Modalitățile DE Desfacere A Contractelor Civile

MODALITĂȚILE DE DESFACERE A CONTRACTELOR CIVILE

CUPRINS

INTRODUCERE

1. GENERALITĂȚI PRIVIND CONTRACTELE CIVILE

1.1. Definiția, evoluția și rolul contractului

1.2. Clasificarea contractelor

1.3. Încheierea contractului

1.4. Conținutul contractului

2. MODALITĂȚILE DE DESFIINȚARE A CONTRACTELOR CIVILE

2.1. Rezoluțiunea și rezilierea legală

2.2. Rezoluțiunea și rezilierea convențională

2.3. Revocarea și restituirea în contractele cu consumatorii

3. ASPECTE ALE REZOLUȚIUNII ÎN DREPTUL STRĂIN

3.1. Metoda dreptului comparat

3.2. Cazurile de neexecutare care justifică rezoluțiunea în dreptul străin

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

SUMMARY

INTRODUCERE

Actualitatea temei. „Trăim din ce în ce mai mult contractual” spunea încă din 1937 L. Josserand, un mare civilist francez. Alegația este valabilă cu atît mai mult astăzi, cînd asistăm la o expansiune a fenomenului contractual, atît în materie civilă, cît mai ales – în domeniul relațiilor de afaceri, comerciale.

Astfel, oamenii, adesea fără să-și dea seama încheie în viața cotidiană contracte în vederea satisfacerii celor mai simple necesități vitale. Tot așa, activitatea agenților economici este de neconceput fără aceste instrumente juridice, care sunt contractele.

Contractul este cel mai adecvat mijloc de reglementare a relațiilor dintre producători și consumatori. Datorită contractului oamenii au obținut posibilitatea să-și satisfacă necesitățile de produse și servicii. Contractul este acea formă juridică care organizează schimbul de valori în societate.

Contractele civile sunt încheiate cu scopul de a produce efecte juridice, adică pentru a da naștere, a modifica, a transmite sau a stinge raporturi juridice obligaționale. În virtutea principiului pacta sunt servanda, contractul legal încheiat are putere de lege între părți și urmează a fi executat. În unele cazuri însă se pune problema desființării contractului înainte ca el să fie executat.

Plecînd de la această problemă, Codul civil al Republicii Moldova cunoaște următoarele modalități de desființare a contractului, și anume rezoluțiunea, rezilierea și revocarea fiind stipulate expres în cartea a teia, capitoul VII.

Urmează abordarea de ansamblu a rezoluțiunii, rezilierii și revocării, aceste concepte fundamentale fiind în cadrul teoriei generale a contractului. Plecînd de la aceste premise, în cuprinsul acestei lucrări vor fi prezentate înțelesurile noțiunii de rezoluțiune, reziliere si revocare, fundamentul și natura lor juridică, domeniul de aplicare și condițiile acestor sancțiuni, acțiunea și efectele lor

Interesul privind studiul acestei teme este evidențiat în doctrină atît practic, cît și teoretic, și se justifică în numeroase reguli juridice concrete, în rațiunea abstractă și considerațiile teoretice deosebite cu caracter de permanență pe care nu-l posedă sau îl posedă într-o mai mică măsură celelalte discipline.

Scopul prezentei lucrări este de a analiza din punct de vedere juridic care sunt modalitățile de desfacere a contractelor civile atît în dreptul intern, cît și în dreptul comparat.

Obiectivele care vor contribui la realizarea scopului propus sunt următoarele:

studierea evoluției și a rolului contractului civil

analiza teoretico-generală a contractului civil

identificarea modalităților de desființare a contractelor civile

compararea rezoluțiunii și rezilierii legale și a celei convenționale

cercetarea revocării în contractele cu consumatorii

constatarea cazurilor de neexecutare care justifică rezoluțiunea în dreptul străin.

Metodologia cercetării. Prezenta lucrare sugerează o operă de sinteză, în care autorul a îmbinat în mod înțelept întinderea prezentărilor cu cea a analizelor. Lucrarea este gîndită și realizată, astfel încît s-a atins din plin și în mod rațional scopul.

Pe lîngă cele menționate mai sus, teza are la bază o bogată documentare, ceea ce permite examinarea și distingerea opiniilor exprimate în literatura de specialitate și soluțiile legislative.

În măsura în care are contur, lucrarea de față datorează imens tuturor celor care, de milenii, au trudit, mai mult sau mai puțin anonim, pentru a lumina înțelesurile modalităților de desființare a contractelor. Sunt luate idei din lucrările și studiile fundamentale ale specialiștilor în domeniul dat.

Structura tezei este compusă din introducere, trei capitole, încheiere și bibliografie.

Primul capitol este denumit „Generalități privind contractele civile”. Pentru a elucida pe deplin aspectele rezoluțiunii, rezilierii și revocării, mai întîii de toate se vor pune în discuție definiția, evoluția și rolul contractului civil. Varietatea de contracte a determinat necesitatea clasificării contractelor. Se vor analiza umătoarele criterii de clasificare: conținutul, modul de formare, scopul urmărit de părți, reglementarea în legislația civilă, efectele produse, modul de executare, corelația între contracte. De asemenea, se va pune în discuție încheierea și conținutul contractului.

Al doilea capitol, intitulat „Modalitățile de desființare a contractelor civile” elucidează deosebirea între desființarea contractului pe cale de rezoluțiune, reziliere și revocare, pe de о parte, și nulitatea contractului, pe de altă parte. Contractul nu poate fi altfel rezolvit, reziliat sau revocat decît în temeiuri prevăzute de lege sau prin acordul părților. Din această prevedere legală rezultă două modalități de rezoluțiune și reziliere a contractului, pe care le vom analiza în cele ce urmează. Prima, este rezoluțiunea și rezilierea legală, adică efectuată în temeiurile prevăzute de lege. A doua, este rezoluțiunea și rezilierea convențională, adică efectuată prin acordul părților. În această cercetare, imaginea conceptuală a rezoluțiunii și a rezilierii se conturează cu mai multă claritate.

Cercetarea acestor metode este realizată pe fundamental unor teoretizări și generalizări de mare finețe cu un important impact în practica judiciară. Aceasta înseamnă că în paginile tezei avem multe idei de interes practic.

Al treilea capitol este denumit „Aspecte ale rezoluțiunii în dreptul străin”. Pentru că un adevărat studiu de drept comparat avînd ca obiect rezoluțiunea ar necesita, prin el însuși, о lucrare de mari proporții, ne vom limita să expunem, în mod succint, reglementarea rezoluțiunii sau a instituțiilor asemănătoare din cîteva țări aparținînd familiei dreptului continental și familiei dreptului anglo-saxon, precum Germania, Grecia, Austria, Italia, Olanda, Anglia, America, Quebec, Danemarca, Israel, Elevția, Spania și Bulgaria.

Încheierea cuprinde concluzii referitoare la diversitatea soluțiilor naționale de reglementare a rezoluțiunii și rezilierii care nu este însă incompatibilă cu ideea de model. Sub acest aspect, în ultimul timp, organismele juridice internaționale au elaborat și elaborează modele și recomandări aplicabile în diferite ramuri ale dreptului, modele care nu sunt obligatorii pentru statele naționale, dar care pot servi ca sursă de inspirație. Oricum, orice lucrare a omului, are fatalmente, caracterul unei opera neterminate.

1. GENERALITĂȚI PRIVIND CONTRACTELE CIVILE

Definiția, evoluția și rolul contractului

Contractul constituie principalul izvor de obligații, fiind instrumentul care asigură libera concurență și care stimulează inițiativa privată. Importanța sa ca mijloc de stabilire a celor mai variate relații între persoanele fizice și juridice se învederează în toate domeniile de activitate. Astfel, oamenii, adesea fără să-și dea seama încheie în viața cotidiană contracte în vederea satisfacerii celor mai simple necesități vitale. Tot așa, activitatea agenților economici este de neconceput fără aceste instrumente juridice, care sunt contractele.

Contractul este cel mai adecvat mijloc de reglementare a relațiilor dintre producători și consumatori. Datorită contractului oamenii au obținut posibilitatea să-și satisfacă necesitățile de produse și servicii. Contractul este acea formă juridică care organizează schimbul de valori în societate.

După cum s-a remarcat în doctrină, reglementarea contractelor a însemnat legiferarea a două fenomene economice interdependente: pe de o parte, fenomenul circulației mărfurilor prin intermediul banilor; pe de altă parte, fenomenul creditului, menit să înlesnească circulația mărfurilor. În acest fel s-a realizat trecerea cu ușurință a bunurilor din sfera producției în sfera circulației și, de aici, în sfera consumului personal și productiv. Astfel s-au înlesnit operațiile juridice de transmitere a drepturilor patrimoniale de la o persoană la alta [3, p. 13].

Pe parcursul istoriei umanității conținutul social-economic al contractului a evoluat în funcție de dezvoltarea raporturilor sociale care erau reglementate prin contract. S-a diversificat componența subiecților: alături de persoane fizice, ca participanți tradiționali la aceste raporturi, au apărut și subiecți colectivi – persoane juridice. Au devenit mai variate tipurile contractelor utilizate în circuitul civil, conținutul lor a devenit mai amplu și mai complex. Cu toate acestea, este important de menționat că însăși instituția contractului , ca instrument al tehnicii juridice, s-a menținut destul de stabilă.

Categoria de contract era cunoscută încă de la dreptul privat roman. Termenul contract are origine latină și provine de la verbul contrahere, ceea ce înseamnă alega, a constrînge.

În dreptul roman contractul era privit în trei ipostaze: ca izvor de apariție a raportului juridic, ca raport juridic propriu-zis și, în sfîrșit, ca formă pe care o îmbracă acest raport juridic.

Perioada dreptului roman classic se caracterizează prin formalismul contractelor a căror obligativitate rezultă din solemnitățile efectuate cu ocazia încheierii lor. Categoriile tradiționale de contracte consensuale, solemne și reale presupuneau respectarea unor proceduri bine determinate. Contractele formale se încheiau prin îndeplinirea unor formalități prestabilite, de exemplu, respectarea unui ritual desfășurat în prezența unor martori. Contractele reale întruneau un element material – remiterea bunului – și unul intențional – înțelegerea de restituire a acelui bun. Contractele consensuale se încheiau prin simplu consimțămînt, fără formalități. Contractele formale alcătuiau regula, iar cele consensuale – excepția.

Dreptul roman în perioada imperială se caracterizează prin constituirea teoriei generale a contractelor și apariția noilor categorii de contracte, alături de cele cunoscute. O dată cu conturarea delimitării izvoarelor obligațiilor în contracte și delicte, contractus era privit ca o convenție asigurată cu acțiune, care se deosebea de altă convenție ce era lipsită de mijloace de apărare – pactum [10, p. 187].

Dezvoltarea producției de mărfuri și intensificarea schimburilor comerciale au determinat înlăturarea formalismului excesiv și accentuarea importanței acordului de voniță în procesul încheierii contractelor [25, p. 276].

În epoca medievală dreptul contractelor este marcat prin dezvoltarea conceptelor:

consensualismului – contractul se încheie prin simplul acord de voințe, care poate fi exprimat prin orice modalitate;

obligativității contractului (pacta sunt servanda) – contractul are putere de lege între părți și urmează a fi executat;

echității contractuale – echivalența prestațiilor reciproce ale părților care se concretizează prin posibilitatea anulării contractului pentru leziune și a revizuirii lui ca urmare a survenirii unor împrejurări imprevizibile.

În această perioadă începe să se cristalizeze diferențierea între contractele civile și contractele comerciale [27, p. 30].

Dreptul contractelor în epoca modernă se caracterizează prin afirmarea teoriei autonomiei de voință [33, p. 195].

Această teorie se bazează pe filozofia dreptului din secolul al XIX-lea și și-a găsit reflectarea în Codul civil francez din 1804, care a inspirat legislațiile civile a numeroase țări. Gîndirea juriștilor acelei perioade era marcată de un liberalism total, legat de filozofiaui pentru leziune și a revizuirii lui ca urmare a survenirii unor împrejurări imprevizibile.

În această perioadă începe să se cristalizeze diferențierea între contractele civile și contractele comerciale [27, p. 30].

Dreptul contractelor în epoca modernă se caracterizează prin afirmarea teoriei autonomiei de voință [33, p. 195].

Această teorie se bazează pe filozofia dreptului din secolul al XIX-lea și și-a găsit reflectarea în Codul civil francez din 1804, care a inspirat legislațiile civile a numeroase țări. Gîndirea juriștilor acelei perioade era marcată de un liberalism total, legat de filozofia individualistă. Conform acestei teorii, voința umană este unicul temei al puterii contractuale. Dacă oamenii se obligă printr-un contract, este pentru că au vrut acest lucru. Unicul fapt că ei au dorit să fie legați prin contract justifică suficient faptul că ei sunt ținuți să-l execute. Părțile contractului își creează singure, prin voința lor, legea care va guverna raporturile dintre ele.

În plan economic se considera că inițiativa individuală este forța motrice, iar statul nu trebuie să intervină decît în situații excepționale, deoarece tot ce era contractual era considerat în sine ca fiind just. Contractul este mijlocul principal și cel mai adecvat de asigurare a prosperității generale.

Teoria autonomiei de voință în materie de contracte a fost fundamentată de adepții ei prin următaorele teze:

contractul este principalul izvor al obligațiilor civile, celelalte izvoare sunt neînsemnate;

marea majoritate a normelor referitoare la contracte au caracter dispozitiv, ceea ce înseamnă că ele se aplică direct doar în tăcerea părților, acestea avînd posibilitatea să instituie prin acordul lor de voință alte reguli decît cele prevăzute de lege;

normele imperative în materie de contracte sunt puțin numeroase, principalul lor scop fiind asigurarea libertății voinței părților contractului și respectarea ordinii publice;

imixtiunea puterii publice în încheierea și executarea contractului are caracter excepțional; nici judecătorul nu poate să revizuiască contractul, nici legislatorul nu poate să-l altereze;

sub aspectul formei, autonomia de voință se manifestă prin afirmarea continuă a principiului consensualismului.

În epoca contemporană s-au produs evenimente importante în viața social-economică, astfel încît autorii au remarcat un declin al teoriei autonomiei de voință. Acest declin se manifestă sub următoarele aspecte:

creșterea importanței izvoarelor obligațiilor civile de natură extracontractuală: fapta ilicită, îmbogățirea fără justă cauză, angajamentul unilateral;

intervenția din ce în ce mai pregnantă, prin norme imperative, a statului în domeniul contractual; această intervenție are ca efect lărgirea noțiunii de ordine publică, cu scopul apărării drepturilor omului, mai ales a libertății și proprietății individuale;

dezvoltarea domeniului contractelor de adeziune – contracte cu clauze prestabilite, negociabile, impuse de cocontractant – în detrimentul contractelor tradiționale;

apariția contractelor obligatorii, reglementate prin lege;

limitarea substanțială a principiului consensualismului prin intermediul dispozițiilor legale ce instituie obligativitatea formei scrise sau autentice pentru unele categorii de contracte;

tendința restrîngerii forței obligatorii a contractului; în virtutea teoriei impreviziunii, legea uneori permite neexecutarea contractului sau ajustarea lui la noile împrejurări.

Un loc aparte în istoria evoluției contractului ocupă funcționarea acestei instituții în perioada regimurilor totalitare cu economie planificată în țările Europei de Est, inclusiv în țara noastră. Dreptul contractelor în acea perioadă se caracterizează printr-o limitare rigidă a principiului libertății contractuale, prin instituirea sistemului de contracte planificate, care dominau în toate sferile activității economice. Acest sistem presupunea elaborarea de către organele administrative a actelor de planificare, care, în esență, erau acte administrative.Aceste acte aveau ca efect obligația lor să încheie contracte, conținutul cărora era predeterminat tot de actele în cauză. Astfel, agenții economici erau impuși să încheie contracte fără a negocia în principiu clauzele acestora, iar eschivarea de la încheierea lor era calificată drept contravenție administrativă și era pedepsită cu aplicarea amenzilor în beneficiul statului.

Influența actului de planificare asupra contractului continua și după încheierea lui, astfel, modificarea actului de planificare antrena modificarea contractului, iar anularea actului în mod automat ducea la încetarea contractului. Un antipod al principiului libertății contractuale era art. 156 al Codului civil din 1964 care prevedea că conținutul obligației care se naște nemijlocit dintr-un act de planificare a economiei naționale este determinat de acest act, iar conținutul încheiat pe baza unei sarcini de plan trebuie să corespundă acestei sarcini [30, p. 154].

Totodată existau și contracte încheiate între particulari sau între particulari și instituțiile de stat, care aveau ca obiect numai bunurile de consum și serviciile destinate satisfacerii necesităților personale, deoarece bunurile mijloace de producție nu puteau constitui obiect al contractelor încheiate de cetățeni.

Acest sistem a început să fie demontat o dată cu tranziția la economia de piață și reformele lansate la începutul anilor 90. Totuși, cu toate că de atunci a fost fundamentat un cadru juridic adecvat noilor relații economice, Codul civil din 1964 a continuat să fie aplicat pînă la intrarea în vigoare a noului Cod civil din 6 iunie 2002.

Contractul este acordul de voință realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice. Această definiție legală este stipulată în art. 666 CC. Din definiție rezultă că contractul este un act volitiv, îndreptat spre nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi cu alte persoane, prin urmare, este un act juridic. Ceea ce este esențial în contract este acordul de voință, fapt ce denotă că contractul este un act juridic bilateral sau multilateral, adică reprezintă rezultatul voinței concordate a două sau mai multe părți.

Între noțiunile de “act juridic” și “contract” este о legătură strînsă. Actul juridic este categoria de gen, iar contractul este cea de specie. Orice contract este un act juridic, însă nu orice act juridic este un contract. Contractele sunt cele mai frecvent utilizate acte juridice în dreptul civil.

О conexiune strînsă există și între noțiunile “contract” și “obligație”, întrucît contractul este principalul izvor al obligațiilor civile. Aceste noțiuni sunt interdependente.

Clasificarea contractelor

Principiul libertății contractuale permite participanților la circuitul civil să încheie о mare varietate de contracte. Unele din ele sunt prevăzute expres de Codul civil. Însă diversificarea vieții economice și sociale duce la apariția unor noi forme juridice, care nu sunt reglementate în mod special. Acest fapt a determinat necesitatea clasificării contractelor.

Există mai multe criterii de clasificare a contractelor. La cele vizate expres în Codul civil se adaugă criteriile elaborate de doctrină. Printre criteriile principale de clasificare sunt: conținutul, modul de formare, scopul urmărit de părți, reglementarea în legislația civilă, efectele produse, modul de executare, corelația între contracte.

În funcție de conținut, contractele se împart în: sinalagmatice și unilaterale. Acest criteriu de clasificare are la bază repartizarea obligațiilor între părțile contractului.

Potrivit art. 704 CC, un contract este sinalagmatic dacă fiecare dintre părți se obligă reciproc, astfel încît obligația fiecăreia din ele să fie corelativă obligației celeilalte. În contractele sinalagmatice există о corelație și interdependență între obligațiile reciproce ale părților: obligația ce revine unei părți își are cauza juridică în obligația reciprocă a celeilalte părți. Fiecare parte are concomitent atît calitatea de creditor, cît și cea de debitor față de cealaltă parte. Particularitățile contractelor sinalagmatice au determinat inserarea în Codul civil a unor prevederi speciale dedicate acestei categorii de contracte, care au fost grupate într-un capitol distinct (art. 704 – 711 CC).

Contractele unilaterale sunt acelea care generează obligații doar pentru una dintre părți (art. 666 CC). În aceste contracte о parte este numai creditor, iar cealaltă numai debitor. Astfel de contracte sunt: comodatul, depozitul, mandatul, fideiusiunea gratuită etc.

Ținem să menționăm că delimitarea între aceste două categorii de contracte nu este întotdeauna rigidă. Caracterul sinalagmatic sau unilateral al unui contract depinde în mare măsură de voința părților. Nimic nu împiedică ca părțile prin voința lor să transforme un contract unilateral prin natura sa într-un contract sinalagmatic.

În funcție de scopul urmărit de părți, contractele se clasifică în: contracte cu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit.

Contractele cu titlu oneros sunt acele contracte în care avantajului patrimonial pe care о parte îl procură celeilalte părți sau unui terț îi corespunde un avantaj patrimonial corelativ. Sunt contracte cu titlu oneros vînzarеа-cumpărarea, schimbul, locațiunea, antrepriza. Avantajul corelativ avantajului conferit de partea din contractul cu titlu oneros nu trebuie să fie procurat neapărat anume acestei рărți, ci poate fi acordat și unui terț, fără ca prin aceasta contractul să-și piardă caracterul oneros.

Contractele cu titlu oneros se clasifică la rîndul lor, în contracte comutative și aleatorii.

Contractele comutative sunt acele contracte în care existența și întinderea prestațiilor рărților este certă și poate fi apreciată chiar la momentul încheierii contractului. Marea majoritate a contractelor cu titlu oneros sunt comutative: vînzarea-cumpărarea, schimbul, locațiunea, antrepriza, transportul etc.

Contractele aleatorii sunt acele contracte în care existența sau întinderea prestațiilor părților, sau numai a uneia dintre ele, depinde de un eveniment incert astfel încît, la momentul încheierii contractului, nu se poate cunoaște și nu se poate aprecia cu certitudine cîștigul sau pierderea fiecărei părți și uneori nici nu se poate ști dacă va exista un cîștig sau о pierdere. Sunt contracte aleatorii: înstrăinarea bunului cu condiția întreținerii pe viață, renta viageră.

Contractele cu titlu gratuit (de binefacere) sunt acele contracte în care avantajul (folosul) patrimonial conferit uneia dintre părți nu are drept scop obținerea avantajului corelativ. Sunt contracte cu titlu gratuit donația, comodatul, depozitul.

Contractele cu titlu gratuit se clasifică la rîndul lor, în contracte dezinteresate și liberalități.

Prin contractele dezinteresate, dispunătorul face un serviciu gratuit gratificatului, dar nu-și micșorează patrimoniul propriu. Liberalitățile sunt contractele prin care se operează un transfer de valori patrimoniale de la dispunător la gratificat, transfer care diminuează patrimoniul dispunătorului.

În funcție de modul de formare, contractele se clasifică în: consensuale, solemne, înregistrate și reale.

Contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voință al părților, fără a fi nevoie de vreo formă specială de manifestare a voinței lor. Dacă manifestarea de voință este însoțită de un înscris, aceasta se face nu pentru a da validitate contractului, ci pentru a asigura un mijloc de probă privind încheierea și conținutul acestuia. În dreptul nostru majoritatea contractelor sunt consensuale.

Contractele solemne sunt acele contracte pentru a căror validitate, pe lîngă acordul de voință, mai este necesară îndeplinirea unor formalități, impuse de lege sau convenite de părți, pentru însăși validitatea contractului. Legea dispune că, dacă pentru valabilitatea contractului legea stabilește о anumită formă sau dacă părțile au prevăzut о anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiției de formă (art. 680 CC). În aceste cazuri forma solemnă a contractului este un element constitutiv al acestuia, în lipsa căreia el nu poate fi valabil încheiat. Forma solemnă, la rîndul ei, se împarte în formă scrisă și formă autentică.

Contractele înregistrate sunt acele contracte care, pentru a fi valabile, în unele cazuri, sau opozabile terților, în alte cazuri, trebuie să fie înregistrate în modul stabilit de lege. Înregistrarea constă în înscrierea într-un registru public unic a informației despre toate actele juridice care au ca obiect bunuri imobile, ceea ce permite a avea о informație соmpletă și veridică cu privire la proprietarul bunului imobil, grevările acestui bun etc. Scopul acestei cerințe de formă a actului juridic este protecția terților, deoarece aceștia au interesul, cînd actele juridice se referă la bunuri imobile, să cunoască exact situația acestor bunuri, operațiile de constituire, modificare, transmitere sau stingere a drepturilor reale.

Contractele reale sunt contractele pentru a căror formare, pe lîngă acordul de voință, mai este necesară remiterea unui bun de către una dintre părți către cealaltă. Tradițional sunt calificate drept contracte reale: împrumutul, comodatul, depozitul, gajul și transportul. Aceste contracte se consideră încheiate numai din momentul predării materiale a bunului care este obiectul prestației uneia dintre părți.

În funcție de modul de executare, contractele se clasifică în contracte cu executare instantanee și contracte cu executare succesiva.

Contractele cu executare instantanee (imediată) sunt acele contracte care au ca obiect una sau mai multe prestații care se execută dintr-o dată, instantaneu.

Contractele cu executare succesivă sunt acele contracte а căror executare se desfășoara în timp, fie ca о prestație continuă (așa este contractul de locațiune), fie ca о succesiune de prestații (așa este contractul de vînzare-cumpărarе cu plata în rate). Printre aceste contracte sunt renta, asigurarea, leasingul, comodatul, societatca civilă etc.

Contractele cu executare succesivă se clasifică la rîndul lor, în contracte cu executare continuă și contracte cu executare eșalonată. În primul caz raportul obligațional este permanent, continuu (locațiunea, societatea civilă). În al doilea caz contractul se execută sub formă de prestații repetate (vînzarea eșalonată a volumelor unei enciclopedii).

În funcție de cum sunt sau nu sunt expres reglementate de lege, contractele se clasifică în contracte numite, nenumite și complexe.

Contractele numite sunt acele contracte ce corespund unei operațiuni juridice determinate, poartă fiecare cîte un nume specific și sunt reglementate expres de lege.

Contractele nenumite sunt acele contracte care nu au о denumire legală specifică și nu sunt expres reglementate de lege, întrucît nu se încadrează într-o categorie determinată.

Contractele complexe sunt acele contracte care îmbină elemente ale unor contracte diferite, numite sau nenumite.

În funcție de corelația dintre ele, contractele se clasifică în contracte principale și accesorii.

Contractele principale sunt acele contracte care au о existență de sine stătătoare și a căror soartă nu depinde de alte contracte. Marea majoritate a contractelor civile fac parte din această categorie.

Contractele accesorii sunt acele contracte care însoțesc unele contracte principale, de a căror soartă depind.

În funcție de modul în care se exprimă voința părților, contractele se clasifică în contracte negociate, de adeziune, obligatorii și autorizate.

Contractele negociate sunt acele contracte ale căror clauze sunt rezultate din negocierile dintre părți, fără intervenția vreunei voințe din exterior. Încheierea lor presupune, de obicei, existența unei faze precontractuale, în cadrul căreia partenerii contractuali poartă tratative, discuții privind obiectul viitoarei prestații, natura și întinderea obligațiilor și alte condiții ale operațiunii juridice preconizate. Negocierile se finalizează prin adoptarea de către părțile contractante a unor decizii comune asupra tuturor aspectelor esențiale ale operațiunii lor, care se materializează în clauzele contractului.

Contractele de adeziune sunt acele contracte ale căror clauze sunt prestabilite de către una dintre părți (numită utilizator), cealaltă parte (numita aderent) neavînd putință să le negocieze și să influențeze asupra conținutului lor. Partea căreia i se propune contractul de adeziune are două posibilități: ea poate să-1 accepte, adică să adere la el, sau să renunțe la încheierea contractului.

Contractele obligatorii (forțate) sunt acele contracte a căror încheiere și conținut sunt impuse prin lege. Existența contractelor obligatorii în dreptul civil constituie о excepție de la principiul libertății contractuale.

Contractele autorizate sunt acele contracte care nu pot fi încheiate valabil sau nu pot produce efecte fără о autorizație (acord, încuviințare, permisiune, consimțămînt) din partea unui terț.

În funcție de efectele produse, contractele se clasifică în două grupe.

Prima grupă cuprinde: contracte constitutive sau translative de drepturi reale și contractele generatoare de drepturi de сгеanță (de raporturi de obligații).

Contractele constitutive sau translative de drepturi reale sunt acele contracte prin care se constituie sau se transferă dreptul de proprietate, dreptul de gaj, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de servitute sau dreptul de superficie. În unele cazuri aceste contracte transferă drepturi de la data predării bunului. Însă uneori, pentru a produce efecte, legea impune înregistrarea acestor contracte.

Contractele generatoare de drepturi de creanță (de raporturi de obligații) sunt toate celelalte contracte civile, care nu fac parte din categoria precedentă. În mod normal, aceste contracte produc efecte numai între părți, una dintre care – creditorul – este în drept să pretindă de la cealaltă parte – debitor – executarea unei prestații, iar debitorul este ținut să о execute.

A doua grupă cuprinde: contractele constitutive sau translative de drepturi și contractele declarative de drepturi.

Contractele constitutive sau translative de drepturi sunt acele contracte care produc efecte din momentul încheierii lor numai pentru viitor. Majoritatea contractelor civile fac parte din această categorie.

Contractele declarative de drepturi sunt acele prin care se recunosc, se constată, se consolidează drepturi care deja există. Aceste contracte au nu numai efecte pentru viitor, dar și efecte retroactive.

Clasificarea oferă posibilitatea de a determina trăsăturile caracteristice ale diferitelor categorii de contracte în vederea facilitării procesului de calificare a acestora și aplicării corecte a normelor juridice.

Încheierea contractului

Prin încheierea contractului se înțelege realizarea acordului de voință asupra clauzelor lui esențiale (art. 679, alin. (1) CC). Acordul se realizează prin propunerea unei persoane de a încheia un contract făcută unei alte persoane – ofertă, și consimțămîntul destinatarului acestei oferte de a încheia contractul respectiv în condițiile propuse de ofertant – acceptarea ofertei. Se poate spune, deci, că mecanismul încheierii contractului presupune îmbinarea a două elemente principale: oferta și acceptarea, pe care le vom analiza în cele ce urmează.

Pentru a fi încheiat valabil, contractul trebuie să întrunească anumite condiții (elemente), care sunt: capacitatea de a contracta, consimțămîntul, obiectul, cauza și forma.

Oferta de a contracta este propunerea adresată unei sau mai multor persoane, care conține toate elementele esențiale ale viitorului contract și care reflectă voința ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei (art. 681, alin. (1) CC). Din această definiție legală a ofertei, precum și din alte dispoziții legale pot fi deduse elementele ei definitorii, care sunt următoarele:

Oferta este un act juridic unilateral – о manifestare de voință făcută cu scopul de a produce efecte juridice. În acest sens oferta trebuie să întrunească toate condițiile de validitate a actului juridic (capacitate, consimțămînt, obiect, cauza).

Oferta trebuie să fie fermă – ea trebuie să exprime voința neîndoielnică a autorului ei de a se obliga în sens juridic în caz de acceptare. Întrucît această voință este rar declarată în mod expres, deseori este necesar de a о deduce din circumstanțele fiecărui caz în parte.

Oferta trebuie să fie precisă și completă – ea trebuie să cuprindă toate elementele necesare pentru realizarea acordului de voință, astfel încît contractul să fie încheiat prin simpla acceptare a ei. Dintre aceste elemente sunt indispensabile: natura contractului și obiectul contractului. Nu este, în schimb, obligatoriu de indicat clauzele și condițiile contractului, reglementate prin norme supletive.

Oferta trebuie să fie univocă. Oferta nu va fi univocă atunci cînd este făcută cu rezerve, fie exprimate expres de autorul ei, fie care rezultă din natura contractului.

Oferta trebuie sa fie serioasă. Nu va fi о ofertă propunerea făcută în glumă sau în orice alt mod din care ar rezulta cu certitudine, după împrejurări sau obiceiuri, că persoana respectivă nu a intenționat să se angajeze juridic.

Formele ofertei pot fi cele mai variate. Ea poate fi făcută în scris sau prin acțiuni ce denotă intenția de a încheia un contract. Oferta poate fi adresată unei persoane determinate sau publicului. Atît timp cît nu este acceptată, oferta este un act juridic pur unilateral.

Pînă la adoptarea actualului Cod civil, legislația noastră nu conținea prevederi referitoare la antecontract. În prezent noțiunea de antecontract este prevăzută de art. 679, alin. (3) CC, care stipulează că prin contract se poate naște obligația de a se încheia un contract. Antecontractul (promisiunea de a contracta) este definit ca fiind un acord de voință prin care una dintre părți (promitentul) sau ambele părți se obligă să încheie în viitor un anumit contract, al cărui conținut esențial este deterrninat în prezent.

Spre deosebire de ofertă, care este un act juridic unilateral, antecontractul este un contract, adică un act juridic de formate bilaterală, avînd la bază un acord de voință. Sub aspectul conținutului juridic, obiectul antecontractului îl constituie obligația de a încheia în viilor un contract civil, deci о prestație de a face [35, p. 80].

Antecontractul cunoaște mai multe varietăți: antecontractul unilateral, antecontractul sinalagmatic și pactul de preferință.

Antecontractul unilateral este un contract prin care о persoană, promitentul, se angajează în fața unei alte persoane, beneficiar, să încheie un contract, condițiile căruia sunt deja determinate, în caz dacă beneficiarul va cere acest lucru.

În antecontractul sinalagmatic ambele părți se obligă reciproc una față de cealaltă, fiecare avînd concomitent calitatea de promitent și benenciar. Antecontract sinalagmatic este atunci cînd două persoane se angajează reciproc să încheie ulterior un contract, cu condiția că о formalitate suplimentară să fie îndeplinită în viitor.

Pactul de preferință este un antecontract prin care о persoană, promitentul, se angajează față de cealaltă parte, beneficiar, de a încheia cu acesta un contract ulterior, cu preferința față de un terț [18, p. 53].

Cît privește forma antecontractului, legea dispune că forma stabilită pentru contract se aplică și pentru antecontract (art. 679, alin. (3) CC).

Interesul distincției între antecontract și ofertă constă în faptul că antecontractul sau promisiunea de a contracta, spre deosebire de ofertă, nu poate fi revocat(ă) de promitent în nici un caz.

Potrivit art. 685 CC, oferta devine caducă în două cazuri:

dacă nu a fost acceptată în termen, adică în termenul stabilit în ofertă, sau dacă un atare termen nu este stabilit – în termenul necesar pentru ca destinatarul să poată exprima acceptarea și ca răspunsul să ajungă la ofertant conform circumstanțelor cazului, practicii stabilite între părți și uzanțelor;

dacă oferta este respinsă. Respingerea ofertei poate fi expresă sau implicită.

Legea prevede expres că oferta nu devine caducă prin decesul sau pierderea capacității de exercițiu a unei părți și nici dacă una dintre părți pierde dreptul de a încheia contracte ca rezultat al transmiterii patrimoniului ei în administrare unei alte persoane (art. 684 СС).

Acceptarea ofertei reprezintă manifestarea de voință a unei persoane de a încheia un contract în condițiile ofertei care i-a fost adresată.

Ca și oferta, acceptarea constituie un act juridic unilateral. În această calitate, pentru a produce efecte juridice, acceptarea trebuie să îndeplinească toate condițiile de validitate a actului juridic, impuse de lege. Acceptarea este în principiu liberă. Nimeni nu este obligat să accepte о ofertă.

Legea nu impune cerințe speciale față de forma acceptării, din moment ce ea exprimă voința certă a acceptantului de a contracta în condițiile propuse de ofertant. Ea poate fi expresă (scrisă, verbală sau printr-un gest în cazul licitațiilor publice) sau tacită. Acceptarea este tacită atunci cînd rezultă cu certitudine din comportamentul destinatarului ofertei.

Acceptarea trebuie să întrunească următoarele cerințe:

acceptarea trebuie să fie conform ofertei, ea trebuie să fie pură și simplă. Orice modificare, limitare ori condițonare a ofertei va fi considerată nu ca о acceptare, ci ca о nouă ofertă (contraofertă), саre va face caducă oferta inițială;

acceptarea trebuie să fie neîndoielnică;

acceptarea trebuie să parvină de la justa persoană. Dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai această persoană о poate accepta. Dacă însă este cazul unei oferte publice, oferta poate proveni de la orice persoana care dorește să încheie contractul;

acceptarea trebuie să fie făcută înainte ca oferta să fi devenit caducă sau să fi fost revocată.

Problema termenului în care se face acceptarea ofertei se soluționează în mod diferit în funcție de faptul dacă oferta a fost făcută unei persoane prezente sau unei persoane absente și dacă în ofertă a fost stabilit un asemenea termen.

Potrivit art. 688 alin. (1) CC, oferta făcută unei persoane prezente poate fi acceptată doar pe loc, imediat. Această regulă se aplică și în cazul în care oferta este făcută de la om la om prin mijloace de telecomunicație instantanee (de exemplu, prin telefon).

În cazul în care oferta este făcută unei persoane absente, care nu se află în același loc și este transmisă prin poștă, fax, telex, curier, e-mail, radio, televiziune, sunt posibile două situații:

– dacă ofertantul a stabilit un termen pentru acceptarea ofertei, acceptarea poate fi făcută doar în termen (art. 689 CC);

– dacă oferta nu conține un termen pentru acceptare, ea poate fi acceptată doar pînă în momentul în care ofertantul se poate aștepta, în condiții normale, avînd în vedere mijloacele de comunicare folosite de ofertant, la parvenirea răspunsului (art. 688, alin. (2) CC).

Referitor la revocarea acceptării acționează aceeași regulă ca și pentru revocarea ofertei: acceptarea ofertei se consideră revocată dacă înștiințarea despre revocare parvine ofertantului înaintea acceptării sau concomitent cu ea (art. 695 CC).

Acceptarea este tardivă cînd intervine după ce oferta a fost revocată sau a devenit caducă. În mod normal, acceptarea tardivă nu produce efecte. Aceasta rezultă din regula generală conform căreia, pentru ca acceptarea să producă efecte, ea trebuie să intervină înăuntrul termenului stabilit în ofertă sau, în lipsa indicării lui, într-un termen rezonabil. Acceptarea tardivă este considerată о nouă ofertă (art. 691, alin. (1) CC).

Totuși, acceptarea tardivă poate produce efecte, dacă ofertantul comunică neîntîrziat acceptantului că el consideră acceptul parvenit în termen (art. 692, alin. (1) CC). În acest caz contractul se va considera încheiat din momentul în care acceptarea tardivă a parvenit ofertantului.

Momentul încheierii contractului este acela în care se întîlnesc oferta și acceptarea, și deci este format acordul de voință. Importanța determinării momentului încheierii contractului se manifestă sub următoarele aspecte:

în funcție de momentul încheierii contractului se apreciază capacitatea părților de a contracta;

în raport cu acest moment se pot constata cauzele de nulitate a contractului, inclusiv existența viciilor de consimțămînt;

momentul încheierii contractului constituie criteriul după care se va stabili legea aplicabilă în caz de conflict de legi în timp;

momentul încheierii contractului este punctul de plecare al tuturor efectelor acestuia, dacă legea sau părțile nu fixează alt termen;

momentul încheierii contractului constituie momentul din care încep să curgă anumite termene legale și convenționale, cum este, de exemplu, termenul de prescripție extinctivă;

în cazul unei oferte făcute mai multor persoane și care a fost acceptată succesiv de mai mulți destinatari, numai primul contract va fi considerat valabil încheiat;

momentul încheierii contractului determină și locul încheierii acestuia.

Determinarea acestui moment se face în funcție de două ipoteze: contractul se încheie între prezenți – părțile se află în același loc, față în față și contractul se încheie între absenți – părțile se află în locuri diferite, iar contractul se încheie prin corespondență.

Încheierea contractului între prezenți este momentul încheierii contractului în care ofertantul și acceptantul, aflîndu-se față în față, cad de acord asupra încheierii contractului.

Încheierea contractului între absenți este mai dificilă deoarece momentul manifestării acceptării de către destinatarul ofertei nu coincide cu acela al cunoașterii acceptării de către ofertant.

Locul încheierii contractului este locul unde s-a realizat acordul de voință al părților. Nu întîlnim dificultăți în ceea ce privește stabilirea locului încheierii contractului între prezenți, locul fiind acela în care se găsesc părțile. În cazul contractelor încheiate între absenți, regula consacrată de legea noastră este aceea că contractul se consideră încheiat la domiciliul sau la sediul ofertantului, daca în contract nu este indicat un alt loc .

Cadrul juridic al contractului încheiat prin mijloace electronice îl alcătuiesc în special dispozițiile Legii nr. 284/2004 privind comerțul electronic (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 138-146 din 13.08.2004). Unele aspecte particulare ale acestor contracte sunt reglementate de alte acte normative, cum ar și Legea nr. 264/2004 cu privire la docurnentul electronic și semnătura digitală (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 132-137 din 06.08.2004).

Printre reglementările internaționale în materie menționăm: Legea model a UNCITRAL privind comerțul electronic și ghidul de aplicare a Legii model, aprobate prin Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. nr. 51/162 din 16 decembrie 1996; Legea model UNCITRAL privind semnăturile electronice, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. nr. 56/80 din 12 decembrie 2001; Uzanțele generale privind comerțul internațional efectuat sub formă digitală, adoptate de Camera Internațională de Comerț de la Paris din 1997; Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte ale serviciilor societății informatice.

О dezvoltare vertiginoasă în ultimii ani a căpătat comerțul electronic. Sub aspect legal comerțul electronic este definit ca activitate de întreprinzător a persoanelor fizice și juridice de vînzare a bunurilor, executare a lucrărilor sau prestare a serviciilor, efectuată cu utilizarea comunicărilor electronice și/sau a contractelor electronice (art. 4, alin. (3) al Legii nr. 284/2004).

Contractul electronic este principalul instrument juridic prin care se realizează operațiunile comerciale prin mijloace electronice. El este definit ca totalitatea documentelor electronice ce constitute contractul de drept civil, urmărind stabilirea, modificarea sau sistarea unor drepturi și obligații civile, al căror obiect il pot constitui bunurile, lucrările sau serviciile (art. 4, alin. (6) al Legii nr. 284/2004).

Legea prevede expres că, sub formă de contract electronic, nu pot fi încheiate:

a) contracte în baza cărora apar sau se transmit drepturile de proprietate asupra bunurilor imobile, cu excepția contractelor de locațiune sau arendă;

b) contracte a căror încheiere necesită, conform legislației, participarea instanțelor de judecată, autorităților administrației publice sau demnitarilor publici;

c) contractele de fideiusiune și de gaj al valorilor mobiliare, executate de persoane ce acționează în scopuri nelegate de activitatea lor comercialA;

d) contractele ce sunt reglementate de dreptul familial sau dreptul succesoral (art. 19, alin. (6) al Legii nr. 284/2004).

Subiecții contractului electronic pot fi persoanele fizice și juridice, inclusiv străine, indiferent de tipul de proprietate și forma de organizare juridică, precum și statul ca subiect de drept, care participă la comerțul electronic. Părțile contractului electronic sunt: agentul comerțului electronic, pe de о parte, și cumpărătorul sau beneficiarul, pe de altă parte.

Agent al comerțului electronic poate fi orice persoană fizică sau juridică, care efectuează comerț electronic, abilitată, în modul stabilit de legislație, cu dreptul de practicare a activității de întreprinzător.

Cumpărător în comerțul electronic este considerată persoana fizică sau juridică ce comandă și/sau procură bunuri.

Beneficiar în comerțul electronic este considerată persoana fizică sau juridică ce recepționează lucrări sau servicii (art. 10 al Legii nr. 284/2004).

Obiecte ale contractului electronic pot fi: a) bunurile ce pot fi înstrăinate conform prevederilor legale; b) lucrările; c) serviciile (art. 8 al Legii nr. 284/ 2004).

Cît privește forma, potrivit art. 19 al Legii nr. 284/2004, după puterea juridică și cea probatoare, contractul electronic se echivalează cu contractul întocmit în formă scrisă și semnat de părți, inclusiv autentificat cu ștampilele părților.

Legea dispune că contractul electronic trebuie să conțină următoarele clauze obligatorii:

modul și etapele de încheiere și executare a contractului;

modul de aplicare a semnăturii digitale;

limba în care se întocmește contractul;

modul de prezentare și retragere a ofertei și acceptării;

principalele drepturi și obligații ale părților;

natura, caracteristicile și prețul bunului, tariful lucrării sau serviciului;

modul de efectuare a achitărilor între părți;

condițiile de renunțare la actul juridic;

modul și termenele de executare a obligațiilor;

modul de modificare a clauzelor contractuale;

clauzele ce se includ în contract cu referință la documentele electronice și comunicările electronice și modul de acces la asemenea referințe;

clauzele de încetare a contractului;

adresele juridice și electronice și elementele de identificare bancare ale părților;

alte clauze coordonate între părți (art. 20, alin. (3) al Legii nr. 284/2004).

Conținutul contractului

Conținutul contractului este alcătuit din totalitatea clauzelor [37, p. 224] lui asupra cărora părțile au căzut de acord și care reglementează drepturile și obligațiile lor contractuale.

În virtutea principiului libertății contractuale, părțile sunt libere să insereze în contractul lor cele mai diverse clauze, cu condiția că ele să nu contravină normelor imperative de drept.

Există diferite criterii de clasificare a clauzelor contractuale.

În funcție de importanța și impactul lor asupra existenței contractului, se disting clauze esențiale, numite și necesare, și clauze accesorii sau opționale. Conform unei alte clasificări, clauzele se împart în exprese fi implicite. О categorie distinctă de clauze contractuale reprezintă clauzele standard, numite și generale.

Conform legii, sunt esențiale clauzele stabilile ca atare prin lege, care reies din natura contractului sau asupra cărora, la cererea uneia din părți, trebuie realizat un acord (art. 679, alin. (2) CC).

Această prevedere legală conține criteriile pe care se fundamentează calificarea clauzelor contractuale în calitate de clauze esențiale. În primul rînd, în unele cazuri însăși legea stabilește care clauze contractuale sunt considerate esențiale. În al doilea rînd, clauzele esențiale pot decurge din natura contractului. Sunt acele clauze fără de care contractul dat nu poate exista ca fenomen juridic. În al treilea rînd, sunt esențiale clauzele asupra cărora, la cererea uneia dintre părți, trebuie realizat un acord. Părțile contractului au facultatea de a decide care clauze, în opinia lor, sunt necesare pentru a încheia acordul de voință și a da naștere raportului juridic contractual. Realizarea acordului părților asupra clauzelor esențiale reprezintă încheierea contractului.

Potrivit unei opinii majoritare, о asemenea clauză este cea referitoare la obiectul contractului. În literatura de specialitate s-a relevant că orice contract are drept obiect crearea de obligații, al căror obiect este întotdeauna o prestație. Prestația la rîndul ei are drept obiect fie transmiterea unui drept, fie un fapt al debitorului [13, p. 212].

Prestațiile care formează obiectul obligațiilor contractuale se înscriu în clasificarea generală: a da, a face ori a nu face.

Obiectul contractului trebuie să îndeplinească următoarele condiții: el trebuie să existe, să fie determinat sau determinabil, să fie licit, să se afle în circuitul civil, să fie posibil.

Obiectul contractului trebuie să existe. În principiu, raportul obligațional se poate naște doar atunci cînd el ține de un bun ce există la momentul încheierii contractului. Dacă părțile au contractat, ignorînd faptul că bunul nu mai există, lipsește un element esențial al contractului, ceea ce atrage nulitatea absolută a acestuia. Dacă pierderea bunului se produce după încheierea contractului, obligația va fi valabil formată, dar va rămîne, în vederea stabilirii efectelor juridice ale pierderii, de determinat dacă aceasta este fortuită sau este datorată unor acțiuni culpabile.

Obiectul contractului trebuie să fie determinat sau determinabil. Determinarea obiectului contractului, indiferent dacă acesta ține de un bun sau de un drept, implică o identificare precisă. Nu poate fi vîndut un imobil sau un teren, ci se vinde un imobil anumit sau un teren anumit. La fel, nu pot fi cesionate creanțe, fără a preciza identitatea creditorului, originea și natura creanțelor.

Obiectul contractului trebuie să fie licit. Această condiție cere ca acțiunea sau inacțiunea ce constituie obiectul contractului să fie în concordanță cu legea. Astfel, este nul contractul care are ca obiect săvîrșirea unor operațiuni pentru care este necesară о autorizație specială sau care pot fi efectuate numai de anumiți subiecți.

Obiectul contractului trebuie să se afle în circuitul civil. Nu pot constitui obiect valabil al contractului bunurile inalienabile (viața, sănătatea și integritatea personală a persoanei umane), bunurile circuitul cărora este interzis sau restrîns în scopul protejării sănătății și securității publice (substanțe toxice, droguri), bunurile care prin natura lor aparțin tuturor (lumina, aerul), bunurile domeniului public (art. 296 CC).

Obiectul contractului trebuie să fie posibil. Este nul contractul al cărui obiect îl reprezintă о prestație imposibilă (art. 670 CC). Imposibilitatea trebuie însă să fie absolută (obiectivă), adică prestația să fie cu neputință nu numai pentru debitor, ci și pentru orice altă persoană. Imposibilitatea relativă (subiectivă), datorită incapacității personale a debitorului de a executa prestația, nu afectează valabilitatea contractului, iar debitorul răspunde în fața creditorului pentru neexecutare.

Toate clauzele contractuale care nu sunt calificate ca esențiale sunt clauze accesorii. După cum s-a menționat, în virtutea principiului libertății contractuale, părțile sunt libere să insereze în contractul lor cele mai diverse clauze. Evident că nu este cu putință de a analiza întreaga varietate a clauzelor ce pot fi incluse de participanții la raporturile civile în contractele lor, de aceea ne vom referi în continuare succint doar la unele clauze.

Clauza cu privire la calitatea prestației. În principiu, determinarea expresă a calității prestației în contract nu este necesară. În cazul în care părțile au stabilit în contract parametrii calității prestației, executarea trebuie să corespundă parametrilor specificați. Dacă părțile au omis să includă în contract aceste stipulații, în caz de litigiu, calitatea prestației ce face obiectul contractului va fi determinată de instanța de judecată, în funcție de circumstanțele cauzei.

Clauza cu privire la termen. Deși, pentru majoritatea contractelor, această clauză nu este calificată ca esențială, ea este una dintre cele mai importante clauze contractuale. De menționat că pentru unele categorii de contracte legea conferă acestei clauze calitatea de clauză esențială.

Prin termene se stabilesc atît limitele în timp ale existenței contractului însuși, cît și momentul (perioada) în care trebuie să fie executate prestațiile ce constituie obiectul contractului.

Prin termen se înțelege un eveniment viitor care va surveni în mod necesar. Dacă data survenirii lui se cunoaște, este vorba de un termen cert. Această dată poate fi fixată direct, sau ea poate fi desemnată prin referință la о perioadă de timp. Atunci cînd data la care se va produce evenimentul nu poate fi cunoscută, este vorba de un termen incert. Acest eveniment viitor poate marca punctul de plecare al contractului – în acest caz este vorba de un termen suspensiv, sau survenirea lui va însemna stingerea contractului – atunci este vorba de un termen extinctiv.

Clauza cu privire la preț. Deși această clauză în majoritatea contractelor nu este considerată ca esențială, ea este imanentă tuturor contractelor cu titlu oneros. Prețul în contract poate fi determinat sau determinabil.

De regulă, prețul este stabilit prin acordul comun al părților. Însă există unele contracte pentru care prețurile sunt reglementate prin lege. Scopul acestor reglementări este asigurarea prin lege a unui cadru juridic uniform pentru existența și funcționarea unor raporturi juridice stabile în domenii de interes public.

Cît privește modificarea clauzei cu privire la preț prin acordul părților, о asemenea modificare poate interveni în baza unei clauze de revizuire a prețului – stipulației contractuale prin care părțile convin ca, atunci cînd între momentul perfectării contractului și acela al executării lui survin modificări semnificative ale prețului materiilor prime, energiei, forței de muncă sau alte elemente avute în vedere la stabilirea prețului contractual, fie oricare dintre părți să fie îndreptățită să procedeze în mod unilateral la recalcularea prețului, fie părțile să procedeze la renegocierea prețului [16, p. 166].

Prevederile legale enunțate deschid posibilitatea inserării în contract a clauzelor de consolidare valutară [9, p. 33]. Acestea sunt stipulațiile contractuale care urmăresc ca scop protejarea părților contractului contra riscului aferent devalorizării monedei de plată. Clauzele vizate presupun stabilirea de către părți a două monede – una de plată, iar alta de cont.

Divizarea clauzelor în exprese și implicite este consacrată și în Principiile Unidroit privind contractele de comerț internațional. Astfel, potrivit art. 5.1, obligațiile contractuale ale părților sunt exprese sau implicite. Art. 5.2 descrie sursele obligațiilor implicite: natura și scopul contractului; practicile stabilite între părți și uzanțele; buna-credință; ceea ce este rezonabil.

Clauzele implicite au fost clasificate, la rîndul lor, în trei grupuri. În primul grup sunt incluse clauzele implicite de fapt, adică acele clauze care nu au fost expres stipulate în contract, dar pe care părțile trebuiau să înțeleagă să le includă. Al doilea grup constă din clauzele implicite în puterea legii, adică acele clauze care operează chiar dacă părțile nu le-au inclus în contract. Al treilea grup constă din clauzele implicite în virtutea uzanțelor.

Potrivit art. 712, alin. (1) CC, clauze contractuale standard sunt toate clauzele formulate anticipat pentru о multitudine de contracte, pe care о parte contractantă le prezintă celeilalte părți la încheierea contractului.

Din această definiție pot fi deduse caracterele esențiale ale noțiunii de clauză standard: clauza este formulată anticipat; clauza este destinată utilizării pentru о multitudine de contracte; clauza este prezentată de către utilizator celeilalte părți.

О clauză contractuală este formulată anticipat atunci cînd aceasta este imprimată ori fixată într-un alt mod pentru о utilizare multiplă. Forma în care о clauză este imprimată sau fixată, precum și modul în care о asemenea clauză este inclusă într-un contract este irelevantă.

Legea dispune că este indiferent dacă prevederile formează un document separat sau sunt parte a documentului ce reprezintă contractul, de asemenea, nu importă numărul condițiilor și forma contractului (art. 712, alin. (1) CC).

Clauza standard este destinată utilizării în mai multe contracte. Clauzele prevăzute doar pentru folosirea într-un singur contract nu reprezintă clauze standard. Excepție sunt clauzele în contractele cu consumatorii.

Clauza contractuală este prezentată celeilalte părți la încheierea contractului. Termenul prezentare presupune că utilizatorul cere unilateral acceptarea de către aderent a clauzei contractuale preformulate, fără a-i acorda posibilitatea influențării conținutului acesteia.

Potrivit art. 712, alin. (3) CC, clauzele standard devin parte a contractului numai atunci cînd au fost satisfăcute următoarele cerințe:

aducerea expresă a clauzelor standard la cunoștința aderentului;

asigurarea posibilității efective aderentului de a lua cunoștință de conținutul clauzelor standard;

aducerea la cunoștință a clauzelor standard la momentul încheierii contractului;

acordul aderentului.

MODALITĂȚILE DE DESFIINȚARE A CONTRACTELOR CIVILE

2.1. Rezoluțiunea și rezilierea legală

Contractele civile sunt încheiate cu scopul de a produce efecte juridice, adică pentru a da naștere, a modifica, a transmite sau a stinge raporturi juridice obligaționale.

Efectele contractului sunt dominate de două principii: principiul forței obligatorii a contractului și principiul relativității efectelor contractului [42, p. 285]. Principiul forței obligatorii a contractului domină asupra efectelor acestuia între părțile contractante, iar principiul relativității efectelor contractului se referă la efectele lui față de terțele persoane, care n-au participat la încheierea contractului.

Examinarea efectelor contractului implică abordarea următoarelor aspecte principale:

interpretarea contractului în vederea stabilirii conținutului său;

efectele contractului între părțile contractante;

efectele contractului în raporturile cu persoanele care nu au calitatea de părți contractante;

modificarea și desființarea (rezoluțiunea, rezilierea și revocarea) contractului.

Contractul este rezultatul unui acord de voință, în urma căruia iau naștere obligații contractuale. În virtutea principiului forței obligatorii a contractului, părțile nu se pot sustrage prin voința lor unilaterală de la executarea obligațiilor lor contractuale. Legea dispune că contractul poate fi modificat sau rezolvit numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părților, dacă legea nu prevede altfel (art. 668, alin. (3) CC). Prin urmare, modificarea sau desființarea contractului se poate produce doar atunci cînd părțile convin în acest sens sau atunci cînd legea prevede о asemenea posibilitate. Această prevedere este una din aplicațiile principiului autonomiei voinței. În ea își găsește reflectarea simetria existentă între modul de încheiere a contractului și modul de modificare și desființare a lui, deoarece contractul este rezultatul unui acord de voință, el poate fi desființat tot printr-un acord de voință.

Necesitatea consimțămîntului părților pentru modificarea sau încetarea contractului, fiind о regulă generală, nu exclude unele excepții. Aceste excepții trebuie să fie prevăzute în mod expres în lege.

Astfel, Codul civil recunoaște dreptul uneia dintre părțile contractului, pentru care executarea contractului a devenit prea oneroasă din cauza schimbării în mod considerabil a împrejurărilor care au stat la baza încheierii lui, de a cere modificarea contractului în vederea ajustării lui la noile împrejurări. În cazul în care о asemenea ajustare devine imposibilă, partea dezavantajată poate cere desființarea contractului.

De asemenea, legea prevede posibilitatea desfacerii unui contract de către una dintre părțile lui ca urmare a neexecutării obligațiilor asumate de către cealaltă parte, fie din culpa debitorului obligației neexecutate, fie dintr-o împrejurare neimputabilă părții în cauză.

Pentru unele specii de contracte este legiferată posibilitatea desfacerii contractului prin manifestarea de voință a unei singure părți.

În fine, о modalitate specifică de desfacere a contractului – revocarea – este prevăzută de Codul civil pentru contractele cu participarea consumatorilor.

În virtutea principiului pacta sunt servanda, contractul legal încheiat are putere de lege între părți și urmează a fi executat. În unele cazuri însă se pune problema desființării contractului înainte ca el să fie executat. Codul civil cunoaște următoarele modalități de desființare a contractului: rezoluțiunea, rezilierea și revocarea.

Rezoluțiunea constă în desființarea retroactivă a contractului cu executare instantanee și repunerea părților în situația existentă anterior încheierii lui.

Rezilierea constă în desființarea contractului cu executare succesivă, avînd efecte numai pentru viitor.

Revocarea constă în desființarea de către consumator a contractului încheiat cu un întreprinzător în cazul în care îi revine un asemenea drept conform legii.

Este necesar a face deosebire între desființarea contractului pe cale de rezoluțiune, reziliere și revocare, pe de о parte, și nulitatea contractului, pe de altă parte. Cauzele nulității sunt anterioare sau concomitente cu momentul încheierii contractului. Nulitatea se bazează pe premisa că un contract nu a fost valabil încheiat. Cauzele rezoluțiunii, rezilierii și revocării însă sunt întotdeauna posterioare încheierii contractului și operează în privința unui contract valabil încheiat, care, în temeiul legii sau prin acordul părților, este desființat. Nulitatea, în funcție de natura contractului, poate avea efect retroactiv, asemenea rezoluțiunii, sau poate opera numai pentru viitor, ca în cazul rezilierii (art. 219, alin. (1) CC).

Art. 733, alin. (1) CC stabilește că contractul nu poate fi altfel rezolvit, reziliat sau revocat decît în temeiuri prevăzute de lege sau prin acordul părților. Din această prevedere legală rezultă două modalități de rezoluțiune și reziliere a contractului, pe care le vom analiza în cele ce urmează:

rezoluțiunea și rezilierea legală, adică efectuată în temeiurile prevăzute de lege;

rezoluțiunea și rezilierea convențională, adică efectuată prin acordul părților.

În vechiul drept roman, forța obligatorie a convențiilor nu se întemeia, în primul rind, pe consimțămîntul părților, ci pe formalitățile sacramentale care îmbrăcau manifestările de voință ale cocontractanților [11, p. 214].

Ca urmare, chiar în contractele care au fost apoi caracterizate ca sinalagmatice, nu era posibilă sesizarea și evidențierea interdependeței dintre obligațiile părților [11, p. 214].

Noțiunea de cauză, fără de care nu este posibilă înțelegerea adecvată a contractelor sinalagmatice, era cunoscută de romani numai în sensul de cauza efficiens, adică în accepțiunea de izvor al obligației, iar nu și în sensul consacrat abia în dreptul canonic și preluat apoi în dreptul modern de causa finalis [46, p. 164].

În continuare vom analiza rezoluțiunea și rezilierea legală ca metodă de desfacere a contractelor civile.

În cazul în care una dintre părțile contractului nu execută obligațiile asumate, cealaltă parte are posibilitatea de a alege una din următoarele opțiuni:

să invoce excepția de neexecutare a contractului în condițiile evocate mai sus;

să ceară executarea silită în natură (dacă aceasta mai este posibilă) sau executarea silită prin echivalent (despăgubiri);

să rezoluționeze contractul, pretinzînd eventual și despăgubiri.

Pentru creditorul obligației neexecutate uneori este preferabil să desființeze contractul, pentru a pune astfel capăt incertitudinii cu privire la atitudinea debitorului și pentru a primi înapoi, integral, prestația ce a făcut-o; la această finalitate răspunde instituția rezoluțiunii pentru neexecutare. În acest sens, rezoluțiunea este о sancțiune a neexecutării culpabile a contractului, aplicată debitorului obligației neexecutate.

Tradițional, în doctrina țărilor ce fac parte din sistemul dreptului continental, se afirmă că rezoluțiunea se aplică numai categoriei contractelor sinalagmatice, întrucît interdependența obligațiilor contractuale este specifică doar acestor contracte. Totuși, unii autori au remarcat că mecanismul rezoluțiunii, deși desemnat sub alte sintagme, se regăsește și în contractele unilaterale.

Cît privește legislația noastră, din analiza dispozițiilor Codului civil se poate trage concluzia că domeniul de aplicare a rezoluțiunii (sau a rezilierii în cazul contractelor cu executare succesivă) cuprinde totalitatea contractelor, inclusiv a celor unilaterale [17, p. 382]. Într-adevăr, prevederile referitoare la rezoluțiune, reziliere și revocare sunt situate într-un capitol aparte al Titlului II "Despre contracte în general" al Cărții a treia și nu în capitolul consacrat contractului sinalagmatic. În favoarea aceleiași concluzii vorbesc și prevederile legale în materia unor contracte unilaterale. Astfel, art. 834, alin. (3) și art. 835 CC prevăd posibilitatea revocării contractului de donație, care în esență reprezintă о rezoluțiune.

În doctrină au fost expuse mai multe opinii privind temeiul juridic al rezoluțiunii în cazurile neexecutării contractului. Diferiți autori au reliefat diferite laturi ale fundamentului juridic pe care se bazează instituția rezoluțiunii pentru neexecutare, care se combină și se completează reciproc.

Astfel, s-a relevat că temeiul rezoluțiunii constă într-o condiție rezolutorie tacită existentă în fiecare contract sinalagmatic. Neexecutarea obligației constituie, în acest sens, îndeplinirea condiției rezolutorii, avînd ca efect desființarea retroactivă a contractului.

De asemenea, desființarea contractului pentru neexecutare are caracter de sancțiune pentru partea culpabilă, avînd drept scop preîntîmpinarea producerii unui prejudiciu în patrimoniul creditorului, pentru a evita situația să suporte riscurile insolvabilității debitorului.

О altă latură, evidențiată de majoritatea autorilor, о constituie caracterul reciproc și interdependent al obligațiilor în contractele sinalagmatice; existența și executarea obligațiilor unei părți își are cauza juridică în existența și executarea obligațiilor celeilalte părți. Neexecutarea obligațiilor de către о parte lipsește de temei juridic obligațiile celeilalte, astfel încît se impune desființarea întregului contract [5, p. 383].

Condițiile exercitării rezoluțiunii. Pentru ca să fie exercitată rezoluțiunea, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

Una dintre părți să nu fi executat obligațiile sale. Potrivit art. 602, alin. (2) CC, neexecutarea include orice încălcare a obligațiilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau tardivă. Însă nu orice neexecutare a obligațiilor dă temei pentru rezoluțiunea contractului. Art. 735, alin. (1) CC stipulează сă о parte poate rezolvi contractul doar dacă există о neexecutare esențială din partea celeilalte părți, adică nu este doar о neexecutare neînsemnată.

În literatura de specialitate [43, p. 58] s-au analizat diferite aspecte și ipoteze privind neexecutarea obligațiilor ca temei pentru rezoluțiunea contractului. Astfel, s-a încercat de a fundamenta teza privind posibilitatea rezoluțiunii în cazul neexecutării parțiale a obligației. Neexecutarea este parțială dacă debitorul a executat numai о anumită cantitate din prestațiile asumate, sau a executat aceste prestații integral, dar în mod defectuos, astfel încît valoarea lor economică este diminuată în raport cu ceea ce s-a contractat inițial. În acest context s-a apreciat că partea din obligația neexecutată trebuie să fi fost considerată esențială la încheierea contractului. Cu referire la contractele sinalagmatice, legea precizează că dacă neexecutarea obligației se limitează la о parte din prestație, creditorul poate rezolvi contractul integral doar în cazul în care nu are nici un interes în executarea parțială a prestației (art. 709, alin. (3) CC). Dacă însă executarea parțială prezintă interes pentru creditor, el poate s-o accepte, iar cît privește partea neexecutată, el are dreptul de opțiune: fie să ceară executarea silită a părții neexecutate, fie să rezoluționeze parțial contractul.

La fel, s-a remarcat că rezoluțiunea este admisibilă executării necorespunzătoare a obligațiilor, dacă viciile prestației sunt importante. Nu este justificată rezoluțiunea în ipoteza în care bunul livrat prezintă unele defecțiuni, care nu-1 fac imposibil de a fi folosit conform destinației sau care pot fi ușor înlăturate.

De asemenea, s-a pus problema rezoluțiunii în cazul întîrzierii în executarea obligațiilor. În acest context s-a specificat că dacă obligația nu este executată în termen, întîrzierea constituie о neexecutare temporară, creditorul avînd dreptul să reclame despăgubiri pentru a acoperi prejudiciul cauzat printr-o asemenea neexecutare (daune-interese moratorii). Dacă însă, din cauza întîrzierii, creditorul nu mai are nici un interes să primească prestația de la debitor, creditorul este îndreptățit la rezoluțiune, avînd și în acest caz dreptul la despăgubiri (daune-interese compensatorii).

Art. 735, alin. (2) CC conține о listă a circumstanțelor care trebuie să fie luate în considerare pentru a determina, în fiecare caz aparte, dacă neexecutarea este esențială.

Neexecutarea privează substanțial creditorul de ceea ce acesta se aștepta de la executarea contractului. Creditorul nu poate rezolvi contractul dacă debitorul demonstrează că nu a prevăzut și nu putea să prevadă în mod rezonabil acest rezultat.

Executarea întocrnai a obligațiilor ține de esența contractului. Această circumstanță nu ține de gravitatea reală a neexecutării, ci de natura obligației contractuale, a cărei strictă executare poate fi esențială.

Neexecutarea este intenționată sau din culpă gravă. Dolul (intenția) și culpa gravă, fiind cele mai grave forme ale vinovăției, comportă și о sancțiune mai severă – rezoluțiunea contractului. Totuși, rezoluțiunea contractului ar putea fi contrară principiului bunei-credințe, dacă neexecutarea, chiar și intenționată, este neînsemnată.

Neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului. Creditorul este în drept să rezoluționeze contractul, dacă, bazîndu-se pe totalitatea circumstanțelor, el nu are nici о speranță în executarea conformă a contractului în viitor. Dacă una dintre рărți trebuie să execute obligația eșalonat, prin prestații consecutive, și este evident că viciile depistate în prestațiile precedente se vor repeta și în cadrul prestațiilor ulterioare, cealaltă parte poate rezolvi contractul, chiar dacă viciile în executarea anterioară nu justificau prin sine rezoluțiunea.

De remarcat că prevederile enunțate, fiind inspirate din Principiile Unidroit (art. 7.3.1), care nu fac distincție între rezoluțiune și reziliere, sunt aplicabile în egală măsură atît rezoluțiunii cît și rezilierii.

Neexecutarea să fie imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația. Problematica culpei debitorului ca о condiție necesară pentru rezoluțiunea contractului a suscitat controverse în doctrină [34, p. 85]. Unii autori includ în sfera termenului de rezoluțiune toate cazurile de desființare a contractelor sinalagmatice ca urmare a neexecutării obligațiilor asumate de una dintre părți, indiferent dacă neexecutarea este culpabilă sau este determinată de о împrejurare neimputabilă părții respective. Majoritatea autorilor, la care ne raliem susțin însă că neexecutarea trebuie să fie culpabilă. Dacă neexecutarea este consecința unor cauze neimputabile celeilalte părți, se pune problema încetării contractului pentru imposibilitate fortuită de executare și a riscurilor contractuale, astfel cum s-a arătat anterior.

În cazurile în care nu sunt întrunite condițiile pentru efectuarea rezoluțiunii, legea dispune că creditorul are dreptul la reducere proporțională a obligației sale corelative, care se determină în funcție de toate circumstanțele pertinente (art. 746 CC).

Particularitățile rezoluțiunii contractelor sinalagmatice. Pe lîngă prevederile în materia rezoluțiunii contractelor în general, Codul civil conține și prevederi special consacrate rezoluțiunii contractelor sinalagmatice. Conform art. 709, alin. (1) CC, dacă una dintre părți nu execută sau execută în mod necorespunzător о prestație scadentă decurgînd dintr-un contract sinalagmatic, cealaltă parte poate, după expirarea fără rezultat a unui termen rezonabil pe care l-a stabilit pentru prestație sau remediere, să rezoluționeze contractul dacă debitorul trebuia să-și dea seama, în baza termenului de grație, de iminența rezoluțiunii.

Comparînd prevederile art. 709, alin. (1) CC cu cele cuprinse în art. 735 CC, putem constata unele particularități de abordare a condițiilor de rezoluțiune a contractelor sinalagmatice în raport cu cele ce se referă la contracte în general.

Astfel, spre deosebire de art. 735, în ipoteza prevăzută de art. 709 rezoluțiunea poate fi exercitată pentru orice fel de neexecutare a contractului, și nu numai pentru neexecutarea esențială.

О altă particularitate se referă la condiția acordării unui termen de grație sau a somației. Astfel, dacă în condițiile art. 735 acordarea unui termen de grație nu este cerută expres, atunci, potrivit art. 709, rezoluțiunea poate fi efectuată dacă se întrunesc următoarele condiții:

debitorului i s-a stabilit anterior un termen rezonabil pentru prestație sau remediere (în cazul în care nu a fost stabilit un termen sau termenul este necorespunzător de scurt, se consideră ca stabilit un termen rezonabil);

termenul a expirat fără nici un rezultat;

debitorul trebuia să-și dea seama, în baza termenului de grație, de iminența rezoluțiunii.

Legea mai precizează că dacă în raport cu felul neexecutării obligației nu se poate stabili un termen, se face о somație.

Totodată, legea (art. 710 CC) enumeră cazurile în care nu este necesară stabilirea unui termen de grație sau somația:

debitorul a respins în mod cert și definitiv executarea;

încălcarea obligației constă în faptul că prestația nu a avut loc într-un anumit termen stabilit prin contract și creditorul a legat prin contract interesul său pentru prestație de executarea ei în termen;

datorită unor împrejurări speciale, luîndu-se în considerare interesele ambelor părți, rezilierea imediată este justificată;

a expirat termenul de 30 de zile de la scadență și de la intrarea unei note de plată sau a unei alte invitații de plată similare (art. 617, alin. (4) CC) fără ca obligația să fie executată.

În toate cazurile enumerate, dacă nu este necesară somarea sau dacă este evidentă inutilitatea prelungirii termenului de executare, creditorul poate rezolvi contractul imediat.

Mai mult decît atît, creditorul este îndreptățit să rezoluționeze contractul chiar și înainte de scadență, dacă este evident că premisele dreptului de rezoluțiune se vor realiza (art. 709, alin. (4) CC).

Legea stabilește în mod expres cazurile în care un contract sinalagmatic nu va putea fi rezolvit:

încălcarea obligației este neînsemnată;

nu este executată о obligație în sensul art. 512, iar creditorului i se poate pune în seamă, în condițiile încălcării, menținerea contractului;

creditorul răspunde în totalitate sau în mod apreciabil pentru neexecutarea obligației, ori neexecutarea obligației pentru care nu trebuie să răspundă debitorul a intervenit într-un moment în care creditorul este în întîrziere de primire;

pretenției i se opune о excepție pe care debitorul a ridicat-o deja sau о va ridica după rezoluțiune (art. 711 CC).

Legislațiile diferitelor țări conțin două abordări diferite în materia operării rezoluțiunii. Astfel, în legislațiile unor țări (Franța, Italia, Olanda, România, Rusia etc.) rezoluțiunea are un caracter judiciar, ceea ce implică necesitatea pronunțării sale de către organul de jurisdicție. Rezoluțiunea poate opera de plin drept, fără intervenția instanței de judecată, doar cu tillu de excepție, în cazurile expres prevăzute de lege, sau dacă părțile au inserat în contract о clauză rezolutorie (pact comisoriu), prin care au prevăzut condițiile în care rezoluțiunea se va produce în mod automat. Conform legislaților altor țări (Germania, Austria, Anglia etc.), dacă creditorul are dreptul de a rezolvi contractul, rezoluțiunea se face prin simpla notificare a celeilalte părți.

Legiuitorul nostru a adoptat cea de a doua soluție. Astfel, în conformitate cu art. 737, alin. (1) CC, rezoluțiunea contractului operează prin declarație scrisă față de cealaltă parte. Declarația (notificarea) privind rezoluțiunea contractului constituie un act juridic unilateral. În această calitate, pentru a produce efecte juridice, ea trebuie să îndeplinească toate condițiile de validitate a actului juridic impus de lege.

Cît privește momentul în care rezoluțiunea produce efecte, se pune întrebarea: acest moment este cel al emiterii notificării de rezoluțiune sau cel al recepționării ei de către cocontractant?

Întrucît notificarea în cauză este un act juridic, ei îi sunt aplicabile dispozițiile art. 200 CC, potrivit cărora manifestarea de voință care trebuie recepționată de cealaltă parte produce efecte în momentul în care parvine acesteia (indiferent de faptul dacă a luat sau nu cunoștință de conținutul ei).

Notificarea debitorului cu privire la rezoluțiunea contractului trebuie făcută fără întîrziere. Dacă prestația este oferită cu întîrziere sau nu corespunde în alt fel prevederilor contractului, creditorul pierde dreptul de rezoluțiune, dacă nu notifică cealaltă parte într-un termen rezonabil de la data la care a aflat sau trebuia să afle despre oferta sau executarea necorespunzătoare (art. 737, alin. (2) CC). Caracterul rezonabil depinde de circumstanțele fiecărui caz aparte. În cazul în care creditorul poate obține ușor о altă executare poate deci specula ре о creștere sau scădere a prețului, notificarea trebuie să fie făcută imediat. Dacă însă el are nevoie de timp pentru a găsi о altă executare, termenul rezonabil va fi mai lung. Obligația de notificare într-un termen rezonabil a declarației de rezoluțiune permite debitorului să evite prejudiciile ce s-ar putea ivi din incertitudinea în privința posibilității debitorului de a ști dacă creditorul va accepta executarea.

Termenul de rezoluțiune a contractului poate fi stabilit prin acordul părților. Dacă însă părțile nu s-au înțeles în acest sens, celui îndreptățit i se poate stabili de către cealaltă parte un termen rezonabil pentru rezoluțiune. Dacă nu exercită acest drept pînă la expirarea termenului, creditorul poate rezolvi contractul numai la expirarea fără rezultat a unui termen de grație rezonabil, stabilit de el, sau după о somație rămasă fără efect (art. 741 CC).

În contractele cu pluralitate de subiecți dreptul de rezoluțiune nu poate fi exercitat decît de toți creditorii sau debitorii contra tuturor debitorilor sau creditorilor, iar dacă dreptul de rezoluțiune se stinge pentru unul dintre cei îndreptățiți, se stinge și pentru ceilalți (art. 746 CC).

În legătură cu operarea rezoluțiunii se pune problema de a ști dacă mai este necesară și condiția punerii în întîrziere a debitorului. Din prevederile Codului civil rezultă că debitorul nu este de drept pus în întîrziere prin simplul fapt al neexecutării sau prin împlinirea termenului de scadență a datoriei, în afară de cazul expres prevăzut de art. 617, alin. (4) și ținîndu-se seama de prevederile art. 617, alin. (2), care enumeră cazurile în care somația nu este necesară. Astfel, din dispoziția art. 617, alin. (1) reiese că debitorul se consideră în întîrziere numai dacă nu execută obligația în urma somației primite de la creditor după scadență.

Cît privește contractele sinalagmatice, după cum s-а menționat, necesitatea somației este expres prevăzută de lege (art. 709, alin. (2) CC). În ceea ce privește alte contracte, care nu intră în categoria celor sinalagmatice, considerăm că somația nu este о condiție necesară pentru declararea rezoluțiunii. Totuși, după cum s-a arătat în literatură, punerea în întîrziere este foarte importantă pentru a putea dovedi refuzul de executare a obligațiilor de către cealaltă parte contractantă. De asemenea, punerea în întîrziere este de dorit atunci cînd urmează a se soluționa problema obligării la plata de despăgubiri moratorii [29, p. 86].

Rezoluțiunea contractului comportă următoarele efecte:

contractul este desființat și părțile sunt eliberate de obligația de a presta în viitor;

părțile sunt repuse în situația anterioară încheierii contractului, restituind una alteia prestațiile executate și veniturile realizate în temeiul contractului desființat – restitutio in integrum (art. 738, alin. (1) CC).

Rezoluțiunea se aplică numai pentru neexecutarea contractelor cu executare instantanee (imediată).

De notat că obligațiile părților născute din rezoluțiune trebuie să fie executate simultan (art. 740 CC).

Există cazuri în care restituirea prestației în natură, din diferite motive, nu este posibilă. Atunci repunerea părților în situația anterioară are loc prin oferirea compensației în bani. Art. 738, alin. (2) enumeră cazurile cînd se procedeaza la asemenea înlocuire:

în funcție de caracterul prestației, restituirea în natură este imposibilă;

obiectul primit este consumat, înstrăinat, grevat, prelucrat sau transformat;

obiectul primit este deteriorat sau a pierit; uzura bunului rezultată din folosința lui conformă destinației nu se ia în considerare.

Obligația compensării în bani în locul restituirii prestației în natură se exclude în următoarele cazuri:

atunci cînd viciul care dă drept la rezoluțiune iese la iveală doar în timpul prelucrării sau transformării obiectului;

în măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea bunului;

atunci cînd deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar și în cazul în care bunul s-аr fi aflat la creditor;

dacă, în cazul unui drept de rezoluțiune conferit de lege, deteriorarea sau pieirea s-a produs la cel îndreptățit să ceară rezoluțiunea, deși acesta a dovedit diligența unui bun proprietar, îmbogățirea realizată urmînd să fie restituită (art. 738, alin. (5) CC).

Pe lîngă restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a prestațiilor primite, debitorul este ținut să restituie și veniturile realizate din fructificarea bunului care a constituit obiect al prestației. În cazul în care, contrar regulilor bunei administrări, debitorul nu obține beneficii de pe urma bunului, deși acest lucru ar fi fost posibil (manifestînd acea diligență pe care în mod obișnuit о exercită în propriile afaceri), el este obligat față de creditor la compensarea valorii veniturilor ratate. Totodată, debitorul este îndreptățit la restituirea cheltuielilor necesare făcute în legătură cu bunul (art. 739 CC).

Operarea rezoluțiunii, ca sancțiune pentru neexecutarea contractului de către debitor, nu îl lipsește pe creditor de dreptul de a cere repararea prejudiciului cauzat prin neexecutare, conform regulilor Codului civil privind răspunderea pentru neexecutarea obligațiilor (art. 602 – 619 CC).

Mărimea despăgubirii poate fi evaluată anticipat printr-o clauză penală sau prin acordul părților intervenit după producerea prejudiciilor. În cazul în care părțile nu vor ajunge la о înțelegere în această privință, mărimea despăgubirii se va stabili, la cerere, de către instanța de judecată.

În acest context, ținem să atenționăm că dacă rezoluțiunea contractului poate fi operată fără a se adresa în instanța de judecată, în cazul în care debitorul refuză să repare prejudiciul reclamat, creditorul nu poate să se îndestuleze din patrimoniul debitorului prin propria sa putere. Repararea prejudiciului se va produce, deci, prin efectul unei hotărîri a organului jurisdicțional, susceptibilă de executare pe cale silită.

De asemenea, debitorul poate fi obligat și la plata despăgubirilor pentru prejudiciile suferite de creditor, în condițiile răspunderii civile delictuale.

În pofida faptului că rezoluțiunea are ca efect încetarea contractului, există unele clauze care pot supraviețui rezoluțiunii. Acestea sunt, în special, clauzele privind soluționarea litigiilor, dar pot exista și altele, care, prin natura lor, sunt destinate să producă efecte și după rezoluțiunea contractului (art. 738, alin. (6) CC). De exemplu, contractul poate conține о clauză care prevede obligația unuia dintre cocontractanți să nu divulge informația confidențială care i-a parvenit în cadrul derulării raporturilor contractuale, chiar și după încetarea contractului (clauza de confidențialitate). Un alt exemplu este clauza de neconcurență, în virtutea căreia о parte se obligă să nu desfășoare, pe parcursul unei perioade de timp, activități care ar face concurență cocontractantului, chiar și după încetarea raporturilor contractuale (art. 1210 CC).

Legea prevede cazurile în care rezoluțiunea nu produce efecte:

dacă una dintre părți și-a rezervat dreptul de rezoluțiune pentru cazul în care cealaltă parte nu-și îndeplinește obligația, rezoluțiunea nu produce efecte atunci cînd cealaltă parte se poate elibera de obligație prin compensare și declară compensarea imediat după ce a primit declarația de rezoluțiune (art. 743 CC);

în cazul în care dreptul de rezoluțiune a contractului este stipulat cu condiția de a se plăti penalitatea, rezoluțiunea este fără efect dacă penalitatea nu a fost plătită pînă la declarația de rezoluțiune sau concomitent cu ea, iar cealaltă parte, din acest motiv, a respins neîntîrziat declarația. Rezoluțiunea produce, totuși, efecte dacă, după respingerea sa, penalitatea este plătită neîntîrziat (art. 745 CC).

În ceea ce privește efectele rezoluțiunii contractului față de terți, ținem să precizăm că, în principiu, rezoluțiunea contractului desființează toate drepturile transmise terților de către dobînditorul prestației care a format obiectul contractului rezolvit. Deci, rezoluțiunea contractului primar atrage și desființarea contractului subsecvent, încheiat de о parte cu un terț. Bineînțeles că terțul dobînditor se poate аpăra, invocînd posesiunea de bună-credință (art. 375 CC).

Contractele cu executare succesivă pot fi desțiințate numai pentru viitor, lăsîndu-se neatinse prestațiile care au avut loc înaintea rezilierii. De exemplu, într-un contract de locațiune, în cazul neexecutării esențiale a obligațiilor sale de către una dintre părți, cealaltă poate rezilia contractul. În urma rezilierii, efectele contractului încetează pentru viitor, fără însă a fi afectate prestațiile care au fost deja realizate. Într-adevăr, contractul de locațiune, în virtutea căruia locatorul a asigurat folosința unui bun, iar locatarul a plătit chiria, nu poate fi desființat pentru trecut, întrucît beneficiul folosinței este ireversibil. Deci restituirea chiriei nu se justifică, deoarece ea ar duce la îmbogățirea fără justă cauză a locatarului.

О excepție în acest sens este prevăzută referitor la contractul de înstrăinare a bunului cu condiția întreținerii pe viață. Legea dispune: beneficiarul întreținerii este în drept să ceară rezoluțiunea contractului în cazul nerespectării obligațiilor contractuale de către dobînditor (art. 844, alin. (1) CC).

Ținem să menționăm că, deși legiuitorul utilizează termenul rezoluțiune, în realitate este vorba de reziliere, întrucît acest contract este prin natura sa un contract cu executare succesivă. În urma desfacerii acestui contract de către beneficiarul întreținerii, acesta este îndreptățit să ceară restituirea bunului înstrăinat. De remarcat este faptul că dobînditorul nu poate cere restituirea valorii întreținerii prestate. Deci, în acest caz rezilierea are un efect retroactiv specific – restituirea de către una dintre părți a prestației primite. Finalitatea acestor dispoziții este apărarea intereselor beneficiarului întreținerii care este considerat ca fiind partea mai vulnerabilă a contractului și sancționarea dobînditorului pentru neexecutarea obligațiilor sale contractuale. Pe de altă parte, considerăm că este necesar să se vegheze ca beneficiarul întreținerii să nu exercite abuziv dreptul său la rezilierea contractului, ci doar în cazurile unor încălcări esențiale de către dobînditor ale obligațiilor sale contractuale.

Rezilierii i se aplică majoritatea reglementărilor în materie de rezoluțiune (art. 747, alin. (2) CC). Nu se vor aplica însă rezilierii prevederile ce țin de retroactivitatea efectelor desființării contractului, precum și altele ce contravin esenței rezilierii. Totodată, legea prevede și о derogare de la regula generală privind efectele rezilierii numai pentru viitor. Astfel, potrivit art. 748, alin. (4), dacă, după reziliere, prestațiile efectuate nu mai prezintă interes pentru cel îndreptățit să rezilieze, el poate extinde rezilierea și asupra acestor prestații. Drept consecință, va opera repunerea părților în situația anterioară. În acest caz vor fi aplicabile regulile respective în materia rezoluțiunii.

Legea conține și unele prevederi specifice rezilierii. La acestea se referă regulile privind posibilitatea rezilierii contractelor sinalagmatice cu executare succesivă pentru motive temeinice (art. 748 CC). Conform regulii generale, dacă motivul rezilierii constă în neexecutarea unei obligații contractuale (chiar dacă această neexecutare nu este esențială), cealaltă parte poate rezilia contractul cu condiția stabilirii unui termen de remediere (termen de grație) sau a somației. Contractul poate fi reziliat la expirarea fără rezultat a termenului de remediere sau dacă somația a rămas fără efect. Regulile menționate trebuie să fie aplicate în armonie cu prevederile art. 709-711 CC.

De asemenea, fără a se stabili un termen de grație sau fără somație, poate fi reziliat contractul cu executare succesivă pentru motive întemeiate. Există motiv întemeiat atunci cînd, luîndu-se în considerare toate împrejurările cazului și interesele ambelor părți, nu se poate pretinde nici uneia dintre ele continuarea raporturilor contractuale pînă la expirarea termenului de grație sau de somație (art. 748, alin. (2) CC).

În afară de prevederile generale referitoare la rezilierea contractului enunțate, legislația civilă conține aplicații ale acestor reguli în diferite materii speciale.

De exemplu, în materia contractului de rentă, legea prevede că atît debirentierul, cît și credirentierul au dreptul de a cere rezilierea contractului de rentă dacă, în urma neexecutării obligațiilor sau din alte motive temeinice, continuarea acestor raporturi nu mai este posibilă (art. 856, alin. (1) CC).

În materia contractului de antrepriză, legea prevede dreptul clientului de a rezilia contractul din cauza viciilor lucrării, cu condiția respectării prevederilor art. 709 CC, analizat anterior (art. 963 CC).

În materia contractului de servicii turistice, legea dispunc că, în cazul în care călătoria este, ca urmare a unor lipsuri, prejudiciată în mod considerabil, turistul poate rezilia contractul. Rezilierea contractului este admisibilă doar dacă organizatorul a lăsat să expire un termen care i-a fost stabilit de către turist, fără a efectua remedierea. Nu este necesară stabilirea unui termen dacă remedierea este imposibilă sau este refuzată de organizator ori dacă rezilierea imediată a contractului este justificată de un interes special al turistului (art. 1139 CC).

Codul civil conține și alte reglementări privind rezilierea contractului din cauza neexecutării obligațiilor contractuale de către una dintre părți sau din alte motive întemeiate. Printre acestea se numără: art. 866 (contractul de comodat); art. 884, 886, 889, alin. (2), 890, alin. (1), 901, alin. (2), 905, alin. (1) și (2), 906, 907 (contractul de locțiune); art. 942, 943, 949, 951 (contractul de antrepriză); art. 992, alin. (2) și (3) (contractul de transport); art. 1073 (contractul de comision); art. 1242 (contractul de credit bancar), art. 1314, 1317,1318, 1324 (contractul de asigurare); art. 1352, alin. (2) (contractul de societate civilă).

Legea reglementează anumite situații în care un contract cu executare succesivă poate fi reziliat printr-o manifestare unilaterală de voință:

în materia contractului de locațiune, art. 905, alin. (1) CC dispune că rezilierea contractului încheiat fără termen poate avea loc la cererea oricărei părți (cu condiția unui preaviz de 3 luni);

în materia contractelor de antrepriză și de prestări servicii, art. 942 CC prevede dreptul beneficiarului de a rezilia contractul oricînd рînă la realizarea completă a lucrării sau a prestației (respectîndu-se condițiile indicate), iar art. 974, alin. (2) CC prevede dreptul oricăreia dintre părțile contractului de prestări de servicii de a rezilia un contract pe termen nedeterminat;

în materia contractului de transport, art. 992, alin. (1) CC prevede dreptul pasagerului de a rezilia contractul în orice moment (dacă prin aceasta nu cauzează întîrzieri);

în materia contractului de mandat, art. 1050 CC reglementează condițiile rezilierii (denunțării) unilaterale a mandatului;

în materia contractului de comision, art. 1072 CC acordă comitentului dreptul de a rezilia contractul în orice moment;

în materia contractului de prestări de servicii turistice, art. 1143, alin. (1) CC dispune că înainte de începutul călătoriei, turistul poate rezilia oricînd contractul;

în materia contractului de franchising, art. 1176, alin. (2) CC prevede că dacă durata nu este determinată sau depășește 10 ani, oricare dintre părți are dreptul să rezilieze contractul cu respectarea unui termen de preaviz de un an;

în materia contractului de intermediere, art. 1183, alin. (1) CC prevede dreptul oricăreia dintre părți de a rezilia un contract pe termen nedeterminat;

în materia contractului de cont curent bancar, art. 1233, alin. (1) CC dispune că contractul încheiat pe un termen nedeterminat poate fi reziliat în orice moment de titularul contului, cu condiția unui preaviz. Cît privește rezilierea contractului de către bancă, legea impune anumite condiții în vederea protejării titularului de cont (art. 1233, alin. (2) CC);

în materia contractului de credit bancar, art. 1243, alin. (3) CC prevede dreptul debitorului de a rezilia în orice moment un contract de credit cu dobînda fluctuantă (cu condiția unei notificări);

în materia contractului de asigurare, potrivit art. 1313, alin. (4) CC, în cazul contractelor încheiate pe termen nelimitat, ambele părți sunt îndreptățite să rezilieze contractul, respectînd un termen de preaviz de cel puțin о lună și de cel mult 3 luni;

în materia contractului de societate civilă, art. 1352, alin. (1) CC dispune că dacă în contract nu este prevăzută о durată determinată a societății civile, fiecare asociat poate rezilia contractul cu un preaviz de 3 luni.

Un caz particular de rezoluțiune (reziliere) a contractului reglementat de lege este situația de hardship. Dacă ajustarea contractului la noile împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia dintre părți, partea dezavantajată poate cere rezoluțiunea lui. În cazul contractelor cu executare succesivă în timp, în locul rezoluțiunii se recurge, din motive temeinice, la rezilierea contractului (art. 623, alin. (5) CC).

2.2. Rezoluțiunea și rezilierea convențională

Rezoluțiunea sau rezilierea contractului poate fi efectuată și prin acordul părților. Acest acord poate fi realizat printr-un act juridic separat, intervenit într-un moment ulterior încheierii contractului sau poate fi încorporat în contract. În orice caz, acest acord trebuie să fie încheiat în forma cerută pentru contract dacă din lege, contract sau uzanțe nu rezultă altfel (art. 734, alin. (2) CC).

Potrivit art. 734, alin. (1) CC, părțile își pot rezerva în mod expres prin contract dreptul de rezoluțiune a contractului. Clauza prin care părțile prevăd dreptul de a rezolvi (rezilia) contractul în cazul survenirii anumitor evenimente sau împrejurări în literatură poartă și denumirea clauză rezolutorie sau pact comisoriu.

Este important de a distinge între clauza rezolutorie și condiția rezolutorie, reglementată de art. 240 CC, care este о modalitate a actului juridic civil. În cazul condiției rezolutorii desființarea contractului depinde de un eveniment viitor și incert, exterior comportamentului părților. În cazul clauzei rezolutorii, însă, rezoluțiunea se datorează comportamentului culpabil al debitorului. Condiția rezolutorie, avînd natură obiectivă, dacă se realizează, desființează prin ea însăși contractul, pe cînd, în cazul clauzei rezolutorii, mai este necesară și manifestarea de voință a creditorului.

Pactele comisorii pot fi sinalagmatice fi unilaterale. În cazul pactului sinalagmatic oricare dintre părțile contractului poate să utilizeze acest pact pentru desființarea contractului prin rezoluțiune în cazul în care cealaltă nu își execută obligațiile contractuale. Pactul comisoriu este unilateral atunci cînd în contract este inserată о clauză prin care se prevede că în caz de neexecutare numai una dintre părți poate rezolvi contractul [4, p.105]. Nimic însă nu se opune ca cealaltă parte să obțină rezoluțiunea sau rezilierea contractului. invocînd temeiurile prevăzute de lege.

În practica circuitului civil s-au statornicit mai multe modalități de redactare a clauzelor rezolutorii. În funcție de conținutul lor se determină modul de operare a rezoluțiunii sau rezilierii și efectele produse.

Astfel, uneori, clauza rezolutorie prevede că, în cazul în care una dintre părți nu își execută obligațiile, contractul este considerat rezolvit (reziliat). O asemenea clauză va însemna că rezoluțiunea va opera, potrivit legii, prin declarația scrisă față de cealaltă parte. În această situație trebuie să fie respectate prevederile legale privind punerea în întîrziere a părții contractante care nu și-a onorat obligațiile, astfel cum s-a arătat.

În alte situații clauza rezolutorie poate prevedea că, în cazul neexecutării obligațiilor, contractul este rezolvit (reziliat) de plin drept, fără a mai fi necesară vreo somație sau punere în întîrziere și fără orice altă formalitate prealabilă. O asemenea stipulație are ca efect desființarea necondiționată a contractului, de îndată ce a expirat fără rezultat termenul de executare a obligațiilor contractuale.

Părțile pot de asemenea insera o clauză rezolutorie prin care convin ca rezoluțiunea să fie pronunțată de instanța de judecată. În acest caz, prin derogare de la regula generală privind operarea rezoluțiunii pe cale extrajudiciară, puterea de a statua asupra rezoluțiunii este atribuită, în virtutea principiului autonomiei de voință a părților contractului, instanței de judecată, care va verifica îndeplinirea condițiilor prevăzute în clauza rezolutorie.

În cuprinsul clauzei poate fi stipulate în mod explicit neexecutarea căror obligațiuni atrage rezoluțiunea contractului. În acest context se pune problema de a ști dacă orice neexecutare a obligațiilor contractual servește ca temei de rezoluțiune a contractului sau numai o neexecutare esențială. Dat fiind faptul că dispozițiile legale privind caracterul esențial al neexecutării obligațiilor contractuale, ca o condiție necesară pentru exercitarea rezoluțiunii, sunt supletive, în virtutea principiului libertății contractual, părțile pot prevedea rezoluțiunea ca sancțiune pentru orice neexecutare a obligațiilor contractual. În cazul în care părțile omit să indice expres care anume neexecutare a obligațiilor dă temei pentru rezoluțiunea contractului, rezoluțiunea poate fi exercitată dacă se constată orice neconcordanță între prestația promisă prin contract și prestația efectiv executată.

Ținem să mai precizăm în legătură cu clauzele rezolutorii următoarele:

numai creditorul este îndreptățit să rezoluționeze (rezilieze) contractul; debitorul care nu și-a executat obligațiile nu are dreptul de e pretinde rezoluțiunea (rezilierea) contractului;

creditorul are posibilitate de a opta fie în favoarea rezoluțiunii (rezilierii) contractului, fie în favoarea executării silite (în natură sau prin echivalent) a obligațiilor de către debitor.

În literatura de specialitate română s-a relevant că clauzele rezolutorii prezintă avantaje, cît și dezavantaje și pericole:

pot compromite stabilitatea situațiilor juridice;

terții sunt expuși la toate consecințele ce decurg din retroactivitatea rezoluțiunii;

în raporturile dintre părțile contractante ele sunt adesea surse de inechitate , o dată ce sunt impuse de partea cea mai puternică economic a contractului. Avînd în vedere aceste aspecte, pactele comisorii (clauzele rezolutorii) sunt interpretate restrictiv și cu o mare severitate de practică judiciară [8, p. 87].

De remarcat că în jurisprudența franceză s-au conturat următoarele cerințe față de clauzele rezolutorii:

pentru a fi valabilă, clauza rezolutorie trebuie să fie fără echivoc

clauza nu poate sancționa decît neexecutarea obligațiilor stipulate expres în contract, dar nu și a celor implicite

clauza își pierde automat eficacitatea în cazul în care și cealaltă parte nu și-a onorat obligațiile contractual

clauza nu trebuie să fie aplicată contrar principiilor bunei-credințe și echității

acordarea unui termen de grație suspend acțiunea clauzei rezolutorii [14, p. 243].

2.3. Revocarea și restituirea în contractele cu consumatorii

Conform regulilor generale (art. 679 urm.), voința valabilă de a încheia un contract între părți nu mai poate fi revocată, părțile putînd cere doar rezoluțiunea sau rezilierea contractului în anumite condiții (pacta sunt servanda). O asemenea reglementare strictă poate constitui pentru consumatori dezavantaje seminficative, în special atunci, cînd decizia (pripită) de a încheia un contract are loc în circumstanțe, în care consumatorul nu are timp suficient sau din alte motive (ex. complexitatea contractului, etc.) nu este asigurată posibilitatea reflectării suficiente a deciziei de a încheia un contract anume. De aceea legea prevede pentru consumatori, prin excepție de la regulile generale, posibilitatea încheierii de contracte cu dreptul de revocare a voinței exprimate în sensul încheierii contractului. Termenul de revocare constituie, astfel, un termen de reflecție acordat consumatorului asupra menținerii sau renunțării la contractul valabil încheiat.

Dreptul la revocare nu este lăsat la dispoziția întreprinzătorului și consumatorului, ci trebuie prevăzut de lege în mod expres pentru anumite tipuri de contracte. Necesar este, prin urmare, existența unei prevederi exprese în Codul civil sau într-o lege specială care acordă consumatorului dreptul la revocare pentru categoria respectivă de contracte. Dispozițiile art. 749 reglementează modul de exercitare de către consumator a dreptului său la revocare, nu însă și condițiile dobîndirii de către consumator a acestui drept, aceasta fiind reglementată de dispoziția care prevede dreptul la revocare a consumatorului.

Contractele, în care consumatorii au dreptul la revocarea voinței de a încheia contractul, sunt considerate valabil încheiate până la momentul exercitării (în termen) de către consumator a dreptului la revocare. Întrucât contractul este valabil, consumatorul are pe parcursul acestei perioade dreptul de a cere părții cocontractante prestația la care este obligată. Totuși, întreprinzătorul poate limita valabil în clauzele contractuale standard dreptul consumatorului de a cere prestația înaintea expirării termenului de revocare, o asemenea limitare nefiind inechitabilă (art. 718 lit. a, prop. 2). Consumatorul are dreptul, chiar și în cazul prestației întreprinzătorului înaintea expirării termenului de revocare, de a refuza executarea contraprestației la care este obligat pînă la expirarea termenului. Prin urmare, prestația întreprinzătorului nu afectează dreptul consumatorului la revocarea în termen a voinței sale de a încheia contractul.

Revocarea nu trebuie jusitificată (art. 749 alin. 2 prop. 1). Ea va conține, însă, informații suficente pentru determinarea contractului care se revocă și a persoanei care revocă voința exprimată. Nu este necesară utilizarea termenului „se revocă”; suficientă este o expresie din care să rezulte neechivoc voința consumatorului de a revoca un anumit contract. Revocarea nu poate fi făcută sub condiție sau termen.

O modalitate particulară de desființare este prevăzută de legislația civilă pentru contractele dintre un consumator și о persoană care acționează în exercitarea unei profesii, încheiate într-un cadru specific voiajorilor comerciali.

Reglementările în cauză au drept scop protejarea consumatorilor contra eventualelor abuzuri din partea întreprinzătorilor, care sunt mai experimentați în domeniul afacerilor și pot impune consumatorilor condiții dezavantajoase.

Specificul acestor contracte constă în faptul că ele produc efecte doar dacă, în decursul unei săptămîni, consumatorul nu le revocă în scris, cu excepția situației în care contractul este executat pe loc de ambele părți (art. 697, alin. (1) CC). Legea dispune că dacă consumatorul revocă contractul în termenul stabilit, el nu mai este legat de exprimarea voinței în legătură cu încheierea acestui contract (art. 749, alin. (1) CC). Prin urmare, acest contract este desființat. Astfel, consumatorului i se acordă un termen pentru gîndire, pentru a putea aprecia oportunitatea realizării operațiunii contractate. De notat că revocarea este necondiționată, consumatorul nefiind ținut să prezinte vreo justificare.

Referitor la forma în care se exprimă revocarea, legea precizează că aceasta trebuie scrisă pe hîrtie, formulată pe un alt suport de date durabil sau se poate realiza prin expedierea bunului în termen de 2 săptămîni (art. 749, alin. (2) CC). Acest termen începe să curgă din momentul în care consumatorului i s-au pus la dispoziție, pe un suport de date durabil, explicații formulate clar referitoare la dreptul său de revocare, numele sau denumirea, adresa destinatarului revocării, precum și о trimitere la începerea termenului și la modalitățile exercitării acestui drept în conformitate cu reglementarea art. 749, alin. (2) CC. Prin suport de date durabil se înțelege orice document sau alt suport de informații exprimate sub о formă lizibilă care îi permite consumatorului să reproducă întocmai informațiile într-un termen corespunzător cerințelor actului juridic. De notat că sarcina probei pentru conținutul informațiilor sau declarației revine întreprinzătorului (art. 752, alin. (1) CC).

În cazul încheierii contractului pe baza prospectului de vînzare, legea poate prevedea înlocuirea dreptului de revocare printr-un drept nelimitat de restituire. Acest drept poate fi realizat dacă:

prospectul de vînzare conține о explicație clară referitoare la dreptul de restituire;

consumatorul a putut lua cunoștință în detaliu de prospectul de vînzare în lipsa întreprinzătorului;

consumatorului i se asigură, pe un suport de date durabil, dreptul de restituire.

În cazul dreptului de restituire, revocarea poate fi declarată doar prin înapoierea bunului în interiorul termenului (art. 750 CC).

Întrucît exercitarea dreptului de revocare sau de restituire are ca efect desființarea contractului, prevederile referitoare la rezoluțiune se aplică în modul corespunzător (art. 751, alin. (I) CC). Ca rezultat, părțile vor fi repuse în situația anterioară. În acest context legea prccizează că consumatorul este obligat să înapoieze bunul pe cheltuiala și riscul întreprinzătorului (art. 751, alin. (2) CC). Dacă obiectul în cauză este deteriorat sau a pierit, consumatorul dă compensație în bani în locul restituirii în natură. În asemenea caz consumatorul răspunde și pentru înrăutățirile survenite prin folosirea bunului, dacă anterior a primit lămuriri asupra consecințelor juridice și a posibilității de a le evita (art. 751, alin. (3) CC).

ASPECTE ALE REZOLUȚIUNII ÎN DREPTUL STRĂIN

3.1. Metoda dreptului comparat

Dreptul comparat are două înțelesuri fundamentale.

Într-un prim înțeles, dreptul comparat este știința care are ca obiect de cercetare marile sisteme juridice ale lumii, ea își propune să distingă elemenetele determinante perisabile și să precizeze, astfel, structurile esențiale ale fiecărei ordini juridice, să desprindă înrudirile dintre diferitele ordini juridice statale în scopul de a identifica tipologia marilor sisteme de drept și de a stabili apartenența fiecărei ordini juridice statale la unul dintre acestea.

Dar dreptul comparat este nu numai o știință, ci și o metodă folosită în egală măsură atît în știința dreptului comparat, cît și în științele juridice de ramură, de exemplu în știința dreptului civil, ori în cea a dreptului penal. În primul caz, este utilizată cu precădere macrocompararea, în timp ce științele juridice de ramură folosesc, aproape în exclusivitate, microcompararea. Diferența se explică prin aceea că știința dreptului comparat tinde să cunoască ordinile, elementele și structurile lor determinante, lăsînd la o parte elementele perisabile, iar științele juridice de ramură au ca obiect diferitele instituții ale dreptului pozitiv dintr-o țară sau alta. Din prima perspectivă se poate obține o imagine generală a marilor sisteme de drept, cu diferitele lor componente statal-naționale. Din cea de-a doua perspectivă pot fi desprinse argumente pentru a aprecia valoarea soluțiilor oferite de anumite instituții juridice și pentru a justifica, eventual, adoptarea unor noi soluții normative [34, p. 255].

Chiar și microcompararea presupune însă о cercetare sistematică îmbinată cu о analiză detaliată a reglementărilor ре саге о instituție sau un anumit element din aceasta le are în două sau mai multe ordini juridice statal-naționale [24, p. 55 ]. De cele mai multe ori, cercetătorii unei instituții juridice dintr-o anumită țară se rezumă să prezinte cîteva elemente privind reglementarea aceleiași instituții în dreptul străin.

Pentru că un adevărat studiu de drept comparat avînd ca obiect rezoluțiunea ar necesita, prin el însuși, о lucrare de mari proporții, ne vom limita să expunem, în mod succint, reglementarea rezoluțiunii sau a instituțiilor asemănătoare din cîteva țări aparținînd familiei dreptului continental și familiei dreptului anglo-saxon.

În cele ce urmează vom folosi, în general, termenul de rezoluțiune, deși – spre deosebire de doctrina franceză care stabilește criteriul de diferențiere între rezoluțiune și reziliere – în diferitele ordini juridice naționale sunt folosiți termeni diferiți pentru desființarea contractului sinalagmatic în cazul în care una din părți nu-și execută în mod culpabil obligațiile asumate.

Cazurile de neexecutare care justifică rezoluțiunea în dreptul străin

Pornind de la idea că un adevărat studiu de drept comparat avînd ca obiect rezoluțiunea ar necesita, prin el însuși, о lucrare de mari proporții, ne vom limita să expunem, în mod succint, reglementarea rezoluțiunii sau a instituțiilor asemănătoare din cîteva țări, precum Germania, Grecia, Austria, Italia, Olanda, Anglia, America, Quebec, Danemarca, Israel, Elevția, Spania și Bulgaria.

Germania

Potrivit art. 325 alin. 1, fraza I-a BGB, о parte are opțiunea între dreptul de a cere daune-interese și dreptul de a rezilia contractul sinalagmatic în cazul în care acesta a devenit imposibil de executat ca urmare a unei împrejurări pentru care este responsabilă cealaltă parte.

Cînd imposibilitatea de executare este parțială, dar există interesul de a obține executarea integrală a contractului sinalagmatic, creditorul poate opta între a cere obligarea debitorului la daune-interese reprezentînd echivalentul neexecutării întregii obligații sau a rezilia contractul, soluție prevăzută în art. 325 alin. 1, fraza a II-а BGB. Această soluție este în concordanță cu ideea mai generală, consacrată în art. 280 alin. 2 BGB; acest ultim text, aplicabil tuturor contractelor, iar nu doar celor sinalagmatice, prevede că, dacă imposibilitatea de executare este parțială, creditorul poate refuza să primească acea parte din obiectul obligației care mai este posibil de executat, avînd dreptul, pe cale de consecință, să ceară daune-interese pentru neexecutarea în totalitate a prestației. Refuzul de a accepta executarea parțială a obligației trebuie să fie justificat însă de faptul că о asemenea executare nu prezintă interes pentru creditor.

Din dispozițiile art. 325 alin. 1 BGB rezultă că rezoluțiunea contractului sinalagmatic nu se întemeiază pe simpla neexecutare a obligațiilot asumate de părți, ci numai pe imposibilitatea de executare. În plus, imposibilitatea de executare trebuie să fie reala și culpabilă. Într-adevar, textul se referă la о împrejurare care determină imposibilitatea de executare, împrejurare pentru care este responsabil debitorul. De asemenea, imposibilitatea de executare poate fi nu numai totală, ci și parțială, efectele fiind identice dacă creditorul nu are interes să primească numai о parte din prestația care formează obiectul obligației. În sfîrșit, imposibilitatea reală se deosebește de imposibilitatea fictivă de executare reglementată în art. 325 alin. 2 BGB cu referire la art. 283 BGB [31, p. 338].

Astfel, conform art. 283 BGB, text care se aplică nu numai contractelor sinalagmatice, ci și celor unilaterale, creditorul poate să acorde debitorului – după ce acesta a fost condamnat la îndeplinirea prestațiilor printr-o hotărîre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat – un termen rezonabil pentru executarea obligației, declarînd totodată că va refuza să accepte primirea prestațiilor după expirarea termenului. După expirarea termenului, dacă prestațiile nu au fost îndeplinite total sau parțial de către debitor, creditorul nu mai poate cere executarea în natură a obligației, ci numai daune-interese. Dacă executarea parțială nu prezintă interes pentru debitor, daunele-interese reprezintă echivalentul tuturor prestațiilor care formează obiectul obligației, ținînd seama că art. 283 BGB trimite la dispozițiile art. 280 alin. 2 BGB.

Ipoteza reglementată în art. 283 BGB este considerată ca о imposibilitate fictivă de executare, întrucît ea nu decurge dintr-o împrejurare obiectivă, ci este rezultatul declarației de voință a creditorului prin care se precizează că nu se va accepta executarea în natură după expirarea termenului acordat. Cînd este vorba de un contract sinalagmatic, creditorul poate să opteze între dreptul de a cere daune-interese și dreptul de a rezilia contractul, soluție dedusă din coroborarea dispozițiilor art. 325 alin. 2 BGB cu dispozițiile art. 283 BGB.

Așadar, din dispozițiile art. 325, 280 alin. 2 și 283 BGB rezultă că numai imposibilitatea culpabilă de executare, în diferite forme, poate întemeia rezoluțiunea contractului sinalagmatic.

Pe lîngă imposibilitatea culpabilă de executare, întîrzierea în executare sau neexecutarea obligațiilor la о anumită dată ori într-un anumit termen fixat de părți poate justifica rezoluțiunea contractului sinalagmatic dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 326 și 361 BGB.

În acest sens, dacă una din părți este în întîrziere cu privire la executarea prestației sale, cealaltă parte poate stabili un termen rezonabil pentru îndeplinirea prestației respective, declarînd totodată că va refuza să accepte executarea prestației după expirarea termenului. După expirarea termenului, dacă debitorul nu și-a executat obligația, creditorul are о opțiune între dreptul de a cere о despăgubire pentru neexecutare și dreptul de a rezilia contractul. În această ipoteză creditorul nu mai poate cere executarea silită în natură. Dacă, în termenul fixat de creditor, debitorul și-a executat doar în parte obligația, sunt aplicabile, prin analogie, dispozițile art. 325 alin. 1, fraza a II-а BGB.

Trei condiții sunt deci necesare pentru a se naște dreptul creditorului de a declara rezoluțiunea: debitorul trebuie să fie pus în întîrziere cu privire la executarea prestației sale; creditorul trebuie să acorde un termen convenabil pentru executarea obligației debitorului; creditorul trebuie să declare expres, о dată cu fixarea termenului, că va refuza orice prestație după expirarea acestuia [12, p. 139].

Analiza combinată a dispozițiilor art. 325 alin. 1, fraza a II-а BGB și 326 alin. 1, fraza a II-а BGB a dus la concluzia că neexecutarea parțială a obligației debitorului permite creditorului să aleagă între rezoluțiunea totală și rezoluțiunea раțială a contractului sinalagmatic. Dacă executarea parțială prezintă interes pentru creditor, el poate accepta о asemenea executare, soluție dedusă pe cale de interpretare din dispozițile art. 325 alin. 1, fraza а II-а BGB. Continuînd raționamentul, s-a observat însă că, pentru partea neexecutată, creditorul poate declara rezoluțiunea parțială a contractului, astfel încît să poată fi restabilit echilibrul între părți [21, p. 175].

Deși art. 361 BGB este inclus în capitolul referitor la rezoluțiunea convențională, s-a remarcat, în mod judicios, că dispozițiile acestui text consacră un caz de rezoluțiune legală. Într-adevăr, chiar dacă părțile nu au prevăzut expres о сlauză de rezoluțiune, dar au convenit în cadrul unui contract sinalagmatic că prestația unei рărți trebuie șă fie efectuată exact la о dată determinată riguros sau într-un termen riguros fixat, se prezumă că cealaltă parte este autorizată să rezilieze contractul dacă prestația nu a fost îndeplinită la data fixată sau în termenul fixat. Jurisprudența și doctrina germană au admis, în această ipoteză, că partea care are dreptul la rezoluțiunea contractului poate fie să declare rezoluțiunea imediată, fie să сеаră daune-interese pentru neexecutare, fie să сеаră executarea în natură a contractului cu daune-interese moratorii.

Doctrina și jurisprudența germană au interpretat în mod extensiv dispozițile art. 361 BGB, incluzînd în sfera de aplicare a acestui text chiar și situații în care data sau termenul de executare a obligațiilor asumate de una sau de ambele părți nu s-a stabilit în mod riguros în conținutul contractului sinalagmatic. Mai mult, prin derogare de la regula caracterului subsidiar al rezoluțiunii, s-a recunoscut creditorului un drept de opțiune între executarea în natură a obligației și declarația de rezoluțiune [19, p. 176].

Caracterul subsidiar al rezoluțiunii – regulă consacrată de BGB. Dispozițiile art. 325 și 326 BGB consacră expres caracterul subsidiar al rezoluțiunii în raport cu executarea în natură. Principiul forței obligatorii a contractului și principiul executării în natură sunt deci foarte pregnante în sistemul BGB, spre deosebire de sistemul Codului civil francez, preluat și în Codul civil roman. În aceste din urmă coduri, cele două principii care guvenează materia obligațiilor sunt reglementate în mod suplu, această concepție fundamentînd inclusiv dispozițiile referitoare la rezoluțiune. Dar exigențele impuse de regula caracteruiui subsidiar al rezoluțiunii au fost temperate de jurisprudența și doctrina germană care au recunoscut unele excepții de la această regulă, cum este aceea întemeiată pe interpretarea extensivă a dispozițiilor art. 361 BGB.

Deși rezoluțiunea este о sancțiune civilă, ceea ce presupune existența unei fapte ilicite culpabile și a unui prejudiciu, totuși dispozițiile art. 325, 283 și 326 BGB oferă creditorului numai dreptul de a opta între rezoluțiune și daunele-interese, excluzînd deci cumulul între acestea. Redactorii BGB, în expunerea de motive, au apreciat că rezoluțiunea și drepturile născute din contract se exclud; pentru că rezoluțiunea trebuie să pună părțile în aceeași situație cu cea în care contractul nu a fost încheiat [15, p. 176]. S-a mai aratat că, întrucît, ca urmare a rezoluțiunii, contractul este desființat, devine lipsită de sens noțiunea de neexecutare a contractului. Aceste argumente preluate de doctrina și jurisprudența germană demonstrează, încă о dată, că excesul de logică formală este un obstacol atît în procesul de redactare, cît și în procesul de interpretare și aplicare a legii [26, p. 176]. Cum am văzut, rezoluțiunea și daunele-interese se întemeiază, în egală măsură, pe contract; efectele specifice ale contractelor sinalagmatice nu derogă de la principiul forței obligatorii a contractului, ci se întemeiază pe acesta. Soluția adoptată de BGB este nu numai rigidă, ci și inechitabilă întrucît creditorul nu poate obține nici măcar damnum emergens, deși debitorul se face vinovat de neexecutarea obligațiilor sale.

Spre deosebire de Codul civil francez care consacră regula caracterului judiciar al rezoluțiunii, declarația de rezoluțiune fiind posibilă numai în cazul rezoluțiunii convenționale, Codul civil german (BGB) consacră regula caracterului nejudiciar al rezoluțiunii. Într-adevar, în sistemul BGB rezoluțiunii convenționale nu i se opune rezoluțiunea judiciară, ci rezoluțiunea legală.

Diferența între rezoluțiunea convențională și rezoluțiunea legală, în sistemul BGB, constă în aceea că, în primul caz, sunt prevăzute în mod restrictiv cauzele care pot determina rezoluțiunea, iar în al doilea caz contractul sinalagmatic conține о clauză conform căreia, dacă debitorul nu-și execută obligația, cealaltă parte poate rezilia contractul (art. 357, 358 și 360 BGB). În ambele cazuri însă rezoluțiunea presupune declarația creditorului de desființare a contractului.

Conform art. 349 BGB, rezoluțiunea operează prin intermediul unei declarații adresate celeilalte părți. Declarația de rezoluțiune este un act unilateral care trebuie să fie comunicat celeilalte părți. Efectele declarației se produc din momentul în care a fost recepționată de debitor. Acest act unilateral este irevocabil, astfel încît nu se mai poate renunța unilateral la efectele rezoluțiunii, aceste efecte putînd fi evitate numai prin încheierea unui nou contract. Mai mult, declarația de rezoluțiune făcută sub condiție este ineficace, indiferent că este vorba de о condiție rezolutorie sau de una suspensivă. Totuși, se admite că nu sunt necesare condiții speciale de formă pentru declarație, iar motivele de rezoluțiune nu trebuie să fie precizate în conținutul acesteia. Declarația de rezoluțiune poate fi făcută printr-un act de procedură sau în fața instanței de judecată ori printr-un înscris preparator.

Datorită caracterului nejudiciar al rezoluțiunii, legiuitorul german a simțit nevoia să reglementeze în detaliu acest caz de ineficacitate a contractelor în scopul de a limita, cît mai mult cu putință, posibilele abuzuri și manifestări arbitrare din partea creditorului.

Cu toate acestea, nu a putut fi exclusă intervenția instanțelor de judecată pentru rezolvarea litigiilor referitoare la rezoluțiune. Chiar dacă rezoluțiunea nu se dispune prin hotărîre judecatorească, aprecierea condițiilor necesare pentru valabilitatea declarației de rezoluțiune este, de multe ori, diferită din perspectiva creditorului și din aceea a debitorului. De asemenea, această diferență de percepție se manifestă și în legătură cu efectele rezoluțiunii. Ca urmare, există о jurisprudență bogată creată de instanțele judecătorești germane. După aproape un secol de aplicare a BGB, se poate constata că intervenția tribunalelor germane în materia rezoluțiunii este aproape la fel de frecventă ca și aceea a tribunalelor franceze sau romane în aceeași materie.

Desființarea contractului operează în mod retroactiv în cazul contractelor cu executare dintr-o dată sau numai pentru viitor în cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă.

În primul caz, în raporturile dintre părți, desființarea contractului este asociată cu restituirea în natură sau prin echivalent a prestațiilor deja executate, precum și cu restituirea fructelor care reprezintă profitul obținut de posesor ca urmare a exploatării lucrului după introducerea acțiunii în restituire. Sub acest ultim aspect, s-a făcut aplicarea art. 987 BGB întrucît, conform art. 347 BGB, părțile sunt responsabile în privința restituirii fructelor după regulile aplicabile posesorului începînd din momentul introducerii acțiunii în revendicare de către proprietar. Așadar, pînă în momentul introducerii acțiunii în restituire, posesorul are dreptul să păstreze fructele. Cît privește cheltuielile făcute de posesor cu lucrul, art. 347 BGB trimite, de asemenea, la regulile aplicabile în materia acțiunii în revendicare. Conform art. 294 BGB, posesorul are dreptul la restituirea cheltuielilor necesare, potrivit principiilor care guvernează gestiunea de afaceri.

În raporturile dintre părți și terți desființarea contractului cu efect retroactiv nu produce practic efecte, ținînd seama că rezoluțiunea are caracter personal, iar nu real. Caracterul personal al rezoluțiunii se explică prin mecanismul transferului proprietății în sistemul dreptului civil german, mecanism preluat practic din dreptul roman. Transferul proprietății nu se produce numai ca urmare a acordului părților, acesta dînd naștere unei simple obligații personale de a transfera proprietatea, ci necesită executarea acestei obligații printr-un act juridic ulterior încheierii contractului. Acest act juridic, denumit investitură, constă în schimbarea declarațiilor părților în fața notarului, urmată de înscriere. Singura posibilitate pe care о are creditorul care declară rezoluțiunea, este de a înscrie pretenția sa în registrul funciar. Toate drepturile reale, privind bunul care formează obiectul contractului ce se desființează prin rezoluțiune, drepturi create ulterior înscrierii, nu sunt opozabile creditorului.

Evoluția interpretării jurisprudențiale și doctrinale a dispozițiilor BGB care reglementează rezoluțiunea. Din dispozițiile BGB care reglementează rezoluțiunea rezultă că redactorii Codului civil german nu au avut în vedere un principiu general al rezoluțiunii, în forma în care acest principiu este consacrat în articolul 1184 Cod civil francez.

Optînd în favoarea concepției potrivit căreia rezoluțiunea poate fi admisă numai în cazuri particulare, precis determinate, redactorii BGB au ajuns la soluții contradictorii și chiar incompatibile. Astfel, dispozițiile art. 325 BGB consacră un punct de vedere obiectiv, în timp ce dispozițiile art. 326 BGB se întemeiază ре о concepție subiectivă. Între ideea de imposibilitate obiectivă de executare și refuzul de a accepta executarea în natură după expirarea unui termen de grație acordat de creditor există, din punct de vedere conceptual, un raport de excludere. .

Caracterul formalist și complicat al rezoluțiunii în ipoteza reglementată de art. 326 BGB, caracterul restrictiv, subsidiar și non-judiciar al rezoluțiunii în sistemul BGB, interdicția de a cumula rezoluțiunea cu daunele-interese și efectul personal al rezoluțiunii în dreptul civil german sunt dificultăți majore care au fost sesizate în doctrina și jurisprudența germană, precum și în dreptul comparat.

Pentru a depăși aceste dificultăți, H. Staub a elaborat, la numai cîțiva ani de la intrarea în vigoare a BGB, doctrina Positive Vertragsverletzung (violarea pozitivă a contractului). Încă din 1902, H. Staub a afirmat că dispozițiile din BGB referitoare la cazurile în care este posibilă rezoluțiunea sunt foarte restrictive și, din această cauză, insuficiente. În cazul imposibilității de executare, menționate în art. 325 BGB, debitorul se face vinovat de о abstențiune (el nu-și îndeplinește obligațiile asumate prin contract). Sunt însă situații în care debitorul iși îndeplinește obligațiile, dar în mod defectuos, căuzînd mari prejudicii creditorului. În această ultimă ipoteză este vorba de о violare pozitivă a contractului, spre deosebire de violarea negativă a contractului, specifică primei ipoteze.

Doctrina și jurisprudența germană au admis treptat că rezoluțiunea este posibilă nu numai în cazul unei violări negative, ci și în cazul unei violări pozitive a contractului sinalagmatic. Ulterior, doctrina elaborată de Staub a fost folosită în practica judiciară pentru a se recunoaște principiul general al rezoluțiunii, cu consecința aplicării acestei sancțiuni chiar și în cazurile care nu sunt expres reglementate în Codul civil german. Mai mult, jurisprudența a aplicat această concepție chiar în opoziție cu dispozițiile art. 326 BGB, dispensîndu-l pe creditor de obligația de a acorda un termen convenabil debitorului pentru executarea prestației. Totodată, în practica judiciară au fost depășite dificultățile impuse de formalitățile complicate prevăzute în art. 326 BGB, admițîndu-se rezoluțiunea pentru simpla neexecutare. Mai departe, jurisprudența a apreciat că, într-un caz de Positive Vertragsverletzung, creditorul are un drept de opțiune între executarea silită în natură și rezoluțiune; s-a depășit astfel caracterul subsidiar al rezoluțiunii.

În sfîrșit, aceeași doctrină a fost folosită de tribunalele germane pentru a-și exercita nu numai controlul a posteriori asupra condițiilor rezoluțiunii, ci și pentru a-și exercita un adevărat drept de apreciere asupra gravității neexecutării; sancțiunea rezoluțiunii a devenit astfel dependentă, în cazuri speciale, de această apreciere.

Toate aceste corecții aduse de doctrina și jurisprudența germană în procesul de interpretare și de aplicare a dispozițiilor BGB care reglementează rezoluțiunea au apropiat, în final, sistemul german de sistemul fancez și, implicit, de cel roman.

Grecia

Aceste dispoziții au preluat, în general, soluțiile adoptate în Codul civil german (BGB) cu privire la rezoluțiune. Chiar dacă regulile din Codul civil grec aplicabile rezoluțiunii nu sunt identice cu dispozițiile corespunzătoare din BGB, totuși, cele mai multe din caracterele acestei sancțiuni au fost păstrate de legiuitorul grec.

Ca și în Codul civil german, numai imposibilitatea culpabilă de executare a contractului și întîrzierea în executare pot duce la rezoluțiunea contractului sinalagmatic.

Imposibilitatea de executare poate să fie totală sau parțială. Creditorul are dreptul să aprecieze dacă executarea parțială prezintă interes pentru el; în caz contrar, imposibilitatea de executare parțială este tratată ca imposibilitate totală de neexecutare. În acest caz, creditorul trebuie să refuze complet prestația debitorului, acordînd însă un termen rezonabil pentru executarea obligației. Dreptul creditorului de a aprecia neexecutarea parțială ca fiind о neexecutare totală nu trebuie să se manifeste în mod abuziv, ținînd seama de dispoziția art. 281 C. civ. grec care interzice exercitarea abuzivă a drepturilor. În plus, în art. 376 C. civ. grec se precizează că dacă una dintre părți a efectuat prestația parțial, cealaltă parte nu poate să refuze contraprestația, dacă refuzul va fi contrar bunei-credințe în raport cu împrejurările particulare, în special cu faptul că partea neexecutată a prestației este de mică importanță.

Cît privește întîrzierea în executare, în art. 383 C. civ. grec se prevede că, dacă una dintre părți întîrzie să-și îndeplinească prestația asumată prin contractul sinalagmatic, cealaltă parte poate să îi fixeze un termen rezonabil, declarînd totodată că va refuza prestația după expirarea termenului. În cazul în care debitorul nu-și execută obligația în termenul acordat de creditor, acesta din urmă are dreptul să ceară fie daune-interese pentru neexecutare, fie să rezilieze contractul. Creditorul nu va mai putea însă să solicite executarea prestației în natură. În completare, art. 384 C. civ. grec conține dispoziția potrivit căreia, dacă о parte nu și-a executat integral prestația în termenul care i s-a acordat, cealaltă parte are dreptul fie să ceară daune-interese pentru neexecutarea în totalitate a prestației, fie să rezilieze contractul. Acordarea unui termen debitorului aflat în întîrziere nu mai este necesară dacă din acțiunea acestuia rezultă că о asemenea măsură ar fi inutilă sau dacă executarea cu întîrziere nu ar mai prezenta interes pentru creditor, soluție expres prevăzută în art. 385 C. civ. grec.

Rezultă din cele de mai sus că rezoluțiunea are un caracter subsidiar, cel puțin în ipoteza în care această sancțiune civilă se întemeiază pe întîrzierea în executare. Totuși, în doctrină se recunoaște facultatea alternativă a creditorului de a cere fie executarea contractului în natură, dacă aceasta mai este posibilă și dacă creditorul nu a renunțat la acest drept, fie despăgubirea completă ca urmare a neexecutării, sau, în sfîrșit, de a rezilia contractul [40, p. 181].

Spre deosebire de Codul civil german care nu recunoaște posibilitatea cumulării rezoluțiunii cu daunele-interese, Codul civil grec conține un text (art. 387 alin. 1) în care se arată că în cazul în care creditorul exercită dreptul de reziliere, el poate între altele să beneficieze, la cererea sa și potrivit aprecierii rezonabile a tribunalului, de daune-interese pentru prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării contractului. În doctrină s-a observat că acest text nu obligă părțile să se adreseze tribunalului în toate cazurile în care, ре lîngă rezoluțiune, se cer și daune-interese, întrucît părțile pot stabili despăgubirile pe cale convențională. Există însă controversă cu privire la posibilitatea aplicării dispozițiilor art. 387 alin. 1 și în ipoteza rezoluțiunii convenționale. Jurisprudență și doctrina greacă sunt divizate sub acest aspect, deși dispozițiile art. 387 alin. 1 pot fi aplicate prin analogie și în materia rezoluțiunii convenționale.

Ca și în dreptul civil german, în dreptul civil grec rezoluțiunea nu are un caracter judiciar. Partea interesată își exercită dreptul de a rezilia contractul printr-o declarație unilaterală comunicată celeilalte părți. Dacă creditorul introduce о acțiune în justiție, declarația de rezoluțiune poate fi inclusă în cererea introductivă de instanță. În acest din urmă caz, totuși tribunalul nu pronunță rezoluțiunea. Această sancțiune civilă nu este rezultatul voinței instanței de judecată, ci se aplică prin voința creditorului. Tribunalul apreciază doar dacă sunt îndeplinite condițiile pentru ca să opereze sancțiunea pe baza voinței creditorului, exprimate prin declarația de rezoluțiune inclusă în cererea introductivă de instanță, precizînd totodată care sunt efectele acestei sancțiuni. Voința proprie a judecătorului este relevantă numai sub aspectul obligării debitorului la plata daunelor-interese cînd este cazul.

Pe lîngă desființarea contractului, rezoluțiunea are ca efect repunerea părților în situația anterioară, respectiv restituirea tuturor prestațiilor efectuate inițial pe temeiul contractului. În art. 389 C. civ. grec se menționează că, în acest caz, restituirea prestațiilor va fi guvernată de dispozițiile referitoare la îmbogățirea fără justă саuză. Deși textul evocat mai sus este inclus în capitolul privind rezoluțiunea convențională, în realitate el este aplicabil în toate cazurile de rezoluțiune.

Austria

Cazurile de neexecutare care justifică rezoluțiunea în Codul civil austriac. În acest cod, rezoluțiunea privește contractele cu titlu oneros, deși nu întotdeauna se poate pune semnul egalității între contractele sinalagmatice și contractele cu titlu oneros [22, p. 200].

Trei ipoteze sunt reglementate în Codul civil austriac. Mai întîi, conform art. 918 C. civ. austriac, dacă un contract cu titlu oneros nu este executat de către о parte în momentul și la locul potrivit ori în maniera prevăzută, cealaltă parte poate fie să ceară executarea silită în natură și despăgubiri pentru întîrziere, fie să rezilieze contractul, cu fixarea unui termen convenabil pentru executare.

Termenul de executare nu mai este însă necesar în ipoteza în care părțile au convenit că executarea trebuie să aibă loc la о dată sau într-un termen bine determinat. Dimpotrivă, în această ipoteză, creditorul, dacă dorește executarea în natură, trebuie să comunice această intenție debitorului imediat după expirarea termenului inițial în care trebuia executată prestația. Dacă nu comunică această intenție debitorului, creditorul nu mai poate cere ulterior executarea în natură. Soluția este identică și în cazul în care natura contractului sau scopul prestației, despre care debitorul are cunoștință, duce la concluzia că executarea cu întîrziere a prestației sau a restului de prestație nu mai prezintă nici un interes pentru creditor (art. 919 C. civ. austriac).

În a treia ipoteză, dacă executarea a devenit imposibilă datorită culpei debitorului sau datorită unui accident imputabil acestuia, creditorul poate fie să ceară daune-interese pentru neexecutare, fie să rezilieze contractul. Aceeași soluție se aplică și în situația în care imposibilitatea de executare este doar parțială, dacă natura contractului sau scopul prestației, despre care debitorul are cunoștință, duce la concluzia că executarea parțială nu prezintă nici un interes pentru creditor (art. 920 C. civ. austriac).

Deși dispozițiile din Codul civil austriac, evocate anterior, sunt mai puțin rigide decît cele din Codul civil german, totuși principiul general al rezoluțiunii nu este recunoscut în mod neechivoc. Distincția între imposibilitatea de executare și întîrzierea în executare se regăsește în Codul civil austriac într-o formă asemănătoare aceleia din BGB.

În Codul civil austriac (art. 921) se recunoaște însă posibilitatea cumulării rezoluțiunii cu daunele-interese pentru neexecutarea culpabilă.

Rezoluțiunea nu are caracter judiciar, ea operînd fie pe baza declarației de rezoluțiune făcute de creditor, cu sau fără precizarea unui termen convenabil pentru executare, fie de plin drept, la expirarea termenului inițial.

În cazul contractelor cu executare dintr-o dată, rezoluțiunea produce efecte retroactive (ex tunc), în timp ce în cazul contractelor cu executare succesivă, rezilierea operează numai în legătură cu prestația pe care debitorul a întîrziat să о execute sau numai în legătură cu prestațiile care au mai rămas de executat, neafectînd prestațiile deja executate (art. 918 alin, 2 C. civ. austriac).

Repunerea părților în situația anterioară, în primul caz, trebuie să se facă și cu respectarea dispozițiilor art. 921 fraza a II-а C. civ. austriac în care se arată că prețul deja primit trebuie să fie restituit sau compensat în așa fel încît nici о parte să nu realizeze un profit în dauna celeilalte.

Iitalia

Codul civil italian consacră, în art. 1453 alin. 1, principiul general al rezoluțiunii. Conform acestui text legal, dacă una dintre părțile contractului sinalagmatic nu-și îndeplinește obligațiile, cealaltă parte poate, la alegerea sa, să сеаră executarea sau rezoluțiunea contractului, precum și daune-interese.

Așadar, soluția adoptată de Codul civil italian este identică aceleia din Codul civil francez, Codul civil belgian și Codul civil roman. Astfel, pe de о parte, rezoluțiunea este prevăzută ca regulă generală în cazul în care о parte nu-și execută în mod culpabil obligațiile și, pe de altă parte, această sancțiune civilă se cumulează cu daunele-interese.

Neexecutarea trebuie să fie culpabilă, idee afirmată în mod constant în jurisprudență, deși doctrina apreciază că neexecutarea poate să fie și fortuită.

Există deci о diferență de perspectivă asupra desființării contractului conform art. 1453 alin. 1 C. civ. italian. Potrivit jurisprudenței, rezoluțiunea este о sancțiune civilă, în timp ce doctrina apreciază că este un mijloc de liberare a creditorului de obligațiile contractual [17, p. 185]. Totuși, Codul civil italian reglementează în mod separat desființarea contractului în ipoteza în care debitorul se află în imposibilitate de a-și executa obligațiile datorită unei cauze care nu îi este imputabilă (art. 1463 C. civ. italian) și în ipoteza în care se află în dificultate de a executa ca urmare a caracterului excesiv de oneros pe care îl are prestația (art. 1467 C. civ. italian) [41, p. 199]. Așa fiind, credem că soluția adoptată de jurisprudența italiană este cea corectă.

Domeniul de aplicare al rezoluțiunii este precizat în art. 1469 și 1468 C. civ. italian. Conform primului text, rezoluțiunea nu este aplicabilă decît contractelor sinalagmatice, cu excepția contractelor aleatorii prin natura lor sau prin voința părților. Cel de-al doilea text adaugă că rezoluțiunea nu este admisibilă în ipoteza contractelor unilaterale, cu excepția cazului în care este vorba de dificultăți în executarea contractului datorită caracterului excesiv de oneros al prestațiilor.

Din formularea art. 1453 alin. 1 C. civ. italian (creditorul poate cere rezoluțiunea) rezultă că această sancțiune civilă are caracter judiciar. Punerea în întîrziere a debitorului se realizează chiar prin cererea de chemare în judecată. Așa cum se precizează expres în art. 1453 alin. 2 C. civ. italian, contractantul care a cerut în justiție executarea poate să-și schimbe opțiunea și să ceară rezoluțiunea; dacă însă a cerut rezoluțiunea contractului, reclamantul nu mai poate reveni asupra opțiunii sale, astfel încît nu mai are dreptul să ceară executarea silită în natură a contractului.

Spre deosebire de Codul civil francez, Codul civil belgian și Codul civil al RM, Codul civil italian (art. 1453 alin. 3) interzice debitorului să execute obligația după introducerea cererii de rezoluțiune. Altfel spus, debitorul nu mai are posibilitatea să-și îndeplinească prestațiile în timpul procesului și să împiedice astfel pronunțarea rezoluțiunii de către instanța de judecată.

Judecătorul poate să aprecieze dacă sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea sancțiunii rezoluțiunii, inclusiv sub aspectul importanței neexecutării. În acest sens, în art. 1445 C. civ. italian se prevede expres că rezoluțiunea contractului nu poate avea loc decît în cazul unei neexecutări suficient de importante care creează un dezechilibru între interesele economice urmărite de părți prin încheierea contractului. Aprecierea se face de către judecătorul de fond și trebuie să fie motivată sub sancțiunea cenzurării prin intermediul căilor de atac. În practica judiciară s-a conturat un criteriu de apreciere a gravității neexecutării: rezoluțiunea se justifică dacă se întemeiază ре о neexecutare de așa natură încît, dacă ar fi fost prevăzută de creditor, acesta nu ar fi încheiat contractul. Acest criteriu trebuie să fie însă aplicat, conform art. 1454 C. civ. italian, prin raportare la economia contractului și nu la elemente străine de acesta, cum ar fi situația economică a creditorului sau a debitorului [38, p. 99].

Dar judecătorul nu poate să schimbe opțiunea creditorului, pronunțînd rezoluțiunea în loc de obligarea la executarea în natură sau invers. Pentru a se evita respingerea acțiunii, se utilizează în practică procedeul de a se cere rezoluțiunea pe cale principală și, în subsidiar, executarea silită în natură.

Rezoluțiunea de plin drept a contractului sinalagmatic în dreptul civil italian. Rezoluțiunea poate opera de plin drept în trei situații [6, p. 289].

Părțile au posibilitatea să prevadă în contract un pact comisoriu expres, adică o clauză prin care convin în mod explicit că, dacă о obligație determinată, nu este executată conform modalităților stabilite, contractul este desființat (art. 1456 alin. 1 C. civ. italian). Chiar și în această situație rezoluțiunea nu operează în mod automat, ca simplu efect al neexecutării, fiind necesară declarația expresă făcută de partea interesată în sensul că înțelege să utilizeze pactul comisoriu expres (art. 1456 alin. 2 Cr civ. italian). Întrucît rezoluțiunea este о sancțiune civilă, idee împărtășită, cum am văzut, la modul general de jurisprudența italiană, Curtea de Casație a statuat că desființarea contractului pe baza clauzei și declarației de rezoluțiune este posibilă numai dacă neexecutarea se datorează culpei debitorului, conform dispozițiilor art. 1218 C. civ. italian, care guvernează materia răspunderii contractuale.

În cea de-a doua situație, rezoluțiunea contractului sinalagmatic poate opera prin intermediul somației de a executa diffida ad adempiere prevăzute în art. 1454 C. civ. italian. În această situație, deși nu există un pact comisoriu expres, creditorul poate totuși să obțină rezoluțiunea de plin drept a contractului; în acest scop, creditorul trebuie să îi comunice în scris debitorului noul termen de executare, cu precizarea că după expirarea acestui termen contractul va fi considerat ca desființat. Dacă debitorul refuză să execute prestația înăuntrul termenului acordat de creditor contractul este desființat de plin drept, fără nici о altă formalitate. Rezoluțiunea nu este împiedicată, în acest caz, de eventualul refuz al debitorului de a primi scrisoarea recomandată prin care i se comunică somația de a executa. În practica judiciară s-a precizat însă că numai neexecutarea culpabilă și suficient de importantă poate justifica rezoluțiunea.

În sfîrșit, conform art. 1457 C. civ. italian, contractul se desființează de plin drept dacă о parte nu și-a executat prestațiile înăuntrul termenului fixat, termen care este esențial din punctul de vedere al intereselor celeilalte parți. Rezoluțiunea operează imediat după expirarea termenului, fără nici о altă formalitate. Cînd totuși este sesizată instanța de judecată, aceasta poate să aprecieze doar existența culpei, iar nu și gravitatea neexecutării.

Efectele rezoluțiunii în dreptul civil italian. Distincția tradițională între contractele cu executare dintr-o dată și contractele cu executare succesivă rezultă în mod clar din dispozițiile art. 1458 C. civ. italian în care se arată că, dacă este vorba de un contract din cea de a doua categorie, efectele rezoluțiunii nu se întind și asupra prestațiilor deja executate. Cît privește însă efectul retroactiv al rezoluțiunii contractelor cu executare dintr-o dată, jurisprudența italiană este contradictorie, nefiind foarte clar în ce măsură acest efect se produce și față de terți.

Olanda

Înțeleasă ca sancțiune civilă, rezoluțiunea poate fi cerută, în cazul unui contract sinalagmatic, de creditorul obligației neexecutate, acesta avînd dreptul să aleagă între executarea silită a contractului și rezoluțiune. Totuși, în situația în care obligația este imposibil de executat, creditorul nu mai poate cere executarea silită. De asemenea, el nu poate cere rezoluțiunea în ipoteza în care încălcarea obligației contractuale este de importanță minoră. Cît privește întîrzierea în executare, rezoluțiunea este admisibilă dar numai dupa punerea în întîrziere.

De regulă, rezoluțiunea trebuie să fie cerută în justiție. Dacă însă părțile convin, nu mai este necesară intervenția judecătorului. Mai mult, în dreptul civil olandez [47, p. 85], părțile pot să prevadă în contract condițiile necesare pentru ca rezoluțiunea să se producă de plin drept. О asemenea clauză este însă incompatibilă cu contractul de muncă și cel de locațiune.

О dată ce judecătorul a fost învestit cu soluționarea unei cereri de rezoluțiune, el nu poate să oblige debitorul la executarea silită a prestației. Numai debitorul are un drept de opțiune între executarea silită și rezoluțiune. Judecătorul este obligat să respecte cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată.

Rezoluțiunea poate fi asociată cu daunele-interese. Această soluție subliniază caracterul de sancțiune civilă al rezoluțiunii.

Anglia

Clauzele contractuale, potrivit dreptului englez [28, p. 155], sunt fie esențiale, fie neesențiale. După 1962 s-a admis în deptul englez о a treia categorie de clauze contractuale, avînd о natură intermediară. Distincția între aceste trei categorii de clauze contractuale nu depinde, în primul rînd, de termenii folosiți în cuprinsul convenției, ci de voința internă a părților.

Dacă о parte nu execută una din clauzele esențiale, cealaltă parte are dreptul să aleagă între a confirma sau a desființa contractul.

În primul caz, contractul este menținut în ființă, iar debitorul obligației neexecutate poate fi obligat la plata daunelor-interese. Așadar, nici chiar în această ipoteză creditorul nu are dreptul să ceară executarea silită a prestației debitorului. Întrucît contractul este însă în ființă, creditorul va fi ținut să-și execute propriile obligații asumate față de debitor. În a doua situație, creditorul desființează contractul, astfel încît părțile nu mai trebuie să execute prestațiile la care s-au obligat; de asemenea, rezoluțiunea poate fi asociată cu daunele-interese; creditorul are dreptul însă numai la daunele-interese pentra repararea prejudiciului previzibil.

Neexecutarea clauzelor neesențiale dă dreptul creditorului să ceară daune-interese, dar el nu poate desființa contractul.

Clauzele de natură intermediară permit părților să aprecieze efectele neexecutării nu în raport cu caracteral esențial sau neesențial al acestor clauze, ci în funcție de consecințele neexecutării: dacă acestea sunt importante, creditorul poate desființa contractul; cînd consecințele neexecutării nu au o gravitate deosebită, creditorul are dreptul doar la daune-interese.

Rezultă din cele de mai sus că, în dreptul englez, creditorul obligației neexecutate nu are о opțiune între executarea silită în natură a datoriei și rezoluțiune, ci doar dreptul de a alege între executarea silită indirectă și rezoluțiune. Această opțiune nu există însă în toate cazurile, ci numai dacă sunt încălcate obligațiile prevăzute prin clauze esențiale sau obligațiile prevăzute prin clauzele intermediare, în această ultimă situație doar dacă efectele neexecutării sunt grave

În ipotezele în care creditorul are dreptul la rezoluțiune, această sancțiune nu are caracter judiciar, fiind suficientă voința creditorului de a desființa contractul. Dacă totuși este sesizat tribunalul, judecătorul nu are dreptul să aleagă între obligarea la daune-interese și rezoluțiune, această opțiune aparținînd numai creditorului. Rolul judecătorului se manifestă însă sub aspectul calificării clauzelor contractuale, el apreciind dacă neexecutarea a dat naștere dreptului creditorului de a desființa contractul.

Cînd este admisibilă, rezoluțiunea poate fi asociată cu daunele-interese, dar judecătorul acordă despăgubiri numai dacă creditorul le-a cerut.

Întrucît rezoluțiunea nu are caracter judiciar în dreptul englez, nu operează distincția între rezoluțiunea judiciară și cea conventionțională. Totuși, părțile pot să introducă în contract clauze conform cărora, în cazul în care intervin anumite evenimente sau anumite împrejurări ulterioare încheierii contractului, acesta va fi desființat de drept, fără a se mai aprecia dacă este vorba de neexecutarea unei clauze esențiale și fără a mai fi necesară о declarație de rezoluțiune din partea creditorului.

America

Spre deosebire de multe din ordinile juridice care alcătuiesc familia dreptului continental, în dreptul american nu se face distincție între contracte civile și contracte comerciale. Codul comercial uniform (Uniform Commercial Code – UCC) conține, pe lîngă reglementări aplicabile unor specii de contracte, și reguli cu caracter general. Dar acest cod se aplică tranzacțiilor cu privire la bunuri; noțiunea de bunuri are însă un înțeles specific, desemnînd toate lucrurile (incluzînd în special bunurile manufacturate) care sunt mobile la data executării contractului, potrivit definiției date în secțiunea 2-105 (1) UCC. În măsura în care UCC nu a modificat însă reglementările privind tranzacțiile avînd ca obiect bunuri, în înțelesul arătat, rămîn aplicabile principiile common law and equity, după cum se precizează expres în secțiunea 1-103 UCC [39, p. 224].

Posibilitățile recunoscute în dreptul american în caz de neexecutare a contractului. Sistemul common law and equity consacră patru posibilități în favoarea creditorului în situația în care debitorul nu-și execută obligațiile. Noțiunea de rezoluțiune este folosită mai mult în legătură cu desființarea contractului ca urmare a erorii în care se află una sau ambele părți în momentul încheierii contractului ori în cazul în care, într-un contract bilateral, părțile convin să desființeze vechiul contract și să încheie, în locul acestuia, un nou contract. Totuși, cel puțin în mod implicit, termenul de rezoluțiune este utilizat pentru a explica evoluția istorică a restituirii, adică una dintre cele patru posibilități pe care le are creditorul obligației neexecutate.

Astfel, în ipoteza neexecutării obligațiilor, creditorul poate să ceară în justiție daune-interese reprezentînd fie valoarea a ceea ce ar fi trebuit să obțină dacă s-ar fi executat contractul, fie valoarea prestațiilor executate de о parte în favoarea celeilalte care refuză să-și execute obligațiile, fie valoarea cheltuielilor făcute de creditor pentru desfășurarea anumitor acțiuni pe baza credinței că va fi executat contractul încheiat cu debitorul sau obligarea debitorului la executarea silită în natură.

Executarea silită în natură este admisibilă însă numai în mod excepțional, respectiv numai în cazurile în care tribunalele apreciază că nici una din primele trei posibilități nu este adecvată pentru repararea deplină și completă a prejudiciului suferit de creditorul obligației neexecutate. În asemenea cazuri, tribunalele au facultatea de a emite о hotărîre pentru executarea silită în natură, dar numai dacă reclamantul poate demonstra că daunele-interese nu ar compensa în mod adecvat prejudiciul suferit.

Mai trebuie reținut că nu este posibil cumulul între două sau mai multe dintre posibilitățile pe care le are creditorul obligației neexecutate. Astfel, creditorul trebuie să aleagă între expectation damages, restitution și reliance damages. Mai mult, cum am văzut, cea de-a patra posibilitate, specific performance, are caracter subsidiar în raport cu celelalte trei posibilități.

Așadar, chestiunea desființării contractului nu este pusă în mod explicit în dreptul american în ipoteza neexecutării obligațiilor asumate de părțile unui contract sinalagmatic. Totuși, este ușor de observat că restitution și reliance damages implică desființarea contractului, întrucît prestațiile neexecutate, total sau parțial nu mai subzista în sarcina părților. Dar, chiar dacă desființarea contractului este cel puțin implicită, prestațiile executate de creditor nu se mai restituie în natură, debitorul fiind obligat numai la daune-interese reprezentînd valoarea acestor prestații.

Oricum, în toate cazurile, creditorul trebuie să facă о cerere în justiție, numai tribunalele fiind competente să acorde daune-interese sau să oblige la executarea silită în natură.

Părțile au însă libertatea să includă în contract о clauză conform căreia, în situația în care о parte nu-și execută în mod culpabil obligațiile, cealaltă parte are dreptul la о anumită sumă de bani.

Quebec (Canada)

Intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1994, Codul civil al provinciei Quebec reglementează rezoluțiunea și rezilierea în art. 1604-1606.

Conform art. 1604 din acest cod, creditorul poate cere rezoluțiunea contractului cu executare dintr-o dată sau rezilierea contractului cu executare succesivă în ipoteza în care debitorul nu-și execută în mod culpabil obligațiile. Cînd însă neexecutarea este lipsită de importanță, nu există un drept de a cere rezoluțiunea sau rezilierea, nici în cazul în care părțile au introdus în contract un pact comisoriu expres. Totuși, dacă este vorba de un contract cu executare succesivă, iar neexecutarea – chiar lipsită de importanță – are caracter repetat, dreptul de a cere rezilierea subzistă. În ipotezele în care nu se poate cere rezoluțiunea sau rezilierea datorită aspectului minor al neexecutării din partea debitorului, creditorul are totuși dreptul la reducerea proporțională a obligației sale corelative. Această reducere proporțională se apreciază ținînd cont de toate circumstanțele potrivite; dacă nu poate opera о asemenea reducere, creditorul are dreptul doar la daune-interese.

Mai întîi, este de observat că acest cod este singurul în care se face, în mod expres, distincția între rezoluțiune și reziliere, în funcție de natura contractului: cu executare dintr-o dată sau cu executare succesivă.

Apoi, principiul general al rezoluțiunii este recunoscut ca atare, chiar dacă judecătorul poate aprecia în ce măsură este necesară rezoluțiunea totală sau parțială. Într-adevăr, cînd neexecutarea este minoră, deși în art. 1604 se precizează că nu există drept la rezoluțiune sau reziliere, în realitate, reducerea proporțională a obligației creditorului este efectul unei rezoluțiuni sau rezilierii parțiale. Numai dacă nu este posibilă reducerea proporțională, neexecutarea parțială nu dă dreptul la rezoluțiune, ci doar la daune-interese.

Creditorul are un drept de opțiune între dreptul de a cere executarea silită, în măsura în care aceasta este posibilă, și dreptul de a cere rezoluțiunea sau rezilierea contractului sinalagmatic. Mai rezultă că rezoluțiunea și rezilierea sunt sancțiuni civile pentru că ele sunt о alternativă la executarea silită în natură. Or aceasta din urmă nu ar fi posibilă dacă ar exista о cauză străină de natură să împiedice executarea și să înlăture vinovăția.

Deși textul nu prevede expres, nu este exclusă posibilitatea cumulării rezoluțiunii sau rezilierii cu daunele-interese.

De regulă, rezoluțiunea și rezilierea au caracter judiciar. Totuși, cînd debitorul este de drept în întîrziere pentru executarea obligației sale sau cînd nu a executat această obligație în termenul fixat prin punerea în întîrziere, aceste sancțiuni pot fi aplicate direct de către creditor, printr-o declarație unilaterală de rezoluțiune sau reziliere (art. 1605).

Efectele rezoluțiunii se produc cu caracter retroactiv, părțile fiind obligate să restituie toate prestațiile primite, în timp ce efectele rezilierii se produc numai pentru viitor (art. 1606).

Danemarca

Principiul rezoluțiunii nu este recunoscut în dreptul civil danez [23, p. 200]. S-a apreciat astfel că facultatea pe care ar avea-o creditorul de a alege între executarea silită și rezoluțiune i-ar da posibilitatea să adopte un comportament arbitrar cu privire la contract și să exercite presiuni asupra debitorului, deși în contractul părților nu există о clauză expresă privind rezoluțiunea.

Sub influența dreptului englez se admite însă, în mod excepțional, că dacă încălcarea obligațiilor contractuale se referă la un aspect fundamental, esențial, astfel încît s-ar crea un dezechilibru grav în raporturile dintre părți, dreptul de a cere rezoluțiunea convenției este recunoscut. Această idee are însă doar о valoare generală, iar rezoluțiunea este posibilă numai pe baza asocierii acestei idei cu dispozițiile legale, uzanțele și cutumele care reglementează diferitele contracte speciale.

Astfel, în materia contractului civil de vînzare-cumpărare, legea condiționează dreptul de a cere rezoluțiunea de existența unei încălcări esențiale și fundamentale a obligațiilor contractuale. Această condiție este precizată de lege și în ipoteza specială a vînzării-cumpărării de bunuri imobiliare.

De multe ori, aprecierea caracterului fundamental sau nefundamental al încălcării obligațiilor contractuale se întemeiază pe uzanțe și cutume sau pe voința internă a părților în momentul încheierii contractului.

Alteori, părțile pot să introducă în contract о clauză potrivit căreia se poate cere rezoluțiunea contractului dacă există motive temeinice de natură să ducă la concluzia că debitorul nu va executa obligațiile sale. Această posibilitate există însă numai în ipoteza contractelor cu executare succesivă, fiecare prestație fiind considerată ca formînd obiectul unui contract distinct.

Insolvabilitatea sau falimentul debitorului sunt temeiuri suficiente pentru a aprecia că acesta nu mai poate executa prestațiile la care s-а obligat în momentul încheierii contractului. Ca urmare, creditorul are dreptul să ceară rezoluțiunea contractului.

În aceste ultime două situații, este vorba de о așa numită rezoluțiune anticipată a contractului; altfel spus, creditorul poate să ceară desființarea contractului chiar înainte ca datoriile debitorului să devină scadente.

Executarea parțială a obligațiilor avînd ca obiect о sumă de bani nu îl impiedică pe creditor să ceară rezoluțiunea integrală a contractului, acest drept nefiind însă recunoscut în cazul celorlalte obligații.

De regulă, rezoluțiunea nu are caracter judiciar. În ipotezele în care legea precizează expres împrejurările care dau dreptul unei părți de a proceda la rezoluțiunea contractului, această parte se poate prevala de rezoluțiune fără a mai face apel la un tribunal. În practică însă, datorită caracterului vag al noțiunii de încălcare fundamentală a obligațiilor contractuale, părțile se adresează de cele mai multe ori tribunalelor pentru a dispune rezoluțiunea contractului sinalagmatic.

De asemenea, intervenția judecătorului este necesară ori de cîte ori trebuie să se aprecieze asupra întinderii răspunderii părții care se face vinovată de executarea contractului, ceea ce presupune și stabilirea cuantumului daunelor-interese.

Dar pronunțarea rezoluțiunii de către judecător nu este, întotdeauna, asociată cu obligarea la daune-interese. Acordarea daunelor-interese este condițional de dovedirea prejudiciului suferit de creditor, inclusiv a cheltuielilor pe care acesta a trebuit să le facă pentru a-și procura un bun de natura celui prevăzut în contract sau pentru a executa lucrările la care s-a obligat inițial debitorul.

Clauzele de rezoluțiune sunt admisibile în dreptul civil danez. Ca urmare, părțile pot să convină că, dacă una dintre ele nu-și execută obligațiile, cealaltă este în drept să considere contractul ca desființat, fără nici о altă formalitate suplimentară. Rațiunea de a înscrie asemenea clauze în contract este aceea de a-1 proteja pe creditor de eventuala insolvabilitate a debitorului. Ținînd însă seama de această rațiune, dreptul creditorului de a desființa contractul este cenzurat de judecător. Într-adevăr, cînd insolvabilitatea debitorului nu este în afară de orice îndoială, tribunalul învestit cu examinarea acestei probleme poate aprecia ca nu se justifică rezoluțiunea.

Israel

Conform art. 2, paragraful 7 (a) din Legea privind remediile pentru neexecutarea contractului [36, p. 155], dacă о parte nu-și execută obligațiile asumate printr- un contract sinalagmatic, cealaltă parte este îndreptățită la rezoluțiune în cazul în care neexecutarea are caracter fundamental. Neexecutarea este fundamentală în situația cînd se poate presupune că о persoană rezonabilă nu ar fi încheiat contractul dacă ar fi prevăzut neexecutarea și consecințele sale ori în ipoteza în care părțile au stipulat în contract că о anumită formă de neexecutare va fi privită ca fundamentală (art. 2 paragraful 6 din aceeași lege).

Dacă neexecutarea contractului nu este fundamentală, creditorul are totuși dreptul la rezoluțiune dacă a acordat debitorului о prelungire a termenului de executare, iar contractul nu a fost executat într-un termen rezonabil după acordarea acestei prelungiri, cu excepția situației în care circumstanțele cazului ar face ca rezoluțiunea contractului să fie injustă; excepția că rezoluțiunea este injustă nu va fi primită decît dacă debitorul о invocă într-un termen rezonabil după ce a primit notificarea de rezoluțiune conform art. 2 paragraful 7 (b).

Neexecutarea parțială a contractului justifică rezoluțiunea dacă are caracter fundamental; rezoluțiunea va fi însă de asemenea parțială, cu excepția cazului în care neexecutarea parțială constituie о încălcare fundamentală a contractului ca întreg, situație în care creditorul are dreptul să aleagă între rezoluțiunea parțială și cea totală, conform art. 2 paragraful 7 (c).

Așa cum rezultă din reglementările prezentate mai sus, dreptul israelian nu recunoaște principiul rezoluțiunii, desființarea contractului fiind posibilă numai în situațiile în care încălcarea obligațiilor contractuale este fundamentală sau în cazurile în care, deși neexecutarea nu are caracter fundamental, debitorul nu și-a îndeplinit obligația înăuntrul termenului acordat de creditor. Totuși, о astfel de descriere a ipotezelor în care se aplică rezoluțiunea acoperă aproape întreaga arie de manifestare a noțiunii generate de neexecutare a contractului.

Desființarea contractului ca urmare a neexecutării obligațiilor unei părți nu este strîns legată de ideea de vinovăție a debitorului. Sub acest aspect, ca și în privința celorlalte soluții adoptate în materia rezoluțiunii, dreptul israelian a fost influențat de dreptul anglo-american.

Rezoluțiunea nu are caracter judiciar, ea operînd pe baza unei declarații de desființare a contractului comunicată de creditor debitorului într-un termen rezonabil care începe să curgă de la data la care creditorul a luat cunoștință de încălcarea contractului. În toate ipotezele în care creditorul a acordat debitorului о prelungire a termenului de executare a contractului, declarația de rezoluțiune va putea fi dată numai după expirarea prelungirii (art. 2, paragraful 8 din Legea privind remediile pentru neexecutarea contractului).

Din modul în care este formulat textul art. 2, paragraful 7 (a) din aceeași lege (creditorul este îndreptățit) rezultă că se recunoaște creditorului dreptul de a alege între executarea silită în natură (enforcement of contract) și rezoluțiunea contractului. Această opțiune este înlăturată în cazul în care executarea în natură nu mai este posibilă sau ar presupune munca sau serviciul personal al debitorului, precum și în situația în care ordinul de executare în natură ar cere о supraveghere nerezonabilă din partea curții care l-a emis sau executarea în natură ar fi considerată injustă în circumstanțele speței (art. 1, paragraful 3).

Efectul principal al rezoluțiunii este repunerea părților în situația anterioaăa, debitorul fiind obligat să restituie creditorului ceea ce a primit de la acesta pe temeiul contractului. Dacă restituirea este imposibilă sau nerezonabilă sau dacă există opțiunea creditorului, debitorul va fi obligat să plătească valoarea prestației primite de la cealaltă parte. De asemenea, creditorul va restitui debitorului ceea ce a primit de la acesta pe temeiul contractului, cu excepția cazului în care restituirea este imposibilă sau nerezonabilă ori debitorul iși exprimă opțiunea pentru valoarea prestației executate în favoarea creditorului. În ipoteza rezoluțiunii parțiale, aceste soluții se aplică, în mod corespunzător, numai cu privire la prestațiile în legătură cu care s-a dispus desființarea contractului (art. 2, paragraful 9 din aceeași lege).

Coroborînd dispozițiile art. 2 și 3 din Legea privind remediile pentru neexecutarea contractului, rezultă că nu există о dispoziție expresă care să interzică acordarea daunelor-interese о dată cu rezoluțiunea contractului.

Elveția

Dacă o parte întîrzie să-și execute obligația născută dintr-un contract sinalagmatic, cealaltă parte poate să îi stabilească un termen sau să ceară autorității competente să fixeze un termen convenabil pentru executare. După expirarea termenului acordat, dacă debitorul nu-și execută obligația, creditorul are dreptul să ceară executarea silită în natură cu daune-interese moratorii. Dacă însă face о declarație imediat după expirarea termenului că renunță la executarea în natură, creditorul poate să aleagă între daune-interese reprezentînd prejudiciul suferit datorită neexecutării sau să ceară rezoluțiunea contractului (art. 107 din Codul obligațiilor elvețian)

Termenul pentru executarea în natură a obligației nu este necesar cînd rezultă din atitudinea debitorului că nu-și va îndeplini prestația, cînd, datorită întîrzierii, executarea în natură a obligației nu mai prezintă interes pentru creditor și cînd, conform clauzelor contractului, obligația trebuie să fie executată la о dată anumită sau înauntrul unui termen determinat (art. 108 din același act normativ).

Rezultă din cele de mai sus că neexecutarea de către о parte a obligațiilor născute dintr-un contract sinalagmatic dă dreptul celeilalte părți să aleagă mai întîi între executarea silită în natură cu daune-interese pentru întîirziere și executarea silită prin echivalent. Această alegere trebuie să fie făcută însă, printr-o declarație, imediat după ce obligația a ajuns la scadență, în cazurile prevăzute în art. 108 din Codul obligațiilor elvețian ori după expirarea termenului acordat de creditor, conform art. 107 din același cod. În al doilea rînd, dacă s-a făcut declarația de renunțare la executarea în natură, creditorul are apoi dreptul să aleagă între executarea silită prin echivalent în forma clasică a daunelor-interese și rezoluțiunea contractului.

În cazul în care partea interesată optează în favoarea rezoluțiunii contractului, ea are dreptul să refuze executarea propriei obligații și să ceară restituirea prestației deja îndeplinite. Totodată, rezoluțiunea poate fi cumulată cu daune-interese reprezentînd echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării contractului de către debitor, cu excepția cazului în care se dovedește că nici о greșeală nu poate fi imputată acestuia (art. 109 din Codul obligațiilor elvețian).

Spania

Redactat în termeni asemănători cu cei ai art. 1184 C. civ. francez, art. 1124 C. civ. spaniol prevede că facultatea de a desființa (a rezolva) obligațiile este implicită în obligațiile reciproce în cazul cînd una dintre părți nu-și îndeplinește datoriile. Partea prejudiciată poate alege între a cere executarea sau rezoluțiunea obligației, în ambele cazuri cu despăgubiri pentru prejudiciul suferit

Rezoluțiunea desemnează, în dreptul civil spaniol, atît desființarea contractului ca sancțiune pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor unei părți [7, p.450], cît și desființarea contractului ca urmare a aplicării regulilor de rezolvare a problemei riscului contractual [20, p. 266]. Deși termenul este comun, totuși cele două probleme – neexecutarea culpabilă a obligațiilor și imposibilitatea fortuită de executare – sunt tratate distinct.

Cît privește rezoluțiunea contractului sinalagmatic ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor de către una dintre părți, doctrina spaniolă о califică drept sancțiune pentru săvîrșirea unui fapt ilicit și mijloc de protecție a părții prejudiciate.

Deși Codul civil spaniol consacră principiul general al rezoluțiunii, desființarea contractului cu titlu de sancțiune nu este admisă în jurisprudența spaniolă pentru orice fel de neexecutare a contractului.

Astfel, în doctrina și în jurisprudența spaniolă s-a făcut distincție, mai întîi, între încălcarea gravă a obligațiilor contractuale și neexecutarea care are un caracter minor; rezoluțiunea poate fi pronunțată de judecător numai dacă este vorba de о încălcare gravă, serioasă a datoriilor asumate. Această distincție a fost criticată pentru că introduce un element arbitrar în aprecierea ре саге о face judecătorul sesizat cu о acțiune în rezoluțiune.

Rezoluțiunea are caracter judiciar, ceea ce înseamnă că judecătorul are dreptul să aprecieze asupra cazurilor de neexecutare care justifică aplicarea acestei sancțiuni. Desigur, facultatea pe care о are judecătorul de a aplica sancțiunea este asociată opțiunii creditorului între dreptul de a cere executarea silită și dreptul de a cere rezoluțiunea contractului.

Problema neexecutării reciproce și culpabile a obligațiilor a primit о rezolvare specifică în jurisprudența și doctrina spaniolă. Astfel, în loc de a se accepta rezoluțiunea contractului pe baza așa-numitei culpe comune, s-a recurs la о analiză comparativă a faptelor ilicite și culpabile săvîrșite de părți prin încălcarea obligațiilor contractuale pentru a se stabili care dintre aceste fapte determină aplicarea sancțiunii desființării contractului; în acest sens ar trebui să se țină seama fie de criteriul priorității cronologice, fie de criteriul cauzal, fie de criteriul proporționalității.

Pe lîngă rezoluțiunea judiciară, jurisprudența spaniolă a admis și rezoluțiunea extrajudiciară. Doctrina a preluat această soluție, fără a preciza dacă este necesară sau nu о clauză contractuală expresă care să prevadă posibilitatea desființării contractului pe baza declarației unilaterale de rezoluțiune. S-a observat doar că declarația unilaterală de rezoluțiune nu trebuie să îndeplinească о condiție specială de formă. Totodată, în jurisprudență s-a statuat că tribunalul își păstrează dreptul de a cenzura desființarea contractului pe baza manifestării de voință a creditorului, verificînd la cererea debitorului dacă există într-adevar о neexecutare și dacă este oportună rezoluțiunea.

Principalul efect al rezoluțiunii, în situația contractelor cu executare dintr-o dată, este restituirea prestațiilor executate de părți (repunerea în situația anterioară). Dacă nu este posibilă executarea în natură a obligației de restituire, se poate recurge la executarea prin echivalent, adică la plata unei despăgubiri.

În ipoteza contractelor cu executare succesivă, rezoluțiunea nu mai produce efecte retroactive, ci numai efecte pentru viitor.

Cumularea rezoluțiunii cu plata daunelor-interese este expres prevăzută în art. 1124 C. civ. spaniol.

Bulgaria

Principiul rezoluțiunii este consacrat cu valoare generală în Legea nr. 275 din 1950 privind obligațiile și contractele.

Astfel, în art. 87 alin. 1 se precizează că, într-un contract sinalagmatic, creditorul poate cere rezoluțiunea dacă debitorul nu-și execută în mod culpabil obligația; în acest scop, creditorul trebuie să îi acorde debitorului un termen rezonabil pentru executarea obligației, notificîndu-1 că, după împlinirea termenului, va socoti contractul desființat; notificarea trebuie să fie făcută în formă scrisă, dar numai în cazurile în care contractul a fost încheiat în forma scrisă.

Dacă executarea contractului a devenit imposibilă în totalitate sau în parte, dacă executarea în natură nu mai prezintă interes datorită întîrzierii debitorului sau dacă executarea trebuia să se facă neapărat în termenul stabilit prin contract, iar termenul a expirat, creditorul îl poate notifica pe debitor, precizînd că socotește contractul desființat fără a mai acorda un alt termen (art. 87 alin. 2 din legea menționată).

Așadar, de regulă, rezoluțiunea nu are caracter judiciar în dreptul bulgar, fiind suficientă declarația unilaterală de rezoluțiune din partea creditorului. În ipoteza contractelor sinalagmatice prin care se transmit, se constituie, se recunosc ori se sting drepturi reale asupra imobilelor, rezoluțiunea are însă caracter judiciar. În timpul procesului, dacă pîrîtul declară că-și va executa în natură obligațiile, instanța poate acorda un termen în acest scop (art. 87 alin. 3).

Ideea rezoluțiunii ca efect, al neexecutării parțiale a obligațiilor este admisă, cu excepția cazului în care neexecutarea parțială nu afectează în mod semnificativ interesele a căror realizare a fost urmărită de creditor prin încheierea contractului (art. 87 alin. 4).

În cazul contractelor cu executare dintr-o dată, efectele rezoluțiunii sunt retroactive, iar în cazul contractelor cu executare succesivă efectele rezoluțiunii se produc numai pentru viitor. În ambele cazuri creditorul are dreptul să ceară și daune-interese pentru prejudiciul cauzat ca urmare a neexecutării contractului (art. 88 alin. 1).

Cît privește efectele față de terți, rezoluțiunea contractelor supuse publicității nu determină desființarea drepturilor dobîndite de terți înainte de înregistrarea cererii de chemare în judecată (art. 88 alin. 2).

Distincția dintre neexecutarea culpabilă și imposibilitatea fortuită de executare a obligațiilor este marcată în art. 89 din Legea privind obligațiile și contractele. Conform dispozițiilor acestui text, dacă obligația uneia dintre părți se stinge datorită imposibilității executării, contractul este desființat de drept. Cînd imposibilitatea de executare este parțială, creditorul poate cere diminuarea propriei obligații sau rezoluțiunea judiciară a contractului dacă nu are interesul sa primească о prestație parțială.

ÎNCHEIERE

Indiferent de perspectivă, istorică sau hermeneutică, rezoluțiunea, rezilierea și revocarea sunt probleme comune ale sistemelor de drept în care contractul constituie instrumentul fundamental prin care se realizează solidaritatea juridică dintre membrii unei comunități. Dintre toate contractele, cele sinalagmatice exprimă cel mai bine această funcție de a da coerență sferei relațiilor patrimoniale, componentă esențială a oricărei societăți.

Înțelese ca modalități specifice de executare silită prin echivalent a obligațiilor născute din contractele sinalagmatice, rezoluțiunea și rezilierea au parcurs o evoluție conceptuală în multiple sensuri.

Disocierea ordinilor juridice naționale dublată de rigidizarea granițelor ca urmare a practicilor specifice statului național, explică adoptarea unor reglementări diferite ale rezoluțiunii și rezilierii, chiar dacă unele dintre aceste reglementări au fost influențate de dreptul civil francez.

În plus evoluția distinctă a dreptului anglo-saxon, prelungită apoi în dreptul american a permis adoptarea unor soluții diferite, chiar dacă problema rezoluțiunii era aceeași.

Diversitatea soluțiilor naționale de reglementare a rezoluțiunii și rezilierii nu este însă incompatibilă cu ideea de model. Sub acest aspect, în ultimul timp, organismele juridice internaționale au elaborat și elaborează modele și recomandări aplicabile în diferite ramuri ale dreptului, modele care nu sunt obligatorii pentru statele naționale, dar care pot servi ca sursă de inspirație.

Lucrarea este gîndită și realizată, astfel încît s-a atins din plin și în mod rațional scopul, și anume, cercetarea modalităților de desfacere a contractelor civile atît în dreptul intern, cît și în dreptul comparat.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Codul Civil al Republicii Moldova din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/md/325085/

Legea Republicii Moldova nr. 284 din 22.07.2004 privind comerțul electronic. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 138-146 din 13.08.2004. http://lex.justice.md/md/328081/

Monografii, articole de specialitate

Albu I. Contractul și răspunderea contractuală. Cluj-Napoca: Dacia, 1994. 220 p.

Anghel I. Răspunderea civilă. București: Editura Științifică, 1968. 277 p.

Baieș S., Băieșu A., Cebotari V. Drept civil. Vol. II. p. Cartier, 2005. 521 p.

Barbero D. Il sistema del diritto privato. Torino: Utet, 1993. 390 p.

Berdejo L. Elements de Derecho Civil. Barcelona: Bosch, 1985. 500 p.

Cantacuzino M. B. Curs de drept civil. Craiova: Ramuri, 1995. 355 p.

Căpățînă O., Ștefănescu B. Tratat de drept al comerțului internațional. București: Editura Academiei, 1987. 233 p.

Cărpenaru S. Contracte civile și comerciale. București: Lumina Lex, 1993. 258 p.

Cătuneanu I. C. Curs elementar de drept roman. București: Cartea Românească, 1924. 267 p.

Constantinesco L. Tratat de drept comparat. București: Lumina Lex, 1974. 275 p.

Cosma D. Teoria generală a actului civil. București: Editura Științifică, 1969. 347 p.

Cosmovici P. M. Introducere în dreptul civil. București: All, 1993. 320 p.

Cosmovici P. M. Tratat de drept civil. București: Editura Academiei, 1989. 370 p.

Costin M. N., Deleanu S. Dreptul comerțului internațional. București: Lumina Lex, 1987. 288 p.

Courtois H. Italie. Rapport national. Paris: A. Pedone, 1985. 457 p.

Delebecque Ph., Pansier F. Droit des obligations. Contrat et quassi-contrat. Paris: Litec, 2001. 345 p.

Demetrescu P. I. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1966. 320 p.

Diez-Picazo. Fundaments del Derecho civil patronial. Madrid: Civitas, 1993. 382 p.

Dogaru I. Contractul. Considerații teoretice și practice. Craiova: Scrisul Românesc, 1983. 334 p.

Doucet M. Code civil général autrichien. Paris: A. Pedone, 1947. 395 p.

Feron D. Danemark. Rapport national. Paris: A. Pedone, 1985. 560 p.

Filipescu I.P. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: Actami, 1994. 223 p.

Hanga V. Drept privat roman. Cluj-Napoca: Argonaut, 1996. 299 p.

Ionașcu A. Drept civil. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1963. 205 p.

Jugastru C. Drept civil. Obligațiile. Cluj-Napoca: Argonaut, 2003. 198 p

Kempin F. G. Historical Introduction to Anglo-American Law. New York: Indrianapolis, 1976. 280 p.

Macovei D. Drept civil. Contracte. Iași: Cantes, 1999. 343 p.

Moțiu F. Contracte civile. Sinteză teoretică și practică judiciară. București: Lumina Lex, 1998. 359 p.

Muller W. Partie genérale du BGB. Paris: Cujas, 1991. 556 p.

Petrescu R. Teoria generală a obligațiilor comerciale. Partea generală. București: Oscar Print, 2000. 262 p.

Pop L. Teoria generală a obligațiilor. București: Lumina Lex, 2000. 323 p.

Pop T. Drept civil român. București: Lumina Lex, 1993. 290 p.

Popescu P. R., Anca P. Teoria generală a obligațiilor. București: Editura Științifică, 1968. 288 p.

Rabello A. M. European Legal Traditions and Israel. Jerusalim: All, 1994. 325 p.

Rădescu D. Dicționar de drept privat. București: Mondian 94, 1997. 267 p.

Sacco R. Il contratto. Torino: Torinese, 1980. 235 p.

Schaber D. Contracts. New York: Minn, 1990. 399 p.

Schinas J. G. Gréce. Rapport national. Paris: A. Pedone, 1985. 339 p.

Scognamiglio R. Contratti in generale. Roma: Torinese, 1975. 330 p.

Stătescu C., Bîrsan C. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: All, 1995. 367 p.

Stoica V. Rezoluțiunea și rezilierea contracetlor civile. București: All, 1997. 218 p.

Toma, T. Drept civil: Contracte. Iași: Chemarea, 1998. 287 p.

Toma T. Drept civil. Contracte. Iași: Chemarea, 1998. 287 p.

Tomulescu C. Drept privat roman. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1977. 196 p.

Van Wassenaer A. J. O. Pays-Bas. Rapport national. Paris: A. Pedone, 1985. 270 p.

Weill A. Droit civil. Les obligations. Paris: Dalloz, 1986. 289 p.

Surse internet

Reflecţii asupra teoriei contractului civil

http://ro.wikipedia.org/wiki/Contract_civil

SUMMARY

Regardless of the historical perspective, or hermeneutic, rescinded, termination and revocation are problems common to the legal systems in which the fundamental tool is the contract whereby the legal solidarity among members of a community. Of all the contracts, the sinalagmatice best expresses this function to give the consistency property relations sphere, the essential ingredient of any company.

Understood as specific modalities of execution by equivalent obligations arising from contracts, rescinded the termination of sinalagmatice have come a conceptual development in multiple ways.

National legal orders doubled dissociation of hardening of borders as a result of specific national, state practices explains the adoption of different rezoluțiunii and rules of termination, even though some of these rules were influenced by the French civil law.

In addition the development of distinct Anglo-Saxon, then extended in american law has made it possible to adopt different solutions, even if the problem was the same rezoluțiunii.
The diversity of national regulatory solutions to rescission and termination is not incompatible with the idea of model. In this aspect, the last time the international legal bodies have drawn up and produce models and recommendations applicable in various branches of law, which are not required for the national States, but which can serve as a source of inspiration.

The work is done, and change it so that it returns to full and sensibly designed, namely, researching arrangements for civil contracts both in domestic law and in comparative law.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Codul Civil al Republicii Moldova din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/md/325085/

Legea Republicii Moldova nr. 284 din 22.07.2004 privind comerțul electronic. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 138-146 din 13.08.2004. http://lex.justice.md/md/328081/

Monografii, articole de specialitate

Albu I. Contractul și răspunderea contractuală. Cluj-Napoca: Dacia, 1994. 220 p.

Anghel I. Răspunderea civilă. București: Editura Științifică, 1968. 277 p.

Baieș S., Băieșu A., Cebotari V. Drept civil. Vol. II. p. Cartier, 2005. 521 p.

Barbero D. Il sistema del diritto privato. Torino: Utet, 1993. 390 p.

Berdejo L. Elements de Derecho Civil. Barcelona: Bosch, 1985. 500 p.

Cantacuzino M. B. Curs de drept civil. Craiova: Ramuri, 1995. 355 p.

Căpățînă O., Ștefănescu B. Tratat de drept al comerțului internațional. București: Editura Academiei, 1987. 233 p.

Cărpenaru S. Contracte civile și comerciale. București: Lumina Lex, 1993. 258 p.

Cătuneanu I. C. Curs elementar de drept roman. București: Cartea Românească, 1924. 267 p.

Constantinesco L. Tratat de drept comparat. București: Lumina Lex, 1974. 275 p.

Cosma D. Teoria generală a actului civil. București: Editura Științifică, 1969. 347 p.

Cosmovici P. M. Introducere în dreptul civil. București: All, 1993. 320 p.

Cosmovici P. M. Tratat de drept civil. București: Editura Academiei, 1989. 370 p.

Costin M. N., Deleanu S. Dreptul comerțului internațional. București: Lumina Lex, 1987. 288 p.

Courtois H. Italie. Rapport national. Paris: A. Pedone, 1985. 457 p.

Delebecque Ph., Pansier F. Droit des obligations. Contrat et quassi-contrat. Paris: Litec, 2001. 345 p.

Demetrescu P. I. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1966. 320 p.

Diez-Picazo. Fundaments del Derecho civil patronial. Madrid: Civitas, 1993. 382 p.

Dogaru I. Contractul. Considerații teoretice și practice. Craiova: Scrisul Românesc, 1983. 334 p.

Doucet M. Code civil général autrichien. Paris: A. Pedone, 1947. 395 p.

Feron D. Danemark. Rapport national. Paris: A. Pedone, 1985. 560 p.

Filipescu I.P. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: Actami, 1994. 223 p.

Hanga V. Drept privat roman. Cluj-Napoca: Argonaut, 1996. 299 p.

Ionașcu A. Drept civil. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1963. 205 p.

Jugastru C. Drept civil. Obligațiile. Cluj-Napoca: Argonaut, 2003. 198 p

Kempin F. G. Historical Introduction to Anglo-American Law. New York: Indrianapolis, 1976. 280 p.

Macovei D. Drept civil. Contracte. Iași: Cantes, 1999. 343 p.

Moțiu F. Contracte civile. Sinteză teoretică și practică judiciară. București: Lumina Lex, 1998. 359 p.

Muller W. Partie genérale du BGB. Paris: Cujas, 1991. 556 p.

Petrescu R. Teoria generală a obligațiilor comerciale. Partea generală. București: Oscar Print, 2000. 262 p.

Pop L. Teoria generală a obligațiilor. București: Lumina Lex, 2000. 323 p.

Pop T. Drept civil român. București: Lumina Lex, 1993. 290 p.

Popescu P. R., Anca P. Teoria generală a obligațiilor. București: Editura Științifică, 1968. 288 p.

Rabello A. M. European Legal Traditions and Israel. Jerusalim: All, 1994. 325 p.

Rădescu D. Dicționar de drept privat. București: Mondian 94, 1997. 267 p.

Sacco R. Il contratto. Torino: Torinese, 1980. 235 p.

Schaber D. Contracts. New York: Minn, 1990. 399 p.

Schinas J. G. Gréce. Rapport national. Paris: A. Pedone, 1985. 339 p.

Scognamiglio R. Contratti in generale. Roma: Torinese, 1975. 330 p.

Stătescu C., Bîrsan C. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: All, 1995. 367 p.

Stoica V. Rezoluțiunea și rezilierea contracetlor civile. București: All, 1997. 218 p.

Toma, T. Drept civil: Contracte. Iași: Chemarea, 1998. 287 p.

Toma T. Drept civil. Contracte. Iași: Chemarea, 1998. 287 p.

Tomulescu C. Drept privat roman. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1977. 196 p.

Van Wassenaer A. J. O. Pays-Bas. Rapport national. Paris: A. Pedone, 1985. 270 p.

Weill A. Droit civil. Les obligations. Paris: Dalloz, 1986. 289 p.

Surse internet

Reflecţii asupra teoriei contractului civil

http://ro.wikipedia.org/wiki/Contract_civil