Modalitati Tactice Privind Ascultarea Suspectului sau Inculpatului

Modalități tactice privind ascultarea suspectului sau inculpatului

PLANUL LUCRARII

Introducere

Capitolul I.

Notiuni generale privind tactica ascultarii invinuitului (inculpatului)

Sectiunea I.

Precizari de ordin terminologic

1. Invinuitul si inculpatul in cadrul procesului penal

2. Ascultarea (Notiunea si importanta ascultarii invinuitului/ inculpatului)

3.Tactica ascultarii

4. Reflectii asupra interogatoriului judiciar, anchetei, ascultarii sau audierii

Sectiunea II.

Declaratiile invinuitului (inculpatului)

1. Importanta si rolul declaratiilor invinuitului (inculpatului) in procesul penal

2. Valoarea probanta a declaratiilor invinuitului (inculpatului)

3. Consideratii in doctrina privind valoarea probanta a declaratiilor invinuitului (inculpatului)

4. Procedura de obtinere a declaratiilor invinuitului (inculpatului)

Capitolul II.

Aspecte de natura psihologica privind invinuitul/ inculpatul si anchetatorul

Sectiunea I.

Elemente care contureaza psihologia invinuitului/inculpatului

1.Cunoasterea personalitatii invinuitului (inculpatului)

2. Personalitatea invinuitului/inculpatului aflat la prima infractiune si personalitatea infractorului recidivist

3. Comportamentul invinuitului (inculpatului) inainte, in timpul si dupa savarsirea infractiunii

4. Atitudinea invinuitului (inculpatului) in raport cu invinuirea ce i se aduce.

2. Atitudinea de negare a faptelor (nerecunoasterea faptelor)

Sectiunea II.

Personalitatea anchetatorului

1. Calitatile moral affective ale anchetatorului

2. Calitatile psiho-intelectuale ale anchetatorului

3. Atitudinea pe care anchetatorul trebuie sa o adopte in prezenta invinuitului (inculpatului). Conduita profesionala.

4. Exemple in doctrina privind unele metode de conduita si tipuri de anchetatori

Capitolul III.

ASCULTAREA PROPRIU-ZISA A INVINUITULUI (INCULPATULUI)

Sectiunea I.

Pregatirea in vederea ascultarii

1. Studierea materialelor existente in dosarul cauzei

2. Organizarea modului de desfasurare a ascultarii

Sectiunea a-II-a

Desfasurarea ascultarii invinuitului (inculpatului) – cele trei etape

1. Verificarea identitatii invinuitului (inculpatului). Crearea contactului psihologic intre anchetator si anchetat

2. Faza relatarii libere

3. Faza adresarii de intrebari

Sectiunea a-III-a.

Procedee tactice folosite in cadrul ascultarii invinuitului (inculpatului)

1. Ascultarea repetata

2. Ascultarea incrucisata

3. Ascultarea sistematica

4. Ascultarea progresiva

5. Ascultarea frontala

6.Alte procedee tactice

Sectiunea a-IV-a.

Particularitatile ascultarii invinuitului sau inculpatului minor

Sectiunea a-V-a.

Consemnarea declaratiilor invinuitului (inculpatului)

1. Consemnarea primelor declaratii

2. Consemnarea declaratiilor ulterioare

3. Mijloacele tehnice de fixare a declaratiilor invinuitului (inculpatului)

4. Verificarea declaratiilor invinuitului (inculpatului)

Sectiunea a VI-a

Depistarea comportamentului simulat

1 Notiuni introductive

2. Mijloace lehnice de detectare a comportamentului simulat

3. Pregatirea, desfasurarea si valoarea probanta a testarii poligraf

Capitolul IV.

Particularitati privind tactica ascultarii invinuitului (inculpatului) in cazul unor infractiuni distincte

1. Particularitatile ascultarii invinuitului (inculpatului) in cazul infractiunii de omor

2.Particularitatile ascultarii invinuitului (inculpatului) in cazul infractiunii de pruncucidere

3.Particularitatile inivnuitului (inculpatului) in cazul infractiunilor de ucidere din culpa si vatamare corporala din culpa, savarsite ca urmare a accidentelor de circulatie

4.Ascultarea invinuitilor (inculpatilor) in cazul infractiunilor privitoare la viata sexuala

5.Particularitatile ascultarii invinuitilor (inculpatilor) in cazul infractiunilor de furt si talharie

6.Particularitati privind ascultarea invinuitului (inculpatului) in cazul infractiunii de delapidare

7.Particularitati privind ascultarea invinuitului (inculpatului) in cazul infractiunii de inselaciune

8.Particularitati privind ascultarea invinuitului (inculpatului) in cazul infractiunilor privitoare la regimul armelor, munitiilor si materiilor explozive

9.Particularitati privind ascultarea invinuitilor (inculpatilor) in cazul infractiunilor de trecere frauduloasa a frontierei

10.Particularitati privind ascultarea invinuitului (inculpatului) in cazul infractiunii privind regimul produselor si substantelor stupefiante

11.Particularitati privind ascultarea invinuitului (inculpatului) in cazuri de falsificare de monede

Introducere

Potrivit art.17 alin.1 din Codul penal al Romaniei, infractiunea este fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala. De asemenea, in alineatul 2 al aceluiasi articol se prevede faptul ca: ”infractiunea este singurul temei al raspunderii penale”.

Dorim prin aceasta definitie, sa scoatem in evidenta importanta tuturor activitatilor desfasurate de organele de urmarire penala si de organele judecatoresti.

Astfel, savarsirea unei infractiuni duce la nasterea unei activitati complexe de probatiune desfasurate de organele judiciare in vederea aflarii tuturor imprejurarilor referitoare la fapta si faptuitor.

Aceasta activitate de probatiune include descoperirea, ridicarea, fixarea, analiza si sinteza unor elemente care dezvaluie date importante cu privire la savarsirea infractiunii si la autorul acesteia, toate acestea cuprinse in activitati ca cercetarea la fata locului, perchezitie, ridicarea de obiecte si inscrisuri si in supunerea acestor elemente unor examinari de specialitate cum sunt expertizele, constatarile tehnico-stiintifice. Aceste elemente sunt de natura materiala, cunoscute in criminalistica sub denumirea de urme ce se transforma apoi in mijloace materiale de proba. Totusi, acestea nu ofera toate informatiile necesare aflarii adevarului deoarece infractiunea nu presupune doar urme de ordin material ci si de ordin imaterial. Facem referire la acele transformari in plan psihic ce se petrec in constiinta celor care intr-o calitate sau alta au participat la savarsirea infractiunii. De aceea, un mijloc material de proba important si care intregeste intreaga activitate de strangere a probelor si de aflare a adevarului il constituie declaratiile invinuitului (inculpatului). Aceste declaratii, care sunt rezultatul activitatii de ascultare, reprezinta transpunerea in imagini verbale a intregului tablou al infractiunii asa cum a fost el pastrat in memorie de participantul la infractiune. Aceasta activitate presupune contactul direct dintre organul judiciar si participant, deci chemarea acestuia in fata organului judiciar.

Prin ascultarea invinuitului (inculpatului) se doreste obtinerea declaratiilor complete si conforme adevarului privind toate imprejurarile in care a fost savarsita infractiunea. Impreuna cu celelalte activitati de probatiune – cercetare la fata locului, perchezitie, expertize, etc. – se intregeste tabloul infractional.

Ascultarea invinuitului (inculpatului) este o activitate complexa si deosebit de importanta pentru aflarea adevarului, cerand celui care o desfasoara cunostinte de psihologie si in special de psihologie judiciara, de criminologie precum si din alte domenii.

Capitolul I.

Notiuni generale privind tactica ascultarii invinuitului (inculpatului)

Sectiunea I.

Precizari de ordin terminologic

1. Invinuitul si inculpatul in cadrul procesului penal

A devenit obisnuinta confuzia dintre invinuit si inculpat desi din litera si spiritul legii nu rezulta identitatea celor doua notiuni.

Este de observat ca in continutul legii1 apare si notiunea de faptuitor (convertit in faptas), definita ca persoana care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala (consumata sau tentativa), indiferent daca raspunde sau nu penal.

Fara a avea calitatea de parte in procesul penal, legea procesuala penala face referiri directe la faptuitor in obiectul urmaririi penale si continutul plangerii, abilitand organele de constatare, altele decat cele de urmarire penala sa-l retina, perchezitioneze si interogheze daca situatia de fapt impune efectuarea actelor enuntate.

Invinuitul este persoana fata de care se efectueaza urmarirea penala, fara a fi pusa in miscare actiunea penala impotriva sa. Desi suspiciunea de vinovatie este mai pronuntata, invinuitul inca nu a devenit parte in procesul penal, datorita insuficientei lamuririi tuturor imprejurarilor cu privire la fapta si persoana sa.

Pozitia sa, evident superioara celei a faptuitorului, de subiect procesual ii confera anumite drepturi (sa dea declaratii, sa conteste probele administrate, sa fie asistat de aparator) si obligatii (lipsirea de libertate – pe termen scurt, obligatia de a nu parasi localitatea, unele masuri de siguranta sau asiguratorii).

Inculpatul are o pozitie bine definita, aceea de parte in proces ca urmare a punerii in miscare a actiunii penale impotriva sa. Calitatea de parte in procesul penal determina o serie consistenta de drepturi, astfel:

— participa la anumite acte de urmarire penala si la sedintele de judecata;

— propune administrarea de probe, formuleaza cereri, ridica exceptii si pune concluzii;

— face plangeri impotriva actelor de urmarire penala, foloseste caile de atac impotriva hotararilor judecatoresti.

Dreptul la aparare este mai amplu si mai riguros conturat. Astfel, cand procurorul pune in miscare actiunea penala il cheama pe inculpat, ii comunica fapta pentru care este invinuit, in prezenta aparatorului, drepturile si obligatiile pe care le are. De asemenea, i se prezinta actele de urmarire penala la terminarea acesteia, iar in sedinta de judecata i se da ultimul cuvant.

Si obligatiile inculpatului sunt nuantate, intre acestea legea a prevazut:

– prezentarea personala in fata organelor judiciare ori de cate ori este chemat;

– sa suporte masurile procesuale de constrangere impotriva sa;

– sa respecte ordinea si solemnitatea sedintei de judecata.

Odata cu stingerea actiunii penale se schimba si calitatea de inculpat.

Chiar daca pozitia procesuala este definita – impusa de evolutia probatiunii-, atat faptuitorul, invinuitul sau inculpatul beneficiaza de prezumtia de nevinovatie.

2. Ascultarea (Notiunea si importanta ascultarii invinuitului/ inculpatului)

Una dintre activitatile careia organul de urmarire penala ii consacra o mare parte din timp si cel mai mare volum de munca, ascultarea invinuitului (inculpatului) poate fi definita drept activitatea procesuala si de tactica criminalistica, efectuata de catre organul de urmarire penala, in scopul obtinerii unor date cu valoare probatorie, necesare pentru aflarea adevarului in cauza care face obiectul cercetarii penale.

Asadar, ascultarea invinuitului (inculpatului) este un act procedural dar si de tactica criminalistica, care ofera organului de urmarire penala si instantei de judecata cele mai multe informatii cu privire la infractiunea savarsita si la personalitatea faptuitorului.

Reglementata in codul procesual penal al Romaniei, activitatea de ascultare a invinuitului (inculpatului) poate fi desfasurata ori de cate ori interesul urmaririi sau al judecatii o cere, precum si in cazurile expres prevazute de lege, iar in raport cu fazele de desfasurare a procesului penal, in prima faza invinuitul este ascultat la inceputul urmaririi penale, iar ascultarea inculpatului are loc in tot cursul procesului penal, atat in faza de urmarire penala cat si in faza de judecata ori de cate ori este necesar. Astfel, inculpatul este ascultat cu ocazia luarii masurii arestarii, in cazul continuarii cercetarii dupa punerea in miscare a actiunii penale si cu ocazia prezentarii materialului de urmarire penala.

Ascultarea invinuitului (inculpatului) efectuata ca act procedural cu valoare probatorie nu trebuie confundata cu ascultarea acestor subiecti procesuali cu prilejul indeplinirii unor acte procedurale ce au caracterul
Sectiunea I.

Precizari de ordin terminologic

1. Invinuitul si inculpatul in cadrul procesului penal

A devenit obisnuinta confuzia dintre invinuit si inculpat desi din litera si spiritul legii nu rezulta identitatea celor doua notiuni.

Este de observat ca in continutul legii1 apare si notiunea de faptuitor (convertit in faptas), definita ca persoana care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala (consumata sau tentativa), indiferent daca raspunde sau nu penal.

Fara a avea calitatea de parte in procesul penal, legea procesuala penala face referiri directe la faptuitor in obiectul urmaririi penale si continutul plangerii, abilitand organele de constatare, altele decat cele de urmarire penala sa-l retina, perchezitioneze si interogheze daca situatia de fapt impune efectuarea actelor enuntate.

Invinuitul este persoana fata de care se efectueaza urmarirea penala, fara a fi pusa in miscare actiunea penala impotriva sa. Desi suspiciunea de vinovatie este mai pronuntata, invinuitul inca nu a devenit parte in procesul penal, datorita insuficientei lamuririi tuturor imprejurarilor cu privire la fapta si persoana sa.

Pozitia sa, evident superioara celei a faptuitorului, de subiect procesual ii confera anumite drepturi (sa dea declaratii, sa conteste probele administrate, sa fie asistat de aparator) si obligatii (lipsirea de libertate – pe termen scurt, obligatia de a nu parasi localitatea, unele masuri de siguranta sau asiguratorii).

Inculpatul are o pozitie bine definita, aceea de parte in proces ca urmare a punerii in miscare a actiunii penale impotriva sa. Calitatea de parte in procesul penal determina o serie consistenta de drepturi, astfel:

— participa la anumite acte de urmarire penala si la sedintele de judecata;

— propune administrarea de probe, formuleaza cereri, ridica exceptii si pune concluzii;

— face plangeri impotriva actelor de urmarire penala, foloseste caile de atac impotriva hotararilor judecatoresti.

Dreptul la aparare este mai amplu si mai riguros conturat. Astfel, cand procurorul pune in miscare actiunea penala il cheama pe inculpat, ii comunica fapta pentru care este invinuit, in prezenta aparatorului, drepturile si obligatiile pe care le are. De asemenea, i se prezinta actele de urmarire penala la terminarea acesteia, iar in sedinta de judecata i se da ultimul cuvant.

Si obligatiile inculpatului sunt nuantate, intre acestea legea a prevazut:

– prezentarea personala in fata organelor judiciare ori de cate ori este chemat;

– sa suporte masurile procesuale de constrangere impotriva sa;

– sa respecte ordinea si solemnitatea sedintei de judecata.

Odata cu stingerea actiunii penale se schimba si calitatea de inculpat.

Chiar daca pozitia procesuala este definita – impusa de evolutia probatiunii-, atat faptuitorul, invinuitul sau inculpatul beneficiaza de prezumtia de nevinovatie.

2. Ascultarea (Notiunea si importanta ascultarii invinuitului/ inculpatului)

Una dintre activitatile careia organul de urmarire penala ii consacra o mare parte din timp si cel mai mare volum de munca, ascultarea invinuitului (inculpatului) poate fi definita drept activitatea procesuala si de tactica criminalistica, efectuata de catre organul de urmarire penala, in scopul obtinerii unor date cu valoare probatorie, necesare pentru aflarea adevarului in cauza care face obiectul cercetarii penale.

Asadar, ascultarea invinuitului (inculpatului) este un act procedural dar si de tactica criminalistica, care ofera organului de urmarire penala si instantei de judecata cele mai multe informatii cu privire la infractiunea savarsita si la personalitatea faptuitorului.

Reglementata in codul procesual penal al Romaniei, activitatea de ascultare a invinuitului (inculpatului) poate fi desfasurata ori de cate ori interesul urmaririi sau al judecatii o cere, precum si in cazurile expres prevazute de lege, iar in raport cu fazele de desfasurare a procesului penal, in prima faza invinuitul este ascultat la inceputul urmaririi penale, iar ascultarea inculpatului are loc in tot cursul procesului penal, atat in faza de urmarire penala cat si in faza de judecata ori de cate ori este necesar. Astfel, inculpatul este ascultat cu ocazia luarii masurii arestarii, in cazul continuarii cercetarii dupa punerea in miscare a actiunii penale si cu ocazia prezentarii materialului de urmarire penala.

Ascultarea invinuitului (inculpatului) efectuata ca act procedural cu valoare probatorie nu trebuie confundata cu ascultarea acestor subiecti procesuali cu prilejul indeplinirii unor acte procedurale ce au caracterul de concluzii orale.

Datorita informatiilor pe care organul judiciar le obtine din ascultarea invinuitului (inculpatului), de regula, procesul penal nu se poate desfasura in lipsa acestei activitati, concluzie ce reiese din obligatia organului judiciar de a se deplasa si a asculta pe invinuit (inculpat) la locul unde se afla daca acesta nu poate sa se prezinte pentru a fi ascultat, si totusi exista situatii, ce-i drept rare, in care procesul penal incepe si continua fara ascultarea invinuitului (inculpatului). Dispozitiile legale prevad ca organul de cercetare penala, va continua urmarirea si fara a-l asculta pe inculpat, cand acesta este disparut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieste in tara precum si in faza de judecata, inculpatul nu este ascultat in cazul in care nu se prezinta, desi a fost legal citat.

Ascultarea invinuitului (inculpatului) este deosebit de importanta, ocupand un loc special in randul celorlalte activitati legate de strangerea probelor datorita, pe de o parte informatiilor pe care le ofera, iar pe de alta parte aceasta activitate constituie prima manifestare a dreptului de aparare al invinuitului (inculpatului). Referitor la informatiile pe care le ofera, desi invinuitul (inculpatul) in numeroase cazuri nu are interes sa arate complet adevarul, declaratiile lui cuprind numeroase aspecte ale infractiunii cercetate si imprejurarilor legate de comiterea ei – participanti, metode de savarsire si de acoperire a faptei, bunuri sau valori sustrase – invinuitul (inculpatul) fiind participantul la procesul penal care cunoaste cel mai bine imprejurarile si modalitatile prin care s-a savarsit infractiunea si poate oferi informatii pe care nimeni altcineva nu le cunoaste, contribuind astfel la solutionarea cauzei. De asemenea, aceasta activitate fiind prima manifestare a dreptului de aparare ii confera acestuia largi posibilitati de prezentare a faptelor si imprejurarilor ce vin in favoarea sa, putand solicita in acest sens administrarea probelor, datelor pe care le considera necesare. Astfel, prin ascultarea invinuitului (inculpatului) se pot descoperi mijloace de proba ce pot servi la dovedirea activitatii infractionale a invinuitului (inculpatului) indiferent daca ulterior, revine sau nu asupra declaratiilor initiale. Prin urmare, informatiile furnizate de invinuit (inculpat) in cadrul ascultarii contribuie la strangerea materialului probator ce va servi atat la acuzarea cat si la apararea sa.

In sensul acesta, prin ascultare invinuitul (inculpatul) nu este obligat sa pledeze vinovatia sau nevinovatia sa, ci atunci cand exista probele de vinovatie invinuitul (inculpatul) are dreptul sa pledeze lipsa lor de temeinicie, sarcina pledarii vinovatiei invinuitului (inculpatului) revenind organului de urmarire penala, iar pana la stabilirea vinovatiei operand principiul prezumtiei de nevinovatie.

Potrivit principiului nostru probator, ascultarea invinuitului (inculpatului) chiar si in cazul recunoasterii faptei savarsite, facuta in cadrul procesului penal, poate servi la aflarea adevarului numai in masura in care este coroborata cu fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza. De aceea, chiar si atunci cand recunoasterea este sincera si completa, nu poate determina singura tragerea la raspundere penala a invinuitului (inculpatului) daca nu este coroborata cu celelalte mijloace de proba administrate, deoarece la baza recunoasterii ar putea sta cu totul alte mobiluri decat adevarul, ce vor fi insa studiate intr-un capitol urmator.

In concluzie, ascultarea invinuitului (inculpatului) este o activitate de o importanta majora in cadrul activitatilor procesuale probatorii datorita informatiilor care se pot obtine atat cu privire la imprejurarile si modalitatile in care a fost savarsita fapta dar si cu privire la personalitatea faptuitorului, informatii care ajuta in primul rand la solutionarea cauzei iar in al doilea rand la intelegerea mobilurilor ce l-au determinat pe invinuit (inculpat) sa savarseasca acea fapta antisociala si periculoasa prevazuta de legea penala, ajutandu-l in acest fel pe organul judiciar sa incadreze corect fapta penala.

Asadar, scopul ascultarii invinuitului (inculpatului) il constituie obtinerea unor declaratii conforme adevarului asupra infractiunii savarsite, scop ce nu poate fi atins fara cunoasterea aprofundata de catre organul de urmarire penala atat a regulilor de drept dar si a unor serioase reguli tactice reglementate atat in Codul procesual penal cat si in diferite alte acte normative.

3.Tactica ascultarii

Ascultarea invinuitului (inculpatului) cere cunostinte temeinice de metode tactice, pentru a sti fiecarui invinuit (inculpat) cand si cum i se poate adresa o anumita intrebare. De asemenea, intrebarile trebuie formulate astfel incat sa lamureasca aceeasi problema, ele sa fie astfel planificate incat raspunsurile eventuale la o intrebare sa fie presupuse la intrebarea urmatoare.

Tactica ascultarii invinuitului (inculpatului) in procesul penal poate fi definita drept acea parte a tacticii care in scopul obtinerii unor declaratii complete si fidele, elaboreaza, cu respectarea normelor procesual penale, un ansamblu de procedee referitoare la organizarea ascultarii, la elaborarea planului pe baza caruia se va desfasura ascultarea, la modul propriu-zis de efectuare a acestei activitati, modul de fixare a declaratiilor invinuitului (inculpatului), la verificarea si aprecierea acestora.

Regulile tactice cu respectarea carora este efectuata ascultarea invinuitului (inculpatului) sunt reglementate in norme procesual penale.

Am remarcat in sectiunea trecuta importanta ascultarii invinuitului (inculpatului). Si pentru ca aceasta activitate sa-si atinga scopul, adica obtinerea unor declaratii sincere, complete si fidele, dat fiind ca tendinta fireasca a invinuitului (inculpatului) este aceea de a se sustrage de la raspunderea penala care il ameninta, folosind in acest sens cele mai abile mijloace pentru inducerea in eroare a organului judiciar, este necesara elaborarea unor procedee tactice de ascultare a invinuitului (inculpatului) in procesul penal.

Elaborarea procedeelor tactice nu poate depasi cadrul legal. In acelasi timp se va tine seama de diversele atitudini pe care invinuitul (inculpatul) le poate adopta in fata anchetatorului. Asadar, activitatea de ascultare aduce in pozitii opuse pe participantii la aceasta activitate: organul judiciar, purtator al autoritatii de stat care va folosi numai mijloace legale neputand periclita prestigiul si demnitatea specifice acestei functii si invinuitul (inculpatul) care este interesat sa ascunda adevarul, fiind faptuitorul infractiunii si utilizand in acest sens mijloace nepermise. Astfel, daca invinuitul (inculpatul) se poate folosi de orice mijloace indiferent de natura lor, la randul sau organul judiciar dispune de o arma deosebit de eficienta in vederea obtinerii unor declaratii exacte, respectiv utilizarea unor procedee adecvate care sunt puse la indemana organului judiciar, de acea parte a criminalisticii denumita tactica ascultarii persoanelor. Aceste procedee tactice sunt create pentru contracararea minciunii si perfidiei folosite de invinuitul (inculpatul) de rea-credinta.

Natura procedeelor tactice, modul de aplicare a acestora difera insa dupa cum invinuitul (inculpatul) este de buna-credinta sau de rea-credinta. Astfel, fata de invinuitul (inculpatul) de rea-credinta procedeul tactic trebuie sa-l determine pe acesta sa renunte la tendinta de minciuna, de negare a faptelor si sa-l determine sa recunoasca adevarul. In acest sens, acest procedeu trebuie sa aiba insusirea de a surprinde, de a descumpani, de a infrange rezistenta opusa, distrugand linia defensiva adoptata pana atunci de invinuit (inculpat).

Astfel de procedee tactice constau de regula, in folosirea de catre organul judiciar a unor stratageme, care plasate in cel mai favorabil moment psihologic, adaptate personalitatii invinuitului (inculpatului) au scopul de a-l indruma spre o anumita comportare, adica renuntarea la atitudinea de rea-credinta si recunoasterea faptelor savarsite de catre invinuit (inculpat) pe care nu le-ar fi recunoscut daca organul judiciar nu utiliza astfel de procedee. In cazul in care invinuitul (inculpatul) se caracterizeaza prin inteligenta, abilitate, simt de observatie, va putea intelege intentia organului judiciar si se va stradui sa pastreze tacerea asupra acelor imprejurari a caror dezvaluire l-ar pune in pericol. Dar, daca procedeul tactic este utilizat cu pricepere, plasat in cel mai favorabil moment psihologic, invinuitul (inculpatul) ar putea sa nu sesizeze finalitatea urmarita si in consecinta ar putea dezvalui fapte asupra carora pana in acel moment a pastrat tacerea, aceasta nu inseamna ca a fost indus in eroare

Cum am mai aratat, organul judiciar este ingradit in folosirea procedeelor tactice. Astfel, el nu poate aplica orice mijloace deoarece ar contraveni dispozitiilor legale si ii este interzisa folosirea unor manevre de natura a-i stirbi autoritatea cu care il investeste functia exercitata, precum si a acelor procedee care ar induce in eroare pe invinuit (inculpat) sau la recunoasteri fortate.

Procedeele tactice sunt elaborate nu numai cu privire la ascultarea invinuitului (inculpatului) de rea-credinta ci si in cazul invinuitului (inculpatului) de buna-credinta, deoarece acestia din urma comit, mai presus de vointa lor, erori, inexactitati ce trebuie insa reparate.

De aceea, utilizand procedee tactice care trebuie sa constituie, mai intai un ajutor eficace pentru a facilita obtinerea unor declaratii complete si fidele. De regula, scopul utilizarii unor astfel de procedee este reamintirea unor imprejurari temporar uitate, sau verificarea exactitatii celor declarate, mai ales cand aratarile acestora au in vedere insusirile subiective de apreciere a raporturilor spatiale, la localizarea si determinarea duratei in timp a unor fenomene.

Procedeele tactice folosite in ascultarea invinuitului (inculpatului) in procesul penal nu sunt constructii artificiale, hibride, ci dimpotriva, reprezinta rezultatul generalizarii stiintifice a experientei pozitive acumulate de organul judiciar de-a lungul timpului, de practica cercetarii infractiunilor. Procedeelor tactice le este specific un anumit caracter de generalitate, implicand anumite elemente tipice, comune. Eficacitatea lor a fost constant verificata in activitatea practica a organului judiciar. Procedeele tactice se diferentiaza dupa cum sunt aplicate unuia sau altuia dintre invinuiti (inculpati). Astfel, un anumit procedeu tactic poate fi eficient in cazul unui invinuit (inculpat) si ineficient in cazul altui invinuit (inculpat).

Este un domeniu in care nu pot exista procedee supuse unor legitati, criterii generale, datorita unor numeroase formule de manifestare a personalitatii umane. Numai in cazul particular personalitatea celui aflat in fata organului judiciar poate furniza informatii utile, indrumari cu privire la tactica ce urmeaza a fi aplicata. De aceea, aceste procedee nu au decat caracterul unei lamuriri a unor modele, recomandari, care lasa un nelimitat camp de actiune imaginatiei, perspicacitatii, ingeniozitatii, fanteziei organului judiciar. S-a constatat in practica judiciara ca procedeele tactice de ascultare au, in mod necesar, un caracter individual, ele diferentiindu-se unele de altele in functie de mai multe criterii intre care un rol important il are personalitatea invinuitului (inculpatului) si ansamblul datelor in care se inscrie cauza trebuie aplicate nuantat, diversificat, trebuie adaptate personalitatii invinuitului (inculpatului) si tuturor circumstantelor cauzei.

Prin urmare, regulile tactice dupa care se desfasoara ascultarea invinuitului (inculpatului) au fost elaborate pe baza unei indelungate cercetari, iar aplicarea lor nu poate depasi prevederile normelor in vigoare, utilizandu-se numai in limitele acestora

4. Reflectii asupra interogatoriului judiciar, anchetei, ascultarii sau audierii

Asa cum am observat ascultarea reprezinta actul procedural prin care anumite persoane, intre acestea aflandu-se si invinuitul sau inculpatul, care detin date sau informatii cu privire la infractiune sau faptuitorii acesteia sunt obligate sa le aduca la cunostinta organului judiciar sau instantei de judecata.

Infractiunile se savarsesc sub semnul clandestinatatii, iar descoperirea lor constituie o problema deloc usoara si o obligatie din partea organelor abilitate care desfasoara activitati specifice, intre acestea situandu-se si ascultarea persoanelor banuite.

Transformarile specifice infractiunilor – de natura materiala sau nemateriala – ofera informatii utile identificarii autorilor obtinute prin mijlocirea unor activitati de urmarire penala ceea ce pune in contact nemijlocit pe purtatorul informatiei si organul judiciar.

In literatura juridica termenii utilizati pentru infaptuirea activitatii invocate sunt: ascultarea, audierea sau ancheta judiciara care reflecta (sau cel putin asa se doreste) contactul nemijlocit dintre persoana banuita (suspecta) si organul de urmarire penala cand acesta obtine informatii despre fapta si/sau faptuitor, prin modalitatile consacrate de lege. Sensul termenilor invocati este explicat astfel:

• ascultarea sau audierea au nuanta didactica si caracter contemplativ-static si nu exprima relatia de opozabilitate, interpersonala, specifica urmaririi penale;

• ancheta este specifica sociologiei, iar consacrarea sa din trecut o plaseaza intr-o lumina nefavorabila, asociata relelor tratamente si abuzurilor, proprii anchetatorului de tip tortionar;

• interogatoriul sau interogarea judecatoreasca reprezinta totalitatea intrebarilor adresate de organul judiciar persoanelor ascultate in procesul penal cu privire la faptele ce formeaza obiectul procesului si al raspunsurilor date de acestea.

Se considera ca aceasta din urma – interogatoriul judiciar – exprima mai bine realitatea faptica, chiar daca de cele mai multe ori campul de aplicare al acestuia este ingustat si dirijat numai catre etapa ascultarii pe baza intrebarilor.

Interogatoriul judiciar este contactul interpersonal verbal, relativ tensionat emotional, desfasurat sistematic si organizat stiintific, pe care il poarta reprezentantul organului de stat cu persoana banuita, in scopul culegerii de date si informatii despre o fapta infractionala, in vederea prelucrarii si lamuririi imprejurarilor in care s-a comis fapta, o identifica faptuitorii si, in functie de adevar, a stabili raspunderile.

Desigur ca aceasta conceptie despre interogatoriul judiciar acopera mai judicios activitatea desfasurata de organele de urmarire penala si instanta de judecata in vederea aflarii adevarului, insa unele corecturi credem ca s-ar impune.

Avand in vedere diminuarea si disparitia statului ca institutie intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, abilitatea organelor specializate se va face de catre societatea civila care sustine financiar activitatea lor, nefiindu-i indiferent climatul de ordine si, implicit, eficienta activitatii represive (de descoperire si pedepsire a raufacatorilor).

Evident ca nu trebuie inclusa in definitia interogatoriului expresia referitoare la prelucrarea informatiilor care intr-o interpretare speculativa poate fi asociata ticluirii de probe.

Caracteristicile interogatoriului sunt decantate, din practica judiciara si surprind in mod corect, ceea ce are specific in substanta sa:

— opozabilitatea intereselor celor doua entitati: anchetatorul doreste sa afle adevarul folosind mijloacele legale, faptuitorul animat de miza apararii cu orice pret a libertatii ascunde adevarul;

— inegalitatea de statut ceea ce confera o pozitie relativ privilegiata anchetatorului in raport cu invinuitul sau inculpatul care trebuie sa suporte consecintele incalcarii legii daca este dovedita vinovatia sa;

— tensiunea comportamentului expresiv consacrata in sintagma potrivit careia acestia (anchetatorul si invinuitul) nu colaboreaza, ci se confrunta;

— demersul neuniform, contradictoriu, in zig-zag, relevat de faptul ca infractorii nu recunosc decat atunci cand sunt convinsi de robustetea si temeinicia probelor. Ancheta desfasurandu-se anevoios prin recunoasteri totale sau partiale si retractari asemanatoare, constituind o modalitate tactica de apreciere nu numai a vinovatiei, ci si a pozitiei sale in raport cu anchetatorul. Daca il socoteste inferior lui, invinuitul recunoaste cat mai putin, cand superioritatea anchetatorului este clara, infractorul va recunoaste fara rezerve fapta, insa nu la inceputul interogatoriului judiciar;

— de aici reiese importanta pregatirii ascultarii in asa fel incat acuzarea, in limitele permise de lege, sa nu prezinte nici o fisura care ar putea fi exploatata de invinuit sau inculpat ori aparatorul sau;

— intimitatea, stresul si riscul pe care-1 presupune interogatoriu sunt realitati palpabile. Pentru a recunoaste, invinuitul sau inculpatul are nevoie de intimitate psihologica, asigurata nu numai de conditiile ergonomice ale locului unde se desfasoara, ci si de persoana anchetatorului catre care isi deschide sufletul, recunoaste, se incredinteaza.

Stresul unui interogatoriu este inlaturat de recunoasterea invinuitului sau inculpatului in timp ce riscul nu poate fi inlocuit cu nimic, ramanand asumat si suportat de catre anchetator.

Planurile situationale intalnite in cazul interogatoriului:

a) deschis, in care datele despre comiterea infractiunii cunoscute de ambele parti (cazul infractiunilor flagrante), aspecte ce determina recunoasterea invinuitului fara probleme; aici trebuie avut in vedere ca aceasta atitudine poate ascunde fapte mai grave;

b) orb, in care probele si mijloacele materiale de proba sunt cunoscute numai de catre anchetator (denunturile, inregistrarile magnetice ale convorbirilor telefonice etc.), situatii in care anchetatorul trebuie sa-l determine pe invinuit sa faca marturisiri, utilizand anumite procedee tactice (prezentarea probelor de vinovatie, intalnirile surpriza etc.);

c) ascuns, caracterizat de situatia in care datele despre comiterea infractiunii sunt cunoscute numai de catre persoana interogata care poate avea calitatea de suspect in cauza. In aceste imprejurari numai interogatoriul psihanalitic sau tehnica poligraf pot da rezultate;

d) necunoscut, caracterizat prin aceea ca datele despre savarsirea infractiunii nu sunt cunoscute anchetatorului nici de persoana banuita (ce anume cunoaste anchetatorul si cum a aflat), cazul persoanelor suspecte aduse la sediul organului judiciar cu ocazia unor actiuni, razii etc. dialogul, rabdarea, intuitia si capacitatea sau stiinta de a asculta, constituie temeiurile cu ajutorul carora se poate construi o acuzare, daca situatia o impune.

Sectiunea II.

Declaratiile invinuitului (inculpatului)

1. Importanta si rolul declaratiilor invinuitului (inculpatului) in procesul penal

Asa cum stim, procesul penal constituie un ansamblu de activitati reglementate de lege, in cadrul carora organul judiciar desfasoara o serie de investigatii pentru aflarea adevarului cu privire la savarsirea unei infractiuni, precum si a celui ce a savarsit-o.

Asadar, scopul procesului penal, pe langa aflarea adevarului este si acela de sanctionare a faptuitorului, prin urmare intreaga activitate a organului judiciar este aceea de a descoperi probe de constatare a adevarului, necesare solutionarii cauzei penale, aceasta fiind o obligatie care-i incumba organului judiciar. Dar, pentru ca organul judiciar sa poata folosi probele in rezolvarea cauzei, acestea trebuie administrate iar mijloacele prin care se administreaza probele poarta denumirea de mijloace de proba.

Mijloacele de proba sunt enumerate exclusiv de catre legiuitor, declaratiile invinuitului (inculpatului) fiind primele in aceasta enumerare, poate si datorita rolului deosebit de important pe care acest mijloc de proba il are in cadrul procesului penal.

Astfel, declaratiile invinuitului (inculpatului) contribuie intotdeauna la justa solutionare a cauzei intrucat in cazul declaratiilor sincere daca invinuitul (inculpatul) este vinovat, stabilesc cu multa exactitate imprejurarile in care a fost savarsita fapta iar daca nu este vinovat, fac cunoscute imprejurarile care afirma invinuirea iar in ceea ce priveste declaratiile mincinoase si acestea sunt necesare deoarece organul judiciar ia cunostinta de atitudinea invinuitului (inculpatului) fata de invinuirea ce i se aduce, atitudine care poate influenta individualizarea pedepsei. De aceea, declaratiile invinuitului (inculpatului) sunt un mijloc de proba dintre cele mai importante pentru organul judiciar existand obligatia de a le obtine in orice cauza penala atat in faza de urmarire penala cat si in faza de judecata.

Declaratiile invinuitului (inculpatului) se remarca prin doua functii deosebite, functia de mijloc de proba si functia de aparare.

Ca mijloc de proba, declaratiile invinuitului (inculpatului) furnizeaza organului judiciar elemente de fapt care pot servi ca probe necesare pentru aflarea adevarului in cauza penala. Astfel, invinuitul (inculpatul), in cazul in care el este in realitate cel care a savarsit fapta imputata, are cunostinte dobandite anterior si direct cu privire la faptele si imprejurarile a caror cunoastere este de natura sa foloseasca la solutionarea cauzei penale invinuitul (inculpatul) cunoscand cel mai bine imprejurarile in care a fost savarsita infractiunea si de asemenea detinand date pe care nimeni altcineva nu le cunoaste iar in cazul in care o persoana este pe nedrept invinuita sau inculpata, prin declaratiile sale are serioase posibilitati de dezvinovatire si de preintampinare a unei erori judiciare.

De aceea, declaratiile invinuitului (inculpatului) sunt considerate ca un mijloc de proba pentru solutionarea cauzei penale.

Alaturi de functia probatorie declaratiile invinuitului (inculpatului) au si functia de mijloc de aparare.

Declaratiile invinuitului (inculpatului) constituie prima manifestare a dreptului de aparare a invinuitului (inculpatului) deoarece are posibilitatea de prezentare a faptelor si imprejurarilor ce vin in apararea sa incercand astfel sa se disculpe. Astfel, daca invinuitul (inculpatul) este vinovat, prin declaratiile sale el va incerca sa prezinte astfel faptele incat sa-si creeze o situatie mai usoara, iar daca este nevinovat se va stradui sa invoce toate acele imprejurari ce probeaza nevinovatia sa.

Tot ca un mijloc de aparare, declaratiile invinuitului (inculpatului) pun in lumina un sistem de garantie al exercitarii dreptului la aparare consacrat de Constitutie si dispozitiile legale in vigoare – garantarea dreptului la aparare – ce anihileaza exercitarea abuziva a puterii discretionare a activitatilor judecatoresti si in acelasi timp constituie o cale de prevenire a erorilor judiciare.

De asemenea, declaratiile invinuitului (inculpatului) constituie un indicator in cursul efectuarii de operatiuni pe care legea le ingaduie sau le opreste in descoperirea unor probe necesare aflarii adevarului.

Tot ca o manifestare a dreptului de aparare al invinuitului (inculpatului) se constituie si dreptul la tacere pe tot parcursul procesului penal.

Declaratiile invinuitului (inculpatului) alaturi de declaratiile celorlalte persoane din procesul penal – parte vatamata, martori – fac parte din categoria mijloacelor de proba orale. Exista insa situatii, ce este drept rare, cand declaratiile invinuitului (inculpatului) din cauza unei infirmitati fizice (de exemplu mutenia) sa nu poata fi facuta oral ci numai scris.

Aceasta nu schimba natura declaratiilor invinuitului (inculpatului). Nu constituie declaratii, mijloc de proba oral, ci mijloc de proba scris informatiile desprinse din corespondenta sau dintr-un jurnal personal, ori dintr-un memoriu redactat de un invinuit (inculpat).

Declaratiile invinuitului (inculpatului) pot fi judiciare sau extrajudiciare.

Declaratia este extrajudiciara cand a fost data in afara procesului penal. In acest caz continutul ei ajunge la cunostinta organului judiciar prin alte mijloace de proba – declaratiile unui martor caruia i s-a destainuit, o scrisoare.

Declaratiile invinuitului (inculpatului) devin declaratii judiciare si constituie mijloc de proba cu acest caracter atunci cand sunt date organului judiciar in cursul procesului penal, potrivit procedurii penale, dispozitiile legale instituie pentru organul de urmarire penala si pentru instanta de judecata, obligatia de a obtine declaratii de la invinuit si de la inculpat.

Asadar, declaratiile invinuitului (inculpatului) au o importanta deosebita in cadrul procesului penal datorita informatiilor ce le ofera atat asupra faptei savarsite dar si cu privire la faptuitor, informatii care nu se pot obtine din alte declaratii – martor, parte vatamata.

Legiuitorul a conditionat valoarea declaratiilor ca mijloc de proba de existenta unor fapte si imprejurari ce trebuie sa rezulte din ansamblul probelor care exista in cauza. Astfel, declaratiile invinuitului (inculpatului) trebuie coroborate cu celelalte mijloace de proba existente si anume declaratiile martorilor, partii vatamate, inscrisurile, fotografiile, mijloacele materiale de proba, constatarile medico-legale, expertizele.

In raport cu aceste mijloace de proba, declaratiile invinuitului (inculpatului) au totusi o importanta mai mare datorita pozitiei pe care o ocupa acesta in procesul penal, fiind figura centrala a procesului penal. Cum am mai spus, invinuitul (inculpatul) ofera o serie de date pe care le cunoaste mai bine decat oricine – martor, parte vatamata – iar alte fapte sunt cunoscute numai de invinuit (inculpat) astfel ca fara declaratiile sale, uneori este greu de stabilit diferitele imprejurari care au importanta esentiala pentru cauza.

Pentru a intelege mai bine rolul declaratiilor acestui subiect procesual in raport cu celelalte mijloace de proba trebuie cunoscute si acestea.

Printre mijloacele de proba orale se inscriu, alaturi de declaratiile invinuitului sau inculpatului si declaratiile martorului.

Persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau despre vreo imprejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului in procesul penal poate fi ascultata in calitate de martor. De asemenea, ca persoana chemata ca martor, aceasta este obligata sa se infatiseze la locul data si ora aratate in citatie si are datoria sa declare tot ce stie cu privire la faptele cauzei neindeplinirea acestei obligatii ducand la sanctionarea printr-o amenda. Daca martorul incalca obligatia de a declara tot ce stie in legatura cu faptele cauzei atrage aplicarea unei sanctiuni penale pentru savarsirea infractiunii de marturie mincinoasa si poate fi comisa in etapa premergatoare urmaririi penale.

Spre deosebire de declaratiile martorului ce constituie, cum am vazut, o obligatie, neindeplinirea acestora atragandu-i sanctionarea, declaratiile invinuitului (inculpatului) nu reprezinta obligatiile pentru acesta, el putand face declaratii sau putand adopta atitudinea de tacere, nefiind tras la raspundere penala pentru aceste atitudini. De asemenea, invinuitul (inculpatul) poate face declaratii mincinoase sau sincere, se poate folosi de orice mijloace perfide fara a putea fi tras la raspundere penala pentru savarsirea infractiunii de marturie mincinoasa deoarece declaratiile invinuitului (inculpatului) constituie un drept al acestuia si nu o obligatie (nemo tenetur edere contra se).

Spre deosebire de martor, la care declaratiile sale cuprind informatii despre savarsirea unei infractiuni, declaratiile invinuitului (inculpatului) contin informatii despre infractiunea pe care acesta a savarsit-o.

Fata de martor invinuitul (inculpatul) poate sa revina asupra declaratiilor sale, face completari, rectificari sau precizari. In acest sens, martorul nu poate schimba sau modifica declaratia sa datorita obligatiei de a declara tot ce stie inca de la inceput, altfel riscand sanctiunea penala pentru marturie mincinoasa. Prin revenire, invinuitul (inculpatul) isi schimba o declaratie, adica sustine altceva decat ce a declarat mai inainte. Organul judiciar il va intreba ce l-a determinat sa revina asupra declaratiei pentru a aprecia care declaratie este adevarata. Prin completari, invinuitul (inculpatul) isi mentine declaratiile anterioare, insa mai adauga ceva la ele. Invinuitul (inculpatul) va fi intrebat de ce nu a facut completarile dupa relatarea libera cand i s-au pus intrebari de completare. Rectificarea consta in indreptarea sau completarea unor afirmatii, iar precizarea urmareste ce anume afirmatii vagi sa fie stabilite precis. De exemplu, declara ca au fost mai multe persoane fara a arata cate, ca ulterior sa precizeze numarul acestora.

Din categoria mijloacelor de proba orale mai fac parte si declaratiile partii vatamate care ofera informatii ce intregesc tabloul infractional.

Partea vatamata este definita ca fiind persoana care a suferit prin fapta penala o vatamare fizica, morala sau materiala si care participa in procesul penal. Aceasta poate oferi informatii cu privire la momentul savarsirii infractiunii, in vreme ce declaratiile invinuitului (inculpatului) contin si date anterioare si ulterioare momentului savarsirii infractiunii, cu privire la actele premergatoare.

Declaratiile martorilor si ale partii vatamate au rol ajutator fiind ascultati inaintea invinuitului (inculpatului) astfel ca in momentul ascultarii acestui din urma subiect procesual, organul judiciar are deja o parere asupra felului in care a fost savarsita infractiunea si asupra faptuitorului. Asadar, declaratiile martorilor si ale partii vatamate ofera informatii cu privire la infractiune si la personalitatea autorului ei.

Recunoasterea invinuitului (inculpatului) nu este intotdeauna sincera. De aceea, ea nu va putea fi luata in considerare decat in masura coroborarii ei cu celelalte mijloace de proba orale dar si materiale. Acestea din urma sunt constatari medico-legale, tehnico-stiintifice, expertize, etc. Probele materiale sunt alcatuite din urme care pot fi percepute direct de catre organul judiciar pe calea efectuarii unor activitati operative – cercetare la fata locului, perchezitii, ridicarea de obiecte si inscrisuri – sau prin supunerea acestora unor examinari de specialitate – expertize, constatari tehnico-stiintifice. Numai ca aceste probe sunt de natura materiala si reprezinta rezultatul activitatii unui om, care singure nu prezinta valoare. De aceea, este necesar pentru a cunoaste adevarul cu privire la infractiune si faptuitorul ei, coroborarea acestor informatii cu cele obtinute prin declaratiile invinuitului (inculpatului) dar si a celorlalte persoane in procesul penal.

Declaratiile invinuitului (inculpatului) reprezinta cel mai expresiv si cel mai plastic mod de stabilire a faptelor si imprejurarilor de fapt legate de infractiune si autorul ei. De aceea, declaratiile persoanelor in procesul penal in general si declaratiile invinuitului (inculpatului) in special au o importanta deosebita in intregirea tabloului infractional inceput de probele materiale si desavarsit de declaratiile orale.

2. Valoarea probanta a declaratiilor invinuitului (inculpatului)

Declaratiile invinuitului (inculpatului) alcatuiesc un mijloc de proba necesar si util pentru aflarea adevarului in procesul penal, care este impus liberei aprecieri a organului de urmarire penala sau instantei de judecata care, pe baza convingerii sale intime izvoraste din examinarea tuturor probelor administrate, poate sa condamne fara recunoasterea invinuitului (inculpatului) sau sa-l achite chiar daca acesta a recunoscut fapta si vinovatia sa.

Indiferent de continutul declaratiilor sale – recunoastere sau negare a faptei, etc. – legea nu acorda o forta probanta deosebita acestui mijloc de proba, dispozitiile legale aratand ca declaratiile invinuitului (inculpatului) pot servi la aflarea adevarului numai in masura in care sunt coroborate cu fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza.

Declaratiile invinuitului (inculpatului) au o forta probanta relativa pe de o parte datorita felului de percepere, memorizare, reproducere, adica a procesului de formare a declaratiilor cat si faptului ca invinuitul (inculpatul) este direct interesat in desfasurarea si solutionarea procesului penal. Asadar, relativitatea acestui mijloc de proba, trebuie privita in raport cu natura si importanta aratarilor facute de invinuit (inculpat), de momentul in care au fost obtinute, de atitudinea acestuia in desfasurarea procesului penal, de antecedentele sale penale si in special, de mentinerea constanta a declaratiilor sau de revenire asupra lor. Aceste declaratii pastreaza caracterul relativ si atunci cand privesc pe un co-invinuit sau co-inculpat. Caracterul si valoarea declaratiilor co-invinuitului (coinculpatului) depind insa dupa cum sunt co-invinuiti (co-inculpati) in aceeasi cauza penala sau in acelasi proces penal. In primul caz co-invinuitii (co-inculpatii) sunt participanti la aceeasi infractiune, pe cand in cel de-al doilea caz sunt invinuiti (inculpati) in acelasi proces din cauza conexitatii sau indivizibilitatii. In caz de participatie si de indivizibilitate, co-invinuitii (co-inculpatii) in acelasi proces nu pot fi audiati decat in calitate de invinuiti (inculpati). De asemenea, in cazurile de conexitate prevazute de art. 34 lit. a-c C. pr. pen. In care, desi sunt mai multe cauze dar strans legate intre ele, co-invinuitii (co-inculpatii) in proces nu vor putea fi ascultati decat in calitate de invinuiti (inculpati). Dimpotriva in cazul de conexitate prevazut de art. 34 lit. d C. pr. pen. va fi audiat in aceasta calitate cu privire la fapta savarsita de el sau la a carei savarsire a luat parte, iar cu privire la celelalte fapte, daca este cazul va fi ascultat ca martor.

Din dispozitiile legale se trage concluzia ca organul judiciar trebuie sa administreze probele care sustin invinuirea chiar daca invinuitul (inculpatul) recunoaste, potrivit regulilor procesual penale organul judiciar fiind obligat sa adune probe atat in favoarea cat si in defavoarea invinuitului (inculpatului). Asadar, marturisirea invinuitului (inculpatului) are o valoare probatorie conditionata de a fi confirmata de celelalte probe administrate. Luata izolat, rupta de celelalte probe, nu are forta probanta. De asemenea si declaratiile prin care invinuitul (inculpatul) neaga savarsirea faptei penale sunt apreciate in acelasi mod.

Din coroborarea articolelor privind probele in general si declaratiile in special decurge caracterul divizibil si retractabil al declaratiilor invinuitului (inculpatului).

Declaratiile invinuitului (inculpatului) sunt divizibile, in sensul ca cele infatisate de invinuit (inculpat) pot fi acceptate in tot sau in parte, dupa cum sunt confirmate sau nu de celelalte probe existente. De ex. organul judiciar poate considera ca acea parte din declaratii prin care se recunoaste savarsirea infractiunii si sa inlature ca neadevarata, partea din declaratii care se refera la provocare, legitima aparare, parte care este neconfirmata de celelalte probe administrate.

Declaratiile invinuitului (inculpatului) pot fi retractate fie in faza de urmarire penala fie cu prilejul cercetarii judecatoresti, organul judiciar – organul de urmarire penala sau instanta de judecata – avand sarcina de a aprecia care dintre aceste declaratii succesive si contradictorii sunt adevarate.

In practica, s-a constat ca oricare dintre aceste declaratii poate fi retinuta ca verosimila, indiferent ca acestea au fost date in faza de urmarire penala sau in faza de judecata. Conditia este ca aceste declaratii sa fie confirmate de ansamblul probelor existente in cauza. Prin urmare, posibilitatea retractarii se mentine in orice faza a procesului penal si in caile de atac extraordinare. De asemenea, recunoasterea faptei nu constituie o piedica in revizuirea ulterioara a hotararii. Retractarea trebuie sa fie temeinic motivata si de natura sa formeze convingerea ca relatarile anterioare nu reprezinta adevarul.

In concluzie, declaratiile invinuitului (inculpatului) sunt divizibile – organul judiciar retinand numai ceea ce se coroboreaza cu alte probe – si retractabile – numai daca aceasta se impune in urma aprecierii intregului material probator in cauza.

In aprecierea valorii probante a declaratiilor invinuitului (inculpatului), organul de cercetare penala nu trebuie sa plece de la idei preconcepute, presupuneri sau versiuni neverificate. El trebuie sa dea dovada de obiectivitate, sa aprecieze declaratiile invinuitului (inculpatului) numai in contextul celorlalte probe verificate, existente in cauza. Necesitatea aprecierii in acest mod a declaratiilor se explica pe de o parte prin faptul ca potrivit legii, probele nu au o valoare prestabilita, iar pe de alta parte prin faptul ca recunoasterea invinuitului (inculpatului), privita izolat nu poate constitui temei pentru tragerea la raspundere penala.

3. Consideratii in doctrina privind valoarea probanta a declaratiilor invinuitului (inculpatului)

In jurisprudenta mai veche, ascultarea invinuitului (inculpatului)- purtand denumirea de interogatoriu – era considerata a fi primul act de “informatiune” iar in scopul de a smulge o marturisire invinuitului (inculpatului), “judecatorul de instructie avea sarcina de a face toate sfortarile, punandu-i cu indemanare tot felul de intrebari”. Asadar, inainte de legea din 15.03.1902 interogatoriul era considerat a fi “un cerc de fier destinat sa smulga o marturisire”cum ne spune insusi profesorul Roux in cursul sau de drept si procedura penala. De asemenea, in lucrarea “Politia – tehnica si ancheta judiciara”, Zguriadescu C-tin dedica un capitol interogatoriului inculpatului astfel: cum era el vazut inainte si dupa aceasta lege.

Teoria si practica unor sisteme de drept occidentale ofera marturisirii invinuitului (inculpatului) valoarea oricarei probe ceea ce permite sa se pronunte o condamnare unei marturisiri ferme si concrete. Aceasta conceptie are la baza principiul liberei aprecieri a probelor si prezumtia ca nimeni nu are interesul sa se recunoasca vinovat pentru o fapta pe care nu a savarsit-o. Practica a aratat insa ca aceasta prezumtie nu este valabila intotdeauna. S-au intalnit astfel situatii in care inculpatul si-a recunoscut vinovatia pentru savarsirea unei fapte pentru a ascunde o infractiune mai grava, din teama, din devotament pentru adevaratul faptuitor, din interese personale, ori uneori, ca urmare a presiunilor ce s-au facut asupra sa. Asadar, nici baza teoretica a acestei sustineri nu este prea sigura, astfel ca nu se poate acorda marturisirii inculpatului valoarea unei probe complete si ferme de vinovatie. De asemenea, progresele dobandite in psihologia judiciara – psihologia infractorului in special – au demonstrat ca nu trebuie sa se acorde prea mult credit acestui mijloc de proba, deoarece voluntar sau involuntar, invinuitul (inculpatul) denatureaza declaratiile sale.

Conceptia asupra fortei probante a marturisirii invinuitului (inculpatului) a cunoscut de-a lungul timpului o evolutie care a mers de la atribuirea unei valori probante supreme “regina probelor”, pana la considerarea acesteia ca o proba relativa a carei valoare depinde de concordanta ei cu alte probe administrate in aceeasi cauza penala. In conceptia in care acest mijloc de proba priveste orice aratari facute de un invinuit (inculpat), iar nu numai marturisirea lui, implicit valoarea relativa a acesteia apare mai nuantata. Astfel, in legislatia mai veche, mai exact in sistemul probelor formale, declaratiile invinuitului (inculpatului) erau considerate “regina probelor”, asa cum am mai spus. In legislatia moderna acest lucru nu mai este valabil, declaratiile acestui subiect procesual avand valoare probatorie numai coroborate cu celelalte mijloace de proba existente. Totusi unele reminiscente ale formalismului probelor pe planul acestui mijloc de proba sunt intalnite in dreptul de tip anglo-saxon unde, in functie de recunoasterea sau negarea vinovatiei, procedura de desfasurare a judecarii cauzei este diferita. Astfel, daca invinuitul (inculpatul) declara de la inceput ca se recunoaste vinovat, procedura se simplifica – se exclude participarea juriilor – in care caz se va pune doar problema pedepsei. De aceea este important a sti initial daca apararea pledeaza cu recunoasterea sau nerecunoasterea vinovatiei. De asemenea, invinuitul (inculpatul) nu poate fi audiat in timpul urmaririi penale daca se declara nevinovat.

In doctrina moderna, aprecierea sinceritatii invinuitului (inculpatului) se face cu ajutorul unor mijloace tehnice ca: tehnicile criminalistice de cercetare occidentale pun mare accent pe anumite probe psihometrie – se masoara ritmul respiratiei, a pulsului, presiunea arteriala, in timp ce se pun invinuitului (inculpatului) diverse intrebari, unele neutre altele socotite critice.

4. Procedura de obtinere a declaratiilor invinuitului (inculpatului)

Este alcatuita dintr-un complex de reguli de ordin procesual si de ordin tactic criminalistic.

Regulile de natura tactica privind ascultarea invinuitului sau inculpatului sunt fundamentate de stiinta criminalisticii, in colaborare cu alte discipline din care enumeram: psihologia judiciara, logica juridica, sociologia etc.

Regulile de ordin procesual sunt impartite in reguli generate comune atat organelor judiciare, cat si instantei de judecata si reguli specifice pentru fiecare organ in parte.

Ascultarea invinuitului sau inculpatului in cele doua faze ale procesului penal se desfasoara, de regula, la sediul organului judiciar si, in mod exceptional, la locul unde se afla.

Ascultarea este individuala si cuprinde trei etape: identificarea invinuitului sau inculpatului, relatarea libera sau expunerea orala despre fapta savarsita si adresarea de intrebari.

La producerea declaratiilor invinuitul sau inculpatul nu poate veni cu o declaratie scrisa acasa, neputand sa apeleze la depozitiile anterioare sau insemnari decat, in mod exceptional, in cazul unor denumiri mai greoaie sau cifrelor.

Declaratiile invinuitului sau inculpatului se consemneaza in scris ori se inregistreaza pe suport magnetic cu aducerea la cunostinta pentru acest din urma aspect.

Dupa consemnare se citesc ori sunt citite, semnate de invinuit sau inculpat, organul judiciar si ceilalti participanti: aparator, interpret presedintele completului de judecata, grefier.

Dintre regulile specifice amintim:

~ inainte de ascultare invinuitul sau inculpatul va da o declaratie scrisa personal in care va face referire la invinuirea ce i se aduce;

~ in cursul judecatii inculpatii sunt ascultati de regula in prezenta tuturor participantilor la proces;

~ tot in cursul judecatii adresarea de intrebari poate fi facuta prin mijlocirea presedintelui instantei de catre procuror, parti, ceilalti inculpati si de aparator.

Capitolul II.

Aspecte de natura psihologica privind invinuitul/ inculpatul si anchetatorul

Sectiunea I.

Elemente care contureaza psihologia invinuitului/inculpatului

1.Cunoasterea personalitatii invinuitului (inculpatului)

Pentru aflarea adevarului cu privire la savarsirea infractiunii si la faptuitorul ei, organul judiciar, pe langa strangerea probelor incriminatoare sau dez-incriminatoare, trebuie sa cunoasca si personalitatea faptuitorului, aceasta cunoastere ajutandu-l atat la descoperirea adevarului dar si la intelegerea acestui act infractional si la aplicarea unei corectii corecte evitand astfel o eroare judiciara dar si ajutand la readaptarea infractorului in societate.

Astfel, conceptul de personalitate este esential pentru o justitie ce se fundamenteaza pe adevar, stiinta si dreptate, in care primeaza ideea de recuperare sociala a delincventului. De fapt, personalitatea infractorului, determinata complet si temeinic, este fondul pe care trebuie sa se incruciseze in cadrul duelului judiciar, functia acuzarii si apararii pentru ca, in ultima analiza, pedeapsa este impusa infractorului iar efectele sale sunt conditionate de aceasta personalitate. Elementele pozitive ale personalitatii vor putea conduce spre o pedeapsa mai blanda pe cand cele negative vor trebui infrante printr-o pedeapsa mai aspra. Exista si situatii in care pedepsele sunt insuficiente, acestea generand, de obicei, fenomenul recidivei sau obisnuintei infractionale, carora societatea nu le-a gasit remedii practice.

Personalitatea infractorului constituie obiectul de studiu al psihologiei judiciare precum si al criminologiei.

Asa cum stim, continutul juridic al infractiunii cuprinde conditii privitoare la anumite elemente ce privesc fapta, faptuitorul, valoarea sociala careia i se aduce atingere, imprejurarile de timp si de loc in care se savarseste fapta. O analiza strict psihologica a actului infractional face referire la analiza modului in care pregatirea, savarsirea si atitudinea post-infractionala, se manifesta psihicul autorului, elementele sale: inteligenta, afectivitatea si vointa.

Omul ca persoana se caracterizeaza prin existenta anumitor sisteme interne de motive si de scopuri, prin trasaturi temperamentale si de caracter care conditioneaza dinamica si natura faptelor sale, prin capacitati si aptitudini care-l fac apt pe om pentru anumite forme de activitate, prin nivele diferite la care se poate desfasura viata lui psihica (constient, inconstient, voluntar, involuntar etc.). Toate aceste insusiri personale isi pun amprenta pe conduita si activitatea omului, imprimand si proceselor psihice un aspect personal, unul in care se imbina momentele biologice si fiziologice cu cele social-istorice si culturale.

Personalitatea, componentele sale respectiv aptitudinile, temperamentul, caracterul, comportamentul au fost studiate de renumiti cercetatori. Astfel, reputatul profesor roman, Virgil Dragomirescu in studiul sau “Psihologia comportamentului deviant” care dupa cum recunoaste chiar domnia sa este o sinteza ce priveste “implicatiile complexe ale comportamentului deviant”, defineste personalitatea ca o “sinteza a tuturor elementelor care concura la conformatia mintala a unui subiect, pentru a-i da o fizionomie proprie. Aceasta conformatie rezulta din nenumarate particularitati ale constitutiei sale psiho-fiziologice, ale componentelor sale instintinctivo-afective, ele insele alimentate de aferentele senzitivo-senzoriale si chinestezice, a modului sau de a reactiona, de amprentele lasate de toate experientele traite, care au jalonat istoria sa individuala. Adesea, se mai intelege prin personalitate forta de coeziune a Eu-lui, coeficientul de rezistenta, unitatea si continuitatea structurii psihice a individului, care ii permite sa ramana el insusi de-a lungul istoriei existentei sale si in diverse medii unde se afirma sau desfasoara”.

In sensul conceptiei nerviste, personalitatea reprezinta un ansamblu de trasaturi temperamentale si volitionale ale fiecarei persoane in parte ca rezultat al interactiunii dinamice dintre primul si al doilea sistem de semnalizare, ce determina atitudinea liber-constienta fata de lume si propria persoana. Caracterul rezulta din ansamblul trasaturilor de atitudine sau comportament, fata de mediul social, diferentiate prin educatie, pe fondul insusirilor temperamentale innascute.

Alti autori au definit personalitatea astfel:

Eysenck vedea personalitatea ca un larg camp de investigatii asupra fiintei umane concepute ca un intreg. Aceasta definitie apartine unui medic confruntat cu o bogata cazuistica in domeniul psihodiagnosticului comportamentului deviant, ce a lasat deschisa problema conceptului personalitatii, subordonand-o posibilitatilor de crestere a cunoasterii in functie de perfectionarea metodelor de investigare a fiintei umane.

Pende vede personalitatea ca o piramida bio-fiziologica a carei baza e formata de ereditate, cele patru suprafete fiind formate de componenta morfologica, de temperament, caracter si inteligenta, varful piramidei constituind sinteza globala a persoanei.

Klineberg considera ca personalitatea si mediul formeaza o totalitate functionala, iar atunci cand unul dintre aceste elemente se schimba, se modifica si aceasta totalitate functionala.

De asemenea, Porot si Kam Merer aratau ca personalitatea se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi: unitatea si identitatea sa, care realizeaza un tot coerent, organizat si rezistent; vitalitatea ca ansamblu insufletit, ierarhizat, a carei existenta este conditionata de oscilatiile sale endogene si de stimuli exteriori la care raspunde si reactioneaza, constientizarea ca proces prin care individul isi faureste reprezentarea mentala a tuturor activitatilor sale fiziologice si psihice; raportul individului cu mediul ambiant si reactiile la mediu in vederea reglarii comportamentului.

Un renumit cercetator in domeniul personalitatii criminale, Jean Pinatel, arata ca din punct de vedere sociologic, biologia si psihanaliza nu fac decat sa lumineze fundamentul personalitatii. Aceasta este formata din elemente culturale, care constituie conceptii morale ale subiectului. Aceste conceptii morale, dobandite prin educatie rezulta din contactele cu alte persoane si inglobeaza idei, obiceiuri, credinte, atitudini asupra conduitei ce trebuie avuta in situatii generale sau particulare.

Jean Pinatel considera, de asemenea, ca in comportamentul criminal “trecerea la act” constituie elementul decisiv. Conditia trecerii la act sunt comandate la delincventii care comit acte grave, de un nucleu al personalitatii ale carui comportamente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea si interferenta afectiva. Nucleul personalitatii criminale este o structura dinamica, este reunirea si asocierea acestor trasaturi dar care nici una in sine nu este anormala.

J. Pinatel pune accentul pe faptul ca nucleul personalitatii criminale nu este un dat, ci o rezultanta.

Infractorul pana ajunge la savarsirea unei infractiuni parcurge un drum lung de formare a personalitatii sale, pe care porneste cu o anumita potentialitate psihica si se dezvolta intr-un apreciabil timp in sanul relatiilor sociale, care in mod obiectiv ii determina individualitatea. Astfel, individul parcurge in cursul existentei sale anumite stadii de dezvoltare, care urmeaza unul altuia intr-o succesiune stricta. In consecinta, complexitatea personalitatii infractorului nu se poate cunoaste ca unica exteriorizare in comportarea sa, ci printr-o investigare mai ampla pe multiple planuri.

Literatura de specialitate cuprinde incercarile diversilor autori privind trasaturile personalitatii infractorului. Au incercat astfel, sa-i clasifice dupa mai multe categorii dorind sa contureze portretul personalitatii criminale.

Mentionam cateva dintre aceste criterii:

a) in functie de gradul de constientizare si control al comportamentului criminal:

– infractori normali

– infractori anormali

b) in functie de tendinta de repetare a actiunii criminale:

– infractori recidivisti

– infractori nerecidivisti

c) in functie de gradul de pregatire profesionala:

– infractori ocazionali

– infractori de cariera

Lewis Yablonski a realizat un portret foarte important, folosind drept criteriu mediul in care personalitatea infractorilor afecteaza comportamentul criminal:

– criminali socializati

– criminali nevrotici

– criminali psihotici

– criminali sociopati.

1. Criminalii socializati sunt cei care prezinta tulburari emotionale mult mai mult decat orice persoana care nu a comis infractiuni. Ei devin criminali in urma impactului contextului social in cadrul caruia invata reguli si valori deviante. Acesti criminali par mai mult drept violatori ai proprietatii decat criminali violenti.

2. Criminalii nevrotici sunt cei care datorita convulsiunilor nevrotice comit acte infractionale. Spre deosebire de psihotic, nevroticul mai percepe lumea intr-un mod distorsionat. Mai mult, in mod tipic nevroticii sunt constienti ca exista ceva rau in ceea ce priveste comportamentul lor. Criminalii nevrotici sunt indivizi care devin criminali datorita sau drept rezultat al distorsiunilor personalitatii, precum si al distorsiunilor perceptiilor asupra lumii din jurul lor.

3. Criminalii psihotici sunt indivizi cu dezordini severe ale personalitatii, care au o perceptie complet distorsionata asupra societatii si lumii din jurul lor. Spre deosebire de criminalii socializati, psihoticii nu-si planifica crimele. Cu toate acestea punctul lor de vedere distorsionat asupra realitatii si gandurile lor iluzorii si inselatoare pot sa-i determine sa comita crime. Fiind inclinati sa comita in special acte de violenta, inclusiv omorul, acesti criminali pot comite cele mai bizare si lipsite de sens acte antisociale.

4. Criminalii socializati sunt cei ce sunt caracterizati printr-o personalitate egocentrica. Ei au compasiune limitata fata de altii sau nu au deloc. Datorita marilor tulburari de caracter, ei pot usor victimiza pe altii cu un minimum sentiment de anxietate sau vinovatie. Desi cei mai multi dintre cei care comit acte antisociale prezinta elementul sociopatic, nu poate fi sustinuta concluzia ca toti criminalii sau infractorii sunt clar socializati.

Dr. Hervey Cleckley un renumit psihiatru, in lucrarea sa “The Mask of Sanity” (Masca Sanatatii) prezinta trasaturile sociopatului, deoarece sociopatul apare in mod uzual ca fiind normal:

Farmec superficial si o buna inteligenta. Sociopatul tipic, cand il intalnesti prima data, pare prietenos si bine adaptat si dovedeste ca poseda o inteligenta superioara.

Absenta iluziilor si a altor semne ale gandirii irationale. Sociopatul poate recunoaste realitatea fizica a mediului inconjurator, nu aude voci si rationeaza logic.

Absenta “nervozitatii” sau a manifestarilor psiho-neurotice. El este in mod tipic imun la anxietate si la neliniste care pot fi considerate normale in situatii perturbante.

Instabilitatea. Sociopatul, dupa ce realizeaza o serie de castiguri si realizari, inclusiv financiare, se va descotorosi de aceste bunuri si venituri intr-o maniera iresponsabila, fara nici un motiv predictibil.

Neadevarul, minciuna, nesinceritatea. Evitarea adevarului de catre sociopat este remarcabila, o asemenea persoana parand a fi de incredere cand face o promisiune solemna dar pe care nu o va respecta niciodata. Ei vor minti cu o deplina convingere pentru a evita orice acuzatii la adresa lor.

Lipsa remuscarii sau rusinii. Sociopatul nu accepta nici o critica pentru necazurile ce le produce altora, afisand virtual sentimentul rusinii, desi viata lui este plina de acte imorale.

Comportamentul antisocial motivat inadecvat. Sociopatul urmeaza, in general cursul comportamentului care este antisocial, inseland, furand, chiar daca aceste actiuni nu servesc nici unui scop personal.

Judecata saraca si esecul in a invata din experienta. Nu exista nici o evidenta ca o asemenea persoana invata din experientele negative, el repetand in mod compulsiv esecurile, chiar si in cazul in care comportamentul lui conduce la multiple sanctiuni penale, inclusiv cu inchisoarea.

Egocentrismul patologic si incapacitatea de a iubi. Desi, el adesea ofera semne privind afectiunea, nu exista nici un indiciu ca este dominat in mod real de asemenea sentimente sau stari. Este persoana care nu poate sa formeze si sa mentina relatii interpersonale de durata.

Incarcatura emotionala foarte saraca a reactiilor afective. Sociopatul poate arata dusmanie, suferinta, afectiune etc. dar el este incapabil de a simti adanc si adevarat emotii precum: mandria, supararea, bucuria, etc.

Pierderea specifica a intelegerii. Sociopatul are capacitati de intelegere limitate, aparent este neintrospectiv si este mai ales incapabil de a intelege punctul de vedere al altora.

Indiferenta in relatiile personale generale. Este incapabil de sacrificiu sau de generozitate reala si nu demonstreaza ca apreciaza actele altora de incredere si amabilitate.

Comportamentul bizar si neprevazut, asociat cu consum de bauturi alcoolice si droguri, spre deosebire de multi alti alcoolici insa, sociopatul, chiar sub influenta unei mici cantitati de alcool poate deveni extrem de agresiv si distructiv. Comportamentul bizar si irational poate apare si atunci cand individul nu consuma bauturi alcoolice.

Tendintele suicidale sunt foarte rare. Sociopatul, ameninta cu suicidul dar foarte rar aplica. Lipsa rusinii si vinovatiei reale in legatura cu comportamentul personal nu produce o motivatie adevarata pentru obtinerea unui avantaj personal imediat.

Viata sexuala este defectuos integrata, caracterizandu-se prin promiscuitate si fiind lipsita in cea mai mare masura, de incarcatura emotionala. Partenerul sexual este vazut mai mult ca un obiect decat ca o persoana cu sentimente.

Esec in a urma o anumita cale sau drum in viata. Sociopatul nu face eforturi constante in directia obtinerii unei palete largi de scopuri personale. Una din trasaturile remarcabile ale sociopatului este pattern-ul consistent al autoapararii.

Infractorul se remarca printr-un comportament predominant agresiv, impulsiv, reactiv sau instabil.

In cadrul cercetarilor efectuate in vederea conturarii tipologiilor morfo-fizico-psihologice, numerosi cercetatori in acest domeniu au incercat sa stabileasca daca exista si cum se manifesta componentele fizice (inaltime, aspect ponderal, proportia dintre diferite segmente ale corpului etc.) si caracteristicile psihocomportamentale. Astfel Ellemberger a facut o sinteza a observatiilor diferitilor cercetatori realizand urmatoarea clasificare:

Tipul leptosom (ce apartine lui Kretschner) caracterizat somatic prin, trunchi ingust si membre lungi, iar temperamental prin trasaturi schizotime, fiind rece si autist, devine usor sociabil, apoi nesociabil, initial hipersociabil apoi, curand, insensibil, ii reprezinta in proportie crescuta pe autorii crimelor precoce, grave si pe recidivisti. Printre ei se recunosc autorii unor acte antisociale: furturi, excrocherii si mai putin vagabondaj.

Tipul picnic sau compact, cu diametrele trunchiului si capului mari si membrele destul de scurte ca trasaturi fizice, temperamental caracterizandu-se prin trasaturi ciclotine, fiind deschis, sociabil, usor adaptabil in relatiile personale si in mediu, intra mai greu in conflict cu anturajul, comportamentul lor antisocial fiind adesea legat de episoade depresive si incepe sa se manifeste mai tarziu, avand o tendinta mai mica la recidiva, avand predilectie pentru conduite antisociale din categoria inselaciunilor sau “scurt-circuit”.

Tipul atletic, caracterizat pe de o parte fizic printr-o musculatura bine dezvoltata, avand un temperament lipicios, greoi, flegmatic, dar in acelasi timp “emplasiv”, adica predispus paroxismelor motorii sau emotionale, are inclinatii pentru acte de violenta, criminalitatea lui fiind distribuita la toate grupele de varsta si adeseori precipitata de alcool.

Tipul displastic, caracterizat prin tulburari endocrine si de crestere, este predispus mai ales la infractiuni sexuale, cu frecventa crescuta la pubertate (care survine adesea cu intarziere) si are o tendinta remarcabila de reiterare in conduitele deviante antisociale. Acestea sunt doar corelatii stabilite statistic si nu individualizate.

Cercetari in acest domeniu au mai facut Sheldon (SUA), care din punct de vedere temperamental distinge trei tipuri fundamentale – viscerotonic, somatotonic, cerebrotonic. Kretschmer (Germania), Pende si Viola (Italia), L. Yablonski care, pe baza unei ample sinteze asupra literaturii de specialitate, diferentiaza doua categorii de infractori in functie de gradul de pregatire infractionala in criminali infractionali care sunt cei ocazionali, incepatori si criminali de cariera care sunt de obicei formati si socializati in directia comiterii crimei.

Cu privire la criminalii de cariera, cei mai multi au fost socializati si formati intr-un sistem de valori si norme, reguli “definitii” ale unor acte comportamentale diferit de cel utilizat de catre societate pentru majoritatea crimelor, chiar si in situatiile in care sunt foarte vulnerabili in a fi arestati si condamnati.

Cel mai puternic motiv de actiune al infractorului este starea de frustrare. Frustrarea este un rezultat ce apare atunci cand individul intalneste in calea sa un obstacol mai usor sau mai greu de indepartat si care il impiedica sa-si satisfaca o necesitate. Starea de frustrare declanseaza stari emotionale puternice care dezorganizeaza activitatea si duce la forme de nevroza. In starea de frustrare, individul poate ajunge la fenomene de criza, manifestata prin actiuni irationale, atipice, dezorganizate.

Alaturi de starea de frustrare exista si sentimente de frustrare care sunt de lunga durata si care deregleaza conduita individului vreme indelungata. Cel ce, de exemplu nu este promovat, din motive obiective in munca lui, se simte frustrat si acest sentiment de frustrare il aduce la atitudini si comportamente necorespunzatoare. Ceea ce este esential in starea de frustrare este ca ea provoaca conduita agresiva.

Conduita agresiva este specifica delincventului. Acesta, intr-o anumita situatie conflictuala de regula, are o atitudine ofensiva disproportionata cu elementul declansator, urmarind distrugerea fizica sau simbolica a obstacolului.

2. Personalitatea invinuitului/inculpatului aflat la prima infractiune si personalitatea infractorului recidivist

Personalitatea invinuitului (inculpatului) aflat la prima infractiune

Se manifesta printr-o personalitate orientata antisocial si se caracterizeaza prin egocentrism, agresivitate, indiferenta afectiva si labilitate.

Subiectul este pus in situatia de a delibera si a opta intre mai multe variante de comportament. In procesul psihologic de deliberare intervin criterii motivationale – mobil si scop – valoric – semnificatia sociala si juridica a faptei – , morale, afective si materiale – conditii concrete de realizare a faptei. Considerand situatia concreta de viata ca fiind propice pentru savarsirea faptei, rezultatul procesului de deliberare depinde numai de gradul de intensitate al orientarii antisociale a personalitatii, iar aspectul final al deciziei este o reflectare elocventa a acestei diferente de grad. Optiunea in favoarea savarsirii faptei infractionale are semnificatia unei eliberari psihice pentru infractor si a unui esec social, care se vor consuma odata cu procesul de transformare a posibilitatii in realitate.

Infractorul aflat la prima infractiune se caracterizeaza prin urmatoarele:

a fost confruntat cu o problema care a solicitat actiunea;

individul a ales actiunea care a constituit violarea legii;

pana la comiterea infractiunii, infractorul s-a supus sistemului normativ al societatii.

In functie de aceste trasaturi pot fi diferentiate trei grupe de infractori:

infractori datorita unor situatii emotionale – crima pasionala sau gelozie, sau datorita atitudinii injuste a victimei – starea de provocare, ori cand activitatea faptuitorului constituie o riposta la un atac injust – legitima aparare de regula, infractorii din aceasta categorie regreta, au remuscari, considera fapta savarsita oribila;

infractori datorita unor situatii financiare (fraude, delapidari, falsificari etc.);

infractori datorita unor situatii politice.

L. Yablonski ii numeste intr-o clasificare a sa criminali situationali care sunt ocazionali, intamplatori.

Personalitatea infractorului recidivist

Numeroasele cercetari privind personalitatea recidivistilor arata o conjugare de deficiente individuale si sociale, un cumul de deficiente sanitare, biologice si intelectuale si o lunga istorie de excluderi si respingeri sociale ce ii fac “marginali” fata de comunitatea in care traiesc. In cazul recidivistilor, trecerea la actul infractional este o activare a mecanismelor psihosociale ca reactie la excluderea si respingerea pe care o sufera. Neacceptarea, respingerea sociala este un motiv puternic de actiune si in aceasta conjunctura, evident, comportamentul va fi directionat antisocial. Willard W. Hartup, intr-o lucrare din 1977 arata ca impactul va fi cu atat mai violent cu cat subiectul va fi mai puternic convins ca agentul frustrator a actionat cu intentie.

De asemenea, o caracteristica fundamentala a infractorului din obisnuinta o constituie egocentrismul adica incapacitatea de a tine cont de sentimentele, gandurile si interesele altora.

F. W. Warbunton a constatat in urma cercetarilor efectuate ca infractorul recidivist arata o tendinta marcanta de a “merge cu banda”.

Renumitul cercetator italian Giacomo Campa, in urma examinarilor efectuate de-a lungul anilor asupra recidivistilor si deferitelor categorii de infractori cu tendinte de a comite infractiuni deosebit de grave, a relevat faptul ca acestia, percep realitatea intr-un mod neobisnuit si deformat, considerand ca toti cei din jur sunt dusmani, nimeni nu ofera ajutor si ca in viata totul se petrece conform legilor “baftei” sau “ghinionului”. Campa remarca in personalitatea recidivistilor prezenta unor manifestari de indecizie si incertitudine interioara precum si profunda dificultate de autoreprezentare, lipsa de capacitate de a se vedea pe sine in mod realist, la care se adauga si stradania de a ascunde propria personalitate.

Virgil Dragomirescu in lucrarea sa “Psihologia comportamentului deviant” dedica un capitol, “Reiterarea conduitelor deviante” personalitatii recidivistului, pe care le redam si noi:

ideea creata si supusa sie insasi si mediului inconjurator cu privire la faptul ca reprezinta un tip neobisnuit, exceptional, superior celor din jur.

Hotararea de a risca, apoi trezirile spectaculoase sunt interpretate de aceasta personalitate ca o dovada a unor insusiri deosebite pe care le au.

se manifesta ca trasatura a personalitatii tendinta de a aplica violenta, setea de a domina prin orice mijloace – inselaciune – , constituie o trasatura distincta a psihologiei recidivistului.

tendinta de a actiona in vederea atingerii scopului antisocial. Recidivistul isi creeaza singur o situatie infractionala.

hotararea rapida de trecere la savarsirea unei alte actiuni antisociale.

S-a constatat ca la baza activitatii desfasurate de grupurile de recidivisti se afla degradarea si deprecierea sub aspectul social al personalitatii lor, a iesirii din relatiile sociale normale (ex. etilicii cronici condamnati de nenumarate ori pentru furturi).

Asupra cronicizarii comportamentului infractional o influenta deosebita o au si conditiile de formare morala a persoanei, influenta individului.

Literatura de specialitate precum si practica judiciara remarca o influenta negativa deosebita, imprejurarile in care deviantul se afla sub influenta alcoolului. Alcoolul poate determina repetarea unor actiuni deviante caracterizate printr-un mare grad de periculozitate.

De asemenea o influenta deosebita o pot avea si alti recidivisti “cu experienta”.

Witold Surilda, citandu-l pe P. Bouzat face urmatoarea clasificare:

“recidivisti formali care se caracterizeaza printr-un mod ordonat de viata in general, o activitate mai mult sau mai putin corecta si la care, cea de-a doua infractiune reprezinta un fenomen intamplator, o abatere de la regulile normale. Recaderea in infractiune se datoreste de cele mai multe ori unei crize externe, intamplatoare si nu unei atitudini si conceptii permanent negative”.

“recidivisti reali, care sunt caracterizati ca indivizi pentru care infractiunea constituie expresia modului lor de viata antisociala. Este vorba de infractorii condamnati de mai multe ori pentru infractiuni intentionate si care apar cu un grad crescut de periculozitate, infractori “de profesie” sau “de obicei”.

Recidivistul, caracterizat de Kretschner ca fiind leptosom, se remarca printr-o inadaptare sociala, adaugandu-se la aceasta si mentinerea factorilor obisnuiti de mediu si climat social, aplicarea metodelor comune cu caracter general de reeducare si recuperare, atitudinea diferentiata a societatii in procesul de reintegrare a deviantului, acesta resimtind izolarea si este dominat astfel, de sentimentul de stigmatizare sociala sau de frustrarea de anumite drepturi comune ale colectivitatii din care a provenit.

3. Comportamentul invinuitului (inculpatului) inainte, in timpul si dupa savarsirea infractiunii

Invinuitul (inculpatul), fiind cel ce a savarsit fapta prevazuta de legea penala, poate oferi informatii nu numai in legatura cu momentul savarsirii infractiunii ci si privind momentele dinaintea si de dupa savarsirea infractiunii.

Am vazut intr-un capitol precedent ca informatiile oferite de invinuit (inculpat) contribuie in mod deosebit la solutionarea cauzei, fiind considerat sursa celor mai ample si in acelasi timp celor mai fidele informatii privind infractiunea savarsita. Aceasta si pentru ca invinuitul (inculpatul) se gaseste de regula, in conditiile optime de perceptie si memorare mult mai bune decat celelalte persoane care au luat parte intr-un fel sau altul la savarsirea infractiunii – martori, persoana vatamata. Aceasta explica de ce o seama de fapte, de imprejurari legate de infractiune sunt cel mai bine cunoscute de catre invinuit (inculpat), dupa cum cu privire la unele fapte si imprejurari numai invinuitul (inculpatul) poate furniza informatii deoarece numai lui ii sunt cunoscute.

La savarsirea infractiunii invinuitul (inculpatul) participa cu toata fiinta sa, punerea in actiune a hotararii de a comite fapta prevazuta de legea penala este precedata de o serie de procese de analiza si sinteza si de o lupta intre motiv, deliberare si actele executarii, antrenand profund intreaga personalitate a individului. Acest lucru face ca fapta ilicita sa nu fie o simpla intamplare, periferica a constiintei infractorului, ci sa se integreze in ea sub forma unei structuri informationale stabile cu continut si incarcatura afectiv-emotionala specifica, cu un rol motivational bine diferentiat.

De aceea, organul de urmarire penala incearca sa cunoasca toate momentele si procesele psihice petrecute inainte, in timpul si ulterior savarsirii infractiunii incercand astfel sa inteleaga mobilul ce l-a determinat pe invinuit (inculpat) sa savarseasca infractiunea pentru a stabili cat mai corect vinovatia acestuia.

Cel ce a luat hotararea de a savarsi infractiunea are intotdeauna reprezentarea caracterului socialmente periculos al activitatii intreprinse si tot astfel isi reprezinta riscurile la care se expune in cazul nereusitei acelei activitati. Astfel activitatea urmarita prin savarsirea infractiunii mobilizeaza intreaga energie, intreaga personalitate a invinuitului (inculpatului), se identifica cu activitatea intreprinsa ceea ce explica perceptia si memorarea integrala si fidela, pana la cele mai neinsemnate detalii, a activitatii lor, reclamate de comiterea infractiunii. Toate acestea se petrec in cazul unei infractiuni intentionate. Dar nu toate infractiunile sunt savarsite cu intentie. De aceea, trebuie cercetate pe de o parte formele de vinovatie cu care a fost savarsita infractiunea, iar pe de alta parte si starile afectiv emotionale sub impulsul carora s-a aflat faptuitorul in momentul savarsirii infractiunii. Este foarte important de observat atitudinea psihica a faptuitorului fata de fapta sa, precum si fata de urmarile acesteia. In interesul cercetarilor trebuie deosebite faptele savarsite cu intentie de cele savarsite din culpa sau cu intentie spontana.

Atitudinea psihica a invinuitului (inculpatului) inaintea savarsirii infractiunii

Pana la luarea hotararii de a comite infractiunea, faptuitorul in conditii calme, chibzuieste asupra modului de savarsire a faptei, asupra mijloacelor, conditiilor de loc si de timp etc. In aceasta faza procesele psihologice dominante ale personalitatii infractorului sunt caracterizate prin perceperea si prelucrarea informatiilor declansatoare de trebuinte si motivatii, a caror polaritate se structureaza dupa modelul unor sinteze aferent-evolutive servind deliberarilor asupra mobilului comportamental ilicit.

O importanta deosebita ce ocupa un loc incipient in formarea mobilului comportamental infractional – faza incipienta – o constituie trebuintele a caror orientare antisociala, ilicita este de o importanta fundamentala intrucat prin prisma acestora se percepe situatia anterioara.

Din punct de vedere psihologic trebuintele se reflecta in constiinta omului ca mobil al comportamentului posibil si, in cazul unui concurs de imprejurari, pot determina luarea unor decizii pentru savarsirea infractiunii.

In aceasta faza apar si premisele subiective ale savarsirii infractiunii conditionate fiind, in afara trebuintelor personale, de reprezentarile, deprinderile, obiceiurile, scopurile, interesele, predispozitiile psihice care caracterizeaza persoana faptuitorului, precum si de imprejurarile favorizante cu valente declansatoare.

Luarea hotararii de a savarsi infractiunea constituie rezultatul unor indelungate procese psihice mai ales din punct de vedere reflexiv-afectiv si motivational. Aceasta etapa se caracterizeaza printr-un intens consum launtric, o intreaga zbatere psihica privind riscul si mai ales miza pusa in joc.

Un rol decisiv in luarea acestei hotarari il joaca functia de proiectie-anticipare. Aceasta functie determina reflectarea asupra consecintelor actiunii sale culpabile raportata la reusita sau nereusita. In acest caz sentimentul de satisfactie coexista cu sentimentul de anxietate, cu nesiguranta si indoiala. Toate aceste trairi deosebit de intense si adanc impregnate in fiinta sa sunt procese psihologice caracterizate printr-un mare consum psihic, desfasurandu-se la unii infractori printr-un inalt grad de surescitare. In aceasta faza, intentia ilicita primara capata forma ducand la reechilibrarea sferei afectiv-emotionale, pe primul plan trecand procesele reflexiv – volitive. Aceasta este cea de-a doua faza – reechilibrarea sferei afectiv-motivationala – in care vor avea intaietate procesele de analiza si sinteza a datelor detinute de infractor asupra campului faptei si de structurare a acestora intr-o multitudine de variante de actiune. Aceasta activitate se desfasoara mintal, sub forma unui plan de actiune ce contine reprezentari ale mijloacelor de realizare a scopului, timpul de savarsire a actiunii precum si ale altor elemente necesare comiterii faptei.

De asemenea, un rol important in prevederea si anticiparea mintala a finalitatii actiunii incriminate il au stabilirea orientarii antisociale precum si experienta din trecut a infractorului.

In ceea ce priveste modul cum actioneaza infractorul in toata aceasta perioada, autoritatile desfasurate de aceasta pentru a putea delibera, pentru a putea lua o decizie corecta sau de a realiza un plan care sa aiba finalitatea dorita de el, infractorul se izoleaza de anturaj si de familie, fiind intalnit mai mult singur, in locuri retrase.

O data luata hotararea de a comite fapta prevazuta de lege si dupa ce a pus la punct planul de actiune, toate acestea avand loc mintal, petrecandu-se in imaginatia sa, urmatorul pas este materializarea planului. Va desfasura mai intai actiuni cu caracter pregatitor. Actele preparatorii presupun procurarea uneltelor necesare, mijloacelor materiale ajutatoare, cautarea de complici si a altor persoane care sa-l ajute in atingerea scopului sau ilicit, culegerea de informatii, supravegherea obiectivului sau viitoarei victime, deplasarea in jurul lui sau urmarirea victimei, forme de tatonare-experimentare, etc.

Aceste activitati preparatorii au ca rezultat fie materializarea hotararii de a comite fapta prin realizarea conditiilor optime reusitei ei, fie de sistarea, amanarea, asteptarea unor conditii si imprejurari favorizatoare.

Atitudinea psihica a invinuitului (inculpatului) in momentul savarsirii infractiunii

In momentul savarsirii infractiunii, faptuitorul este stapanit, din punct de vedere psihologic, de tensiuni emotionale deosebit de puternice, de intense. Actele si actiunile pe care faptuitorul le desfasoara in acest moment sunt tributare crizei de timp si neprevazutului care creeaza un puternic sentiment de precipitare si teama. Deci, infractorul in acel moment poate intra in criza de timp, precipitandu-se, incepe sa-i fie teama si este obsedat de dorinta de a parasi cat mai repede locul faptei, de a produce cat mai putine modificari, constient ca orice imperfectiune, orice omisiune, l-ar putea trada. In acest moment el se afla intr-o slaba concentrare psihologica. Tentativa si consumarea faptei, datorita acestor stari psihologice prin care trece invinuitul (inculpatul) sunt cele mai prielnice momente pentru a lasa urme la locul savarsirii infractiunii sau a comite alte greseli care sa-l dovedeasca drept autorul faptei. Aceste stari psihologice se caracterizeaza prin neliniste, surescitare, o capacitate redusa de control asupra conduitei.

Constientizarea si interiorizarea la parametri reali ai savarsirii infractiunii se realizeaza in procesul perceperii si actiuni nemijlocite cu obiecte si fenomene inconjuratoare, sedimentarea semnificatiilor acestora depinzand de experienta infractionala adaptativa a faptuitorului. Psihologic, obiectele, fiintele sau fenomenele percepute de infractor in timpul comiterii faptei (instrumente de spargere, arme, martori, etc.) in functie de proprietatile lor fizico-chimice (intensitate, forma, marime, culoare, dispozitie spatiala, rezistenta a victimei, etc.) determina trairi si reactii emotionale tributare atat imperfectiunii simturilor, cat si surescitarii nervoase in care acestea se deruleaza.

Teama de a nu fi descoperit, necesitatea de a gasi noi solutii unor situatii de fapt neprevazute, trezirea reala a riscului il tulbura si-l dezorienteaza emotional ducand la precipitarea actiunilor de catre faptuitor. Acesta isi pierde controlul normal, nu mai are o comportare obisnuita caracteristica unei gandiri si activitati normale. Toate acestea au ca rezultat o serie intreaga de scapari, erori si inadvertente – pierde obiectul corp delict, muta obiecte personale la locul infractiunii, lasa urme uitand sa le stearga, renunta in cursul activitatii la portul manusilor, se accidenteaza creand astfel alte urme – care pot fi exploatate ulterior de organul de cercetare, ducand chiar la identificarea si prinderea mai usoara a faptuitorului si solutionand astfel cauza.

Atitudinea psihica a invinuitului (inculpatului) dupa savarsirea infractiunii

Ceea ce caracterizeaza faptele infractorului dupa savarsirea infractiunii este tendinta sa de a se apara, de a se sustrage identificarii, invinuirii si sanctiunii.

In aceasta faza comportamentul faptuitorului este reflexiv-actional, intreaga lui activitate psihica fiind diminuata cu autoritate de trecerea in revista a celor petrecute.

In aceasta faza faptuitorul incearca sa se sustraga de la identificare si de la tragerea la raspundere penala folosind tot felul de strategii, practica avand numeroase exemple in aceasta directie.

Astfel, o serie de infractori si in special cei care si-au pregatit din timp si amanuntit infractiunea, isi creeaza tot felul de alibiuri care sa demonstreze si astfel sa convinga ca era imposibil ca el sa fi savarsit fapta penala. Cea mai folosita modalitate este aceea de indepartare cat mai repede de la locul faptei. Faptuitorul actioneaza in sensul de a se departa in timp util de la locul faptei si de a aparea cat mai repede in alt loc, unde prin actiuni demne de a atrage atentia, cauta sa fie vazuti pentru a-si crea probe, bazandu-se pe imprejurarea ca dupa o anumita perioada organului de urmarire penala ii va fi greu sa stabileasca cu exactitate succesiunea in timp a celor doua evenimente – infractiunea comisa si prezenta banuitului in acel loc – precum si sa aprecieze corect posibilitatea ca infractorul sa fi avut timpul necesar sa fie prezent in doua locuri.

O alta stratagema folosita de faptuitor este aceea de a apare in preajma locului unde se desfasoara cercetarea, cautand sa obtina informatii referitoare la desfasurarea acestora, actionand ulterior prin denunturi, scrisori anonime, modificari ale campului faptei, inscenari, inlaturari de probe, disparitii de la domiciliu, internari in spital sau chiar comiterea de infractiuni marunte pentru a fi arestat, toate acestea in scopul de a deruta ancheta aflata in curs de desfasurare.

Pentru a-si atinge scopul – sustragerea de la raspunderea penala – infractorul nu ezita in intrebuintarea oricaror mijloace care l-ar putea ajuta minciuna, perfidia, marturia mincinoasa. Stiind ca nu poate fi tras la raspundere penala, invinuitul (inculpatul) foloseste tot felul de mijloace de a indeparta banuiala organului de cercetare penala ca el ar fi faptuitorul. Astfel, foloseste tot felul de atitudini pornind de la ideea de a inspira compatimire pentru nedreptatea ce i se face sau pentru situatia in care a ajuns “silit de imprejurari” si pana la aroganta si chiar intimidarea anchetatorului apreciind desfasurarea cercetarii ca tendentioasa, ilegala. De asemenea, deseori lasa sa se inteleaga ca “in scopul” punerii lucrurilor la punct “va apela la persoane foarte importante cu care are relatii”.

O atentie deosebita trebuie acordata proceselor psihice care caracterizeaza mustrarile de constiinta intalnite pentru o anumita categorie de infractori.

4. Atitudinea invinuitului (inculpatului) in raport cu invinuirea ce i se aduce.

Atitudinea invinuitului (inculpatului) fata de invinuirea ce i se aduce se imparte in mai multe categorii in functie de recunoasterea sau nerecunoasterea invinuirii ce i se aduce:

a) invinuitul (inculpatul) recunoaste invinuirea ce i se aduce si face declaratii complete, sincere si fidele asupra tuturor imprejurarilor in care a fost savarsita infractiunea;

b) invinuitul (inculpatul) recunoaste invinuirea ce i se aduce dar face declaratii nesincere. In acest caz, recunoasterea poate fi totala sau partiala dar declaratiile sale nu sunt sincere deoarece invinuitul (inculpatul) doreste ori sa ascunda faptele grave in care a comis infractiunea, alte infractiuni sau doreste sa acopere din diferite motive pe alte persoane luand asupra sa vina, ori doreste sa ascunda eventualii complici.

c) Invinuitul (inculpatul) nu recunoaste invinuirea ce i se aduce dar face declaratii sincere deoarece intr-adevar nu este autorul faptei.

d) Invinuitul (inculpatul) nu recunoaste invinuirea ce i se aduce si face declaratii nesincere in scopul de a se sustrage de la raspunderea penala propunand chiar, administrarea unor probe false care spera sa-i dovedeasca nevinovatia.

Alaturi de aceasta atitudine invinuitul (inculpatul) mai poate adopta si atitudinea de tacere refuzand sa dea declaratii.

Recunoasterea invinuitului (inculpatului)

De multe ori in practica s-au constatat situatii in care, din diferite motive, fara a se impotrivi invinuitul (inculpatul) recunoaste faptele savarsite, recunoastere ce poate fi sincera sau nevinovata.

Marturisirea invinuitului (inculpatului), considerata in trecut regina probelor – probato probatissima – are in procesul penal modern, doar valoarea unei probe obisnuite si este prezumata sincera daca, in principiu, exista motive a o considera de buna-credinta, adica este obtinuta la adapost de orice presiune, provine de la o persoana in deplinatatea facultatilor mintale, este data in deplina cunostinta de cauza.

Din punct de vedere psihologic, prezumtia de sinceritate a confesiunii are la baza doua teorii:

cel ce se recunoaste vinovat de savarsirea unei infractiuni este constient de gravitatea consecintelor la care se expune;

este nefiresc ca cineva sa se scuze in mod fals de savarsirea unei infractiuni, deoarece o astfel de conduita se opune acelei inclinatii naturale spre autoconservare, tendinta instinctuala careia nici o persoana adulta normala nu i se poate sustrage.

Din dispozitiile legale reiese ca marturisirea nu are valoare decat coroborata cu fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza deoarece, practica judiciara a aratat ca exista situatii rar intalnite, de autoinvinuire falsa.

Recunoasterea poate fi determinata de o serie de motive. Necesitatea de a aprecia corect declaratiile sale impune cunoasterea mobilurilor care l-au determinat pe invinuit (inculpat) sa faca marturisiri.

Cunoasterea adevaratelor mobiluri ale marturisirii impune o fina analiza psihologica a conduitei invinuitului (inculpatului), a starilor de spirit in care acesta se afla in cursul procesului, o atenta analiza a acelor informatii in posesia carora se afla organul judiciar, ce dezvaluie adevarata personalitate a invinuitului (inculpatului).

La baza marturisirii pot sta motive etice si rationale. Din punct de vedere etic, invinuitul (inculpatul) poate avea sentimente superioare de cainta, dorinta de a se elibera, sentimentul de resemnare in fata situatiei in care se afla, imprejurare ce explica o credibilitate mai mare ce se acorda unor marturisiri.

Din punct de vedere rational, marturisirii nu i se mai poate acorda prea multa credibilitate deoarece, de regula, ea este impusa de evidenta faptelor, de convingerea inutilitatii tagaduirii sau de constiinta faptului ca aceasta imprejurare va constitui o circumstanta favorabila la individualizarea raspunderii penale.

Motivele principale ce explica de cele mai multe ori atitudinea sincera a invinuitului (inculpatului), de recunoastere a faptelor savarsite:

a) Exista o anumita categorie de infractori care, dupa savarsirea infractiunii, propria activitate este supusa unei critici a constiintei ce are ca rezultat dezaprobarea faptei savarsite sau luarea hotararii de a inlatura consecintele daunatoare ale propriei activitati. In cazul acestei situatii, motivul principal al recunoasterii il constituie remuscarea, regretul, cainta, mustrarea de cuget, dorinta de a dobandi linistea sufleteasca, nevoia de eliberare din chingile constiintei impingandu-l pe faptuitor sa marturiseasca.

b) in alte cazuri recunoasterea invinuitului (inculpatului) este pornita din nevoia de usurare inferioara, din nevoia de a se elibera.

In cursul ascultarii intre cei doi participanti ai acestei activitati – invinuit (inculpat) si organul judiciar – se duce o lupta psihologica care craza celui ascultat o stare de extrema incordare, de neliniste. De-a lungul acestei dispute istovitoare, efortul prelungit, permanentul autocontrol, pot infrange orice capacitate de rezistenta astfel ca invinuitul (inculpatul) marturiseste eliberandu-se din acest stres.

c) Alteori, recunoasterea este pornita din nevoia de a se explica, de a se confesa, de a se destainui. Aceasta tendinta este proprie, in special celor ce au savarsit infractiuni sub stapanirea unor pasiuni violente. O astfel de atitudine este provocata de invinuirea ce i se aduce, in fata careia faptuitorul nu rezista tentatiei de a-si spune punctul de vedere, de a explica ceea ce l-a determinat sa savarseasca fapta, toate acestea intr-un scop defensiv, de atenuare, de scuza.

d) Marturisirea poate fi provocata si de ratiuni logice atunci cand natura si caracterul probelor ce sustin invinuirea alcatuiesc un lant de brese iar invinuitul (inculpatul) se afla in impas, nu vede alta iesire din situatie, toate acestea convingandu-l de inutilitatea negarii faptelor care sunt deja cunoscute. In astfel de situatii, recunoasterea este favorizata de apelul, uneori repetat, al organului judiciar de a spune adevarul, si de asigurare ca recunoasterea sincera va constitui o imprejurare favorabila ce va fi luata in considerare la individualizarea pedepsei.

e) O situatie, intalnita mai rar, apare atunci cand invinuitul (inculpatul) marturiseste din dorinta de a nu fi trasa la raspundere penala o alta persoana care este nevinovata.

Astfel, desi tendinta fireasca a celui ce a savarsit infractiunea este incercarea de a se sustrage sanctiunii, atunci cand activitatea de tragere la raspundere penala este indreptata impotriva unei alte persoane decat impotriva faptuitorului, totusi starea de neliniste, regretul provocat de posibilitatea condamnarii pe nedrept a unei persoane nevinovate poate invinge reflexul de autoaparare si drept urmare faptuitorul se recunoaste drept autor al faptei puse din eroare in sarcina altcuiva. Faptuitorul poate interveni in tot cursul urmaririi cat si al judecatii cauzei precum si dupa pronuntarea unei hotarari de condamnare.

f) Uneori marturisirea poate fi determinata de orgoliu, de o vanitate exagerata. Aceasta situatie se intalneste la unele categorii de infractori, in special la cei tineri sau la cei ce savarsesc infractiuni sub imboldul unei pasiuni.

Dupa cum am vazut, recunoasterea poate fi sincera sau nesincera. Sinceritatea sau nesinceritatea nu poate fi intotdeauna constatata in cursul ascultarii. Exista astfel situatii cand in cursul ascultarii, organul judiciar detine putine informatii care nu-i ingaduie sa se pronunte asupra pozitiei pe care se situeaza invinuitul (inculpatul). In astfel de situatii, sinceritatea sau nesinceritatea recunoasterii se constata anterior, in momentul verificarii declaratiilor, al confruntarii lor cu celelalte mijloace de proba existente in cauza.

Dar, oricat de convingatoare ar fi declaratiile invinuitului (inculpatului), chiar si atunci cand nu exista un motiv aparent pentru a pune sub semnul indoielii sinceritatea recunoasterii, nimic nu garanteaza ca invinuitul (inculpatul) isi va pastra declaratiile, ramanand pe aceeasi pozitie sincera. Aceasta situatie poate aparea si in cazul in care recunoasterea este obtinuta in momentul imediat urmator savarsirii infractiunii, cand faptuitorul, de regula, se afla sub stapanirea unei puternice tulburari iar marturisirea este pusa sub semnul unor sentimente superioare (remuscare, nevoia de eliberare, descatusare). Cu trecerea timpului intensitatea acestor stari sufletesti se atenueaza, fiind inlocuite cu diferite explicatii numite a justifica propria conduita. Sub imboldul unor astfel de justificari invinuitul (inculpatul) poate reveni asupra recunoasterii, retractand declaratiile anterioare.

De regula, aceasta atitudine este proprie in special celor ce au savarsit infractiuni sub imperiul unei puternice tulburari sufletesti provocate de anumite pasiuni cum ar fi gelozia, care marturiseste sincer faptele savarsite, nu iau nici o masura pentru ascunderea urmelor infractiunii, nu opun nici o rezistenta in momentul privarii lor de libertate si manifesta un sincer regret fata de victima infractiunii, care de regula, este o persoana foarte apropiata, de care sunt legati printr-o puternica afectiune. Dar, odata depasit momentul de tulburare sub a carei stapanire a marturisit faptele, sentimentul de regret se diminueaza, motivatiile care pana atunci faceau ca fapta savarsita sa fie considerata odioasa cedeaza, incetul cu incetul, locul altor motivatii, ce prind tot mai mult contur si care justifica propria-i conduita. In ochii celui ce a savarsit fapta dobandeste o alta semnificatie iar din acest moment faptuitorul va fi preocupat de propria-i aparare, de zadarnicia probelor care il invinuiesc.

Pericolul retractarii marturisirii este insa mai evident in cazul invinuitului (inculpatului) de rea-credinta. Astfel, invinuitul (inculpatul) abil, avand o anumita experienta in domeniul vietii infractionale, prin recunoasterea faptelor urmareste de regula, sa determine trimiterea lui in judecata fara ca recunoasterea sa fie sprijinita si de alte probe temeinice, pentru ca in fata instantei de judecata sa retracteze declaratiile, in scopul de a se sustrage de la raspunderea penala.

In concluzie, este posibil ca invinuitul (inculpatul) care a recunoscut sincer faptele, cu ocazia ascultarii repetate sa-si mentina aceleasi declaratii.

Asadar, nu este suficienta simpla recunoastere a faptei, de asemenea, nu este satisfacatoare consemnarea la modul general al declaratiilor invinuitului (inculpatului), datorita incercarii acestuia de a retracta marturisirea. Este necesara raportarea declaratiilor sale la faptele cunoscute de organul judiciar. Aprecierea sinceritatii declaratiilor invinuitului (inculpatului) impune detalierea acestora, adica consemnarea tuturor imprejurarilor savarsirii infractiunii – circumstante de loc, timp, mod, mijloace de savarsire, mobilul si scopul infractiunii, participantii – precum si a probelor care sa permita verificarea ulterioara a acestor imprejurari.

De asemenea, este recomandata chiar consemnarea acelor detalii referitoare la actele premergatoare savarsirii infractiunii, aparent fara legatura cu aceasta, dar care intre timp pot dobandi o mare forta probanta. Astfel de elemente fac posibila verificarea ulterioara a declaratiilor invinuitului (inculpatului) si in acelasi timp, vor constitui un obstacol in calea retractarii.

Apar situatii in practica, in care invinuitul (inculpatul) recunoaste integral sau partial faptele, dar declaratiile sale nu sunt sincere deoarece sunt pornite din mobiluri straine de realizarea faptelor. Aceste declaratii sunt cunoscute sub denumirea de false marturisiri.

Avand in vedere faptul ca, de regula, invinuitul (inculpatul) incearca sa se apere prin tot felul de mijloace inclusiv tagaduind fapta savarsita ca o expresie a instinctului de autoconservare, falsele marturisiri trebuie sa aiba la baza motive serioase si uneori chiar, pot pune in discutie insasi integritatea facultatilor sale mintale.

De aceea, motivele care pot conduce la false recunoasteri pot fi cautate atat in limitele normalului, al constientului, cat si in limitele patologicului. In seria cauzelor de natura patologica, in mod frecvent se inscriu afectiunile psihice cum ar fi melancolia, isteria. Ori de cate ori modul de manifestare al celui ce apare in fata organului judiciar precum si continutul declaratiilor sale sunt puse sub semnul intrebarii integritatea psihica a celui ce se autoacuza, organul judiciar trebuie sa apeleze la medicul de specialitate.

In ceea ce priveste falsele marturisiri ale caror autori se afla in integritatea capacitatii lor mintale au cauze extrem de diverse:

falsa recunoastere care are al baza motive altruiste – devotamentul fata de adevaratul faptuitor, sentimente deosebit de puternice si durabile (parinti, frati, surori, logodnici, soti, etc.);

situatia in care o persoana recunoaste savarsirea unei infractiuni mai usoare pentru a scapa de raspunderea penala pentru o infractiune mai grava (recunoaste o infractiune de furt pe care nu a savarsit-o pentru a scapa de raspunderea pentru o infractiune de omor); Sau prin falsa recunoastere invinuitul (inculpatul) incearca sa obtina transferarea intr-un alt loc de detentie pentru a primi, in felul acesta, o imbunatatire a regimului de executare al pedepsei, situatie ce se intalneste in cazul condamnatului aflat in cursul executarii unei pedepse privative de libertate.

De asemenea, falsa marturisire poate avea la baza si alte motive cum ar fi:

– constrangerea exercitata de adevaratul faptuitor sau de catre organul judiciar

– recunoasterea cauzata de eroarea in care s-a aflat cel ce se autoacuza, datorita unei false convingeri cu privire la propria responsabilitate.

Recunoasterea invinuitului (inculpatului) poate fi integral falsa ori integral adevarata sau numai partial adevarata.

In practica judiciara, situatia obisnuita este marturisirea partial sincera deoarece, cel mai adesea, faptuitorul silit de probele detinute de organul judiciar, recunoaste infractiunea savarsita, dar alaturi de situatia reala, adauga elemente false, sau deliberat, omite anumite imprejurari pentru a-si ameliora situatia.

Astfel – cand invinuitul (inculpatul) este urmarit pentru savarsirea mai multor infractiuni (furturi, omoruri), acesta recunoaste numai una din ele si neaga savarsirea celorlalte;

– in situatiile cand invinuitul (inculpatul) este urmarit pentru savarsirea unei singure infractiuni, dar care a fost savarsita in conditii agravante, recunoaste fapta in forma simpla pentru a beneficia de pedeapsa redusa specifica formei simple (fapta a fost savarsita cu premeditare, omite din declaratiile sale acele imprejurari care califica infractiunea sau in caz de participatie cu un minor, invinuitul (inculpatul) major, pentru a inlatura cauza de agravare a pedepsei, sustine ca a savarsit singur fapta). De asemenea, in cazul infractiunilor de vatamare corporala grava sau de omor, invinuitul (inculpatul) recunoaste faptele dar invoca in aparare cauze care inlatura caracterul penal al faptei – existenta legitimei aparari – sau imprejurari care constituie circumstante atenuante – starea de provocare.

Pentru a dezvalui caracterul fals al marturisirii, organul judiciar elaboreaza tactici in functie de cauzele ce determina marturisirea falsa.

Astfel, cand recunoasterea este integral falsa, declaratiile celui ce se autoacuza pot fi rodul fanteziei, al imaginatiei, situatie in care frecvent se datoreaza unor cauze de ordin patologic. In aceasta ipoteza, cel ce apare in fata organului judiciar in calitate de invinuit (inculpat) se acuza de savarsirea unui fapt inexistent, neprodus in realitate. De aceea, constatarea discordantei intre realitate (inexistenta urmarilor socialmente periculoase, a modificarilor ce insotesc, de regula, infractiunile) si declaratiile date constituie dovada falsitatii marturisirii. Aceluiasi scop serveste si continutul declaratiilor insesi al carei aspect, adeseori fantezist poate constitui un indiciu ca este o recunoastere falsa ce are la baza motive patologice.

Se intalnesc situatii in practica, cand intr-adevar fapta a fost savarsita in realitate iar cel care in mod fals pretinde a fi autorul ei, a cunoscut fapta de la adevaratul faptuitor sau pe alta cale. In aceste cazuri, organul judiciar poate detine informatii obtinute prin mijlocirea unor alte activitati (ex: organul judiciar cunoaste anumite imprejurari legate de savarsirea acelei infractiuni in urma cercetarii modificarilor produse la locul savarsirii faptei). Existenta unor nepotriviri intre aceste constatari si declaratiile date de invinuit (inculpat), poate constitui, de asemenea, dovada unei false recunoasteri.

Ca si in cazul marturisirii sincere, falsa recunoastere, trebuie sa contina cat mai multe detalii, iar prin intrebarile adresate, sa se obtina informatii, ce ulterior verificate sa poata demonstra caracterul fals al marturisirii.

Un alt procedeu tactic ce permite dezvaluirea caracterului fals al recunoasterii il constituie ascultarea repetata la intervale variabile de timp. Acest procedeu, de cele mai multe ori, pune in evidenta existenta unor contradictii intre prima declaratie si celelalte care i-au succedat.

In acelasi scop pot fi utilizate cu succes intrebari puse cu privire la acele imprejurari pe care, cel ce face falsa marturisire, daca ar fi cu adevarat autorul faptei, in mod necesar ar fi trebuit sa le cunoasca.

2. Atitudinea de negare a faptelor (nerecunoasterea faptelor)

Cea mai tipica atitudine adoptata de invinuit (inculpat) in fata organului judiciar, este nerecunoasterea faptelor. In acelasi timp invinuitul (inculpatul) face declaratii mincinoase in speranta ca organul judiciar, fara recunoasterea sa, nu va reusi sa stranga probele ce-i dovedesc vinovatia.

In aceasta situatie anchetatorul va urmari prin procedee tactice adoptate, atingerea unui singur scop: determinarea invinuitului (inculpatului) sa faca declaratii complete, sincere si fidele si astfel renuntarea acestuia la atitudinea de negare a faptelor, prin nimicirea sistemului sau defensiv.

Invinuitul (inculpatul) poate adopta aceasta atitudine dintr-o multitudine de motive. Astfel, de regula, invinuitul (inculpatul) are convingerea ca impotriva sa nu sunt si nu pot fi stranse probe suficiente iar, in concluzie, in lipsa recunoasterii sale, nu va putea fi tras la raspundere penala.

Un alt motiv ar fi dorinta de a nu dezvalui identitatea participantilor la infractiune, daca in randul acestora se afla persoane apropiate sau daca ceilalti participanti exercita presiuni asupra sa, creandu-i astfel teama.

Un alt motiv intalnit in cazul invinuitului (inculpatului) care adopta o asemenea atitudine este temerea ca recunoasterea faptelor ar atrage desconsiderarea, oprobriul public, supradimensionarea nejustificata a gravitatii infractiunii si a pedepsei cu care este amenintat.

In fata atitudinii de negare a faptei, anchetatorul trebuie sa adopte acele procedee tactice care-l vor determina pe invinuit (inculpat) sa faca declaratii sincere, recunoscandu-si vina.

Inainte de toate, anchetatorul va trebui sa cunoasca carui tip de personalitate ii apartine invinuitul (inculpatul).

Astfel, daca invinuitul (inculpatul) va da dovada de darzenie, tenacitate, capacitate de rezistenta la eforturile prelungite ale anchetatorului este de interes ca invinuitul (inculpatul) nu va ceda cu usurinta, ca va starui in minciuna, ca se va apara cu indarjire. Prin observarea unor asemenea insusiri, organul judiciar va intelege ca fata de un asemenea invinuit (inculpat) trebuie adoptata o linie tactica energica, pe masura rezistentei opuse pentru a distruge sistemul defensiv al invinuitului (inculpatului).

Cand invinuitul (inculpatul) apartine tipului nervos echilibrat, care reuseste sa se domine cu usurinta, sa-si dovedeasca pana la un punct manifestarile care ar trada prezenta emotiilor este utila folosirea unor mijloace severe, demascatoare care sa-l surprinda pe invinuit (inculpat), facondu-l sa renunte la atitudinea sa.

In fata tipului abil, insidios, perfid, inteligent, inzestrat cu capacitatea de a aprecia autocritic efectul motivelor invocate, al apararilor formulate, anchetatorul va utiliza aceeasi linie tactica cu mijloace severe, demascatoare, surprinzatoare. Invinuitul (inculpatul) apartinand acestui tip de personalitate este capabil sa sesizeze manierele utilizate de anchetator, intrebarile adresate de organul judiciar il gasesc mereu in defensiva, pregatit sa le contracareze prin motivari planificate.

In al doilea rand anchetatorul va trebui sa tina seama si de trasaturile temperamentale ale invinuitului (inculpatului) adica daca apartine tipului emotional sau neemotional.

Invinuitul (inculpatul) apartinand tipului emotional, dupa savarsirea infractiunii va fi dominat de un puternic sentiment de regret, de remuscare, de sentimentul vinovatiei. De aceea, in aceste cazuri, cea mai indicata tactica este atitudinea concilianta, de intelegere a situatiei in care se afla acesta, a crearii acelei atmosfere de apropiere favorabila recunoasterii sincere a faptelor.

Dimpotriva, in cazul tipului neemotional, atitudinea de intelegere nu va mai avea aceleasi rezultate bune deoarece, invinuitul (inculpatul) apartinandu-i acestui tip temperamental nu va mai fi dominat de remuscari, de mustrari de constiinta sau acestea sunt de o mai redusa intensitate.

Procedeele tactice utilizate vor trebui sa se bazeze pe analiza faptelor, pe prezentarea riguroasa a probelor in invinuire.

Tactica anchetatorului trebuie sa se adreseze bunului simt elementar, ratiunii care dicteaza renuntarea la minciuna si intr-o mai redusa masura sentimentelor. Scopul folosirii acestei tactici este convingerea prin forta faptelor, ca vinovatia invinuitului (inculpatului) este stabilita sau va fi in curand stabilita si astfel este ilogic sa o conteste.

Practica judiciara a remarcat ca de multe ori, invinuitii (inculpatii) abili, cu o anumita experienta in domeniul vietii infractionale isi pregatesc un alibi furnizand anchetatorului explicatii menite a-l convinge ca in momentul comiterii faptei se aflau intr-un alt loc decat in cel in care fapta a fost savarsita, cu scopul de a-si sustine nevinovatia.

Alibiul consta fie in evocarea unui fapt, a unei imprejurari, intamplari neadevarate, imaginate, situatie in care pentru ca spusele sale sa aiba o mai mare credibilitate invinuitul (inculpatul) creaza de la un capat la altul o explicatie care, de regula este bogata in detalii (succesiunea unui intreg sir de fapte, intamplari, evenimente, activitati, localizarea foarte exacta in timp a acestora etc.), fie in invocarea unui fapt real care insa a avut loc intr-un alt moment, anterior sau ulterior savarsirii actiunii.

Cand alibiul consta intr-un fapt real, inainte de savarsirea faptei invinuitul (inculpatul) a luat hotararea de a provoca si memora cat mai fidel o serie de imprejurari care in raport cu fapta comisa se situeaza intr-un moment anterior sau ulterior si au scopul de a-l convinge pe organul judiciar ca in momentul savarsirii infractiunii se afla intr-un alt loc. Se intalnesc doua situatii – cand invinuitul (inculpatul) isi intemeiaza alibiul pe un fapt mincinos, imaginar si in acest caz, eforturile sale sunt indreptate in directia inventarii unor fapte, intamplari si a memorarii lor cat mai fidele si mai exacte – cand alibiul invinuitului (inculpatului) se sprijina intr-adevar pe un fapt real, in acest caz invinuitul (inculpatul) va memora acele fapte si imprejurari pe care le-a conceput in mod deliberat. Asadar, invinuitul (inculpatul) ocupat cu procurarea unui alibi va cauta sa paraseasca cat mai repede locul savarsirii faptei, sa se deplaseze intr-un loc indepartat, unde va incerca in mod deosebit sa-si faca remarcata prezenta, mai ales de anumite persoane. Va face eforturi de a retine tot ce a perceput, a memora cu exactitate intreaga activitate desfasurata in acel loc si a persoanelor participante. Invinuitul (inculpatul) va miza pe faptul ca persoanele cu care a venit in contact nu vor putea localiza foarte precis in timp o anumita imprejurare – infractiunea s-a savarsit la o anumita ora, iar cateva minute mai tarziu isi face aparitia intr-o alta societate.

Realitatea sau falsitatea alibiului trebuie minutios verificata. Confirmarea alibiului constituie o dovada a nevinovatiei invinuitului (inculpatului) si astfel se economisesc timp si mijloace iar cercetarile vor fi indreptate intr-o alta directie. Neconfirmarea alibiului constituie, de regula, dovada vinovatiei invinuitului (inculpatului).

In sustinerea alibiului sau invinuitul (inculpatul) va furniza numeroase detalii cu privire la activitatea asa-zis desfasurata, va exagera in descrierea unor locuri, situatii, persoane. Toate aceste informatii constituie o dovada a falsitatii alibiului sau. Astfel, daca ascultarea invinuitului (inculpatului) are loc intr-un moment mult indepartat celui savarsirii faptei – luni, ani – iar in declaratiile sale invinuitul (inculpatul) arata numele unor persoane, descrie cu lux de amanunte vestimentatia acestora, incadreaza in limite exacte de timp momentul intalnirii precum si locul intalnirii lor, detaliaza conversatiile avute cu acele persoane, toate acestea constituie imprejurari de natura a trezi justificate suspiciuni.

In astfel de situatii, chiar verificarea realitatii celor afirmate de invinuit (inculpat) nu este de natura a inlatura dubiul deoarece exagerata precizie a amintirii detaliilor este fie urmarea atentiei maxime a invinuitului (inculpatului) care a savarsit sau este pe punctul de a savarsi o infractiune, fie urmarea unei atentii staruitoare in vederea memorarii unor circumstante secundare, pornita dintr-un calcul defensiv, in scopul de a atribui spuselor sale o cat mai pronuntata aparenta de veridicitate. Intr-adevar, experienta de fiecare zi dovedeste ca omul nu este capabil sa perceapa, si cu atat mai putin sa pastreze, o perioada lunga de timp in memorie, fapte, intamplari, lipsite de interes, obisnuite.

Un mijloc deosebit de eficace in verificarea realitatii sau falsitatii alibiului invocat, il constituie justificarea, explicarea cu cat mai multe detalii a activitatilor celui ascultat, in momente anterioare sau ulterioare savarsirii faptei, pentru a constata daca memorarea excesiva a detaliilor imprejurarilor concomitente savarsirii infractiunii, se datoreste unei predispozitii reale, sau dimpotriva, acestea au fost fixate in memorie in mod deliberat pentru a servi drept suport alibiului invocat. In acest sens, invinuitul (inculpatul) va trebui sa relateze ceea ce a desfasurat cu o ora sau mai multe ore inainte sau dupa savarsirea infractiunii ori cu o zi sau mai multe zile anterior sau ulterior acestui moment. Detalierea acestor momente cu lux de amanunte intareste presupunerea ca aceasta explicatie este falsa. Se ivesc, insa, situatii in care invinuitul (inculpatul) nu aduce in sprijinul sau explicatii amantuntite ci se limiteaza doar la justificari de ordin general. De exemplu, invinuitul (inculpatul) afirma ca in seara in care s-a savarsit fapta, se deplasa cu automobilul sau spre o anumita localitate. Verificarea unui astfel de alibi, necesita obtinerea unor informatii amantuntite cu privire la intreaga perioada de timp in care invinuitul (inculpatul) sustine ca s-a aflat in alt loc decat al comiterii faptei. De ex., presupunand ca infractiunea a fost comisa in jurul orei 21, iar invinuitul (inculpatul) declara ca intre orele 20 si 22 calatorea cu automobilul sau, acesta va trebui sa faca o descriere amanuntita a itinerariului parcurs, sa precizeze localitatile prin care a trecut, sa indice ora la care a sosit sau a parasit o anumita localitate, unde si cat a stationat. In acest fel, daca alibiul este fals, invinuitul (inculpatul) se poate gasi in dificultatea de a nu putea explica intreaga aceasta perioada sau de a recurge la artificii a caror falsitate poate fi usor dovedita.

De asemenea, invinuitul (inculpatul) in sustinerea alibiului sau va recurge si la folosirea numelor unor persoane pe care el, le considera de incredere si ca-i vor sustine alibiul.

Acesti martori propusi de invinuit (inculpat) pot fi de rea-credinta sau de buna-credinta. De regula, sub diferite motive, invinuitul (inculpatul) incearca sa se afle in prezenta unei persoane la o anumita ora sau zi anterioara ori ulterioara comiterii faptei, mizand pe imprejurarea ca dupa trecerea unei anumite perioade de timp aceasta persoana nu va mai reusi sa localizeze precis data intalnirii, in felul acesta declaratia sa venind in sprijinul alibiului invocat.

Alteori, cel a carui marturisire o solicita in sprijinul alibiului sau este de rea-credinta, deoarece invinuitul (inculpatul) s-a interes cu acesta asupra declaratiei pe care urmeaza sa o dea.

Procedeele tactice utilizate de organul judiciar la ascultarea acestor categorii de martori difera dupa cum sunt de buna sau de rea-credinta.

La ascultarea martorilor de buna credinta sau de rea-credinta, se pune chestiunea localizarii exacte in timp a unui fapt determinat: daca in momentul savarsirii infractiunii invinuitul (inculpatul) a fost vazut intr-o anumita imprejurare sau daca acesta, in acele limite de timp, s-a aflat in compania unor persoane.

Asadar, in cazul martorului de buna-credinta daca acesta admite posibilitatea sa se fi intalnit cu invinuitul (inculpatul) sau sa se fi aflat in compania acestuia fara insa a putea preciza momentul exact in timp acesta va fi ajutat sa-si aminteasca punandu-i-se intrebari ajutatoare, datorita uitarii vremelnice a faptelor, el nereusind sa localizeze temporal imprejurari legate de infractiune sau de faptuitor.

In cazul martorului de rea-credinta, anchetatorul nu va utiliza acelasi procedeu tactic, deoarece acesta nu are nevoie de o impulsionare a memoriei, intrucat el este oricand pregatit de a expune cu lux de amanunte versiunea furnizata de invinuit (inculpat). Organul judiciar va utiliza intrebari surprinzatoare, de control, interogatoriul amanuntit asupra detaliilor cu privire la care se presupune ca nu s-a realizat o punere de acord cu invinuitul (inculpatul) – descrierea unor locuri, a unor situatii, ridicarea persoanelor prezente intr-o anumita imprejurare, actiunile intreprinse de acestea.

Interogatoriul trebuie astfel condus – de la general la particular – intrebarile formulate sa nu ofere celui ascultat posibilitatea de a intui care anume raspunsuri avantajeaza sau nu pe invinuit (inculpat).

Si la ascultarea martorilor propusi de invinuit (inculpat) se recomanda utilizarea ascultarii repetate. Martorul va relata faptele intr-o succesiune diferita de cea din declaratia anterioara cand, in mod normal, martorul a expus faptele in ordinea lor cronologica. Pentru a se verifica atitudinea de buna sau de rea-credinta a martorului, cu prilejul ascultarii repetate organul judiciar poate cere acestuia sa inceapa relatarea faptelor dintr-un alt moment al desfasurarii lor, diferit de cel de inceput.

Utilizarea acestui procedeu are ca scop intreruperea continuitatii expunerii unei declaratii invatate pe dinafara, si astfel, sa se puna in evidenta neconcordantele dintre declaratiile aceluiasi martor obtinute la anumite intervale de timp.

Atitudinea de tacere sau refuzul de a da declaratii

Refuzul de a da declaratii este o exceptie a atitudinii pe care o adopta de regula invinuitul (inculpatul) in fata organului de urmarire penala. Aceasta atitudine de tacere se opune reflexului primar – instinctul de aparare – propriu tuturor celor care au calitatea de invinuit (inculpat).

Dupa cum am vazut, ascultarea invinuitului (inculpatului) nu numai ca reprezinta unul din cele mai importante mijloace, cu ajutorul caruia poate fi solutionata cauza, dar ea are si rolul de aparare a invinuitului (inculpatului) conferindu-i acestuia largi posibilitati de prezentare a faptelor si imprejurarilor ce vin in favoarea sa.

Astfel, indiferent daca este vinovat sau nu, rareori invinuitul (inculpatul) renunta la aceasta posibilitate, nesocotind-o, rezistand intentiei de a vorbi, de a se disculpa.

Tipic invinuitului (inculpatului) ii sunt doua atitudini:

daca este vinovat de savarsirea infractiunii sub evidenta probelor, fie recunoaste, fie cauta sa prezinte astfel faptele incat sa-si creeze o situatie mai usoara;

iar daca nu este vinovat se va stradui sa invoce toate acele imprejurari ce-i dovedesc nevinovatia. Reiese astfel ca, tacerea invinuitului (inculpatului) este nefireasca, deoarece situatia in care se afla impune sa adopte o atitudine sau alta, de recunoastere.

Asadar, tacerea nu poate fi pusa pe seama neputintei de a se apara, ci pe seama unor altor cauze cum ar fi:

convingerea gresita ca in lipsa recunoasterii sau nerecunoasterii sale nu va putea fi tras la raspundere penala;

dorinta de a nu dezvalui identitatea celorlalti faptuitori (fie datorita temerii provocate de unul dintre participantii ramasi inca neidentificati, fie datorita raporturilor de rudenie apropiata sau de puternica afectiune);

sau datorita unor cauze de natura patologica – tulburari psihice de care sufera invinuitul (inculpatul).

Refuzul de a da declaratii pune organul judiciar in fata celei mai anevoioase situatii ce se poate ivi in cursul ascultarii invinuitului (inculpatului).

Pentru a rezolva aceasta situatie organul judiciar trebuie sa utilizeze anumite procedee tactice pentru a-l determina pe invinuit (inculpat) sa renunte la atitudinea sa de tacere. Astfel, in primul rand, trebuie identificat motivul real al tacerii invinuitului (inculpatului). In al doilea rand, dupa determinarea cauzei ce explica tacerea invinuitului (inculpatului) organul judiciar va folosi calea convingerii, incercand sa inlature sau sa-l convinga pe invinuit (inculpat) de netemeinicia unei asemenea cauze.

De exemplu, daca organul judiciar ajunge la concluzia ca tacerea invinuitului (inculpatului) este determinata de temerea de razbunare din partea celorlalti participanti ori a rudelor sau prietenilor acestora, trebuie sa-l asigure pe invinuit (inculpat) ca va lua toate masurile pentru a preintampina raul cu a carui producere este amenintat.

De asemenea, organul judiciar trebuie sa-l convinga pe invinuit (inculpat) ca atitudinea adoptata este gresita deoarece, in cele din urma faptele vor fi cunoscute, iar adevarul va fi aflat pe alte cai chiar daca invinuitul (inculpatul) refuza sa dea declaratii.

Iar in al treilea rand, organul judiciar trebuie sa convinga pe invinuit (inculpat) ca tacerea sa ii este daunatoare, deoarece in felul acesta nesocoteste posibilitatea de a se explica, de a se apara. Prin atitudinea sa, el isi face un deserviciu deoarece renunta la posibilitatea de a cere administrarea unor probe care sa-i dovedeasca nevinovatia sau exacta masura a vinovatiei sale. In acelasi scop, invinuitul (inculpatul) trebuie convins ca investigatiile vor continua chiar daca refuza sa vorbeasca, ca faptele vor fi oricum dovedite prin alte mijloace de proba.

Atitudinea invinuitului (inculpatului) in cazul infractiunilor in participatie

O infractiune poate fi savarsita de catre o singura persoana, adica poate avea doar un singur autor sau poate fi savarsita de mai multe persoane.

Codul penal consacra participatia de infractori ce desemneaza situatia in care la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala au participat mai multe persoane decat este necesar potrivit naturii acelei fapte.

Atitudinea pe care o adopta invinuitii (inculpatii) in fata organului judiciar in cazul infractiunilor in participatie este diferita fata de cea adoptata de invinuitul (inculpatul) singur autor al unei infractiuni, deoarece in cazul primei situatii fapta constituie rezultatul cooperarii mai multor persoane care au indeplinit acelasi rol adica coautorat sau care au indeplinit roluri diferite, autor, instigator, complice, imprejurare de natura a produce mutatii in psihologia faptuitorului.

In functie de mai multi factori se impune elaborarea si aplicarea unei tactici adecvate. Acesti factori pot fi: cunoasterea sau nu a identitatii si a rolului jucat de fiecare participant la savarsirea faptei penale; pozitia de recunoastere sau nerecunoastere pe care o adopta cei ce au cooperat la comiterea aceleiasi fapte.

Astfel, este posibil sa fie cunoscute inca de la inceput identitatea participantilor precum si rolul avut de fiecare la savarsirea infractiunii.

In alte situatii poate fi cunoscuta identitatea doar a unuia sau a unora dintre participanti, dar natura infractiunii, modul de savarsire, amploarea consecintelor faptei indica faptul ca la comiterea acesteia au participat si alte persoane a caror identitate nu este inca stabilita iar cei aflati in fata organului judiciar dintr-un motiv sau altul, nu vor sa o dezvaluie.

Este posibil, de asemenea sa fie cunoscuta atat identitatea cat si contributia participantilor iar acestia sa se situeze pe pozitii diferite.

Se poate intampla ca toti participantii sa recunoasca faptele, recunoastere ce poate fi sincera sau nesincera, in acest caz se vor aplica procedeele tactice utilizate la ascultarea invinuitului (inculpatului) care singur a savarsit infractiunea, cu particularitatea impusa de prezenta pluralitatii de faptuitor.

De aceea, o importanta deosebita se va acorda confruntarii declaratiilor pentru a se scoate in evidenta eventualele contradictii.

O alta situatie intalnita in practica este aceea ca numai unul sau unii dintre participanti recunosc faptele in vreme ce ceilalti adopta pozitia de negare. In prezenta recunoasterii unuia sau altuia dintre participanti, obtinerea unor declaratii de recunoastere din partea celorlalti este o chestiune relativ simpla, atata vreme cat la ascultarea acestora din urma organul judiciar poate folosi cu succes datele, informatiile comunicate de cei dintai.

De asemenea, cea mai dificila situatie cu care se poate confrunta organul judiciar este contestarea de catre toti participantii a infractiunii savarsite si in acest sens dau declaratii integral sau partial false.

Faptul ca infractiunea savarsita in participatie constituie rezultatul cooperarii mai multor persoane, precum si existenta unei comunitati de interese intre participanti confera psihologiei coinvinuitului (coinculpatului) note particulare. Asadar, fata de situatia in care infractiunea a fost comisa de o singura persoana, in cazul participantilor care se situeaza pe pozitia negarii faptelor, trebuie sa se realizeze un acord, sa se elaboreze o versiune comuna, care sa fie insusita de toti. Aceasta versiune comuna poarta denumirea de alibi.

S-a constatat insa ca realizarea versiunii comune este dificila datorita deosebirilor sub raportul capacitatii de perceptie, memorare si verbalizare a faptelor. De aceea, se poate spune ca, conditia de coinvinuit (coinculpat) este mai grea decat cea de invinuit (inculpat) deoarece acesta din urma a savarsit singur infractiunea.

Cand alibiul invocat este real, din punct de vedere al concordantei intre declaratii, totdeauna se va constata existenta unor nepotriviri minore privind aspectele secundare a detaliilor. Declaratiile identice pana in cele mai mici detalii pun serioase intrebari privind realitatea lor.

De asemenea, din punct de vedere psihologic, oricare dintre participanti este increzator in propria capacitate de disimulare, de rezistenta la tacticile pe care le va utiliza organul judiciar, dar nici unul dintre ei nu va avea incredere in capacitatea de rezistenta a celorlalti coinvinuiti (coinculpati). Dominanta psihologica a coinvinuitului (coinculpatului) este marcata de teama ca unul sau altul dintre ei se va trada, va ceda manevrelor anchetatorului, de sentimentul de nesinceritate la gandul ca unul sau altul se va desolidariza si va recunoaste faptele, pentru a beneficia de un regim mai bland de sanctionare. Astfel, starea psihica a coinvinuitului (coinculpatului) – teama, neincrederea fata de cei ce au cooperat la comiterea faptei – constituie un solid punct de plecare la elaborarea procedeelor tactice de ascultare a coinvinuitului (coinculpatului).

Exploatarea starii psihice sub stapanirea careia se afla participantii impune, mai intai, incercarea de a convinge pe coinvinuit (coinculpat) de inutilitatea rezistentei opuse, indemnarea la recunoasterea faptelor deoarece in cazul infractiunii in participatie, mai curand sau mai tarziu unul dintre participanti va vorbi si va recunoaste faptele astfel, este bine sa faca acest lucru mai inainte ca altcineva sa fi vorbit.

Aceasta tactica nu intotdeauna da rezultatele dorite, datorita temerii de a suporta consecintele faptei la a carei savarsire a participat precum si a comunitatii de interese de care sunt legati participantii sau datorita unui puternic sentiment de solidaritate sau teama de razbunare din partea celorlalti faptuitori.

Pentru indepartarea acestor motive ce stau in calea recunoasterii sincere organul judiciar trebuie sa adopte tactici in functie de fiecare motiv in parte. Astfel, temerea de sanctiunea cu care este amenintat poate afirmata prin specificarea exacta a masurii vinovatiei sale si prin sublinierea ca recunoasterea sincera a faptelor va constitui o circumstanta atenuanta ce va fi luata in considerare de instanta de judecata la individualizarea pedepsei. De asemenea, celui ascultat trebuie sa i se explice intr-un mod convingator, ca recunoasterea faptelor nu constituie o desolidarizare, tradarea cauzei celorlalti atata vreme cat oricare dintre ei, mai curand sau mai tarziu, va face acest lucru ci, i se va explica exact masura contributiei sale alaturi de ceilalti participanti la savarsirea infractiunii. Este momentul cand trebuie sa i se reaminteasca ca este preferabil sa vorbeasca el insusi deoarece, daca o face un alt coinvinuit (coinculpat) acesta, in incercarea de a-si usura situatia, ar putea prezenta faptele in defavoarea sa. Temerea inspirata de razbunarea din partea celorlalti participanti poate fi indepartata prin garantarea ca declaratiile sale nu vor fi cunoscute de ceilalti coinvinuiti (coinculpati).

Se poate intampla insa, ca aceste incercari sa nu dea rezultatul asteptat. De aceea, vor fi aplicate toate procedeele tactice destinate a spori temerea sub stapanirea careia se afla cel ascultat, ca unul dintre participanti a recunoscut faptele. Acest procedeu presupune folosirea unor stratageme, constand in provocarea abila de catre organul judiciar a unor atitudini de natura a insinua, a face sa se creada ca unul dintre participanti a vorbit, a dezvaluit faptele. Aceasta tactica nu include folosirea unor mijloace nepermise, mijloace de inducere in eroare ci are in vedere numai manevre tactice, capcane psihologice menite sa-l convinga pe coinvinuit (coinculpat) ca organul judiciar se afla in posesia unor date, informatii si ca acestea au fost obtinute prin recunoasterea faptelor de catre unul dintre coinvinuiti (coinculpati). De asemenea, poate fi utilizat cu succes procedeul “intalnirilor intamplatoare” la sediul organului judiciar, intre doi coinvinuiti (coinculpati). Un exemplu convingator in acest sens il ofera practica judiciara maghiara: intr-un caz de sustragere, dintr-o institutie, a unei cantitati de aur, a fost arestat L.S., care, cu ocazia ascultarii, a negat faptele, iar perchezitia domiciliara efectuata la acesta s-a incheiat cu rezultate negative. Investigatiile intreprinse fac verosimila presupunerea ca valorile sustrase au fost ascunse la prietenul sau G. J., angajat al aceleiasi institutii, care audiat, se situeaza pe aceeasi pozitie. Si perchezitia efectuata la G. J. S-a soldat fara nici un rezultat. In prezenta acestei situatii, organul judiciar, a recurs la urmatoarea stratagema: cand G. J. Se afla la sediul organului judiciar, spre camera unde urma sa aiba loc audierea, a fost condus L. S., moment in care cei doi s-au intalnit ca din intamplare. Cu ocazia ascultarii lui L. S. I s-a adresat o singura intrebare: “Cand si ce cantitati de aur ati predat lui G.J.?”. Intrebarea dezarmanta, asociata cu imprejurarea ca nu cu mult timp in urma il intalnise pe prietenul sau in acele circumstante, au fost de natura a-l convinge pe L.S. ca G.J. l-a tradat. In aceste conditii recunoaste ca a predat aurul lui G.J., dar afirma ca nu poate preciza in care anume loc G.J. a ascuns valorile predate. Perchezitia efectuata la G.J. a fost precedata de intrebarea: “Unde se afla caseta neagra a lui L.S. In care e ascuns aurul?”. E randul lui G.J. Sa fie convins ca prietenul sau a marturisit faptele si drept urmare a predat valorile cautate.

Procedeele tactice elaborate se deosebesc in functie de aportul adus de fiecare dintre participanti la savarsirea infractiunii. Se are in vedere situatia cand la comiterea infractiunii unul sau unii dintre participanti au realizat nemijlocit activitatea materiala ce caracterizeaza latura obiectiva a infractiunii, adica au avut rol de autor sau coautori iar altul sau altii au avut o contributie secundara, au ajutat la comiterea faptei, adica au indeplinit rol de complice sau complici.

Asadar, contributia fiecarui participant si drept consecinta, gravitatea diferita a sanctiunii cu care sunt amenintati, impune luarea in considerare a urmatoarelor constatari de ordin tactic:

in situatia pluralitatii de faptuitori si de infractiuni, cand unul sau unii dintre faptuitori au participat la savarsirea doar unora dintre fapte, este necesar ca ascultarea sa inceapa cu cei care au contribuit la savarsirea infractiunilor ce prezinta un grad mai redus de pericol social;

cand toti participantii au cooperat la savarsirea aceleiasi infractiuni si au indeplinit roluri diferite – unii au fost autori, altii complici – trebuie sa fie ascultati mai intai cei ce au avut un rol secundar la savarsirea infractiunii. Astfel, daca se cunoaste cu certitudine ca unul dintre participanti a indeplinit un rol secundar la comiterea faptei de exemplu, in cazul unei infractiuni de talharie, existenta declaratiilor unui martor ocular care arata faptul ca unul dintre participanti a aplicat violentele si tot el este cel care si-a insusit bunurile, in vreme ce un altul a semnalat momentul aparitiei victimei – organul judiciar isi va indrepta eforturile asupra acestuia din urma deoarece, este de presupus ca cel a carui contributie este mai redusa, amenintat cu o pedeapsa mai usoara, va opune o rezistenta mai mica fata de cel care a jucat rolul principal. Din alt punct de vedere este indicat ca in cursul ascultarii, organul judiciar sa sublinieze ca este bine cunoscuta imprejurarea ca cel ascultat a indeplinit un rol secundar si ca asa fiind, contributia sa la savarsirea infractiunii este sanctionata cu o pedeapsa mai usoara, in sfarsit, este preferabil sa recunoasca el mai intai faptele deoarece, altfel, exista riscul prezentarii lor denaturate de catre ceilalti participanti.

De asemenea, atitudinea pe care organul judiciar o adopta in prezenta celui ascultat va depinde si de datele, informatiile pe care acesta le detine din declaratiile celorlalti participanti la infractiune, in cazul recunoasterii unuia sau altuia dintre participanti.

Avand in vedere faptul ca nu se garanteaza sinceritatea recunoasterii pana in momentul verificarii declaratiilor, pentru a nu pune in pericol rezultatele ascultarii se impune prudenta de a nu face cunoscute, cel putin pana intr-un anumit stadiu al cercetarilor, declaratiile celor ce au savarsit faptele. daca declaratiile celui ce a recunoscut faptele sunt nesincere, organul judiciar se poate compromite, pierzand orice incredere a celui ascultat, care cu usurinta, va sesiza orice neconcordanta, orice nepotrivire.

Informatiile obtinute de organul judiciar prin recunoasterea unuia dintre participanti, pot fi utilizate la ascultarea celorlalti fara a dezvalui identitatea celui care a marturisit si dupa ce declaratiile sale au fost verificate in cel mai mic detaliu. Folosirea acestei recunoasteri fara verificarea necesara, se poate face numai prin folosirea unor date sau informatii de ordin general, fara a invedera exacta masura a cunoasterii lor.

Un alt procedeu tactic folosit in cazul pluralitatii de infractori este ascultarea repetata, la intervale de timp variabile, a celor care negand faptele au cazut de acord asupra unei explicatii comune, insusita de toti participantii. Acest procedeu va fi studiat mai pe larg intr-un capitol urmator.

Starea de emotie a invinuitului (inculpatului) in momentul ascultarii. Alte incercari de simulare sau disimulare ale invinuitului (inculpatului)

Depistarea prezentei starii de emotie poate dezvalui inadvertente intre cele afirmate de invinuit (inculpat) si cele petrecute in realitate. De aceea, depistarea acestei stari si intelegerea corecta constituie o problema majora a tacticii de ancheta.

Tensiunea psihica a invinuitului (inculpatului) este de regula, mult mai mare decat a celorlalte persoane care compar in fata anchetatorului. Practica a aratat insa, ca unii infractori, adica cei “familiarizati” cu ancheta, prezinta o stare emotionala aparent mai redusa care este ceva mai greu de depistat mai ales pentru magistratii aflati la inceputul meseriei.

Datorita diverselor cauze care fac mai dificil de sesizat emotia tipica dezacordului dintre afirmatiile sincere si nesincere, specialistii considera ca “prezenta emotiilor poate fi stabilita”, dar niciodata in chip total. Starilor emotionale, de tensiune psihica, le sunt specifice o serie de manifestari viscerale si somatice, mai importante fiind:

Accelerarea si dereglarea ritmului respiratiei, paralel cu dereglarea emisiei vocale – ragusire – scaderea salivatiei – senzatia de uscare a buzelor si a gurii.

Cresterea presiunii sangvine si accelerarea batailor inimii, insotita de fenomene vasodilatatorii – congestionare – sau vasoconstrictorii – paloare.

Contractarea muschilor scheletici, manifestata prin crispare sau prin blocarea functiilor motorii – aspectul de “inlemnit de frica”.

Schimbarea mimicii si pantomimicii, pe un fond de agitatie, transpusa frecvent in miscari si gesturi, intr-o conduita care nu mai corespunde comportamentului normal al individului. Orice fenomen sufletesc isi are corespondent intr-o anumita miscare, particularitatile gesturilor, conduita, in general, reflectand un anumit regim interior, o anumita stare psihica.

Modificarea timpului de reactie sau de latenta caracterizat prin intarzierea raspunsului la intrebari care contin “cuvinte critice” afectogene, intarzieri care pot ajunge la circa patru secunde, fata de timpul in care se raspunde la intrebarile necritice. Timpul de reactie se apreciaza din momentul aplicarii stimulului -–intrebarea – si pana in cel al declansarii raspunsului.

Toate aceste modificari pot fi stabilite, cu o anumita aproximatie de catre anchetator in momentul ascultarii.

Alaturi de emotiile specifice momentului ascultarii, o importanta problema psihologica o constituie incercarile de simulare sau disimulare.

Pe langa cele studiate anterior (refuzul de a da declaratii, nerecunoasterea faptelor, prezentarea de alibiuri), invinuitul (inculpatul) poate adopta si alte atitudini:

invocarea imposibilitatii de a-si aduce aminte;

motivarea faptului ca savarsirea infractiunii este consecinta provocarii sau a unui : ”moment de ratacire”;

simularea nebuniei sau tulburarii functiilor unor organe de simt – surzenie, mutenie, orbire;

incercari de sinucidere sau de automutilare.

Nu trebuie uitat insa ca, aceste manifestari pot fi, uneori realmente sincere sau intru totul justificate. De aceea, declaratiile invinuitului inculpatului) trebuie sa fie bine verificate pentru a servi la aflarea adevarului si astfel, la solutionarea cauzei.

Sectiunea II.

Personalitatea anchetatorului

Pentru a intelege mai bine importanta calitatilor moral – afective si psiho – intelectuale, cercetatorii in domeniu au aratat ca: “Un bun magistrat ar trebui sa aiba intelepciunea lui Solomon, logica lui Aristotel, rabdarea lui Hristos, rigurozitatea stiintifica a lui Pasteur si inventivitatea lui Edison”.

Reputatul profesor Gross, vorbind despre importanta interogatoriului, astfel cum i se spunea in sistemul de drept mai vechi ascultarii invinuitului sau inculpatului, a conturat trasaturile celui ce desfasoara aceasta activitate: “Acela care cunoaste oamenii, care este inzestrat cu o buna memorie si prezenta de spirit, care isi indeplineste cu placere si zel sarcina, care ramane intotdeauna pe terenul strict al legalitatii si care vede in inculpat un frate cazut in pacat sau un nevinovat banuit pe nedrept, acela va interoga bine. Dar acela caruia ii lipseste una din aceste calitati nu va face niciodata ceva bun”.

Munca anchetatorului denota foarte multa responsabilitate fata de societate, avand obligatia de a veghea la respectarea legilor si in cazul incalcarii acestora, sanctionarea acelora care le-au incalcat. De asemenea, anchetatorul are obligatia de a preveni criminalitatea si de a proteja populatia impotriva consecintelor negative pe care aceasta le are. Dar anchetatorul nu este numai un aparator al legii si protector al societatii ci si un reprezentant moral al societatii. De aceea, pentru indeplinirea rolului sau, statul, opinia publica si chiar aparatul de justitie formuleaza o serie de exigente legale, morale precum si de competenta, deosebit de mari incat un om obisnuit cu greu ar putea face fata tuturor acestor cerinte.

Asadar, se desprinde concluzia ca a fi magistrat nu este usor, datorita dificultatilor si riscurilor cu care acesta se confrunta dar si datorita privatiunilor pe care le implica munca sa.

Un rol important in indeplinirea obligatiilor ce-i revin il are personalitatea anchetatorului. Aceasta, in decursul anilor, datorita contactului indelungat cu persoane care au incalcat legea si imprejurarilor complexe in cauze cu un inalt grad de dificultate, se formeaza, anchetatorul dezvoltandu-si calitatile pe care deja le avea, calitati speciale ca: perspicacitatea deductiilor si sintezelor, rigiditatea sesizarii unor relatii si forta argumentarii logice a caror rezultanta formeaza intuitia profesionala, asa-zisul fler.

1. Calitatile moral afective ale anchetatorului

Printre calitatile moral – afective cu care trebuie sa fie inzestrat in mod obligatoriu un bun anchetator, practica pune accent pe stapanirea de sine, rabdarea, calmul, perseverenta, adica echilibrul emotional. De asemenea, el trebuie sa dea dovada de mult tact in infruntarea cu invinuitul (inculpatul). Asadar, un bun anchetator trebuie sa fie o persoana careia sa-i placa sa lucreze cu oamenii, sa stie sa asculte, sa le castige increderea si respectul intrucat altfel nu va poseda niciodata forta de persuasiune, ca o conditie absolut necesara unei interogari suficiente.

Calmul reprezinta adeseori cheia reusitei ascultarii invinuitului (inculpatului), deoarece este stiut ca, in majoritatea situatiilor, timpul lucreaza in dezavantajul acestuia. Sentimentul de insecuritate pe care curgerea timpului il intensifica, explica aparitia contradictiilor in declaratiile invinuitului (inculpatului), revizuirea versiunii furnizate initial, toate acestea avand ca finalitate in cele din urma marturisirea faptelor.

Opusul acestei stari – lipsa calmului – poate prejudicia atmosfera in care trebuie sa se desfasoare ascultarea. Astfel, daca anchetatorul nu va reusi sa-si pastreze calmul si prin manifestarile sale negative, va apare in fata invinuitului (inculpatului) ca un om impresionabil, nervos, agresiv, framantat de problemele proprii, atunci atmosfera de incredere in care se desfasura pana atunci ancheta va fi pusa in pericol, diminuandu-se sansele de realizare a scopurilor propuse. Intr-adevar, invinuitul (inculpatul), constatand ca organul judiciar si-a pierdut calmul, stapanirea de sine, intuieste ca acesta doreste sa termine cat mai curand ascultarea si astfel va fi incurajat in atitudinea sa de negare, de denaturare a faptelor. Atunci cand datorita atitudinii de rea-credinta, a stratagemelor folosite de invinuit (inculpat), organul judiciar si-a pierdut calmul necesar, trebuie sa dea dovada de putere de stapanire de sine, de autocontrol. El va trebui sa-si disimuleze starea de dezgust, plictiseala, sila, agresivitatea, arborandu-si mina celui stapan pe sine, a celui deplin calm.

In special calmul trebuie sa caracterizeze conduita anchetatorului atunci cand cel ce se afla in fata sa este de buna-credinta si doreste sa faca declaratii sincere, dar, care datorita emotivitatii sub stapanirea careia se afla, uitarii temporare a unor imprejurari, intampina dificultati in verbalizarea faptelor, cu consecinte negative asupra integritatii si fidelitatii declaratiilor, stiindu-se faptul ca starile de incordare se transmit celui ascultat.

O alta insusire ce trebuie sa caracterizeze personalitatea anchetatorului este perseverenta. Perseverenta inseamna constanta in aflarea adevarului, nerenuntarea la lupta, continuarea ascultarii chiar si atunci cand organul judiciar se loveste de atitudinea refractara, de rezistenta inversuntata opusa de invinuit (inculpat).

2. Calitatile psiho-intelectuale ale anchetatorului

Obtinerea unor declaratii complete si fidele, directia si chiar finalitatea cercetarilor depind in mare masura de iscusinta si maiestria cu care organul judiciar efectueaza ascultarea invinuitului (inculpatului). Asadar, finalizarea cu succes a ascultarii invinuitului (inculpatului), pretinde pe langa calitatile moral-afective si trasaturi psiho-intelectuale. Inteligenta, perspicacitatea, abilitatea, intuitia, obiectivitatea fiind doar cateva din calitatile pe care trebuie sa le aiba anchetatorul. Iscusinta cu care organul judiciar conduce ascultarea reprezinta, dupa cum spunea Hanns Gross, criteriul de apreciere a organului judiciar care arata pregatirea deosebita a acestuia, adica activitatea ce da adevarata masura insusirilor si aptitudinilor sale.

In ceea ce priveste profilul psiho-intelectual al anchetatorului, psihologia judiciara se opreste in mod constant asupra gandirii, memoriei, integritatii senzoriale.

Gandirea anchetatorului este orientata spre esenta realitatii judiciare, a evenimentului judiciar, trebuie sa se caracterizeze prin claritate, profunzime, rigoare si sa se bazeze pe un dezvoltat spirit critic autoreflexiv. De regula, faptele relatate in ancheta judiciara par intotdeauna reale, verosimile, dar se intampla ca unele afirmatii sa fie, mai ales la nivelul amanuntelor contradictorii sau neplauzibile.

J.P. Guilford a introdus in stiinta termenul de gandire divergenta definindu-l ca fiind capacitatea individului de a parasi sabloanele si solutiile model existente si a crea o noua solutie sau o noua cale rationala. Referindu-ne la ancheta judiciara, gandirea divergenta se intalneste in felul de analiza si sinteza a cazului.

Astfel in primul contact cu materialul cazului pe care urmeaza sa-l cerceteze este nesistematizat si lacunar fiind necesare mai intai o ordonare pentru a stabili punctele ce urmeaza a fi elucidate si pentru a elabora tactica cercetarii. Pentru realizarea acestei operatii, ii sunt necesare organului judiciar calitati perceptive, observative, imaginative si cele de gandire.

Belgianul Ed. Locard, unul din fondatorii stiintei politienesti moderne, afirma ca “intr-o ancheta, logica ajuta doar sa nu gresesti, dar succesul anchetei este asigurat de imaginatie”.

Binenteles, un rol deosebit in cercetarea unui caz il are si experienta anterioara a anchetatorului, experienta ce se cere creativa deoarece intre doua cazuri nu poate exista decat multa similitudine dar nu si identitate. Aplicarea sablon a unor tehnici sau gandiri dupa sabloane, fie ele chiar si sabloane legale, impiedica detalierea si analiza nuantata a cazului.

Din punctul de vedere al analizei cazului, munca anchetatorului a fosta asemanata cu cea a istoricului. Ca si acesta, anchetatorul are de reconstituit o realitate mai apropiata sau mai indepartata in timp, dupa urme disparate, documente adesea contradictorii, deci franturi de realitate care trebuie completate si interpretate spre a le da un sens, ca ele sa devina inteligibile. Completarea lacunelor, stabilirea realitatii in ciuda contradictiilor, atat la istoric cat si la anchetatorul penal, reclama creativitatea in gandire, ceea ce, in termenii psihologiei actuale inseamna gandire divergenta.

In studierea materialelor cauzei intra masiv si elemente subiective, dar procesul gandirii logice al anchetatorului constituie un corectiv esential in evitarea erorilor. Aplicarea corecta a legilor formale ale gandirii are ca reusita stabilirea faptelor si formarea unei imagini reale asupra cazului cercetat.

Memoria este o alta calitate psiho-intelectuala a anchetatorului ce ocupa in sistemul sau psihic un loc distinct.

Memoria constituie capacitatea acestuia de stocare si conservare a informatiei primite privind “starile surselor externe si actiunile si trairile subiective in raport cu ele”.

S-a constatat ca anchetatorului ii este necesara memoria de lunga durata. Golu M. defineste memoria de lunga durata ca fiind cea care reprezinta "principalul rezervor de pastrare a experientei acumulate in cursul activitatii anterioare”. Asadar, Golu M. Intelege acest fel de memorie ca fiind rezervorul principal care pastreaza experienta acumulata in cursul activitatii anterioare. El arata ca acest fel de memorie nu stocheaza doar informatiile de constatare privind evenimentele percepute sau traite dar si evaluarile si interpretarile ei prin prisma unor criterii si modele sociale, culturale, stiintifice, filosofice, etice, estetice, etc.

De asemenea, deoarece ancheta judiciara se desfasoara in mod oral si constituie un debut pentru fiecare partener al relatiilor interprofesionale, anchetatorului ii este necesara pe langa memoria de lunga durata si memoria de scurta durata pentru a reusi sa consemneze si in scris relatarile partenerilor relatiei, operatiune care se desfasoara ulterior convorbirii.

Alaturi de memorie si gandire, psihologia judiciara studiaza drept trasatura psiho-intelectuala si integritatea senzoriala.

Integritatea senzoriala a anchetatorului se manifesta prin corectitudinea si exactitatea cu care redacteaza documentele de ancheta ce constituie suportul material al mijloacelor de proba. De aceea, anchetatorul trebuie sa dispuna de o sanatate buna si de o mare capacitate de efort voluntar.

Cu tot acest avantaj exprimat in calitatile psiho-intelectuale pe care anchetatorul le are, totusi ar fi “serios handicapat” daca nu ar poseda acea inteligenta de contact cu cei pe care ii ancheteaza. Se impune ca o exigenta a situatiilor variate pe care anchetatorul le poate intalni in cursul ascultarii invinuitului (inculpatului). Astfel, de-a lungul efectuarii acestei activitati, anchetatorul vine in contact cu invinuitul (inculpatul) ce apartine unor tipuri de personalitate diferite ce pot adopta o diversitate de atitudini. Asadar, anchetatorul poate fi pus in fata celor mai neasteptate situatii. Adaptarea tacticii la personalitatea invintuitului (inculpatului), situatiile neprevazute pana atunci, impune abilitate, gandire tactica, spontaneitate in luarea deciziilor, adica insusiri ce pot fi sintetizate in aceasta inteligenta de contact cu care trebuie sa fie inzestrat organul judiciar.

Experienta acumulata de anchetator in decursul anilor ii dezvolta acest fel de inteligenta ce cuprinde calitati ca: perspicacitatea, spirit de observatie, insistenta, subtilitatea deductiilor si sintezelor, puterea de sistematizare si de apreciere a tuturor probelor materiale existente in cauza, rapiditatea sesizarii unor relatii si forta argumentarii logice, a caror rezultanta formeaza intuitia profesionala.

Intreaga ancheta desfasurata de organul judiciar impune nu numai calitati deosebite si cunostinte de drept dar si numeroase cunostinte dintr-o multitudine de domenii, datorita feluritelor urme si probe pe care organul judiciar trebuie sa le cerceteze si sa le dea o interpretare exacta. Avand in vedre faptul ca activitatea de ascultare reprezinta o expresie a interactiunii sociale, o forma de comunicare interumana, aceasta presupune un continuu contact cu indivizi ce apartin unor tipuri de personalitate diferita, formata in diverse medii sociale, carora le este propice o anumita mentalitate, o anumita conceptie despre lume, anchetatorul trebuie sa aiba serioase cunostinte de psihologie in general si psihologie judiciara in special, aceasta din urma studiind pe cei ce ajung ca invinuiti (inculpati) in fata anchetatorului, a problemelor ce ii preocupa.

De asemenea, datorita faptului ca acesti indivizi provin din diferite medii profesionale, organul judiciar trebuie sa stapaneasca serioase cunostinte proprii diverselor profesii sau meserii, mai ales in cazul infractiunilor legate de indeplinirea indatoririlor de serviciu. Dovedind ca este un bun cunoscator al modului de organizare si desfasurare a activitatii in care s-a savarsit infractiunea, organul judiciar va produce o puternica impresie asupra invinuitului (inculpatului), il va convinge de inutilitatea tagaduirii faptelor.

3. Atitudinea pe care anchetatorul trebuie sa o adopte in prezenta invinuitului (inculpatului). Conduita profesionala.

Asa cum am vazut in capitolul precedent, invinuitul (inculpatul) isi insuseste o diversitate de atitudini si foloseste o serie de mijloace tendentioase incercand astfel sa scape de raspunderea penala. Pentru a finaliza cu succes ancheta, organul judiciar va trebui sa contracareze aceste atitudini ale invinuitului (inculpatului). Dar prestigiul si demnitatea cu care este investit prin functie, fiind purtatorul autoritatii de stat, il opresc sa adopte aceleasi mijloace nelegale. Astfel incat autoritatea anchetatorului se fundamenteaza pe o conduita profesionala ce are ca suport norme deontologice si de etica judiciara reglementate de o serie de legi interne si internationale, spre exemplu: Codul penal al Romaniei, Codul de procedura penala al Romaniei, Codul de conduita pentru persoanele raspunzatoare de aplicarea legii, adoptat printr-o rezolutie a Adunarii Generale a O.N.U.,precum si alte norme legale.

Aceste norme impun o comportare demna, loiala, corecta, incompatibila cu inducerea in eroare a invinuitului (inculpatului), respect si intelegere fara a echivala cu ingaduinta. Conduita profesionala exclude procedeele umilitoare, jignitoare, acestea constituind o injosire adusa demnitatii sale. In acest sensCodul de conduita, intr-unul din articolele sale stabileste obligatia juridica a acestora de a respecta si proteja demnitatea umana si de a apara drepturile fundamentale ale oricarei persoane.

In incercarea de a obtine recunoasterea invinuitului (inculpatului) un anchetator nu trebuie sa recurga la promisiuni sau amenintari pe care nu le poate pune in fapt si-i depasesc competenta, iar toate cele stabilite intre anchetator si anchetat trebuie respectate cu strictete, ascultarea trebuie sa se desfasoare intr-un cadru strict legal.

In aceasta directie Codul de conduita precizeaza ca: “nici un responsabil cu aplicarea legii nu poate da, provoca sau tolera un act de tortura sau orice alta pedeapsa sau tratament crud, inuman sau degradant, nici nu poate invoca un ordin al superiorilor sai cu circumstante exceptionale, ca starea de razboi sau de amenintare de razboi, o amenintare contra securitatii nationale, instabilitate politica interna sau alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”.

Reglementarii internationale care pedepseste asemenea tratamente, i se alatura si reglementarile interne: Codul penal care pedepseste arestarea nelegala si cercetarea abuziva, supunerea la rele tratamente si incrimineaza infractiunea de tortura si represiunea nedreapta sanctionata corespunzator. Tot in acest sens, Codul de procedura penala contine dispozitii ce interzic folosirea mijloacelor de constrangere.

De asemenea, nu este ingaduita incercarea de a convinge invinuitul (inculpatul) de inutilitatea tagaduirii pe considerentul ca unul dintre participanti ar fi recunoscut faptele, iar in realitate sa nu existe o astfel de recunoastere, sau a sustine ca bunurile ce reprezinta produsul infractiunii au fost gasite intr-un anumit loc, in urma perchezitiei efectuate la unul dintre complici, desi in realitate acestea nu au fost descoperite. Aceasta atitudine este nerecomandata deoarece pe de o parte este nedemn ca organul judiciar sa induca in eroare pe invinuit (inculpat) pretinzand existenta unor probe care in realitate nu exista, o astfel de conduita constituind un obstacol in calea realizarii rolului educativ al procesului penal, aducand astfel grave prejudicii autoritaii, prestigiului celui pe care statul l-a investit cu atributii de organ judiciar; pe de alta parte aceasta conduita de inducere in eroare a invinuitului (inculpatului) ar putea avea consecinte negative asupra intregii anchete si evolutiei ulterioare a procesului penal. Aceasta conduita ar avea urmari negative intrucat invinuitul (inculpatul) ar putea sesiza ca organul juficiar afirma neadevaruri de pilda sustinerea potrivit careia bunurile sustrase ar fi fost gasite la unul dintre complici este contrazisa de imprejurarea ca respectivele bunuri au fost ascunse intr-un singur loc, se va convinge ca acesta nu dispune de probe convingatoare in invinuire, ceea ce il va determina sa opuna o rezistenta si mai energica.

Prin intreaga sa conduita anchetatorul trebuie sa transmita invinuitului (inculpatului) acel sentiment de securitate, de incredere si consideratie. Organul judiciar trebuie sa inspire respect nu datorita autoritatii cu care este investit ci pentru ca personalitatea, caracterul sau integru impun respect, deoarece numai astfel ascultarea se poate finaliza printr-un succes.

In acest sens, anchetatorul trebuie sa-l asigure pe invinuit (inculpat) ca este interesat in cel mai inalt grad de cunoasterea adevarului iar prin activitatea sa nu urmareste decat recunoasterea sincera a faptelor. Organul judiciar nu trebuie sa piarda din vedere ca invinuitul (inculpatul) este un element recuperabil care are si trasaturi pozitive pe langa cele negative ale personalitatii sale. Va incerca astfel sa-l convinga, ca desi fapta savarsita este reprobabila iar societatea dezaproba asemenea manifestari totusi in aflarea si stabilirea sanctiunii, organul judiciar va tine cont nu numai de activitatea sa ilegala ci si de trasaturile pozitive ale caracterului sau. Ii va atrage atentia ca orice manevra sau siretlic va folosi, acestea vor fi descoperite, nereusind sa-l induca in eroare si sa ascunda astfel faptele savarsite. Pe aceasta cale il va incredinta pe invinuit (inculpat) ca declaratiile sale sincere vor fi apreciate cu toata obiectivitatea si nimic altceva nu i se va pune in sarcina.

Practica a demonstrat ca printr-o astfel de conduita profesionala, pana si cel mai inrait infractor va recunoaste in cele din urma faptele savarsite. In acest sens anchetatorul trebuie sa adopte o atitudine ferma, exigenta dar nu dura, sa manifeste simpatie dar fara a face concesii, el trebuie sa fie “un actor innascut” pentru a putea simula furia, nerabdarea, simpatia, fara a-si pierde vreodata sangele rece. Dupa ce a descoperit in mare trasaturile personalitatii invinuitului (inculpatului) si a ales cea mai buna metoda de atac, anchetatorul trebuie sa fie capabil sa-si joace rolul.

Astfel, inutil va adopta o atitudine ferma, simuland o conduita forte daca privirea ramane blanda si daca vocea pastreaza inflexiuni conciliante, sau dimpotriva, simuland o conduita persuasiva, daca nu se corecteaza asprimea vocii si scanteierea amenintatoare a ochilor. Uneori, atmosfera de incredere si liniste ce trebuie sa caracterizeze activitatea de ascultare a invinuitului (inculpatului) este pusa in pericol tocmai datorita adoptarii de catre organul judiciar a acelei atitudini potrivnice crearii acelui cadru favorabil confesiunii. Astfel, sansa de a realiza contactul psihologic poate fi ratata din chiar momentul intrarii organului judiciar in camera de ascultare, daca acesta manifesta o expresie prea severa si prea aspra sau manifesta aroganta, superioritate si satisfactie fata de situatia critica in care se afla invinuitul (inculpatul) atat de necesara confesiunii. De regula, termenii folositi de legiuitor (furt, omor, vatamare) care desemneaza conduita infractionala au o rezonanta dura in psihicul celui ce a savarsit infractiunea. De aceea, limbajul utilizat de organul judiciar trebuie astfel ales incat sa usureze expunerea fara reticente a faptelor. Este indicat ca acesti termeni “brutali” sa fie inlocuiti cu termeni eufemistici ca “lovire”.

Aceasta nu inseamna ca pentru a obtine declaratii sincere si complete, anchetatorul va folosi limbajul conventional, argotic, propriu mediului infractorilor. Aceasta atitudine este contraindicata deoarece, organul judiciar, purtator al autoritatii de stat, trebuie sa-si vadeasca superioritatea, sa se impuna fata de cei ce nu si-au conformat conduita imperativelor normelor vietii sociale. De asemenea, anchetatorul trebuie sa evite folosirea expresiilor de jargon fata de oamenii cu nivel de cultura ridicata, precum si folosirea unui vocabular si a unei pronuntii de licentiat universitar fata de persoanele cu un grad scazut de cultura si educatie. Anchetatorul trebuie sa se remarce printr-o exprimare corecta, cerinta ce trebuie adaptata posibilitatilor de intelegere ale celui cu care vine in contact.

Art. 7 din Codul de conduita prevede: “persoanele care raspund de aplicarea legilor nu trebuie sa comita nici un act de coruptie. Ele trebuie sa se opuna cu vigoare oricaror acte de acest gen si sa le combata” deoarece organul judiciar este aparatorul legii dar si reprezentantul moral al societatii ce aplica in practica normele de etica si echitate specifice societatii.

4. Exemple in doctrina privind unele metode de conduita si tipuri de anchetatori

Contactul indelung cu invintuitul (inculpatul), situatiile si imprejurarile complexe in care se afla de cele mai multe ori anchetatorul, isi pun amprenta profesionala asupra personalitatii sale. Astfel, se dezvolta calitati speciale ca perspicacitatea, spiritul de observatie, insistenta, subtilitatea deductiilor si sintezelor, rapiditatea sesizarii unor relatii si forta argumentarii logice, a caror rezultanta formeaza intuitia profesionala.

De-a lungul experientei, anchetatorul capata unele deprinderi, obisnuinte care, o parte dintre acestea sunt incompatibile cu reusita anchetei. Mentionam: multumirea de sine generata de experienta proprie, ruperea contactului cu elementele teoretice sau de noutate din profesiune, banuiala excesiva privind orice persoana anchetata, instalarea stereotipurilor, automatismelor si spiritului rutinier, tendinta de a suspecta orice om de activitati infractionale, amplificarea nefondata a unor date sau exagerarea semnificatiei acordata unor gesturi si manifestari secundare din conduita celor anchetati, modul uneori absent sau defectuos de a formula intrebari, impertinenta, aroganta sau chiar vulgaritate in relatiile cu persoanele anchetate, sentimente de simpatie si antipatie fata de invinuit (inculpat). Simpatia anchetatorului fata de unii invinuiti (inculpati) se datoreaza unor diferite imprejurari ca starea materiala precara sau privind comiterea faptei – savarsirea acesteia este pusa pe seama unui concurs nefericit de intamplari.

La acestea se mai adauga si atitudini particulare adoptate in raport cu categoriile de invinuiti (inculpaiti): vanitosi, orgoliosi, sinsibili la flatare si la aprecieri, care-si fac din statutul de infractor un renume. De asemenea, de-a lungul anilor anchetatorii capata si unele calitati profesionale: obisnuinta de a privi interlocutorii pe tot parcursul ascultarii, sondandu-le si interpretandu-le corect comportamentul expresiv in raport cu intrebarile semnificative, deprinderea de a asigura anchetei linistea si intimitatea necesara, deprinderea anchetatorului de a nu-si permite gesturi de nervozitate, ticuri, ridicarea tonului ori alte accese de slabiciune, deprinderea de a intra in ancheta cu incredere in capacitatea personala, calm si echilibrat, precum si taria morala de a mai insista inca putin din momentul in care a ajuns la concluzia ca totul este zadarnic.

Studierea comportamentului anchetatorilor in relatia anchetator – anchetat a condus la diferite clasificari, dintre care cea mai frecvent intalnita in literatura de specialitate este urmatoarea:

Anchetatorul temperat

Acesta se caracterizeaza printr-un comportament firesc, ascultandu-si cu atentie si interes interlocutorul, rabdator, calm si analitic. Intervine oportun si eficient, cu tactul corespunzator situatiei pentru lamurirea aspectelor esentiale ce intereseaza ancheta.

Anchetatorul amabil

In relatia sa cu cel anchetat manifesta o anumita transparenta si jovialitate. De asemenea, el nu ezita sa-l trateze cu o tigara sau cu o cafea. Atmosfera degajata pe care o creaza ofera posibilitatea anchetatorului de a-si putea studia din punct de vedere psihologic interlocutorul mai amplu. Apare insa riscul ca in cazul in care amabilitatea nu este constanta, echilibrul anchetei se poate rupe, anchetatul se inhiba iar investigatia poate fi compromisa.

Anchetatorul autoritar

Acest tip de anchetator se caracterizeaza printr-o atitudine rigida, grava, cu accent de solemnitate. Impunandu-si la modul imperativ vointa in fata celui ascultat. Nu este interesat in studiul psihologiei celui anchetat si de aceea nu gaseste modalitatile optime de a stimula pozitiv convorbirea. Anchetatorul autoritar mizeaza mai mult pe intimidarea anchetatului decat pe stimularea psihologica a acestuia pentru a coopera.

Anchetatorul vorbaret

Acesta este un tip complexat de necesitatea afirmarii sau necesitatea de a se descarca de o tensiune afectiva iar logoreea este modalitatea de a se elibera de aceste stari. Din aceste motive, anchetatorul intervine inoportun si lipsit de eficienta in relatarile anchetatorului, putand compromite ancheta.

Anchetatorul cabotin

Acest anchetator exagereaza in utilizarea procedeelor actoricesti ceea ce poate provoca stari improprii pentru ancheta judiciara ca de exemplu amuzamentul, dispretul, penibilitatea sau chiar inhibarea anchetatului, situatii ce pot prejudicia rezultatele anchetei.

Anchetatorul patern

Adopta un comportament bland in ancheta manifestand uneori chiar compasiune fata de cel anchetat. Asemenea atitudini pot fi speculate de infractorii recidivisti care nu vor ezita sa-si atenueze faptele.

Sistemele mai vechi de drept cunosc, pe langa aceste tipuri de anchetatori si pe acela de anchetator violent. Nu este inclus in aceasta clasificare deoarece in sistemul judiciar modern existenta acestuia este greu de imaginat.

In istoria sistemului judiciar acest tip de anchetator este cunoscut sub diferite denumiri dintre care mentionam cea de “anchetator tortionar” categorie specifica sistemelor judiciare ale statelor totalitariste.

Capitolul III.

ASCULTAREA PROPRIU-ZISA A INVINUITULUI (INCULPATULUI)

Sectiunea I.

Pregatirea in vederea ascultarii

Scopul ascultarii invinuitului (inculpatului) il constituie obtinerea unor declaratii complete, sincere si fidele asupra tuturor imprejurarilor in care s-a savarsit infractiunea. Pentru atingerea acestui scop, pregatirea in vederea ascultarii are o importanta deosebita in cadrul intregii anchete, aceasta pregatire fiind o activitate complexa si obligatorie. Aceasta presupune stabilirea problemelor ce urmeaza a fi lamurite cu ocazia ascultarii, a tacticii de ascultare, a materialului probator ce va fi folosit in timpul ascultarii, tinandu-se cont de particularitatea fiecarui individ in parte, de imprejurarile si modalitatile comiterii infractiunii, de personalitatea si psihologia invinuitului (inculpatului). Lipsa de pregatire ori pregatirea superficiala a ascultarii poate avea rezultate negative concretizate in declaratii de slaba calitate, incomplete, repetarea ascultarii, tergiversarea urmaririi, nelamurirea problemelor cauzei sub toate aspectele, toate acestea ducand la o finalitate judiciara necorespunzatoare.

1. Studierea materialelor existente in dosarul cauzei

O prima etapa privind pregatirea ascultarii o constituie studierea meterialelor existente in cauza, practica demonstrand ca ascultarea invinuitului (inculpatului) nu poate avea succes fara cunoasterea aprofundata a materialelor probatorii administrate in cauza precum si a tuturor datelor existente pana in acel moment.

Pe baza studiului acestora se stabilesc persoanele care urmeaza a fi ascultate in calitate de invinuiti (inculpati), faptele ce li se retin in sarcina, participantii, calitatea si contributia lor la savarsirea infractiunii, problemele ce trebuie sa fie lamurite prin ascultare.

Astfel, studierea materialelor cauzei presupune cunoasterea de catre anchetator a datelor si informatiilor referitoare la modul si imprejurarile in care a fost comisa fapta, a probelor existente in acel moment la dosar. Anchetatorul trebuie sa detina informatii cu privire la participanti, persoana vatamata, martori. Toate aceste date urmeaza fie completate, confirmate sau verificate si prin declaratiile invinuitului (inculpatului). De exemplu, in functie de modul de sesizare a organuluil judiciar, va fi studiata plangerea, denuntul sau procesul-verbal de constatare a efectuarii unor acte premergatoare cand organul de urmarire penala s-a sesizat din oficiu.

De asemenea, este necesar studierea cercetarii la fata locului, urmelor sau mijloacelor materiale de proba descoperite si ridicate la fata locului, declaratiile eventualelor victime, ale martorilor oculari. In urma acestui studiu, anchetatorul va retine datele, probele ce vor fi folosite in timpul ascultarii si va stabili momentul, ordinea si modul in care vor fi folosite.

Studierea materialului cauzei trebuie facuta de urgenta si cu obiectivitate, tinandu-se seama atat de probele in acuzare, cat si de cele in aparare precum si de circumstantele atenuante ori agravante.

Pentru asigurarea rezultatului pozitiv al ascultarii, organul de urmarire penala va studia, pe langa materialul cauzei si literatura juridica de specialitate precum si alte domenii. Literatura juridica ofera posibilitatea de documentare cu privire la aspectele teoretice dar, mai ales, la cele legate de practica judiciara in materie. Pe de alta parte avand de cercetat, de exemplu o infractiune savarsita intr-un sector de activitate productiva, organul de urmarire penala trebuie sa se documenteze si cu privire la actele normative si la reglementarea interna referitoare la organizarea si desfasurarea procesului de productie, la atributiile de serviciu ale persoanei in cauza, la relatiile dintre furnizori si beneficiari, la circuitul actelor financiar-contabile etc.

Cunoasterea temeinica a intregului material al cauzei, confera anchetatorului o pozitie superioara in timpul cercetarii, contribuind la elucidarea temeinica a tuturor problemelor cauzei.

Trebuie avut in vedere si faptul ca, atunci cand problemele pentru care este ascultat invinuitul (inculpatul) au legatura cu alte dosare, studiul se va extinde si asupra acestora.

Este indicat ca, odata cu studierea materialelor la care s-au facut referiri, problemele ce trebuie clarificate cu invinuitul (inculpatul) sa fie notate, aceasta ajutand in mare masura la intocmirea planului de ascultare.

2. Organizarea modului de desfasurare a ascultarii

In procesul penal, activitatea de ascultare a invinuitului sau inculpatului reprezinta doar o etapa in indeplinirea scopului acestuia si anume aflarea adevarului cu privire la infractiune.

In raport de informatiile initiate obisnuite, anchetatorul stabileste strategia de ancheta, elaborand versiunile referitoare la modul in care va decurge ascultarea.

De asemenea, daca invinuitul sau inculpatul face referiri la anumite probleme care nu se afla in planul de ascultare, in mod natural, el nu trebuie oprit, ci lasat, chiar incurajat sa vorbeasca, planul de ascultare fiind cel care va suferi modificari. Anchetatorul va apela la calitatile sale profesionale, pentru a integra in mod eficient declaratiile astfel obtinute in ansamblul problemelor pe care dorea sa le clarifice. De aceea este necesar ca un magistral sa cunoasca inainte de a se intalni cu invinuitul sau inculpatul, luate datele si informatiile de care are nevoie pentru aflarea adevarului.

In timpul ascultarii, invinuitul sau inculpatul trebuie convins, prin mijloace de proba, ca exista suficiente dovezi care sustin vinovatia sa.

Aceste mijloace de proba, trebuie selectionate, din ansamblul probator, cu mare atentie, astfel incat sa nu fie compromisa ancheta. In fiecare cauza penala exista probe care nu trebuie cunoscute de persoana anchetata in prima faza a urmaririi penale. Anchetatorul trebuie sa-si rezerve posibilitatea de a prezenta la momentul oportun o proba, cu alte cuvinte sa se foloseasca de ceea ce in practica este denumita ,,arma surprizei".

Inainte de a fi aduse la cunostinta persoanei anchetate, probele trebuie minutios verificate pentru a nu se prezenta probe false, incerte, neconcludente, rezultat al neglijentei organelor de cercetare la fata locului sau a anumitor imprejurari de fapt independente.

Pe langa alegerea materialului probator ce urmeaza a fi utilizat se stabileste de asemenea si modul in care acesta va fi prezentat, in functie de personalitatea invinuitului sau inculpatului si de natura probelor.

In general folosirea materialului probator este determinata de pozitia necooperanta in ancheta a invinuitului sau inculpatului, intemeiata pe credinta ca nu sunt probe suficiente, nerecunoasterea sa nu va antrena raspundere penala sau recunoasterea atrage oprobriul public ori desconsiderarea.

Prezentarea materialului probator se face gradual, incepand cu acel probe care au o importanta mai mica dar care sustin in mod indubitabil vinovatia

Esential ramane momentul in care se face prezentarea probelor de vinovatie, care trebuie ales cu mult discernamant de catre anchetator, ce mai propice fiind acela in care invinuitul sau inculpatul prezinta o start psihica adecvata, apreciata in mod obiectiv de la caz la caz .

Determinarea ordinii in care se va face ascultarea

Determinarea ordinii in care se va face ascultarea influenteaza in mod nemijlocit modalitatea de aducere a invinuitilor in cabinetul de ancheta; fiind specifica cauzelor penale complexe in care exista mai mult invinuiti sau inculpati.

Ca regula, ascultarea va incepe cu cei despre care se detin mai multe informatii sau cei care fac declaratii conforme cu materialul probator obtinut pana in acel moment.

Aceasta regula poate fi insa influentata de anumiti factori cum ar fi forma de participare la infractiune (coautori, instigatori, complici), de antecedente penale (unii invinuiti sau inculpati sunt infractori primari, iai alti recidivisti) si, nu in ultimul rand, de personalitatea fiecaruia dintre ei.

Ordinea si modalitatea de citare trebuie sa conduca la evitarea, ce putin in faza urmaririi penale, contractului intre persoanele interesate ir cauza. De asemenea, trebuie evitat contactul intre persoanele care au fosi deja audiate si cele ce urmeaza sa fie ascultate. Deoarece primele pot furniza informatii despre declaratiile pe care le-au dat, despre informatiile si probele detinute de organele de cercetare penala (in cazul unei atitudini permisive si transparente a acestora).

Comunicarea dintre invinuiti sau inculpati, care sunt interesati sa se puna de acord intre ei in legatura cu ce vor declara, precum si dintre acestia si martori sau partea vatamata, trebuie evitata. Ei pot interveni cu rugaminti sau chiar amenintari pe langa acestia, compromitand astfel ancheta.

Posibilitatea de comunicare creste atunci cand invinuitul sau inculpatul este cercetat in stare de libertate. De aceea, este indicat ca acesta sa fie citat in dimineata zilei in care va avea loc ascultarea si chiar la o ora apropiata, iar in cazul pluralitatii de infractori acestia sa fie interogati in camere separate si la ore diferite in sediul organului de cercetare penala. In anumite imprejurari anchetatorul se poate deplasa la locul in care se afla invinuitul sau inculpatul (spital, penitenciar, loc de munca si chiar domiciliu).

O ultima posibilitate, care sub raport psihologic asigura eficienta ascultarii, este ca ascultarea sa se faca la locul in care a fost comisa infracfiunea (in special in cazul infractorilor labili emotional precum si a infractiunilor savarsite cu violenta – omor, viol, talharie), mizandu-se pe caracterul evocator al locului faptei.

Asigurarea prezcntei aparatorului

Dreptul la aparare este un drept fundamental, reglementat distinct de legiuitorul constituant intrucat prezinta un real interes pentru activilatea judiciara.

Intr-o acceptiune cuprinzatoare dreptul la aparare include totalitatea drepturilor si regulilor procedurale care ofera persoanei posibilitatea de a se apara impotriva acuzatiilor ce i se aduc, sa conteste invinuirile, sa scoata la iveala nevinovatia sa. Aceste aspecte pot fi sustinute de persoana care are calitatea de invinuit sau inculpat ori de catre un avocat.

Acceptiunea restransa a dreptului de aparare se circumscrie doar posibilitatii folosirii unui avocat in cursul procesului de catre persoana care doreste sa exercite acest drept pe riscul sau, alegandu-si singura aparatorul.

Sunt situatii in care asistenta juridica este obligatorie pentru urmatoarele categorii de persoane minori, militari in tcrmen sau cu termen rcdus, rezervisti, concentrati, elevi (studenti) ai unor institutii militare de invatamant, internati intr-o scoala speciala de reeducare si munca ori cand este arestat, chiar in alta cauza, cat si in cazul celorlalti invinuiti sau inculpati. Pentru acestia subzista obligatia organului judiciar de a desemna si in cunostinta aparatorul asupra datei si orei cand se vor efectua activitatile de urmarire penala ce necesita prezenta sa.

Pentru situatia examinata prezenta aparatorului este necesara intrucat aducerea la cunostinta a invinuirii se face in cel mai scurt timp si numai in asistenta avocatului ales sau numit din oficiu , care devine practic un garant al sigurantei persoanei.

Asigurarea prezentei interpretului, parintelui, tutorelui sau educatorului

Legea prevede prezenta interpretului cand invinuitul sau inculpati ce urmeaza sa fie ascultat nu cunoa te limba romana sau chiar daca cunoaste nu se poate exprima.

Rolul interpretului este de a mijloci comunicarea dintre anchetator persoana ancheteata in limba pe care acesta din urma o intelege.

Ascultarea minorului care nu a implinit varsta de 16 ani se face i prezenta parintilor, a reprezentantului autoritatii tutelare, a tutorelui, curatorului ori a persoanei sub ingrijirea careia se afla.

Ratiunea unci asemenea masuri se bazeaza pe asigurarea unui climat de siguranta si incredere pentru minorul ce urmeaza a fi ascultat, ceea ce faciliteaza realizarea contactului psihologic, asigurand conditii optime desfasurarii interogatoriului judiciar.

Avand in vedere calitatea procesuala – invinuit sau inculpat -minorului considerente de ordin tactic au impus invitarea persoanelor enumerate, insa participarea lor nu este obligatorie, fiind recomandat ca in uncle situatii acestea sa fie inlocuite cu alte persoane care, desi nu au calitatile celor dc mai sus, se bucura de stima si increderea minorului, conditii ce asigura obtinerea unei declaratii sincere.

Si aceasta activitate se efectueaza in faza preliminara ascultarii aspect ce determina cunoasterea relatiilor existente intre invinuitul minor si persoanele carora a fost incredintat spre crestere si educare pe de o parte si persoanele in care minorul are incredere, pe de alta parte.

Intocmirea planului de ascultare

Intreaga activitale de pregatire a ascultarii invinuitului sau inculpatului are ca finalitate elaborarea unui plan de ascultare care va contine problemele de clarificat, ordinea in care vor fi abordate si materialul probator care va fi prezentat. La intocmirea planului se va tine cont de natura infractiunii, de pozitia pe care s-a situat invinuitul sau inculpatul pana in acel moment, precum si de procedeul tactic de ascultare ales.

Pentru toate cazurile penale exista anumite probleme cu caracter general care trebuie lamurite cu ajutorul invinuitului sau inculpatului, astfel:

– obtinerea de date complete asupra faptelor ce i se retin in sarcina;

– cunoasterea si verificarea probelor, argumentelor pe care le prezinta in apararea sa;

– dovedirea pozitiei sale nesincere, atunci cand declaratiile date se contrazic cu faptele stabilite si dovedite;

– descoperirea tuturor infractiunilor comise de cel in cauza, precum si a participantilor la savarsirea lor, etc.

Pe langa aceste aspecte comune tuturor interogatoriilor, fiecare cauza prezinta particularitatile sale, determinate de natura infractiunii ce constitute obiectul sau, de imprejurarile in care aceasta a fost comisa, de numarul de participanti, de natura contributiei fiecaruia, etc. Aflarea adevarului in cazul fiecarei infractiuni este conditionata de lamurirea tuturor problemelor concrete, strict referitoare la acea infractiune, si nu doar a celor cu caracter general, comune tuturor infractiunilor.

Intocmirea planului de ascultare se impune a fi efectuata pentru fiecare ascultare a invinuitului sau inculpatului, indiferent daca o cauza pare mai simplu de clarificat decat alta.

De asemenea, in cazul pluralitatii de infractori, planul de ascultare va fi elaborat pentru fiecare dintre ei, in functie dc psihologia fiecaruia, de contributia la savarsirea infractiunii, de antecedentele penale si de pozitia adoptata in ancheta pana in acel moment.

Din punct de vedere tactic, formularea intrebarilor trebuie facuta cu multa atentie. Anchetatorul trebuie sa stie cum sa intrebe, ce sa intrebe, pe cine si cand sa adreseze o anumita intrebare.

Din practica judiciara rezulta ca intrebarile care fundamenteaza planul de ascultare se clasifica in trei categorii fundamentale: intrebari tema, inlrebari problema si intrebari detaliu.

Intrebarile tema au caracter de generalitate, oferind posibilitatea invinuitului sau inculpatului sa declare tot ce are de aratat in legatura cu fapta sau faptele pentru care este invinuit.

Intrebarile problema se refera la lamurirea unor aspecte din activitatea ilicita, asigurand caracterul sistematic al interogatoriului.

Intrebarile detaliu se disting prin concretete, invinuitul sau inculpatul fiind obligat sa nuanteze, sa explice, din categoria acestora fac parte cele de completare, de control, de referinta si cele de verificare care asigura, determina nu numai consistenta declaratiei ci si verificarea acesteia.

In literatura de specialitate s-au cristalizat conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca intrebarile, astfel: sa fie formulate la nivelul de intelegere al invinuitului sau inculpatului, clare, scurte precise, sa oblige la explicatii, narari, povestiri, sa nu scurteze raspunsul asteptat, sa surprinda persoana ascultata dar sa nu o incurce.

Daca ascultarea invinuitului se desfasoara in mai multe etape, aspect determinat de aflarea unor probe noi, de conduita in ancheta, de faza in care se aflau cercetarile la data ascultarii anterioare, se va intocmi plan de ascultare pentru fiecare etapa, – eliminandu-se astfel omisiunile si, implicit tergiversarea cercetarilor.

Intrebarile din planul de ascultare trebuie, ordonate intr-o succesiune cronologica sau psihologica in functie de temperamentul si pozitia din timpul anchetei a persoanei interogate.

La elaborarea planului se va tine seama de orice situatie care se poate ivi in timpul ascultarii, care nu trebuie sa conduca la surprinderea organului de urmarire penala.

In concluzie nu doar anchetatorul trebuie sa aiba o gandire divergenta si o atentie distributive, ci si planul de ascultare trebuie sa ai un caracter flexibil, putand fi modificat in functie de desfasurarea ascultarii si de declaratiile celui audiat.

Aceasta flexibilitate va conduce la posibilitatea de modificare si adaptare a planului la fiecare situatie dar nu la schimbarea sau inlocuirea acestuia deoarece pentru orice anchetator este foarte dificil sa improvizeze un nou plan in timpul ascultarii, un plan care sa fie eficient.

Crearea unui cadru adecvat desfasurarii interogatoriului judiciar

In acest sens incaperea in care se va desfasura ascultarea, trebuie amenajata astfel incat invinuitul sau inculpatul sa nu considere audierea ca pe un joc sau ca pe o povara. Nu sunt de neglijat rolul factorilor ergonomici in obtinerea unor declaratii veridice, in categoria carora includem: existenta unor conditii minime de confort (scaun, birou, lumina naturala si artificiala), caldura asigura nu numai premisa dialogului, ci i consemnarea corecta a primei declaratii.

Primul contact cu camera de ancheta trebuie sa inspire seriozitatea situatiei in care se afla si oficialitatea activitatii la care va participa. De aceea, incaperea trebuie sa fie curata si cu toate asezate in ordinea fireasca. Pupitrul anchetatorului plin de dosare, hartii aruncate in mod haotic, il fac, pe cel chemat in fata justitiei sa creada ca va fi foarte usor dc ascuns adevarul unui organ de urmarire penala care daca este dezordonat cu propriile lucruri este dezordonat si cu propriile ganduri.

Practica a demonstrat ca sunt necesare si unele masuri suplimentare cum ar fi asezarea invinuitilor sau inculpatilor cat mai departe de usa sau fereastra (nu putine au fost cazurile cand acestia au incercat sa fuga sau sa se sinucida) sau interpunerea intre acestia si fereastra a unui obstacol (un birou, o masa, etc.) care sa-i impiedice sa-si concretizeze eventualele intentii de fuga sau de automutilare.

O alta masura consta in luarea tuturor obiectelor taioase, intepatoare, dure (cutite, lame, pixuri, ace de birou, agrafe pentru hartie, etc.) din preajma locului unde va fi asezat invinuitul sau inculpatul, obiecte pe care acesta le poate folosi pentru a se automutila sau pentru a-1 ataca pe anchetator, ori a crea o diversiune ce poate zadarnici ancheta (inghitirea acelor, agrafelor etc.).

Realizarea contactului psihologic dintre anchetator si persoana ascultata prcsupunc relatia nemijlocita dintre acestia si modalitatea principala de a se examina reciproc, fiind rand pe rand subiect si obiect al cunoasterii.

Se afirma, in mod justificat, ca anchetatorul are o pozitie privilegiata in raport cu persoana interogata, determinata de cunoasterea tuturor imprejurarilor in care a fost savarsita infractiunea, pozitia (sincera sau nesincera), pe care se va situa, capacitatea de rezistenta psihica a interlocutorului, temperamentul si, nu in ultimul rand, strategia sau linia tactica adoptata in desfasurarea interogatoriului.

Invinuitul sau inculpatul adopta fie o pozitie rezervata, fie una refractara, bazate pe tipul de personalitate, cunoasterea anchetatorului datorita experientei in domeniul vietii infractionale si contactului repetat cu organele judiciare, precum si gravitatea consecintelor faptei savarsite.

Dificultatile in rcalizarea contactului psihologic se datoreaza pozitiei procesuale de implicare in cauza pe care a savarsit-o, dar si abordarii frontale, lipsita de tact, pe tema antecedentelor penale sau aspectelor legate de fapta comisa ori arogantei anchetatorului.

Premisele pozitive ale realizarii contactului psihologic se intemeiaza pe urmatoarele aspecte:

– pozitia flexibila, destinsa adoptata de anchetator la primirea invinuitului sau inculpatului in cabinetul de ancheta;

– atenuarea opozitiei de interese intre cei doi parteneri si aptitudinca de a-l dctermina pe invinuit sau inculpat sa colaboreze, folosind relatarea ca element psihologic de minimalizare a pericolului;

– crearea atmosferei propice comunicarii deschise, sincere;

– castigarea increderii prin demonstratia facuta asupra calitatilor si dcfectelor pe care le are invinuitul sau inculpatul, insistandu-sc asupra primelor deoarece defectele supara;

– limbajul folosit de anchetator trebuie sa evite expresiile apasatoare – furt, vatamare, omor -, cu altele care sunt mai adecvate situatiei;

– manifestarea interesului fata de declaratia invinuitului sau inculpatului, chiar daca cele relatate sunt cunoscute din alte surse;

– invitarea unor persoane apropiate celor ascultati.

Un aspect exterior neglijent, semnele de oboseala, iritarea, nervozitatea, gesturile de intoleranta a anumitor accesorii ce fac parte din tinuta (cravata, ceas, etc.) vor avea consecinte negative asupra desfasurarii ascultarii invinuitul sau inculpatul nu-1 va considera pe anchetator cu nimic superior lui, ba uneori, datorita aspectului neglijent al tinutei vestimentar isi va crea impresia ca ii este chiar superior, ceea ce, in plan psihic, prezinta o importanta batalie pierduta de catre anchetator care va reusi ci vrea sa recapete controlul asupra invinuitului si sa-1 impinga pe acesta catre recunoasterea faptelor savarsite.

Stabilirea locului unde se va efectua ascultarea

Problema examinata are o solutie legislativa implicita ce rezulta din reglementarea expresa a situatiilor cand invinuitul sau inculpatul se gaseste in imposibilitate de a se prezenta pentru a fi ascultat', aspect ce determina organul de urmarire penala sau instanta de judecata sa se deplaseaza si sa-l asculte la locul unde se afla. Se intelege ca locul respectiv nu comporta nici o amenajare, fiind acceptat, fara conditii, din motive umanitare (boala, imposibilitatea deplasarii, varsta inaintata), impuse de situatia in care se afla invinuitul sau inculpatul.

Rezulta ca invinuitii sau inculpatii care nu se afla in situatiile prevazute de textul legal invocat pot fi ascultati la sediul organului judiciar sau al instantei de judecata. Aceasta situatie este favorabila anchetatorul care este familiarizat cu locul ascultarii, permitandu-i organizarea in conditii corespunzatoare a interogatoriului, mai ales in situatiile cand foloseste probele de vinovatie, nefiind obligat sa le transporte in alte locuri.

In locul ascultarii nu trebuie sa existe post telefonic, iar daca exista in perioada interogatoriului va fi inchis, accesul altor anchetatori trebuie sa fi interzis ori limitat pentru a se crea momentul psihologic favorabil recunoasterii.

Sectiunea a-II-a

Desfasurarea ascultarii invinuitului (inculpatului) – cele trei etape

Conform art. 70-74 C.pr.pen., ascultarea invinuitului (inculpatului) se desfasoara in trei etape principale:

verificarea identitatii invinuitului (inculpatului);

relatarea libera;

punerea de intrebari.

1. Verificarea identitatii invinuitului (inculpatului). Crearea contactului psihologic intre anchetator si anchetat

Potrivit art. 70 C. pr. pen., invinuitul (inculpatul) este intrebat cu privire la nume, prenume, porecla, data si locul nasterii, numele si prenumele parintilor, cetatenie, adresa, antecedente penale si alte date necesare stabilirii situatiei sale personale.

De asemenea, dupa verificarea identitatii si introducerea in atmosfera, celui ascultat i se aduce la cunostinta fapta care formeaza obiectul cauzei si i se pune in vedere sa declare tot ce stie, cu privire la fapta si la invinuirea ce i se aduce in legatura cu aceasta. In cazul in care exista suspiciuni privind identitatea celui ascultat, se poate apela la evidentele politiei, cazierului si altor cartoteci judiciare.

Verificarea identitatii invinuitului (inculpatului) este obligatorie pentru a nu fi invinuita o alta persoana decat cea care a savarsit infractiunea.

Aceasta etapta nu constituie doar un simplu act tehnic, ci un bun prilej de a studia comportamentul invinuitului (inculpatului) fata de situatia in care se afla, ajutand astfel la stabilirea procedeelor tactice de ascultare a invinuitului (inculpatului).

Aceasta prima etapa nu are ca obiectiv doar verificarea identitatii invinuitului (inculpatului) ci si crearea unui contact psihologic favorabil ascultarii.

Complexitatea activitatii de ascultare a invinuitului (inculpatului), importanta pe care aceasta o are in cadrul intregului proces penal ofera un rol insemnat primului contact intre cei doi adversari: organul judiciar si invinuitul (inculpatul).

“Avantajul de pozitie” il are organul judiciar, fiind investit cu autoritatea de stat, in vederea tragerii la raspundere penala pe cel ce a incalcat legea. Pozitia opusa, inferioara o ocupa invinuitul (inculpatul) care, prin savarsirea infractiunii a incalcat legea si astfel va fi tras la raspundere penala, suportand consecintele faptei sale.

De aici deriva dificultatea crearii unei atmosfere favorabile comunicarii si recunoasterii sincere a faptelor, invinuitul (inculpatul) vazand in organului judiciar un adversar care la prima “greseala” il va sanctiona.

Stabilirea contactului psihologic intre organul judiciar si invinuit (inculpat) constituie crearea acelei atmosfere de umana intelegere, prielnica comunicarii fara ascunzisuri, comunicarii deschise de la om la om. Aceasta atmosfera poate fi obtinuta prin abordarea unei teme neutre, discutii privind familia, starea de sanatate, profesia petrecerea timpului liber. De asemenea, realizarea acestei atmosfere depinde, in primul rand, de priceperea organului judiciar de a atenua opozitia de interese intre parteneri, de capacitatea acestuia de a-l determina pe invinuit (inculpat) sa colaboreze cu el, altfel spus, de aptitudinea de a-l aduce pe invinuit (inculpat) din situatia de oponent la cea de colaborator. Foarte important pentru crearea atmosferei de calm este obtinerea increderii si respectului invinuitului (inculpatului) printr-o atitudine demna, impunand ascultarii o atmosfera de seriozitate si de calm, lipsita de aroganta, in general de orice ar putea conduce la instalarea tensiunii psihice. Organul judiciar va evita folosirea duritatii si expresiilor necivilizate.

Evitarea aspectelor privind infractiunea savarsita precum si celor privind activitatea infractionala anterioara, produce de multe ori un efect psihologic deosebit, mai ales atunci cand se asteapta sa fie tratat cu asprime. Aceasta atitudine a organului judiciar este de natura a deruta, a deconcerta si a atenua starea de tensiune agresiva, deoarece tactica adoptata de invinuit (inculpat) nu mai este corespunzatoare si in consecinta, trebuie schimbata. Nereusirea crearii unei atmosfere de calm, are ca efecte relatii incordate intre invinuit (inculpat) si organul judiciar, marcate de neincredere, atmosfera de animozitate ostila care determina pe invinuit (inculpat) sa opuna rezistenta, potrivnica unei recunoasteri sincere.

In concluzie, primul contact intre invinuit (inculpat) si organul judiciar este decisiv pentru obtinerea unor declaratii sincere si complete determinand succesul si chiar insuccesul intregii activitati de cercetare. Creare acestei atmosfere favorabile constituie o regula generala ce trebuie aplicata inca de la inceput, mai ales in cazul primei audieri. De asemenea, numai printr-o atmosfera de calm si incredere in organul judiciar se pot obtine declaratii complete si sincere.

2. Faza relatarii libere

Organul de urmarire penala, inainte de a-l asculta pe invinuit (inculpat), ii cere acestuia sa faca o declaratie scrisa personal, cu privire la invinuirea ce i se aduce.

Totodata, conform noilor reglementari, invinuitului sau inculpatului i se aduce la cunostinta si obligatia sa anunte in scris , in termen de 3 zile orice schimbare a locuintei pe parcursul procesului penal codul proc penal al rom, art 70 alin 4

Art. 71 C.pr.pen. prevede urmatoarele reguli tactice:

Fiecare invinuit (inculpat) este ascultat separat, fara ca de fata sa fie alti invinuiti (inculpati), in cazul in care exista mai multi; de asemenea, nu este recomandata nici prezenta altor persoane, chiar si straine in cauza, cu exceptia organului judiciar.

Invinuitul (inculpatul) este lasat sa declare liber tot ce stie in cauza. Astfel, el nu va fi intrerupt pana la terminarea relatarii, chiar daca se constata ca este nesincer. Numai in cazul in care se va abate intentionat de la subiect, i se va pune in vedere sa revina la fondul problemei;

Ascultarea nu poate incepe cu citirea sau reamintirea unor eventuale declaratii date ulterior;

Invinuitul (inculpatul) nu poate prezenta ori citi o declaratie scrisa mai inainte, dar se poate servi de insemnari asupra unor amanunte.

La aceste reguli se mai adauga si altele. Astfel, nu se admite folosirea de violente, amenintari, alte mijloace de constrangere, probe precum si promisiuni sau indemnuri, in scopul de a obtine declaratii. Asadar, este interzisa obtinerea cu orice pret a recunoasterii invinuirii.

Prin relatarea libera invinuitul (inculpatul) are posibilitatea sa prezinte faptele in succesiunea lor fireasca fara a fi intrerupt prin adresarea altor intrebari. De asemenea, anchetatorul are posibilitatea sa-l studieze pe invinuit (inculpat), sa-l observe si sa noteze omisiunile, ezitarile, aspectele cu privire la care apar contraziceri pentru care, ulterior, pe marginea lor, sa-si stabileasca procedeele tactice ce le va adopta in ascultare.

In timpul relatarii libere, anchetatorul trebuie sa evite intreruperea invinuitului (inculpatului), aprobarea sau dezaprobarea afirmatiilor acestuia, sa-si manifeste satisfactia sau nemultumirea. Anchetatorul, in timpul ascultarii trebuie sa dovedeasca stapanire de sine, rabdare, calm si in general o atitudine prin care sa nu-si exteriorizeze sentimentele fata de invinuit (inculpat).

Relatarea libera prezinta unele avantaje pentru organul de urmarire penala:

exista posibilitatea cunoasterii sau verificarii cu exactitate a modului in care s-a savarsit infractiunea si a mobilului acesteia, mai ales in cazul unor declaratii sincere si complete;

pot fi obtinute date noi despre faptele si imprejurarile cauzei, despre participanti, informatii pe care organul judiciar nu le detinea;

in cazul unor declaratii nesincere sau incomplete, exista totusi posibilitatea studierii si cunoasterii invinuitului (inculpatului); a pozitiei acestuia fata de fapta comisa;

de asemenea, toate observatiile pe care anchetatorul le face pe parcursul relatarii libere cu privire la invinuit (inculpat) pot fi folosite pentru stabilirea procedeelor tactice ce vor fi utilizate in continuare

Specialistii in psihologie judiciara apreciaza ca relatarea libera este mai sincera decat interogatoriul, acesta provocand reactii mixte ale persoanei ascultate, determinate de reprezentarile si tendintele afective evocate prin intrebare.

De asemenea, inca din aceasta faza invinuitul (inculpatul) poate fi conditionat sa faca declaratii sincere. Astfel, desi organul judiciar va trebui sa-si controleze cea mai mica reactie care l-ar putea face permisiv pentru cel ascultat, el trebuie totusi sa stabileasca un contact uman cu interlocutorul, marcat psihic de starea de frustrare in care se afla, mai ales daca este arestat.

S-a remarcat ca invinuitul (inculpatul) poate transmite informatii pe cale nonverbala, intari afirmatiile verbale sau le pot contrazice. Avantajul acestei cai de comunicare extraverbala consta in imposibilitatea unui control constient al reactiilor de natura sa transmita involuntar informatiile.

De remarcat faptul ca invinuitul (inculpatul) poate refuza sa faca declaratii. De asemenea, invinuitul (inculpatul) nu poate fi ascultat daca se afla sub influenta narcoticelor sau alcoolului.

3. Faza adresarii de intrebari

Cea de-a treia etapa si cel mai incordat moment al ascultarii o constituie adresarea de intrebari. Intrebarile se clasifica dupa mai multe criterii:

I. Dupa caracterul lor general

intrebari de control;

intrebari de precizie;

intrebari de completare sau ajutatoare.

II. Dupa felul problemelor urmarite:

intrebari cu caracter general (tema);

intrebari problema;

intrebari de detaliu.

Intrebarile tema – au un caracter general si se refera la faptele sau imprejurarile cauzei, privite in totalitatea lor. Aceste intrebari ofera invinuitului (inculpatului) posibilitatea sa declare tot ceea ce are de aratat in legatura cu faptele pentru care este invinuit.

Intrebarile problema – acestea au un caracter mai putin general. Sunt folosite la lamurirea mai concreta a unor aspecte ale faptei.

Exemplu: “Cum ati intrat in posesia pistolului ?”

“Cum ati imobilizat victima ?”

Aceste intrebari se pun pentru lamurirea unor probleme ce se ridica in cadrul cercetarii si care sunt formulate astfel incat sa restranga sfera raspunsurilor posibile date de invinuit (inculpat).

Exemplu: “Cum ati intrat in depozitul intreprinderii ?”

Intrebarile de detaliu sau de control – sunt folosite in scopul obtinerii unor amanunte referitoare la imprejurarile in care s-a savarsit fapta pentru verificarea explicatiilor invinuitului (inculpatului). Se doreste prin aceste intrebari demonstrarea invinuitului (inculpatului) netemeinicia sustinerilor sale si de a-l determina sa renunte la negarea faptelor savarsite. Prin aceste intrebari se doreste si relatarea unor aspecte neglijate de invinuit (inculpat) cu sau fara intentie. Din raspunsurile pe care invinuitul (inculpatul) le da la aceste intrebari, organul judiciar isi poate da seama de logica intregului sistem de aparare a-l invinuitului (inculpatului). Cu ajutorul acestor intrebari, invinuitul (inculpatul) poate fi cu usurinta demascat, incurcandu-l in reteaua proprie.

De regula, conform practicii aceste intrebari dau rezultate bune in special in cazul invinuitilor (inculpatilor) recidivisti care datorita experientei pe care o au in domeniu isi pregatesc declaratiile cu atentie. Ei comit insa unele erori si inconsecvente logice. Astfel, prin punerea acestor intrebari, aceste aspecte sunt exploatate pentru a determina furnizarea datelor necesare aflarii adevarului, colaborarea invinuitului (inculpatului), clarificarea problemelor cauzei. De aceea, intrebarile de detaliu sunt folosite frecvent in cazul cand invinuitul (inculpatul) face declaratii nesigure, contradictorii.

Intrebarile de detaliu sunt de mai multe feluri: de control, ajutatoare, de precizie.

Aceste intrebari nu trebuie sa fie sugestive pentru ca pot influenta negativ intregul mers al ascultarii.

In cazul intrebarilor sugestive invinuitul (inculpatul) ori nu raspunde, ori confirma numai o afirmatie a celui ce conduce ascultarea, astfel incat nu se poate stabili nimic real din continutul faptelor. Astfel in loc ca ascultarea sa fie formulata: “Cati oameni erau acolo cand ati intrat ?” forma sugestiva a acestei intrebari ar fi: “ Nu-i asa ca atunci cand ati intrat acolo erau trei oameni ?”.

O varianta a intrebarilor sugestive o reprezinta intrebarile alternative.

Intrebarile alternative sunt intrebarile care se pun atunci cand se urmareste verificarea sinceritatii invinuitului (inculpatului). Nu se pun la inceputul lamuririi unor probleme deoarece ar avea rol de intrebari sugestive dar daca invinuitul (inculpatul) a raspuns la o intrebare cu doua raspunsuri contradictorii se poate pune o intrebare alternativa.

Exemplu: “Ati fost incaltat sau descult ?”

Intrebarile de detaliu pe langa rolul de a preciza si lamuri faptele, servesc la angajarea procesului asociativ al memoriei, pentru ca prin sublinierea unor aspecte invinuitul (inculpatul) sa-si aminteasca faptele care servesc la acuzarea sau la apararea sa.

De asemenea intrebarile de detaliu impreuna cu alte procedee de ascultare sunt folosite frecvent in cazul cand invinuitul (inculpatul) face declaratii nesincere, contradictorii, adopta o pozitie refractara pe parcursul cercetarilor.

Tactica adresarii intrebarilor

Intrebarile puse invinuitului (inculpatului) se fac pe cale verbala iar daca invinuitul (inculpatul) declara ca nu a inteles i se repeta intrebarea. Dupa ascultarea raspunsului se pot pune cateva intrebari de detaliu, si apoi atat intrebarile cat si raspunsurile se consemneaza in procesul-verbal de ascultare. Intrebarile se consemneaza la persoana a-II-a plural iar raspunsurile la persoana I singular.

Invinuitul (inculpatul) nu poate raspunde la intrebari daca se afla sub influenta:

narcoticelor

in stare de ebrietate

in stare de hipnoza, datorita dreptului sau la aparare ce este garantat de lege

Intrebarile se pun numai dupa terminarea relatarii libere in scopul obtinerii de informatii cu privire la fapta si invinuire, descoperirea unor date noi, lamuririi anumitor amanunte in legatura cu diferite fapte care intereseaza cauza. De asemenea, se urmareste obtinerea unor explicatii complete asupra tuturor faptelor ce se pun in sarcina invinuitului (inculpatului); a cunoasterii si verificarii tuturor argumentelor pe care invinuitul (inculpatul) le invoca in apararea sa; restabilirea in memoria invinuitului (inculpatului) a faptelor si imprejurarilor care au importanta in apararea acestuia; obtinerea de la invinuit (inculpat) de date in special de detalii cu privire la anumite fapte necesare pentru verificarea veracitatii declaratiilor acestuia; demascarea declaratiilor mincinoase, nesincere, in cazul in care declaratiile invinuitului (inculpatului) vin in contradictie cu imprejurarile precis stabilite ale cauzei.

Intrebarile trebuie sa fie concrete, cu referire precisa la o anumita imprejurare sau problema ce necesita a fi lamurita. De asemenea, intrebarile se formuleaza clar si concis fara a avea doua intelesuri sau fara a fi sugestive.

Intrebarile se ordoneaza in asa fel incat fiecare din ele sa reprezinte o noutate pentru invinuit (inculpat) incat prin ele sa nu se evidentieze problemele care intereseaza in mod deosebit urmarirea, precum nici importanta pe care ar avea-o pentru cauza raspunsurile date.

Se recomanda ca intrebarile care tin de esenta cauzei sa fie puse printre cele de importanta minora.

Pentru verificare dupa fiecare raspuns se pot pune intrebari de control. In cazul unor contradictii intre declaratile invinuitului (inculpatului) si materialul cauzei se poate recurge la prezentarea unor probe din dosar. Ordinea si momentul prezentarii acestor probe se alege in functie de materialul de la dosar si de personalitatea invinuitului (inculpatului).

Daca invinuitul (inculpatul) se gaseste intr-o stare nervoasa si se framanta, intrebarile trebuie intensificate urmand una dupa alta cu un caracter net ofensiv.

Alegerea intrebarilor care vor fi folosite depinde in primul rand de pozitia invinuitului (inculpatului) cu privire la invinuire. Intrebarile sunt necesare mai ales in cazul declaratiilor nesincere precum si a celor incomplete. In cazul invinuitului (inculpatului) sincer, i se pot pune intrebari ajutatoare avand ca scop reactivarea memoriei.

Sectiunea a-III-a.

Procedee tactice folosite in cadrul ascultarii invinuitului (inculpatului)

1. Ascultarea repetata

Acest procedeu consta in ascultarea in mod repetat a invinuitului (inculpatului) cu privire la aceleasi fapte si imprejurari, amanunte. Avand loc la anumite intervale de timp intre declartiile invinuitului (inculpatului) vor aparea inevitabil contraziceri, nepotriviri cu toate incercarile de a reproduce cele relatate anterior pentru ca detaliile nu vor putea fi puse la punct, nu vor putea fi repetate, cu toate pregatirile facute in acest sens de catre invinuit (inculpat). Astfel, contrazicerile dintre declaratiile invinuitului (inculpatului) cu privire la aceleasi fapte sau imprejurari trebuie explicate in final de catre acesta, demonstrandu-i-se astfel netemeinicia afirmatiilor pe care le-a facut anterior, putand fi determinat sa recunoasca adevarul.

Tactica ascultarii repetate este deci, folosita in special in cazul declaratiilor incomplete, contradictorii si mincinoase in care intrebarile de detaliu au o mare importanta.

2. Ascultarea incrucisata

Are drept scop destramarea sistemului de aparare al invinuitului (inculpatului) nesincer, inrait, refractar, care se situeaza in pozitia negarii totale a faptelor savarsite. Este un procedeu ofensiv si consta in ascultarea aceluiasi invinuit (inculpat) de catre doi ori mai multi anchetatori ce s-au pregatit in mod special in acest scop si cunosc problemele cauzei in care se face ascultarea.

Acest procedeu prezinta avantaje dar si dezavantaje.

Avantajul consta in faptul ca invinuitului (inculpatului) nu i se da posibilitatea sa-si pregateasca raspunsuri mincinoase, intrebarile fiind adresate de fiecare anchetator alternativ, intr-un ritm sustinut, alert.

Dezavantajele pe care le prezinta acest procedeu sunt mai multe si anume:

dezorientarea, derutarea persoanei ascultate mai ales in cazul in care invinuitul (inculpatul) este sincer si are un psihic mai slab;

un alt neajuns consta in faptul ca uneori nu toti cei care ancheteaza stapanesc perfect problemele cauzei si se pot incurca reciproc.

3. Ascultarea sistematica

Acest procedeu este folosit atat in cazul invinuitului (inculpatului) sincer pentru a-l ajuta sa lamureasca toata problematica cauzei, mai ales in cauzele complexe cu grad ridicat de dificultate cat si in cazul invinuitului (inculpatului) sincer, refractar, pentru ca-l obliga sa dea explicatii logice cronologice, succesive la toate aspectele care fac obiectul invinuirii.

In cadrul acestui procedeu prin intermediul intrebarilor invinuitului (inculpatului) i se solicita sa clarifice sistematic cum a conceput si pregatit infractiunea, persoanele participante si modul in care a actionat fiecare etc.

In cazul in care invinuitul (inculpatul) a comis mai multe infractiuni, in raport cu personalitatea si psihologia acestuia, organul de urmarire penala va stabili daca ascultarea va incepe in legatura cu infractiunea cea mai usoara sau sau cea mai grea. Cand exista mai multi invinuiti(inculpati) in cauza fiecare trebuie ascultat cu privire la activitatea proprie cat si separat cu privire la activitatea fiecarui participant.

4. Ascultarea progresiva

Invinuitului (inculpatului) i se prezinta gradat probele sau datele privind invinuirea ce i se aduce incepand cu datele despre care stie ca se afla in posesia anchetatorului si terminand cu cele la care nu se asteapta sa fie detinute de organul judiciar. In mod normal probele de la urma sunt cele mai puternice dar ele trebuie sa fie bine verificate.

Acest procedeu este conform unui deziderat exprimat in literatura de specialitate potrivit caruia suspectului sau invinuitului nu trebuie sa i se arate in mod prematur probele vinovatiei sale intrucat pot exista si altele inca necunoscute de organul de urmarire penala si care ar putea fi obtinute in continuare.

Exemplu: probe referitoare la diferite amanunte secundare ale infractiunii sau ale diferitelor fapte neesentiale care dovedesc indirect existenta infractiunii.

Invinuitul (inculpatul) renunta adesea la declaratiile neadevarate facute anterior.

5. Ascultarea frontala

Aceasta consta din prezentarea inca din primul moment pe neasteptate a probelor celor mai importante din care reiese cu claritate vinovatia celui ascultat.

Nu este recomandabil sa se faca inainte de relatarea libera a invinuitului (inculpatului) si fara o prealabila verificare a exactitatii tuturor datelor care stau la baza invinuirii. Exemplu: declaratiile martorului ocular sau scrisoarea gasita de catre anchetator in care invinuitul (inculpatul) recunoaste ca a savarsit infractiunea.

Acest procedeu urmareste ca prin patrunderea in veriga cea mai slaba a apararii sale sa determine pe invinuit (inculpat) sa faca declaratii adevarate. In practica de ancheta, asemenea proba o constituie adesea concluziile expertilor.

In ceea ce priveste atat ascultare frontala dar si ascultarea progresiva, anchetatorul trebuie sa tina seama pe langa probele concrete existente si de personalitatea invinuitului (inculpatului) – puterea lui de vointa, gradul de permisivitate, gradul de incapatanare in negarea vinovatiei – precum si de valoarea probatorie a probelor care i se prezinta.

Probele nu trebuie prezentate invinuitului (inculpatului) inainte de relatarea libera.

De asemenea, nu trebuie sa i se prezinte invinuitului (inculpatului) toate probele deodata deoarece intr-un asemenea caz anchetatorul va fi dezarmat din punct de vedere tactic. Invinuitului (inculpatului) trebuie sa i se prezinte numai probele verificate, concludente.

6.Alte procedee tactice

Tactica “intrebarilor surpriza”

Aceasta tactica este folosita in momente psihice de o anumita tensiune create special pentru obtinerea unor declaratii sincere. De exemplu, adresarea intrebarii: “ Cine v-a ajutat sa transportati obiectele sustrase?” dupa ce invinuitul (inculpatul) a vazut ca unul dintre complici a fost introdus intr-o incapere alaturata. Acest procedeu mai este numit si tactica intrebarilor neasteptate.

Tactica “complexului de vinovatie”

Aceasta consta din alternarea unor intrebari neutre, cu intrebari ce contin cuvinte “afectogene”, referitoare la fapta, la rezultatele ei, la persoanele implicate – numele victimei, denumirea bunurilor furate, etc. O astfel de tactica da rezultate deosebite mai ales in cazul persoanelor mai sensibile.

Pentru obtinerea unor declaratii sincere, trebuie observate atent reactiile invinuitului (inculpatului) la intrebarile ce i se adreseaza, deoarece reusita procedeului nu depinde numai de raspunsurile invinuitului (inculpatului) ci si de observarea si aprecierea acestuia.

Ascultarea invinuitului (inculpatului) despre activitatea celorlalti participanti la savarsirea infractiunii

Acest procedeu se aplica atunci cand in cauza exista mai multi invinuiti (inculpati) participanti la savarsirea aceleiasi infractiuni, adica in cazul coinvinuitilor (coinculpatilor).

Cunoasterea invinuitilor (inculpatilor) implicati in cauza, permite organului de urmarire penala sa gaseasca veriga cea mai slaba in randul participantilor si cu aceasta sa inceapa ascultarea. Se solicita invinuitului (inculpatului) sa declare ceea ce cunoaste despre activitatea celorlalti participanti la infractiune, lasandu-i-se impresia ca persoana sa intereseaza mai putin organul de urmarire penala. In acest mod, invinuitul (inculpatul) poate prezenta date valoroase in legatura cu fapta comisa, date pe care ulterior va trebui sa le explice si implicit, sa faca declaratii despre propria activitate.

Acest procedeu prezinta atat avantaje cat si dezavantaje.

Dezavantajul il constituie ca cel ascultat, nu intotdeauna este dispus sa divulge activitatea participantilor, datorita intelegerilor stabilite inainte dar mai ales, dupa comiterea faptei, cu privire la modul de comportare in eventualitatea descoperirii faptelor. Nestiind daca si ce au declarat ceilalti participanti, fiecare va avea retineri, dar va manifesta in schimb, un interes deosebit de a afla de la organul de urmarire penala care este pozitia celorlalti invinuiti (inculpati).

Prin confruntarea datelor obtinute din declaratiile participantilor, chiar daca nu au declarat totul despre propria activitate, organul de urmarire penala poate desprinde concluzii cu privire la sinceritatea celor implicati in cauza.

Acest procedeu asigura obtinerea unor rezultate bune in practica intrucat fiecare invinuit (inculpat) aflat in fata unor date cunoscute de catre anchetator, despre care el nu declarase nimic anterior, va fi dispus sa demaste pe ceilalti participanti.

Solicitarea de a justifica modul in care invinuitul (inculpatul) a folosit timpul intr-o anumita perioada

Acest procedeu se foloseste, de regula, atunci cand invinuitul (inculpatul) refuza sa faca declaratii. Cunoscandu-se activitatea invinuitului (inculpatului), acestuia i se va solicita sa declare locul unde s-a aflat, cu cine a luat legatura, ce a intreprins mai inainte in timpul si dupa comiterea faptei. Explicatiile date vor fi verificate riguros pe zile, ore, minute si locuri.

De asemenea, procedeul este utilizat in cazul invinuitilor (inculpatilor) nesinceri, oscilanti in declaratii care incearca sa impiedice aflarea adevarului. Acestora li se va cere sa arate ce au facut, pe zile si ore, sa prezinte locul unde s-au aflat, persoanele cu care au luat legatura.

Verificarea informatiilor obtinute ofera posibilitatea afirmarii nesinceritatii invinuitului (inculpatului), deoarece in declaratiile sale apar perioade, locuri, persoane care nu corespund realitatii din punctul de vedere al detaliilor. Pe baza rezultatelor verificarii, folosindu-se starea psihica a invinuitului (inculpatului) acesta va putea fi determinat sa recunoasca faptele cu ocazia unei noi ascultari.

In cadrul acestui procedeu se mai poate solicita invinuitului (inculpatului) sa justifice sursa mijloacelor de existenta – in cazul celor neincadrati in munca, sa dea explicatii cu privire la provenienta bunurilor, valorilor gasite cu ocazia perchezitiei corporale sau domiciliare.

Folosirea acestui procedeu, pe langa faptul ca are influenta asupra pozitiei invinuitului (inculpatului) in timpul anchetei, prezinta avantajul ca poate duce la extinderea cercetarilor asupra altor infractiuni si faptuitori.

Intrebarile folosite in cadrul procedeului trebuie sa fie scurte, precise, la obiect pentru a nu se lasa posibilitatea invinuitului (inculpatului) sa invoce ca nu a inteles asupra a ceea ce insista, sa faca declaratii generale, de principiu, etc.

Sectiunea a-IV-a.

Particularitatile ascultarii invinuitului sau inculpatului minor

Ascultarea invinuitului sau inculpatului minor se diferentiaza fata de ascultarea majorului aflat in aceeasi calitate procesuala, datorita urmatoarelor aspecte:

— psihologia minorilor este puternic influentata de modelele parentale care nu de putine ori intra in conflict cu legea, situatia in care se afla (invinuit sau inculpat), datorandu-se invatarii prin imitatie;

— experienta redusa de viata face dificila aprofundarea faptelor si evenimentelor pe care le percepe, iar uneori imposibila obtinerea si mai ales redarea aspectelor esentiale pentru cauza;

— fantezia, sugestibiliatea, teama de autoritati, curajul rau inteles influcnteaza, intr-o masura considerabila, procesele psihice specifice pcrceptiei, memorarii si redarii celor achizitionate vizual si uuditiv;

— procesul educativ deficitar sau central pe violenta si criminalitate fac din minor un partener redutabil in interogatoriul judiciar, blocat pe nerecunoastere, chiar daca probele de vinovatie sunt evidente.

Pregatirea ascultarii invinuitului minor parcurge aceleasi etape, de aceea vom face nuantari numai acolo unde situatia impune.

Din studierea dosarului cauzei anchetatorul trebuie sa desprinda natura faptei savarsite, existenta participatiei, a agravantei legale, rolul minorului in cadrul acesteia, implicarea lui in savarsirea faptci – a participat nemijlocit, a asigurat paza celor care operau sau a beneficiat dc produsul infractiunii.

Cunoasterea minorului constitute problema centrala a anchetatorului de felul in care o realizeaza depinde succesul interogatoriului. Trasaturilc de personalitate si psihologia minorului se stabilesc prin activitati directe (ascultarea altor invinuiti sau inculpati, efectuarca de perchezitii etc), fie de alta natura (invcstigatii efcctuate la domiciliul si unitatea de invatamant unde este inmatriculat). O contributie insemnata la cunoasterea minorului invinuit o aduce ancheta sociala.

Din activitatile destinate cunoasterii trebuie sa rezulte starea psihica, motivatia activitatii ilicite, persoanele care se bucura de increderea minorului, cele carora este incredintat spre crestcre si educare, domiciliul sau resedinta minorului, programul de invatamant etc.

La intocmirea planului de ascultare, trebuie sa se tina seama de gradul de dezvoltare psiho-intclectuala a invinuitului minor, a carei incidents trebuie sa se reflects in modul de formulare a intrebarilor astfel meat sa fie intelese si sa nu determine o atitudine refractara.

Locul ascullarii invinuitului minor Tl constituie sediul organului judiciar si poate exercita o influenla poziliva asupra conduilci Tn ancheta.

Asistarea minorului la interogatoriu este obligatorie , aparatorul putand fi ales ori numit din oficiu si Tncunostiintat asupra datei cand se va desfasura activftatea respectiva. Se apreciaza ca aparatorul reprezinta tn mod eficient interesele minorului, ajutand organul judiciar sa clarifice o serie de Tmprejurari favorabile invinuitului.

Dispozitiile legale referitoare la prezenta interpretului se aplica intocmai. Organul judiciar trebuie sa invite la interogatoriu persoana careia minorul este incredintat spre crestere si educare, unul dintre parinti, tutorele sau reprezentantul autoritatii tutelare.

Cu privire la aceasta regula de ordin tactic, anchetatorul va invita persoana in care minorul invinuit are incredere in prezenta careia se poate realiza contactul psihologic fara dificultate. Se impune cunoasterea sub aspect temperamental si psihologic a persoanei invitate pentru evitarea aducerii pcrsoanelor care influenteaza minorii invinuiti sa rccunoasca faptele comise pentru a scapa alti invinuiti majori de raspunderea penala.

Aducerea minorului la interogatoriu se va face prin curier, chiar in ziua ascultarii, evitandu-se astfel posibilitatea discutiilor dintre parinti si minori sau persoanc interesate in cauza, care ar putea sa-1 influenteze.

Ascultarea invinuitului minor parcurge aceleasi etape ca si in cazul invinuitului adult, difcrenticrca facandu-se dupa varsta persoanei in raport de care devine operanta raspunderea penala.

Conduita minorului invinuit este determinate de particularitatile psihologicc ale accstuia, de varsta, mediul in care traieste, antecedentele penale sau de comportament, influentele exercitate asupra sa, existenta unor amcnintari cu fapte foarte grave pentru cei care vor trada, in cazul pluralitatii dc infractori.

Daca situatia impune in cazul minorului invinuit se pot folosi procedee tactice in interogatoriu, alegerea lor facandu-se in raport de atitudinea in ancheta, de influentele exercitate de parinti sau persoane interesate sa declare intr-un anumit mod, de felul cum se realizeaza contactul psihologic s.a.

In cadrul etapei privind, verificarea datelor de identitate se va insista nu numai pe relevarea acestora ci si pe unele aspecte biografice sau de alta natura din care sa rezulte ca anchetatorul il cunoaste foarte bine pe minorului invinuit. Discutiile purtate sa se faca intr-un limbaj accesibil minorului ia tendintele de fabulare, exagerare, de indata vor fi inlaturate prin comportarea calma, atenta, relativ apropiata a organului de urmarire penala.

Intrcbarile detaliu vor fi folosite in ascultare in scopul determinarii minorului invinuit sa explice, sa argumenteze activitatile desfasurate in rcalizarea rezolutiei infractionale. Se vor evita intrcbarile capcana sau cele sugestive, cunoscandu-se gradul de sugestibilitate deosebit al minorilor in raport cu adultii.

La consemnarea declarator faptele si imprejurarile vor fi fixate in ordinea relatarii, cu lexicul minorului, fara a fi omise detaliile necesare verificarii si persoanele care pot confirma cele declarate.

Dupa conscmnai'e declai-atia este citita minorului de catre anchctalo persoana cai'e a asistat la ascultare, aparator sau minorul ascultat, semnata p fiecarc pagina si la slarsit de toate persoanele care au participat la inlcrogatoriu.

Sectiunea a-V-a.

Consemnarea declaratiilor invinuitului (inculpatului)

1. Consemnarea primelor declaratii

Potrivit legii procesual penale inainte de a fi ascultat invinuitul (inculpatul) trebuie sa dea o declaratie scrisa personal cu privire la invinuirea ce i se aduce.

Aceasta declaratie se consemneaza de catre invinuit (inculpat) pe o coala de hartie si nu pe un formular tipizat. Acesta isi formuleaza declaratiile cu propriul vocabular, asa cum doreste, insa trebuie sa se refere la pozitia fata de invinuirea ce i se aduce. Declaratia scrisa de catre invinuit (inculpat) este datata si vizata de organul de urmarire penala, in fata caruia a fost facuta. Atunci cand invinuitul (inculpatul) nu poate sa-si scrie singur declaratia ori refuza sa o faca, se incheie un proces-verbal care motiveaza lipsa declaratiei invinuitului (inculpatului) din dosarul cauzei.

Daca dispozitiile legale prevad obligatia anchetatorului de a cere invinuitului (inculpatului) sa faca declaratii scrise, art. 70 C.pr.pen. asigura regulile de consemnare a declaratiilor.

2. Consemnarea declaratiilor ulterioare

Dupa ce declaratia a fost scrisa, se citeste acestuia, iar daca solicita i se da sa o citeasca. daca este de acord cu cele consemnate o semneaza pe fiecare pagina si la sfarsit. daca nu poate sau refuza sa o semneze, se face mentiune despre aceasta in declaratie. Declaratia este semnata si de catre organul de urmarire penala, iar atunci cand a fost folosit interpretul, declaratia va fi semnata si de catre acesta. daca invinuitul (inculpatul) doreste sa faca completari, modificari, rectificari in declaratii, acestea vor fi consemnate si semnate in conditiile mentionate mai sus.

Dupa ce i s-a citit ori a citit declaratia, invinuitul (inculpatul) va face aceasta mentiune la sfarsitul ei. Spatiile ramase libere se bareaza pentru a inlatura orice suspiciune cu privire la completarea lor ulterioara.

Consemnand declaratiile invinuitului (inculpatului), organul de urmarire penala trebuie sa respecte o serie de cerinte, una dintre acestea privind forma de redactare a declaratiilor.

Consemnarea trebuie sa reflecte cat mai fidel expunerea invinuitului (inculpatului) scop in care trebuie sa fie folosite expresiile, cuvintele celui ascultat, cu evitarea incercarilor de sinteza sau explicare inutila a celor declarate sau cu consemnarea a ceea ce este indecent ori vulgar.

3. Mijloacele tehnice de fixare a declaratiilor invinuitului (inculpatului)

Aceste mijloace sunt banda magnetica sau video-magnetica. Si in acest caz se aplica regulile procesual penale si cele de tactica, invinuitului (inculpatului) aducandu-i-se la cunostinta ca declaratia sa va fi inregistrata. Imprimarea incepe cu indicarea datei si locului de inregistrare, a numelui si calitatii anchetatorului dupa care ascultarea isi urmeaza cursul firesc. Eventualele pauze facute in timpul audierii sunt mentionate inainte si dupa reluarea inregistrarii, care va incepe cu repetarea ultimelor cuvinte rostite de invinuit (inculpat), inainte de pauza. Aceleasi mentiuni se fac si in ipoteza in care intervine vreo defectiune tehnica.

La sfarsit banda este audiata in intregime invinuitul (inculpatul) fiind intrebat daca imprimarea a fost efectuata in mod corect, atat intrebarea cat si raspunsul fiind si ele inregistrate, ca si mentiunile despre ora la care s-a terminat ascultarea si despre aparatura folosita la imprimare – magnetofon, viteza de inregistrare, tipul de banda magnetica si microfon.

Capatul benzii este sigilat, iar rola, sau caseta impachetata si sigilata la randul ei, purtand semnatura organului judiciar care a luat declaratia si a invinuitului (inculpatului). Despre toate aceste operatii se fac mentiunile cuvenite in declaratia scrisa.

Aceste inregistrari prezinta deosebite avantaje. Anchetatorul are posibilitatea sa sesizeze toate nuantele de declaratii, toate reactiile unei persoane, pe care altfel le-ar scapa sau nu le-ar consemna absolut exact.

Un alt avantaj este acela ca invinuitul (inculpatul) va reveni mult mai greu asupra declaratiilor anterioare si, cu atat mai mult, nu va putea sa sustina ca le-a facut in urma unor violente, amenintari, promisiuni sau indemnuri.

Despre inregistrare se vor face mentiuni in declaratia scrisa, care ramane principalul mijloc de consemnare a rezultatelor ascultarii potrivit legii.

4. Verificarea declaratiilor invinuitului (inculpatului)

Verificarea declaratiilor invinuitului (inculpatului) este o activitate deosebit de importanta, necesara si indicata deoarece se controleaza veridicitatea celor relatate de invinuit (inculpat), cunoscandu-se astfel pozitia pe care se situeaza acesta la cercetare. Prin verificarea declaratiilor invinuitului (inculpatului), anchetatorul obtine un avans fata de invinuit (inculpat) deoarece el, cunoscand pozitia acestuia il poate determina sa faca declaratii conforme cu realitatea.

Declaratiile invinuitului (inculpatului) se verifica, in primul rand, prin compararea continutului lor cu datele si probele verificate, administrate anterior ascultarii.

Uneori insa, asemenea date si probe lipsesc ori sunt insuficiente pentru a se putea aprecia daca declaratiile invinuitului (inculpatului) sunt veridice si complete. De aceea, pe parcursul ascultarii, organul de urmarire penala trebuie sa insiste asupra tuturor detaliilor, sa solicite cat mai multe precizari pentru a obtine amanuntele necesare verificarii temeinice a acestor declaratii.

Neverificarea explicatiilor date de invinuit (inculpat) in apararea sa poate avea ca urmare efectuarea unor cercetari incomplete, subiective, retineri sau arestari ilegale, restituirea cauzei pentru completarea ori refacerea cercetarilor, achitari sau grave erori judiciare. Promptitudinea cu care sunt verificate afirmatiile invinuitului (inculpatului) mai ales a apararilor si a alibiurilor prezentate, are importanta pentru pozitia acestuia in timpul cercetarilor. Convins de seriozitatea cu care sunt privite declaratiile sale, de operativitatea verificarii lor, invinuitului (inculpatului) nesincer ii va fi greu sa persiste pe pozitia de negare a faptelor.

Verificarea declaratiilor invinuitului (inculpatului) se realizeaza pe intregul parcurs al cercetarii, prin efectuarea diverselor activitati de urmarire penala:

perchezitii domiciliare,

ridicare de obiecte si inscrisuri,

ascultari de martori,

confruntari,

dispunerea unor constatari tehnico-stiintifice sau expertize,

reconstituiri, etc.

Pe baza rezultatelor verificarii, organul de urmarire penala este obligat sa asculte din nou pe invinuit (inculpat), mai ales atunci cand declaratiile sale nu sunt confirmate.

Analiza declaratiilor invinuitului (inculpatului) si confruntarea datelor rezultate din verificarile efectuate cu probele existente in cauza permit organului de urmarire penala sa-si formuleze convingerea intima asupra vinovatiei ori nevinovatiei acestuia.

Sectiunea a VI-a

Depistarea comportamentului simulat

1 Notiuni introductive

S-a afirmat in mod justificat ca sinceritatea si nesinceritatea sunt doua stari de fapt determinate de interesele existente la un moment dat.

Sinceritatea este validata de un comportament deschis, voluntar, decelabil prin mijloace cotidiene, in cadrul carora observarea reactiilor neurovegetative si informarea constituie mijloacele cele mai simple, aflate la indemana oricarui anchetator.

Nesinceritatea este fundamentata intotdeauna pe emotia controlata sau mai putin controlata, pusa in valoare de comportamentul aparent sau inaparent, exprimata verbal prin denaturarea adevarului sau refuzul de a marturisi si de a recunoastc activitatea ilicita savarsita.

In instrumentarea cauzelor penale mijloacele legale puse la indemana organelor judiciare si magistratilor isi dovedeau ineficacitatea, prezumtia de nevinovatie se afirma in splendoarea ei, iar victima increzatoare astepta ca adevarul sa triumfe desi uneori acesta se incapatana sa ramana bine ferecat.

Acest aspect a determinat necesitatea unor investigatii aprofundate ale psihicului uman, folosind aparatura adecvata care inregistreaza in mod obiectiv manifestarile cornportamentului simulat de falsificare a adevarului.

Orice minciuna, indiferent de coordonatele sale, este insotita de stari emotionale care nu pot fi supuse autocenzurii dc persoana ascultata, t'iind cuantificate prin intermediul reactiilor psihofiziologice cu ajutorul poligrafului.

In literatura de specialitate an fost conceptualizate unele reguli care pot detecta minciuna, vinovatia sau inocenta, astfel:

– raspunsul vinovatului este mai lent si ezitant, cel al inocentului este spontan, detaliat si deseori indignat;

– vinovatul suporta mai greu privirea, spre deosebire de inocent, care, insa roseste mai usor;

– inocentul face apel la corectitudinea sa si cauta sa demonstreze ca nu ar avea nici un interes sa nege faptele care i se imputa;

– inocentul da mai greu explicatii privind justificarea timpului critic, vinovatul ofera imcdiat un excelent alibi.

Indicatorii fiziologici care pot servi la depistarea tensiunii emotionale, folositi in actualele tehnici de detectie a simularii, a sinceritatii sau nesinceritatii sunt consecinta unor procese fiziologice cauzate de tensiunca psihica specifica sistemului nervos vegetativ, cum ar fi:

– modificarile cardiovasculare (ritmul si amplitudinea pulsului, tensiunea arteriala);

– modificarile caracteristicilor normale ale respiratiei (starea emotiva face respiratia neregulata si mai grea);

– modificarea emisici verbale, determinata de tremurul muschiului aparatului fonorespirator;

– modificarea caracteristicilor scrierii (scaderea vitezei si presiunii);

– tensiunea musculara;

– temperatura corpului;

– comportamentul ocular;activitatea electrica a scoartei cerebrale.

Pana la aparitia poligrafului si dupa aceasta simularea cornportamentului a fost pusa in evidenta cu ajutorul chestionarelor si testelor de personalitatc insa acuratetea mijloacelor tehnice este incontestabila.

2. Mijloace lehnice de detectare a comportamentului simulat

Poligraful — Lie detector, Lugendetetor, Biodetector—, este numit impropriu detector de minciuni deoarece nu inregistreaza minciuna, ci modificarile fiziologice ale organismului in starile emotionale care insotesc minciuna.

Poligraful este un instrument care inregistreaza, sub forma grafica, trei indicator! de baza ai modificarilor fiziologice specifice starilor de stres psihologic: tensiunea arteriala si pulsul ; dereglarile respiratorii (cu doua trasee) si rezistenta electrodermica (RED).

Inregistrarea se face pe o banda de hartie speciala, ce ruleaza continu de la pornirea poligrafului, cu ajutorul unor penite actionate electronic care descrie traseele grafice specifice modificarilor fiziologice, conditionate de raspunsurile date intrebarilor adresate de expertul psiholog. Aparatele de tip noii inregistreaza al patrulea indicator – presiunea musculara – a membrelor superioare si inferioare ale subiectului testat .

Stabilirea simularii comportamentului se poate face cu ajutorul detectorului stresului emotional din voce, denumit ,,Dektor" care cuantifica grafic microtremurul vocii si vorbirii cauzate de emotie, precum si cu detectorul stresului din scriere care transcrie prin gesturi grafice modificarile intervenite in scrisul unei persoane aflate intr-o stare de tensiune psihica. Caracteristicile scrisului inregistrate se refera la: timpul de latenta, durata scrierii raspunsului, presiunea scrisului .

Incaperile in care se face testarea sunt amenajate in mod special, izolate fonic, sa asigure confortul necesar examinarii, intrucat orice zgomot, orice interventie exterioara sau interioara (sonerie, telefon, discutie) influenteaza negativ desfasurarea testarii.

3. Pregatirea, desfasurarea si valoarea probanta a testarii poligraf

Pregatirea constituie etapa incipienta si consta in:

1. Studierea dosarului cauzei pentru a stabili natura faptei, imprejurarile savarsirii, persoanele suspecte, starea aparenta de sanatate fizica si psihica, daca au fost ascultate in cauza si pozitia pe care s-au situat in interogatoriu, determinarea probelor si mijloacelor materiale de proba care vor fi folosite prin vizualizarea in timpul testarii.

2. obtinerea consimtamantului scris al persoanei ce urmeaza a fi testata cu tehnica poligraf;

3. Intocmirea testelor constituie partea esentiala a examinarii, intrebarile trebuie sa fie scurte pentru a asigura spontaneitatea raspunsului care va fi exprimat in functie de situatie prin NU sau DA. Testul contine 5-10 intrebari neutre, de control si cu incarcatura afectogena acestea, din urma vor face referire directa la imprejurarile cauzei.

Specialistul hotaraste daca asociat testului se folosesc stimuli vizuali – diapozitive, cu aspecte de la locul faptei prezentate la un anumit interval de timp.

Intrebarile care alcatuiesc testul sunt aduse la cunostinta persoanei suspecte in urmatoarea ordine: intrebarile relevante, cele de control si cele fara relevanta, fara a i se prezenta testul in configuratia reala.

4. examinarea medicala a subiectului, pentru inlaturarea unor erori ce pot interveni in interpretarea biodiagramelor, vizeaza: sistemul cardiovascular si se efectueaza prin mijlocirea electrocardiogramei; examenul neuropsihiatric si psihologic pentru depistarea unor afectiuni psihice, deoarece succesul testarii este determinat de starea de sanatate a persoanei testate.

5. dialogul pre test sau instructajul subiectului are rolul de a-1 pregati pentru testare, se desiasoara in cabinetul in care se afla poligraful si consta in explicable pe care examinatorul le da despre modul cum functioneaza aparatura, conduita pe care trebuie sa o urmeze in timpul desfasurarii testarii, raspunsurile obligatorii la intrebarile adresate, atitudinea relaxata, confortabila pe perioada cat dureaza examinarea.

6. Instalarea subiectului la poligraf, activitate ce consta in asezarea acestuia pe scaun, cu privirea inainte, picioarele despartite si sprijinite pe pardoseala, mana stanga se aseaza pe suportul scaunului, iar cealalta pe biroul pe care se afla poligraful. Se procedeaza la instalarea tubului pneumograf in jurul pieptului si abdomenului, mansonul de tensiune la unul din brate, iar electrozii la celalalt brat pe degetele mainii.

Examinatorul se afla in dreapta si relativ in spatele persoanei suspecte.

7. desfasurarea testarii – incepe cu adresarea intrebarilor neutre, fara nici o legatura cu cauza al caror continut vizeaza imprejurari certe (date de identitate, studii, domiciliu), in scopul diminuarii tensiunii emotionale si stabilirii unor reactii normale, etalon ale persoanei testate, intrebarile afcctogene, critice sunt legate nemijlocit de fapta si sunt integrate celor-neutre sau celor de control.

Intrebarile de control trebuie sa se refere la o activitate infractionala apropiata ca natura faptei pentru care este testat.

Adresarea intrebarilor se face din 10 in 10 secunde, notandu-se numarul acestora pe diagrama in momentul in care se raspunde. In raport de raspunsul primit afirmativ sau negativ se noteaza cu (+) sau (-) si alte aspecte incidente testarii: miscari, comentarii, tuse, oftat etc.

In situatia textului insotit de imagini intervalul de adresare a intrebarilor este de 10-15 secunde, celelalte aspecte privind insemnarile pe diagrama aplicandu-se intocmai.

In functie de complexitatea cauzei si de personalitatea subiectului examinarii testul de baza poate fi intregit cu alte teste.

Interpretarea rezultatelor testarii se face prin compararea traseelor grafice la intrebarilor neutre si la cele cu incarcatura afectogena.

Discutiile purtate pe marginea raportului de constatare tehnico-stiintifica intocmit de specialistul psiholog care isi exprima opinia in concluziile vizand existenta sau inexistenta comportamentului simulat s-au focalizat pe aspectul referitor la considerarea acestuia ca mijloc de proba in procesul penal sau la excluderea sa, invocandu-se uncle imperfectiuni ale textului legal ce defineste si nominalizeaza mijloacele de proba.

Trebuie facuta distinctia celor doua planuri existcnte, potrivit carora s-au purtat discutiile invocate.

In plan teoretic sunt pareri pro si mai multe contra considerarii testarii poligraf ca mijloc de proba argumentele, numeroase fiind raportate la legislatia romana care nu o prevede sau la cea straina care considera ca undeva in spatiul – metaforic vorbind – dintre subiectul testarii si tehnica de testare drepturile fundamentale ale primului ar fi incalcate.

Explorand planul practicii judiciare, acolo unde se validcaza rezultatul testarii, trebuie aratat ca instantele de judecata nu resping rezultatul testarii ci, dimpotriva, il apreciaza in contactul probatoriilor existente in dosar, potrivit principiului aprecierii probelor.

Trebuie aratat ca de multe ori impactul cu poligraful face inoperanta testarea subicctii trecand la gandurile bune concretizate in continutul declaratiilor sincere. In aceeasi ordine de idei mentionam testarea ca directie principala in efectuarea altor activitati de urmarire penala (efectuarea perchezitiilor, ascultarea martorilor, invinuitilor s.a.).

Fara a intra in detalii consideram ca rezultatul testarii poligraf trebuie sa fie admis ca mijloc de proba.

Capitolul IV.

Particularitati privind tactica ascultarii invinuitului (inculpatului) in cazul unor infractiuni distincte

1. Particularitatile ascultarii invinuitului (inculpatului) in cazul infractiunii de omor

Aceste particularitati sunt generate in primul rand de natura infractiunii comise. Asadar, prin ascultarea invinuitului (inculpatului), trebuie sa fie lamurite, in principal urmatoarele probleme:

– modul in care s-a pregatit pentru savarsirea omorului si activitatile pe care le-a desfasurat in acest scop;

-modul in care si-a petrecut timpul in perioada premergatoare, concomitenta si ulterioara savarsirii infractiunii;

– locul unde s-a aflat, activitatile desfasurate, persoanele care l-au vazut si pot confirma acest lucru;

– motivul pentru care s-a aflat in locul unde a fost savarsit omorul sau in imprejurarile acestuia – ori cum explica faptul ca a fost vazut in acele locuri;

– care era tinuta sa vestimentara si ce incaltaminte purta, insistandu-se pe descrierea amanuntita a fiecarui obiect de imbracaminte si pe caracteristicile incaltamintei;

– daca o cunostea pe victima, de cand, in ce imprejurari a cunoscut-o si natura relatiilor dintre ei;

– cand s-a intalnit ultima data cu vincima, unde, motivul intalnirii si discutiile ce le-au purtat, precum si persoanele ce pot confirma aceasta;

– cauzele care au generat conflictul;

– imprejurarile in care a comis omorul;

– instrumentele, obiectele, armele de care s-a folosit, loviturile aplicate si zona corpului in care a lovit;

– reactia victimei si modul in care a incercat sa se apere;

– obiectele, valorile si inscrisurile pe care le-a luat de la victima – cu descrierea caracteristicilor individuale;

– actiunile intreprinse pentru a sterge urmele ori a ascunde fapta comisa;

– itinerariul parcurs de la locul faptei, locurile unde s-a oprit, persoanele cu care s-a intalnit, discutiile avute cu acestea, eventual, motivele ce le-a invocat referitoare la prezenta lui in locul respectiv ori cu privire la starea in care se afla – hainele rupte, patate, zgarieturi etc.;

– motivele invocate fata de membrii de familie ori alte rude privitoare la acelasi aspect;

– destinatia bunurilor, valorile luate de la victima, precum si a obiectelor, instrumentelor sau armelor cu care a infaptuit omorul;

– ce “alibiuri” si-a creat pentru a incerca sa scape de raspundere pentru fapta comisa si actiunile intreprinse in acest sens s.a.

Problemele enumerate sunt orientative, ele putand fi extinse in raport cu imprejurarile concrete in care a fost savarsita infractiunea, probele si mijloacele de proba existente la data ascultarii, forta probanta a acestora si, nu in ultimul rand, pozitia pe care o adopta invinuitul (inculpatul) in cursul cercetarii. Oricum, problematica ascultarii trebuie sa se regaseasca in planul de ascultare ce finalizeaza pregatirea acestei importante activitati.

2.Particularitatile ascultarii invinuitului (inculpatului) in cazul infractiunii de pruncucidere

In raport cu particularitatile fiecarei cauze, cu materialul probator administrat pana la acea data si forta probanta a acestuia, ascultarea invinuitei (inculpatei) trebuie sa vizeze lamurirea urmatoarelor probleme principale:

– existenta starii de graviditate si motivele care au determinat-o sa duca sarcina pana la termen;

– cine este tatal copilului si relatiile in care se afla cu acesta;

– cine a avut initiativa uciderii noului-nascut si imprejurarile in care a luat hotararea suprimarii vietii acestuia;

– actiunile intreprinse pentru a ascunde sarcina fata de membrii de familie, rude, cunoscuti, colegi de serviciu etc.;

– locul unde a nascut si motivele alegerii acestuia;

– persoanele care au asistat-o la nastere si in ce a constat ajutorul acestora;

– ingrijirile acordate noului-nascut;

– modul in care a suprimat viata noului-nascut, obiectele sau instrumentele de care s-a folosit, provenienta acestora, locul unde le-a ascuns ori abandonat, dupa comiterea faptei;

– activitatile desfasurate in vederea ascunderii infractiunii savarsite – modul de transportare a cadavrului, obiectele in care a fost transportat, cine a facut coletele, nodurile si legaturile, cand si cine a incinerat fatul, vasele sau recipientele folosite, produsele de combustie utilizate, traseul parcurs de la locul comiterii pruncuciderii pana la locul ascunderii, considerentele pentru care a ales locul respectiv pentru ascunderea sau ingroparea victimei;

– persoanele care au ajutat-o in activitatea infractionala si contributia fiecareia la pregatirea, punerea in executare si ascunderea urmarilor faptei;

– cum a motivat absenta de la domiciliu, locul de munca etc. fata de familie, colegi, prieteni ori, dupa caz, lipsa copilului;

– daca dupa nastere au survenit complicatii, natura acestora si daca s-a adresat vreunei unitati medicale s.a.

Din declaratiile celorlalti coinvinuiti (coinculpati) trebuie sa rezulte: gradul de rudenie fata de mama si noul-nascut, data cand au luat la cunostinta despre starea de graviditate a femeii si iminenta nasterii, modul in care au organizat suprimarea vietii fatului si actiunile desfasurate pentru atingerea scopului propus, conditiile in care a avut loc nasterea, metodele si mijloacele folosite pentru comiterea faptei si pentru ascunderea ei, obiectele, instrumentele ori substantele de care s-au folosit, locul ascunderii cadavrului etc. De fapt, aceste persoane fiind participanti la infractiunea de omor calificat, ascultarea lor se face dupa regulile cunoscute.

3.Particularitatile inivnuitului (inculpatului) in cazul infractiunilor de ucidere din culpa si vatamare corporala din culpa, savarsite ca urmare a accidentelor de circulatie

Alaturi de imprejurarile de fapt in care s-a produs accidentul – stabilite pe baza constatarilor facute cu ocazia cercetarii la fata locului, ascultarii martorilor, persoanelor vatamate s.a. -, ascultarea invinuitilor (inculpatilor) poate contribui decisiv la lamurirea completa a mecanismului si cauzelor producerii accidentului, a raspunderii pentru producerea acestuia. Problemele pe care trebuie sa le lamureasca ascultarea difera de la cauza la cauza. Ascultarea invinuitilor (inculpatilor) trebuie sa se efectueze cat mai urgent posibil, succesul fiind conditionat de probele adminstrate pana in acel moment, de masura in care acestea reusesc sa formeze un tablou complet al celor petrecute, de pregatirea care se face in vederea desfasurarii acestei activitati.

Indiferent de conditiile si imprejurarile in care s-a produs accidentul, planul de ascultare trebuie sa vizeze lamurirea urmatoarelor probleme:

– imprejurarile concrete in care s-a produs accidentul;

– cauzele care au generat producerea acestuia;

– momentul in care victima s-a angajat in traversare si cand a observat-o, in conditiile date de vizibilitate;

– actiunile ori inactiunile victimei, inainte de impact;

– viteza cu care a circulat pe portiunea respectiva de drum;

– motivul pentru care nu s-a conformat semnificatiei indicatoarelor rutiere ce impuneau restrictii de viteza in zona ori rularea cu o viteza pana la limita evitarii oricarui pericol;

– starea fizica in momentul conducerii autovehiculului si producerii accidentului – obosit, bolnav, sub influenta bauturilor alcoolice;

– motivele care l-au determinat sa conduca autovehiculul intr-o astfel de stare;

– persoanele in compania carora a consumat bauturi alcoolice – locul, cantitatea, sortimentul si ora ingerarii alcoolului, alimentele consumate;

– activitatile pe care le-a intreprins pentru evitarea accidentului prin manevrarea autovehicului;

– actiunile ori inactiunile ulterioare producerii accidentului;

– motivele care l-au determinat sa paraseasca locul faptei fara incuviintarea organelor de politie si sa abandoneze autovehiculul implicat in accident;

– activitatile pe care le-a intreprins in vederea stergerii urmelor infractiunii;

– persoanele care mai cunosc despre fapta savarsita si imprejurarile in care au luat cunostinta despre aceasta s.a.

4.Ascultarea invinuitilor (inculpatilor) in cazul infractiunilor privitoare la viata sexuala

a. In cazul infractiunii de viol, daca invinuitii (inculpatii) accepta colaborarea cu organele de urmarire penala, cu ei pot fi lamurite toate problemele cauzei. Indiferent de pozitia pe care se situeaza acestia, organele de urmarire penala sunt obligate sa insiste, cu ocazia ascultarii, pentru clarificarea urmatoarelor aspecte:

– conditiile in care au cunoscut victima,;

– metodele si mijloacele folosite pentru exercitarea constrangerii ori spre a aduce victima in imposibilitatea de a se apara sau de a-si exprima vointa;

– modul in care a reactionat victima;

– raporturile sexuale – relatiile sexuale intretinute;

– locul si timpul savarsirii faptei;

– durata in care victima a fost lipsita de libertate;

– numarul participantilor;

– ce a intreprins fiecare;

– unde se aflau in momentul savarsirii faptei;

– alte infractiuni savarsite in afara violului;

– activitatile desfasurate dupa comiterea faptei.

De asemenea, trebuie sa se urmareasca daca invinuitul (inculpatul) se cunostea cu victima si relatiile in care s-au aflat.

b. In cazul infractiunii de act sexual cu un minor, prin ascultarea invinuitilor (inculpatilor) trebuie sa se stabileasca daca aveau cunostinta despre varsta minorei;

– calitatea fata de victima sau raporturile in care se aflau cu aceasta;

– activitatile pe care le-au intreprins pentru determinarea la intretinerea raportului sexual;

– conditiile de loc si timp in care a fost savarsita infractiunea;

– persoanele care cunosc despre activitatea ilicita desfasurata.

c. In cazul infractiunii de perversiune sexuala, prin ascultarea invinuitilor (inculpatilor) trebuie sa fie lamurite urmatoarele probleme:

– persoanele de sex opus cu care au intretinut acte nefiresti in legatura cu viata sexuala;

– natura acestor acte;

– conditii de loc si timp in care au savarsit fapta;

– persoanele cu care au discutat despre activitatea desfasurata.

In cazul in care fapta a fost savarsita impotriva persoanelor special ocrotite de lege trebuie sa se urmareasca cine sunt persoanele si starea acestora.

De asemenea, trebuie stabilite prin ascultarea persoanelor pe care le-au indemnat sau ademenit la practicarea actelor de perversiune sexuala, metodele si mijloacele folosite pentru aceasta.

5.Particularitatile ascultarii invinuitilor (inculpatilor) in cazul infractiunilor de furt si talharie

Rezolvarea problematicii complexe pe care o ridica ascultarea invinuitilor (inculpatilor) nu se poate asigura decat printr-o temeinica pregatire si alegerea celor mai adecvate procedee tactice de ascultare. Alegerea procedeelor tactice de ascultare este conditionata de particularitatile fiecarei cauze si, nu in ultimul rand, de psihologia fiecarui infractor in parte.

Atat in cazul furturilor, cat si a talhariilor, din declaratia invinuitilor (inculpatilor) trebuie sa rezulte:

– modul in care s-au pregatit in vederea savarsirii infractiunii – obiectele, instrumentele pregatite sau confectionate in acest scop, persoanele care le-au confectionat, inclusiv daca acestea cunosteau destinatia lor, informatiile culese despre victime, intelegerile dintre participanti;

– timpul si locul savarsirii infractiunii;

– mijloacele folosite pentru a intra in posesia bunurilor sau valorilor;

– traseul parcurs, modul de escaladare – efractie, locul unde se aflau bunurile, drumul parcurs in incinta imobilulului, felul in care a transportat bunurile ori valorile furate etc. -, precum si pentru a pune victima in imposibilitatea de a se apara ori a-si exprima vointa – loviturile aplicate, obiectele sau instrumentele folosite, zona corpului in care au lovit victima, substantele folosite si modul in care le-au procurat, in ce au constat amenintarile s.a.;

– bunurile si valorile sustrase – cu evidentierea caracteristicilor individuale – si destinatia ulterioara a acestora;

– modul in care a reactionat victima cand a fost atacata;

– cine i-a ajutat la savarsirea furtului sau talhariei si in ce a constat contributia celorlalti participanti la pregatirea, savarsirea si ascunderea urmelor infractiunii;

– traseul parcurs pentru a parasi locul faptei;

– locul unde se afla obiectele sau instrumentele folosite pentru comiterea infractiunii – atat cele utilizate la efractie, cat si cele ce au servit pentru amenintarea ori exercitarea violentelor asupra victimei;

– modul in care au valorificat produsul infractiunii;

– daca s-au constituit in grup in vederea comiterii de infractiuni, modul de organizare si rolul ce revenea fiecarui participant;

– alte persoane care cunosc despre savarsirea infractiunii si imprejurarile in care au luat cunostinta despre aceasta;

– alibiurile pe care si le-au creat in vederea derutarii organelor de urmarire penala s.a.

Practica judiciara evidentiaza faptul ca in cazul unor astfel de infractiuni pot fi folosite, cu bune rezultate, urmatoarele procedee tactice – fie separat, fie combinate:

– ascultarea sistematica a participantilor cu privire la fiecare infractiune savarsita si referitor la rolul fiecaruia;

– solicitarea de a justifica modul in care infractorii si-au petrecut timpul in perioada comiterii furturilor sau talhariilor ori solicitarea justificarii bunurilor si a valorilor descoperite – cu ocazia perchezitiilor ori in momentul prinderii;

– ascultarea unui invinuit (inculpat) despre activitatea celorlalti coinvinuiti (coinculpati);

– folosirea intrebarilor detaliu si ascultarea repetata.

Ultimele doua procedee si-au dovedit eficienta, in cazul grupurilor de infractori care au actionat o perioada mare de timp. De regula, infractorii se inteleg, in eventualitatea ca vor fi prinsi, ce anume sa declare, cum sa declare si care sa fie “participatia” fiecaruia. Nu putine sunt cazurile cand unii infractori, asumandu-si intreaga raspundere pentru faptele savarsite incearca sa faca “scapati” pe ceilalti, indeosebi pe organizatorii grupului. Alteori, desii unii din membrii grupului au avut o contributie majora la pregatirea, organizarea si punerea in aplicare a rezolutiei infractionale, ceilalti incearca sa le rezerve un rol minor, insignifiant, de “victime inocente” care au ajuns cu totul intamplator sa participe la savarsirea faptelor. Or, intrebarile detaliu, ascultarea repetata au tocmai menirea de a evidentia contrazicerile dintre declaratiile participantilor cu privire la amanuntele legate de imprejurarile comiterii faptei.

6.Particularitati privind ascultarea invinuitului (inculpatului) in cazul infractiunii de delapidare

Ascultarea invinuitului (inculpatului) constituie o activitate deosebita pentru lamurirea imprejurarilor savarsirii delapidarii si a conditiilor care au favorizat-o.

Cu ocazia ascultarii invinuitului (inculpatului) este necesar sa se lamureasca imprejurarile savarsirii delapidarii si a conditiilor care au favorizat-o.

Prin ascultarea invinuitilor (inculpatilor) se pot lamuri:

– perioada in care a lucrat, functia detinuta si atributiile de serviciu;

– gestiunea avuta: situatia acesteia la primire si predare;

– metodele si mijloacele folosite pentru sustragerea de bani, valori sau alte bunuri: modul cum si-au creat plusurile in gestiune, modul de sustragere si valorificare a acestora; modul cum au sustras sumele de bani, valorile sau bunurile; daca si ce acte au folosit pentru aceasta;

– metodele si mijloacele folosite pentru acoperirea delapidarii; actele folosite in acest scop;

– data la care au savarsit delapidarea sau perioada in care au desfasurat activitatea infractionala;

– persoanele care i-au ajutat in savarsirea delapidarii, valorificarea bunurilor sustrase si acoperirea infractiunii;

– destinatia sumelor, valorilor, bunurilor sustrase, locul unde se afla acestea;

– bunurile, valorile pe care le poseda; care dintre acestea au fost procurate cu sumele realizate din activitatea infractionala;

– cine mai cunoaste despre infractiunea savarsita, despre metodele si mijloacele folosite in acest scop;

– probele pe care le propun in apararea lor; daca poseda acte justificative privind situatia gestiunii, cauzele care au determinat rezultatele produse, activitatea pe care au desfasurat-o.

Succesul lamuririi problemelor aratate ca si a altora, cu ocazia ascultarii invinuitului (inculpatului), este determinat de:

– pregatirea temeinica a acestei activitati;

– cunoasterea dosarului cauzei, folosirea cu pricepere a probelor de vinovatie in cursul ascultarii.

O deosebita importanta o prezinta desfasurarea ascultarii sistematice in cadrul careia sa se urmareasca lamurirea tuturor problemelor cauzei. Despre fiecare aspect al activitatii ilicite desfasurate este necesar sa se ia declaratii separate. De exemplu, daca in cadrul activitatii ilicite desfasurate, invinuitul (inculpatul) a folosit inscrisuri pentru savarsirea sau acoperirea infractiunii, procedandu-se la ascultarea acestuia, trebuie sa se ia declaratii amanuntite cu privire la fiecare inscris in parte urmarindu-se: imprejurarile in care l-a intocmit, operatiunile la care se refera, in ce consta falsificarea actului, cine a mai participat la intocmirea lui, cui apartin semnaturile, etc. Numai procedandu-se in acest fel, se pot obtine detaliile atat de necesare verificarii explicatiilor invinuitului (inculpatului).

Cu ocazia ascultarii invinuitului (inculpatului), organul de urmarire penala nu trebuie sa se limiteze numai la lamurirea problemelor privind cazul respectiv, ci sa urmareasca si descoperirea altor infractiuni si infractori, intrucat este stiut ca o persoana vorbeste mai usor despre faptele altora decat despre ale sale.

Este deosebit de important ca in activitatea de determinare a faptuitorilor sa dea explicatii cu privire la metodele de sustragere si legaturile infractionale sa se porneasca de la veriga cea mai slaba din grupul de infractori si anume aceia care, datorita faptului ca sunt mai putin vinovati ori au produs un prejudiciu mai mic, sunt gata sa-si recunoasca vina. De regula, cei care au sustras bunuri, valori, se straduiesc sa convinga ca este vorba de neglijenta, recunoscand adevarata situatie numai cand sunt pusi in fata probelor.

In apararea lor, unii invinuiti (inculpati) pot sa justifice lipsurile faptice cu acte de scazamant sau cu acte in care se arata ca bunurile respective s-au distrus.

Cand sunt prezentate asemenea argumente, este necesara examinarea locului unde se pretinde ca a avut loc distrugerea, pentru a se stabili realitatea celor afirmate de ei, dupa ce in prealabil li s-au cerut explicatii scrise in legatura cu aceste locuri, dupa ascultarea unor martori etc. Si apoi sa se procedeze la confruntarea datelor obtinute si, dupa caz, la reascultarea invinuitilor (inculpatilor).

La ascultarea invinuitilor (inculpatilor), trebuie sa se insiste pentru a se afla daca bunurile delapidate au fost folosite sau traficate, cat timp, in ce scop si la ce data au fost readuse in gestiune.

7.Particularitati privind ascultarea invinuitului (inculpatului) in cazul infractiunii de inselaciune

Ascultarea invinuitilor (inculpatilor) trebuie sa tina cont atat de imprejurarile concrete in care acestia au actionat, cat si de trasaturile lor psihocomportamentale. Nu trebuie omis faptul ca, in marea majoritate a cazurilor, acesti infractori versati incearca sa acrediteze ideea ca sumele de bani obtinute de la victima constituie doar un imprumut, neobtinut in conditii oneroase ori ca, manoperele folosite nu au vizat obtinerea pentru ei a unor foloase necuvenite sau o paguba de ordin patrimonial, ci au actionat in interesul bunului mers al activitatii productive, al depasirii greutatilor intampinate in aprovizionare etc., ei fiind, chipurile, victime ale faptului ca au “aparat” interesele salaratiatilor. Din acest considerent opinam ca pregatirea in vederea ascultarii acestei categorii de invinuiti (inculpati) trebuie facuta cu cea mai mare atentie, organele de urmarire penala procedand, pe langa cunoasterea faptuitorului – in toate laturile sale psihice si de comportament – si la stabilirea procedeelor tactice cele mai adecvate de ascultare. Consideram ca – fara a exclude posibilitatea folosirii celorlalte procedee tactice de ascultare – cel mai indicat procedeu este acela al prezentarii progresive a probelor de vinovatie. Ascultarea invinuitilor (inculpatilor) trebuie sa duca la lamurirea problemelor esentiale ale cauzei, in raport cu specificul acesteia, cum ar fi:

– imprejurarile in care au cunoscut victimele;

– calitatile pe care si le-au atribuit si inscrisurile de care s-au folosit pentru a le induce si mentine in eroare;

– obiectul “tranzactiei” si “garantiile” pe care le-au oferit si prin care au intarit convingerea ca le vor rezolva problemele;

– sumele de bani – ori alte avantaje materiale – pe care le-au primit ca urmare a inselarii victimelor, etc.;

– imprejurarile in care s-au angajat la unitatile prejudiciate;

– modul in care au intrat in posesia actelor de vechime in munca ori de studii, metodele folosite pentru falsificarea acestora – eventual, persoanele care i-au ajutat la falsificarea documentelor respective sau de la care au procurat actele nereale;

– perioada si unitatile unde au lucrat, ocupand functii pe baza actelor de studii false prezentate, salariul si alte dretpuri banesti primite necuvenit;

– modul in care si-au procurat actele de identitate si libretele de economii folosite la savarsirea inselaciunii;

– cine a falsificat aceste acte, metodele si mijloacele folosite in acest scop, unitatile C.E.C. unde au solicitat restituirea unor sume de bani si cuantumul acestora, persoanele care au completat foile folosite pentru falsificare – matrite, stampile, sigilii, cerneluri, instrumente scripturale s.a.;

– intelegerile pe care le-au avut cu furnizorii externi pentru a trece in actele insotitoare ale marfii preturi mai mici decat cele practicate pe scara internationala, folosul obtinut de acestia, sumele de bani “economisite” in felul acesta prin neplata integrala a taxelor vamale, pretul de vanzare al marfurilor importate pe piata interna, profitul real obtinut, profitul declarat, impozitul platit si documentele folosite in acest scop;

– persoanele pe care le-au introdus fictiv in pontaj, numarul de zile atestate ca lucrate, sumele de bani incasate in numele acestora, modul in care au reusit sa intre in posesia banilor, daca au semnat in statele de plata a salariilor etc.;

– imprejurarile in care au incheiat contractul in conditii dezavantajoase pentru unitate, cauzele contractuale stipulate prin inducerea in eroare a partii contractante, actele de care s-au folosit;

– sumele – ori alte avantaje – obtinute – in urma savarsirii infractiunilor si destinatia acestora s.a.

8.Particularitati privind ascultarea invinuitului (inculpatului) in cazul infractiunilor privitoare la regimul armelor, munitiilor si materiilor explozive

In raport cu imprejurarile concrete ale savarsirii infractiunilor, modalitatile faptice de comitere si cu urmarile acestora, problematica ascultarii invinuitilor (inculpatilor) difera de la cauza la cauza. Cu ocazia ascultarii trebuie sa fie lamurite, in principal, urmatoarele:

– de cand detin arma, munitiile ori materialele explozive;

– felul, tipul, marca, modelul, seria si calibrul armei detinute;

– provenienta armei, munitiilor sau materiilor explozive;

– imprejurarile in care au imprumutat arma si munitiile;

– scopul pentru care au procurat armele, munitiile sau materiile explozive;

– persoanele care au confectionat piesele componente si locul unde a fost asamblata arma – persoanele care le-au executat si daca aveau cunostinta despre faptul ca piesa in cauza este destinata confectionarii unei arme, locul asamblarii si cine a executat-o s.a.;

– motivul pentru care au incercat sa introduca sau sa scoata din tara alte arme decat cele prevazute in pasaport ori in alte acte valabile de trecere a frontierei de stat romane ori in cantitati mai mari;

– in ce imprejurari au primit armele pentru reparare si motivul pentru care nu le-au inregistrat in registrul tip;

– modul cum au transportat armele, munitiile si materiile explozive, scopul acestei activitati si considerentele pentru care nu s-au conformat dispozitiilor legale in vigoare;

– cantitatea si sortimentul materiilor explozive fabricate si prelucrate, scopul si imprejurarile in care le-au folosit;

– considerentele pentru care au solicitat o cantitate mai mare de materii explozive pentru realizarea sarcinilor de productie, cantitatea folosita, cantitatea ramasa, modul cum au justificat explozivul primit;

– locul unde au ascuns materiile explozive nefolosite si care a fost destinatia ulterioara a acestora;

– alte fapte de natura penala comise prin folosirea armelor de foc, urmarile, persoanele care mai cunosc despre aceasta etc.;

– persoanele carora le-au executat lucrari particulare, natura acestora si cantitatea de materii explozive folosite in acest scop;

– ce alte persoane mai cunosc despre activitatea infractionala pe care au desfasurat-o si in ce imprejurari au luat la cunostinta despre aceasta;

– ce persoane mai detin ilegal arme, munitii si materii explozive, provenienta acestora, data si locul folosirii;

-motivele pentru care nu au solicitat autorizatie etc.

9.Particularitati privind ascultarea invinuitilor (inculpatilor) in cazul infractiunilor de trecere frauduloasa a frontierei

In raport cu modalitatile concrete in care au actionat si scopul urmarit prin trecerea frauduloasa a frontierei, ascultarea invinuitilor (inculpatilor) trebuie sa duca la elucidarea urmatoarelor probleme principale:

– motivul pentru care au incercat ori au trecut fraudulos frontiera de stat ;

– provenienta documentelor de trecere a frontierei pe care le-au prezentat cu ocazia controlului – cine le-a falsificat, in ce mod, persoanele care i-au ajutat in acest sens etc.;

– activitatile pe care le-au desfasurat pentru pregatirea trecerii frontierei ori au atacat granicerii, politistii ori lucratorii vamali si motivele care i-au determinat sa procedeze in acest mod;

– persoanele pe care le-au racolat, modul si persoanele prin intermediul carora au luat legatura cu acestea, intelegerile realizate cu persoanele ce doreau sa treaca fraudulos frontiera, sumele de bani ori alte foloase pe care le-au obtinut, itinerariile folosite, care le-au facilitat activitatea infractionala s.a.

10.Particularitati privind ascultarea invinuitului (inculpatului) in cazul infractiunii privind regimul produselor si substantelor stupefiante

Problematica ascultarii difera de la cauza la cauza, in functie de imprejurarile concrete in care s-a savarsit traficul de stupefiante. Ascultarea invinuitului (inculpatului) trebuie sa releve in principal urmatoarele:

– de unde venea si unde se deplasa in momentul depistarii;

– provenienta stupefiantelor, numele si prenumele persoanei de la care le-a procurat, locul si imprejurarile in care a avut loc tranzactia si pretul de cumparare;

– persoanele carora urma sa le predea produsele sau substantele stupefiante;

– persoanele cu care a luat si urma sa ia legatura si in ce scop;

– suma pe care urma sa o incaseze pentru stupefiantele sau serviciile facute, de la cine, modalitatile de plata etc.

In cazul in care traficantii de droguri sunt cetateni straini aflati in tranzit pe teritoriul tarii noastre trebuie lamurite si urmatoarele probleme:

– legaturile infractionale, modul cum este organizat si functioneaza traficul ilicit;

– procedeele folosite si sarcinile fiecarei legaturi;

– sursa de provenienta a drogurilor si destinatia lor;

– modul in care urma sa faca predarea;

– locurile unde sunt depozitate stupefiantele;

– modul in care au reusit sa treaca prin punctele vamale;

– metodele si locurile de ascundere a stupefiantelor in vederea tranzitarii lor;

– alibiurile pe care si le-au creat;

– alte transporturi de droguri efectuate anterior, traseele parcurse etc.;

– acte false folosite si alti traficanti cunoscuti de ei etc.

11.Particularitati privind ascultarea invinuitului (inculpatului) in cazuri de falsificare de monede

In cazul acestei infractiuni activitatea de ascultare trebuie sa scoata in evidenta urmatoarele probleme:

– perioada pe care s-a intins activitatea infractionala;

– provenienta materialelor necesare falsificarii de moneda, hartie, cerneluri precum si a sumelor de bani necesare procurarii acestora;

– metodele si procedeele folosite pentru alterare sau contrafacere;

– persoanele care l-au ajutat in savarsirea infractiunii;

– cantitatea de moneda falsificata cu indicarea felului si a valorii nominale;

– cantitatea de moneda falsificata introdusa personal in circulatie;

– metodele folosite in acest scop;

– locul unde erau tinute monedele falsificate;

– sumele de bani obtinute din valorificarea produsului infractiunii si destinatia acestora etc.

In cazul celor care au detinut monedele falsificate trebuie sa rezulte:

– persoana care i-a incredintat spre pastrare monedele falsificate si imprejurarile in care s-a produs acest lucru;

– daca a existat o intelegere initiala si in ce a constat aceasta;

– daca stia de la inceput ca monedele respective sunt falsificate ori a aflat ulterior si prin ce mijloace;

– locurile unde a detinut monedele in cauza;

– scopul pentru care a primit si detinut monedele;

– cantitatea de monede primite, felul acestora si valoarea lor nominala;

– ce avantaje materiale a obtinut de pe urma ajutorului dat autorului falsificarii;

– cine se ocupa de punerea in circulatie a monedelor in cauza;

– modul in care lua legatura cu aceste persoane etc.

De asemenea, ascultarea invinuitului (inculpatului) care a pus in circulatie monedele falsificate trebuie sa lamureasca urmatoarele aspecte:

– persoanele de la care a primit monedele falsificate pentru a le pune in circulatie;

– cantitatea de monede primite;

– valoarea totala a acestora si felul lor;

– modul in care a intrat in posesia monedelor;

– mijloacele folosite pentru a pune in circulatie monedele falsificate;

– cate monede a plasat in circulatie;

– avantajele materiale obtinute in urma acestei activitati;

– de la cine ori prin intermediul cui primea avantajele;

– alte informatii privitor la activitatea infractionala desfasurata.

Bibliografie selectiva

Aionitoaie C-tin,Berchesan V., T. Butoi, I. Marcu, E. Palanceanu, C-tin. Pletea, I. E. Sandu, Em. Stancu “Tratat de criminalistica”, editia a-II-a, Editura “Carpati”, Craiova 1992

Aionitoaie C-tin.,Berchesan V., Dumitrascu I.N., Pletea C-tin., Sandu I.E. “Tratat de metodica criminalistica”, Editura “Carpati”, Craiova, 1994

Basarab Matei “Drept procesual penal” editia a-II-a, Editura Universitatii “Babes Bolyai”, Cluj-Napoca, 1985

Berchesan V., Pletea C-tin. “Drogurile si traficantii de droguri”, Editura “Paralela 45”, Pitesti, 1997

Bogdan T. “Probleme de Psihologie judiciara”, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1973

Ciopraga A. “Criminalistica. Elemente de tactica”, Univ. “A.I.Cuza”, Iasi, 1986

Dongoroz V., Siegfried Kahone, George Antoniu, C-tin. Bulai, Iliescu N., Rodica Stanoiu “Explicatii teoretice ale conduitei de procedura penala roman” Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1976

Dragomirescu V. “Psihologia comportamentului deviant” Editura “Stiintifica si Enciclopedica”, Bucuresti 1976

Golunski S.A. “Criminalistica” Editura “Didactica si Pedagogica”, Bucuresti 1959

Golu M. “Principiile psihologiei cibernetice”, Editura “Stiintifica si Enciclopedica”, Bucuresti, 1975

Golu P. “Psihologia sociala”, Editura “Didactica si Pedagogica”, Bucuresti 1974

Mateut Gh. “Procedura penala”, Editura “Chemarea”, Iasi, 1994

Mira Y Lopez E. “Manuel de psychologie juridique”, Paris 1959

Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T. “Psihologie judiciara”, Casa de editura si presa “Sansa” S.R.L., Bucuresti, 1997.

Neagu I. “Tratat de procedura penala” Editura “Pro” 1997

Nistoreanu Gh., C. Paun “Criminologie”, Editura “Didactica si Pedagogica”, R.A., Bucuresti 1995

Suciu Camil “Criminalistica”, Editura Didactica si Pedagogica”, Bucuresti 1972

Stancu Emilian “Criminalistica” Editura “Actami”, Bucuresti 1997

Theodoru Gr., Lucia Moldovan “Drept procesual penal”, Editura “Didactica si Pedagogica”, Bucuresti, 1979

Vochescu I., Berchesan V. “Bancnota si falsificatorii de bancnote”, Casa de editura si presa “Sansa” S.R.L., Bucuresti 1996

Volonciu N. “Tratat de procedura penala”, Editura “Paideia”, Bucuresti 1994

Wilhelm I. G. “Introducere in practica criminalistica”, Stuttgart, 1974

Yablonski Lewis “Criminology. Crime and criminalty”, Harper Collins Puablishers, New York, 1990

Bibliografie selectiva

Aionitoaie C-tin,Berchesan V., T. Butoi, I. Marcu, E. Palanceanu, C-tin. Pletea, I. E. Sandu, Em. Stancu “Tratat de criminalistica”, editia a-II-a, Editura “Carpati”, Craiova 1992

Aionitoaie C-tin.,Berchesan V., Dumitrascu I.N., Pletea C-tin., Sandu I.E. “Tratat de metodica criminalistica”, Editura “Carpati”, Craiova, 1994

Basarab Matei “Drept procesual penal” editia a-II-a, Editura Universitatii “Babes Bolyai”, Cluj-Napoca, 1985

Berchesan V., Pletea C-tin. “Drogurile si traficantii de droguri”, Editura “Paralela 45”, Pitesti, 1997

Bogdan T. “Probleme de Psihologie judiciara”, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1973

Ciopraga A. “Criminalistica. Elemente de tactica”, Univ. “A.I.Cuza”, Iasi, 1986

Dongoroz V., Siegfried Kahone, George Antoniu, C-tin. Bulai, Iliescu N., Rodica Stanoiu “Explicatii teoretice ale conduitei de procedura penala roman” Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1976

Dragomirescu V. “Psihologia comportamentului deviant” Editura “Stiintifica si Enciclopedica”, Bucuresti 1976

Golunski S.A. “Criminalistica” Editura “Didactica si Pedagogica”, Bucuresti 1959

Golu M. “Principiile psihologiei cibernetice”, Editura “Stiintifica si Enciclopedica”, Bucuresti, 1975

Golu P. “Psihologia sociala”, Editura “Didactica si Pedagogica”, Bucuresti 1974

Mateut Gh. “Procedura penala”, Editura “Chemarea”, Iasi, 1994

Mira Y Lopez E. “Manuel de psychologie juridique”, Paris 1959

Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T. “Psihologie judiciara”, Casa de editura si presa “Sansa” S.R.L., Bucuresti, 1997.

Neagu I. “Tratat de procedura penala” Editura “Pro” 1997

Nistoreanu Gh., C. Paun “Criminologie”, Editura “Didactica si Pedagogica”, R.A., Bucuresti 1995

Suciu Camil “Criminalistica”, Editura Didactica si Pedagogica”, Bucuresti 1972

Stancu Emilian “Criminalistica” Editura “Actami”, Bucuresti 1997

Theodoru Gr., Lucia Moldovan “Drept procesual penal”, Editura “Didactica si Pedagogica”, Bucuresti, 1979

Vochescu I., Berchesan V. “Bancnota si falsificatorii de bancnote”, Casa de editura si presa “Sansa” S.R.L., Bucuresti 1996

Volonciu N. “Tratat de procedura penala”, Editura “Paideia”, Bucuresti 1994

Wilhelm I. G. “Introducere in practica criminalistica”, Stuttgart, 1974

Yablonski Lewis “Criminology. Crime and criminalty”, Harper Collins Puablishers, New York, 1990