Modalitatile Exprimarii Esentei Si Continutului Dreptului
MODALITĂȚILE EXPRIMĂRII ESENȚEI ȘI CONȚINUTULUI DREPTULUI
CUPRINS
INTRODUCERE
1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND IZVOARELE DREPTULUI
2. CLASIFICAREA IZVOARELOR DREPTULUI
2.1. Obiceiul juridic
2.2. Doctrina judiciară
2.3. Practica judiciară și precedentul judiciar
2.4. Contractul normativ
2.5. Actul normativ juridic
3. IZVOARELE DREPTULUI CONTEMPORANĂ
3.1. Legile
3.2. Actele normative juridice subordonate legii
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea temei. Dreptul, ca obiect al cunoașterii, în întreaga sa complexitate, reprezintă una din cele mai esențiale direcții ale gândirii umane ce a evoluat de-a lungul istoriei. Preocupările sale au avut întotdeauna ca scop dezvoltarea, sensului profund al ideilor de drept, libertate, adevăr, idei, care în ansamblu reprezintă realitatea, ordinea, dreptatea socială.
Dezvoltarea dreptului de-a lungul istoriei ne demonstrează existența pluralității izvoarelor în sistemul de drept al fiecărei țări. Explicația acestei situații trebuie să o căutăm, pe de o parte, în complexitatea relațiilor sociale supuse reglementării juridice, iar, pe de altă parte, în varietatea formelor de organizare și guvernare a societății, a organizării activității și competenței organelor de stat, a autorității publice.
Reformarea amplă și radicală a sistemului politic, juridic și social-economic poate fi concepută doar ca un proces de lungă durată care are un caracter complex, teoretic și practic, politic și juridic, social și psihologic. Formarea și consolidarea Republicii Moldova ca stat independent, democrat și civilizat în mod imperativ determină realizarea în viață a unui cadru juridic menit să asigure puternic ca o condiție primordială de edificare și funcționare a unui stat de drept.
În conformitate cu art. 1, al. 3 al Constituției Republicii Moldova, Republica Moldova este un stat de drept” [1, art. 1].
Pornind de la aceasta, într-o accepțiune mai restrânsă am putea spune că existența unui stat de drept poate fi bazată pe un cadru juridic menit să asigure legalitatea și echitatea relațiilor sociale apărute în stat.
Una dintre cele mai importante activități ale statului este cea de a crea cât mai multe norme de drept, care vor reglementa toate sferele sociale. Dar pentru ca voința statului să capete putere juridică, cu alte cuvinte – forță obligatorie, aceasta urmează a fi exprimată într-o formă legală și doar din acel moment ea poate deveni izvor de drept.
Justificarea forței obligatorii își găsește oglindirea în lucrările marilor iluștri și anume cum ar fi în opinia lui Fr. Geny , profesor de drept civil de din Nancy – consideră că ,,legea este expresia voinței unor anumiți oameni, sub formă scrisă și care se impune tuturor datorită puterii cu care sunt investiți autorii ei. Iar Edmond Picard consideră că ,,forța obligatorie a legii este cea a puterii legislative care este însă în funcție de popor și de epocă” [după 30, p. 37].
La fel putem să reținem că în fiecare epocă istorică, diferit de la o țară la alta, sau de la un sistem de drept la altul, unul sau altul din izvoarele de drept au cunoscut o importanță sau o pondere diferită, fiind marcate de nuanțe proprii, ori aspecte specifice. În cadrul aceluiași stat, izvoarele dreptului se completează și subordonează unul altuia, creând împreună un tot unitar, într-o perioadă dată. Cu toată diversitatea surselor dreptului, este de menționat că au aceeași finalitate și anume, să creeze ordine socială și de drept, corespunzătoare dezvoltării sale istorice.
În această ordine de idei este relevantă necesitatea analizării și studierii noțiunii izvoarelor de drept, a formelor lor de exprimare, cât și al clasificării lor.
Scopul și obiectivele tezei. Scopul principal al lucrării a constat în studierea complexă a concepțiilor doctrinare, analizei legislației pentru a elabora și a propune o lucrare ștințifică ce ar conține rezultate noi, aplicarea cărora ar constitui determinarea locului și rolului izvoarelor dreptului pentru știința juridică.
Această descriere succintă a izvoarelor dreptului are ca scop de a pune temelia unui studiu aprofundat. Cercetarea acestei teme presupune o cale anevoioasă de studiu, ca expresie a propriei cunoașteri, deoarece soarta spiritului uman este determinată de forțe pe care omul le poate stăpâni doar datorită desăvârșirii sale spirituale.
Principalul scop al acestei lucrări este de a studia mai aprofundat principalele probleme ale izvoarelor dreptului, cum ar fi:
clasificarea izvoarelor dreptului;
formele izvoarelor dreptului;
problema izvoarelor dreptului în R. Moldova.
Atingerea acestui scop a conditionat trasarea și rezolvarea următoarelor sarcini:
· dezvăluirea noțiunii, clasificării și formelor izvoarelor dreptului atît în general cît și în R. Moldova;
· expunerea părerii proprii despre unele sau alte aspecte legate de izvoarele dreptului la etapa cotemporană.
Metodologia cercetării. În prezenta lucrare drept obiect de cercetare au servit problemele teoretice și practice privind izvoarele dreptului în lumina doctrinei juridice nationale și internaționale.
Cecetarea problemei științificie în cazuă se bazează pe studierea materialului doctrinar-teoretic, normativ-legislativ prin aplicarea metodelor: istorică, sistematică, analitică, logico-practică, de clasificare, juridică complexă și juridică comparativă, astfel obținînd unele rezultate științifice a căror esență nu epuizează problema dată, dar prin care se tinde crearea unei viziuni noi asupra ei.
Baza teoretică, metodologică și empirică a prezentei teze de licență o constituie: Constituția R. Moldova, actele legialative în vigoare, concluziile elaborate în monografiile și articolele unor savanți în materie ca: Barac L., Beleiu Gh., Ceterchi M., Ceterchi I. ș.a.
Prezenta teză de licență reprezintă o analiză teoretico-științifică a izvoarelor dreptului.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei. Valoarea practică a lucrării constă în posibilitatea de a folosi tezele investigației în:
Perfecționarea și dezvoltarea doctrinelor juridice ce vizează izvoarele dreptului;
Procesul de instruire: în cursul de prelegeri, seminare și lucrări practice la studierea unor aspecte legate de uzvoarele dreptului;
Posibilitatea tinerilor juriști de a se familiariza cu opiniile din doctrina juridică națională și străină.
Sumarul compartimentelor tezei. Structura tezei este determinată de scopurile, sarcinile și obiectul cercetării, de cercul problemelor abordate, nivelul și gradul de studiere a lor în jurisprudență. Teza constă din introducere, 3 capitole, paragrafe, încheiere și lista bibliografică.
Capitolul 1 reglementează considerațiile generale privind izvoarele dreptului.
Capitolul 2 reglementează clasificarea izvoarelor dreptului, precum obiceiul juridic, doctrina judiciară, practica judiciară și precedentul judiciar, contractul normativ, actul normative.
Capitolul 3 reglementează izvoarele dreptului la etapa contemporană este alcătuit din două paragrafe: legile și actele normative juridice subordonate legii.
1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND IZVOARELE DREPTULUI
În teoria dreptului ca modalități specifice de exprimare a conținutului dreptului poartă denumirea de izvoare ale dreptului, sau surse ale dreptului. Pentru ca o regulă de comportare să devină o normă juridică este necesar ca ea să capete o anumită formă. De aceia formele de exprimare a normelor juridice în literatura juridică au căpătat denumirea de izvoare ale dreptului [30, p. 37].
După definiția lui F. Geny prin izvor de drept înțelegem, material, elementele, care formează substratul regulelor de drept și diferite moduri prin care aceste reguli sînt stabilite și ne sînt cunoscute [după 30, p. 37].
Izvoarele dreptului constituie un ansamblu unitar, un sistem de norme juridice ierarhizate după forța lor juridică ținînd seama de locul pe care-l ocupă autoritățile care le-au emis, în sistemul autorităților publice [33, p. 276].
Legiuitorul adoptând normele juridice are grijă ca să fie aduse la cunoștința societății, pentru ca fiecare subiect să aibă posibilitatea de a face cunoștință cu ele. Astfel formele pe care le îmbracă normele juridice pentru a fi aduse la cunoștința societății se numesc – izvoare de drept.
Noțiunea de izvor a dreptului este utilizată și în alte sensuri. Astfel se spune că politica constituie izvorul politic al dreptului, în sensul că autoritatea politică statală este cea care „concepe” viitoarele norme juridice, le determină apariția prin sesizarea și proiectarea unor nevoi sociale în plan juridic. La fel conștiința juridică, este considerată izvorul ideologic al dreptului [21, p. 35].
În timpurile primitive, în societățile încă amorfe și neorganizaționate izvoarele lipsesc într-o largă măsură: legi nu sunt, sau dacă și sunt, sunt puține, cutumele nu sunt încă nici formate. În aceste condiții judecătorul era liber să aprecieze de la caz la caz după chibzuința și credința sa. Uneori judecata lui apare ca o relevație divină. Dar încetul cu încetul însă precedentele se fixează, legile apar cu normele lor, poruncitoare a unei aplicațiuni invariabile. Dar în concepția noastră de azi, judecătorul și în genere interpretul trebuie să aibă privirea ațintită asupra normelor pe care i le relevează izvoarele formale și trebuie să aibă privirea ațintită asupra normelor pe care i le relevează izvoarele formale și trebuie să se supună lor în judecățile individuale pe care le emite.
Făcând o generalizare a accepțiunilor ce există în literatura de specialitate cu privire la izvorul de drept, menționăm că prin izvoare ale dreptului avem în vedere formele de exprimare ale normelor juridice în cadrul unui sistem de drept.
Dacă ne referim la doctrina juridică mai veche, aici se folosește și expresia de izvoare reale ale dreptului prin care se înțelege acel complex de factori care îl influențează pe legiuitor și determină substanța, direcția și sensul normei juridice, cu alte cuvinte constituie partea reală și profundă a dreptului, fenomenele sociale, fenomenele economice, fenomenele morale care dictează necesitățile juridice și directivele care imprimă dreptului nota sa dominantă [17, p. 277].
În teoria dreptului, precum și în general în științele juridice conceptul de izvor al dreptului este folosit într-un sens specific, strict juridic, prin care se au în vedere formele de exprimare a normelor juridice – actele normative (legi, decrete), obiceiul juridic, practica judiciară, doctrina ș.a.
În literatura juridică este propus și termenul de „formă a dreptului” în sensul de izvor de drept, ca sinonim al acestuia. Nu credem că este o soluție reușită, deoarece înțelesul termenului „formă a dreptului”, sub aspect de categorie juridică, este mult mai larg decît al noțiunii de izvor de drept, și anume: forma dreptului include în sine partea internă, care nu este altceva decît sistemul dreptului și partea externă, care reprezintă izvoarele dreptului [11, p. 271].
Pornindu-se însă de la sensul etimologic al termenului „izvor” în știința juridică prin el au fost denumite, de asemenea sursele, originea, factorii de determinare și creare ai dreptului [15, p. 120].
Gr. C. Fidorov, după ce a făcut o analiză științifică a concepțiilor de bază a savanților ruși, a constatat că pînă în prezent nu există o viziune unitară care se referă la conceptul „izvor de drept” [după 15, p. 121]. Unii autori propun ca termenul de izvor al dreptului să fie utilizat în sensul lui adevărat, filologic (aceea ce servește un început la ceva, de unde apare ceva…). Majoritatea autorilor ruși propun ca în conținutul noțiunii „izvor al dreptului” să fie inclus și un anumit sens juridic și ca aceasta să fie înlocuită cu alte categorii, ca de exemplu: „formă a dreptului”, „formă de exprimare a normei juridice”, „formă juridică externă” etc.
Orice problemă de ordin juridic în plan didactic și științific începe cu izvoarele dreptului, adică analizînd diferite aspectautorilor ruși propun ca în conținutul noțiunii „izvor al dreptului” să fie inclus și un anumit sens juridic și ca aceasta să fie înlocuită cu alte categorii, ca de exemplu: „formă a dreptului”, „formă de exprimare a normei juridice”, „formă juridică externă” etc.
Orice problemă de ordin juridic în plan didactic și științific începe cu izvoarele dreptului, adică analizînd diferite aspecte ale normei juridice este normal să cercetăm și formele de exprimare a lor, acele surse unde le se află.
Dacă e să ne referim la normele a căror ansamblu constituie o anumită structură a dreptului, nu întotdeauna acestea sînt grupate, riguros și exclusiv, în forme care să fie proprii reglementării ramurii respective de drept. O lege poate fi în același timp izvor al dreptului privat, cît și al dreptului public, după cum unele reglementări de drept privat își au izvorul în Constituție sau în tratatele internaționale. În aceeași lege, alături de norme juridice administrative, pot fi specificate norme juridice penale, civile etc., legea respectivă constituind aszfel izvor al mai multor ramuri ale sistemului de drept. Avînd în vedere forța juridică diferită a normelor juridice, se poate afirma că ele constituie un ansamblu de norme ierarhizate, începînd cu cele aflate pe treapta cea mai înaltă – din punct de vedere al forței juridice, distingîndu-se, astfel, cele consacrate de Constituție, continuate – în ordine descrescîndă a acestei forțe – cu cele cuprinse în legile organice și ordinare, hotărîrile și ordonanțele Guvernului, actele normative ale conducătorilor organelor centrale de specialitate (ardine și instrucțiuni), precum și izvoarele normative ale conducătorilor și organelor administrației publice locale [36, p. 175].
Analiza izvoarelor dreptului a pus în lumină două accepțiuni ale acestei noțiuni, astfel după criteriul raportului dintre conținut și formă deosebim:
Izvor de drept în sens material;
Izvor de drept în sens formal [21, p. 34];
În funcție de caracterul sursei normative, izvoarele se diferențiază în:
Izvoare directe (imediate);
Indirecte (mediate).
După criteriul sursei de cunoaștere izvoarele dreptului se clasifică în:
Izvoare scrise;
Izvoare nescrise [21, p. 38].
În conținutul acestor izvoare sunt introduse elemente ce aparțin unor sfere diferite ale realizării sociale. Sunt considerate izvoare reale ale dreptului factorii de configurare ai dreptului chiar și geneza lui.
Totodată literatura juridică mai face distincție și între sursele istorice și sursele formale sau legale ale dreptului sau izvoare de constituire și izvoare de calificare ale dreptului. Sensul istoric și material privește cauza istorică care explică existența unei norme juridice, care este o condiție de loc și de timp, pe cînd sensul formal privește rațiunile de validitate și de eficiență [18, p. 277].
În lucrarea lui Jean – Louis Bergel izvorul real este denumit ca un izvor substanțial, făcând referire la rolul fenomenelor sociologice în configurația soluțiilor legale. Este evident că analiza științifică a dreptului nu poate ignora rolul izvoarelor materiale (sociale, economice, culturale, ideologice etc.). Ele reprezintă factorii ce dau conținut concret dreptului pozitiv, concentrând nevoile reale ale vieții și relevându-se legiuitorului sub forma unor comandamente sociale [după 13, p. 120].
Prin izvor material sau izvor în sens material sînt desemnați factorii care configurează dreptul. După părerea unor autori izvorul material al dreptului îl constituie condițiile materiale ale vieții, condiții, care în mod direct sau în mod indirect ne determină. Acești factori de configurare a dreptului în literatuar de specialitate mai sunt denumiți și „izvoare substanțiale ale dreptului”, iar cunoscutul cercetător al fenomenului juridic, Georges Ripert preciza că izvoare în sens material „sînt forțele creatoare ale dreptului” sau cauzele ultime ale dreptului [după 15, p. 120].
Se susține că izvoarele materiale sînt concepute ca adevărate „dat” – uri ale dreptului, ca realități exterioare care determină activitatea legislativă sau din care izvorăsc reguli social – generale de necesități practice [34, p. 133].
Francois Geny distinge între „dat” – ul real, istoric, rațional și ideal al dreptului, iar George Gurvitch consideră că factorii externi care acționează asupra dreptului sînt: factori geografici și factori demogafici; factori economici; factori religioși; factori morali și factori de cunoaștere; factorii de psihologie colectivă. Frich Fechner are un alt mod de grupare a forțelor creatoare ale dreptului, și anume, în: factori biologici; factori economici; factori politici; factori raționali; factori axiologici și factori religioși. Dînsul sublinia că acești factori trebuie înțeleși în interacțiunea lor, deoarece ei se află într-o strînsă interdependență în procesul complex de configurare a dreptului, sînt acei factori care dau conținut dreptului pozitiv, normei juridice concrete în care se exprimă în mod concentrat nevoile și exigențele reale ale vieții sub forma comenzilor sociale pe care dreptul le recepționează. După ce a recepționat aceste comenzi sociale, dreptul analizează realitatea socială și formulează răspuns la nevoile societății prin elaborarea actelor normative și a reglementărilor care să satisfacă cerințele formulate [după 34, p. 174].
De aceea, dreptul pozitiv, în înțelesul de sistem etatic de drept, este variabil spațio – temporal, stînd sub anumite condiții de configurare; prin urmare fiecare drept pozitiv țintește ca finalitate justiția, ceea ce dă unitate sistemului dreptului, dar tot fiecare o țintește în funție de o seamă de factori de configurare. Firește fiecare convețuire comunitară concretă este relevantă printr-o anumită mentalitate, un anumit fel de a vedea și a înțelege lumea, un mod propriu de a recepta conduitele, faptele și realitățile sociale, la care dreptul ei pozitiv trebuie să răspundă.
Deși izvoarele materiale numite și substanțiale desemnează atît cadrul în care apare, cît și factorii extrajuridici care determină specificitatea fiecărui sistem de drept pozitiv. În acest cadru se investește dreptul pozitiv, fie că este vorba despre un drept cutumiar, constituit într-un mod inconștient și latent, fie că este vorba de legea scrisă, care se formează prin acțiunea conștientă a legiuitorului [36, p. 123].
Unii autori afimă că izvorul material al dreptului pozitiv este conștiința juridică definită ca o compunere „din concepțiile oricărei societăți privind rferindu-se la ceea ce membrii trebuie să facă sau să nu facă sub sancțiunea aplicării forței organizate a societății (sau a statului). Dar această deiniție cere ca doctrina juridică să preexiste conștiinței juridice și, deci, poate fi izvor pentru ea, nu izvorîtă din ea.
Noțiunea de izvor material al dreptului pozitiv are și sensul de sursă, în accepțiune de bazin de civilizație juridică, la care se află conectat un sistem de drept bine determinat. De exemplu, sistemul de drept român este în arealul civilizației romamo – germanice [36, p. 124].
Deci după cum am arătat deja, în sociologia juridică se acordă spații largi analizei izvoarelor materiale ale dreptului. În unele cercetări sînt enunțați: factorii naturali; factorii istorici; factorii culturali. În alte analize sînt identificați: factorii economici; factorii politici; factorii culturali.
Așadar, între izvoarele dreptului în sens material distingem următoarele categorii de izvoare:
izvoare sociale;
izvoare economice;
izvoare culturale (ideologice).
Altfel spus, „cauza ultimă a dreptului” (în sensul de izvor) este realitatea socială [25, p. 220].
Într-un cuvît, izvorul material al dreptului este constituit din condițiile vieții concrete ca „dat”- uri, care, direct sau indirect îl determină.
Cercetarea izvoarelor dreptului presupune cunoașterea și a bazinelor de civilizație în care sau conturat normele de drept. Așa, de pildă, în bazinul romano – germanic, din care fac parte sistemele de tradiție romanică (școala franceză, sistemul germano – elvețiano – italian, dar și dreptul românesc), normele dreptului au un anumit specific, aflându-se sub influența culturii și civilizației din aceste zone, ceea ce marchează unele deosebiri de normele juridice din familiile musulmană, hindusă, chineză [25, p. 37]. Se înțelege că între toate normele dreptului vom găsi asemănări, indiferent de bazinul de civilizație din care provin, dar o cercetare atentă ne va permite să distingem careva elemente distincte, care vor pune în lumină semnificația cunoașterii particularităților fiecărui bazin de civilizație pentru a descifra toate elementele de determinare a normelor examinate în contextul comandamentelor sociale care le-a configurat izvoarele [18, p. 220].
Analiza efectuată de Montesquieu la romani moștenirea era legată de anumite jertfe care trebuiau să fie aduse de către moștenitor și erau reglementate prin dreptul pontifical. Legile grecești și romane pedepseau pe tăinuitorul furtului la fel ca și pe hoți; legea franceză făcea la fel. Dar dacă la greci și romani hoțul era pedepsit pecuniar, pedeapsa ce se putea aplica și tăinuitorului, la francezi, hoțului i se aplica pedeapsa capitală, care nu se putea aplica tăinuitorului “fără a depăși măsura” [după 23, p. 120].
Totodată, izvoarele în sens material trebuie create dintr-o perspectivă istorică. Realitățile politice, sociale, economice, sunt într-o continuă schimbare, ele diferă de la o etapă istorică la alta, iar numai în cazul în care sunt cunoscute-în ansamblul trăsăturilor lor din acea perioadă – pot fi înțelese determinările ultime ale normelor respective.
Unii autori sunt de părerea că-n înțelegerea izvoarelor materiale – un rol important ar putea avea: echitatea individuală; politica publică; convingerea morală. Dânsul consideră că aceste elemente, care alcătuiesc „substratul lucrurilor”, trebuie cunoscute de judecător atunci când pronunță sentința.
Max Weber afirmă că autoritatea tradițională se bazează pe încrederea oamenilor în puterea sacră a tradiției și cutumelor, a obiceiurilor și practicilor populare. El atrage atenția că dreptul material și rațional este fundamentat pe existența unor imperative morale sau religioase, sau pe existența unor cărți sfinte, cum ar fi Cărțile profeților, Coranul etc. [după 15, p. 120]
Analiza științifică a dreptului nu poate ignora rolul izvoarelor materiale. Ele reprezintă factorii ce dau conținut concret dreptului pozitiv, concentrând nevoile reale ale vieții și apărând în fața legislatorului sub forma unor comenzi sociale. Întrucât problema „izvoarelor materiale”, denumite uneori și „reale” sau „sociale” face parte, în realitate, din problematica generală, filosofică a dreptului, ea este tratată în contextul respectiv, al analizei conceptului și esenței dreptului.
Dacă pentru înțelegerea conceptului de izvor material trebuie să răspundem la întrebarea „cine creează dreptul?”, pentru noțiunea de ,,izvor formal” vom răspunde la întrebarea ,,cum și în ce forme sunt create normele juridice?”. Astfel o altă accepție a noțiunii de izvor de drept ne interesează în acest moment în mod deosebit având în vedere că normele juridice nu se prezintă în formă nudă. Lor le este caracteristică o anumită formă exterioară. Această formă poartă denumirea de izvoare formale, sau așa numitele forme de exprimare a normelor de drept.
Relațiile sociale ce reclamă o reglementare juridică determină o pluraliatete de forme de exprimare a dreptului, de procedee și acte prin care normele juridice acced la existența juridică. Cu alte cuvinte, autoritatea lor, ca acte normative derivă în dependență de forma în care sînt reprezentate.
Izvorul formal al dreptului se concepe ca formă de adoptare sau sancționare a normelor juridice, modul de exprimare a normelor, adică sursa în care normele juridice sunt reflectate. Izvorul formei caracterizează mijloacele speciale pe care statul le aolică pentru ca voința guvernanților să capete un veșmânt juridic. De obicei, acest rol revine actelor normative.
În teoria dreptului este larg dezbătută noțiunea de izvor al dreptului. Astfel vom face distincție între sensul juridic al noțiunii de izvor de drept și semnificația sa istorică.
În înțelesul pe care îl oferă istoria și arheologia juridică noțiunii de izvor, acest concept semnifică un anumit document ce atestă o formă suprapusă de drept. In așa fel au apărut pentru noi ,,TĂBLIȚELE CERATE” , descoperite în Transilvania sau documente de etnografie juridică.
Sensul juridic al noțiunii de izvor de drept formal ,,surprinde o multitudine de aspecte, de modalități prin care conținutul preceptiv al normei de drept devine regulă de conduită, ce se impune ca model de urmat în relațiile dintre oameni” [11, p. 79].
Izvoarele formale de drept apar astfel ca o simplă instituție juridică, un mijloc de a asigura o mai bună realizare a justiției, chiar dacă, în fixitatea lor, ar putea avea uneori inconveniente și ar putea duce câteodată la soluții inechitabile: între două rele experiența socială multimilenară a ales pe cel mai mic. Normele cuprinse în izvoarele formale ale dreptului pozitiv au autoritatea morală și materială care și derivă din aceste considerațiuni: altă autoritate nu au și nici nu pot avea.
Locul predominant revine, fără discuții, actelor normative. Aceste izvoare, mai mult ca oricare altele, răspund cerințelor de mobilitate a dreptului ca urmare a dinamicii relațiilor sociale supuse reglementării juridice.
Izvoarele interpretative apar ca un rezultat al operației logico – raționale, care are drept scop lămurirea înțelesului exact al normelor juridice ce se conțin în izvoarele creative. Dar remarcăm faptul că izvoarelor interpretative nu se atribuie toate actele interpretative, ci doar acele din ele care conțin interpretări oficiale și, ca urmare, au un caracter general și obligatoriu.
Sunt considerate ca izvoare directe actele normative – legea, hotărârile, decretele etc., de oarece acestea sunt elaborate nemijlocit de organele de stat, după o anumită procedură [4], câtă vreme obiceiul sau actele organizațiilor nestatale, pentru a căpăta forță juridică și a deveni izvoare de drept, au nevoie și de recunoașterea sau sancționarea lor de către autoritatea publică [11, p. 134]. Astfel că norma obișnuielnică are valoare juridică numai indirect, prin intermediul unui act de stat care recunoaște (sancționează) ca atare, fapt pentru care aceasta este considerată izvor indirect sau complex. Este izvor complex deoarece el este alcătuit atât din norma obișnuielnică, cât și din actul juridic al organului de stat care-i recunoaște forța juridică [11, p. 154]. Ca izvoare indirecte putem menționa obiceiul și normele elaborate de organizațiile nestatale, întrucât ele trebuie validate de autoritatea statală competentă.
De asemenea distincția între izvoarele scrise și izvoarele nescrise, vom menționa că discutând despre izvor ca formă a dreptului sau a normelor juridice, ceea ce este același lucru, se are în vedere doar un anumit aspect al formei dreptului, deoarece categoria de formă aplicată la drept este plurivocă, fiind utilizată și în alte sensuri, în alte abordări. Izvorul de drept vizează acel aspect al formei dreptului prin care norma socială devine normă juridică în procesul de instituire sau recunoaștere a ei de către puterea publică , primind astfel o formă adecvată denumită izvor de drept. Izvoarele dreptului fiind expresia creației în drept ca una din modalitățile guvernării societății prin intermediul autorității publice.
Putem spune că izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de instituire sau recunoaștere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului [20, p. 134]. Izvoarele dreptului sunt date de modalitățile multiple de existență ale dreptului dintr-o epocă istorică, într-o anumită . Rolul de a da forță juridică revine organelor statului, fie printr-o activitate directă de elaborare și prelucrare a izvoarelor de drept sub forma actelor normative-legi, decrete, hotărâri etc., fie prin investirea cu forță juridică a unor reguli apărute pe alte căi, cum sunt obiceiul sau practica judiciară, care prin această investire sau recunoaștere devin izvoare de drept.
În opinia lui C. Stegăroiu, sublinia faptul că trebuie prevenit pericolul confundării formei de exprimare a dreptului cu unul din izvoarele sale. In ce privește clasificarea izvoarelor dreptului trebuie făcută prin acceptarea datelor reale și considerarea implicațiilor sale de ordin logic, evitându-se astfel contradicțiile ce se pot produce prin interpretarea noțiunilor de ,,conținut” și ,,formă”. În conformitate cu aceste cerințe, autorul propune clasificarea izvoarelor dreptului în două categorii, cum ar fi: izvoare potențiale și izvoare actuale [după 15, p. 120].
Astfel izvoarele potențiale exprimă posibilitatea de a elabora, modifica sau abroga norme juridice unde factorul potențial îl constituie voința socială ce este concepută unitar și cu posibilități exclusive realizate și exteriorizate prin stat. Cealaltă categorie izvoarele actuale sunt, în opinia autorului, niște izvoare eficiente, determinate, operând pe relații sociale concrete, constând în toate actele normative în vigoare.
Un alt criteriu de clasificare este după ierarhia sursei, a normelor, putem deosebi surse suverane (care pot reglementa orice domeniu, cum sunt spre exemplu Constituția, legea), subordonate (surse care sunt limitate a reglementa anumite domenii, de exemplu actele administrative reglementative) și surse subsidiare (care eu libertatea de a reglementa un anumit domeniu dar, dacă apare contradicție între ele și surse superioare din punct de vedere juridic, se vor subordona acestora; spre exemplu, un statut profesional sau un regulament de ordine interioară care trebuie să fie concordant și să nu contravină unei legi, hotărâri de guvern etc.)
Kelsen consideră că în sensul său material și istoric conceptul de izvor al dreptului privește simpla cauză istorică ce a condus la apariția sau ce explică esența unei norme. În acest sens, sursa dreptului englez – contemporan o constituie dreptul roman sau – canonic, ori așa numitele reguli morale.
În sensul său formal sau legal, conceptul de izvor al dreptului trebuie privit în așa fel în cât când noi spunem că un statut servește ca sursă de drept, atunci cuvântul ,,sursă ” nu se mai repetă la cauze sau influențeze istorice, ci doar la unul din criteriile legale de validitate acceptate de sistemul legal ce este pus în discuție. În ceea ce privește cunoașterea surselor istorice, Kelsen ridică în fața teoriei dreptului o adevărată ,,excepție de incompetență”.
Cercetând și alte lucrări mai găsim și o altă clasificare a izvoarelor dreptului:
izvoare fundamentale: Constituția, Principiile dreptului, tratatele internaționale privind drepturile și libertățile omului;
izvoare generale: legile ordinare și codurile; izvoarele detaliatoare: decretele, ordonanțele guvernamentale, deciziile și teoriile juridice;
izvoare întregitoare: cutuma și jurisprudența [32, p. 103].
Un alt grup de autori mai fac distincție între izvoare naționale, strine și internaționale. Această distincție a izvoarelor se bazează pe legătura dintre diferite sisteme juridice. Izvoarele naționale sau interne sînt acele care există în ordenea juridică națională. Izvoarele străine sînt legate de ordinea juridică a statelor stzrăine, iar izvoarele internaționale se leagă de instituțiile vieții internaționale.
Tot aici găsim încă o clasificare a izvoarelor dreptului în:
Izvoare publice;
Izvoare autonome.
Izvoarele publice sînt acele izvoare, care se găsesc la dispoziția autorităților, cum sînt legea și regulamentul, iar izvoarele autonome își au temeiul în autonomia persoanei juridice private și semipublice investite cu puterea de a-și reglementa ele însele ordinea internă, cum sînt statutele și regulamentele [30, p. 287].
Literatura juridică recunoaște existența a două concepții de abordare a izvoarelor dreptului:
concepția genetică – care evidențiază factorii care stau la baza apariției și existenței normei juridice;
concepția gnoseologică – care pune în valoare indicii după care se poate recunoaște caracterul juridic al unei reguli de conduit [30, p. 310].
Unii autori includ alături de izvoarele formale cunoscute ale dreptului și așa-numitele izvoarele ne-formale, ce sunt mai preferabile pentru judecători, întrucât acesteia îi poate ajuta mai bine în pronunțarea unor soluții juste. De asemenea noțiunea de izvor de drept al dreptului este utilizată și în alte sensuri. Se spune că politica constituie izvorul politic al dreptului, în sensul că autoritatea publică statală este cea care ,,concepe” viitoarele norme juridice, ce le determină apariția prin sesizarea și proiectarea unor nevoi sociale în plan juridic. La fel și conștiința juridică, este considerată izvorul ideologic al dreptului. În esență vom putea menționa că izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică, modalitatea de instruire sau recunoaștere de către puterea de stat a tuturor normelor juridice în procesul de creare a dreptului. Izvoarele dreptului sunt date de modalitățile multiple de existență ale dreptului dintr-o epocă istorică, într-o anumită țară. Rolul de a da forță juridică regulilor de conduită le revine organelor statului, fie printr-o activitate directă de elaborare și prelucrare a izvoarelor de drept sub forma actelor normative, cum pot fi: legi, decrete, hotărâri, etc. sau fie prin investirea cu forță juridică a unor reguli apărute pe alte căi, cum sunt obiceiul sau practica judiciară, care prin această investire sau recunoaștere, devin izvoare de drept pentru statul respectiv [27, p. 185].
În general teoria generală a dreptului operează cu următoarele categorii de izvoare de drept:
scrise și nescrise;
oficiale și neoficiale;
directe și indirecte.
Din categoria izvoarelor nescrise face parte obiceiul, iar din categoria izvoarelor scrise face parte actul normativ.
Referitor la izvoarele oficiale și neoficiale, sînt considerate ca izvoare oficiale legea și doctrina, iar ca izvoare neoficiale obiceiul și doctrina.
Potrivit lui Adam Popescu găsim o altă clasificare a izvoarelor dreptului în [după 14, p. 120]:
izvoare principale (legea și obiceiul); și
izvoare subsidiare (jurisprudența și doctrina).
Ca izvoare directe sînt actul normativ și contractul normativ, iar izvoarele indirecte sînt obiceiul și normele elaborate de organizațiile nestatale, întrucît ele trebuie validate de autoritatea statală competentă.
Profesorul Stegăroiu propune clasificarea izvoarelor de drept în:
izvoare potențiale, care exprimă posibilitatea de a elabora, modifica sau abroga norme juridice la cererea voinței sociale exprimată prin puterea de stat; și
izvoare actuale, reprezentate de totalitatea actelor normative în vigoare.
2. CLASIFICAREA IZVOARELOR DREPTULUI
Din cele menționate mai sus putem deduce că izvoarele de drept la rândul lor le îmbracă și ele o anumită formă. Studiul izvoarelor formale ale dreptului duce la concluzia existenței unei diversități de astfel de izvoare. Necesitatea unei multitudini de forme, de exprimare pe care dreptul și le constituie este determinată de multitudinea relațiilor sociale care produce o anumită reglementare juridică. Toate tipurile de drept de până acum au cunoscut o pluralitate de izvoare cum ar fi actele normative ale autorităților statale, obiceiuri, precedente judiciare, doctrina etc.
Sistemele de drept calitativ asemănătoare pot să se exprime în forme diferite, așa cum, de alt fel, un sistem de drept concret, de-a lungul existenței sale, se poate reproduce în mai multe forme [11, p. 93]. Ponderea unuia sau altuia din izvoarele sale formale se modifică, în raport de gradul dezvoltării sale, de complexitatea relațiilor sociale pe care le exprimă. Astfel, dacă tipul dreptului feudal cunoaște ca formă de exprimare preponderentă obiceiul, atunci revoluțiile burgheze au schimbat radical raportul dintre obicei actul normativ, în favoarea acestuia din urmă. Însăși dezvoltarea dreptului de-a lungul istoriei ne demonstrează existența pluralității izvoarelor în sistemul de drept al fiecărei țări în parte.
Dintre izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluția de până acum a dreptului pot fi menționate următoarele:
a. Obiceiul juridic sau cutuma;
b. Doctrina;
c. Practica judiciară și (sau) precedentul judiciar;
d. Contractul normativ;
e. Actul normativ.
2.1. Obiceiul juridic
Astfel obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Obiceiul juridic cutumiar a constituit fundamentalul formării dreptului clasic, etapă care este urmată imediat de apariția organelor legislative ale statului specializate în elaborarea și aplicarea normelor juridice. Ca regulă socială, obiceiul precede dreptului. El apare în treapta primitivă a societății, fiind expresia unor necesități pe care orice societate le resimte, necesități legate de conservarea valorilor comunității. De asemenea obiceiul este rodul unei experiențe de viață a unei comunități, al repetării unei practici. În așa fel oamenii aplică, în procesul interacțiunii, în mod inconștient de multe ori unele și aceleași reguli. Pe cale de recepție, ei ajung treptat la convingerea că regula dată este utilă și necesară a fi urmată în viața de toate zilele. Este util să consemnăm faptul că nu toate obiceiurile create de societate devin izvoare de drept.
Deci, obiceiul este o sursă obiectivă și neorganizată a oamenilor, ce se sprijină pe o tradiție conștientă sau inconștientă a unui grup social. El este intuitive și spontan, deci nu este précis formulat ca și comportament sau regulă [13, p. 149].
Obiceiul sub forma diferitor datini și tradiții cu caracter moral sau religios a reprezentat modalitatea principală de ordonare a relațiilor sociale și influențarea acțiunii umane în comuna primitivă, în conformitate cu interesele asigurării existente și securității colectivității. Obiceiul continuă să aibă un rol social inferior în toate epocile istorice, ponderea sa variind, însă, de la o epocă la alta, împreună cu schimbarea conținutului social al reglementărilor consacrate de el.
În toate sistemele de drept, încercările de definire a noțiunii de izvor de drept sînt strîns legate de distincția ce se operează între izvoarele materiale și izvoarele formale ale dreptului, prin izvor material înțelegîndu-se voința colectivă determinată de condițiile vieții materiale, în timp ce izvoarele formale vizează forma de exteriorizare a acestei voințe, a normelor juridice.
Obiceiul este acea sursă de drept, care se naște din generalizarea faptelor particulare, repetabilitatea lor în număr sufficient, pe parcursul unei perioade relativ lungi. El este un uzaj general și prelungit [13, p. 143].
În conformitate cu interesele pe care le promovează, puterea de stat are față de obiceiurile existente anumite atitudini, cum ar fi:
de recunoaștere, consacrare și sancționare – dându-le forță juridică –acelora pe care le consideră utile și necesare consolidării ordinii de drept;
de acceptare și tolerare a acelor care, prin semnificația și importanța lor nu reclamă transformarea lor în norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor nu contravin ordinii de drept și rânduielilor sociale corespunzătoare;
de interzicere a acelora care contravin ordinii și rânduielilor sociale, instituite și apărate de puterea de stat [24, p. 87].
Obiceiurile recunoscute de puterea de stat și dotate de aceasta cu forță juridică devin obiceiuri juridice cunoscute și sub denumirea de cutume, ele sunt izvoare de drept, deci se permite apelarea la obicei, doar atunci cînd el este consacrat prin lege și evident, la situații limitate. Același rol îl are și doctrina care are doar valoare consultativă și doar în măsura în care corespunde principiilor generale ale societății, în perfect acord cu limitele de interpretare permise de lege [24, p. 148].
Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale în sistemul izvoarelor dreptului este marcat de două momente importante cum sunt:
Fie că statul, prin organele sale legislative, sancționează (recunoaște) un obicei și-l încorporează într-o normă oficială;
Fie că obiceiul este invocat de părți ca normă de conduită în fața unei instanțe de judecată și aceasta îl validează ca regulă juridică [19, p. 39].
Modul de sancționare a obiceiului și de transformare a sa în obicei juridic, s-a realizat de regulă, în practica aplicării dreptului, prin recunoașterea lor de către instanța judecătorească cu prilejul rezolvării diferitor cauze [19, p. 72].
În concepția teoriei romano-canonice sau formulat două condiții pentru ca un obicei să devină juridic, și anume:
O condiție obiectivă, constând într-o practică veche și incontestabilă;
O condiție subiectivă, în conformitate cu care regula respectivă are un caracter obligatoriu, caracter ce se poate revendica sub sancțiune juridică [10, p. 179].
Nu există societate fără drept, în sensul de fără reglementări ale viații de obște; în absența legii adoptată prin legiferare regula de drept se formează și este substituită prin cutumă. Cutumele sunt niște reguli sociale potențiale cu valori juridico – morale și religioase, care guvernează viața socială, de convețuire, experiența arătând indivizilor avantajele conformării la ele față de împotrivirea sau abaterea de la ele.
Romanii numeau obiceiul juridic ,,mores majorum”- ceea ce ar însemna moravurile bătrânilor. Dar găsim un text unde ne vorbește despre obicei, precum că: ,,Diuturna consuetudo pro jure et lege in his quae non excripto descendunt observari solet” (lungul obicei se obișnuiește a se observa ca drept și lege în problemele care în dreptul scris nu sunt tratate.) [20, p. 87]. Este posibil ca la apariția unei legi noi, legiuitorul să înlăture anumite obiceiuri, să nu le mai recunoască valabilitatea acestora, contestându-le expres. Astăzi obiceiurile operează mai mult sau mai puțin în privința interpretării voinței părților și chiar a legilor.
În doctrină este răspîndită teoria potrivit căreia cutuma are două elemente cantitative, unul de ordin psihologic (subiectiv), constînd în convingerea că o regulă comună practicată are valoare și forță juridică (opinio necesitatis sau opinio juris) și al dooilea de ordin material (obiectiv) constînd în faptul că această există și se practică în realitate exteriorizîndu-se în viața socială. Această exteriorizare care după opinia dominantă trebuie să se manifeste într-un act juridic sau administrativ, joacă rolul publicării în dreptul scris [35, p. 185].
În ce privesc sistemele de drept ce aparțin familiei anglo-saxone (common low) mențin în continuare dreptul cutumiar ca un izvor important al dreptului.
2.2. Doctrina judiciară
Cel de-al doilea izvor formal este doctrina (știința juridică). Doctrina ca izvor de drept-cuprinde analizele, investigațiile, interpretările pe care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic. Ea este știința juridică ce are rolul ca și o știință teoretică-explicativă. Interpretările științifice făcute materialului normativ ajută legiuitorul sau chiar și judecătorul în procesul de creare și, respectiv, de aplicare a dreptului. Francezii definesc doctrina juridică ca ansamblul opiniilor elaborate de jurisconsulți care exprimă gândirea lor juridică. Doctrina juridică fiind considerată știința care se exprimă prin opiniile profesorilor, formulate în articole, manuale, tratate și comentarii publicate de către aceștia.
În general rolul științei este teoretic explicativ, interpretările științifice făcute materialului normativ îl ajută pe legislator sau judecător în procesul de creare și, respectiv, de aplicare a dreptului [37, p. 186].
Doctrina este ansamblul de opinii emise de jurisconsulți, denumiți autori sau scriitori, care exprimă gîndirea lor juridică [37, p. 143].
În istoria dreptului doctrina a avut un rol creator nemijlocit, însemnat ca izvor de drept în special în antichitate și epoca medievală. Într-adevăr, în dreptul roman jurisconsulții au desfășurat o activitate complexă și bogată privind aplicarea și interpretarea dreptului, aducându-și contribuția substanțială în dezvoltarea și adoptarea reglementărilor juridice la relațiile vieții sociale [37, p. 186]
În evul mediu doctrina recâștigă în autoritate în procesul recepționării dreptului, iar apoi și în cel al prelucrării cutumelor. Opinia comună, concordantă a juriștilor avea autoritatea de lege, fiind invocată în hotărârile juridice. În continuare, de-a lungul secolelor, știința juridică și-a adus o însemnată contribuție la unificarea și adoptarea dreptului în diferite țări, la relațiile în continuă dezvoltare, dar rolul ei ca izvor de drept a încetat, practic, în epoca modernă. Este adevărat că în unele cazuri legea permite judecătorului ca atunci, când nu există o reglementare referitoare la pricina pe care o soluționează, să se inspire din soluții consacrate de doctrină (exemplu codul civil elvețian care are o asemenea prevedere în art.1, al.3) [28, p. 21].
În dreptul socialist, deși doctrina nu a fost recunoscută ca izvor de drept, în realitate doctrina și ideologia totalitară, exprimată în programul partidului unic comunist au exercitat o puternică influență nefastă în activitatea organelor de stat, inclusiv al justiției.
Atât soluțiile cât și interpretările doctrinei sunt totdeauna fondate pe cazuri practice, ce pornesc de la fapte reale, iar apoi, pe cale de generalizare le interpretează teoretic și le explică. În perioada următoare revoluțiilor burgheze, perioadă caracterizată prin reacția hotărâtă în potriva arbitralului specific monarhiei absolute, știința sa mărginit la o exegeză a textelor, ceea ce a și însemnat încercarea de descifrare a voinței legiuitorului și sublinierea virtuților legii, în acord cu această voință.
Știința juridică se manifestă în multiple forme și are mai multe modalități de a se raporta existent. Ea ține în primul rând de învățământul oral făcut în facultățile de drept și apoi în publicațiile doctrinare cum sunt manualele, tratatele, comentariile, monografiile juridice, reviste doctrinare șa.
În ce privește rolul doctrinei în cadrul cadrului dreptului, trebuie să distingem între sistemele de drept musulman și sistemele de drept romano-germanice. Astfel în cadrul islamului, dreptul nu este decât o altă față a religiei musulmane. De aceea sursele principale ale sistemului juridic musulman sunt în număr de patru și anume: Coranul ce are 6342 de versete, care conțin cele 114 revelațiuni divine ale Profetului Mahomed, dintre care numai cca 500 ar avea utilitate juridică directă. Sunna se referă la tot ce emană de la profet, care are o misiune apostolică divină. Spusele lui sunt cuvintele lui Allah, poziția sa față de un eveniment izolat este poziția, morala acestuia, sfaturile și preceptele, ca și acțiunile sale practice cotidiene implică aprobarea sau reproșul lui Allah. Pe de altă parte, fiind trimisul lui Allah, profetul nu poate transmite spusele lui Dumnezeu decât direct, nu prin intermediari. Deci Sunna este un mijloc de a completa lacunele Coranului. Idjmâ este a treia sursă a dreptului musulman. Ea exprimă acordul între juriști asupra unei probleme date. Idjimâ nu exclude contradicțiile, ci presupune majoritatea sau consensul. Qâyâs sau raționamentul analogic, – constituie o altă sursă a dreptului musulman. De fapt, sete o împletire între voința divină și rațiunea umană. O interdicție, de exemplu, din Coran trebuie cercetată conform cu interesul și rațiunea ce au determinat-o, ceea ce face ca ea să fie extinsă la cazurile similare [29, p. 79]. Dar aceste surse nu sunt numai un fundament general ci și special.
Dar în ce privește în cadrul dreptului roman, doctrina a avut într-o anumită perioadă valoarea unei surse formale a dreptului. În timpul împăratului August, jurisconsulții desemnați de împărat erau Papinian, Paul, Ulpian și Modestin ei puteau acorda consultații juridice ce erau obligatorii pentru rezolvarea cauzei respective. Astfel ei erau investiți cu dreptul de a da consultații oficiale. În așa fel doctrina capătă valoare obligatorie, dar numai în cauza dedusă judecății.
În epoca romană, știința dreptului, doctrina elaborată de către jurisconsulții romani pe calea interpretării dispozițiilor legii era desemnată prin termenul de jurisprudență. Definiția lui Ulpian preciza că ,,Jurisprudentia est divinarum atque humanorum rerum notitia iusti atque iniusti scientia” (știința dreptului este cunoașterea lucrurilor divine și umane, știința de a deosebi ce este drept de ceea ce este nedrept -Ulpian.)
Istoricește vorbind, doctrinei în timp, ia revenit un rol creator direct. În același timp, însă ea nu poate fi considerată ca un izvor de drept. Ca izvor de drept, știința juridică a fost recunoscută mai mul în epoca antică și cea medievală. Așa de exemplu, împăratul romanilor Adrian a decis că judecătorii sunt obligați să țină seama de părerea unanimă a celor ce creau dreptul. Adrian a adoptat o dispoziție transformă dreptul pozitiv decât prin intermediul jurisprudenței, luând acest din urmă cuvânt în înțelesul cel mai larg.
obligatorie: ,,dacă jurisconsulții ale căror păreri sunt produse, sunt unanimi judecătorul nu poate statua în sens contrar” [27, p.273].
Și în Evul Mediu doctrina a avut un rol important, judecătorii apelând la operele științifice spre a găsi soluții potrivite pentru cauzele aduse în fața lor. Sa mers chiar până la aceea că se vorbea de ,,un drept al profesorilor” și de ,,cutuma specialiștilor” etc. [35, p. 274]. Dar treptat rolul doctrinei a început să scadă, ne mai fiind considerată ca izvor al dreptului.
Considerăm că conceptul de doctrină juridică poate fi abordat într-un sens mai larg, ca reflecție asupra dreptului cu dominantă de cunoaștere științifică, într-o perspectivă în care interdisciplinaritatea reprezintă un fapt intrinsec iar dezvoltarea unei științe cu o conștiință filosofică constituie, un ideal creator. Doctrina ca izvor de drept trebuie să lucreze cu idei generale, prin analiza relațiilor juridice cuprinse în cazurile concrete, spre a putea ajunge să lege cazurile noi de cele care au precedat.
O doctrină care nu s-ar întemeia înainte de toate pe situații de fapt și care pe de altă parte nu ar căuta să facă un tot sistematic din mai multe situații de fapt, armonizând din punct de vedere logic toate observațiile făcute și scoțând toate posibilitățile logice din fiecare enunțare, va fi o doctrină care nu și-ar face datoria. Așadar dreptul pornește mai întâi de toate de la aprecierile vădite și de la cele latente individuale și apoi prin deducții și inducții caută să scoată din regulile astfel stabilite de toate posibilitățile lor logice, confruntându-le mereu cu realitatea relațiilor juridice individuale.
La noile păreri ale jurisconsulților sunt simple consultații; ele ne fiind obligatorii, dar, fie că sânt inserate în lucrări generale, fie că se referă la analiza unor cazuri concrete, ele au deseori o influență considerabilă asupra evoluției dreptului; în acest caz nu pot fi numite izvoare de drept pozitiv în sensul tehnic al cuvântului. Doctrina ca și cutuma, ca și legea nu creează direct dreptul pozitiv [35, p. 323]. În dreptul actual romano-germanic și anglo-saxon, ca și în celelalte sisteme, în afara celui musulman, doctrina nu este izvor de drept. Ea a avut un însemnat rol și ca izvor de drept în antichitate și epoca medievală [32, p. 67]. Dar aceasta nu înseamnă că ea nu joacă nici un rol în procesul de formare a dreptului. Ea exercită o influență considerabilă asupra jurisprudenței, judecătorul recurgând la autoritatea teoreticienilor pentru a fundamenta soluția.
Legiuitorul nu este obligat să țină seama de doctrină, dar se recomandă să cunoască opiniile doctrinare exprimate cu privire la problema supusă legiferării, pentru a recurge la cea mai bună soluție legislativă.
2.3. Practica judiciară și precedentul judiciar
Un alt izvor formal al dreptului este practica judiciară și precedentul judiciar.
Practica și precedentul judiciar este alcătuită din totalitatea hotărîrilor judiciare pronunțate de către instanțele de judecată de toate gradele [14, p. 38].
Precedentul judiciar și practica judiciară au avut un rol important ca izvoare de-a lungul istoriei. Pornindu-se de la considerentul că instanțele de judecată, cu ocazia soluționării unor cauze, sunt puse în situația de a preciza sensul legii când acesta este întunecat, sau de a completa și a suplini lipsa unor reglementări, în numeroase sisteme de drept se admite ca o hotărâre judecătorească, mai ales când este dată de instanțele superioare, devine obligatorie în soluționarea unor cauze similare viitoare, formându-se în felul acesta o anumită practică judiciară numită și jurisprudență.
Jurisprudența este acea sursă care cuprinde ansamblul hotărîrilor, deciziilor particulare ale judecătorilor, care au dobîndit un caracter general prin repetabilitatea lor în găsirea soluțiilor analoage. Astfel de hotărîri judiciare cîștigînd o forță obligatorie, capătă caracter de izvor de drept adesea cunoscute sub denumirea de precedente judiciare [23, p. 143].
Practica judiciară, denumită și jurisprudență, este alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătorești pronunțate de către instanțele de toate gradele, pe baza interpretării și pentru aplicarea legii. Potrivit scopului lor instanțele de judecată soluționează anumite cauze ce se deduc în fața lor și pronunță hotărâri pe baza legii. Sesizat judecătorul trebuie să judece cauza și să pronunțe sentința. El face acest lucru interpretând și aplicând o normă juridică.
Cu toate că o hotărâre judecătorească este un act individual, un act de aplicare a dreptului în care judecătorul dă o soluție într-un litigiu pe baza normelor juridice în vigoare, activitatea jurisdicțională are o importanță foarte mare. Judecătorul care aplică normele juridice trebuie să ia o decizie care să fie conformă regulii de drept rezultată din totalitatea deciziilor precedente [26, p. 134].
Vorbind despre rolul jurisprudenței putem spune că nu este aceeași în toate sistemele de drept. O poziție importantă între izvoarele dreptului în antichitate și feudalism îi revine jurisprudenței ce urmează același drum ca și cutuma de care este dealtfel strâns legată pe măsură ce sporește ponderea actelor normative, în epoca modernă în țările de pe continentul european, în timp ce se menține în sistemul dreptului anglo-saxon.
Rolul practicii judiciare, într-o măsură mai mare sau mai mică, a fost apreciat pe parcursul evoluției. Datorită activității judecătorești, practicii acumulate sau făcut rectificările respective, căutându-se cele mai oportune soluții. În dreptul roman practica judiciară a căpătat o mare importanță prin intermediul dreptului pretorian. Hotărârile pretorilor și ale altor magistrați odată cu soluționarea unor cauze concrete prin care se modifica, adopta sau completa vechiul drept civil roman au devenit obligatorii pentru magistratul ce le-a dat, iar mai târziu pentru toți magistrații [30, p. 269].
Pe parcursul mai multor ani sau adunat un număr foarte mare de precedente, cu multe necorelări și contradicții, ceea ce face dificilă cunoașterea acestora chiar și pentru specialiști, accesul la justiție fiind greu imaginabil fără asistență juridică din partea celor calificați, a avocaților.
Dar în ceea ce privește materia controlului constituționalității legilor, există atât sisteme de control parlamentar, cât și sisteme de control judecătoresc (cum ar fi tribunalele constituționale). Mai este recunoscut faptul că nu numai judecătoriile aplică dreptul, ci și organele administrative. În acest sens, practica administrativă formează și ea un corp de soluții ce se degajă în procesul aplicării legii. Hotărârile pretorilor și ale altor magistrați cu ocazia soluționării unor cauze concrete prin care se corecta, adopta sau completa vechiul drept civil, au devenit obligatorii, la început, pentru magistratul care le-a dat, apoi, pentru toți magistrații. Asemenea soluții degajate din practica judecătorească sau din cea administrativă, sunt avute în vedere de legiuitor și își găsesc, cel mai adesea loc în rezolvările legislative. Practica judecătorească are o mare importanță ca izvor de drept în feudalism [36, p. 66]. În Europa ea se afirmă puternic, de asemenea, odată cu recepționarea dreptului roman.
2.4. Contractul normativ
Dacă vom încerca să vorbim despre un alt izvor formal, atunci va fi vorba despre contractul normativ. Astfel contractul normativ reprezintă un act juridic individual, în sensul că el stabilește drepturi și obligații pentru subiecte determinate. Tot odată contractul constituie acordul între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice, adică acordul naște, modifică, transmite sau stinge raporturi juridice. Prin această accepțiune, contractul nu poate fi izvor de drept. Contractul normativ ca izvor de drept are deosebire de contractele concrete care stabilesc drepturi și obligații în sarcina subiecților, fiindcă el stabilește norme juridice obligatorii.
Istoria dreptului consemnează un astfel de izvor de drept în perioada feudală, când prin intermediul unor convenții se reglementau raporturi dintre stările sociale sau dintre acestea și monarh. Magna Charta Libertatum 15 iunie 1215, încheiată între baronii, cavalerii și orășenii răsculați, pe de o parte, și regele Ioan Fără de Țară, pe de altă parte, este un exemplu adesea citat pentru ilustrarea rolului contractului normativ [29, p. 139]. În epoca de mai târziu contractul este un important izvor al dreptului constituțional în cazul formării confederațiilor sau federațiilor, prin el se statorniceau principiile fundamentale, convenite de statele membre în constituirea federației sau statului feudal.
Așa, bunăoară, constituirea Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste în avut loc în forma juridică a unui tratat încheiat la conferința delegațiilor Congreselor Sovietelor din RSFSR, Ucrainei, Belorusiei și Federației Transcaucaziene, care a intrat, apoi, in cuprinsul Constituției URSS din 1924 și a celei ulterioare. Dezvoltându-se caracterul nedemocratic al principiilor care au stat la baza făuririi Uniunii Sovietice, în prezent se dezbat problemele găsirii unei noi forme democratice de acord între republicile suverane în cadrul unei comunități de state (CSI) [29, p. 149].
În dreptul constituțional contractul normativ reprezintă izvorul de drept în materia organizării și funcționării structurii federative ale statelor.
În ce privește ramura dreptului muncii și protecției sociale contractul normativ este izvor de drept sub forma contractelor colective de muncă, în care se prevăd condițiile generale ale organizării procesului muncii într-o ramură determinată.
Iar în ceea ce privește dreptul internațional public, contractul normativ apare sub forma unei convenții, al tratatului ce și reprezintă izvorul principal de drept. Tratatul este întotdeauna expresia consimțământului liber al statelor și doar numai în această măsură el este izvorul de drepturi și obligații pentru statele semnatare.
Rolul contractelor normative a crescut considerabil la etapa contemporană. Aceasta e și firesc, multe probleme au încetat de a mai fi privite ca probleme ce preocupă întreaga comunitate umană. Aceasta se referă, în primul rând, la problema drepturilor și libertăților omului.
În rezultatul examinării prevederilor constituționale ale Republicii Moldova deducem o soluție juridică, formulată clar și fără echivoc, privind raportul dintre reglementările internaționale și cele interne din acest domeniu. O asemenea soluție constituțională constă în faptul că asemenea izvoare internaționale, adoptate în ultimele cinci decenii de la crearea Organizației Națiunilor Unite, cum ar fi bunăoară Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948; Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (1966); Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale din 1966; Carta de pentru o nouă Europă (1990); Actul final al Convenției pentru Securitate și cooperare în Europa (Helsinki-1975); Convenția Europeană a Drepturilor Omului etc. la care a aderat și Republica Moldova, ce constituie unul din pilonii ce stau la baza dimensiunii umane a statului nostru.
Dar în conformitate cu prevederile Constituției Republicii Moldova art. 4 conchidem că pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Republica Moldova este parte, constituie un izvor de drept [1, art. 4].
2.5. Actul normativ juridic
Ultimul izvor formal despre care vom încerca să-l analizăm succind este actul normativ, ce mai este denumit uneori și legea ca izvor de drept.
În cadrul sistemului izvoarelor de drept, actul normativ reprezintă cel mai important izvor de drept, acesta ocupînd locul primordial în ierarhia izvoarelor dreptului, el căpătînd un caracter predominant mai ales în epoca modernă și contemporană. Acest fapt se explică atît prin cauze istorice cît și prin rațiuni ce țin de trăsăturile de conținut și de formă ale acestui izvor de drept în raport cu celelalte izvoare.
Actele normative, în general, reprezintă categoria foarte importantă a izvoarelor dreptului în toate sistemele de drept căpătând un caracter predominant cu deosebire de epoca modernă și contemporană. Dreptul cutumiar sau obișnuielnic nu a putut și nu poate singur să asigure reglementarea, consacrarea și apărarea relațiilor sociale, de aceea apare nevoia concretizării voinței și intereselor deținătorilor puterii de stat pentru conducerea societății în forma actelor juridice normative, a dreptului scris cum i se mai spune în opoziție cu cel cutumiar nescris [13, p. 57].
Sub aspect istoric, actul normativ apare la romani, ca un acord între magistrat și popor. Magistratul era cel care propunea (rogat), iar poporul accepta (iubet).
Încă din Evul Mediu, societatea se confrunta cu abuzurile monarhilor și ale seniorilor feudali, care nesocoteau dreptul. De asemenea în dreptul vechi se mai cerea și ratificarea sau aprobarea senatului. La sfârșitul secolului-1 al e.n., poporul pierzând puterea legislativă (care trece la senat), legea (lex) încetează să mai fie izvor de drept, trecând pe primul plan alte izvoare – cum este jurisprudența (doctrina) [15, p. 58].
Este necesar să facem unele precizări terminologice privind categoria generală de act juridic normativ și cea de lege. Primul concept definește toate formele sub care apar normele juridice edictate de organele statului-lege, decrete, hotărâri ș.a. În principiu fiecare stat își stabilește denumirea actelor normative și competența organelor care le emit, denumirile de lege, cod, constituție, regulamente și altele, fiind cele mai răspândite și având, în principiu, aceeași poziție în sistemul actelor normative din diferite țări. Denumirea mai precisă și completă este acea de act juridic normativ, pentru a evita confuzia cu actele normative ale unor organizații nestatale –statutul unui club sportiv, bunăoară, care nu au evident, caracter juridic. Dar, în limbajul curent juridic se folosește și forma prescurtată de acte normative. Pentru ipoteza în care am avea în vedere sensul larg al actului normativ, vom face precizările de rigoare, adăugând, de asemenea, că adesea în limbajul juridico-politic termenul de lege se folosește într-un sens foarte larg, acel de drept scris, cuprinzând orice formă a actelor normative.
În principiu, denumirea de lege, este dată, și folosită și în doctrina juridică, pentru a desemna actul normativ cu forță juridică superioară, adoptat de organul suprem al puterii de stat fie el colegial sau unipersonal, în funcție de forma de guvernământ și regimul politic al statului [15, p. 231].
Atunci când se utilizează formula: ,,Legea ca izvor de drept”, trebuie de avut în vedere sensul larg al noțiunii de lege(ca act cu putere obligatorie) și nu sensul său restrâns(actul normativ pe care-l adoptă, după o procedură specifică – Parlamentul). Într-adevăr actul normativ cuprinde în primul rând legea elaborată de parlament (înainte de toate Constituția), dar nu se reduce la aceasta, există un sistem al actelor normative.
În sensul larg și comun al termenului, legea însemnând orice regulă de drept obligatorie ce cuprinde orice izvor de drept ( în acest sens și obiceiul este o lege, din moment ce este obligatoriu ). Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris ( jus scriptum ). Siguranța lor în privința organizării ordinii de drept și posibilitatea aplicării lor imediate le conferă o incontestabilă superioritate față de obicei. Iată-că pentru acest motiv, în progresul lor juridic, popoarele au trecut de la simple practici cutumiare la dreptul scris ( de la obicei la lege ) [20, p. 179].
Actul normativ este izvorul de drept creat de organele autorităților publice, investite cu competențe normative cum este parlamentul, guvernul, organele administrative locale. Actul normativ cuprinde norme general obligatorii, a căror aplicare poate fi realizată și prin intervenția forței coercitive a statului [27, p. 187]. Pe parcursul evoluției timpului societatea resimte nevoia de siguranță, de claritate și ordine în cadrul raporturilor inter-sociale, raporturi ce se caracterizează printr-un grad sporit de complexitate, printr-o accelerare fără precedent a cursului legăturilor pe linia producției și schimbului de activități. Actul normativ este singurul izvor de drept care prin forța sa are capacitatea de a asigura ordinea de drept în stat, putând să apeleze dacă este nevoie, la forța coercitivă a statului (la organele de aplicare a legii); la fel este unicul izvor de drept care are capacitatea de a răspunde cerințelor de mobilitate și dinamism ale dreptului, ca impuls al complexității relațiilor sociale supuse reglementării; actul normativ poate acoperi, prin normele juridice, toate domeniile relațiilor sociale; acest izvor fiind redactat totdeauna în scris poate fi mai ușor modificat, încorporat, sistematizat, codificat cât și poate fi adus la cunoștința publicului mult mai repede decât celelalte izvoare de drept [3].
Cutuma și jurisprudența sunt izvoare de drept mai oscilante, mai puțin precise decât actul normativ. Actul normativ previne nesiguranța dreptului, incertitudinile rezultate din schimbările rapide ce au loc în societatea industrială modernă. Așa cum notează unii autori, ,,Legea trebuie să fie certă, așa întru-cât dacă nu este certă nu poate fi nici dreaptă” [14, p. 124]. Pentru nevoia acută de siguranță se impune o măsură certă și permanentă.
Dreptul cutumiar sau obișnuielnic cum i se mai spune, nu a putut și nu poate singur să asigure reglementarea, consacrarea și apărarea relațiilor sociale datorită, în primul rînd, caracterului său nescris, iar din acest motiv ivit nevoia elaborării de către puterea de stat a unui drept scris (jus scriptum), care să exprime voința statului în concordanță cu interesele acestuia pentru conducerea societății.
Cînd vorbim de actul normativ – ca izvor al dreptului -, ne referin, nu la acea categorie de acte normative pe care le adoptă Parlamentul, după o procedură specială (sensul restrîns al noțiunii), ci la acte normative care au putere obligatorie (sensul larg al termenului) [27, p. 57].
Făcând o paralelă cu principiul legalității putem spune că implică o subordonare necondiționată a subiectului raporturilor juridice față de comandamentul normativ, dar pentru ca această conformare să poată deveni realitate nemijlocită în practica socială cotidiană este necesar ca acestea ( subiectele ) să-și cunoască drepturile și obligațiile în mod clar și necondiționat. În ce privește forma scrisă a actului normativ, mijloacele statale specifice de publicitate a conținutului acestuia reprezintă garanții de certitudine a actului normativ, în raport cu alte izvoare de drept.
Actul normativ este acel izvor de drept creat de organele autorității publice care au competențe normative, așa cum sunt: Parlamentul, Guvernnul și autoritățile publice centrale și locale în temeiul normelor constituționale și legale, care stabilește reguli obligatorii de aplicare repetată la un număr nedeterminat de situații identice. Însă nu toate actele juridice adoptate de Parlament, Guvern sau autoritățile administrației publice centrale și locale au caracter normativ. Unele dintre ele au un caracter individual. Aceste acte juridice individuale crează drepturi și obligații în considerarea calității unui anumit subiect de drept determinat.
Dacă ne referim la cele cu caracter normativ, acestea conțin norme de conduită general obligatorii avînd, totodată, un caracter impersonal [33, p. 141]
Actele normative se inițiază, se elaborează, se emit și se aplică în conformitate cu prevederile Constituției Republici Moldova, alte Legi cu privire , ținându-se cont de principiile generale ale dreptului. Astfel la inițierea, elaborarea, avizarea, expertiza, redactarea, emiterea și aplicarea actului normativ va fi necesar să se respecte următoarele principii:
coerenței, corelației și subordonării actului normativ legii;
consecutivității și echilibrului între reglementări;
fundamentării științifice;
consecvenței și stabilității normelor juridice;
transparenței, publicității și accesibilității [8, art. 4].
Dar se poate de remarcat faptul că actului normativ se întrebuințează mult mai ușor la aplicarea unor metode moderne de elaborare și sistematizare.
Ca drept condiții generale obligatorii pe care trebuie să le întrunească actul normativ ar fi că actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislației, scop în care:
proiectul său trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de același nivel, cu care se află în conexiune, precum și cu tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte;
proiectul de act normativ întocmit pe baza unui act de nivel superior nu poate depăși limitele competenței instituite prin acel act și nici nu poate contraveni scopului, principiilor și dispozițiilor acestuia [6];
actul normativ trebuie să întrunească condițiile legalității, accesibilității, preciziei și, o dată intrat în vigoare, este executoriu și opozabil tuturor subiectelor de drept;
actul normativ trebuie să fie întocmit cu respectarea tehnicii legislative și normelor limbii literare [17, p. 156].
Putem menționa că actului normativ îi sunt caracteristice trei trăsături generale:
1. Ele sunt acte ale activității de elaborare a dreptului de către stat și includ prescripții juridice obligatorii ce au un caracter general privitor la conduita oamenilor și organizațiilor – normele juridice, precum și prescripțiile privind instituirea, modificarea sau suspendarea acțiunii(sau anularea) normelor juridice.
2. Actele normative își extind acțiunea nu asupra unui raport concret și nu asupra unui cerc individual concret de raporturi, ci asupra unui sau altui tip de raporturi sociale cât și asupra tipului de acțiuni ale oamenilor, care alcătuiesc conținutul lor.
3. Spre deosebire de actele individuale, actele normative sunt adresate oricărui subiect ce participă la asemenea relații, pot fi aplicate în mai multe rânduri, adică oricând când este vorba de tipul dat de raporturi și își mențin acțiunea indiferent de faptul dacă au apărut sau au încetat raporturile individuale din acest caz. De exemplu Codul Penal poate fi aplicat oricărei persoane [2], care a săvârșit o acțiune periculoasă pentru societate, prevăzută în el. Prevederile Codului Civil sunt aplicabile oricărui cetățean sau organizație [3], care au intrat în relații patrimoniale de proprietate, cumpărare – vânzare; închirierea averii sau a încăperilor de locuit; arenda; schimbul cât și alte raporturi ce sunt reglementate prin dreptul civil. Prevederile acestor acte se aplică și se utilizează în nenumărate rânduri.
Dar spre deosebire de actele normative, actele individuale de stabilire a pensiei, de angajare la lucru, de numire a unei persoane în funcție, de înscriere ca membru al cooperativei se referă nu la fiecare persoană, ci personal la participanții acestui raport individual.
Actele normative care includ norme de drept, se deosebesc de alte acte juridice cu caracter general. Astfel, dispozițiile adresate unui cerc larg de organe și organizații (ex. tuturor departamentelor și ministerelor) cu prevedere ,,de a se lua măsuri pentru îndeplinirea planurilor” au o importanță generală și nu individuală [24, p. 84] Așa și actele dispozitive și de control au o importanță deosebită pentru conducerea de stat și un caracter general, dar nu stabilesc norme juridice noi și nici nu le modifică pe cele în vigoare, adică nu sunt acte de elaborare a dreptului.
Actele de elaborare a dreptului se deosebesc și de actele generale de lămurire sau interpretare oficială a normelor juridice, ce la fel nu stabilesc noi norme de drept, nu modifică conținutul celor în vigoare, ci doar precizează esența lor, uneori insuficient dezvăluită în textul legii. În cadrul actelor de elaborare a dreptului sunt și acte în care nu se expune conținutul normelor juridice, dar care determină sau confirmă din punct de vedere juridic stabilirea, modificarea sau anularea normelor incluse în alte acte. Asemenea acte se deosebesc de actele individuale sau de actele generale cu valoare dispozitivă, de control: cu ajutorul lor se stabilesc norme juridice noi, se modifică sau se anulează cele în vigoare până atunci; ele fiind adresate unui cerc ne-determinat de persoane, nu se epuizează prin îndeplinirea de o singură dată ș.a. Iată de ce aceste acte sunt acte ale elaborării dreptului și au un caracter normativ.
Actul normativ are o anumită structură ce trebuie să asigure dezvăluirea consecutivă ordonată și sistematizată a obiectului reglementării juridice, precum și înțelegerea și aplicarea justă a actului. Actul normativ se structurează într-o așa ordine: a) titlu; b) preambul, după caz; c) clauza de emitere; d) partea dispozitivă; e) anexele, după caz; f) formula de atestare a autenticității actului [8, art. 49].
Toate actele normative se aduc la cunoștință publică prin publicare sau afișare în locuri autorizate, în condițiile legii, sub responsabilitatea conducătorilor acestora, în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Actele normative modificate sau completate în mod substanțial se republică, în condițiile legii, în temeiul unei dispoziții cuprinse în actul respectiv de modificare sau completare. Dar în vederea republicării actului normativ se realizează integrarea prevederilor modificate sau a celor de completare în ansamblul reglementării, actualizându-se denumirile schimbate între timp, cum ar fi cele ale unor instituții sau localități, dându-se, atunci când s-a dispus expres, o nouă numerotare punctelor, secțiunilor, capitolelor și celorlalte structuri ale actului. Republicarea actelor normative se face în aceeași publicație oficială în care au fost publicate inițial, prin grija autorității publice care a emis actul de modificare sau de completare. Data republicării poate fi concomitentă cu data publicării actului de modificare ori de completare sau ulterioară acesteia, în cazuri întemeiate. Dar în cazul în care, după publicarea actului normativ, se descoperă erori materiale în cuprinsul acestuia, se va proceda la publicarea unei note cuprinzând rectificările necesare. Rectificarea se face doar în condițiile legii, la cererea autorității publice care a emis actul.
În ce privește actele normative ale autorităților publice centrale, în modul stabilit de Guvern, vor trece expertiza juridică Iar ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte acte vor fi semnate numai de conducătorii organelor care le-au emis.
Sistemul actelor normative juridice este compus din: legi, decrete, hotărâri și ordonanțe ale guvernului, regulamente și ordine ale ministerelor, decizii ale organelor administrative locale [10, p. 187] și ordine [10, p. 188] Corelația actelor normative diferite după puterea lor juridică se stabilește în funcție de competența și statutul autorității publice emitente, precum și de caracterul actelor. Actele autorităților administrației publice centrale și locale trebuie să corespundă în tocmai prevederilor constituționale, legilor, precum și hotărârilor și ordonanțelor Guvernului. Dar în condițiile legii, Guvernul suspendă sau abrogă, după caz, actele miniștrilor, ale conducătorilor altor organe din subordine, ce nu corespund legilor, hotărârilor și ordonanțelor Guvernului și contestă actele autorităților administrației publice locale dacă ele contravin administrației.
Un act normativ se elaborează în câteva etape consecutive, conform regulilor și normelor tehnicii legislative. Elaborarea proiectului de act normativ incluzând:
examinarea propunerilor, documentarea și luarea deciziei corespunzătoare ;
asigurarea tehnică, organizatorică și financiară a procesului elaborării;
determinarea conceptelor și noțiunilor care vor fi utilizate în proiect;
întocmirea textului;
fundamentarea;
avizarea și expertiza;
definitivarea.
Referitor la examinarea propunerilor, documentarea și luarea deciziei corespunzătoare putem menționa că actul normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și posibile, care să conducă la o cât mai mare stabilitate și eficiență normativă. Soluțiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, dar pentru fundamentarea unei noi reglementări se va porni de la dezideratele sociale prezente și de perspectivă, precum și de la influențele actelor normative în vigoare.
Cu referire la asigurarea tehnică, organizatorică și financiară a procesului elaborării este de menționat că organul care elaborează proiectul de act normativ trebuie să asigure din punct de vedere tehnic, organizatoric și financiar procesul întocmirii proiectului. Dacă la elaborarea proiectului de act normativ sânt antrenați specialiști din diverse domenii ale științei, instituții științifice și colaboratori științifici ori, în bază de contract, sânt solicitați specialiști, comisii speciale, instituții științifice, savanți, inclusiv din străinătate, se perfecționează documentele respective și se stabilesc concret sumele și mijloacele bugetare și extrabugetare care trebuie alocate în acest scop.
În baza prevederilor actului legislativ, a propunerilor inițiale, a rezultatelor investigațiilor științifice, a studiului comparat, a activității de documentare, grupul de lucru determină conceptele și noțiunile ce vor fi utilizate în proiect. Dar în baza activității de documentare, grupul de lucru întocmește textul inițial al proiectului de act normativ. Exprimarea prin abrevieri a unor denumiri sau termeni se poate face numai după explicarea lor în text, la prima folosire, verbele utilizându-se de regulă la timpul prezent.
În actul normativ se vor expune mai întâi dispozițiile generale, urmate de cele concrete, în legătură logică între ele. Normele actului normativ trebuie exprimate laconic, evitându-se atât formulările generalizate, vagi, cât și cele excesiv detaliate. Iar titlul actului normativ, denumirile părților, titlurilor, capitolelor și ale secțiunilor se formulează laconic, astfel în cât să reflecte esența reglementărilor.
Locul pe care îl ocupă un act juridic sau altul în cadrul sistemului general al acestor acte este determinat de locul organului care la emis în sistemul organelor statului, iar sfera acțiunii, orientarea și limitele conținutului actelor e de competența organului menționat. În așa bază apare interdependența actelor normative ale organelor de stat, exprimată în forța lor juridică. Astfel actele organelor ierarhic superioare dispun de o putere juridică mai mare, iar actele organelor ierarhic inferioare (subordonate), care trebuie emise în corespundere cu primele, au o forță juridică mai mică.
În toate sistemele de drept și în toate țările există mai multe categorii de acte normative constituite în sistem ierarhizat, locul principal avîndu-l legea. Cuvântul ,,lege” poate fi folosit în sens larg (lato sensu), cât și în sensul îngust (stricto sensu) al cuvântului. Astfel în sensul larg, prin lege vom înțelege orice act normativ elaborat de autoritățile publice [13, p. 243]. Dar în sens restrâns cuvântul ,,lege” va desemna actul normativ ce emană de la parlament, care este organul puterii legislative, ce exprimă voința și interesele alegătorilor.
Legea are un avantaj din punct de vedere al fixității, pentru că ea nu se modifică până ce nu intervine o lege nouă. Legea se constată ușor, pentru că fiecare nu are de cât să se îndrepte la textul ei. Totuși la început legea scrisă nu a fost publicată, pentru ca fiecare să o poată ușor a constata. Securitatea, această mare nevoie care se află la baza întregului comerț juridic, capătă o satisfacere mai deplină de pe urma legii scrise decât de pe urma cutumelor. O primă condiție pentru ca justiția să se realizeze este ca fiecare să știe ce-l așteaptă. Fie legea cât de rea, dar dacă este precisă și cunoscută, poate constitui un avantaj. De aceea însemnătatea fixării jurisprudențelor, de a nu schimba aceeași lege in fiecare zi, de aici și acel conservatorism al dreptului, care și este una din calitățile lui din cele mai de seamă.
Legea este o normă juridică generală cu caracter obligatoriu și permanent, prescrisă de o autoritate publică de stat, eventual sub sancțiunea forței publice.
Ierarhia actelor normative se structurează în funcție de categoria acestora și de autoritatea publică competentă de a le emite. Actele normative de executare a legilor, hotărârilor sau ordonanțelor Guvernului se emit în conformitate cu normele care le dispun. Dar actele normative ale autorităților ale administrației publice locale se emit întru reglementarea unor activități de interes local, în limitele stabilite prin Constituția Republicii Moldova, Legea privind administrația publică locală [9] prin alte legi, prin hotărârile Parlamentului, prin decretele Președintelui Republicii Moldova, prin hotărârile și ordonanțele Guvernului și numai în domeniul care ține de competența lor. Iar în cazul în care actele normative ale autorităților administrației publice locale nu sunt conforme legislației în vigoare, Guvernul sau un alt organ abilitat le supune procedurii de contestare, în condițiile legii.
Celelalte acte normative, elaborate în conformitate cu competențele normative repartizate prin constituție altor organe, ce trebuie să se subordoneze legilor.
După cum am menționat deja, în sistemul actelor normative, locul central îl ocupă legea, acest lucru fiind firesc dacă se ține seama că legea reprezintă actul normativ elaborat de autoritatea legislativă, de Parlament, care exprimă voința și interesele alegătorilor. Celelalte acte normative elaborate de către alte organe ale autorității publice, trebuie să se subordoneze legilor, și mai mult decît atît, ele sînt elaborate în scopul executării legilor [28, p. 58].
În comparație cu celelalte acte normative, legea se distinge prin anumite trăsături caracteristice:
1. Competența emiterii legii revine puterii legiuitoare;
2. Legea constituie principalul izvor de drept oficial;
3. Legea are o procedură aparte de elaborare;
4. Legea are totdeauna caracter normativ, pe cînd celelalte acte normative emise de organele executive pot avea caracter normativ, dar și caracter individual;
5. Legea are competență de reglementare primară și originară, în sensul că cele mai importante relații sociale trebuie să fie reglementate primordial prin lege. Celelalte acte normative au un caracter secund și derivat, ele se întemeiază pe lege [33, p. 170].
Legea poate fi de mai multe categorii, dar eu mă voi referi la categoria filosofică și cea juridică.
Astfel legea la categoria filosofică desemnează acel raport obiectiv, necesar, general, relativ stabil între diferite obiecte, între obiecte și proprietăți ale lor, precum și între diferite etape succesive ale evoluției unui sistem. Ca caracteristici ale legii obiective ar fi că: legea este un raport obiectiv, în sensul că el se stabilește între sisteme independent de voința arbitrară a omului; caracterul general constă în aceea că orice lege caracterizează un gen de obiecte, neexistând legi ale unor sisteme individuale; legea are un caracter relativ stabil întrucât durează atâta timp cât durează condițiile favorabile și repetabil în sensul că ele acționează ori de câte ori și oriunde apar condițiile favorabile. Dacă se schimbă condițiile, se modifică și acțiunea legii. Iar într-o altă accepție este că legea este un act normativ adoptat prin acord de voință al celor interesați, astfel legea juridică este în esența ei un act de voință al unui subiect de drept căruia i se recunosc efecte juridice.
În ce privește categoria de lege juridică, ea este utilizată într-un sens larg, ca totalitate de acte normative într-un sistem de drept și într-un sistem restrâns ca ,,actul juridic normativ cu forță juridică superioară adoptat de organul suprem al puterii de stat, în funcție de forma de guvernământ și regimul politic al statului” [27, p. 38].
La fel legea reglementează cele mai importante relații sociale în mod originar, primar; relațiile sociale importante vor fi normate prin legi și nu prin conținutul altor acte normative, care de fapt nu fac altceva decât să nuanțeze sau să completeze reglementările primare cuprinse în legi. Această trăsătură a legilor explică și rolul ei de bază, poziția superioară pe care o ocupă în sistemul izvoarelor de drept. Prin lege sunt consacrate juridic forma de guvernământ, drepturile și libertățile cetățenilor etc.
În cadrul legilor, prin importanța și prin note fundamentale sunt remarcate legile constituționale. Anume constituțiile fixează regulile esențiale de organizare și funcționare a ordinii într-un stat. Fiind ea însăși drept pozitiv, constituția unui stat stă la baza acestuia, în sensul că în constituție este concretizată valoarea absolută-dreptatea și își găsesc consacrarea majoritatea principiilor fundamentale politico-juridice. Întregul popor trebuie să aibă față de Constituția lui sentimentul dreptului său și al stării sale de fapt, astfel ea va exista în chip exterior, ar rămâne fără semnificație. În acest sens, legile, în general, dar și în mod deosebit Constituția trebuie să fie oglinda stării unui popor, să reflecte gradul său de dezvoltare și de înțelegere.
Reieșind din tot ceea ce am spus mai sus referitor la actul normative putem răspunde la întrebarea, de ce actul normative este principalul izvor de drept?
pentru că el este creația unui organ al autorității publice care este investit cu puterea de a legifera;
pentru că actul normative este singurul izvor de drept care are capacitatea de a asigura ordinea de drept în stat, putînd să apeleze dacă este nevoie, la forța coercitivă a statului;
pentru că actul normative este singurul izvor care are capaciatea de a răspunde cerințelor de mobilitate și dinamism ale dreptului ca impuls a complexității relațiilor sociale reglementate de le;
pentru că actul normative poate acoperi, prin norme juridie toate domeniile relațiilor sociale;
pentru că actul normative fiind redactat totdeuna în scris, poate fi adus la cunoștință publicului mult mai repede decît celelalte izvoare de drept;
pentru că actul normative poate fi mai ușor modificat, sistematizat și codificat [38, p. 187].
Actul normativ definește toate formele sub care apar normele juridice edictate de organele statului: legi, hotărîri și ordonațe ale Guvernului, decrete decizii ale organelor aministrației publice centrale și locale, ordine și instrucțiuni ale miniștrilor.
Comparativ cu alte izvoare ale dreptului, dreptul scris, sau totalitatea actelor normative care formează jus scriptum asigură o uniformizare și o unitate în ceea ce privește aplicarea și interpretarea acestuia și, poate, avantajul pe care îl reprezintă este acela că el poate să răspundă cel mai bine nevoilor societății dintr-o anumită perioadă istorică și, în același timp, se poate modifica oricînd în scopul asigurării și satisfacerii acestor necesități [39, p. 62].
3. IZVOARELE DREPTULUI
Ceea ce s-a spus cu privire la izvoarele de drept în general se poate reține și pentru țara noastră. Dar, cunoașterea specificului izvoarelor de drept de la noi, a modului în care apar, cine le creează, ce raporturi există între ele fac necesară o tratare mai detailată.
Referitor la analiza izvoarelor dreptului la etapa contemporană în Republica Moldova trebuie să avem în vedere și ceea ce s-a menționat cu privire la izvoarele de drept în general. Totodată, cunoașterea specificului izvoarelor de drept la noi, a modului în care apar, cine le creează, ce raporturi există între ele face necesară o tratare mai detailată.
Astfel dacă vom încerca să definim izvoarele dreptului la etapa contemporană în Republica Moldova, vom putea spune că ele reprezintă nu alt-ceva de cât totalitatea actelor normative adoptate sau sancționate de puterea de stat în care sunt exprimate normele juridice. De asemenea este bine să menționăm că izvorul principal și aproape că chiar exclusiv al dreptului nostru îl constituie legea și actele normative în general, în principiu acesta și fiind principalul criteriu de clasificare a izvoarelor dreptului în prezent. Dar totodată mai trebuie să precizăm că unii autori folosesc termenul ,,lege” pentru a desemna atât legile propriu-zise, cât și celelalte acte normative care sunt emise pe baza și în aplicarea lor.
Termenul de „lege” în sens direct (stricto sensu) desemnează actul normativ care emană de la organul legislativ (Parlamentul). Mai mult ca atît, conform legislației noastre în vigoare, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare în țară [10, p. 289].
Izvorul de drept creat de organele autorităților publice ce sunt investite cu competențe normative ( Parlamentul, Guvernul, ministerele, departamentele etc.) este actul normativ. Este o normă general – obligatorie, a cărei aplicare la nevoie este asigurată prin forța de constrângere a statului.
La etapa contemporană, ca izvoare de drept în Republica Moldova sînt:
1. Legile;
2. Actele normative subordonate legilor [10, p. 40].
Aceiași clasificare a izvoarelor în Republica Moldova o întîlnim și și Gh. Avornic. Potrivit lor, acest criteriu principal de clasificare a actelor normative, după forța lor juridică are la bază mai multe argumente [29, p. 120]:
a) nimeni, în afară de organul suprem reprezentativ al puterii de stat (Parlamentul), nu are dreptul de a adopta, modifica sau abroga vreo lege;
b) toate celelalte acte normative trebuie să fie adoptate pe bază și în corespundere cu legea;
c) în cazul în care actul normativ contravine legii, el trebuie să fie anulat și adus în corespundere cu legea;
d) ca act ce dispune de forță juridică supremă în stat, legea nu poate fi confirmată sau suspendată de nimeni în afară de organul suprem legislativ [29, p. 89].
3.1. Legile
Legea își află originile în concepțiile dreptului natural, pozitiv, portrivit cărora ea trebuie să cuprindă, sub forma unei reguli pozitive, normele unei ordini superioare, eterne a unui drept superior.
În literatura de specialitate există mai multe definiții date legii, inclusiv formulării simple, precum că ea reprezintă actul care stabilește reguli obligatorii. De regulă, în definirea legii se au în vedere două aspecte: conținutul actului normativ (criteriul material) și procedura sa de adoptare (criteriul formal). Dacă vorbim din punct de vedere material putem menționa că legea, reglementeză relațiile sociale, stabilește normele comportamentului uman în societate, cuprinde reguli juridice generale, impersonale și de aplicație repetată.
Din punct de vedere formal, legea este actul juridic adoptat de către Parlament după o procedură stabilită, în cele mai importante domenii ale vieții sociale, sau altfel-spus, este lege orice manifestare de voință care emană de la acele organe ale statului care au, în virtutea normelor constituționale în vigoare, calitatea de organe legislative și este adoptată cu respectarea procedurii dinainte stabilite.
Dacă îmbinăm ambele sensuri, material și formal, atunci putem să defini legea ca actul juridic prin intermediul căruia sunt reglementate cele mai importante relații sociale, stabilite normele comportamentului uman în societate, cuprinzând reguli juridice generale, impersonale și de aplicație repetată, adoptate de către Parlament după o procedură stabilită. în cele mai importante domenii ale vieții sociale [35, p. 154].
În sensul direct termenul ,,lege” desemnează actul normativ care emană de la organul legislativ. Conform legislației noastre al Republicii Moldova în vigoare parlamentul este unica autoritate legiuitoare în țară. În dependență de caracterul normelor cuprinse, actele legislative se împart în acte legislative generale, speciale și de excepție [8, art. 6, alin. 1].
Legea este actul de bază prin care are loc realizarea puterii politice (suveranității naționale). Legea este actul juridic prin intermediul căruia se desfășoară toate activitățile în stat, sunt realizate toate valorile sociale, culturale, politice economice, sunt garantate și realizate drepturile și libertățile cetățenilor [10, p. 153].
Valorificînd definițiile date mai sus putem considera că legea, în accepțiunea sa restrînsă, este actul juridic al Parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituția, privind unele proceduri prestabilite și care reglementează relațile sociale cele mai generale și mai importante [29, p. 205].
După cum am arătat mai sus, Constituția Republicii Moldova, prin art.72, stabilește trei categorii de legi cum ar fi:
Legi constituționale (de revizuire a Constituției);
Legi organice (organizarea și funcționarea diferitelor autorități, organe, servicii);
Legi ordinare (intervin în orice domeniu al relațiilor sociale, cu excepția celor rezervate primelor două categorii).
Această clasificare se realizează pe criteriul conținutului reglementărilor, dar și pe cel al procedurii de adoptare.
În literatura de specialitate există ideea precum că legile constituționale sunt mai importante, deoarece sunt fundamentale și au putere juridică supremă, fiind norme constituționale, nu negăm acest fapt, însă nu putem admite ideea că ar fi legi mai importante și legi mai puțin importante. Toate legile și organice, și ordinare au aceeași putere juridică, sunt obligatorii și în caz de necesitate se aplică forța coercitivă a statului pentru a impune executarea, indiferent categoria din care fac parte [29, p. 155]
Deci din categoria actelor legislative fac parte: Constituția Republicii Moldova și legile constituționale; legile organice și legile ordinare; hotărârile și moțiunile [8, art. 2]. Toate legile se adoptă cu majoritatea de voturi indicată în Constituție.
Actul legislativ are un caracter statal, coercitiv, general și impersonal și trebuie să respecte condițiile legalității, accesibilității, preciziei și, o dată intrat în vigoare, este executoriu și opozabil tuturor subiectelor de drept.
Vorbind despre legile constituționale cât și despre constituție putem zice că sunt investite cu o forță juridică superioară tuturor celorlalte legi și acte normative.
Sintagma „lege constituțională” este utilizată și pentru desemnarea Constituției însăși, act normativ de natură juridică ce este „o lege” și anume legea fundamentală, cea care se situează în fruntea ierarhiei izvoarelor de drept dintr-o țară.
Constituția ca legea fundamentală a unui stat, consacră majoritatea principiilor fundamentale politico – juridice și fixează regulile esențiale de organizare și funcționare a aparatului de stat, a ordinii într-un stat.
Etimologic, cuvântul constituție provine de la latinescul ,,constitutio”, ceea ce în traducere înseamnă ,,așezare cu temei”, ,,starea unui lucru”. În dreptul roman antic termenul – constituție era echivalent cu cel de lege. Dar, în ce privește Constituția în zilele noastre poate fi definită ca fiind legea fundamentală a statului, ce reprezintă un sistem închegat de norme juridice investite cu forță juridică superioară ce reglementează bazele orânduirii sociale și politicii statului, structurile economice și formele proprietății, organizarea de stat, drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale omului și cetățeanului.
Constituția are o poziție deosebită în ierarhia legilor deoarece dispune de forță juridică supremă față de toate celelalte acte normative, și, totodată, conținutul acestora trebuie în conformitate cu prevederile Constituției. Este vorba despre principiul supremației Constotuției și principiul constituționalității legilor.
Conform art. 7 al Constituției Republicii Moldova ,,Constituția Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege și nici un alt act juridic ce contravine prevederilor Constituției nu are putere juridică” [1, art. 7].
Atât Constituția, cât și legile constituționale (cele de revizuire a Constituției) sunt cele mai importante izvoare de drept, deoarece se află în vârful piramidei întregului sistem de acte normative. Ele sînt investite cu o forță juridică supremă tuturor celorlalte legi și acte normative și sînt adoptate de Parlamentul Republicii Moldova cu cel puțin 2/3 din numărul deputaților aleși, în trei lecturi, precum și cele aprobate prin referendum republican [22, p. 40].
Astfel atât Constituția cât și legile de modificare ale acesteia dispun de o forță juridică superioară față de orice alt act normativ datorită, pe de o parte a conținutului reglementărilor, iar pe de altă parte, procedurii speciale de elaborare și adoptare a sa.
Legile constituționale sunt cele de revizuire a Constituției. Necesitatea revizuirii Constituției prin lege este stabilită de însuși Constituția prin art. 143, care prevede că Parlamentul este în drept să adopte o lege cu privire la modificarea Constituției.
Cea de-a doua categorie sunt legile organice, care reglementează acele relații sociale expres indicate în constituiție (sistemul electoral, organizarea Parlamentului, Guvernului etc.).
Această categorie de legi este nemijlocit indicată în Constituție sau în alte domenii deosebit de importante pentru care Parlamentul consideră necesară adoptarea de legi organice. Astfel conform art.74 al.3 ,,legile organice se adoptă cu votul majorității deputaților aleși după cel puțin două lecturi și sunt subordonate legilor constituționale”.
Legile organice se deosebesc de alte categorii de legi și după conținutul formal. Potrivit art.74 din Constituția Republicii Moldova, este fixată regula după care legile organice se adoptă cu votul majorității deputaților aleși, după cel puțin două lecturi. Aceeași procedură este stabilită și la modificarea acestei categorii de legi [5].
Atât modificarea, completarea cât și abrogarea legilor organice sau ale unor dispoziții ale acestora se fac, de regulă, prin lege organică, conform procedurii stabilite în acest sens.
O altă categorie de legi ce nu se referă nici la cele constituționale și nici la cele organice sunt legile ordinare [31, p. 290].
Spre deosebire de legile organice, cele ordinare nu pot fi definite conform unui criteriu material stabilit, dat fiind faptul că în acest domeniu legiuitorul este în drept să stabilească el singur domeniul relațiilor sociale ce urmează a fi reglementate prin această categorie de lege. Am menționat deja că relațiile sociale rezervate pentru reglementare prin lege trebuie să fie cele mai importante. Dacă pentru legile organice acest criteriu este valabil, atunci pentru legile ordinare este dificilă o astfel de apreciere. Frontierele care ar despărți o lege organică de una ordinară ar fi greu de identificat. Deși pentru legile ordinare există un domeniu rezervat, el poate fi cu ușurință mărit sau micșorat de către Parlament, cedând unele competențe ale sale sau limitând competențele altor autorități investite cu dreptul de a adopta acte administrative cu caracter normativ [7].
Și după conținutul formal legile organice se deosebesc de cele organice, pentru adoptarea lor fiind stabilită o procedură mai simplă, majoritatea de voturi a deputaților prezenți la ședință. Considerăm această prevedere constituțională incorectă, deoarece a fost pus semnul egalității între o hotărâre a Parlamentului, care în cele mai multe cazuri nu are caracter normativ, și legea ordinară, care chiar dacă reglementează relații sociale mai puțin importante decît cele organice, totuși, este lege cu toate atributele specifice unui astfel de act.
Aceste categorii de legi se deosebesc după însemnătatea și ordinea adoptării lor. În afară de acest criteriu mai deosebim categorii specifice ale legii, precum sînt legile excepționale, cele temporare și cele interpretative. Astfel conform art.72 al.4 al Constituției Republicii Moldova se zice că ,,legile ordinare intervin în orice domeniu al relațiilor sociale, cu excepția celor rezervate legilor constituționale și legilor organice” [1, art. 72]. Iar în conformitate cu art.74 al.2 al Constituției Republicii Moldova ,,legile ordinare cât și hotărârile se adoptă cu votul majorității deputaților prezenți” [1, art. 74]. Atât modificarea, completarea cât și abrogarea legilor ordinare sau ale unor dispoziții ale acestora se fac, de regulă, prin lege ordinară, conform procedurii stabilite în acest sens.
Referitor la hotărârile Parlamentului putem menționa că sunt niște acte legislative subordonate legilor, producătoare de efecte juridice asupra unor subiecte de drept identificate prin caracteristici generale sau asupra unor subiecte individualizate [12, p. 146] se adoptă cu votul majorităților deputaților prezenți, dacă prin Constituție nu este prevăzută o altă majoritate, și nu se supun procedurii de promulgare. Hotărârile cu caracter individual și alte hotărâri care nu conțin norme de drept pot fi examinate fără a fi supuse tuturor procedurilor prealabile în organele de lucru ale Parlamentului. Hotărârile Parlamentului se adoptă: în domeniul organizării activității interne a Parlamentului și structurilor ce intră în componența sa ori îi sânt subordonate nemijlocit; pentru aprobarea sau modificarea structurii unor organe sau instituții; pentru alegerea, numirea, revocarea, destituirea și suspendarea din funcții publice; pentru aprobarea altor acte care nu conțin norme de drept; în alte domenii care nu necesită adoptarea legii.
Între hotărîrile normative și legi nu există nici o asemănare, ci din potrivă deosebiri esențiale, cum ar fi:
au o forță inferioară legii;
nu parcurg toate etapele procedurii legislative;
nu sunt supuse procedurii promulgării;
nu fac obiectul verificării constituționalității de către Curtea Constituțională [31, p. 146].
Dar prin moțiune, Parlamentul își exprimă poziția într-o problemă de politică internă sau externă. Deci, este un act juridic al Parlamentului (moțiune de cenzură) prin care se exprimă voința juridică într-o anumită problemă.Unicul act legislativ prin care Parlamentul își exprimă neâncrederea în Guvern este moțiunea de cenzură, ce se adoptă cu votul majorității deputaților aleși, și odată adoptată nu mai poate fi modificată, completată sau abrogată producând efecte juridice din momentul adoptării. Moțiunea, poate însă, să nu producă efecte juridice, în cazul în care ea se adoptă ca o atitudine cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării (art. 112 alin. 4 Regulamentul Parlamentului). În această situație moțiunea poate produce efecte exclusiv politice.
Moțiunea se adoptă practic în trei situații:
pentru exprimarea poziției Parlamentului cu privire la problema ce a făcut obiectul unei interpelări;
pentru retragerea încrederii acordată Guvernului;
în legătură cu atragerea răspunderii Guvernului în fața Parlamentului, asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege.
Toate aceste legi trebuie să corespundă următoarelor condiții:
Să fie în concordanță cu principiile de bază ale legiferării;
Să fie întocmit conform tehnicii legislative și normele limbii literare;
Să fie adoptat de autoritatea legislativă.
Aceste categorii de legi se deosebesc după însemnătatea și ordinea adoptării lor.
Dar în afară de acest criteriu mai distingem și alte categorii ale legilor, precum sunt legile excepționale, cele temporare și cele interpretative. În așa fel avem următoarea clasificare:
După criteriul conținutului lor, legile se diferențiază în legi materiale și legi procedurale. Legile materiale normează activitatea subiecților de drept, persoane fizice și juridice, și relațiile dintre ele. Iar cele procedurale stabilesc forma de desfășurare a unei acțiuni sau activități publice sau private, inclusiv forma de emitere sau întocmire a actelor juridice și aceea în care să fie sancționați cei care au încălcat legea materială;
După criteriul reglementării juridice, vom distinge legi cu caracter civil, penal, administrativ, financiar, economic etc.;
După sfera de cuprindere a relațiilor sociale reglementate, legile pot fi, asemenea normelor juridice tratate general, special și excepțional [16, p. 78].
În ceea ce privește intrarea în vigoare a legii vom spune că conform art.76 din Constituția Republicii Moldova ,,Legea se publică în Monitorul Oficial al R. Moldova și intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei. Dar ne publicarea legii atrage inexistența acesteia” [1, art. 76].
La fel un loc distinct îl ocupă și codurile care constituie un sistem unitar de norme organizate potrivit unor principii și care constituie o formă sistematizată într-un domeniu dat. de exemplu: Codul civil; Codul penal, Codul familiei etc.
O problemă de o importanță deosebită, atît teoretică cît și practică, este acea a conținutului normativ al legii, cunoscut în teoria dretului sub denumirea de domeniul legii, spre deosebire de cel al altor acte normative subordonate. Cunoscîndu-se locul legii în ierarhia actelor normative este important a se determina sfera de reglementare a relaților sociale prin lege, ceea ce este foarte important pentru realizarea legalității și prevenirea încălcărilor acestuia prin acte normative elaborate de alte organe ale statului decît cel legiuitor [24, p. 60].
După conținutul lor normativ legile pot fi de reglementare directă, legi cadru, legi de abilitare și legi de control.
Legile de reglementare directă stabilesc conduita subiecților de drept, iar celelalte acte normative elaborate de alte organe nu pot decât să aplice legea respectiva, fără să poată a-i adăuga vreo altă reglementare nouă. Legile cadru stabilesc doar principiile generale ale domeniului reglementat, lăsând ca organele de aplicare să prevadă conduita subiecților, creând astfel norme noi. Ele sunt legi de reglementare indirectă. Legile de abilitare sunt legile prin care Guvernul este abilitat de Parlament a emite acte cu caracter de lege. Sunt tot legi de reglementare indirectă cel prin care, Guvernul emite acte normative doar pentru perioada stipulată și domeniul indicat și care nu conțin dispoziții care să se aplice direct subiecților. Legile de control sunt legile prin care Parlamentul se pronunță asupra reglementărilor de tip legislativ emise de guvern(ordonanțele) și prin care este controlată activitatea desfășurată în exercitarea funcției legislative, și aceste legi sunt tot legi de reglementare indirectă.
O altă clasificare a legilor este aceea care este cunoscută sub aspectul legilor generale, speciale și excepționale.
Distincția între legile generale și cele speciale este aceea că legea specială intervine cu o reglementare aparte față de reglementările prevăzute în legile generale. În cazul în care există concurs între legea generală și legea specială într-o anumită materie de reglementare, se vor aproba cu prioritate dispozițiile legii speciale conform principiului „lex speciali derogat generali”. Dacă legea specială care este de strictă interpretare, nu a dispus altfel, se va aplica dispozițiile legii generale.
Legea excepțională se adoptă doar în situații total deosebite, ele stabilind consecințele juridice ale aplicării lor.
Actele cu putere de lege ce se dau în situații deosebite se numesc decrete – legi și se numesc așa pentru că provin de la autoritatea executivă și au forța juridică a unei legi [16, p. 61].
În ceea ce privește procedura de adoptare a legilor, putem spune că aceasta cunoaște unele momente distincte și precis determinate, care se desfășoară în două faze:
Faza parlamentară, care cuprinde următoarele etape: elaborarea proiectului de lege; inițiativa legislativă; promulgarea legii și publicarea legii;
Faza extraparlamentară, care cuprinde următoarele etape: înregistrarea proiectului de lege; examinarea și avizarea proiectului de lege în comisiile parlamentare; includerea proiectului de lege în ordinea de zi; dezbatearea proiectului de lege în plenul Parlamentului; votarea proiectului de lege; semnarea proiectului de lege și trimiterea spre promulgare [21, p. 138]
În final putem spune că în comparație cu celelalte acte normative, legea se distinge prin anumite trăsături care îi sunt caracteristice:
1. Competența emiterii legii revine puterii legiuitoare;
2. Legea constituie principalul izvor de drept;
3. Legea are o procedură aparte de elaborare;
4. Legea are totdeauna caracter normativ, pe cînd celelalte acte normative emise de organele executive pot avea caracter normativ, dar și caracter individual;
5. Legea are competență de reglementare primară și originară, în sensul că cele mai importante relații sociale trebuie să fie reglementate primordial prin lege. Celelalte acte normative au un caracter secund și derivat, ele se întemeiază pe lege [32, p. 170].
3.2. Actele normative juridice subordonate legii
Actele normative subordonate legii sînt actele cu caracter normativ, emise de celelalte organe de stat, în afară de Parlament [34, p. 53].
În continuare vom încerca să ne referim la cele mai importante dintre ele și anume:
1. Decretele prezidențiale – sunt emise de președintele Republicii în situațiile prevăzute de Constituție și legi în limitele competenței sale. Exemple de astfel de decrete sunt: instituirea stării de urgență, declararea mobilizării totale sau parțiale, declararea războiului etc. În conformitate cu art.94 al 1 al Constituției, președintele Republicii Moldova emite decrete obligatorii pentru exercitare pe întreg teritoriul statului. Decretele se publică în Monitorul Oficial al R. Moldova, ca exemplu poate fi: Decretul președintelui R. Moldova cu privire la puterea de stat nr.201, din 27.07.90.
2. Hotărârile, ordonanțele și dispozițiile Guvernului – sunt întemeiate în calitatea acestuia de a fi organ superior al administrației publice, exercitându-și autoritatea executivă și de dispoziție pe întreg teritoriul statului. Aceste acte normative sunt bazate pe Constituție și legi, prevăd măsuri de aplicare a legilor în cele mai diferite domenii, de exemplu: conform art.102 al.1 din Constituția R. Moldova, ,,Guvernul adoptă hotărâri și dispoziții ce se publică în Monitorul Oficial al R.M.”, astfel pot servi *Hotărârea Guvernului R. M. Nr.1056 din 12.11.97 despre măsurile de realizare a Legii cu privire la programul de privatizare pentru anii 1997-1998; publicată în Monitorul Oficial al R.M. nr.2-4/2 din 15.01.98. Hotărârea Guvernului R. M.nr.465 din 29.06.92 despre măsurile de realizare a Legii R. M. ,,cu privire la gospodăria țărănească(de fermier)”, publicată în Monitorul Oficial al. R. M. nr.7/179 din 29.06.92 .
Conform Legii R. Moldova privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, nr. 1211-XIV din 31.07.2000, astfel de la data intrării în vigoare a prezentei legi și până la 01.10.2000, să emită ordonanțe în diverse domenii, ca exemplu: aprobarea programului de construcție, reparație și întreținere a drumurilor; aprobarea politicii statului în domeniul circuitului mărfurilor alimentare; formarea prețurilor la serviciile medicale și la medicamente ș.a. Ordonanța Guvernului R. Moldova nr.1/26.09.2000 privind stabilirea cuantumului taxelor consulare. Ce e specific pentru ordonanțe este că ordonanțele nu se supun aprobării Parlamentului și intră în vigoare la data publicării lor în Monitorul Oficial al R. M. Astfel Guvernul va prezenta Parlamentului în termen de trei zile de la semnare, ordonanțele emise. După data menționată mai sus(01.10.2000) ordonanțele pot fi abrogate, suspendate sau modificate dar numai prin lege. Aceasta vom găsi în Monitorul Oficial al R. M. nr.102-105/749 din 17.08.2000 [8].
3. Ordinile, instrucțiunile și regulamentele Guvernului, ministerelor, departamentelor și altor organe centrale ale administrației de stat, ce conform legislației R. M. se adoptă în baza prevederilor exprese a legii, decretelor, hotărârilor și ordonanțelor guvernului. Ele se mai pot adopta și în mod excepțional, când astfel de împuterniciri lipsesc, dar actul normativ de autoritate juridică superioară cere, în virtutea conținutului său, să se elaboreze și să se aplice un act subordonat, care să impună un mod unitar de executare. Ca drept exemplu de regulamente pot servi: Hotărârea guvernului R. Moldova nr.448 din 11.05.2000 cu privire la aprobarea Regulamentului Ministerului Mediului și Amenajării Teritoriului. Hotărârea guvernului R. Moldova nr.549 din 12.06.2000 pentru aprobarea Regulamentului Departamentului Privatizării și administrării proprietății de stat pe lângă Ministerul Economiei și Reformelor. Hotărârea guvernului R. Moldova nr.17.01.2001 despre aprobarea Regulamentului Guvernului R. Moldova.
Regulamentele nu pot cuprinde reguli de fond ce sunt de domeniul Constituției sau al legilor, dar pot cuprinde reguli de procedură pentru realizarea dispoziților constituționale și legale.
4. În cadrul izvoarelor de drept din R. Moldova mai sunt incluse și tratatele internaționale. Prin Convenția de din 1969- Legea nr.173-XIII din 06-07.1994, tratatul este definit ca ,,fiind un acord internațional încheiat între state sau alte subiecte de drept internaționale, guvernat de normele dreptului internațional și consemnat într-unul sau mai multe instrumente conexe indiferent de denumirea lor”.
Conform art.8 al Constituției R.M. ,,R. Moldova se obligă să respecte Carta ONU și tratatele la care este parte, să-și bazeze relațiile cu alte state pe principiile și normele unanim recunoscute ale dreptului internațional. Intrarea în vigoare a unui tratat internațional conținând dispoziții contrare Constituției va trebui precedată de o revizuire a acesteia [1].
5. Hotărârile și dispozițiile organelor administrației publice locale – sunt emise în raza unităților administrativ teritoriale în care funcționează ca organe locale cu competență generală ale administrației de stat și sunt obligatorii pentru organele de stat din subordinea lor și pentru persoanele fizice și juridice. Emise în baza și cu scopul aplicării legilor, decretelor, hotărârilor și alte acte normative ale organelor de stat ierarhic superioare, având precizat temeiul lor legal, ele asigură exercitarea atribuțiilor de interes local ale autorităților menționate deja mai sus.
6. O grupă specială de acte normative, numite izvoare locale de drept, ele fiind acele acte emise de administrația întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor; după părerea unor,
autori, ele nu pot fi izvoare de drept. Dar conform legislației R. Moldova actele normative locale se răsfrâng numai asupra membrilor colectivului dat, de exemplu reglementează relațiile disciplinii muncii, astfel zis se supune normelor generale [8].
7. În condițiile democratizării societății o grupă aparte de acte normative sunt actele normative sancționate de stat. De exemplu actele normative ale organizațiilor obștești, colectivelor de muncă etc., dacă au fost înregistrate cu acordul preventiv al statului sau după aprobarea respectivă de către organele competente ale statului. Referitor la această gupă de acte normative – ca izvor de drept, în literatura juridică de asemenea nu există o părere unică, unii considerându-le izvoare de drept, alții încearcă să nege această opinie.
ÎNCHEIERE
Ca o generalizare a temei abordate potem menționa, relatând succint, formele izvoarelor și anume că:
1. În succesiunea istorică a izvoarelor de drept, obiceiul juridic ocupă primul loc, considerat cel mai vechi izvor de drept, precedând dreptului înțeles ca sistem închegat de norme și instituții juridice. Obiceiul sub forma diferitor uzuri, datini, tradiții, practici cu caracter religios sau moral, a reprezentat modalitatea prin care au fost ordonate relațiile sociale în comuna primitivă, pentru a se asigura existența și securitatea colectivităților umane. Aplicând inconștient, pe cale de repetiție, aceleași practici, uzuri, oamenii au ajuns la convingerea că regulile respective sunt utile și necesar a fi urmate în viața de zi cu zi.
Obiceiul juridic sau cutuma este așadar o regulă de conduită care s-a format spontan, prin urmare a aplicării repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată, într-o colectivitate umană. Doar obiceiurile recunoscute de puterea statală și dotate cu forță juridică au devenit obiceiuri juridice sau cutume și sunt izvoare de drept.
Obiceiul juridic la noi în țară este mai mult uitat, sau dacă și se întâlnește este foarte rar, mai bine zis sunt recunoscute doar acele obicee ce sunt sancționate și transformate în norme juridice ce au căpătat forma actului normativ. El are o sferă de aplicare mai largă în statele ce se atribuie la familia dreptului cutumiar-african.
2. Doctrina juridică fiind ansamblul de păreri, opinii și interpretări ale teoriticienilor și practicienilor juriști referitoare la diferite instituții de drept, reglementări juridice sau cazuri concrete. Doctrina cuprinde: monografii juridice, reviste, repertorii, comentarii, tratate etc. Până la apariția dreptului scris, doctrina a jucat în evul mediu și epoca modernă un rol important, juriștii fiind cei care stabileau sau interpretau dreptul.
Doctrina își dovedește utilitatea în procesul de creare al dreptului prin formarea de juriști chemați să aplice sau să interpreteze legea. Ea a fost considerată ca izvor de drept în unele state din epoca antică sau din epoca medievală, ce a avut mereu un rol creator, dar în prezent doctrina juridică nu este recunoscută de nici un stat.
Opinia noastră fiind că într-un stat de drept, într-o societate democratică, complexitatea vieții economico-sociale, a sistemului de relații specific începutului de mileniu, multitudinea de domenii nou apărute care își așteaptă reglementarea juridică, reclamă creșterea rolului și importanței doctrinei judiciare. Cu toate că nu susțin teza ca doctrina să fie recunoscută ca izvor oficial de drept, dar consider că legislativul trebuie să cheme doctrina pentru a-i sugera soluții și forme de reglementare, iar puterea judecătorească să stimuleze eforturile acesteia pentru corecția necesară a normelor juridice.
3. Problema stabilirii naturii juridice a jurisprudenței și precedentului judiciar de a fi sau nu izvor de drept, este pe de-o parte controversată (unii doctrinari răspunzând alternativ, alții dimpotrivă), iar pe de altă parte, este diferită, în sisteme de drept diferite.
Practica judiciară denumită în limbaj juridic și jurisprudență, desemnează totalitatea hotărârilor judecătorești pronunțate de către toate instanțele de judecată, indiferent de gradul acestora, componentele sistemului de organizare judecătorească dintr-un stat. Jurisprudența este creația unei autorități judiciare, de aceea se apropie de lege și se deosebește de obiceiul juridic. Iar precedentul judiciar desemnând totalitatea hotărârilor judecătorești cu caracter de îndrumare, pronunțate de Curtea Supremă de Justiție și care au forța obligatorie pentru cazurile similare ce se vor judeca în viitor.
Practica judiciară în R. Moldova își capătă expresie în Hotărârile Plenului Curții Supreme de Justiție. Rolul acestora este unificarea practicii judiciare în ceea ce privește soluțiile de speță date de instanțele judiciare. Iar în ce privește precedentul judiciar cu toate că ajută la soluționarea unor probleme, se iau în vedere și servesc drept modele deciziile judecătorești ce au fost adoptate anterior la soluționarea problemelor asemănătoare.
4. Contractul normativ este și el unul din izvoarele dreptului, dar având o sferă mai restrânsă de aplicabilitate. Deosebit de contractul concret care stabilește drepturi și obligații între subiecți de drept identificați, istoria dreptului cunoaște și forma convențională a creării normelor juridice, situației în care drepturile și obligațiile acestora se manifestă ca reguli de conduită, ca norme juridice obligatorii.
Contractul normativ este recunoscut ca izvor de drept practic în toate statele lumii chiar și la noi.
5. Actul normativ – în sistemul izvoarelor dreptului deține un loc proeminent, conferit de zestrea istorică a acestuia, dar mai ales de rațiuni care țin de trăsăturile de conținut și de formă, care-l diferențiază de celelalte izvoare de drept. La momentul actual în majoritatea statelor actul normativ este principalul izvor de drept, inclusiv și în R. Moldova.
În ce privește izvoarelor principalelor ramuri de drept, putem menționa că atît în Republica Moldova cît și în alte state cum ar fi România, Rusia etc. izvoarele principalelor ramuri de drept sunt practic aceleași la fiecare ramură, însă cu mici deosebiri în dependență de relațiile sociale pe care le reglementează ramura respectivă.
Deci, am observat că atît dreptul constituțional, administrativ civil penal cît și dreptul procesual civil și procesual penal au ca izvoare principale Constituția și Tratalele internaționale ratificate de statul respectiv, plus legile și actele normative subordonate legii care reglementează relațiile sociale din domeniul dreptului constituțional, administrativ, civil etc.
În încheierea acestei teme, analizând toate izvoarele dreptului putem menționa faptul că în fiecare epocă istorică, de la o țară la alta, locul și importanța izvoarelor au cunoscut aspecte de nuanțe proprii, specifice în același timp este de reținut împrejurarea că în cadrul statului nostru izvoarele de drept nu se manifestă izolat unul de altul ci, dimpotrivă, ele se află într-o legătură sistematică, de complementarietate și subordonare, toate împreună alcătuind sistemul dreptului Republicii Moldova. Cu toată diversitatea lor ele au aceeași finalitate-și anume crearea unei organizații sociale bazate pe o ordine corespunzătoare a dreptului.
Astfel în Republica aș putea afirma că locul ocupat pe scara ierarhică a izvoarelor de drept depinde de forța lor juridică și de poziția de autoritate a organului de stat respectiv în cadrul sistemului autorităților.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994. http\\lex.justice.md\index.php?action=view&view=doc &land=1&id=311496
Codul Penal al Republicii Moldova nr. 985 din 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action =view &view=doc&lang=1&id=331268
Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/index.php?action =view& view=doc&lang=1&id=325085
Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 104-110 din 07.06.2003. http://www.at.gov.md/img/legislatia-nationala/proiect-785423
Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova nr. 225 din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/ index.php? action=view&view=doc&lang=1&id=286229
Codul Contravențional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 3-6 din 16.01.2009. http://lex.justice.md/index.php?action= view &view=doc&lang=1&id=330333
Legea Republicii Moldova nr. 793 din 10.02.2000 contenciosului administrativ. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 57-58 din 18.05.2000. http://lex.justice.md/ index.php ?action=view&view=doc&lang=1&id=311729
Legea Republicii Moldova nr. 317 din 18.07.2003 privind actele normative ale Guvernului și ale altor autorități ale administrației publice centrale și locale. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 208-210 din 03.10.2003. http://lex.justice.md/index.php?action =view&view=doc&lang=1&id=312810
Legea Republicii Moldova nr. 436 din 28.12.2006 privind administrația publică locală. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 32-35 din 09.03.2007. http://lex.justice.md/ index. php?action=view&view=doc&lang=1&id=321765
Monografii, articole de specialitate
Arseni A. Drept constituțional și instituții politice. Chișinău: Cartdidact, 1997. 318 p.
Barac L. Elemente de teorie a dreptului. București: Lumina Lex, 2001. 290 p.
Basarab M. Drept penal, partea generală. Cluj – Napoca: Universul juridic, 1997. 380 p.
Beleiu Gh., Nicolae M., Trușcă P. Drept civil român. București: Universul Juridic, 2001. 480 p.
Boroi G. Drept civil. Partea generală. Persoanele. București: ALL BECK, 2001. 448 p.
Ceterchi M. Teoria generală a statului și dreptului. București: ALL BECK, 1998. 290 p.
, Craiovan I. Introducere în studiul teoriei generale a dreptului. București: Lumina Lex, 2000. 302 p.
Corbenu I. Drept administrativ. București: Lumina Lex, 2002. 310 p.
, Corbeanu M. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 2002. 318 p.
Cosmovici P. M. Drept civil. București: ALL BECK, 1996. 304 p.
Deleanu I. Drept constituțional și instituții politice. Iași: Editura Fundației Chemarea, 1993. 316 p.
Deleanu I. Drept constituțional și instituții politice. Vol. II. Iași: Editura Fundației Chemarea, 1996. 384 p.
Drepturile Omului. București: Institutul Român pentru Drepturile Omului, 1993. 214 p.
Diaconu I. Drepturile Omului în Dreptul Internațional Contemporan. București: Lumina Lex, 2001. 370 p.
Drăganu T. Introducere în teoria și practica statului de drept. Cluj Napoca: Dacia, 1992. 320 p.
Humă I. Introducere în studiul dreptului. București: ALL BECK, 1996. 210 p.
Ionescu C. Drept constituțional și instituții politice. București: România de Mîine, 1997. 340 p.
Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. București: ALL BECK, 2001. 458 p.
Lumburici M. Teoria generală a dreptului. București: ALL BECK, 2000. 420 p.
Lupu G., Avornic G. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Cartier, 1997. 390 p.
Mazilu D. Teoria Generală a Dreptului. București: ALL BECK, 2000. 372 p.
Micescu I. Curs de drept civil. București: ALL BECK, 2000. 346 p.
Popa C. Teoria generală a dreptului. București: ALL BECK, 2001. 370 p.
Ungureanu A. Drept penal român, partea generală. București: Lumina Lex, 1995. 210 p.
Urs I. R. Drept civil român. Teoria generală. București: Lumina Lex, 2001. 350 p.
Ursan I. Principalele școli și curente de drept în gîndirea juridică. Chișinău: Lumina, 1998. 309 p.
Voicu C. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 2000. 320 p.
Voicu C. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 2002. 228 p.
Vonica R. M. Introducere generală în drept. București: ALL BECK, 2000. 310 p.
Zlătescu V. D. Mari sisteme de drept în lumea contemporană. București: Lumina Lex, 1994. 320 p.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994. http\\lex.justice.md\index.php?action=view&view=doc &land=1&id=311496
Codul Penal al Republicii Moldova nr. 985 din 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action =view &view=doc&lang=1&id=331268
Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/index.php?action =view& view=doc&lang=1&id=325085
Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 104-110 din 07.06.2003. http://www.at.gov.md/img/legislatia-nationala/proiect-785423
Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova nr. 225 din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/ index.php? action=view&view=doc&lang=1&id=286229
Codul Contravențional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 3-6 din 16.01.2009. http://lex.justice.md/index.php?action= view &view=doc&lang=1&id=330333
Legea Republicii Moldova nr. 793 din 10.02.2000 contenciosului administrativ. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 57-58 din 18.05.2000. http://lex.justice.md/ index.php ?action=view&view=doc&lang=1&id=311729
Legea Republicii Moldova nr. 317 din 18.07.2003 privind actele normative ale Guvernului și ale altor autorități ale administrației publice centrale și locale. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 208-210 din 03.10.2003. http://lex.justice.md/index.php?action =view&view=doc&lang=1&id=312810
Legea Republicii Moldova nr. 436 din 28.12.2006 privind administrația publică locală. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 32-35 din 09.03.2007. http://lex.justice.md/ index. php?action=view&view=doc&lang=1&id=321765
Monografii, articole de specialitate
Arseni A. Drept constituțional și instituții politice. Chișinău: Cartdidact, 1997. 318 p.
Barac L. Elemente de teorie a dreptului. București: Lumina Lex, 2001. 290 p.
Basarab M. Drept penal, partea generală. Cluj – Napoca: Universul juridic, 1997. 380 p.
Beleiu Gh., Nicolae M., Trușcă P. Drept civil român. București: Universul Juridic, 2001. 480 p.
Boroi G. Drept civil. Partea generală. Persoanele. București: ALL BECK, 2001. 448 p.
Ceterchi M. Teoria generală a statului și dreptului. București: ALL BECK, 1998. 290 p.
, Craiovan I. Introducere în studiul teoriei generale a dreptului. București: Lumina Lex, 2000. 302 p.
Corbenu I. Drept administrativ. București: Lumina Lex, 2002. 310 p.
, Corbeanu M. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 2002. 318 p.
Cosmovici P. M. Drept civil. București: ALL BECK, 1996. 304 p.
Deleanu I. Drept constituțional și instituții politice. Iași: Editura Fundației Chemarea, 1993. 316 p.
Deleanu I. Drept constituțional și instituții politice. Vol. II. Iași: Editura Fundației Chemarea, 1996. 384 p.
Drepturile Omului. București: Institutul Român pentru Drepturile Omului, 1993. 214 p.
Diaconu I. Drepturile Omului în Dreptul Internațional Contemporan. București: Lumina Lex, 2001. 370 p.
Drăganu T. Introducere în teoria și practica statului de drept. Cluj Napoca: Dacia, 1992. 320 p.
Humă I. Introducere în studiul dreptului. București: ALL BECK, 1996. 210 p.
Ionescu C. Drept constituțional și instituții politice. București: România de Mîine, 1997. 340 p.
Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. București: ALL BECK, 2001. 458 p.
Lumburici M. Teoria generală a dreptului. București: ALL BECK, 2000. 420 p.
Lupu G., Avornic G. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Cartier, 1997. 390 p.
Mazilu D. Teoria Generală a Dreptului. București: ALL BECK, 2000. 372 p.
Micescu I. Curs de drept civil. București: ALL BECK, 2000. 346 p.
Popa C. Teoria generală a dreptului. București: ALL BECK, 2001. 370 p.
Ungureanu A. Drept penal român, partea generală. București: Lumina Lex, 1995. 210 p.
Urs I. R. Drept civil român. Teoria generală. București: Lumina Lex, 2001. 350 p.
Ursan I. Principalele școli și curente de drept în gîndirea juridică. Chișinău: Lumina, 1998. 309 p.
Voicu C. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 2000. 320 p.
Voicu C. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 2002. 228 p.
Vonica R. M. Introducere generală în drept. București: ALL BECK, 2000. 310 p.
Zlătescu V. D. Mari sisteme de drept în lumea contemporană. București: Lumina Lex, 1994. 320 p.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modalitatile Exprimarii Esentei Si Continutului Dreptului (ID: 128587)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.