa cum este cazul autorului excepției ridicate în cauză.
Exprimându-și opinia, Judecătoria Galați apreciază că excepția este neîntemeiată. Se arată că dispozițiile constituționale prevăd dreptul persoanei arestate preventiv de a cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, însă este atributul legiuitorului să stabilească condițiile în care aceste măsuri pot fi luate. Persoana arestată poate să ceară liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, însă luarea acestei măsuri se face în cazurile prevăzute de lege, cu respectarea Codului de procedură penală.
În conformitate cu dispozițiile legale, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicata. De asemenea a fost sesizată și instituția Avocatului Poporului, solicitându-i-se punctul de vedere cu privire la excepția ridicată.
Guvernul apreciază că excepția este neîntemeiată. Se arată că dreptul constituțional de a cere punerea în libertate nu poate fi exercitat decât în condițiile legii, potrivit regulilor de procedură penală, iar legiuitorul are competența exclusivă de a stabili condițiile în care persoana arestată preventiv poate beneficia de liberare provizorie, conform art.126 alin.2 din Constituție, republicată. Pe de altă parte, prevederile art.53 alin.2 din Constituție, republicată, stabilesc că exercițiul unor drepturi sau libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, printre altele, pentru desfășurarea instrucției penale.
Avocatul Poporului consideră, de asemenea, că excepția este neîntemeiată, întrucât dreptul persoanei arestate de a cere punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune nu se realizează decât în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală, care arată în ce condiții poate fi luată această măsură. Restrângerea exercițiului acestui drept se face în baza prevederilor art. 53 din Constituție, republicată, care impun necesitatea asigurării instrucției penale.
Curtea, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției precum și dispozițiile Legii 47/1992, reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă potrivit dispozițiilor legale.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art.1602 alin.1 și 2 și ale art.1604 alin.1 C.pr.pen.
Autorul excepției consideră aceste dispoziții ca fiind contrare prevederilor constituționale ale art.23 alin.10 referitoare la dreptul persoanei arestate preventiv de a cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, fără să prevadă vreo condiție, în timp ce dispozițiile legale criticate prevăd, între altele, ca arestatul să nu fi săvârșit o infracțiune intenționată sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani sau să nu fie recidivist.
Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1602 și art.1604 C.pr.pen., prin raportare la prevederile art.23 alin.10 din Constituție, republicată, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată.
Ridicarea excepției se bazează pe o greșită înțelegere a prevederilor constituționale invocate, deoarece dreptul constituțional al persoanei arestate de a cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune nu se poate realiza decât în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală care arată în ce situații poate funcționa o măsura procesuală, oricare ar fi aceasta. Restrângerea exercițiului dreptului constituțional menționat se face pe baza prevederilor constituționale ale art.53 care impun necesitatea asigurării desfășurării instrucției penale.
Interzicerea liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauțiune a arestaților preventiv care au săvârșit infracțiuni sancționate cu închisoare ce depășește 12 ani sau care sunt recidiviști, ca în speță, se face în scopul bunei desfășurări a procesului penal.
Curtea Constituțională a mai fost sesizată și s-a pronunțat prin numeroase decizii asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1602 si art.1604 C.pr.pen. Excepțiile au vizat, ca și în prezenta cauză, condițiile în care pot fi acordate măsuri procesuale privind liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. Temeiul constituțional al criticilor de neconstituționalitate l-a reprezentat art.23 alin.10 din Constituție, iar Curtea Constituțională a respins excepțiile cu aceeași motivare.
Întrucât nu au intervenit elemente noi de natură să schimbe această jurisprudență, Curtea constată că atât considerentele acestor decizii, cât și soluțiile pronunțate își mențin valabilitatea și în prezenta cauză.
În ceea ce privește aspectele învederate de autorul excepției, referitoare, în esență, la legalitatea mandatului de arestare, precum și la respectarea normelor procesual penale privind audierea martorilor, Curtea susține că, potrivit competenței sale, nu se poate pronunța asupra acestor aspecte, ele fiind de resortul instanței judecătorești. Conform dispozițiilor art.2 alin.3 din Legea 47/1992, republicată, „în exercitarea controlului, Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra modului de interpretare și aplicare a legii, ci numai asupra înțelesului său contrar Constituției”.
Curtea, în numele legii, a decis să respingă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1602 alin.1 și 2 și art.1604 alin.1 C.pr.pen.
Deci, după prezentarea acestor excepții de neconstituționalitate putem constata că, indiferent de modificările intervenite în reglementarea acestei instituții, reglementarea liberării provizorii, a constituit temeiul numeroaselor excepții de neconstituționalitate, care au avut atât argumente pro cât și contra asemănătoare. Dar după cum putem observa că de fiecare dată a fost dată o decizie prin care reglementarea liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauțiune nu a fost găsită contrară Constituției.
Mai găsim spețe în legătură cu liberarea provizorie și în practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Astfel, Curtea Supremă de Justiție, în complet de 9 judecători, s-a pronunțat prin Decizia nr.78 din 10 iunie 2002 respingând cererea inculpatei P.J. de liberare provizorie pe cauțiune. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile liberării provizorii pe cauțiune prevăzute de art.1604 C.pr.pen.
Împotriva încheierii inculpata a declarat recurs, susținând că în mod greșit a fost respinsă cererea de liberare provizorie pe cauțiune, motivând că nu este recidivistă și că nu există date din care să rezulte că va săvârși o altă infracțiune sau va încerca să zădărnicească aflarea adevărului; apărătorul inculpatei a mai susținut că, nestabilind cuantumul cauțiunii, instanța a aplicat greșit legea.
Recursul este nefondat.
În conformitate cu art.1601 C.pr.pen. (modificat prin Legea 281/2003), liberarea provizorie pe cauțiune se poate acorda, la cerere, când este asigurată repararea pagubei rezultată din săvârșirea infracțiunii și s-a depus cauțiunea stabilită de organul competent.
Art.1604 alin.3 C.pr.pen. (modificat prin Legea 281/2003) prevede, însă, că liberarea provizorie pe cauțiune nu se acordă, între altele, când există date care justifică temerea că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor martori sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor materiale de probă, sau prin alte asemenea fapte.
Dacă se are în vedere că inculpata, la scurt timp după ce a fost ascultată în legătură cu faptele săvârșite, a părăsit țara, încât pentru continuarea urmăririi penale a fost nevoie să se recurgă la procedura extrădării, soluția primei instanțe este justificată.
Din actele de urmărire penală rezultă și date de natură a justifica temerea că inculpata ar putea încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor martori, încât ea se află și în acest caz de împiedicare a liberării provizorii sub control judiciar.
Mai este de observat că de vreme ce acordarea liberării provizorii pe cauțiune este facultativă, soluția instanței de respingere a cererii inculpatei se justifică și în situația în care ea nu s-ar afla în vreunul din cazurile de împiedicare a acordării liberării provizorii, fiind evident că lăsarea în libertate i-ar da posibilitatea să se sustragă din nou urmăririi penale.
De asemenea, constatând neîndeplinirea condițiilor legale stabilite pentru acordarea liberării provizorii, în raport cu prevederile art.1608 alin.1 și 2 (modificat prin Legea 281/2003), raportat la art.1604 și art.1602 alin.1 și 2 C.pr.pen., instanța în mod corect nu a stabilit cuantumul cauțiunii, neexistând o încălcare a art.1608 C.pr.pen.
În consecință, recursul inculpatei a fost respins ca nefondat.
Secțiunea a II-a. Cauțiunea.
Noțiune și natura juridică.
Cauțiunea este suma de bani pe care trebuie să o depună învinuitul sau inculpatul cu scopul de a se garanta respectarea de către acesta a obligațiilor ce îi revin în timpul liberării provizorii.
Cuantumul cauțiunii este de cel puțin 10.000.000 lei: Suma se consemnează pe numele învinuitului sau inculpatului și la dispoziția instanței care a stabilit cuantumul acesteia.
Cuantumul cauțiunii a fost modificat din momentul introducerii liberării provizorii în legislația procesual penală prin Legea 32/1990.
Astfel, dacă în textul inițial al art.1605 alin.2 C.pr.pen., introdus prin Legea 32/1990, cuantumul cauțiunii era de la 10.000 la 100.000 lei, prin Legea 141/1996 el a fost modificat la cel puțin 2.000.000 lei, iar prin Legea 169/2002, acest cuantum a fost adus la cel puțin 10.000.000 lei, cuantum ce a rămas valabil și după intrarea în vigoare a Legii 281/2003.
În doctrină s-a apreciat că fixarea prin legi a unui minim al cauțiunii are drept consecințe accentuarea caracterului de legalitate al măsurii, evitarea stabilirii cauțiunii la sume prea mici (care, prin caracterul lor derizoriu, nu ar constitui o reală garanție de natură a asigura eficiența măsurii), precum și posibilitatea unei mai bune individualizări judiciare a cauțiunii prin apreciere la cazul concret, la situația personală și posibilitățile materiale reale ale solicitantului.
Natura juridică a cauțiunii este determinată de lege.
Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1936 și de alte legislații, cauțiunea nu asigură și alte aspecte procesuale cum ar fi începerea executării hotărârii judecătorești, cum era prevăzut în art.134 din codul din 1936, că prin cauțiune se garantează prezentarea inculpatului la toate actele de instrucție, de judecată și la executarea hotărârii instanței judecătorești. Doctrina străină mai nouă are tendința de a restrânge finalitatea cauțiunii numai la respectarea condițiilor legate de starea de liberare provizorie din timpul urmăririi penale sau al judecății.
În nici un caz cauțiunea nu trebuie să garanteze efectiva executare a hotărârii definitive mutând astfel raporturile juridice statornicite în cadrul procesului penal, într-un cadru post procesual, respectiv în domeniul execuțional. În mod similar, unele legi prevăd că în cazul condamnărilor condiționate, cauțiunea se restituie dacă inculpatul a fost prezent la toate chemările de pe parcursul procesului penal, fără să fie necesar să fi început executarea hotărârii.
În reglementarea franceză, după introducerea în anul 1970 a sistemului controlului judiciar, nici nu există o instituție propriu-zisă a liberării pe cauțiune, cauțiunea devenind una din condițiile sub care inculpatul este lăsat în libertate, devenind astfel parte componentă a mecanismului controlului judiciar. Potrivit art.142 C.pr.pen. francez, scopul cauțiunii este, pe de o parte, asigurarea prezenței inculpatului la toate actele procesuale unde participarea i se impune, pe de altă parte, și o asigurare a acoperirii materiale prin infracțiunea cauzatoare de daune materiale, iar în subsidiar, asigurarea chiar a plății eventualelor amenzi.
2. Cazuri când se restituie cauțiunea.
În dispozițiile art.1605 alin.4 sunt arătate situațiile în care cauțiunea se restituie. Analiza atentă a situațiilor menționate conduce la concluzia că acestea pot fi împărțite în două categorii și anume: cazuri în care se impune rămânerea în detenție a învinuitului sau inculpatului respectiv, cazuri în care măsura arestării preventive încetează de drept sau poate fi revocată și, în consecință, încetează și măsura liberării provizorii pe cauțiune.
Din prima categorie fac parte cazurile prevăzute de art.1605 alin.4 lit. a, c și f C.pr.pen.
Art.1605 alin.4 lit.a C.pr.pen. arată că se restituie cauțiunea când se revocă liberarea provizorie, fiindcă se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie și care justifică arestarea învinuitului sau inculpatului.
De asemenea, cauțiunea se restituie și se menține starea de arest a inculpatului când se dispune condamnarea acestuia la pedeapsa închisorii.
În lumina art.1605 alin.4 lit.f C.pr.pen., cauțiunea se restituie când cererea de liberare provizorie a fost respinsă, iar învinuitul sau inculpatul a rămas în stare de arest. Această situație de restituire a cauțiunii a fost introdusă în Codul de Procedură Penală prin Legea 281/2003, ea nefiind prevăzută până la intrarea în vigoare a legii prevăzute mai sus.
Cea de-a doua categorie de cazuri în care se restituie cauțiunea cuprinde ipotezele în care măsura arestării preventive învinuitului sau inculpatului poate fi revocată sau încetează de drept cu efecte implicite asupra încetării liberării provizorii pe cauțiune și sunt prevăzute în art.1605 alin.4 lit. b, c, d C.pr.pen.
Lit. b – când se constată de instanță prin încheiere că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive;
Lit. c – când se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal;
Lit. d – când se pronunță pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendare condiționată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere, sau cu executare la locul de muncă.
În cazul de la lit.b măsura se revocă iar în cazurile de la lit.c și d, măsura arestării încetează de drept, dispunându-se în consecință și încetarea liberării provizorii pe cauțiune.
De asemenea, potrivit art.140 alin.2 ultima ipoteză, raportat la art.350 alin.3 lit. d, arestarea încetează de drept și când instanța pronunță o măsură educativă, încetând pe cale de consecință și liberarea provizorie pe cauțiune.
3. Cazuri când nu se restituie cauțiunea.
Cauțiunea nu se restituie în cazul condamnării la pedeapsa închisorii, când liberarea provizorie s-a revocat pentru că învinuitul sau inculpatul nu și-a îndeplinit cu rea-credință obligațiile ce-i revin potrivit art.1602 alin.3 și art.1604 alin.2, sau încearcă să zădărnicească aflarea adevărului ori săvârșește, din nou, cu intenție, o infracțiune pentru care este urmărit sau judecat. Cauțiunea se face venit la bugetul statului la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
În codul din 1936, prin art.136 se făcea o repartizare preferențială a cauțiunii nerestituite după cum urmează:
1. Statul lua cu preferință sumele ce reprezentau cheltuielile procedurale avansate de organele judiciare;
2. Restul se atribuia părții vătămate pentru despăgubiri, în caz când prevenitul nu dispunea de altă avere;
3. Dacă nu există parte civilă sau aceasta a fost despăgubită, suma se atribuie fondului amenzilor.
Din cazurile foarte numeroase de restituire precum și din împrejurările când aceasta nu se restituie rezultă dar caracterul lor de garanție și nu de sancțiune penală, civilă ori cu alt titlu. Astfel, oricât de vinovat ar fi inculpatul și oricât de grave faptele săvârșite, dacă condițiile de liberare provizorie sunt respectate, cauțiunea se restituie chiar dacă inculpatul este condamnat.
Secțiunea a III-a. Procedura acordării liberării provizorii pe cauțiune.
1. Titularii cererii de liberare provizorie și intervalul de timp în care poate fi făcută.
Având în vedere situația în care se află învinuitul sau inculpatul, legea a prevăzut posibilitatea ca cererea să poată fi făcută de către acesta cât și de o paletă largă de substituiți procesuali. Astfel, titulari ai cererii sunt învinuitul sau inculpatul, soțul acestuia sau rudele apropiate.
Cererea de liberare provizorie poate fi făcută în tot cursul procesului penal, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.
2. Conținutul cererii de liberare provizorie și organul judiciar competent să o rezolve.
Potrivit art.1606 alin.2 C.pr.pen., cererea trebuie să cuprindă numele, prenumele, domiciliul și calitatea persoanei care o face, precum și mențiunea cunoașterii dispozițiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii. În cadrul liberării provizorii pe cauțiune cererea trebuie să cuprindă și obligația depunerii cauțiunii și mențiunea cunoașterii dispozițiilor legii privind cazurile de nerestituire a cauțiunii.
Rezolvarea cererii, în cursul urmăririi penale, revine instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în penal, iar în cursul judecății, instanței sesizate cu judecarea cauzei.
În situația în care cererea nu este depusă la organul competent să o soluționeze, ci la organul de cercetare penală, la procuror ori la administrația locului de reținere, se înaintează, în termen de 24 de ore, instanței competente.
3. Măsurile premergătoare examinării cererii.
Având în vedere importanța acestei instituții, legiuitorul a reglementat cu minuțiozitate modul în care instituția trebuie să procedeze în cazul în care sunt chemate să se pronunțe asupra unor asemenea cereri.
Un prim aspect al măsurilor premergătoare cererii îl constituie verificarea acesteia. Art.1607 C.pr.pen. prevede că instanța verifică dacă cererea de liberare provizorie cuprinde mențiunile prevăzute în art.1606 alin.2 și 3 și, dacă este cazul, va lua măsuri pentru completarea acesteia.
Când cerere este depusă la instanță înaintea termenului de judecată, aceste obligații revin președintelui, care procedează și la încunoștiințarea persoanei care a făcut cererea despre termenul de judecare al cererii. În cazul în care cererea a fost făcută la primul termen de judecată sau la alte termene ulterioare, este verificată sub aspectul conținutului ei, de către completul de judecată căruia i-a fost repartizată spre soluționare cauza penală în care se face cererea.
Un alt aspect al măsurilor premergătoare cererii ce trebuie să stea în atenția instanței este acela al însușirii cererii de către învinuit sau inculpat, în cazul în care aceasta a fost făcută de unul din substituiții procesuali arătați în art.1606 alin.1 C.pr.pen. Declarația învinuitului sau inculpatului cu privire la însușirea cererii se consemnează pe aceasta.
Este necesar a se examina cererea sub acest aspect și a se consemna poziția învinuitului sau inculpatului cu privire la cererea făcută de o altă persoană, întrucât numai învinuitul sau inculpatului dispune asupra drepturilor sale și se poate angaja că va respecta obligațiile impuse.
Cu privire la al doilea moment ce se înscrie în măsurile premergătoare examinării cererii, notăm caracterul său subsidiar, deoarece intervine numai în cazul în care a fost făcută de unul din substituiții procesuali indicați expres de lege. Se cuvine a fi subliniat și faptul că declarația învinuitului sau inculpatului poate fi de însușire sau de neînsușire a cererii.
4. Examinarea și admiterea în principiu a cererii.
O primă precizare care se impune în lumina legii vizează caracterul de urgență al examinării cererii, urgență impusă de starea de arest în care se află inculpatul.
Instanța verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru administrarea cererii de liberare provizorie. În cazul cererii de liberare pe cauțiune, dacă instanța constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, stabilește cuantumul cauțiunii și termenul în care cauțiunea trebuie depusă, încunoștiințând despre aceasta persoana care a făcut cererea. După depunerea dovezii de consemnare a cauțiunii, instanța admite în principiu cererea și fixează termen pentru soluționarea ei.
Dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și dovada de consemnare a cauțiunii nu a fost depusă, cererea se respinge.
5. Soluționarea cererii.
Instanța soluționează cererea după ascultarea învinuitului sau inculpatului, a concluziilor apărătorului precum și ale procurorului. În cazul în care se constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și cererea este întemeiată, instanța admite cererea și dispune punerea în libertate provizorie a învinuitului sau inculpatului.
Încheierea instanței trebuie să cuprindă și obligațiile stabilite ce urmează a fi respectate de învinuit sau inculpat. O copie de pe dispozitivul încheierii rămase definitive ori un extras al acestuia se trimite administrației locului de deținere și organului de poliție pe a cărui rază teritorială locuiește învinuitul sau inculpatul. Administrația locului de deținere este obligată să ia măsuri pentru punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului.
În cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, când cererea este neîntemeiată sau când aceasta a fost făcută de o altă persoană și nu a fost însușită de învinuit sau inculpat, instanța respinge cererea. Observăm că îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege nu atrage automat și acordarea liberării provizorii, instanța apreciind întotdeauna și asupra temeiniciei cererii formulate.
6. Recursul împotriva încheierilor privind liberarea provizorie.
Împotriva încheierii prin care s-a admis ori s-a respins cererea de liberare provizorie se poate face recurs de către învinuit sau inculpat ori de către procuror, la instanța superioară.
Termenul de recurs este de 24 de ore și curge de la anunțare pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanței de recurs în termen de 24 de ore.
Judecarea recursului are loc în termen de două zile în camera de consiliu. Legea instituie obligația organelor judiciare de a aduce învinuitul sau inculpatul arestat la judecarea recursului, iar participarea procurorului este obligatorie.
Instanța se pronunță în aceeași zi asupra admiterii sau respingerii recursului, iar dosarul se restituie în termen de 24 de ore de la soluționarea recursului.
Recursul împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de liberare provizorie nu este suspensiv de executare, încheierea respectivă producând efecte și pe perioada soluționării recursului.
Procedura de soluționare a recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a soluționat cererea de liberare provizorie se aplică și în cazul recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a modificat sau ridicat controlul judiciar.
Secțiunea a IV-a. Revocarea liberării provizorii pe cauțiune.
Legea prevede posibilitatea revocării liberării provizorii în anumite condiții expres arătate în art.16010.
Potrivit art.16010 alin.1, liberarea provizorie poate fi revocată dacă:
– se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie și care justifică arestarea învinuitului sau inculpatului. Se circumscrie acestei condiții, situația în care se descoperă că învinuitul sau inculpatul este recidivist sau anumite fapte necunoscute inițial pot duce la schimbarea încadrării juridice a infracțiunii într-o faptă penală mult mai gravă, cu pedeapsă, ce depășește limita legală de acordare și menținere a liberării provizorii;
– învinuitul sau inculpatul nu îndeplinește cu rea-credință obligațiile ce-i revin potrivit art.1602 alin.3 și art.1604 alin.2 sau încearcă să zădărnicească aflarea adevărului ori săvârșește cu intenție o infracțiune pentru care este urmărit sau judecat. Apreciem că revocarea liberării provizorii se impune și în situația în care învinuitul sau inculpatul a săvârșit din nou, cu intenție, o infracțiune pentru care s-a dispus încetarea urmăririi penale datorită intervenției amnistiei.
Revocarea liberării provizorii se dispune de către instanță prin încheiere, cu ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător. Revocarea se dispune și în lipsa învinuitului sau inculpatului și se emite un nou mandat de arestare.
Împotriva încheierii instanței prin care s-a dispus revocarea liberării provizorii se poate face recurs, care va fi soluționat după aceeași procedură ca și cea după care se soluționează recursul declarat împotriva încheierii prin care se rezolvă cererea de liberare provizorie.
Secțiunea a V-a. Aspecte de drept comparat.
Potrivit art.190 C.pr.pen. al Republicii Moldova, persoana arestată preventiv poate cere, în tot cursul procesului penal, punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.
Liberarea provizorie pe cauțiune este reglementată în art.192 C.pr.pen. al Republicii Moldova.
Potrivit alineatului 1 al acestui articol. liberarea provizorie pe cauțiune a persoanei arestate preventiv, reținute sau în privința căreia s-a înaintat demers de arestare poate fi acordată în cazul în care este asigurată repararea prejudiciului cauzat de infracțiune și s-a depus cauțiunea stabilită de judecătorul de instrucție sau de către instanță, dacă a fost săvârșită o infracțiune din imprudență, precum și o infracțiune cu intenție pentru care legea prevede o pedeapsă ce nu depășește 25 de ani închisoare.
Cazurile în care nu se acordă liberarea provizorie pe cauțiune sunt prevăzute la art.191 alin.2 C.pr.pen. al Republicii Moldova, și acestea sunt: „liberarea provizorie pe cauțiune nu se acordă bănuitului, învinuitului, inculpatului în cazul în care acesta are antecedente penale nestinse pentru infracțiuni grave, deosebit de grave sau excepțional de grave sau există date că el va săvârși o altă infracțiune, va încerca să influențeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele de probă sau să fugă”.
În alin.3 al art.192 C.pr.pen. al Republicii Moldova sunt prevăzute obligațiile ce sunt impuse persoanei liberate provizoriu pe cauțiune, persoana este obligată să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau instanței de judecată și să comunice orice schimbare a domiciliului. Față de persoana liberată provizoriu pe cauțiune pot fi aplicate și alte obligații prevăzute în art.191 alin.3 C.pr.pen.
Și anume aceste obligații sunt:
– să nu meargă în locuri anume stabilite;
– să nu părăsească localitatea în care își are domiciliul decât în condițiile stabilite de către judecătorul de instrucție sau, după caz, de instanță;
– să nu săvârșească acțiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în procesul penal;
– să nu conducă autovehicule, să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvârșirea infracțiunii.
În lumina art.192 alin.4 C.pr.pen. al Republicii Moldova, cuantumul cauțiunii se fixează de către judecătorul de instrucție sau de instanță de la 300 la 100.000 de unități convenționale, independentă de starea materială a persoanei respective și de gravitatea infracțiunii.
Art.193 C.pr.pen. prevede cazurile de revocare a liberării provizorii care sunt:
– se descoperă fapte și circumstanțe care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare și care împiedică liberarea provizorie;
– învinuitul sau inculpatul, cu rea-credință, nu îndeplinește obligațiile sau a săvârșit o nouă infracțiune cu intenție.
În cazul revocării liberării provizorii, persoana este supusă arestării preventive.
În dispozițiile art.194 C.pr.pen. al Republicii Moldova găsim situațiile în care se restituie cauțiunea și anume:
– se revocă liberarea provizorie în temeiurile prevăzute în art.193 alin.1, pct.1 C.pr.pen.;
– judecătorul de instrucție sau instanța constată că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive;
– se dispune încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub învinuire sau achitarea acesteia;
– instanța care judecă cauza în fond stabilește, prin hotărâre definitivă, o pedeapsă.
În cadrul aceluiași articol, în alineatul 2 sunt prezentate situațiile în care nu se restituie cauțiunea.
Cauțiunea nu se restituie în cazul revocării liberării provizorii în temeiurile prevăzute la art.193 alin.1, pct.2 C.pr.pen. al Republicii Moldova și se face venit la bugetul statului de către judecătorul de instrucție sau, după caz, de instanță. Hotărârea de trecere a cauțiunii în beneficiul statului poate fi atacată cu recurs de persoanele interesate.
Bibliografie selectivă
Cursuri, tratate, monografii:
– Istrate Ion, Liberarea persoanei și garanțiile ei procesual penale, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1984
– Lorincz Anca Lelia, Drept Procesual Penal. Partea Generală, Editura Militară, București, 2002
– Neagu Ion, Tratat de Procedură Penală, Editura PRO, București, 1997
– Neagu Ion, Tratat de Procedură Penală. Partea Generală, Editura Global Lex, București, 2004
– Paraschiv Carmen Silvia, Damaschin Mircea, Drept procesual penal, Editura Lumina Lex, București, 2004
– Theodoru Grigore, Drept Procesual Penal. Partea Generală, Editura Cugetarea, Iași, 1996.
– Volonciu Nicolae, Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
– Volonciu Nicolae, Tratat de Procedură Penală. Partea generală, Editura Paideia, ediția a II-a, vol.II, București, 1996
Articole din reviste de specialitate:
– Lorincz Anca Lelia, Liberarea provizorie, în Revista de Drept Penal nr.2/2003
– Orândaș Victor, Istoria originii și dezvoltării liberării provizorii pe cauțiune ca măsură preventivă în procesul penal, în Revista Națională de Drept a Republicii Moldova nr.2/2002
– Sas Mihail, Liberarea provizorie. Prezent și perspective, în Revista de Drept Penal nr.3/2003
Practică judiciară:
-Decizia Curtii Supreme de Justitie nr.78 din 10 iunie 2002
-Decizia Curții Constituționale nr.41 din 7 februarie 2002, publicată în M.Of. nr.144 din 25 februarie 2002
-Decizia Curții Constituționale nr.139 din 23 aprilie 2002, publicată în M. Of. nr.399 din 11 iunie 2002
-Decizia Curții Constituționale nr.36 din 29 ianuarie 2004, publicată în M. Of. nr.130 din 13 februarie 2004
-Decizia Curții Constituționale nr.207 din 4 mai 2004, publicată în M. Of. nr.468 din 25 mai 2004
Legislație:
– Constituția României, republicată în M.Of. Partea І nr.767 din 31 octombrie 2003
– Codul de procedură penală al României, republicat în M.Of. nr.78 din 30 aprilie 1996
– Legea nr.32/1990 privind modificarea și completarea unor dispoziții ale Codului de procedura penală, publicată în M. Of. nr.128 din 17 noiembrie 1990
– Legea nr.141/1996 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, publicată în M. Of. nr.289 din 14 noiembrie 1996
– Legea nr.169/2002 privind modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penala și a unor legi speciale, publicată în M.Of. nr.261 din 18 aprilie 2002
– Legea nr.281/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, publicată în M.Of. nr.468 din 1 iulie 2003
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modalitatile Liberarii Provizorii Ca Masura Procesuala (ID: 124914)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.