Modalitățile Actului Civil
CUPRINS
CAPITOLUL 1
NOȚIUNI INTRODUCTIVE……………………….…………2
Secțiunea 1
Actul juridic civil în sistemul izvoarelor
drepturilor subiective civile………………………………….……..2
Secțiunea 2
Noțiunea și structura actului juridic civil………………………….6
Secțiunea 3
Considerații privind clasificarea
actelor juridice civile………………………………………………..10
CAPITOLUL 2
MODALITĂȚILE ACTULUI JURIDIC CIVIL………….22
Secțiunea 1
Generalități……………………………………………….……..…..22
Secțiunea 2
Drepturi eventuale……………………….……………….……..…..23
CAPITOLUL 3
CONSIDERAȚII PRIVIND TERMENUL CA MODALITATE A ACTULUI JURIDIC CIVIL………….……………………………29
Secțiunea 1
Noțiune, reglementare și clasificare………………………………..….29
Secțiunea 2
Considerații privind efectele termenului………………………..…….32
Secțiunea 3
Scadența, exigibilitatea și punerea în întârziere………………..…….35
Secțiunea 4
Jurisprudența ………………………………………………………………………………36
CAPITOLUL 4
CONSIDERAȚII PRIVIND CONDIȚIA CA MODALITATE A ACTULUI JURIDIC CIVIL………..…………………………………….39
Secțiunea 1
Noțiune, reglementare și clasificare………………………………..….39
Secțiunea 2
Considerații privind efectele condiției………………………….……..45
Secțiunea 3
Comparație între termen și condiție………………….……………….50
Secțiunea 4
Jurisprudență…………………………………………………………50
CAPITOLUL 5
CONSIDERAȚII PRIVIND SARCINA CA MODALITATE A ACTULUI JURIDIC CIVIL………………………………….55
Secțiunea 1
Noțiune, reglementare și clasificare……………………….….………55
Secțiunea 2
Considerații privind efectele sarcinii…………………….…….…….57
Secțiunea 3
Comparație între sarcină și condiție…………………….…….……..58
Sectiunea 4
Jurisprudență…………………………………………………………………………59
CONCLUZII …………………………………………………………………………62
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ……………………….………..69
MODALITĂȚILE
ACTULUI JURIDIC CIVIL
CAPITOLUL 1
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Secțiunea 1
Actul juridic civil în sistemul izvoarelor
drepturilor subiective civile
În doctrina noastră s-a subliniat că prin izvorul obligației înțelegem sursa care îi dă naștere. Așadar, prin izvor al dreptului subiectiv civil se va înțelege acea împrejurare de care legea civilă leagă nașterea unui astfel de drept.
Se admite că izvorul raportului juridic civil concret constituie, în același timp, și izvor al drepturilor subiective și al obligațiilor civile care formează conținutul raportului juridic respectiv.
În dreptul roman Gaius arăta în manualul său juridic (la sfârșitul secolului al II-lea d.H), că omnis enim obligatio vel ex contractu nascitur vel ex delicto (orice obligație se naște fie dintr-un contract, fie dintr-un delict). Cele două izvoare ale obligațiilor, contractul și delictul, apar ca două noțiuni juridice bine cristalizate, abstracte și generale, și nu reduse ca în epoca veche, la un conținut cu valoare de speță individuală. Dezvoltarea relațiilor sociale a impus, sub influența dreptului pretorian, o clasificare tripartită a izvoarelor obligațiilor. Tot Gaius împarte obligațiile în: obligații care rezultă din contract; obligații care rezultă din delict; obligații care rezultă din diferite alte cauze (obligationes aut ex contractu nascitur aut ex maleficio aut proprio quodam modo ex variis causarum figuris). În categoria variae figurae causarum intrau acele fapte care, fără a fi contracte sau delicte, dădeau totuși naștere la obligații. Dar în dreptul postclasic roman, Iustinian a împărțit izvoarele obligațiilor în patru părți: contracte, delicte, cvasicontracte și cvasidelicte – aut enim ex contractu sunt aut quasi ex contractu aut ex maleficio aut quasi ex maleficio. Cele două categorii noi, cvasicontractul și cvasidelictul, cuprind actele și faptele juridice care anterior erau cuprinse în acele "diferite alte cauze" și care prezentând unele asemănări formale fie cu contractele, fie cu delictele, au fost numite cvasicontracte ori cvasidelicte.
Izvoarele stabilite de Iustinian (contractul, cvasicontractul, delictul și cvasidelictul) au fost preluate în legislațiile civile moderne, fiind consacrate în Codul civil francez și apoi în Codul civil român, care definește toate cele patru izvoare de drepturi și obligații. Astfel, potrivit art.1166 C.civ. contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic. Potrivit art.986 din vechiul C.civ., cvasicontractul este un fapt licit și voluntar din care se naște o obligație către o altă persoană sau obligații reciproce între părți. Sub această denumire sunt reglementate gestiunea de afaceri (art. 1330 – 1340 C.civ.), plata nedatorată (art. 1341 – 1344 C.civ.) și îmbogățirea fără justă cauză (art. 1345). Potrivit art.1357 C.civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.
Se consideră că după legătura lor cu voința omului izvoarele drepturilor subiective civile se împart în acțiuni omenești și fapte naturale. Acțiunile omenești sunt faptele omului, comisive ori omisive, săvârșite cu sau fără intenția de a produce efecte juridice, de care legea civilă leagă nașterea unor efecte civile. După cum legea civilă condiționează sau nu nașterea dreptului de existența intenției producerii acestui efect, putem avea acțiuni omenești săvârșite cu intenția de a produce efecte juridice, care se numesc și acte juridice civile, pe de o parte, și acțiuni omenești săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc în puterea legii, care se numesc fapte juridice, pe de altă parte.
La rândul lor, faptele naturale sau evenimentele juridice sunt împrejurări care se produc independent de voința omului și de care legea civilă leagă nașterea de raporturi juridice civile concrete. Sunt asemenea evenimente juridice nașterea, moartea, cutremurul, inundația, trecerea timpului etc.
Pe de altă parte, izvoarele drepturilor subiective civile se împart după sfera lor în fapte juridice lato sensu și fapte juridice stricto sensu. Interesul teoretic și practic al acestei clasificări este de a distinge între actul juridic și faptul juridic stricto sensu, pentru a sublinia că între cele două categorii juridice există diferențe de regim juridic.
Astfel, în sens larg prin fapt juridic se desemnează acțiunile omenești, săvârșite cu sau fără intenția de a produce efecte juridice, și evenimentele sau faptele naturale. În sens restrâns, prin fapt juridic se desemnează numai faptele omenești săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, efecte care se produc în virtutea legii, și faptele naturale. Altfel zis, faptul juridic stricto sensu cuprinde faptele juridice și evenimentele.
În doctrină se arată în prezent că izvoarele obligațiilor civile (și drepturilor subiective civile) pot fi reduse la două categorii principale:
a) actul juridic civil;
b) faptele juridice, în sensul restrâns al acestei noțiuni.
Prin act juridic civil se înțelege acea manifestare de voință animată de intenția de a produce anumite efecte juridice, efecte care nu se pot produce potrivit legii civile decât dacă o asemenea intenție a existat. Faptele juridice stricto sensu sunt acele fapte licite sau ilicite, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, efecte care se produc însă în virtutea legii, independent de voința autorului. Sunt cuprinse în această categorie:
a) gestiunea intereselor altuia;
b) plata lucrului nedatorat;
c) îmbogățirea fără justă cauză;
d) fapta ilicită cauzatoare de prejudicii (delictul civil).
Secțiunea 2
Noțiunea și structura actului juridic civil
1.Noțiune
În literatura de specialitate s-au conturat doua genuri de definire a actelor juridice:
a) primul, privește definirea diferitelor specii ale actelor juridicie civile. În legatură cu definirea diferitelor specii de acte juridice civile: în această categorie de definiții intră definițiile date speciilor de acte juridice precum contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donație, oferta, testamentul, etc., definiții cuprinse în diferite lucrări.
b) cel de-al doilea privește definirea generală a acestui act. Definiții generale: definițiile din această categorie privesc actul juridic civil în general, surprinzând ceea ce este esențial pentru toate categoriile de acte, pentru toate actele juridice civle.
Dar si înlăuntrul acestei categorii de definiții distingem după cum este vorba de definiția tradițională dată actului juridic civil sau, de definiția care ține seama de ceea ce diferențiază actul juridic civil de gestiunea de afaceri:
– tradițional, actul juridic civil este definit a fi manifestarea de voință săvârșită cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, modifica și stinge un raport juridic;
– actul juridic civil privit ca o categorie juridică distinctă în raport cu faptul juridic licit, este „ … o manifestare de voință – unilaterală, bilaterală sau multilaterală – săvârșită cu intenția de a stabili, modifica sau stinge, potrivit
dreptului obiectiv raporturi juridice, cu condiția ca de existența acestei intenții să depindă însăși producerea efectelor juridice”.
Codul civil român nu dă o definiție actului juridic civil. Reglementând contractul, cea mai importantă specie a actului juridic civil, prin extrapolare, respectând elementele pe care definiția trebuie să le cuprindă se poate conchide, pornindu-se de la această instituție juridică, asupra definiției la care ne referim. Se consideră că „prin actul juridic civil se înțelege o manifestare de voință facută cu intenția de a produce efecte juridice, respectiv, de a naște, modifica ori stinge un raport juridic civil concret”.
Considerând că această din urmă definiție cuprinde elementele la care ne-am referit, apreciem că actul juridic civil poate fi definit ca fiind manifestarea de voință intervenită în scopul de a produce efecte juridice concretizate în crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unui raport juridic civil concret.
2. Accepțiunile noțiunii de act juridic civil
Expresia „act juridic civil” poate fi întâlnită în literatura de specialitate și sub una din următoarele două formulări: „act juridic” și „act” .
În cele două formulări, actului juridic civil i se recunoasc două accepțiuni (sensuri):
a) act juridic civil în sens de negotium juris. În acest sens privit, actul juridic civil desemnează însăși manifestarea de voință intervenită în scopul de a produce efecte juridice, adică însăși operațiunea juridică (vânzare-cumpărare, schimb, liberalitate etc.), încheiată (intervenită). Uneori acest sens este desemnat numai prin cuvântul „negotium”;
b) act juridic civil în sens de instrumentum probationis. În acest sens privit, actul juridic civil desemnează înscrisul constatator al manifestării de voință (al operațiunii juridice însăși). Este sensul rezultând din analiza înscrisurilor ca mijloc de probă al raportului juridic civil concret.
3. Elemente componente
În doctrină și în jurisprudență elementele componente ale actului juridic civil sunt denumite, de regulă, condiții. De altfel, art. 948 C.civ. dispune: Condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt:
1.capacitatea de a contracta;
2. consimțământul părților;
3. un obiect determinat și licit;
4. o cauză licită și morală.
Cu același înțeles sunt folosite și alte expresii, precum: elemente esențiale ale oricărui act juridic; condițiile de eficacitate (în sens restrâns) a actului juridic. Se consideră că cel mai potrivit este a se utiliza termenul "condiții", care este folosit în legea civilă și este răspândit în doctrină și practică. În acest cadru se poate spune că prin condițiile actului juridic civil se înțelege elementele din care acesta este alcătuit, componentele care, fie trebuie, fie pot să intre în structura acestui act.
În doctrină condițiile actului juridic civil se clasifică după mai multe criteccepțiunile noțiunii de act juridic civil
Expresia „act juridic civil” poate fi întâlnită în literatura de specialitate și sub una din următoarele două formulări: „act juridic” și „act” .
În cele două formulări, actului juridic civil i se recunoasc două accepțiuni (sensuri):
a) act juridic civil în sens de negotium juris. În acest sens privit, actul juridic civil desemnează însăși manifestarea de voință intervenită în scopul de a produce efecte juridice, adică însăși operațiunea juridică (vânzare-cumpărare, schimb, liberalitate etc.), încheiată (intervenită). Uneori acest sens este desemnat numai prin cuvântul „negotium”;
b) act juridic civil în sens de instrumentum probationis. În acest sens privit, actul juridic civil desemnează înscrisul constatator al manifestării de voință (al operațiunii juridice însăși). Este sensul rezultând din analiza înscrisurilor ca mijloc de probă al raportului juridic civil concret.
3. Elemente componente
În doctrină și în jurisprudență elementele componente ale actului juridic civil sunt denumite, de regulă, condiții. De altfel, art. 948 C.civ. dispune: Condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt:
1.capacitatea de a contracta;
2. consimțământul părților;
3. un obiect determinat și licit;
4. o cauză licită și morală.
Cu același înțeles sunt folosite și alte expresii, precum: elemente esențiale ale oricărui act juridic; condițiile de eficacitate (în sens restrâns) a actului juridic. Se consideră că cel mai potrivit este a se utiliza termenul "condiții", care este folosit în legea civilă și este răspândit în doctrină și practică. În acest cadru se poate spune că prin condițiile actului juridic civil se înțelege elementele din care acesta este alcătuit, componentele care, fie trebuie, fie pot să intre în structura acestui act.
În doctrină condițiile actului juridic civil se clasifică după mai multe criterii, fiecare clasificare prezentând un anumit interes juridic. Astfel, mai întâi, clasificarea condițiilor actului juridic civil în condiții de fond și condiții de formă se face în funcție de aspectele la care ele se referă. Condițiile de fond sunt condițiile care se referă la conținutul actului și sunt, de regulă, cele prevăzute în art.1179 C.civ. (capacitate de a contracta, consimțământ, obiect, cauză). La rândul lor, condițiile de formă pot să privească:
a) manifestarea de voință atunci când aceasta este cerută ad validitatem;
b) concretizarea manifestării de voință în instrumente de probă;
c) forma cerută pentru opozabilitate față de terți.
În funcție de obligativitatea îndepliniri lor există condiții esențiale și condiții neesențiale.
Condițiile esențiale sunt acele condiții care, în mod obligatoriu, trebuie îndeplinite, iar în lipsa lor, actul juridic civil nu este valabil. Intră în această categorie, exempli gratia, condițiile de fond.
După izvorul lor, condițiile esențiale se subdivid în: a) condiții esențiale legale, când obligativitatea împlinirii lor izvorăște din lege; b) condiții esențiale convenționale (voluntare) când sunt considerate ca atare de voința părților.
La rândul lor, condițiile neesențiale sunt condițiile care pot lipsi din actul juridic civil, dar care pot fi și inserate în acel act. Se arată că intră în această categorie modalitățile actului juridic civil folosite în cazurile în care prezența lor nu este obligatorie.
În fine, după sancțiunea nerespectării lor (după consecințele pe care acestea le produc) se distinge între condiții de validitate și condiții de eficacitate. Se consideră că de validitate sunt condițiile fără a căror îndeplinire actul juridic civil nu se consideră încheiat valabil; nerespectarea lor se sancționează cu nulitatea actului juridic civil. La rândul lor, aceste condiții pot fi:
1. legale, când sunt impuse de lege (când rezultă din lege);
2. voluntare, când sunt stabilite prin voința părților. De asemenea, pot fi de fond ori de formă.
Condițiile de eficacitate sunt condițiile care nu privesc formarea valabilă a actului juridic, a căror neîndeplinire nu atrage nulitatea actului juridic civil, ci privesc doar eficacitatea acestui act.
O ultimă mențiune aici: clasificarea condițiilor actului juridic civil prezintă interes teoretic și practic de vreme ce ele produc consecințe juridice diferite după cum fac parte dintr-o categorie sau alta. Astfel, spre exemplu, lipsa condițiilor de fond (esențiale, de valabilitate) se sancționează, în principiu, cu nulitatea absolută a actului juridic, în timp ce neîndeplinirea celorlalte condiții (de opozabilitate, de eficacitate) nu are drept consecință anularea actului juridic civil, ci doar imposibilitatea dovedirii actului, sau inopozabilitatea față de terți, ori neproducerea efectelor, dar din alte cauze decât nulitatea, după caz.
Secțiunea 3
Considerații privind clasificarea actelor juridice civile
Generalitatea conceptului de „act juridic civil” rezidă în selectarea a ceea ce este esențial și comun tuturor speciilor de acte juridice civile, elemente care îi dau conținutul, pentru că noțiunea ca atare este rezultatul unui proces de selectare și generalizare a caracterelor comune tuturor categoriilor de asemenea acte.
Evident, coborând de la treapta cea mai înaltă a generalizării dată de conceptul de act juridic civil, același proces de selectare și generalizare ne conduce la stabilirea a ceea ce este esențial și comun pe grupe de acte juridice, potrivit anumitor criterii, ajungandu-se astfel la delimitarea diferitelor categorii de asemenea acte.
În sfârșit, o asemenea analiză ajută de o potrivă la stabilirea asemănărilor și deosebirilor dintre două sau mai multe acte juridice civile, sau, dintre două sau mai multe categorii de acte juridice civile.
În acest context se pune problema clasificării actelor juridice civile. Este foarte important a se cunoaște, însă, că a încadra un act juridic civil într-o categorie sau alta, nu este numai o chestiune de ordin științific, ci și, mai ales, una de ordin practic, pentru că, în funcție de categoria în care încadrăm un asemenea act, îi vom recunoaște anumite consecințe (efecte) juridice.
Clasificarea actelor juridice se realizează în funcție de mai multe criterii, urmând ca, de fiecare dată, să precizăm criteriul folosit.
1 Actele juridice unilaterale, bilaterale și multilaterale.
Clasificarea actelor juridice civile în aceste grupe se face în funcție de criteriul numărului părților.
Actul juridic ciliv unilateral este actul care încorporează o singură voință (este rezultatul, rodul unei singure voințe). Intră în această categorie: testamentul, oferta, promisiunea publică de recompensă, acceptarea succesiunii, renunțarea la o mostenire, denunțarea unui contract, confirmarea unui act anulabil etc.
Actele civile unilaterale, la rândul lor se clasifica în:
-acte supuse comunicării (exemplu oferta);
-acte nesupuse comunicării (exemplu testamentul).
Actul juridic civil bilateral este acel act care se înfățișează ca rezultat al unui acord de voință a două părți (voința concordantă a două părți). Intră în această categorie, de pildă, contractul.
Actul juridic civil multilateral este actul care se înfățișează ca fiind rezultatul acordului de voință a trei sau mai multe părți (exemplu contractul de societate).
Clasificarea actelor juridice civile în unilaterale, bilaterale și multilaterale prezintă importanță juridică pe următoarele planuri:
-pe planul aprecierii valabilității actului juridic pentru că, în fiecare dintre ele, se verifică și apreciază numărul corespunzător de voințe;
-pe planul regimului juridic diferit pe care îl au viciile de consimțământ.
2.Actele juridice civile cu titlu oneros și actele juridice civile cu titlu gratuit.
Clasificarea actelor juridice civile în acte juridice cu titlu oneros și acte juridice civile cu titlu gratuit se face în funcție de scopul urmărit cu prilejul încheierii lor.
Actul juridic civil cu titlu oneros este actul în care (prin care), în schimbul unui folos patrimonial procurat, se urmărește obținerea unui alt folos patrimonial. Intră în această categorie: contractul de antrepriză, contractul de locațiune, contractul de rentă viageră, împrumutul cu dobândă etc.
Actul juridic civil cu titlu gratuit este actul prin care se procură un folos patrimonial, fără a se urmări obținerea altui folos patrimonial în schimb. Intră în această categorie: donția, comodatul, împrumutul fară dobândă, mandatul gratuit etc.
Împarțirea actelor juridice civile în acte cu titlu gratuit și acte cu titlu oneros, prezintă importanță din mai multe puncte de vedere:
-funcționează reguli diferite în privința capaciății părților;
-în privința condițiilor de formă legea e mai exigentă în privința actelor juridice civile cu titlu gratuit;
-regimul viciilor de consimțământ diferă de la o categorie la alta.
3. Acte juridice civile constitutive, translative și declarative.
Clasificarea actelor juridice civile în constitutive, translative și declarative se realizează având la bază criteriul efectului lor.
Actul juridic civil constitutiv este actul ce creează raporturi juridice care au în conținutul lor drepturi și obligații noi, inexistente anterior ca atare. Intră în această categorie: constituirea unei ipoteci, constituirea unui uzufruct (ori alt dezmembrământ al dreptului de proprietate, hotararea judecatorescă de partaj).
Actul juridic civil translativ este actul prin care se strămută un drept dintr-un patrimoniu în altul. Intră în această categorie: vânzarea-cumpărarea, cesiunea de creanță etc.
Actul juridic civil declarativ este actul prin care se definitivează drepturi preexistente. Intră în această categorie: tranzacția si actul confirmativ. Hotararea judecatorescă în revendicare are efect declarativ.
Împărțirea actelor juridice civile în acte constitutive, translative și declarative este importantă, mai ales, în materia stabilirii momentului când se produc efecte:
-actele juridice civile constitutive și translative își produc efectele din momentul încheierii și numai pentru viitor;
-actele juridice civle declarative se produc atât pentru viitor cât și pentru trecut.
– numai actele juridice civile translative pot constitui just titlu pentru uzucapiunea de scurtă durată (10 până la 20 de ani), pe când cele declarative nu pot avea această semnificație juridică. În acest sens art. 1897 alin. 1 C.civ. dispune: „Justa cauză este orice titlu translativ de proprietate, precum vinderea, schimbul etc." (s.n.).
4. Acte juridice civile de conservare, de administrare și de dispoziți.
Distincția între actele civile de conservare, de administrare și de dispoziție se face în funcție de criteriul importanței, al gravității lor.
Actul juridic civil de conservare este actul care are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Cum, cu o cheltuială mică se salvează un drep a cărei valoare este mult mai mare, actul de conservare este deosebit de avantajos pentru autorul său. Intră în această categorie: înscrierea unei ipoteci, înscrierea unui privilegiu etc.
Actul juridic civil de administrare este actul prin care se înfăptuiește punerea în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu. Intră în această categorie: culegerea de fructe, închirierea unui bun în anumite condiții, asigurarea unui bun etc.
Actul juridic civil de dispozitie este actul prin care se înfăptuiete fie scoaterea din patrimoniu a unui bun sau a unui drept, fie grevarea unui bun cu o sarcină reală, precum gajul sau ipoteca. Intră în această categorie: vânzarea-cumpărarea, donația etc.
Împărțirea actelor juridice civile în acte de conservare, de administrare și de dispoziție prezintă importanță pe mai multe planuri:
-în materia capacității, regimul juridic diferă în raport de felul actului;
-în materia desființării unui act juridic;
-în materia acceptării moștenirii etc.
– în materia dreptului de proprietate comună cu privire la aplicarea regulii unanimității (calificarea unui act după criteriul gravității atrage sau nu aplicarea acesteia).
5.Acte juridice civile patrimoniale și acte juridice civile nepatrimoniale.
Clasificarea actelor juridice în acte patrimoniale și nepatrimoniale se face după criteriul conținutului lor.
Actul juridic patrimonial este actul al cărui conținut poate fi evaluat în bani. Intră în această categorie, de regulă actele care privesc drepturi reale și de creanță (vânzarea-cumpărarea, donația etc.).
Actul juridic nepatrimonial este actul al cărui conținut nu este sussceptibil a fi evaluat în bani.
Importanța acestei clasificări se vădește în materia efectelor nulității când, anulându-se actul nepatrimonial, nu se pune problema „restituirilor”.
6. Acte juridice civile consensuale, solemne și reale.
Împarțirea actelor juridice civile în acte consensuale, reale și solemne se face dupa criteriul modului (formei) de încheiere.
Actele juridice consensuale sunt actele care se încheie prin simpla manifestare de voință.
Reprezentând o excepție de la regula consensualității actelor juridice civile, actul solemn este actul pentru a cărui încheiere valabilă se cere, pe lângă manifestarea de voință, respectarea unor cerințe de formă, anume prescrise de lege, forma fiind considerată o condiție de valabilitate. Din această cauză se spune că în cazul actelor juridice solemne, forma este cerută ad validitatem ori ad solemnitatem. Intră în această categorie: donația, testamentul etc.
Excepție de la regula consensualității actelor juridice, actul real este actul pentru a cărui încheiere valabilă se cere, pe lângă manifestarea de voință și însoțind-o pe aceasta, predarea bunului. Intră în această categorie: împrumutul, gajul, depozitul etc.
Împarțirea actelor juridice civile în acte consensuale, solemne și reale se vădește mai ales, pe planul aprecierii valabilității acestor acte, sub aspectul respectării cerințelor de formă impuse de lege.
7. Acte juridice civile între vii și acte juridice civile pentru cauză de moarte.
Această clasificare are la bază criteriul momentului în care actele juridice își produc efecte.
Actul juridic între vii (inter vivos) este actul ale carui efecte se produc fară a fi condiționate de moartea autorului sau autorilor lui. În această categorie intră marea majoritate a actelor juridice civile.
Actul juridic civil pentru cauză de moarte (mortis causa) este actul de esența căruia este faptul că își produce efectele necondiționat, numai după moartea autorului, exemplu, testamentul.
Importanța acestei clasificari se vădește pe două planuri:
-pe planul capacitații de a le încheia, actele de mortis causa sunt supuse unor condiții restrictive, atât în ceea ce privește capacitatea de a dispune cât și de a primi;
-pe planul formei în care trebuie sau pot fi încheiate.
8. Acte juridice civile subiective și acte juridice–condiție.
Clasificarea actelor juridice civile în acte subiective și acte codiție are la bază criteriul rolului voinței părților în stabilirea conținutului lor.
Actul juridic subiectiv civil este acel act în care voința părților are un rol determinat, în sensul că părțile, prin voința lor, stabilesc conținutul, în limitele dreptului obiectiv. Majoritatea contractelor (ca specie a actelor juridice civile) intră în această categorie.
Actul juridic civil condiție este actul în care părțile își manifestă voința ca regulile ce dau regimul juridic unei anumite instituții juridice să le devină aplicabile și în care, voința părților are doar rolul de a accepta sau nu regulile respective, nu și de a se abate de la ele, datorită carecterului lor imperativ. Intră în această categorie: căsătoria, înfierea, recunoașterea unui copil etc.
Împarțirea actelor juridice civile în acte subiective și acte condiție își vădește importanța în materia valabilității actelor juridice, cu deosebire în privința aprecierii condițiilor de valabilitate.
9. Acte juridice civile pure și simple și acte juridice afectate de modalități.
Distincția între actele juridice civile pure și simple și cele afectate de modalități are la bază criteriul legăturilor în care acestea se află cu modalitățile.
Actul juridic civil pur și simplu este actul juridic care nu poate fi afectat de modalități (termen, condiție sau sarcină). Intră în această categorie: căsătoria, înfierea, recunoașterea de filiație, actul de opțiune succesorală etc.
Actul juridic afectat de modalități este actul care cuprinde o modalitate (termen, condiție sau sarcină). În privința acestor acte distingem:
a) sunt unele acte juridice civile considerente esențialmente ca afectate de modalități (contractul de împrumut, contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere, contractul de asigurare, contractul de donație cu sarcină etc)
b) celelalte acte juridice care pot sau nu să fie afectate de modalități.
Distincția între actele juridice pure și simple și cele afectate de modalități prezintă importanță juridică atât în privința valabilității actelor juridice (lipsa modalității poate conduce la ineficacitatea actului, cel mai adesea, sub forma nulității) cât și în privința producerii efectelor juridice.
10. Acte juridice civile principale și acte juridice civile accesorii.
Clasificarea actelor juridice civile în principale și accesorii are la bază criteriul raportului în care se află, între ele:
Actul juridic civil accesoriu este actul care are o existență de sine stătătoare, independentă, în sensul că soarta lor nu depinde de un alt act al părților. Intră în această categorie marea majoritate a actelor juridice civile.
Actul juridic civil accesoriu este actul care nu are o existență de sine stătătoare, ci, dimpotrivă, soarta lui juridică depinde de soarta unui act juridic civil principal. Intră în această categorie, clauza penală, arvuna, ipoteca convențională, gajul etc.
Importanța distincției între actele juridice civile principale și actele juridice civile accesorii se vădește atât în materia aprecierii valabilității și eficacității actelor juridice civile, în general, cât și în privința raportului dintre ele, raport exprimat în regula accesoriu sequitur principale (accesoriul urmează soarta juridică a principalului). Desființarea sau încetarea, din orice cauză, a actului principal atrage și desființarea sau încetarea actului accesoriu. Jurisprudența a statuat, spre exemplu, că desființarea contractului de împrumut (prin rezoluțiune) atrage și stingerea contractului de ipotecă prin care s-a garantat obligația de restituire a sumei de bani împrumutate.
11. Actele juridice civile cauzale și actele juridice civile abstracte.
Această clasificare se face în raport de legătura actelor juridice civile cu cauza, în sens de scop.
Actul juridic civil cauzal este actul a cărui valabilitate implică valabilitatea cauzei, în sensul că nu sunt detașate de cauză (de scopul lor), în așa fel încât, dacă scopul este ilicit, imoral sau lipsește, actul este nul.
Actul juridic civil abstract este actul a cărei valabilitate este detașată de valabilitatea cauzei. Intră în această categorie titlurile de valoare.
Distincția între actele juridice civile cauzale și actele juridice civile abstracte prezintă interes în materia probelor, în materia valabilității actelor juridice și în materia titlurilor de credit; în privința acestora din urmă, avantajul decurge dim împrejurarea că pentru a se pune în executare nu este nevoie de analiza scopului actului juridic respectiv, motiv pentru care debitorul nu poate ridica, pentru a refuza executarea, excepția nevalabilității cauzei.
12. Actele juridice civile strict personale și actele care pot fi încheiate și prin reprezentare.
Împărțirea actelor juridice civile în aceste două categorii se face potrivit criteriului constând în posibilitatea sau imposibilitatea încheierii lor prin reprezentare.
Actul juridic civil strict personal este actul juridic care nu poate fi făcut decât personal, nu și prin reprezentare. Un asemnea act juridic civil este testamentul.
Actele care se pot face prin reprezentare sunt majoritatea actelor juridice civile, caracteristic pentru ele fiind faptul că autorul le poate face fie personal fie prin mandatar.
Împarțirea acelor juridice civile în acte strict personale și acte care se pot face prin reprezentare prezintă importanță din mai multe puncte de vedere:
a)regulile în materia capacității de a încheia acte prin reprezentare sunt reguli speciale;
b)valabilitatea actelor juridice strict personale se apreciază numai în raport cu autorul sau autorii lor.
13. Acte juridice civile numite și acte juridice civile nenumite.
Clasificarea în discuție se face în raport de faptul dacă legea le reglementează și le acordă o denumire.
Actele juridice civile numite sunt actele cărora legea le asigură reglementarea juridică și le acordă un nume. Intră în această categorie marea majoritate a actelor civile , dar și acte reglementate prin legi speciale: sponsorizarea, voluntariatul ( Legea nr.195/2001) ceea ce înseamnă că, din punct de vedere al criteriului clasificării, actele juridice numite constituie regula, iar cele nenumite constituie excepția.
Actul juridic civil nenumit este actul căruia legea nu-i consacră o reglementare și o denumire proprii. Intră în această categorie , de exemplu prestările de servicii și vânzarea cu clauză de întreținere.
Clasificarea actelor juridice civile în tipice și atipice, prezintă importanță în privința stabilirii regulilor aplicabile actelor nenumite pentru că, în această privință, lipsind o reglementare anume, se aplică regulile generale, ci nu cele ale celui mai aropiat act juridic numit.
14. Acte juridice civile cu executare imediată și acte juridice civile cu executare succesivă.
Distincția între actele juridice cu executare imediată și cele cu executare succesivă are la bază criteriul modului lor de executare.
Actele juridice cu executare imediată, ori dintr-o dată, sau instantanee sunt actele a căror executare implică o singură prestație săvârșită de debitor. Intră în această categorie, de exemplu, darul manual, vânzarea-cumpărarea unui obiect dintr-un magazin când, pe loc, se plătește prețul și se predă obiectul.
Actele juridice civile cu executare succesivă sunt actele a căror executare se realizează din mai multe prestații succesive. Intră în această categorie, de exemplu, contractul de locațiune, vânzarea-cumpărarea în rate, contractul de rentă viageră etc.
Împărțirea actelor juridice civile în acte cu executare dintr-o dată și acte cu executare succesivă prezintă importanță din urmatoarele puncte de vedere:
a) dacă din culpa debitorului, obligațiile sale n-au fost executate actul va fi rezoluționat, în cazul actelor de executare dintr-o dată, iar în cazul actelor cu executare succesivă, va opera rezilierea;
b) nulitatea actului juridic civil cu executare dintr-o dată produce efecte și pentru trecut, făcând să se considere că actul n-a existat niciodată, pe când în cazul actului cu executare succesivă, se produc efecte numai pentru viitor;
c) această clasificare ne ajută să deosebim nulitatea de rezoluțiune, reziliere și de prescripția extinctivă.
CAPITOLUL 2
MODALITĂȚILE ACTULUI JURIDIC CIVIL
Secțiunea 1
Generalități
Modalitatea actului juridic civil constă în acel element încorporat într-un asemenea act materializat într-o împrejurare care influențează efectele produse sau cele pe care trebuie să le producă actul respectiv.
Din definiție rezultă că modalitetea actului juridic civil are următoarele elemente:
a) modalitatea actului juridic civil constă, în ultimă instanță, într-o împrejurare care poate însemna:
-scurgerea timpului (specifică termenului);
-un element natural care poate fi fie un eveniment natural privit ca un eveniment în sensul legii civile, fie o acțiune omenească privită ca fapt), ambele fiind specifice condiției ca modalitate; și,
b) împrejurarea în care constă modalitatea trebuie sa privescă, să influențeze ori să afecteze efectele actului juridic civil.
Modalitățile actului juridic civil se caracterizează prin următoarele:
a) în raport cu condițiile actului juridic civil, modalitățile ni se înfațișează a fi neesențiale;
b) fiind neesențiale, modalitățiile pot sau nu pot să intre în componența actului juridic civil; și,
c) în raport de modalități se realizează clasificarea actelor juridice civile în acte juridice civile pure și simple și acte juridice civile afectate de modalități.
Modalitățile actului juridic civil prezintă utilitate practică din următoarele puncte de vedere:
a) stipularea modalităților se înfățișeză a fi o expresie a principiului libertății actului juridic civil;
b) grație condiției, simplele motive subiective și variabile pot dobândi valoare de cauză, de aici rezultând că ele se pot transforma într-o condiție esențială, de fond a actului juridic civil;
c) în actele cu titlu gratuit, sarcina este mijlocul prin care dispunătorul impune gratificatului anumite obligații, potrivit intereselor urmărite; și,
d) modalitățile prezintă o importanță deosebită pentru categoria actelor judice civile afectate de modalități.
Secțiunea 2
Drepturi eventuale
Termenul și condiția sunt singurele modalități despre care legea vorbește de o manieră expresă, și a căror funcționare o organizează. Examinând cu atenție anumite articole din cod și analizând cu grijă anumite situații juridice frecvente, ajungem totuși să ne convingem că, alături de termen și de condiție, mai există încă o modalitate mai dificil de găsit, mai puțin bogată în consecințe practice, dar foarte interesantă prin lipsa sancțiunii pe care o dezvăluie de obicei, din cauza absenței unei concepții generale în materie, și prin protecția pe care o solicită și care există în lege dacă știm să o găsim, numim această a treia modalitate: eventualitate și, de aici, drepturile pe care ea le afectează, drepturi eventuale.
Între neantul juridic și drepturile pure și simple există două zone intermediare: aceea în care dreptul nu-și vede realizate decât unele dintre elementele necesare constituirii sale, aceasta este zona drepturilor eventuale; aceea în care dreptul, perfect în ceea ce privește constituirea, depinde de un eveniment exterior, aceasta este zona drepturilor condiționate. Deci drepturile eventuale, ca și drepturile condiționate, sunt destinate să se transforme într-o zi în drepturi pure și simple, fără ca, pentru aceasta, să fie nevoie ca dreptul eventual poate, în ziua în care toate elementele perfecțiunii sale sunt reunite, să se transforme direct în drept pur și simplu, așa cum poate, odată perfect, să depindă încă o condiție.
Alături de drepturile convenționale în care consimțământul este elementul capital, există cazuri în care legea recunoaște forța unei voințe unice, înainte de a exista vreun acord de voință; în aceste cazuri, vom spune că există un drept eventual din momentul în care voința, luată în considerație de către lege, există; și această a doua categorie de drepturi eventuale va fi supusă eventualității unui consimțământ.
Elementul capital al dreptului pur și simplu, de sursă convențională, care trebuie sa existe pentru a avea un drept eventual și nu un neant sau o simplă expectativă, este voința – unilaterală sau bilaterală, de la caz la caz.
Teoria drepturilor eventuale își găsește principalul fundament în autonomia voinței și în articolele ce țin de drepturile patrimoniale.
În domeniul patrimonial, drepturile care au o sursă legală sunt acelea care rezultă din succesiunea ab intestat, din delicte și din cvasi-delicte; și, să remarcăm, chiar dacă non-voluntare, aceste drepturi depind indirect de voință: ceea ce explică, pentru ele, posibilitatea eventualității. Astfel, succesiunea ab intestat se bazează pe voința prezumată a defunctului; acesta din urmă știa ce s-ar întâmpla cu bunurile sale după moarte dacă n-ar face testament; nefăcând testament, el a dorit în mod real consecințele legale. În cazul delictelor, nu se vrea consecința juridică, ci se vrea faptul prejudiciabil și se vrea asta chiar cu intenția de a face rău; în cazul cvasi-delictelor nu se vrea nici reparația, nici prejudiciul, dar se vrea, în el însuși, faptul generator de obligație.
Dacă există culpă și pagubă, avem, în beneficiul celui lezat, drept pur și simplu ce tinde să repare prejudiciul cauzat; dacă există numai culpă, iar paguba nu există încă, dar este probabilă, spunem că există un drept eventual.
Deci, putem spune că, nu există drept eventual care să rezulte din succesiuni; rămân ca drepturi eventuale de sursă legală drepturile rezultate din delicte și din cvasi-delicte; aici elementul capital este o culpă, neîndeplinirea unei obligații preexistente și eventualitatea unei pagube.
Ajungem în acest fel să sesizăm noțiunea de drept eventual și să îl definim spunând: din momentul în care elementul capital – voința unilaterală și bilaterală sau neîndeplinirea unei obligații preexistente – al unui drept pur și simplu există, nu mai avem de a face cu expectativa, ci un drept recunoscut de lege, care s-a convenit să se numească eventual.
În ceea ce privește drepturile eventuale în privința obiectului lor putem concepe contractele ce poartă asupra unui lucru viitor în două felui diferite: sau lucrul este viitor în raport cu cel care dispune, în sensul că nu există material, sau lucrul este viitor în sensul că nu există în patrimoniul celui care dispune, existând totuși material în patrimoniul altuia; vă vând recolta mea viitoare, vă vând casa vecinului meu. Nu trebuie de aici să tragem concluzia că există două feluri de drepturi eventuale, în prvința obiectului lor, două feluri de drepturi guvernate de reguli diferite: nu există decât un singur fel, toate grupele de drepturi eventuale, în privința obiectului lor, putând să se reducă la una singură, fiind toate identice ca natură.
Proprietatea, pentru ca să existe ca drept pur și simplu, presupune un obiect și, atâta timp cât acest obiect nu există ca atare: nu avem mai mult proprietatea asupra unei recolte viitoare decât asupra lucrului altuia. Situația juridică a celui care dispune este aceeași în ambele cazuri; și dacă numim drepturi eventuale, în privința obiectului lor, acele drepturi care presupun reunite toate condițiile necesare existenței lor, în afara de una: obiectul. Nu există nici un motiv pentru a distinge ce circumstanțe de fapt fac pentru moment obiectul inexistent în raport cu cel care dispune.
Tragem de aici urmatoarea concluzie: chiar dacă legea permite contractele asupra obiectelor viitoare, anulând în același timp vânzarea lucrului altuia, nu putem spune că, de o manieră generală, contractele asupra lucrului altuia sunt nule, prin opoziție cu contractele asupra lucrurilor viitoare; căci lucrul viitor și lucrul altuia având o esență identică, derogările pe care le aduc de la principiul liberal al art. 1610 articole speciale, precum art. 2107, de exemplu, sunt de strictă interpretare.
În ceea ce privește succesiunile ab intestat putem enumera drepturile eventuale de sursă legală ale acestora.
Moștenitorii rezervatari au, încă din timpul vieții autorului lor, un drept eventual la succesiunea acestuia de pe urmă: elementul capital al dreptului – calitatea de rezervatar – există și chiar cu o asemenea forță încât s-ar putea aproape să se asimileze acest drept eventual unui drept cu termen incert, atât de adevărat este că moștenitorul rezervatar este la adăpost de orice dispoziție gratuită încercată de către de cujus.
Donația de bunuri viitoare (instituire contractuală), acordând institutului dreptul de a primi totul sau o parte din bunurile pe care donatarul le va lăsa la moartea sa și interzicându-i donatorului dispozițiile gratuite, între vii sau prin testament, în prejudiciul instituitului, ajunge să-i creeze acestuia din urmă situația unui veritabil rezervatar. În consecință, institutul contractual va avea un drept eventual, un drept supus eventualității de a-i supraviețui donatorului.
Moștenitorii nerezervatari nu au drepturi eventuale decât în timpul perioadei care urmează decesului lui de cujus și până în momentul în care ei își exercită opțiunea.
Deci, nu pot avea drepturi eventuale la o succesiune încă nedeschisă decât moștenitorii rezervatari și instituții contractuali.
Această recunoaștere a drepturilor eventuale la o succesiune încă nedeschisă, dacă nu ajunge sa permită mari avantaje creanțierilor care sunt investiți cu ele, are cel putin meritul de a pune o dată în plus în relief lipsa de fundament a sistemului organizat de către art.791 și art.1120 din Codul civil.
Drepturile eventuale fiind transimisbile prin deces, moștenitorii vor profita de o promisiune de vânzare sau de o creanță asupra unui lucru viitor, de care beneficiază o persoană. Numai în mod excepțional se va întâmpla, atunci când intenția părților sau legea se opune la aceasta, ca moștenitorii să nu fie continuatorii defunctului în ceea ce privește drepturile eventuale. Astfel, este evident că, atunci când este vorba despre o promisiune unilaterală de uzufruct sau de rentă viageră, dreptul eventual nu poate să ia naștere, conform intenției părților, decât între aceia care au participat în mod originar la convenție.
Studierea drepturilor eventuale își găsește principalul fundament în necesitatea de a proteja anumite situații în care nu poate fi vorba încă de drept pur și simplu și în care interesul practic cere totuși să existe un drept parțial; este același lucru cu a spune că noțiunea de drept evntual nu trebuie să existe
decât în măsura în care i se pot recunoaște avantaje, drepturi, creanțierului eventual.
Dreptul eventual, neexistând decât pentru că părțile au preferat unei realizări imediate a unui act juridic o realizare succesivă a acestuia din urmă este, în mod normal și aproape cu siguranță, destinat să se transforme în drept pur și simplu; într-adevăr, tocmai crearea unui drept pur și simplu este cea pe care o urmăresc părțile care stabilesc un drept eventual. Și atunci, dacă creanțierul sub condiție nu poate să facă nimic, prin chiar natura dreptului său, pentru a ajunge să fie învestit cu un drept pur și simplu, astfel stau lucrurile cu creanțierul eventual care trebuie să poată face tot ceea ce este necesar pentru a ajunge să obțină dreptul pur și simplu pe care l-a avut în vedere și în raport cu care creanța eventuală care i-a fost acordată joacă numai rolul unui acont. Deci, alături de drepturile pe care le are un creanțier sub condiție, creanțierul eventual poate, de fiecare dată când intenția părților nu se opune la aceasta, să-și constrângă debitorul să-i acorde un drept pur și simplu.
Există diferite categorii de drepturi eventuale: drepturi eventuale în ceea ce privește consimțământul, în ceea ce privește obiectul, în ceea ce preivește capacitatea, în ceea ce privește un element esențial special al unui asemenea act, în ceea ce privește necesitatea existenței unui contract principal.
CAPITOLUL 3
CONSIDERAȚII PRIVIND TERMENUL CA
MODALITATE A ACTULUI JURIDIC CIVIL
Secțiunea 1
Noțiune, reglementare și clasificare
Noțiune
Termenul (dies), ca modalitate a actului juridic civil, este elementul viitor și sigur în privința producerii lui, până la care este amânată începerea sau stingerea exercitării drepturilor subiective civile și executării obligațiilor civile corelative.
Termenul prezintă următoarele trăsături definitorii:
a) este eveniment viitor, în sensul că se va produce în viitor; și
b) este un eveniment a cărui producere este sigură.
Regulile generale referitoare la termen se găsesc în art. 1022-1025 C.civ., dar există reguli speciale atât în Codul civil (art. 1079, 1101, 1113, 1362), cât și în alte acte normative .
Clasificare
Termenul este susceptibil de clasificare în funcție de mai multe criterii:
În raport de efectele produse:
Din acest punct de vedere termenul poate fi:
a) termenul suspensiv – este termenul care amână începerea exercitării drepturilor ori executării obligațiilor până la împlinirea lui (spre exemplu, acordarea unui împrumut până la 1 octombrie anul viitor: până la împlinirea termenului, creditorul nu poate cere, iar debitorul nu poate fi obligat să restituie împrumutul).
b) termenul extinctiv – este termenul care amână stingerea exercitării unui drept ori executarea unei obligații până la împlinirea lui. În cazul termenului extinctiv, dreptul se exercită și obligația se execută până la împlinirea termenului, când ele încetează (spre exemplu, data morții credirentierului în contractul de rentă viageră constituie un termen extinctiv, art. 1639 și urm. C.civ.).
În raport de cunoașterea sau necunoașterea la data încheierii actului juridic civil a momentului când se va împlini termenul:
În funcție de faptul dacă părțile cunosc, la momentul încheierii actului juridic, momentul când se va împlini termenul, acesta poate fi:
a) termen cert. Suntem în prezența termenului cert când data împlinirii lui se cunoaște din momentul încheierii actului juridic.
Termenul astfel cunoscut poate fi stabilit în următoarele modalități:
-direct, când se indică data calendaristică; și
-indirect, când, fără a se indica data calendaristică, se precizează perioada ce trebuie să se scurgă până la data când se va împlini
b) termen incert. Suntem în prezența termenului incert când data împlinirii lui este sigură, dar nu este cunoscută în momentul încheierii actului, de exemplu, în contractul de rentă viageră, evenimentul morții credirentierului se va produce sigur dar nu se cunoaște data la care se va produce.
În raport de izvorul său:
În funcție de acest criteriu, termenul poate fi de mai multe feluri:
a) termenul voluntar sau convențional, cel stabilit de parte chiar prin actul juridic respectiv;
b) termenul legal, cel ce rezultă din lege, care face parte din actul respectiv. Ex, în materie de întreținere, copilul are dreptul la întreținere până la împlinirea vârstei de 18 ani iar când se afla în continuarea studiilor, până la împlinirea vârstei de 26 ani (art. 51 din legea 242/2004 privind drepturile copilului);
c) termenul judiciar, cel acordat de instanță (de pildă, termenul de grație prevăzut de art. 1101 C. civ., când judecătorul poate să acorde debitorului, în considerarea situației sale patrimoniale, un termen pentru plată).
În funcție de cel căruia îi profită:
Potrivit acestui criteriu, termenul poate fi:
a) termen stabilit în favoarea debitorului. În acest caz, debitorul poate plăti, de bună voie, mai înainte, dar nu poate fi silit de creditor la aceasta;
b) termen stabilit în favoarea creditorului. În acest caz, creditorul poate cere executarea obligației înainte de împlinirea termenului, fără ca debitorul să se poată opune.
c) termen stabilit atât în favoarea debitorului, cât și în favoarea creditorului. În acest caz executarea anticipată a obligațiilor este posibilă cu acordul ambelor părti.
Această clasificare prezintă interes practic, pentru că numai cel în favoarea căreia s-a stipulat termenul poate să renunțe la beneficiul lui. Potrivit art. 1024 C. civ.: “Termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulație sau din circumstanțe că este privit și în favoarea creditorului”. Legea instituie aici o prezumție relativă în favoarea debitorului, pentru că, de obicei, termenul este stipulat în favoarea sa (presumtio sumitur ex eo quod plerumque fit). Creditorul este cel care are sarcina probei când susține că termenul este în favoarea sa, iar “îndoiala” va fi interpretată împotriva lui (art. 983 C.civ.) și în favoarea debitorului.
În raport de modul cum rezultă din actul juridic:
În funcție de acest criteriu, termenul poate fi:
a) termen expres. Termenul este expres când rezultă formal, direct din actul juridic; și
b) termen tacit, adică termenul care rezultă indirect din actul juridic, care este, deci, dedus din natura actului sau din împrejurările în care actul se execută. Termenul tacit este, deci, un termen subînteles.
Sectiunea 2
Considerații privind efectele termenului
Potrivit art. 1022 C.civ. termenul se deosebește de condiție, pentru că el nu suspendă angajamentul, ci numai amână executarea. Esența pentru efectele termenului este, așadar, că el afectează numai executarea actului juridic, nu și existența acestuia. Pentru analiza efectelor pe care le produce, trebuie distins între termenul suspensiv și termenul extinctiv.
A) Efectele termenului suspensiv:
a) Efectele decurgând din împrejurarea că drepturile și obligațiile sunt afectate de termenul suspensiv există:
În cazul în care drepturile și obligațiile sunt afectate de termenul suspensiv, se consideră că există și că produc următoarele efecte:
– plata facută de debitor înainte de scadență este considerată a fi o plată valabilă, ci nu una nedatorată (art.1023 C.civ), faptul executării înainte de termen fiind privit ca o renunțare la beneficiul termenului;
– în acest caz creditorul nu poate intenta acțiunea oblică (subrogatorie) și nici acțiunea paulină (revocatorie) pentru motivul că asemenea acțiuni depășesc limitele unor simple măsuri de conservare, în schimb, el poate lua asemenea măsuri pentru conservarea dreptului (pendente termine);
– în actele translative, debitorul unui bun cert devine proprietarul lucrului și suportă riscul (res perit domino), chiar dacă transimisiunea este afectată de un termen suspensiv, afară numai dacă părțile au convenit să se suspende și transmiterea dreptului de proprietate;
b) Efectele rezultând din faptul că obligația deși există, nu este exigibilă:
Din împrejurarea că obligația există, dar nu este exigibilă rezultând următoarele efecte:
– creditorul nu poate cere plata înainte de împlinirea termenului, dacă acesta a fost stipulat în favoarea debitorului (art. 1023 C. civ.);
– înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate opune debitorului compensația, întrucât acest mod de stingere a obligațiilor presupune o plată dublă, respectiv ca ambele datorii să fie scadente (exigibile); în consecință, dacă datoria creditorului este scadentă, iar cea a debitorului beneficiază de un termen suspensiv, creditorul va trebui să-și execute propria obligație, neputând-o compensa cu obligația debitorului său, atâta vreme cât termenul suspensiv al acesteia nu s-a împlinit. De asemenea, creditorul nu poate cere poprire, instituirea sechestrului sau urmărirea imobiliară;
– până la împlinirea termenului suspensiv, dreptul nefiind exigibil, nu începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii în realizarea acestui drept (art. 1885 alin. 1 C. civ. și art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958).
În fine, decăderea din beneficiul termenului este o sancțiune civilă ce se aplică debitorului care ajunge în stare de insolvabilitate sau care, prin fapta sa, micșorează garanțiile date prin contract creditorului (art. 1025 C. civ.). S-a subliniat că starea de insolvabilitate trebuie să intervină ulterior încheierii actului juridic civil.
B) Efectele termenului extinctiv:
Termenul extinctiv constă, practic, într-o suită de termene suspensive succesive. Acest termen marchează data stingerii obligațiilor. De aici decurg următoarele consecințe:
Pendente termine, exercițiul dreptului și îndeplinirea obligației nu sunt afectate; până la împlinirea lui termenul extinctiv nu are nicio influență asupra actului juridic, care se execută ca și în cazul unui act pur și simplu.
Eveniente termine, împlinirea termenului extinctiv pune capăt raportului juridic civil, iar dreptul subiectiv și obligația corelativă se sting.
Secțiunea 3
Scadența, exigibilitatea și punerea în întârziere
Scadența constă în împlinirea teremenului. Când se ajunge la împlinirea termenului suspensiv se spune că „obligația ajunge la scadență”.
Obligația ajunsă la scadență este exigibilă, din ziua următoare celei în care s-a împlinit termenul suspensiv, creditorul putând cere executarea ei.
Punerea în întârziere se poate produce prin somație, prin acțiunea în justiție și, de drept, în cazurile prevazute de lege. Punerea în întarziere prezintă interes în materia plății daunelor interese moratorii.
Scadența și exigibilitatea pot avea și alte cauze decât împlinirea termenului suspensiv. Între acestea se înscriu:
– decăderea debitorului din beneficiul termenului pentru că a ajuns în stare de insolvabilitate, stare necunoscută de creditor, în momentul încheierii actului, ori pentru că el a micșorat garanțiile date creditorului prin actul juridic, actele decât gajul; și,
– renunțarea la termen din partea celor în favoarea cărora s-a acordat.
Secțiunea 4
Jurisprudență
Înalta Curte de Casație și Justiție
Decizia nr. 5499/7 oct. 2004. dosar nr. 7183/2004.
Vânzare cumpărare cu termen și condiție suspensivă. Valabilitate.
Prin contractul de vânzare-cumpărare 43062 din 31 iulie 1997, eliberat de Primăria Municipiului București, fosta chiriașă D.I . a dobândit proprietatea unei garsoniere situată în București în temeiul legii 112/1995.
Chiriașa cumpărătoare a imobilului a decedat lăsând ca moștenitori pe P.C. si P.M.. La rândul lor , cei doi moștenitori au înstrăinat imobilul prin actul autentic 1866/2003, pe care l-au intitulat contract de vânzare cumparare cu termen suspensiv și condiție suspensivă.
Având în vedere prevederile legii nr. 112/2005, părțile de comun acord au derogat de la art 1295 c.civ. (care instituie principiul consensualismului în materie de vânzare : vinderea este perfecta … îndată ce părțile s-au învoit ) și au convenit ca posesia și dreptul de uzufruct să se transmită cumpărătorului de la data autentificării contractului, iar nuda proprietate, să se transmită la 31 iulie 2007, în condițiile art. 9 alin. final din legea nr. 112/1995 (text care interzice vânzarea imobilului pe o durată de 10 ani).
Pentru situația în care dispozițiile art. 9 din legea 112/1995 ar fi modificate sau abrogate ulterior autentificării, părțile au convenit a se modifica și termenul, nuda proprietate ce face obiectul contractului urmând a se transmite cumpărătorilor de plin drept la data intrarii în vigoare a acelui act normativ, respectiv la data stipulată de legea modificată , dar nu mai târziu de data de 31 iulie 2007.
Existența acestei clauze a condus la calificarea contractului ca fiind afectat nu numai de modalitatea termenului dar și de aceea a condiției.
Prin încheierea 15041/2003, Judecătoria sectorului 5 București , Biroul de carte funciara, a respins cerea formulată de petenta I.G.Z. de intabulare a dreptului de uzufruct, a inscrierii provizorii a contractului de vânzare cumpărare autentificat la nr. 1866/2003 și a notării contractului de vânzare-cumpărare, cu motivarea potrivit căreia contractul are o clauză ilicită , părțile având drept scop, fraudarea dispozițiilor art. 9 alin. final din legea 112/1995.
Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București.
Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat recursul întemeiat și a modificat hotărârea instanțelor de fond și apel.
Potrivit art. 9 din legea 112/1995 , chiriașii titulari de contract ce nu se restituie în natura foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, ce au dobândit imobilele, devenind proprietarii lor, nu pot să le înstrăineze timp de 10 ani de la data cumpărării, indiferent dacă au fost cumpărate în rate sau cu plata integrala a prețului.
Interdicția de înstrăinare instituită de text nu echivalează cu scoaterea temporară a imobilelor cumpărate din circuitul civil (dovada că ele pot fi transmise prin moștenire) ci cu o limitare a dreptului de proprietate în atributul dispoziției.
Dintre atributele proprietății, uzufructuarul nu are decât două, usus și fructus și nu poate dispune niciodată de proprietatea lucrului, adică să-l înstrăineze. Așa fiind , instituirea dreptului de uzufruct nu presupune înstrăinarea , adică transferul dreptului de proprietate și nu afectează prevederile art. 9 din legea 112/1995.
În speță, succesorii proprietarei imobilului dobândit în condițiile legii 112/1995, au instituit în favoarea viitorului proprietar un drept de uzufruct în virtutea calității viitoare a acestuia de proprietar, care se va dobândi la împlinirea termenului de 31 iulie 2007.
Vânzarea cu termen suspensiv este posibilă și legală fiind recunoscută în sistemul nostru de drept civil. În limitele normelor imperative , părțile pot fixa de comun acord data la care urmează a se transfera proprietatea bunurilor, vânzarea făcându-se sub termen suspensiv.
Pentru considerentele de mai sus, recursul urmează a fi admis, admițându-se cerea petentei de intabulare a dreptului de uzufruct și a înscririi provizorii a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1866/2003.
CAPITOLUL 4
CONSIDERAȚII PRIVIND CONDIȚIA CA
MODALITATE A ACTULUI JURIDIC CIVIL
Secțiunea 1
Noțiune, reglementare și clasificare
Noțiune
Condiția se înfățișează a fi evenimentul viitor și nesigur ca realizare, de care depinde existența drepturilor subiective și a obligațiilor corelative.
Ca modalitate a actului juridic civil, condiția prezintă următoarele trăsături:
-este un eveniment viitor;
-împlinirea evenimentului – condiția este nesigură;
-condiția afectează însăși existența actului juridic civil.
Reglementare
Reglementarea acestei modalități o regăsim în Codul civil: art. 1004-1016 (reglementarea generală), art.1017-1018 (condiția suspensivă) și art. 1019-1020 (condiția rezolutorie). Reguli speciale privind condiția se găsesc în alte izvoare de drept civil, precum Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările (art. 9-47 din).
Potrivit art. 1004 C.civ.,”obligația este cauzală când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor și necert”. Condiția cuprinde, așadar, două elemente definitorii: a) este un eveniment viitor, raportat la momentul încheierii actului (un eveniment care a avut deja loc nu constituie condiție); b) realizarea acestui eveniment este nesigură (incertă); spre deosebire de termenul incert, a cărui realizare este certă (nesiguranța privește numai momentul producerii evenimentului), condiția aduce incertitudinea îndeplinirii evenimentului viitor.
Clasificare
După criteriul efectelor produse condiția poate fi :
– condiția suspensivă este aceea de a cărei realizare depinde nașterea drepturilor subiective civile și a obligațiilor corelative (art. 1017 C. civ.); spre exemplu, donația este condiționată de câștigarea unui concurs (îți donez dacă vei câștiga; până la „câștigarea concursului”, contractul „stă în suspensie”, de unde și denumirea de suspensivă);
– condiția rezolutorie (sau deslegătoare după C. Calimach) este aceea de a cărei îndeplinire depinde desființarea drepturilor subiective civile și a obligațiilor corelative; spre exemplu, închirierea unei case se va desființa dacă proprietarul se întoarce din străinătate înainte de termen.
În raport de cauza de care depinde îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției, aceasta poate fi :
– condiție cazuală (casus – întâmplare) este aceea a cărei realizare depinde de hazard, de întâmplare, fiind independentă de voința părților. Potrivit art. 1005 C. civ., „condiția cazuală este aceea ce depinde de hazard și care nu este nici în puterea creditorului, nici într-aceea a debitorului”.
– condiție mixtă (art. 1007 C. civ.) este aceea a cărei realizare depinde de voința uneia din părți și de voința unei terțe persoane determinate; spre exemplu, îți vând autoturismul meu dacă tatăl meu îmi cumpără altul de ziua mea;
– condiția potestativă este aceea a cărei realizare depinde de voința uneia din părți. Potrivit art. 1006 C. civ., „condiția potestativă este aceea care face să depindă perfectarea convenției de un eveniment, pe care și una și alta dintre părțile contractante poate să-l facă a se întâmpla sau poate să-l împiedice”. La rândul său condiția potestativă este de două feluri: condiție potestativă pură și condiție potestativă simplă.
Este pur potestativă acea condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința unei părți (precum: dacă îmi place, dacă vreau, dacă voi deschide umbrela etc). Este potestativă simplă acea condiție a cărei realizare depinde de voința unei părți și de un eveniment exterior acesteia – art. 1006 C.civ. (fapt exterior sau voința unei persoane nedeterminate);
De subliniat că între condiția potestativă pură și condiția potestativă simplă există diferențe de regim juridic:
a) obligația asumată sub condiție pur potestativă suspensivă din partea debitorului este nulă, deoarece relevă lipsa voinței debitorului de a se angaja din punct de vedere juridic (art. 1010 C.civ.);
b) obligația asumată sub condiție pur potestativă rezolutorie din partea debitorului este valabilă, dar debitorul și-a rezervat dreptul de a pune capăt obligației când va voi;
c) obligația asumată sub condiție pur potestativă (suspensivă sau rezolutorie) din partea creditorului este valabilă (per a contrario art. 1010 C. civ.; art. 1302 C.civ.); d) obligația asumată sub condiție potestativă simplă este valabilă, indiferent că depinde de voința debitorului sau creditorului.
După modul ei de formare (după cum constă în realizarea sau nerealizarea evenimentului), condiția (fie suspensivă, fie rezolutorie) poate să fie pozitivă sau negativă:
– condiție pozitivă este aceea a cărei îndeplinire constă în realizarea unui eveniment viitor și nesigur (este formulată în sens afirmativ: dacă voi fi transferat în provincie, dacă va fi vreme frumoasă);
– condiția negativă este aceea a cărei îndeplinire constă în nerealizarea unui eveniment viitor și nesigur (este formulată în sens negativ: dacă nu mă voi căsători).
Această clasificare prezintă importanță în ceea ce privește regulile de îndeplinire a condiției, întrucât:
– îndeplinirea condiției trebuie să se facă astfel cum au înțeles părțile să fie făcută – art. 1011 C.civ. (in forma specifica); este o aplicație a principiului voinței interne;
– când s-a prevăzut că evenimentul trebuie să aibă loc într-un anumit termen și acest termen a expirat fără ca evenimentul să fi avut loc, condiția se socotește neîndeplinită (art. 1012 alin. 1 și art. 1013 C.civ.);
– când nu s-a prevăzut vreun termen, condiția se socotește îndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va mai realiza (art. 1012 alin. 2 și art. 1013 C.civ.);
– când s-a prevăzut un termen și, înainte de expirarea lui, este sigur că evenimentul nu se va mai întâmpla, condiția este îndeplinită (art. 1013 C.civ.);
-condiția va fi considerată îndeplinită când debitorul a împiedicat îndeplinirea ei (art. 1014 C.civ.)
Potrivit art. 1008 -1009 C. civ. se mai disting următoarele categorii de condiții :
a) condiție posibilă – condiție imposibilă;
b) condiție licită- condiție ilicită;
c) condiție morală- condiție imorală.
Potrivit art. 1008 C.civ., „condiția imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibită de lege, este nulă și desființează convenția ce depinde de dânsa”, iar art. 1009 C.civ. dispune: „Condiția de a nu face un lucru imposibil nu face ca obligația sub această condiție să fie nulă”.
Este imposibilă condiția care constă într-un eveniment ce nu se poate realiza, fie sub aspect fizic, material (imposibiliate materială), fie sub aspect juridic (imposibiliate juridică). Este o astfel de condiție: realizarea unui triunghi fără unghiuri, atingerea cerului cu mâna, vânzarea unui bun din proprietatea publică etc. O obligație asumată sub o asemenea condiție este nulă deoarece debitorul, subordonând îndeplinirea obligației unui eveniment imposibil de realizat, nu înțelege să se angajeze realmente din punct de vedere juridic. Imposibilitatea – materială sau juridică – a condiției se apreciază la data încheierii actului juridic, deoarece un fapt imposibil de realizat la un moment dat poate deveni realizabil ulterior, fie datorită progreselor tehnicii, fie datorită modificării legislației. Numai condițiile imposibile afirmative atrag nulitatea actului juridic, per a contrario, cele imposibile negative nu se răsfrâng asupra validității actului(art. 1009 C. civ.).
Este ilicită acea condiție care contravine unui text de lege sau cea care vizează obținerea unui rezultat ilicit (săvârșirea unei infracțiuni). Este imorală acea condiție care contravine regulilor de conviețuire socială.
Condiția imposibilă sau ilicită sau imorală este lovită de nulitate. O asemenea condiție desființează actul civil numai atunci când este vorba de o condiție suspensivă; în schimb, dacă este o condiție rezolutorie, ea nu desființează actul, care va fi considerat pur și simplu. S-a subliniat că potrivit art. 1008 C. civ. nulitatea poate fi totală, atrăgând desființarea întregului act, atunci când condiția a fost cauza determinantă a operației juridice (părțile înțelegând să încheie actul numai sub acea condiție) dar poate fi și parțială, desființând doar clauza condițională și lăsând nealterat restul actului juridic, în cazul în care părțile ar fi încheiat actul respectiv chiar și în lipsa condiției.
Sectiunea 2
Considerații privind efectele condiției
Efectele condiției sunt guvernate de două principii:
– potrivit art. 1004 C. civ. condiția afectează însăși existența actului juridic civil, adică nașterea ori desființarea lui (spre deosebire de termen care afectează doar executarea actului , art. 1022 C.civ.)
– efectele condiției se produc, de regulă, retroactiv, în sensul că momentul de la care sau până la care se produc nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiției, ci momentul încheierii actului juridic civil sub condiție (art. 1015 C. civ.). Se admite că retroactivitatea efectelor condiției nu are caracter imperativ, astfel încât părțile ar putea deroga prin voința lor de la această regulă, prevăzând în mod expres că efectele condiției se vor produce din momentul îndeplinirii sau al neîndeplinirii condiției.
Efectele condiției suspensive
Efectele condiției pendente conditione
În perioada cuprinsă între momentul închierii actului juridic și momentul în care realizarea sau nerealizarea condiției devine certă condiția (pendente conditione) produce următoarele efecte :
– creditorul nu poate pretinde executarea obligației;
– debitorul nu datorează nimic, iar în cazul în care totuși plătește, el poate cere restituirea plății ca fiind nedatorată;
– obligația nu se poate stinge prin compensație, deoarece nu se stinge nici prin plată;
– dreptul la acțiune nefiind încă născut, prescripția nu începe să curgă (art. 1885 alin. 1 C. civ. și art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958);
– în actele translative nu se produce efectul translativ (art. 1018 C.civ);
– creditorul poate face acte de conservare a dreptului său (art. 1016 C. civ.), cum ar fi: înscrierea unei ipoteci, întreruperea unei prescripții etc.;
– creditorul poate să solicite și să obțină garanții pentru creanța sa în ipoteza îndeplinirii condiției (gaj, ipotecă, fidejusiune);
– creditorul poate să cedeze prin acte inter vivos sau prin acte mortis causa dreptul său condițional, acesta transmițându-se către dobânditor așa cum se găsește în patrimoniul creditorului, adică afectat de condiția suspensivă (art. 1015 C. civ.), iar nu ca drept pur și simplu – nemo plus iuris ad alium trasferre potest, quam ipse habet.
Efectele condiției suspensive care nu s-a îndeplinit
Dacă evenimentul – condiție nu s-a produs, părțile se află în situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat contractul. Această considerare face ca în cazul în care condiția suspensivă nu s-a îndeplinit, să se producă următoarele efecte:
-prestațiile efectuate de părți vor fi restituite;
-garanțiile reale constituite se desființează ;
-drepturile constituite de debitor cu privire la lucru se consolidează.
Efectele condiției suspensive evenimente conditione
Condiția suspensivă evenimente conditione (când aceasta s-a realizat) produce efecte ținând seama de regula potrivit căreia actul juridic se consideră a fi fost pur și simplu în mod retroactiv, în sensul că este considerat așa (pur și simplu) chiar din momentul încheierii lui (ex tunc). Consecințele acestei reguli se precizează în următoarele efecte :
a) plata facută pendente conditione, deși nedatorată, devine valabilă și nu se mai poate cere restituirea ei ;
b) se consolidează și devin valabile și transmisiunile de drepturi făcute pendente conditione de către titularul dreptului condițional ;
c) condiției respective nu i se aplică legea nouă intervenită pendente conditione, ea se apreciază în raport de data încheierii actului.
De la efectul retroactiv (ex tunc) al efectelor pendente conditione se admit unele excepții :
a) prescropția extinctivă curge numai de la data îndeplinirii condiției ;
b) fructele culese de înstrăinător îi aparțin, cu toate că dreptul său dispare cu efect retroactiv ;
c) actele de administrare făcute de înstrăinător pendente conditione rămân
valabile ;
d) riscurile realizate pendente conditione cad în sarcina înstăinătorului, chiar dacă, datorită efectului retroactiv, ele ar fi trebuit să fie în sarcina dobânditorului.
B. Efectele condiției rezolutorii
Efectele pendente conditione
Actul juridic pendente conditione se înfățișează a fi un act pur si simplu, neafectat de modalități, pe perioada până la împlinirea evenimentului – condiție, ceea ce conduce la următoarele efecte :
a) creditorul poate cere și debitorul poate fi obligat la executarea obligației (pura est sed sub conditione resolvitur);
b) debitorul unui bun cert sub condiție rezolutorie suportă riscurile pentru că, fiind proprietar, acționează regula, res perit domino (riscul îl suportă proprietarul);
c) dreptul dobânditorului unui bun sub condiție rezolutorie se poate transmite prin acte între vii (inter vivos) și din cauză de moarte (de mortis causa), însă tot afectat de condiția rezolutorie sub care el aparține transmițătorului (nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet) .
Efectele condiției rezolutorii când evenimentul – condiție nu s-a împlinit
În situația în care evenimentul condiție nu s-a produs, actul juridic încheiat sub condiție rezolutorie se consolidează definitiv, fiind considerat a fi pur și simplu de la încheiere.
Efectele condiției rezolutorii evenimente conditione
În situația în care evenimentul – condiție s-a împlinit, condiția rezolutorie evenimente conditione face să se considere că drepturile și obligațiile părților n-au existat niciodată. Din acastă considerare decurg următoarele efecte :
a) părțile își vor restitui, una alteia, prestațiile primite ;
b) drepturile constituite de dobânditor pendente conditione se desființează cu efect retroactiv (ex tunc) potrivit regulii resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.
De la efectul retroactiv al împlinirii condiției rezolutorii se admit unele excepții :
a) riscurile pendente conditione cad în sarcina dobânditorului pentru că acesta este proprietarul ;
b) actele de administrare făcute de dobânditor sub condiție rezolutorie rămân valabile ;
c) fructele culese de dobânditor rămân în proprietatea sa ;
d) în actele cu executare succesivă, efectele îndeplinirii condiției rezolutorii se produc numai pentru viitor (ex nunc) nu și pentru trecut (ex tunc), pentru că organic, una din prestații nu este susceptibilă de restituire.
Secțiunea 4
Comparație între condiție și termen
Asemanari
Între cele două modalități – condiție și termen – există următoarele asemanări :
ambele sunt modalități ale actului juridic civil ;
ambele sunt evenimente viitoare.
Deosebiri
Între cele două modalități există numeroase deosebiri, cele mai importante și cu rol definitoriu fiind :
a) termenul se înfățișează a fi un eveniment viitor și sigur în privința producerii lui, în timp ce condiția este tot un eveniment viitor, dar nesigur în privința producerii lui ;
b) termenul afectează numai executarea actului juridic civil (exercitarea drepturilor și exercitarea obligațiilor), în timp ce condiția afectează însăși existența acestui act ;
c) termenul produce efecte numai pentru viitor ex nunc, în timp ce, de regula, condiția produce efecte pentru trecut (are efect retroactiv – ex tunc).
Sectiunea 5
Jurisprudență
Antecontract de vânzare-cumpărare. Condiție suspensivă.
Consecințe.
Între părți a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare a unui imobil, sub condiție suspensivă a plecării definitive a vânzătorilor din tară.
Întrucât acestora nu li s-a aprobat plecarea din tară, ei au interes să restituie cumpărătorilor arvuna plătită, care însă le-a fost refuzată.
Cum în spetă s-a dovedit existența clauzei, în antecontractul de vânzare-cumpărare, că dobândirea imobilului este condiționată de plecarea definitivă din tară, iar această condiție nu s-a realizat, instanța de fond a procedat legal și temeinic dispunând rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare.
(Tj.Hunedoara, dec.nr.24/1993, Dr.nr.10-11/1993, p 107)
Notă: Soluția instanței este justă. Condiția suspensivă este aceea de a cărei realizare depinde nașterea drepturilor subiective civile și a obligațiilor corelative. În speță, antecontractul de vânzare-cumpărare „
Convenții. Neexecutarea obligației.Clauză rezolutorie tacită. Modul în care operează.
Una dintre consecințele reciprocității obligațiilor din contractele sinalagmatice o constituie rezoluțiunea pentru neexecutarea prevazută în art.1020 C.Civ., potrivit căreia, în cazul în care una din părți nu-și îndeplinește angajamentul luat, cealaltă parte poate cere rezoluțiunea contractului, condiția rezolutorie fiind subînteleasă atunci când părțile nu au prevazut-o în mod expres în contract.
Rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea în întregime sau în parte a obligațiilor luate de către una din părți întemeindu-se pe ideea de culpă, urmează să nu opereze de plin drept, ci se pronuntă la cererea părții, de către instanța de judecată, care va aprecia condițiile și importanța neexecutarii obligației.
(T.S., sc., dec.nr. 1442/1970, Repertoriu…1969-1975, p.116)
3. Legat cu titlu particular sub condiție suspensivă având ca obiect un imobil abuziv naționalizat. Efecte. Calitatea procesuală activă a legatarului de a revendica imobilul
Secția civilă, decizia nr.3412 din 9 octombrie 2002
Legatul cu titlu particular, instituit asupra unui imobil abuziv naționalizat, sub condiția retrocedării, conferă legatarului calitatea procesuală activă de a revendica imobilul de la stat.
Legatul cu titlu particular, instituit asupra unui imobil abuziv naționalizat, sub condiția retrocedării, confera legatarului calitatea procesuală activă de a revendica imobilul de la stat. Prin sentința civilă nr.711 din 21 iunie 2000, Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei D.A.R. care, în contradictoriu cu C.G.M.B., U.V., U.M. și I.A.V., a solicitat instanței să constate ca imobilul în litigiu a fost abuziv naționalizat, iar contractul de vânzare-cumpărare prin care pârâta I.A.V. a dobândit imobilul, precum și contractul de schimb încheiat de aceasta cu pârâții U.V. și U.M. sunt lovite de nulitate absolută.
În motivarea sentinței, privitor la excepție, instanța a reținut că certificatul de moștenitor invocat de reclamantă atestă calitatea de legatar cu titlu particular a reclamantei asupra unor bunuri determinate individual în certificat, printre care nu este menționat și apartamentul revendicat, care figurează numai într-un codicil întocmit de numita H.P.S. la 5 iulie 1994 și care conține legate cu titlu particular privind șase imobile, toate afectate de condiția suspensivă ca aceste imobile să-i revină testatoarei prin “desnaționalizare”.
În conformitate cu prevederile art.925 C.civ., prima instantă a reținut că dispoziția testamentară din codicil este facută sub condiție suspensivă și devine caducă în cazul în care legatarul a murit înaintea îndeplinirii condiției. Întrucat, în cauză, testatoarea a decedat înainte de îndeplinirea condiției, s-a apreciat ca legatul invocat de reclamantă având ca obiect apartamentul revendicat este caduc, astfel încât reclamanta nu are calitate procesuală activă în cauză.
Prin decizia nr.35 din 24 ianuarie 2001, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantei, a desființat sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, cu motivarea ca tribunalul a facut o gresită aplicare a prevederilor art. 925 C.civ., întrucât acest text se referă la decesul legatarului înainte de îndeplinirea condiției suspensive, ceea ce nu este cazul în spetă.
Recursurile declarate de pârâții I.A., U.V. si U.M. sunt nefondate.
Astfel, recurenții au susținut, în esență, că soluția instanței de apel este greșită, deoarece intimata nu este legatară asupra apartamentului revendicat decât sub condiția suspensivă a revenirii imobilului în patrimoniul testatoarei, care însă a decedat înaintea îndeplinirii acestei condiții . De asemenea, au mai susținut că art. 978 C.civ., invocat de instanța de apel în motivare, nu se aplica interpretării testamentelor, astfel încât, în mod greșit instanța de apel a reținut, în baza art. 1016 C.civ. că, în speță, acțiunea în revendicare este un mijloc de apărare și conservare a dreptului de proprietate . Totodată, decizia instanței de apel a fost criticată și pentru considerentul că nu s-a facut nici o referire în motivare la art. 926 C.civ., text pe care reclamanta și-a fondat apelul, fiind examinat doar art. 925 C.civ., iar, pe de altă parte, din certificatul de moștenitor depus la dosar nu rezultă și calitatea de moștenitoare a reclamantei asupra apartamentului în litigiu.
În speță, testamentul, ca act juridic unilateral mortis causa, cuprinde atât două legate – unul având ca obiect un apartament situat în imobilul din litigiu și celălalt un loc de veci, ambele fiind pure și simple, adică neafectate de nici o modalitate -, cât și legatele menționate în codicil – parte integrantă a testamentului care se supun acelorași reguli și au aceeași valoare juridică ca și testamentul – având ca obiect mai multe bunuri individual determinate, printre care și apartamentul revendicat de reclamantă, deci tot legate cu titlu particular, dar toate afectate de condiția suspensivă “daca vor reveni la proprietar prin desnaționalizare”.
Beneficiara testamentului, a legatelor pure și simple, ca și a legatelor sub condiție suspensivă, este intimata – reclamantă. La data întocmirii testamentului, 26 iunie 1975, posibilitatea revenirii imobilelor în patrimoniul foștilor proprietari nu există, dar ulterior o atare posibilitate a apărut și, în temeiul ei, la 5 iulie 1994, testatoarea a redactat codicilul. De altfel, autoarea testamentului a și valorificat posibilitatea redobândirii imobilelor naționalizate în baza Decretului nr.92/1950, promovând o acțiune în instanță pentru obținerea apartamentului nr.1 din imobilul aflat în litigiu, finalizată după decesul ei, printr-o hotărâre judecătorească. În calitate de titulară a legatelor sub condiție suspensivă, intimata-reclamantă este îndreptățită să acționeze în instanță, în temeiul art.1016 C.civ., corect evocat de instanță de apel, potrivit căruia “creditorul poate, înainte de îndeplinirea condiției, să exercite toate actele conservatoare dreptului său”. Actele de conservare înglobează toate actele prin care se tinde la evitarea pierderii materiale sau dispariției juridice a unui drept, iar “desnaționalizarea”, la care face referire codicilul, nu se produce de drept, adică în puterea legii, ceea ce face necesară promovarea unei acțiuni prin care legatara reia exercițiul dreptului de proprietate, drept pe care autoarea ei, dacă se dovedește o naționalizare abuzivă a imobilului, nu l-a pierdut niciodată.
Din acest motiv, în condițiile analizate, acțiunea în revendicare poate constitui un mijloc de apărare și, sub un anumit aspect, chiar de conservare a dreptului de proprietate, cum a calificat-o instanța de apel. În acest context, este fară relevanță juridică susținerea recurenților U.V. și U.M., în sensul că instanța de apel a omis a analiza prevederile art. 926 C.civ., chiar dacă a fost evocat de intimata-reclamantă în apelul ei, iar, pe de altă parte, prevederile art. 978 C.civ. conțin reguli de interpretare nu doar a convențiilor, ci a oricărui act juridic, inclusiv a unui act juridic unilateral mortis causa, cum este testamentul. În ceea ce privește art. 925 C.civ., textul se referă la legatar, iar nu la testator, cum greșit a reținut tribunalul, în sensul că legatarul trebuie să fie în viață atât în momentul decesului testatorului, cât și în momentul îndeplinirii condiției suspensive care se poate realiza oricând, înainte sau dupa decesul testatorului.
CAPITOLUL 5
CONSIDERAȚII PRIVIND SARCINA CA MODALITATE A ACTULUI JURIDIC CIVIL
Secțiunea 1
Noțiune, reglementare și clasificare
Noțiune
Sarcina este o obligație de a da, a face sau a nu face, impusă de către dispunător gratificatului, în actele juridice cu titlu gratuit (liberalități). Din definiție rezultă că, spre deosebire de termen și condiție sarcina intervine numai în cazul actelor cu titlu gratuit.
Deși nu definește sarcina ca atare, Codul civil reglementează o serie de aplicații ale acesteia în materia donației (art. 828 C.civ. – Donatarul nu este responsabil de evicțiune către donatar pentru lucrurile dăruite , el este responsabil de evicțiune când el a promis expres garanția, când evicțiunea provine din faptul său, când este o chestiune care impune sarcini donatorului, în acest caz însă, garanția este obligatorie numai până la suma sarcinilor, art. 829 C.civ. – Donațiunea între vii se revocă pentru neîndeplinirea condițiilor cu care s-a făcut, pentru ingratitudine și pentru nașterea de copii în urma donațiunii, și art. 830 C.civ. – Când donațiunea este revocată pentru neîndeplinirea condițiilor, bunurile reintră în mâna donatorului, liber de orice sarcină și ipotecă ) și în cea a legatului ( art. 930 C.civ. – Aceleași cauza care, dupa art.830 C.civ., și după cele dintâi două dispoziții ale art. 831 C.civ., autoriză cererea de revocare a donațiunilor între vii, vor fi primite și la cererea revocării dispozițiilor testamentare).
Clasificare
Sarcina se clasifică potrivit mai multor criterii :
În raport de persoana beneficiarului, din acest punct de vedere sarcina poate fi :
a) sarcină în favoarea dispunătorului ( spre exemplu, contractul de donație prevede obligația donatarului de a plati o datorie a donatorului față de un terț, sau de a-i acorda întreținerea) ;
b) sarcină în favoarea gratificatului (în testament, dispunătorul obligă legatarul să folosească suma de bani lăsată ca moștenire pentru a construi o casă) ;
c) sarcină în favoarea unei terțe persoane (spre exemplu, donația este făcută cu obligația de a plăti studiile unui nepot).
Această clasificare pezintă importanță din mai multe puncte de vedere :
a) în principiu, sarcina în favoarea dispunătorului nu poate fi stipulată decât în contractele de donație, nu și în testamente, deoarece, pe de o parte, efectele testamentului se produc numai după moartea testatorului, iar pe de altă parte, în caz contrar, ar fi vorba de un pact asupra unei succesiuni viitoare, expres prohibit de art. 965 alin. (2) C. civ.;
b) uneori, existența sarcinii poate să influențeze chiar natura juridică a actului, ceea ce înseamnă că atunci când ea constă într-o obligație care egalează sau întrece valoarea emolumentului (beneficiului) donației, actul juridic nu mai este cu titlu gratuit, ci devine un act cu titlu oneros, cu toate consecințele ce decurg de aici;
c) sarcina în favoarea unui terț este o formă a stipulației pentru altul, iar nu a simulației prin interpunere de persoane, și, în consecință, terțul beneficiar poate pretinde executarea sarcinii, dar nu va putea cere revocarea (rezoluțiunea) actului pentru neexecutarea sarcinii, pentru că nu este parte în contractul dintre stipulant și promitent (revocarea este rezervată numai dispunătorului ca parte în contract).
În raport de valabilitatea lor, sarcinile pot fi:
a) sarcini imposibile, cele care nu pot fi îndeplinite;
b) sarcini ilicite, cele ce contravin dispozițiilor legii; și
c) sarcini imorale, cele care încalcă bunele moravuri.
Sancțiunea unei sarcini imposibile, ilicite sau imorale este nulitatea absolută, întrucât are sarcină imorală, ilicită. Cauza imorală, ilicită atrage întotdeauna nulitatea absolută (art 966 C.civ.). ex. Donația unui imobil cu condiția de a trăii cu donataul în concubinaj.
Sectiunea 2
Considerații privind efectele sarcinii
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil în caz de neexecutare a ei, ci numai eficacitatea acestuia.
Dacă gratificatul îndeplinește sarcina, actul juridic se consolidează retroactiv, ca și când ar fi fost un act pur și simplu. În cazul în care gratificatul nu execută sarcina, dispunătorul sau moștenitorii acestuia au posibilitatea să ceară revocarea (rezoluțiunea) actului juridic cu titlu gratuit prin care a fost instituit.
Din cauza caracterului în parte sinalagmatic, conferit de sarcină actului juridic cu titlu gratuit, neexecutarea sarcinii dă dreptul dispunătorului de a opta între a cere rezoluțiunea (revocarea) actului juridic sau a pretinde obligarea la executarea în natură a sarcinii.
Terțul beneficiar având un drept propriu împotriva gratificatului, dar nefiind parte a actului juridic, poate cere numai executarea sarcinii. În virtutea efectului retroactiv al revocării actului juridic pentru neexecutarea sarcinii, drepturile reale constituite de gratificat în beneficiul terților se desființează și bunurile reintră în patrimoniul dispunătorului sau al succesorilor săi, libere de orice sarcină; actele de conservare și de administrare încheiate între timp de gratificat rămân valabile.
Sectiunea 3
Comparație între sarcină și condiție
Între sarcină și condiție există urmatoarele deosebiri :
a) în timp ce condiția poate afecta atât acte cu titlu oneros, cât și pe cele cu titlu gratiut, sarcina are aplicație numai în materia actelor cu titlu gratuit ;
b) condiția afectează însă și existența actului juridic civil, în timp ce sarcina nu afectează existența acestuia ;
c) condiția operează de drept, în timp ce, în cazul sarcinii, se face apel la instanță ( se solicită instanța).
Secțiunea 4
Jurisprudență
Convenție. Donația cu sarcina întreținerii.Revocare
Acțiunea în anularea unei convenții pentru vicii de voință este o acțiune persoanală, dar are caracter patrimonial, și, deci poate fi exercitată de moștenitori, iar nu numai continuată de ei.
Același caracter personal și patrimonial, în același timp îl are și acțiunea în rezoluțiune a unei convenții, implicit, a unei donații, pentru neîndeplinirea sarcinelor așa că și această acțiune este transmisibilă prin deces, întocmai ca orice alt drept patrimonial, moștenitorilor, care o pot exercita direct și nu doar să o continuie dacă ar fi fost introdusă de autorul lor. Acțiunea în revocarea donației pentru nerespectarea sarcinilor de întreținere nu poate fi confundată cu acțiunea în executarea sarcinii de întreținere, care, într-adevăr, față de caracterul ei strict personal, poate fi exercitată numai de beneficiarul întreținerii și doar continuată de moștenitori.
(C.S.J., sc.,dec.nr.218/1998, Culegere de practică judiciară, All Beck, 1999)
Notă: În speță, întâlnim un caz de neîndeplinire a sarcinii , astfel încât ținând cont de efectele sarcinii putem spune că în cazul în care gratificatul nu execută sarcina, dispunătorul sau moștenitorii acestuia au posibilitatea să ceară revocarea (rezoluțiunea) actului juridic cu titlu gratuit prin care a fost instituit.
Dar manual. Sarcină. Admisibilitatea
Întrucât este evident că pârâta a primit de la reclamant suma de 49.500 lei sub forma darului manual cu sarcină, respectiv obnligația de a-i face menajul, îndatorire ce, din vina ei, nu a fost respectată , decât o perioadă scurtă (aproximativ trei săptămâni) se modifică sentința de fond și, în temeiul art. 830 C.civ., se admite acțiunea și se revocă darul manual, cu obligarea pârâtei de a restitui reclamantului suma de 49.500 lei.
(Tj.Brașov, dec.nr.993/1984,RRD nr.7/1985, p.70)
Notă : În speță, așa cum rezultă din clasificarea sarcinii în raport de persoana beneficiarului, se vorbește despre sarcină în favoarea dispunătorului. Această sarcină nu poate fi stipulată decât în contractele de donație.
3.Donația cu sarcini.Revocabilitate.
În cazul unei donații cu sarcini, în cadrul căreia donatarul s-a obligat să susțină pe donatoare cu cele necesare traiului, aceasta nu poate cere succesoarei donatarului decedat revocarea actului de donație pentru neîndeplinirea sarcinilor, dacă în actul de donație s-a specificat în mod expres că donația se face in mod irevocabil și că donatoarea își rezervă dreptul de a revoca donația numai în caz de ingratitudine. (art.829 si 831 C.civ.)
(Tr.Suceava, dec.nr. 1569/1956, cu notă de B.Diamant J.N. nr. 2/1957)
Notă : citat de C.Turianu : ,,În caz de donație cu datoria de a susține donatorul de către concesionar, în cazul în care beneficiar moare înainte de donator, donatorul nu poate cere anularea donației pentru neexecutare a taxei, deoarece prin contractul de donație, el a renunțat la acest drept, prin păstrarea dreptului de a cere anularea pentru alte cauze juridice prevazute de art. 829 C.proc.civ.”
4.Donația cu sarcină.Decesul donatorului înainte de executarea acesteia.
În situația în care o persoană donează alteia o sumă de bani pentru construirea unei locuințe, sub condiția ca donatorul să se mute și el în acea locuință, există un contract de donație cu sarcină. Într-o atare situație, dacă înainte de a se fi construit apartamentul donatorul decedează, donatarul nu mai poate fi obligat să restituie succesorilor donatorului suma primită, întrucât prin decesul donatorului, donația cu sarcină s-a transformat într-o donație fără sarcină.
(Tj. Arad, dec.nr. 851/1981)
Notă : Soluția instanței este justă. Revocarea unei donații cu sarcină, implică în mod necesar culpa donatarului care nu execută sarcina (obligația). Ori, decesul donatorului nu constituie o culpă pentru donatar.
5. Contract de donație cu sarcină. Obligație de asigurare a întreținerii la cerere. Acțiune în revocare pentru neexecutarea sarcinii, iar nu pentru ingratitudine.
La data de 31 martie 1992, între S.C., în calitate de donator, și
G.E. și G.N., în calitate de donatari, s-a încheiat contractul de donație
autentificat de Notariatul de Stat Local al Sectorului 6 București,
având ca obiect apartamentul situat în București, strada C. nr. 26,
sector 6, împreună cu dreptul de folosință indiviză asupra părților și
dependințelor comune ale imobilului.
Potrivit prevederilor contractuale, donatorul și-a rezervat dreptul
de uzufruct viager asupra apartamentului, iar donatarii s-au obligat să
asigure întreținere pe toată durata vieții donatorului, constând în
hrană, medicamente, îmbrăcăminte și asistență medicală în caz de
nevoie, evaluând acest ajutor la suma de 1.000 lei lunar.
În consecință, în raport de conținutul prevederilor contractuale
(donatarii s-au obligat să asigure întreținere pe toată durata vieții donatorului, constând în hrană, medicamente, îmbrăcăminte și asistență
medicală, în caz de nevoie), care s-a interpretat în favoarea debitorului
obligației de întreținere, conform art. 983 C. civ., instanța a
reținut că reclamanta nu a făcut dovada, în condițiile art. 1169 C. civ.,
a împrejurării că ar fi solicitat întreținere pârâților, iar aceștia ar fi
refuzat să i-o acorde.
Pe de altă parte, în raport de obiectul cererii cu soluționarea căreia
a fost învestită instanța – revocare pentru neexecutarea sarcinii, iar nu
pentru ingratitudine – instanța nu a putut reține susținerea reclamantei,
în sensul că pârâții ar fi avut o obligație morală de a-i acorda acesteia
întreținere.
(C.A. București, s. a III-a civ., min. și fam., decizia nr. 1654 din 2 decembrie 2009).
Notă: În spetă, așa cum s-a arătat instanța a reținut că reclamanta cere revocarea contractului pentru neexecutarea sarcinii și nu pentru ingratitudine. Ingratitudinea este antonimul recunoștinței, pe care donatarul s-ar cuveni să o aibă față de donator. Recunoștința nu constituie o obligație pozitivă, dar ea impune donatarului abținerea de la săvârșirea unei fapte necorespunzătoare la adresa donatorului. Unul din cazurile de revocare a donațiilor pentru ingratitudine se regasește și în spetă, cazul în care donatarul refuză fără temei de a da alimente donatorului.
CONCLUZII
Pornind de la definiția actului juridic ( o manifestare de voință , făcută în scopul de a produce efecte juridice) , de la condițiile esențiale de existență a acestuia ( de fond- cele prevăzute de art. 948 c.civ., sau de formă-când legea cere ad validitatem îndeplinirea anumitor condiții de formă) , lucrarea își propune să facă o analiză a modalităților actului juridic, adică a unor elemente mai puțin esențiale ale acestuia, care inserate în acel act, devin parte componentă a structurii sale , produc efecte juridice și pot afecta însăși existența actului juridic.
Lucrarea arată modalitățile actului juridic : termen, condiție, sarcină , definește aceste modalități, elementele ce le dau substanță și efecte.
Termenul , este elementul viitor și sigur în privința producerii lui până la care este amanată începerea sau stingerea exercitării drepturilor subiective și executarea obligațiilor civile corelative. Așadar , termenul este un eveniment viitor și a cărui producere este sigură.
Condiția ,este evenimentul viitor și nesigur ca realizare, de care depinde existența drepturilor subiective și a obligațiilor corelative. Prin urmare condiția este eveniment viitor, nesigur ca realizare și care afectează însăși existența actului juridic civil.
Sarcina, este o obligație de a da, a face sau a nu face impusă de către dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit (liberalități). Din definiție, rezultă că , spre deosebire de termen si conditie, sarcina intervine numai in cazul actelor cu titlu gratuit (donație și testament). Sarcina constă într-o obligație de a da (îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept real), sau într-o obligație de a face (îndatorirea de a presta o lucrare, un serviciu, de a preda un bun) sau de a nu face ( îndatorirea generală de a nu face nimic de natura a aduce atingere unui drept-în cazul dreptului absolut sau de a nu face ceva ce ai fi putut face –în cazul unor drepturi relative , de creanță).
Pe langă aceste modalități de care legea vorbește în mod expres (cum este cazul termenului și condiției) sau despre care legea nu vorbește dar reglementează o serie de aplicații, cum ar fi în materia donației, în cazul sarcinii, lucrarea face și o analiza succintă a unei alte modalități mai dificil de găsit și mai putin bogată în consecințe practice și anume dreptul eventual, drept distinct, ce poate să se transforme ulterior într-un drept pur și simplu.
Ex. : vânzarea unei recolte viitoare, vânzarea unui bun pe care înca nu-l ai în patrimoniu. Moștenitorul rezervatar are un drept eventual la succesiunea autorului său. Dacă autorul nu înstrainează patrimoniul său prin acte cu titlu oneros, pentru ca nimeni nu-i obligat să lase moștenire, atunci cu siguranță rezervatarul are un drept la moștenire în limita rezervei succesorale.
Am încercat , pe cât a fost cu putință să exemplific noțiunile teoretice legate de modalitățile actului juridic cu aspecte ce țin de practica judiciară, exemplificând cu unele decizii de spetă ale instanțelor judecătorești.
Lucrarea este structurată în patru capitole :
Capitolul I cuprinde trei secțiuni :
-Secțiunea 1. Actul juridic civil în sistemul izvoarelor drepturilor civile. În această secțiune :
– se definește noțiunea de izvor al dreptului subiectiv civil ca acea împrejurare de care legea civilă leagă nașterea unui astfel de drept;
-se face un scurt istoric al noțiunii de izvor al obligației, pornind de la afirmația lui Gaius ca orice obligație se naște fie dintr-un contract , fie dint-un delict și terminând cu izvoarele dreptului stabilite de Iustinian : contractul, cvasicontractul, delictul și cvasidelictul, clasificare preluată în legislațiile civile moderne, inclusiv în codul civil român. Astfel, potrivit art. 942 c.civ., contractul (principala specie a actului juridic) este acordul de voință între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge un raport juridic. Potrivit art. 986 c.civ., cvasicontractul este un fapt licit și voluntar din care se naște o obligație către o altă persoană sau obligații reciproce între părti. Intră aici gestiunea de afaceri și plata nedatorată. Potrivit art. 998 c.civ., delictul este o faptă ilicită săvârșită cu intenție prin care se cauzează un prejudiciu și care obligă pe autorul său la reparație, iar cvasidelictul este o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, săvarșită fară intenție, adică din culpă și care obligă pe autor la reparare.
După legătura lor cu voința omului, izvoarele drepturilor subiective se clasifică în acțiuni omenești și fapte naturale. Acțiunile omenești săvârșite cu intenția de a produce efecte juridice se numesc acte juridice iar cele săvârșite fară o asemenea intenție se numesc fapte juridice. Ex. construirea unui gard, predarea unui bun constituie un fapt juridic. La rândul lor faptele naturale sunt împrejurări produse independent de voința omului.
-Secțiunea 2 privește noțiunea și structura actului juridic civil. Actul juridic civil reprezintă o manifestare de voința facută cu scopul de a produce consecințe juridice. Componentele actului juridic civil sunt condițiile de existență ale acestuia prevăzute de art. 948 c.civ. : capacitate, consimțământ, obiect determinat, cauză licită. Lipsa acestor elemente atrage de principiu nulitatea absolută a actului juridic. La aceste elemente se pot adăuga condiții de formă , în lipsa cărora actul juridic este lovit de nulitate, cum ar fi forma autentică cerută pentru înstrăinarea terenurilor.
-Secțiunea 3 se referă la clasificarea actelor juridice. Putem întâlni o multitudine de clasificări, deosebit de importante , întrucat funcție de tipul actului se pot stabili efectele juridice. Putem întâlni acte juridice cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, funcție de scopul urmărit, unilaterale , bilaterarale sau mixte , funcție de numărul părtilor, de conservare, de administrare și de dispoziție, funcție de importanța lor.
Din punct de vedere al lucrarii de față prezintă importanță clasificarea actelor juridice în acte juridice pur și simple și acte juridice afectate de modalități, adică de termen, condiție și sarcină.
Capitolul 2 este structurat în două secțiuni :
Secțiunea 1 privește modalitațile actului juridic în general.
După câte am văzut, actele juridice și, plecând de la ele, drepturile care se nasc din acestea, pot fi pur și simple sau afectate de o modalitate; sunt numite pur și simple, atunci când nici un eveniment nu le împiedică să-și producă, imediat efectele; sunt numite sub modalitate, atunci când nașterea, efectele sau stingerea lor depinde de realizarea unui fapt exterior.
Secțiunea 2 se referă, așa cum am arătat mai sus, la o modalitate mai dificil de găsit și cu mai puține consecințe practice, și anume dreptul eventual.
Atunci când un drept eventual se transformă în drept pur și simplu putem trage concluzia că numai începând cu această transformare, dreptul pur și simplu își produce efectele.
Capitolul 3 este structurat în patru secțiuni:
Secțiunea 1 cuprinde noțiunea termenului ca modalitate a actului juridic civil și clasificarea acestuia în funcție de diferite citerii, cum ar fi:
-în raport de efectele produse ,avem termen suspensiv și termen extinctiv;
Termenul suspensiv suspendă (amână) începerea exercitării drepturilor ori executarea obligațiilor iar termenul extinctiv amână stingerea exercitării unui drept ori executarea unei obligații.
– în raport de cunoașterea sau necunoașterea la data încheierii actului juridic civil a momentului când se va împlini termenul, aceste poate fi termen cert sau termen incert;
-în raport de izvorul său termenul poate fi voluntar, legal sau judiciar;
-în funcție de cel căruia îi profită, termenul se clasifică în: termen în favoarea debitorului, termen în favoarea creditorului și termen atât în favoarea debitorului cât și în favoarea creditorului;
-în raport de modul cum rezultă din actul juridic, termenul poate fi expres sau tacit.
Secțiunea 2 se referă la efectele termenului, după cum acesta este suspensiv sau extinctiv.
Termenul extinctiv marchează data stingerii obligațiilor, prin urmare prezintă următoarele efecte: pendente termine și eveniente termine.
Secțiunea 3 privește noțiunile de scadență, exigibilitatea și punere în întârziere.
Scadența constă în împlinirea termenului. Spunem despre o obligație ajunsă la scadență că este exigibilă. Punerea în întârziere se poate produce prin somație, prin acțiunea în justiție și, de drept, în cazurile prevazute de lege.
Secțiunea 4 cuprinde jurisprudența , respectiv câteva spețe ce poartă asupra termenului ca modalitate a actului juridic.
Capitolul 4 este structurat în patru secțiunii și privește condiția ca modalitate a actului juridic civil.
Secțiunea 1 cuprinde definiția , trăsăturile , reglementarea acestei modalități, clasificarea condiției ca modalitate a actului juridic civil în funcție de diferite criterii cum ar fi:
-în raport de efectele produse , condiția poate fi suspensivă sau rezolutorie;
-în raport de cauza de care depinde îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției: cauzală, mixtă sau potestativă;
-după modul ei de formare: pozitivă sau negativă.
Mai cuprinde regulile ce trebuie aplicate in caz de îndeplinire sau de neîndeplinire a conditiei, reguli ce decurg din interpretarea art. 1012, 1013 c.civ.
Secțiunea 2 se referă la considerații privind efectele condiției:
Analiza efectelor condiției presupune o dublă distincție: pe de o parte, între condiția suspensivă și condiția rezolutorie și, pe de altă parte, între intervalul de timp cuprins între momentul încheierii actului juridic și momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției devine sigură (pendente conditione) și perioada ulterioară acestui moment (eveniente conditione).
Secțiunea 3 face o scurtă comparație între termen și condiție, stabilind asemanarile si deosebirile dintre acestea;
-asemanari: ambele sunt modalități ale acului juridic și evenimente viitoare;
-deosebiri: termenul e eveniment viitor si sigur, condiția e eveniment viitor, dar nesigur; termenul afectează executarea actului juridic, condiția afectează însăși existența actului;
Secțiunea 4 cuprinde jurisprudența cu referire la condiție, ca modalitate a actului juridic;
Capitolul 5 este structurat în patru secțiunii și se referă la sarcină, ca modalitate a actului juridic civil.
Secțiunea 1 cuprinde reglementarea, noțiunea și clasificarea sarcinii. Astfel, putem spune că, sarcina se clasifică în funcție de diferite citerii după cum urmează:
-în raport de persoana beneficiarului sarcina poate fi, sarcină în favoarea dispunătorului, sarcină în favoarea grafificatului și sarcină în favoarea unei terțe persoane;
-în raport de valabilitatea lor sarciniile pot fi imposibile, ilicite sau imorale.
Secțiunea 2 privește efectele sarcinii.
Datorită caracterului în parte sinalagmatic, conferit de sarcină actului juridic cu titlu gratuit, neexecutarea sarcinii dă dreptul dispunătorului de a opta între a cere rezoluțiunea (revocarea) actului juridic sau a pretinde obligarea la executarea în natură a sarcinii.
Secțiunea 3 face o scurtă comparație între sarcină și condiție aratandu-ne că :
-în timp ce condiția poate afecta atât acte cu titlu oneros, cât și pe cele cu titlu gratiut, sarcina are aplicație numai în materia actelor cu titlu gratuit ;
-condiția afectează însă și existența actului juridic civil, în timp ce sarcina nu afectează existența acestuia; și condiția operează de drept, în timp ce, în cazul sarcinii, se face apel la instanță.
Secțiunea 4 cuprinde jurisprudența cu referire la sarcină ca modalitate a actlui juridic civil.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Alexandresco, D., Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în comparație cu legile vechi și cu principalele legislații străine, Iași, Tipografia Națională, 1900
Beleiu, Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a VII-a, revăzută și adăugită de Marian Nicolae, Petrică Trușcă, Editura Universul Juridic, București, 2001
Boroi, G., Codul de procedură civilă. Comentat și adnotat, vol. I., Editura All Beck, București, 2001
Boroi, G., Drept civil. Partea generală, Editura All Beck, 1999
Boroi, G., Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, București, 2001
Cantacuzino, M. B., Elementele dreptului civil, Editura All, Restitutio, 1998
Cărpenaru, Stanciu, Drept comercial român, ediția a IV-a, Editura All Beck, București, 2002
Cercel, S., Introducere în dreptul civil, EDP București, 2006
Chelaru, E., Drept civil. Partea generală, Editura All Beck, București, 2003
Ciobanu, V. M., Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, II, Editura Național, București, 1997
Cojocaru Aspazia, Drept civil. Partea generală, Editura Lumina Lex, 2000
Cosmovici, P., coord., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, București, 1989
Dănișor, D. C., Drept constituțional și instituții politice, Craiova, Editura Sitech, 2006
Dogaru I., Drept civil, vol. I, Editura Themis, Craiova, 2000
Dogaru I.; D.C. Dănișor, Gh. Dănișor, Teoria generală a dreptului, Editura Științifică, București, 1999
Dogaru, I., coord., Drept civil. Contractele speciale, Editura All Beck, 2004
Dogaru I., Elementele dreptului civil, Introducere în dreptul civil, vol I, Editura Șansa, București, 1993
Dogaru, I.; D. C. Dănișor, Gh. Dănișor, Teoria generală a dreptului, Editura Științifică, București, 1998
Dogaru, I.; L. Săuleanu, A. Calotă Ponea, Teorie și practică în materia titlurilor comerciale de valoare, Editura didactică și pedagogică, București, 2006
Ionașcu, A. Drept civil. Partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1963
Pop, A.; Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din București, Facultatea de Drept, București, 1980
Popa, N.; Dogaru, I.; Dănișor, Gh.; Dănișor, D. C., Flosofia dreptului. Marile curente, Editura All Beck, 2002
Stătescu, C., Bîrsan, C., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ediția a III-a, Editura All Beck, 2000
Stătescu, C., Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Academiei, București, 1981
Stoica, V., Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Editura All, București, 1997.
Titulescu Nicolae , Eseu despre o terorie generală a drepturilor eventuale, Editura C.H.Beck, București, 2008
Ungureanu, O., Manual de drept civil. Partea generală, Editura All Beck, 1999
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Alexandresco, D., Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în comparație cu legile vechi și cu principalele legislații străine, Iași, Tipografia Națională, 1900
Beleiu, Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a VII-a, revăzută și adăugită de Marian Nicolae, Petrică Trușcă, Editura Universul Juridic, București, 2001
Boroi, G., Codul de procedură civilă. Comentat și adnotat, vol. I., Editura All Beck, București, 2001
Boroi, G., Drept civil. Partea generală, Editura All Beck, 1999
Boroi, G., Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, București, 2001
Cantacuzino, M. B., Elementele dreptului civil, Editura All, Restitutio, 1998
Cărpenaru, Stanciu, Drept comercial român, ediția a IV-a, Editura All Beck, București, 2002
Cercel, S., Introducere în dreptul civil, EDP București, 2006
Chelaru, E., Drept civil. Partea generală, Editura All Beck, București, 2003
Ciobanu, V. M., Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, II, Editura Național, București, 1997
Cojocaru Aspazia, Drept civil. Partea generală, Editura Lumina Lex, 2000
Cosmovici, P., coord., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, București, 1989
Dănișor, D. C., Drept constituțional și instituții politice, Craiova, Editura Sitech, 2006
Dogaru I., Drept civil, vol. I, Editura Themis, Craiova, 2000
Dogaru I.; D.C. Dănișor, Gh. Dănișor, Teoria generală a dreptului, Editura Științifică, București, 1999
Dogaru, I., coord., Drept civil. Contractele speciale, Editura All Beck, 2004
Dogaru I., Elementele dreptului civil, Introducere în dreptul civil, vol I, Editura Șansa, București, 1993
Dogaru, I.; D. C. Dănișor, Gh. Dănișor, Teoria generală a dreptului, Editura Științifică, București, 1998
Dogaru, I.; L. Săuleanu, A. Calotă Ponea, Teorie și practică în materia titlurilor comerciale de valoare, Editura didactică și pedagogică, București, 2006
Ionașcu, A. Drept civil. Partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1963
Pop, A.; Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din București, Facultatea de Drept, București, 1980
Popa, N.; Dogaru, I.; Dănișor, Gh.; Dănișor, D. C., Flosofia dreptului. Marile curente, Editura All Beck, 2002
Stătescu, C., Bîrsan, C., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ediția a III-a, Editura All Beck, 2000
Stătescu, C., Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Academiei, București, 1981
Stoica, V., Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Editura All, București, 1997.
Titulescu Nicolae , Eseu despre o terorie generală a drepturilor eventuale, Editura C.H.Beck, București, 2008
Ungureanu, O., Manual de drept civil. Partea generală, Editura All Beck, 1999
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modalitățile Actului Civil (ID: 128589)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.