Modalitati Si Repere Pentru O Educatie Ortodoxa a Copiilor

INTRODUCERE

FAMILIA CREȘTINĂ- MEDIU DE DESĂVÂRȘIRE ȘI ÎMPLINIRE

Vocația femeii și a bărbatului în cadrul familiei

Amânarea căsătoriei în rândul tinerilor

De ce nu își doresc tinerii căsătoriți copii?

NAȘTEREA DE PRUNCI ȘI PROVOCĂRILE MODERNE LA ADRESA COPIILOR

Nașterea „copilului dorit”. Cum se naște un copil din zilele noastre și cum crește încă dinainte de naștere?

Naștere naturală sau cezariană. Efectele nașterii prin cezariană

Contracepția

Avortul

Vaccinul – programul de vaccinare și efectele vaccinului

Botezul copiilor – teama părinților de a boteza copiii prin afundare

Copiii abandonați în fața ecranelor.

Pierderea fecioriei – începerea vieții sexuale timpurii

Dependența

MODALITĂȚI ȘI REPERE PENTRU O EDUCAȚIE ORTODOXĂ A COPIILOR

Credința și raportarea soților la Dumnezeu

În familie se lucrează taina iubirii. Afectivitatea

Prin soți se nasc copii, ca dar de la Dumnezeu

Familia este calea sacrificiului de sine, de dragul celorlalți

Lupta împotriva provocărilor lumii moderne

Viața duhovnicească – soluție împotriva problemelor creșterii copiilor (familia, biserica, duhovnicul, rugaciunea)

CONCLUZII

INTRODUCERE

Trăim într-o perioadă istorică catalogată de mulți oameni de cultură drept post-creștină. În trecut, ateii și credincioșii se combăteau cu ferocitate; atunci erai fie cu Dumnezeu, fie împotriva Lui. În zilele noastre, mulți oameni nu sunt nici pentru Dumnezeu, nici împotriva Lui: sunt fără Dumnezeu, nu în sensul că ei ar fi revoltați împotriva lui Dumnezeu, sau că ar crede că El nu există. Existența lui Dumnezeu îi lasă indiferenți. Epoca actuală, post-creștină sau chiar pos-religioasă, ar fi era absenței lui Dumnezeu din viața oamenilor. Problematica existenței lui Dumnezeu nu se mai ia în considerare la nivel social. Ateismul zilelor noastre este un ateism în regim de pace, care nu este împotriva lui Dumnezeu, ci Îl ignoră pe Dumnezeu.

Factorul care pare să determine indiferența religioasă a lumii noastre este aparenta capacitate a științei și a tehnicii de a rezolva toate problemele umane și de a satisface toate exigențele fizice și spirituale ale oamenilor.

Această luptă împotriva lui Dumnezeu n-a avut ca rezultat eliberarea omului, ci noi forme mult mai grave și mai dezumanizante, de sclavie, nu nașterea unui om nou, nu apariția altor valori noi, mai umane, ci pierderea tuturor valorilor.

Omul dintotdeauna a fost o ființă care creat valori, dar care totodată s-a creat prin valori. Or omul post-modern face tocmai opusul, astfel că s-a îndepărtat atât de mult de Dumnezeu încât a ajuns să sfideze credința și lovește în adevăratele valori ale societății contemporane, valori ce pot oferi acestuia stabilitatea și împlinirea, dar bineînțeles și posibilitatea întoarcerii la Dumnezeu.

Făcând o incursiune în tematica întoarcerii la Dumnezeu a omului contemporan, am observat că ruptura ce s-a creat între om și divinitate, s-a datorat în primul rând îndepărtării omului de valorile morale ale societății, prin modernizare și secularizare. Familia este una dintre aceste valori, ce suferă un declin iminent, astfel că în lucrarea de față pe care o prezint voi insista pe problemele și crizele ce lovesc instituția familiei, dar mai ales metode și repere în ce privește buna creștere a copiilor. Familia crețtină reprezintă și ar trebui să reprezinte și în zilele noastre o valoare morală incontestabilă, prin care omul se poate regăsi și întoarce spre divinitate, precum și un mediu de desăvârșire a soților, dar și a copiilor.

Postmodernitatea reprezintă o perioadă de criză a tuturor instituțiilor. Familia însăși, instituția „celulă” a societății, întră în criză și în dizolvare. Unul dintre principiile culturii post-moderne este: „Nu te încrede în nici un fel de instituție! Să nu crezi nici măcar în familie!”. În timp ce lungul proces al modernității a însemnat evoluția statului democratic modern conferindu-se un rol crescând politicii în societate, postmodernitatea este sceptică în privința tuturor instituțiilor și vede în ele forme manipulatoare de opresiune în mâna celor puternici. Tradițiile, la rândul lor, sunt considerate ideologii și forme de control iar Bisericile sunt în mod inevitabil percepute ca elemente de opresiune, moștenire ale unui trecut autoritar.

În interiorul familiei, persoanele învață să reziste la tentațiile superficiale ale pseudo-culturii promovate de mass-media. În această cultură totul apare ca imediat și trecător, acest simț al provizoriului restrângând orizonturile speranțelor umane. În societatea de azi întâlnim extrem de multe familii destrămate, dar și când nu este acest caz, transmiterea semnificației și a credinței prin intermediul familiei este foarte slabă. Rezultatul este o vulnerabilitate și o solitudine existențială care îi lasă pe mulți tineri privați de susținere, fără o ancoră într-un „acasă”.

Studiind și analizând gândirea și viziunea Sfinților Părinți ai Bisericii, precum și a cercetătorilor contemporani, despre lume și raportul ei cu dumnezeirea vom observa că între acestea există o relație de comuniune permanentă susținută de dragostea lui Dumnezeu manifestată spre om încă din momentul creării lumii. Odată cu Înălțarea la cer, Mântuitorul Hristos nu a părăsit lumea ci a continuat să fie prezent în ea prin intermediul Sfântului Duh care se împărtășește omului în modul cel mai real și concret prin Sfintele Taine.

Impresionat fiind de problemele pe care post-modernitatea le-a adus societății contemporane, în care omul este tot mai îndepărtat de Dumnezeu și de adevăratele valori morale, am decis să fac o radiografiere și o sinteză a neajunsurilor și a problemelor ce au apărut în sânul educației creștine a copiilor, precum și a familiei creștine, ce reprezintă cel dintâi așezământ dumnezeiesc, o instituție sfântă, întemeiată de Dumnezeu, o valoare incontestabilă, în care omul familist poate să se ancoreze.

În al doilea rând dorința mea a fost aceea de a da un răspuns științei și tehnicii care s-a avântat în rezolvarea tuturor problemele umane și în satisfacerea tuturor exigențelor fizice și spirituale ale oamenilor, neglijând instituția familiei. Astfel că se poate dovedi că știința și tehnica nu reprezintă totul, iar declinul familiei, azi, este o consecință a educației ateiste din timpul regimului comunist, dar și a secularizării prezente. Societatea se confruntă acum cu izolarea și înrobirea omului în individualism, egoism, egoismul fiind o luptă împotriva propriei ființe.

Un alt motiv al realizării acestei lucrări a fost acela de a arăta că familia este și ea o cale de întoarcere a omului spre Dumnezeu, de realizare a mântuirii, în doi, nesubestimând pe cea a monahismului care este frumoasă și sublimă.

În ultimul rând am ales această temă, poate dintr-un motiv puțin subiectiv, deoarece primind și eu, Harul lui Dumnezeu prin Taina Sfintei Cununii, pot afirma că prin această comuniune de iubire se poate realiza îndreptarea omului spre adevăratele valori și întoarcerea acestuia la Dumnezeu, schimbându-mi radical viziunea asupra lumii și asupra priorităților vieții. Căsătoria îl face pe om mult mai responsabil pentru faptele sale, mai ales atunci când comuniunea dintre soț și soție este întregită prin nașterea de prunci.

FAMILIA CREȘTINĂ – MEDIU DE DESĂVÂRȘIRE ȘI ÎMPLINIRE

Dintotdeauna familia a ocupat un loc central în învățătura creștină despre viață, fiind înțeleasă drept cea mai însemnată alcătuire socială, de care depind dezvoltarea, stabilitatea și, mai ales existența întregii omeniri. Această relație dinte bărbat și femeie a fost alături de credința în divinitate, una din primele preocupări a oamenilor, ei fiind creați cu acest scop de a fi împreună, și prin această stare conjugală, de a contribui la înmulțirea neamului omenesc.

Lumea în care trăim, este ,,rodul modelării vieții familiale’’ după legea divină, împărtășită nouă de Mântuitorul Hristos. Originea dumnezeiască a însoțirii dintre bărbat și femeie, confirmată de Dumnezeu, încă din Rai, a fost sfințită de Însuși Domnul Iisus Hristos, prin prezența Sa la nunta din Cana Galileii, unde a săvârșit prima minune, prin prefacerea apei în vin.

Așadar, viața de familie din care odrăslesc copiii, este rânduită de Dumnezeu, ca mijloc de comuniune, dar și ca așezământ sacru prin care omul devine părtaș al creației, întrucât prin unire sfântă, omul este dătător de viață.

Familia este cel dintâi așezământ dumnezeiesc, o instituție sfântă, pe care a întemeiat-o Însuși Dumnezeu-Tatăl pentru om în Rai, cu sfatul Preasfintei Treimi: ,,Nu este bine să fie omul singur, să-I facem ajutor asemenea lui” (Facere 2,18). Din punct de vedere creștin familia este proiecția pe care Dumnezeu o aruncă pe pământ între oameni, pentru ca oamenii să poată deveni după chipul trimic în raporturile dintre ei.

Lumea de aici și de acum (cea pământească), iar nu doar cea viitoare, este obiect al unei regăsiri, ca și țintă a unei împliniri, pentru orice fiu al Împărăției, dar mai ales pentru cei care sunt destinați să o rezidească în Hristos, printr-un act precum este acela al Nunții sau al Cununiei. Viața de familie este astfel modul în care îl trăim pe Hristos ca viață în Hristos. Prin femeie și bărbat se realizează nucleul societății omenești.

Teoretic, este foarte simplu să vorbim despre viața de familie ca și un concept de trăire în comuniune, însă dacă privim cu atenție în jurul nostru, vom observa că lumea este decăzută și suferă. Toate acestea pornesc de aici, din sânul familiei care datorită păcatului este în declin.

Într-o societate care propune alte valori decât cele creștine proferând ispitele, stresul, crizele de tot felul, războiul pornografic ce se duce împotriva inocenților, și promovarea viciilor, cel mai mult va avea de suferit această instituție sfântă întemeiată de Dumnezeu, și anume familia. Când vorbim de familie ca o celulă de bază a societății, aceasta este văzută ca un slogan comunist, demodat. Familia este supusă unui atac, unui pericol iminent. Familia începe să se destrame, aceasta fiind un semn de alarmă.

În contextul confruntării cu nenumărate probleme, fie de natură economică ce antrenează șomaj, sărăcie și nesiguranța zilei de mâine, fie de natură morală, amintite mai sus, s-au înregistrat repercusiuni nefaste asupra vieții de familie cu urmarile binecunoscute, în materie de divorțuri, abandonarea copiilor, avorturi, libertinaj etc. La nivelul politicii de stat, în ceea ce privește țara noastră, integrarea în structurile europene, nu a adus bunăstarea visată, din păcate, astfel încât s-au implementat valori așa-zis democratice precum: legalizarea avorturilor sau căsătoria cuplurilor de homosexuali, toate acestea având ca finalitate, destructurarea unuia dintre pilonii fundamentali ai societății: familia.

Sociologii susțin că omul care are o familie, are o mai mare stabilitate, este mai bun, mai de încredere pentru societate, iar pe de altă parte omul fără familie este mai predispus la gesturi extreme, necontrolate.

Se vorbește în zilele noastre de criză demografică, de o criză a familiei; cei care calcă pragul bisericii, pentru încheirea acestui legământ sfânt prin Taina Cununiei, fiind tot mai puțini; natalitatea fiind foarte scăzută, în raport cu rata mortalității. Asistăm astfel la îmbătrânirea populației.

Mulți ar spune că piere neamul, și-n același timp natura, mai ales cu problemele cu care ne confruntăm. Nu aceasta este cauza. Nu piere neamul pentru că natura se află în grea suferință sau amintind de o presupoziție, pentru că resursele de hrană ale populației, în continuă creștere, nu ar mai face față aprovizionării, ci dimpotrivă, natura dispare fiind atinsă de stricăciunea de care suferă etnicul. Etnia este o familie mare. În suferința etnicului, a familiei, și în cele din urmă a căsătoriei creștine, aflăm iubirea în agonie.

Pierderea universală a sfințeniei din moravurile zilelor noastre, din alcovul conjugal, familie și societate, nominalizează și desfigurează iubirea, tate, este mai bun, mai de încredere pentru societate, iar pe de altă parte omul fără familie este mai predispus la gesturi extreme, necontrolate.

Se vorbește în zilele noastre de criză demografică, de o criză a familiei; cei care calcă pragul bisericii, pentru încheirea acestui legământ sfânt prin Taina Cununiei, fiind tot mai puțini; natalitatea fiind foarte scăzută, în raport cu rata mortalității. Asistăm astfel la îmbătrânirea populației.

Mulți ar spune că piere neamul, și-n același timp natura, mai ales cu problemele cu care ne confruntăm. Nu aceasta este cauza. Nu piere neamul pentru că natura se află în grea suferință sau amintind de o presupoziție, pentru că resursele de hrană ale populației, în continuă creștere, nu ar mai face față aprovizionării, ci dimpotrivă, natura dispare fiind atinsă de stricăciunea de care suferă etnicul. Etnia este o familie mare. În suferința etnicului, a familiei, și în cele din urmă a căsătoriei creștine, aflăm iubirea în agonie.

Pierderea universală a sfințeniei din moravurile zilelor noastre, din alcovul conjugal, familie și societate, nominalizează și desfigurează iubirea, până la nivelul simplei afecțiuni fiziologice. Degradarea iubirii duce în timp la o scădere extrem de periculoasă a sensibilitații etnice, amenințând arborele genealogic cu bătrânețea, iar în cele din urmă cu moartea. În condițiile unei lumi îmbibate de plăcere, cauzată și de faptul că tinerii nu mai știu să se îndrăgostească, să creeze, natura nu poate decât și ea să sufere și-n același timp să dispară.

În legatură cu această decădere generală a omului, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că: ,,Nu mâncărurile sunt rele, ci lăcomia pântecelui, nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava deșartă. Iar dacă-i așa, nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuințare, care vine din negrija minții de a cultiva cele firești”. Astfel că ceea ce ne îngrijorează este faptul că senzualitatea ia locul iubirii și plăcerea locul comuniunii.

Păcatul a devenit o modă, o normalitate, încât oamenii dacă văd pe cineva că nu urmează curentul epocii, îl numesc întârziat, retrograd, iar căsătoria a devenit pentru mulți un mijloc de a dobândi plăceri și o asigurare împotriva neputințelor de la bătrânețe, pierzând unul din scopurile principale ale acesteia, si anume nașterea de prunci. Ori noi știm că Nunta este taina iubirii, având ca scop desăvârșirea personală a soților și procreația.

Puține familii mai oferă ceea ce oferea familia odată, și anume viitorul moral al neamului întrucât în sânul acestui nucleu trebuie să se continue datinile străbune, să se împlinească idealurile generațiilor trecute, să se întărească și să se perpetueze tradițiile și bunele rânduieli care se constituie drept sursa sufletului unui neam.

Declinul familiei, azi, este o consecință a educației ateiste din timpul regimului comunist, dar și a secularizării prezente. Societatea se confruntă acum cu izolarea și înrobirea omului în individualism și egoism, egoismul fiind o luptă împotriva propriei ființe.

Vocația femeii și a bărbatului în cadrul familiei

Familia este întemeiată din două ființe total diferite: bărbatul și femeia. Aceste două ființe se deosebesc, în principal, prin faptul că aceștia sunt în stare să gândească și să simtă în mod total diferit. Astfel că pentru a ajunge la un consens și a-și întemeia o familie fericită cele două ființe trebuie să își înțeleagă cât mai bine menirea fiecăruia.

Potrivit credinței noastre, întemeiată pe cuvintele Mântuitorului, Dumnezeu este ,,Cel ce i-a făcut pe oameni de la început… bărbat și femeie” ( Matei 19, 4 ) poruncindu-le: ,,Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți.’’(Facere 1, 28). Omul primordial din punct de vedere creștin este dual, o entitate care cuprinde femeia și bărbatul la un loc, deoarece Eva era cuprinsă în Adam la crearea acestuia. Această sinergie între cei doi este pefigurarea cea mai autentică a legăturii egalizatoare ce există între sexe. Mântuirea în acest caz a celor doi înseamnă o responsabilitate și cuprindere virtuală în sinergie.

Este cunoscut faptul că Dumnezeu l-a facut pe Adam, primul om și apoi a făcut-o pe Eva. Și a zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el. […] Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam. Și a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său” (Fac. 2, 18, 21-23). De aici reiese faptul că femeia nu a fost creată ca fiind o ființă de sine stătătoare, aceasta fiind luată din bărbat. Astfel, Dumnezeu spune despre femeie „Atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni” (Fac. 3, 16). Aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi ne arată „esența comportamentului și menirii feminine în relațiile dintre cele două sexe”. Această atracție se referă la dragostea și atașamentul soției față de soțul său, considerându-l o ființă mai puternică, în stare să se apare, să îngrijească, să ia decizii.

În Sfânta Scriptură ni se spune că: „Femeia se va mântui prin naștere de fii” (I Tim. 2, 15) adică chemarea femeii este acela de a fi mamă. „Și aceste două dorințe – cea de a fi mamă și năzuința spre bărbat ca spre o ființă puternică, tare, care poate să o ocrotească și să o sprijine – sunt naturale pentru fiecare femeie. Această nazuință nu este numai conștientă, ci și inconștientă”.

Despre vocația bărbatului Apostolul Pavel are niște cuvinte remarcabile acestea fiind incluse și în Taina Cununiei: „Femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum și Hristos este cap Bisericii”, și: „Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine pentru ea” (Efes. 5, 22-23, 25). Aceste cuvinte ne arată cât de mare este menirea bărbatului, el fiind comparat cu Hristos. Datoria bărabatului nu este doar de o ocroti și a lua hotărâri importante pentru întreaga familie ci și de a fi tată, dintr-un anumit punct de vedere, atât al întregii familii, cât și al soției sale. Acest lucru este valabil și în cazul soției care este dintr-o anumită privință, atât mama copiilor cât și mama soțului său.

În concluzie, modelul căsniciei creștine normale este acela în care bărbatul are grijă de femeie, ia decizii, este responsabil pentru întreaga familie, iar femeia ascultă de soț considerându-l un om mai experimentat și mai puternic.

Amânarea căsătoriei în rândul tinerilor

Situațiile cu care se confruntă familia azi, sunt cu totul deosebite. Ele îi devalorizează sensul creștin și o amenință cu destrămarea. Aceste probleme sunt adevărate curente de opinie, îndreptate împotriva familiei, manifestate ca fenomene care contravin fundamentelor ei și pot fi considerate adevărate atitudini antifamiliste. Acestea ar fi:

Astăzi, familia se confruntă cu probleme noi care îi devalorizează sensul creștin și o amenință cu destrămarea. În trecut, locul acesteia era fundemental în viața societății, chiar al omenirii reprezentând o sursă de principii morale. Datorită societății și a modificărilor de mentalitate din ultimul timp și, bineînțeles, sub influența anumitor factori, s-au produs modificări puternice la nivelul acestei instituții încât s-au format și anumite curente de opinie îndreptate împotriva căsătoriei. Dacă, în vremurile trecute nineni nu trebuia să le demonstreze tinerilor că este bine si corect să te căsătorești, că e bine și corect să faci copii iar cei care nu își întemeiau o familie erau considerați bolnavi sau ratați. În schimb, în societatea contemporană tot mai mulți tineri încep să se teamă de căsătorie.

Câteva dintre cauzele acestui fenomen sunt următoarele: accentuarea individualismului, a egoismului, a iubirii exagerate de sine și căutarea erotismului, apariția noilor forme de „familie”: conviețuirea fără cununia religioasă și fără căsătoria civilă, indiferența față de responsabilitățile familiale, căutarea mariajului economic, susținut de starea de sărăcie, prin plecarea cel puțin a unui membru din familie în Occident pentru a munci; apariția, din acest motiv, a divorțurilor determinate din lipsa unuia sau altuia dintre soții din famillie pe timp îndelungat

Omul modern are ostilitate față de orice autoritate, de aceea se ferește să-și întemeieze o familie, întrucât familia înseamnă și o autoritate, având anumite îngrădiri, iar familistul zice el, nu este decât un rob. Întâlnim astfel o atitudine antifamilistă, omul alegând să trăiască în așa-zisa uniune consensuală, mai pe înțelesul tuturor, în concubinaj.

Privitor la concubinaj și la atitudinea antifamilistă, mai există o practică occidentală ajunsă și la noi, și anume căsătoria de probă sau uniunea liberă.

Această căsătorie ignoră tocmai esența căsătoriei, legământul fără întoarcere. Căsătoria de probă nu este o uniune, ci o asociere care include încă de la început probabilitatea despărțirii. Cel ce privește femeia în afara căsătoriei, o vede limitată la calitatea unui obiect de plăcere.

Cel mai mare dușman al familiei, care se profilează la acest sfârșit de veac, alături de stresul economic și cel individualist este feminismul.

Feminismul constă în ,,eliberarea femeii”, emanciparea ei, independența față de soț, societate, morală sau Biserică. Feminismul este încercarea femeii de a se elibera de sub constrângerile patriarhaliste, care, zice el, ar fi impus bărbatul față de femeie și ar fi ierarhizat o scară valorică morală, care trebuie să fie înlăturată pentru ca oamenii să devină liberi. Din acest punct de vedere vom avea un Dumnezeu-femeie, propunându-se revenirea la zeița Gaia; deasemenea din punct de vedere sacerdotal, vom asista la hirotonia femeii, nu doar în preot ci și în episcop.

Deviza acestui curent este aceea de a trăi conform naturii, adică nu natura trebuie să fie umanizată, pnevmatizată, ci omul trebuie naturalizat. Această sintagmă duce la justificarea păcatelor conjugale.

Acest comportament al tinerilor este influențat în mare măsură de mass-media deoarece „revistele pentru tineret îi educă pe adolescenți, în așa fel încât aceștia, să nu își mai poată întemeia vreodată o familie trainică”. Aceste materiale din mass-media promovează un comportament nepotrivit cu căsnicia. Băieții sunt îndrumați spre a fi iresponsabili, grosolani, independenți, cinici amânâd intrarea în viața adultă iar fetele sunt îndrumate să manipuleze bărbații și să se „descurce”. Deasemenea, se observă un interes sexual precoce cultivat tinerilor încă de la 10-12 ani prin pornografie îndemnându-i să caute plăcerea ca scop unic făcând ca tinerii să nu mai conștientizeze rostul actului intim făcându-i dependenți de pornografie și masturbare, ajungând apoi să își înceapă viața intimă înainte de căsătorie.

Căsătoria creștină este superioară oricărei forme de conviețuire între ființe de sexe diferite. Dovada este următoarea: conform Pr. Prof. Ilie Moldovan, căsătoria este descoperirea tainei unității treimice. Relațiile Persoanelor Divine în Treime, prin care se constituie pe plan înalt dumnezeiesc Ecclesia cerească, sunt un indiciu al legăturii spirituale dintre soți, făcându-ne să înțelegem felul în care căsătoria poate fi numită Ecclesia domestica. Trinitatea este forma cea mai adecvată de împărtășire a iubirii care scoate omul din sfera egoismului. Principiul acesta din cadrul căsătoriei face ca membrii ei să se privească treimic, complementar, adică în raporturile dintre ei să nu existe exclusivism, ci acceptare. Soțul și soția, prin faptul că în cadrul legăturii lor intră și copiii, nu mai pot fi egoiști în iubire.

Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe tineri să se căsătorească și să nu amâne acest moment, deoarece pot apărea mai târziu alte probleme, precum cariera care va fi un obstacol. Cea mai problemă în amânarea căsătoriei este pierderea fecioriei. Dacă soții își vor păstra fecioria vor avea o familie fericită. Dacă se căsătorește de tânăr, soțul va păstra în minte numai iubirea pentru soția sa, și chiar de va fi cuprins de dorința altei femei, nu se va lăsa aprins de ea și o va lepăda. Dumnezeu va fi mai bun și îndurător cu tinerii căsătoriți, și-I va copleși cu binecuvântări și înțelepciune.

Aceste afirmații ale Sfântului Ioan Gură de Aur reprezintă un îndemn la căsătorie către tinerii ce doresc această cale, din societatea modernă, care cuprinși de secularizare, a uitat întu totul care este adevăratul sens al căsătoriei.

De ce nu își doresc tinerii căsătoriți copii?

Nașterea, dăinuirea, creșterea, împlinirea și procrearea sunt sensurile fundamentale ale existenței. Familia, prin nașterea de copii, este dătătoare de viață, arătând astfel conlucrarea ei cu Dumnezeu, care este izvorul vieții. În familie copiii sunt pregătiți pentru a deveni buni cetățeni ai patriei pământești, dar și cetățeni ai raiului. Sfințirea vieții este principalul scop al familiei. Nașterea de prunci este semnul binecuvântării lui Dumnezeu, și rodul iubirii soților, al dorinței de a avea copii, de a-i crește cu dragoste. Părinții sunt datori să ofere copiilor o educație aleasă, după voia lui Dumnezeu.

Această perioadă de criză a familiei, pe care o traversăm, a avut repercusiuni și asupra natalității. Astfel că familia tradițională, cu mulți copii, cu trei generații în aceeași casă (bunici, părinți, copii) treptat va dispărea, întrucât tinerii manifestă dezinteres pentru valorile acestui nucleu. Datorită libertății exagerate a tinerilor apare conflictul între generații, aceștia neînțelegându-și părinții și invers. Tot mai puține familii îsi mai doresc copii, după modelul occidental, excepție făcând cazurile fericite, ale familiilor care încă mai au copii și care încă își mai doresc copii.

Tinerii trebuie să înțeleagă că pentru dăinuirea neamului trebuie ca orice familie să aibă măcar trei copii: ,,unul pentru tata, unul pentru mama și altul pentru Biserică și Țară…’’.

În constituția biologică a femeii e pusă obligativitatea nașterii a 3-4 copii, în ordine naturală, datorită hormonului toxic (la nivelul creierului) și cancerigen (la nivelul sânului), foliculina. Această ordine naturală a sarcinii e singura cale care asigură sănătatea copiilor. Salturile peste sarcini, lepădările de copii, indeferent cu ce metode și din ce motive, ating sănătatea copiilor ulteriori, dacă mai vin. Astfel, condiția de mântuire a femeii este nașterea de prunci, după cum i-a descoperit Dumnezeu, Sfântului Apostol Pavel.

Faptul că familia este atât de vulnerabilă, iar în sânul ei apar atâtea probleme, se datorează lipsei de iubire jertfelnică. Omul nu mai este dispus la jertfelnicie, la sacrificiu, și nu este conștient de faptul că unde sunt soții este loc și pentru copii. Mai exact este vorba de interese egoiste, care duc degrab la destrămarea familiei; soții căutând de cele mai multe ori motive pentru evitarea momentului procreării și stabilind altă dată acest moment, prin metoda contracepției și așa zis-ul principiu al planningului familial.

NAȘTEREA DE PRUNCI ȘI PROVOCĂRILE MODERNE LA ADRESA COPIILOR

Prezentare cateva randuri a capitolelor

Nașterea „copilului dorit”. Cum se naște un copil din zilele noastre și cum crește încă dinainte de naștere?

Nașterea de prunci reprezintă una dintre poruncile pe care Dumnezeu le-a dat protopărinților noștri Adam și Eva, după cădere. Aceasta nu reprezintă o pedeapsă divină, ca urmare a păcatului strămoșesc, ci dimpotrivă, reprezintă binecuvântarea cerului asupra celor doi soți care devin împreună creatori cu Dumnezeu. Nașterea de prunci reprezintă rodul căsătoriei celor doi soți. Femeia reprezintă o „așteptare care nu se împlinește în bărbatul soț, ci în copil. Orice femeie normală așteaptă copilul; copilul pântecelui ei, copilul inimii ei”. Evident că scopul principal al căsătoriei este desăvârșirea personală a soților și nașterea de fii, ca rod al iubirii, deoarece pentru familiile care nu pot avea copii, căsătoria nu ar mai avea nici un sens.

Maternitatea și nașterea este o datorie firească a tuturor femeilor, iar modelul absolut al acestora trebuie să fie Maica Domnului, care este reprezentată în iconografie cu pruncul în brațe. Copilul reprezintă o punte, așa încât cei trei alcătuiesc un trup. El reprezintă elementul ce închide cercul iubirii.

Mitropolitul Vladimir al Asiei Centrale vede prin nașterea de fii nu doar un dar haric, ci și o „chemare nouă și o osteneală nouă și o cruce nouă pentru soți”, care au datoria să-l ducă spre îndumnezeire.

În zilele noastre nașterea de copii reprezintă un fenomen într-o continuă scădere. În cele mai bune cazuri părinții se mulțumesc cu un singur copil, „copilul dorit”, căruia îi oferă totul. Când spun totul mă refer în special la latura materială, pe cea spirituală neglijând-o total. Copilul este crescut astfel în egoism și bunăstare, devenind un „individ” într-o societate secularizată care nu va ști niciodată să împartă sau să ofere celorlalți. Acești părinți se opresc doar la un copil deoarece consideră că un al doilea copil presupune o greutate și o responsabilitate în plus, precum și un efort financiar, deși acest lucru nu este relevant.

În societatea contemporană asistăm la un război dus împotriva copiilor, încă dinaintea nașterii acestora. Cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai sângeroasă agresiunea dusă împotriva lui. Acestea sunt de ordin informațional, cultural, psihologic, social, publicitar, ideologic, religios, tehnologic și chiar medical. Presa, televiziunea, internetul, pornografia, stresul, vaccinurile, E-urile, și stilul de viață sunt câteva dintre armele conflagrației mondiale, cărora copiii și părinții le sunt victime. Din păcate părinții devin aliați în acest război, convinși fiind că le asigură viitorul.

Avortul este primul pericol care atentează la viața pruncului nenăscut, până la a treia lună, și chiar mai târziu. Dacă totuși scapă de această amenințare, fiind precum se zice un „copil dori”, pruncul mai are de înfruntat și alte pericole care amenintă sănătatea și viața acestuia.

O problemă serioasă o prezintă alimentația mamei, lipsită de vitaminele necesare, nepermițând susținerea nevoilor nutriționale și de oxigen ale fătului. Tot aici putem vorbi și de o otrăvire prin alimentația nesănătoasă a mamei (E-uri, hormoni, gltamat din mezeluri și cipsuri, nitrați etc).

Stresul prenatal al mamei este un alt factor nebăgat în seamă de mulți. Datorită acestuia pot apărea afecțiuni psihologice, neurologice, scăderea imunității, malformații și alte boli ale copilului etc.

Pruncul nici la naștere nu mai are liniștea cuvenită, deoarece se intervine prin tehnici medicale pentru a fi scos mai devreme. Aceasta este cezariana, care la rândul ei are efecte adverse.

Vaccinul reprezintă un atac sistematic la sănătatea copilului, care nici nu apucă să vină bine pe lume, și deja este vaccinat cu vaccinul antituberculoză și cel antihepatic B. Deși nu are un sistem imunitar foarte bine dezvoltat, pruncul trebuie să se lupte cu două infecții din primele ore de viață.

Tot aici putem include și problema alăptării pruncului după naștere. Tot mai puține mămici mai alăptează copiii la sân, preferând laptele praf.

În acest capitol doar am punctat câteva probleme care atentează la viața și sănătatea copilului, urmând ca să dezvolt câteva dintre ele, în capitolele următoare.

Responsabilitatea părinților constă în asumarea educației noului născut, care începe încă din momentul zămislirii. În momentul când se zămislește o ființă omenească vie, în ea este deja toată deplinătatea umanității. În procesul formării copilului în pântecele mamei, el poate să perceapă ceea ce se întâmplă în jurul său. Pruncul simte vibrațiile, sunetele dar și rugăciunea mamei care are datoria să se roage, să mulțumească și să-l incredințeze lui Dumnezeu spre pază și ocrotire. Femeia gravidă trebuie să participe la Sfintele slujbe și să se împărtășească cu Trupul lui Hristos, deoarece pruncul prin mama devine părtaș Trupului lui Hristos. Cuviosul Paisie Aghioritul îndeamnă mamele însărcinate să rostească rugăciunea lui Iisus, să citească din Evanghelie, să psalmodieze, să nu-și pricinuiască neliniști, și astfel va naște prunc sfințit și ascultător.

După ce copilul mult dorit vine pe lume, familia pos-modernă trebuie să regăsească dulceața rugăciunii colective, precum și a comuniunii. Mulți dintre părinți neglijează acest lucru, precum și factorul educațional. Pentru ei copilul este ceva amuzant, asemenea unui animal de companie pentru joacă și insensibil pe plan duhovnicesc. În aceste situații ei se înșeală, psihologia constatând că copilul este mult mai receptiv la naștere. Deși se află în leagăn, sufletul copilului acumulează deja experiență. Copilul este ca un burete, absoarbe și receptează tot, chiar din pântece, de aceea trebuie multă atenție. Din aceste experiențe copilul își formează subconștientul, toate acestea având mare importanță în dezvoltarea personalității copilului.

Naștere naturală sau cezariană. Efectele nașterii prin cezariană

Se pune întrebarea: naștere naturală sau cezariană? Precum menționam și în capitolul anterior, în zilele noastre, noul-născut nu mai are parte de pacea mult așteptată, nici la naștere. În loc să vină pe cale naturală, beneficiind de bacteriile necesare stimulării sistemului său imunitar, „pruncii în peste 50% din cazuri, sunt constrânși de modă, de comoditate sau interesul material al unor medici, să iasă prin peretele uterului, chiar și atunci când lucrul acesta nu este necesar”.

În momentul de față, în România, „nașterea unui copil este profund medicalizată, utilizându-se proceduri medicale de rutină chiar și în situațiile unui travaliu fiziologic, cu risc scăzut, situații ce reprezintă o pondere de peste 80% din cazuri”. Aceste proceduri afectează mama și pruncul, atât din punct de vedere fizic, cât și emoțional, iar nașterea ajunge să fie văzută ca o traumă.

Potrivit ANNA, nașterea prin cezariană a ajuns la un procent de 35% la nivel național, iar în capitală s-a ajuns la un procent de aproximativ 60%, în condițiile în care Organizația Mondială a Sănătății recomandă ca procentul de cezariene să nu fie mai mare de 10-15% într-o țară.

Problema este că pruncul nu este pregătit pentru momentul acesta, deoarece nu a fost încă anunțat de organismul mamei, că ar fi momentul nașterii.

Un efect negativ care după operația de cezariană este lipsa alăptării imediate, deoarece pruncul în loc să fie pus la sânul mamei, este luat și hrănit artificial. Din această cauză există probabilitatea ca laptele mamei să nu vină din primele momente, afectând afectivitatea și comuniunea cu pruncul necesară dezvoltării atașamentului. Consider că e vorba de comoditate sau de o politică care favorizează vânzarea laptelui praf.

Potrivit unui studiu recent, procentul copiilor alăptați exclusiv până la 6 luni în România a scăzut până la 12,6 %, în condițiile în care Organizația Mondială a Sănătății recomandă alăptarea exclusivă a copiilor până la 6 luni și continuarea alăptării alături de o diversificare treptată până la doi ani și peste această vârstă.

În ceea ce privește nașterea normală, copilului i se taie prea repde cordonul ombilical, lipsindu-l de cantitatea de fier necesară hemoglobinei, crescând riscul aparițieiunor afecțiuni ca paralizia cerebrală, autism etc.

În orice direcție privim observăm această luptă împotriva copilului, avantajată de o dezinformare în masă, atât a corpului medical, cât și a părinților.

Așadar se recomandă nașterea naturală a pruncilor, iar cezariana doar în cazurile speciale care o cer (boli oftalmologice ale mamei,care pot duce la rupere de retină și orbire datorită efortului, dar și alte cauze).

Durerile nașterii naturale sunt firești și absolut necesare pentru mamă și prunc, deoarece tupul mamei în acel moment se eliberează hormoni numiți endorfine care ameliorează durerea, iar pruncul devine și el pregătit să intre în alt mediu, diferit de cel din pântece.

Contracepția

A fost definită ca fiind orice comportament care face ca în raportul sexual să se împiedice unirea elementelor germinale și apariția concepției. Contracepția presupune planificarea procreării (planningul).

Planningul înseamnă în esență planificarea familiei, prin intervenția umană, fizică, tehnică sau spirituală (naturală) asupra procreării. El constă în alegerea procreării, într-o acțiune fie pentru a fixa momentul procreării, fie pentru a micșora, suspenda sau distruge fecunditatea persoanei. Adepții planningului susțin că prefixul ,,contra” (contraceperii) nu trebuie să facă din copil un dușman sau un pericol, ci se intenționează numai folosirea ,,responsabilă”, exploatarea a tot ceea ce există pozitiv.

Planningul familial este o concepție și o practică bazată pe principiul și mentalitatea utilitarismului, și constă în punerea în practică a principiului sterilității voluntare voluntare sau contracepției.

Planningul familial este de două feluri:

Planningul natural constă în evitarea concepției prin evitarea perioadei lunare de fecundație a femeii. Este numită și metoda calendarului, întrucât se bazează pe experiența faptului că doar cu un timp înaintea menstruației, femeia este fertilă (12-16 zile). Este însă o metodă imprecisă dacă ciclul nu este regulat.

Planningul tehnic, mecanic constă în orice intervenție mecanică sau medicamentoasă prin care se împiedică concepția.

Planningul tehnic se obține prin: avort, sterilizarea chirurgicală, pilula anovulatorie, contracepțiile injectabile, dispozitivul intrauterin (steriletul), prezervativul.

Sterilizarea chirurgicală (masculină sau feminină). Constă în întreruperea canalelor de scurgere a lichidului seminal (la bărbat), respectiv a trompelor uterine (la femeie). Această metodă este ireversibilă, barbară, și extrem de gravă datorită deciziei de a lupta contra conceperii.

Dispozitivul intrauterine (steriletul). Previne sarcina împiedicând nidația ovulului fecundat în uter;

Prezervativul. Constituie o barieră între lichidul seminal și corpul femeii, însă care nu oferă siguranța cea mai mare.

Pilula contraceptivă (RU 486). Este cea mai răspândită metodă contraceptivă și cu efectele cele mai mari. Ea este de două feluri: combinată sau manohormonală, ambele având formă de medicament, și același efect: împiedicarea ovulației lunare și fecundarea. Pilula previne și conceperea dar și implantarea embrionului după ce a avut loc conceperea.

Pilula aceasta este foarte periculoasă, întrucât este ,,cel mai ușor manevrant al conștiințelor; ea adoarme conștiința… ceea ce duce la iresponzabilizare’’. Iar vina cea mai mare constă în această lipsă de responsabilitate.

Așadar ideea de contracepție este condamnabilă, pentru că separă actul iubirii de funcția ei intrinsecă.

Pe de altă parte planningul este o inconsecvență, o dedublare, o înșelare și o autoînșelare a conștiinței, pentru că programează ceea ce este neprogramabil, iubirea, act prin excelență spontan și unic. Prin aceasta partenerul devine obiect de plăcere, acesta fiind și sensul planningului.

Avortul

Vorbind despre relele care afectează în zilele noastre atât societățile dezvoltate tehnologic cât și cele mai puțin dezvoltate, voi începe fără îndoială cu problema avortului. În ce privește avortul, acesta este cea mai barbară și mai criminală metodă contraceptivă și bineînțeles un mare păcat care distruge vocația familiei. Avortul este un rezultat al mișcării feministe, care a reușit să obțină eliminarea legilor care interziceau această practică. Leit motivul feminismului era acela că ,,trupul ne aparține,… nu aveți dreptul să pune-ți legi pe trupul nostru”.

,,Avortul la cerere’’, pentru primul trimestru al sarcinii a fost legalizat în 22 ianuarie 1973, la Curtea Supremă a Statelor Unite. Consecința a fost că în numele acestei libertăți, în S.U.A. s-au făcut peste 30 de milioane de avorturi în ultimii 25 de ani. Motivele practicării acestui păcat sunt multe. De cele mai multe ori în prim plan este pusă condiția sărăciei, însă adevăratul motiv al avortului este ca și în cazul altor păcate conjugale, dorința de confort, de libertate individuală și de plăcere nelimitată. Potrivit statisticilor, Suedia este țara cu cea mai redusă rată a natalității, mergând foarte repede spre îmbătrânire. Potrivit savanților americani dr. Nathanson, dr. Selzer, și dr. Noonan, foetusul uman simte durerea încă de la 10 săptămâni de la concepere. Conform celebrului film intitulat ,,Urletul mut’’ al dr. Nathanson, foetusul de 12 săptămâni încearcă să evite instrumentul chirurgical în timp ce bătăile inimii sale se dublează, iar atunci când corpul începe să fie dezmembrat, gura copilului se deschide urlând. Deasemenea au fost cazuri când în timpul unui avort, vârful acului aflat în abdomenul femeii s-a mișcat brusc, apoi a fost împins afară; era foetusul, care se lupta pentru viața lui, conform dr. Selzer.

Convingerea că avortul este o tentativă de crimă, este argumentată și de Revelația biblică; astfel că proorocii Isaia și Ieremia au fost chemați de către Dumnezeu înainte de crearea lor în pântece și au fost destinați să fie slujitori și profeți ai oamenilor (Isaia 49, 1-5) și (Ieremia 1,5). Așadar viața în uter este considerata existență umană, și viață pe deplin ,,personală”.

Doctorul obstetrician Bernard Nathanson, director al unei clinici de avorturi, în urma unor examinări prin mijloace tehnologice moderne, a ajuns la concluzia că „fătul este ființă omenească separată, cu toate caracterele personale specifice, este persoană umană deplină”, deci nu avem dreptul de a ucide o ființă umană care nu se poate apăra.

Numai Dumnezeu dă viața și tot El decide când o ia, iar în acest sens Sfântul Nicolae Velimirovici afirmă că „nici tatăl, nici mama n-au dreptul să-și lipsească pruncii de viață, fiindcă nu părinții dau viața pruncului, ci Dumnezeu prin părinți. Părinții sunt ca un vas în care Dumnezeu amestecă viața și ca un cuptor în care El coace pâinea vieții. Ei însă nu dau viață, și ca atare nu au nici dreptul să o răpească”

Așadar știința a dovedit ceea ce a susținut Biserica întotdeauna, că avortul este omucidere în orice situație, crimă premeditată și cea mai josnică formă de contracepție, excepție făcând cazurile în care este pusă în pericol viața mamei, aflată în relație sentimentală cu alte persoane (familie), iar în urma ei rămânând alți copii care vor crește fără mamă. În aceste cazuri gravitatea păcatului nu este așa de mare, singura opțiune rămânând pocăința.

Vaccinul – programul de vaccinare și efectele vaccinului

Vaccinul reprezintă o altă provocare îndreptată împotriva copiilor, prin efectele negative pe care le produce. Copilul nu apucă să intre bine în lumea aceasta, că sistemul său imunitar slab dezvoltat este lovit de două infecții cu care trebuie să se lupte. E vorba de vaccinul antihepatic B (Hep B) și antituberculoză (BCG). Această luptă va continua și în următoarele luni de viață, chiar dacă numeroase studii dovedesc necesitatea bolilor copilăriei în dezvoltarea sistemului imunitar al copilului. Toată logica acestui „război” este bazată pe dezinformare atât în rândul medicilor, cât și a populației.

În ziua de astăzi se pune foarte mult accentul pe profit, literatura medicală de specialitate precum și jurnalistica dovedind faptul că industria farmaceutică este una dintre cele mai profitabile afaceri din lume. Împotriva sistemului vaccinologic au existat dintotdeauna contestatori. De exemplu: România fiind cea mai vaccinată țară împotriva tuberculozei, totuși e țara cu cei mai mulți bolnavi de TBC. Pe de altă parte țările nordice nu și-au vaccinat niciodată populația împotriva TBC iar cazurile de tuberculoză sunt zero. Analizând această situație începem să ne punem întrebări în ce privește eficiența vaccinului care în decursul timpului a ajuns să fie utilizat uneori excesiv. Pentru înțelege mai bine situația vă prezint în tabelul de mai jos schema vaccinării din România la ora actuală.

CALENDARUL VACCINĂRILOR ÎN ROMÂNIA ÎNCEPÂND CU DATA DE 01.04.2015

*Vaccinul pneumococic conjugat va fi introdus în calendarul de vaccinări în funcție de fondurile disponibile.

Numeroase studii medicale și experiența medicală de peste 100 de ani, „demonstrează că vaccinurile din copilărie reprezintă un atac grav asupra imunității imature a copilului, provocând numeroase boli cronice grave, nevindecabile, urmate uneori de deces”. Legislația din România cu privire la vaccinare nu obligă populația în acest sens, însă poziția medicală prezintă vaccinarea ca obligatorie. Există totuși și situații de abuz în acest sens: în spitale copiii sunt vaccinați fără acordul părințior, chiar dacă ei au cerut să nu fie vaccinați; există școli în care este refuzată înscrierea copiilor, fără prezentarea carnetului de vaccinare. În ambele situații și altele, vaccinarea este prezentată ca obligatorie.

Vaccinurile au avut ca rol inițial eradicarea câtorva epidemii din trecut, iar astăzi sunt folosite ca prevenție, ineficiente de cele mai multe ori. Compoziția vaccinurilor constă în combinația mai multor virusuri (chiar vii – antirujeolic, antipolio), aditivi toxici (metale grele, adjuvanți noi).

Mercurul organic folosit pentru conservarea vaccinului este unul dintre componentele acestuia. Mercurul reprezintă una dintre cauzele apariției bolilor neurologice autoimune (autism, migrene, poliartrita, sclerodermie etc.), deoarece este o intoxicație a organismului chiar din perioada formării sistemului nervos.

Aluminiul folosit la vaccinuri sub forna sărurilor de aluminiu, nu atât de toxic ca mercurul, provoacă la rândul său reacții alergice, chiar și boli autoimune.

Nefiind o lucrare de cercetare medicală nu o să mai insist pe compoziția vaccinurilor și a reacțiilor acestora, însă în câteva rânduri o să punctez bolile și reacțiile negative ale vaccinării: boli autoimune, boli neurologice, ADHD, autism, boli atipice, encefalite postvaccinale, sindromul postencefalitic (epilepsie, paralizii, tulburări de vedere, auz, vorbire), leucemii etc.

Concluzionez prin a spune că nu neg existența efectelor pozitive ale vaccinării copiilor, însă riscurile unei reacții adverse fiind totuși existente și efectele pe termen lung, m-au făcut să cred că acestea reprezintă un atac la adresa sănătății copiilor completat de interesele financiare ale producătorilor farmaceutici.

Botezul copiilor – teama părinților de a boteza copiii prin afundare

Botezul reprezintă ușa de intrare extensiunea comunitară, istorică a lui Hristos numită Biserică. Valoarea sa este una universală și veșnică constituind Taina misionară prin excelență.

Cuvântul „botez” provine de la grecescul βαπτω sau βαπτίξω care înseamnă „a cufunda, a scălda, a spăla” iar în creștinism sensul este acela de cufundare, spălare în urma căreia omului, inițiat în învățătura creștină, i se iartă păcatul strămoșesc, precum și celelalte păcate săvârșite până în acel moment. În coborârea omului în apă și afundarea de trei ori Sfântul Grigorie de Nyssa vede o moarte de trei zile și apoi iarăși viață, asemenea lui Hristos: „Deci fiindcă moartea Celui care conduce viața noastră a fost pusă sub pământ, potrivit cu firea tuturor oamenilor, imitarea morții Lui, pe care o facem noi, o plăsmuim în elementul asemănător, în apă. Și după cum Omul de sus, după ce a fost pus în pământ luând asupra Sa moartea, a treia zi s-a întors iarăși la viață, tot astfel și omul unit cu El prin firea trupului, dacă are în vedere același lucru, adică viața, și dacă, în loc de pământ, apă varsă asupra sa, prin cele trei afundări pe care le face imită harul de trei zile al învierii”. Aceasta este dovada cea mai clară împotriva celor care contestă botezul prin afundare.

Mântuitorul Iisus Hristos a fost Cel care, înainte de Înălțarea Sa la cer, a instituit Taina Sfântului Botez, prin cuvintele: „Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19), și „cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16) lăsându-ne posibilitatea de a deveni membrii ai Împărăției Sale. Drept urmare s-au deschis ușile Bisericii pentru primirea celorlalte Taine, iar Dumnezeu „înfiază pe omul cel nou ce devine și fratele lui Hristos, sfințit și înduhovnicit prin Duhul”.

Formula și modul săvârșirii Tainei Sfântului Botez pe care o avem astăzi în rânduiala Tainei, datează încă din perioada apostolică, fiind prezentată în cea mai veche scriere creștinească, după scrierile Noului Testament, Învățătura celor doisprezece Apostoli (cap. VII): „Cu privire la botez așa să botezați: După ce a-ți rânduit toate aceste lucruri, botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, în apă proaspătă. Iar dacă n-ai apă proaspătă, botează în altă apă; iar dacă nu poți în apă rece, în apă caldă. Dacă nu ai de ajuns nici una nici alta, toarnă pe cap de trei ori apă în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Înainte de botez să postească cel ce botează și cel botezat și alți câțiva, dacă pot. Poruncește, însă, ca cel ce are să se boteze să postească o zi sau două înainte”.

În primele veacuri ale creștinismului Taina Botezului avea un caracter pascal, fiind săvârșit în cursul nopții pascale, ca parte componentă a sărbătorii Sfintelor Paști. Slujba Sfintelor Paști este în esența ei o slujbă baptismală, deoarece în ajunul acestui mare praznic prin lecturile biblice din cadrul cultului, referitoare la trecerea prin Marea Roșie, la experiența profetului Iona în pântecele chitului, și la cei trei tineri aruncați în cuptorul cel de foc de la Babilon, vedem cele mai vechi preînchipuiri ale botezului, iar prin acestea participăm la marea priveghere baptismală.

Bucuria care iluminează noaptea sfântă pascală, când răsună anunțul victorios „Hristos a înviat!”, este bucuria celor care au fost botezați în Hristos și s-au îmbrăcat cu Hristos, a celor care „prin botez au fost îngropați cu Iisus în moartea Lui; ca precum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui să poată duce și ei o viață nouă” (Romani 6, 4). Astfel că Paștile sunt împlinirea botezului, iar botezul este o taină pascală. Pregătirea pentru primirea botezului avea loc în Postul Mare, în timpul căruia catehumenii erau inițiați în tainele creștinismului, prin catehezele de tip baptismal, care aveau menirea de a aprinde râvna și a cultiva evlavia candidaților la botez.

Postul Mare era perioada cvadragesimală în care s-au păstrat importante elemente catehetice, o atmosferă generală de așteptare mesianică și tensiunea existențială a unui pelerinaj personal-comunitar către eshaton.

Prin oglindirea Tainei Sfântului Botez în operele Sfinților Părinți și a Scriitorilor bisericești din primele trei veacuri, deducem importanța, necesitatea și realitatea acestei mari Taine, care a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos, a fost practicată de Apostoli și urmașii lor și s-a făcut dintotdeauna în numele Sfintei Treimi, spre iertarea păcatelor și renașterea duhovnicească.

Botezul copiilor predomină în Biserică din secolul IV d. Hr.Prin scufundarea întreită a pruncului în apa botezului se produce moartea omului vechi, păcătos, moartea față de păcat și se imprimă chipul lui Hristos în el. Omul moare față de păcat, deoarece păcatul este cel prin care a intrat moartea în lume, iar plata păcatului este moartea.

Moartea acesta nu este una particulară, ci una cu Hristos, pentru că în Epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel afirmă: „Au nu știți că toți câți în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?” (Romani 6, 3).

Noul botezat devine ca un nou-născut, în planul vieții comune cu Hristos, plină de virtuțile date de Sfântul Duh, pentru că împreună cu Hristos am murit și împreună cu Hristos ne-am botezat, deci împreună cu Hristos am înviat. Paradoxul este acela că Botezul nu produce nașterea unui om care n-a mai fost, ci nașterea din nou a aceluiași om, adică a unui om care a fost și înainte. Aici intervine necesitatea morții, deoarece pentru ca omul născut a doua oară, să nu se adauge celui dinainte, trebuie ca omul cel vechi să moară. Nașterea lui din nou urmează morții omului născut înainte din trup. De menționat este faptul că în cazul lui Hristos, El nu trebuia să moară mai întâi la Botez, ca să renască, pentru că nașterea Lui din Fecioara Maria este fără de păcat, El S-a botezat ca să plinească Legea și pentru ca să întemeieze Taina Sfântului Botez.

În societatea de astăzi guvernată de mass-media, în care omul se educă prin televizor, internet și alte surse nefondate, Botezul și-a pierdut adevărata semnificație. Botezul e văzut ca o simplă ceremonie la care prezența e tot mai scăzută, urmată de o petrecere. Mai grav ei intervin și în rânduiala Tainei Botezului cerând anumite modificări cum ar fi: să nu se mai facă botezul prin afundare, deoarece există riscul ca noul-născut să se înnece. Această cerere vine pe fondul unei lipse de credință și griji exagerate, amplificate de mass-media prin mediatizarea câtorva cazuri nefericite soldate cu decesul pruncilor sau alte complicații. Bineînțeles că media, în prezent, duce o luptă de discreditare a Bisericii, considerând-o o asociație de profit.

Aceasta fiind situația putem afirma că mediatizarea acelor cazuri a fost exagerată și fără dovezi clare deoarece în câteva dintre aceste cazuri a fost vorba de probleme medicale.

Dimpotrivă, un bebeluș cu vârsta sub un an, nu se înneacă când este afundat, potrivit medicului Adrian Dumitrescu. Ei au un mecanism de apărare care împiedică înghițirea apei când sunt scufundați. „Bebelușii, în primele luni au capacitatea spontană de a nu mai respira atunci când sunt sub apă, așadar este greu de crezut că s-ar putea îneca în timpul unui botez". Deasemenea nici ipoteza unui șoc termic nu se verifică, ținând cont de faptul că, pentru a fi afectat copilul, ar fi trebuit ca în biserică să fie o temperatură de peste 30 de grade Celsius, iar apa să aibă o temperatură de aproximativ 10 grade Celsius. Probabil bebelușul a avut vreo afecțiune medicală care s-a manifestat în momentul contactului cu apa.

Prin urmare Botezul nu omoară (omoară doar păcatul), iar părinții nu au de ce să își facă griji. Botezul cum afirmat mai sus e valid doar prin afundare, potrivit învățăturii Bisericii. Botezul prin stropire este o inovație, el fiind acceptat doar în lipsa apei. Părinții la botez oferă pruncul lui Dumnezeu, care îl dă înapoi curățit de orice urmă a păcatului. Deci trebuie lepădată orice grijă, pentru că astfel ne arătăm nerecunoscători față de pronia divină a Lui Dumnezeu.

O altă grijă legată de Taina Sfântului Botez este legată de numele copiilor. În ce privește numele copiilor ce urmează a fi botezați, Sfântul Teofan Zăvorâtul ne îndeamnă să alegem numele după rânduiala lui Dumnezeu, „alegeți numele după calendar, fie numele sfântului pomenit în ziua când se va naște pruncul, fie numele sfântului pomenit în ziua când se va boteza, fie numele unui sfânt pomenit în primele trei zile după botez”. Bineînțeles că această rânduială nu e obligatorie, dar e recomandabilă deoarece părinții zilelor noastre pun nume copiilor dintre cele mai ciudate. Și în privința ospățului prin care se arată bucuria nașterii pruncului Sfântul Teofan vine cu îndemnuri, deoarece și în acest sens lucrurile au început să meargă în direcții greșite: „fă astfel: dă săracilor și nevoiașilor ceea ce ai vrut să cheltuiești pentru ospăț (…), doar dacă te țin curelele și nu îți va veni greu să calci peste obicei”. Botezul se rezumă de cele mai multe ori la ospăț, de la slujba încreștinării lipsind chiar unul dintre părinți (tatăl). Aceștia au pierdut sensul acestei Taine.

Pierderea fecioriei – începerea vieții sexuale timpurii

Păcatul desfrânării este foarte grav, de aceea este foarte indicat să ne ferim a cădea în mrejele sale. Îndemnul scripturistic este clar:,,Fugiți de desfrânare!”(I Corinteni 6, 18), iar în ceea ce privește gravitatea scestui păcat, Apostolul continuă spunând că: ,,Orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său (…), care este templu al Sfântului Duh… .”( I Corinteni 6, 18-19).

Acest păcat a devenit o modă în rândul tinerilor de azi atât în rândul celor căsătoriți cât și a clor necăsătoriți. Ispita trupului pentru tineri este foarte puternică. Înspre desfrâu sunt chemați prin literatura scrisă, prin atmosfera păcătoasă din discoteci și localuri de petrecere, dar mai ales prin imaginile ce le transmite televizorul și internetul.

Situația este mult mai gravă întrucât societatea post-modernă, nu-și pune problema păcatului, ci dezbate problema momentului în care tinerii trebuie să-și înceapă viața sexuală. Astăzi tinerii își încep viața sexuală la vârste fragede, chiar și înainte de vârsta de 14 ani, ceea ce este foarte grav. Pentru ei acest lucru este o mândrie, fiind în pas cu moda. Ei sunt influiențați de anturaj și de mass-media prin diferite programe etc. În trecut se știa un lucru, viața sexuală începe după căsătorie.

Fecioria ar trebui să fie o cinste pentru un tânăr, dar din păcate, în realitate ea reprezintă o povară pentru cei mai mulți, de care vor să scape, pentru a intra în rând cu lumea. Totul îndeamnă la desfrânare, televiziunea, internetul prin filme, reclame, muzică etc.; pe lângă acestea mai există așa-zisele organizații care se ocupă cu sănătatea sexuală a tinerilor. Aceștia vin în școli, chiar și grădinițe (Germania), pentru a vorbi adolescenților și copiilor despre sex. Tot ce contează pentru aceste organizații este să vorbească despre sex, și să impregneze în mintea tinerilor ideea de sexualitate, de viață sexuală.

Educația sexuală, care se dorește să fie introdusă în toate școlile, ca materie de stdiu, chiar de la vârste fragede, face mai mult rău decât bine tinerilor. Nu spunem că nu e necesară. Ea este necesară dar depinde modul cum o înțelegem. Educația sexulă normală nu este o oră în care se vorbește despre sexualitatea masculină și feminină și despre contraceptive. Părinții sunt datori să-i apere pe copii de aceste atacuri, să le protejeze naivitatea.

Auzim foarte des afirmația: „Mai bine să afle de acasă decât de la alții”. Pe de o parte este adevărată, dar contează foarte mult modul în care copilului i se destăinuie anumite teme intime, contextul, precum și vârsta. Părinții trebuie să amâne cât mai mult momentul acesta, în special cel al expunerii mai detaliate a subiectului. Copiii oricum vor afla informații mai mult decât suficiente, despre acest subiect, din anturaj, de pe stradă, de la școală etc. Nu o să putem feri copiii niciodată de influiența străzii, însă putem să le dezvăluim aceste realități cu multă atenție și blândețe, pentru a nu-i da idei și pentru a nu-l face și mai curios. Pe de altă parte familia sau școala în care se discută teme intimecu copiii se va transforma, în închipuirea copiiilor, în maidan, unde totul e permis. Dimpotrivă, școala și familia ar trebui să arate tinerilor, adevăratele valori, să le ofere indicații pentru întemeierea unei familii trainice și sănătoase, iar nu să le vorbească despre prezervativ sau metode anticoncepționale.

Desfrânarea este trădarea fecioriei, pângărirea templului care este trupul, dar și zdruncinarea vieții sufletești. Desfrânarea atinge întregul neam, având repercusiuni și asupra urmașilor. După cum afirmam mai devreme desfrânarea atinge trupul prin pângărire, înjosire, dar și prin boli venerice, unele fără vindecare. Cel mai grav este faptul că desfrânarea distruge sufletul, zdruncină întreaga ființă; „pentru o clipă de plăcere îl preface într-un cadavru viu. Ce experiență tristă a necurăției: ceea ce ea îi oferă cu o mână, printr-o plăcere de o clipă, cu cealaltă îi răpește o comoară neprețuită. Aceasta este o urmare a fărădelegii, o pedeapsă a trădării”.

Foarte grav este faptul că acest păcat cuprinde toate clasele sociale, mai mult sau mai puțin, extinzându-se și pătrunzând chiar și în interiorul familiei. Prin desfrânare în cadrul familiei, înțelegem actul de trădare a fidelității conjugale, concretizat în săvârșirea faptei ilicite de către unul din soți, sau de amândoi. Un aspect propriu al desfrâului, prin care i se descoperă caracterul impersonal, stihinic, este insațiebilitatea.

Deasemenea, crește numărul familiilor care se înșeală reciproc. În acest caz adulterul nu este decât constatarea absenței iubirii. Adulterul distruge realitatea însăși, esența mistică a căsătoriei. Iubirea este materia tainei iar adulterul dovedește că nu a mai rămas nimic din materia Tainei. Divorțul nu este decât o constatare a absenței, o dispariție, o distrugere a iubirii… Este constatarea post-factum a unei separări deja săvârșite.

Copiii abandonați în fața ecranelor

Copii zilelelor noastre de la cea mai fragedă vârstă sunt tot mai greu de stăpânit și de educat, mulți dintre ei manifestând tulburări nervoase și psihice grave. Acest lucru se datorează în mare parte, modului bolnav de viață pe care îl impune societatea de consum.

În societatea contemporană tot mai mulți părinți nu își găsesc timpul necesar pe care să-l petreacă cu propii copii astfel copiii sunt abandonați în fața televizorului, ecranul devenind, din primii ani de viață „personajul principal din viața copiilor”.

Copii au foarte multă nevoie de afectivitate, mai ales în primii doi ani de viață când acestia se dezvoltă psihosomatic și emoțional pentru întreaga sa viață. Astfel, este necesar pentru copil ca mama să îl alăpteze cel puțin șase luni, deoarece prin alăptare se realizează comunicarea afectivă a mamei cu copilul, acest lucru întărind foarte mult sănatatea emoțională a copilului. Afectivitatea este cea mai bună metodă de asigurarea viitorului unui copil. Un copil are nevoie de afecțiunea și suportul necondiționat al mamei iar dacă mama îl părășește plecând la muncă, ori lăsându-l în fața televizorului, copilul nu va fi capabil să-și gestioneze emoțiile, să comunice afectiv, ori eschivându-se (atașamentul evitant), ori stresându-se cumplit și stresându-i și pe cei apropiați (atașamentul anxios).

Cei mai mulți părinți își distrug realmente proprii copii abandonându-i în fața ecranului. Acest lucru are numeroase efecte asupra dezvoltării viitoare a copiilor. Vizionarea TV afectează structural dezvoltarea creierului încetinând activitatea cerebrală. Două minute de vizionare produc, în activitatea creierului, o configurație nouă, specifică, care nu se mai întâlnește în nici o altă activitate. Vizionarea creează o atitudine pasivă, atât în cazul copiilor, cât și la adulți. Astfel se observă o scădere vizibilă a voinței, a dispoziției de a se implica în rezolvarea unor probleme.

Practic, vizionarea TV contribuie în mod esențial la diminuarea controlului interior al proceselor mentale și la preluarea acestuia de către mediu (stimulii externi sau mijloacele de manipulare), „antrenându-i pe oameni pentru a fi momâi (zombi)” (Mander 1978).

Un alt efect al televiziunii este scăderea nivelului de inteligență al copilului. Copilului îi este mult mai greu să-și dezvolte abilitățiile intelectuale dacă creierul acestuia a fost obișnuit din timpul copilăriei sau adolescenței cu pasivitatea.

Câteva ore pe zi de petrecut în fața televizorului, în jurul vârstei de doi ani, duc la apariția problemelor de atenție și hiperactivitate (ADHD) sau chiar la așa-zisa „demență digitală”.

Tulburările pot fi destul de grave în ce privește efectele micului ecran. În primul rând ele sunt de ordin somatic și se manifestă prin indispoziție, prin slăbirea imunității, prin boli cauzate de sedentarism. Alte tulburări datorate câmpurilor electromgnetice provoacă apariția și acutizarea unor boli tumorale. Utilizarea incorectă a computerului, printr-o poziție greșită duce la probleme de tip locomotor. O altă tulburare poate apărea la ochi, prin timpul îndelungat petrecut în preajma ecranului.

Cele mai mari probleme ale copiilor abandonați în fața ecranului sunt cele de ordin duhovnicesc, tot mai persistente. Acestea se datorează acțiunii energo-informaționale asupra personalității. Copilul și mai târziu tânărul, se cufundă în lumea iluziilor și a patimilor păcătoase și devine dependent de realitatea virtuală. El intră într-o altă realitate care devine o parte a eului său, iar hotarul dintre cele două lumi dispare, de aici apare „scindarea duhovnicească a minții între real și virtual”. De aici apare mânia și întristarea din cauza unor neîmpliniri. Mai grav de aici până la dependență nu mai este decât un pas.

Gheorghe Virgiliu, în cadrul operei citate mai sus, ne prezintă căteva idei privind educația negativă a copiilor prin televizor:

Prin televizor nu se poate realiza o învățare conștientă, intențională (Mander, 1978);

Televiziunea are capacitatea de a ne modela comportamentul sau de a ne forma atitudinile dorite de arhitecții lumii media – consumatorism, nihilism, divertisment (Setzer, 2001);

Generează o lume simbolică, iluzorie, pe care tânărul o ia drept reală (Poplawski, 1998);

Televiziunea induce păreri eronate despre lume și viață. Anume principii de viață, sisteme de valori, fiindu-ne inoculate în subconștient, ne influențează modul de a gândii (Mander, 1978);

Sunt promovate și justificate comportamente anormale;

Trasături precum violența, sexualitatea, magicul, sunt însușite mult mai repede și mai profund decât mesajul care se impune ca motiv principal al comunicării.

În concluzie, televizionarea reprezintă o activitate la care mintea umană se adaptează doar parțial cu riscuri mari pentru sănatatea cortexului. Prin folosirea fără discernământ a acestei „hrane”, copiii se depersonalizează și își pierd individualitatea. Din cauza micului ecran „se formează un nou tip antropologic, cu un nivel intelectual și moral scăzut” Aceștia vor deveni robii tehnologiei, iar copiii nu vor mai fi educați de părinți așa cum ar trebui, ci de aceste „ecrane”. Părinții își distrug astfel copiii lăsându-i robi tehnologiei, dar mai ales punându-le la dispoziție tehnologiile de ultimă oră.

Soluții privind diminuarea factorilor de risc și a efectelor nocive există, și constă în primul rând în eliminarea factorilor de risc, iar în al doilea rând în cultivarea comportamentelor afectate. Totul depinde de părinți.Ei trebuie să se responsabilizeze și să ofere copiilor educația necesară și potrivită atrăgându-i din mrejele virtualului.

Prin asumarea educației părintele este obligat să-i ofere copilului alternative, prin diferite activități intelectuale, prin stimularea gândirii, sau practice, prin activități sportive, plimbări, jocuri care presupun un anumit efort fizic.

Dependența

Patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea ființa omenească. Afirmația aceasta cuprinde unul dintre cele mai triste adevăruri despre condiția ființei umane, condiție pentru care suntem responsabili în virtutea libertății cu care am fost înzestrați. Observăm dintru început că Dumnezeu îl lasă cu totul liber pe om, libertatea fiindu-i una dintre prerogativele suveranității în lumea materială în care a fost așezat. Ispitit de diavol și uitând dragostea lui Dumnezeu, omul primordial calcă porunca primită și cade din starea inițială de har. Interesant este că libertatea nu i se retrage nici acum ci îi rămâne constitutivă pentru totdeauna. Or, tocmai pe această caracteristică esențială a omului se sprijină întreaga Iconomie dumnezeiască a mântuirii lui. Dumnezeu încearcă să-l reîntoarcă pe om fără a-l constrânge.

Întrucât prin libera voință omul se apropie sau se îndepărtează de Creator, el primește tot ce ține de această apropiere sau îndepărtare. Devine mai asemănător sau mai îndepărtat de Prototipul său, iar în aceasta stă responsabilitatea, care este cotingenta libertății. Astfel se naște sancțiunea ca răsplată sau pedeapsă, astfel se actualizează binele sau răul.

Omul în starea paradisiacă era îmbrăcat în harul lui Dumnezeu, care-l păzea, întărindu-i facultățile sufletului. După căderea în păcat, omul pierde harul divin, nefiind vorba despre o grație supra-adăugată, ci despre conlucrare, și toate mădularele trupului său sunt afectate. Nimic nu rămâne neafectat. Natura coruptă a omului primordial se transmite tuturor celor „născuți din femeie”. Patimile aduc numai necazuri, distrug sănătatea sufletului și a trupului, a familiei dar și a întregii omeniri.

Lumea în care trăim se schimbă rapid, la fel și regulile după care trăim. Valorile nu mai sunt întotdeauna atât de clare, și deseori, tinerii sunt puși în situația de a lua decizii de adult cu privire la viața lor. Pentru mulți oameni, vremurile acestea în care trăim sunt dificile și nesigure, fapt ce îi determină să încerce să scape de stresul vieții cotidiene. Mulți vor să afle de ce trebuie să sufere și de ce viața lor este atât de goală și lipsită de sens, iar alții își pierd motivația de a trăi. Pentru a umple acest vid, unii încearcă să adune bunuri materiale, râvnesc la prestigiu, se folosesc de sexualitate, iar alții își caută tot mai disperat eliberarea din suferințele și greutățile zilnice prin consumul de alcool sau droguri. Aceștia pierd, deseori, „conștiința divină” din sufletul lor și pot deveni dependenți de un mod de viață care în cele din urmă îi va distruge.

În Psihologie, termenul modern folosit pentru patimă este acela de dependență sau adicție, care exprimă aceeași realitate a totalei lipiri a omului de una dintre realitățile acestei lumi. Persoana dependentă sacrifică totul pentru a obține substanța, sau sentimentul fără care simte că nu poate trăi. „Păcatul otrăvește prin intermediul obiceiurilor dăunătoare pervertind necesitățile noastre normale, firești”. A satisface necesitățile nu e un lucru de condamnat, atât timp cât nu se exagerează.

Există o serie de etape în procesul formării necesităților: „mai întâi apare atracția inconștientă, neștiind încă ce ne-ar putea satisface; pe măsura conștientizării obiectului cerinței atracția se amplifică, transformându-se în dorință conștientizată; începem apoi să tindem în mod conștient către obiectul căutat, și căutarea lui dă mărturie despre înclinarea voinței”. Nevoile firești devin deseori patimi, iar atunci când înclinarea către ceva este prea puternică, ea cotropește și devine dependență.

Din cauza păcatului necesitățile, cerințele omenești se transformă în patimă și se condamnă personalitatea la o rămânere constantă în starea de animalitate duhovnicească. Păcatul devine patimă, iar patima aduce întotdeauna boală. Ispita reprezintă factorul de risc care provoacă formarea dependenței.

În cazul tinerilor dependența își face foarte rapid loc. Mediul de trai este prielnic, tehnologia ajută, iar posibilitățile sunt numeroase.

În continuare aș dori să radiografiez problema dependenței în rândul tinerilor, precum și modalitatea eliberării din ghearele ei.

Orice tânăr, care fuge de realitate, preferă să se refugieze în lumea iluziilor în felul în care îi place cel mai mult: prin internet, jocuri, pornografie, fumat, droguri, alcool etc. Acestea sunt boli din același trunchi, având în comun „sindromul dependenței”.

De obicei tinerilor le place să trăiască clipa, să trăiască viața la limită și într-un mod periculos, chiar dacă nu conștientizează riscurile la care se expun.

În funcție de domeniul vizat, dependența poate fi de mai multe feluri:

Dependența de calculator și internet care include și ispita pornografiei este des întâlnită în rândul tinerilor. Prin afundarea în lumea virtuală aceștia se rup de realitate, tot mai mulți părinți fiind nemulțumiți că copiii lor petrec prea mult timp la calculator. Ispita este foarte mare, mai ales în rândul copiilor și a tinerilor, utilizarea îndelungată provocând chiar dependență.

Iubitorii de virtual se află în așa-numita stare de „excitație pasivă”, obținând plăcerea fără nici un efort, care acționează ca un drog. Efectul este unul negativ, deoarece scade capacitatea de concentrare a copilului, capacitatea creativă, precum și capacitatea de a comunica. În cele mai multe situații aceștia se izolează, nemaiavând nici prieteni, numai pe cei virtuali.

Jocurile electronice creează dependență și accentuează starea vegetativă, de pasivitate a copilului, stimulând doar instinctul și viteza de reacție într-un mod mecanic. Potrivit lui Virgiliu Gheorghe, în joc „gândirea conștientă fiind un proces foarte lent, jucătorul trebuie să reacționeze fără să gândească; jucătorul este activ într-un mod limitat, jocul determinând reacții automate”. Jocurile pe calculator au urmări negative în procesul educațional, întrucât obiectivul educației este acela de a dezvolta capacitatea de a lua decizii conștiente.

Internetul reprezintă o alta dintre dependențele tinerilor, în ciuda faptului că cei mai mulți dintre noi îl vedem ca util. Este util doar atunci când îl folosim în scopuri absolut necesare. Puterea internetului este stimulată de: accesul ușor, anonimat, pierderea noțiunii timpului.

Cea mai mare ispită a utilizării internetului este pornografia, care prin vizualizare îndelungată duce la dependență.

Vizualizarea materialelor pornografice începe să fie percepută ca o normalitate. Media introduce în subconștient acest lucru prin prezentarea și difuzarea excesivă a imaginilor pornografice. Totul duce la sexualitate, începând cu reclamele, jocurile, programele de divertisment, până la filme. Prin utilizarea internetului nu mai există libertate, nu mai alegi ce să privești, ci ți se dă cu forța ce să privești.

Dependența de pornografie are efecte negative asupra personalității. Aceasta sporește foarte mult agresivitatea, bărbații acceptând foarte ușor violența împotriva femeilor. Zilmann și Bryant au demonstrat faptul că expunerea prelungită la ponografie, duce la scăderea nivelului satisfacerii sexuale între parteneri, prin urmare va afecta viața intimă a viitorilor soți.

Soluția eliberării din mrejele internetului și a pornografiei constă în primul rând în evitarea pricinilor de cădere. Părinții trebuie să urmărească comportamentul copiilor și să le ofere alternative, pentru a le ocupa timpul. Deasemenea trebuie să-și supravegheze mereu copiii, deoarece atunci când vor deveni adolescenți le va fi mai greu.

O altă patimă foarte des întâlnită în rândul tinerilor este fumatul. Tabagismul este o altă patimă care face ravagii în rând tinerilor. Prin fumat se reduce speranța de viață considerabil și apar numeroase boli precum: cancer, astm bronșic, infertilitate, impotență, fragilitatea imunitară etc. Fumatul este una dintre ocupațiile la modă în rândul tinerilor. Aceștia se îndeletnicesc cu fumatul de la vârste fragede. Mediul familial, precum și anturajul sunt principalele cauze ale tabagismului. Peste 4 milioane de oameni din întreaga lume mor din cauza acestui viciu.

Pentru a scăpa de această patimă este nevoie de multă voință, și deasemenea e nevoie de un duhovnic bun, deoarece „diavolului îi poate pune botniță numai harul dumnezeiesc”. Ca să scape de fumat, tinerii de fapt nu trebuie să renunțe la nimic, dimpotrivă, ei scapă de o boală.

Drogurile reprezintă o altă dependență în rândul tinerilor, care răvășește atât trupul cât și sufletul; la consumul de droguri ei sunt foarte vulnerabili, imediat ajungând la dependent. Consumul de droguri este o modalitate de satisfacere a unor nevoi si frustrări psiho-sociale toxice pentru consumatori dar si pentru societate. Afecțiunile cauzate de reacțiile adverse se regăsesc atât pe planul biologic al sănătații persoanelor consumatoare, dar și pe cel al sănătății morale si al viitorului grupurilor si comunităților umane. Aceasta problemă necesită intervenții rapide, bazate pe o profundă cunoastere a naturii sale. Dependenta se poate dezvolta încă de la vârstele cele mai inocente, degenerând odata cu trecerea timpului. Drogurile consumate repetat duc la intoxicație numită toxicomanie, care se manifestă prin necesitatea de a consuma droguri, mărirea dozelor, precum și dependența psihică față de substanță. Consumul de droguri în rândul tinerilor se datorează curiozității, teribilismului, anturajului, problemelor din familie etc.

Măsura care se poate lua pentru înlăturarea dependenței de droguri este cura de dezintoxicare precum și supravegherea medicală.

Dependența alcoolică este o boală care afectează întreaga persoană: corpul, mintea, emoțiile și spiritul; în unele cazuri e nevoie de doctor pentru tratarea complicațiilor medicale cauzate de abuzul de alcool. Dependența este un cuvânt care nu explică prea multe, ci doar descrie un anumit mod de comportament. De aceea este lipsit de sens să se afirme că cineva bea mult pentru că e dependent. Consumul de alcool este doar un simptom al bolii alcoolismului și nu boala însuși. El reprezintă doar vârful icebergului, ceea ce nu se vede de ochiul neavizat și neatent constituind cauza, și anume, serioase tulburări spirituale.

Dependența constă în „manifestarea excesivă a unui mod de comportament anormal și dăunător”. Această dependență duce la pierderea libertății.

Alcoolismul este atât o boală a trupului, cât și una a sufletului, una din caracteristicile bolii fiind apariția unor simptome specifice la nivel fizic, psihologic, și spiritual în momentul încetării consumului de alcool.

Simptomul cel mai evident îl reprezintă incapacitatea alcoolicului de a controla în mod constant când și cât va bea, precum și ce se va întâmpla după ce începe să bea. Simptomele bolii spirituale ale alcoolismului ne înconjoară pretutindeni în viața de zi cu zi. Abuzul de alcool și alcoolismul se intersectează cu cele mai multe din evenimentele sociale precum, nunți, botezuri, aniversări, etc., dar și cu majoritatea problemelor sociale, cum ar fi divorțurile, sărăcia, violența domestică etc.

Tinerii încep să consume alcool, din cauza anturajului, pentru a încerca ceva nou, a mediului familial, sau chiar din cauze genetice.

Ne punem întrebarea: dacă alcoolismul este într-adevăr o boală, atunci de ce beau oamenii? Răspunsul îl aflăm de la Floyd Frantz, care afirmă că majoritatea tinerilor învață să bea alcool de la părinții sau de la rudele apropiate. Aceștia observă că efectele consumului produc plăcere, și că asta fac oamenii mari. Odată ce au învățat să bea alcool, oamenii beau dintr-un singur motiv, își doresc efectul produs de drogul alcool.

În ceea ce privește boala alcoolismului, aceasta nu cuprinde pe toți oamenii. În această direcție există mai multe teorii care variază de la modelele sociologice la cele medicale. Cea mai acceptată teorie este aceea că anumiți oameni sunt născuți cu o predispoziție genetică la alcoolism. Totuși în această teorie , este acceptat faptul că există factori sociali și psihologici care combinți cu predispoziția cresc sau scad posibilitățile ca o persoană să devină alcoolică.

Important de reținut este faptul că nu toți băutorii înrăiți sunt alcoolici sau dependenți de alcool, deoarece între aceste categorii există diferențe semnificative. Băutorul înrăit dacă are motive, poate să se oprească din băut, sau să-și controleze băutul, pe când alcoolicul nu poate controla nimic.

Observând toate cele de mai sus, este evident că beția cronicizată ca alcoolism este deopotrivă patimă și dependență/adicție.

Din punct de vedere al efectului general al alcoolului asupra organismulului, acesta este în primul rând un toxic celular. Prin consumul unor cantități mari de alcool are loc o eliberare crescută de hormoni ai glandelor suprarenale, astfel încât se produce o reacție de stres în organism. Din punct de vedere al sistemului nervos alcoolul este un tranchilizant, astfel că poate ajuta la depășirea diiferitelor stări de teamă, stres, inhibare, tensiuni etc.

Alcoolul își exercită efectul calmant asupra sistemului nervos central, de aceea vândut ca și alte droguri sub forma unor medicamente, poate deveni un fel de fals panaceu pentru tot felul de acuze și indispoziții. Adevărata rezolvare a problemelor nu se obține prin consumul de alcool, după cum nu se reușește nici prin consumul drogurilor.

Chiar dacă cele mai evidente simptome ale alcoolismului sunt aproape în întregime evidente „esența bolii este diferită: este un defect al voinței uman. Spre deosebire de aceasta, recuperarea din alcoolism înseamnă restaurarea voinței umane, așa cum a intenționat Dumnezeu de la început”.

Procesul de vindecare de boala alcoolismului cunoaște trei stadii prin care omul poate

crește spiritual: praxis sau curățirea inimii, teoria sau conștiința de/și înțelegerea lui Dumnezeu, și iluminarea sau cunoașterea lui Dumnezeu. Trebuie să existe o educație despre alcoolism ca boală.

Pentru a ajuta pe cineva să scape de această dependență, trebuie să-l facem să înțeleagă și să recunoască problema pe care o are cu alcoolul. Chiar și persoanele cele mai dependente se pot elibera de patima lor dacă sunt dispuse să ducă o viață spirituală, care uneori este descrisă în termeni de „scări”, „pași” sau „căi”. Prin intermediul acestora o persoană poate să învingă patima și să îl cunoască mai apoi pe Dumnezeu. Acestea sunt de fapt principii spirituale ce reprezintă Praxis-ul și conduc spre Teorie, urmată de Iluminare. Marii duhovnici ne spun că progresul spre vindecarea spirituală începe doar atunci când persoana bolnavă își recunoaște problema.

Conform psihologilor, omul nu are înclinația spre dependență atât timp cât se află în armonie cu sine însuși și își exprimă în mod adecvat sentimentele. Ontologic omul este structurat cu libertate deplină, numai în cazul în care ascultă de Dumnezeu, iar când nu ascultă, libertatea lui devine libertinaj, iar libertinajul îl face dependent și rob . Toate păcatele creează dependență, Însuși Mântuitorul Iisus Hristos confirmând acest lucru când zice: „Adevărat, adevărat spun vouă: oricine săvârșește păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34).

Pentru vindecarea sufletelor și trupurilor unor astfel de persoane este nevoie de o pastorație adaptată la specificul și profilul moral și intelectual al credincioșilor, pastorație care va putea permite celor mai frumoase și profunde învățături ale teologiei ortodoxe, să pătrundă în adâncul sufletului omenesc și să-i aducă adevărata vindecare.

MODALITĂȚI ȘI REPERE PENTRU O EDUCAȚIE ORTODOXĂ

A COPIILOR –schimb putin titlul asta

Scriu o prezentare a cap si a metodelor în cateva randuri apoi prezint modalitatile si fac alte capitole, metode clare in Bis din casa

CAP cu exemplu separat? Sun jan

Credința și raportarea soților la Dumnezeu

În familie se lucrează taina iubirii. Afectivitatea

Prin soți se nasc copii, ca dar de la Dumnezeu

Familia este calea sacrificiului de sine, de dragul celorlalți

Lupta împotriva provocărilor lumii moderne

Viața duhovnicească – soluție împotriva problemelor creșterii copiilor (familia, biserica, duhovnicul, rugaciunea)

Familia este calea sacrificiului de sine, de dragul celorlalți

În urma prezentării factorilor care provoacă declinul instituției familiei, observăm că aceștia nu sunt altceva decât caracteristicile distinctive ale culturii contemporane. Omul s-a format după mediul în care a trăit. Orice persoană respiră aerul tipic al mediului în care trăiește.

Stilul de viață al omului modern este unul încarcerat, privând persoanele de libertatea spirituală și deci de principalele dispoziții spre credință.

Într-o societate secularizată în care ateismul, indiferentismul, agnosticismul, relativismul, desacralizarea și descreștinarea se prezintă ca fenomene de masă, familia ocupă un rol foarte important, deoarece ne ajută să descoperim care este adevărata valoare a omului, și se prezintă ca o modalitate de regăsire și întoarcere a omului contemporan la adevăratele valori. În familie omul își găsește stabilitatea.

Viața de familie după cum spuneam mai sus presupune o mare responsabilitate dar aduce și mari bucurii și împliniri, dacă este trăită așa cum se cuvine. Familia este și ea o cale spre mântuire, în doi, pe lângă cea a monahismului. Monahismul este frumos și sublim, căci monahii au aripi și se ridică spre cer, pe când cei căsătoriți umblă pe pământ. Cerul este frumos, dar nu fără pericole; dacă o să cazi de sus, te rănești; dacă o să cazi umblând pe pământ nu o să te rănești, și te vei ridica ușor.

Nașterea de prunci reprezintă o binecuvântare din partea lui Dumnezeu, deoarece prin aceasta soții devin coparticipanți la creație, devin ei înșiși creatori.

Copilul reprezintă o punte, deoarece odată cu venirea pe lume a acestuia și integrarea lui în sânul familiei, cei trei alcătuiesc un singur trup, copilul unind o parte cu cealaltă.

Cea mai eficace misiune pentru a salva cuplul este legătura pastorală de după nuntă, care trebuie să nu fie întreruptă, ci prin vizite pastorale trebuie să se înțelelagă focul convingerii, că ceea ce s-a întâmplat în fața altarului nu a fost ceva accidental ci are o continuitate.

Biserica are un rol foarte important în viața omului contemporan, chiar dacă acesta nu conștientizează acest lucru, deoarece, mântuirea nu se poate obține în afara Bisericii, fără Dumnezeu și fără Sfintele Taine. Aceasta prin diferite modalități pastorale trebuie să-i împărtășească omului experiența întâlnirii cu Dumnezeu, conștientizând-ul de importanța vieții spirituale în existența sa și de valorile interiorității. „Omul trebuie ajutat să-și redescopere capacitatea de a se minuna”, iar această bucurie poate fi regăsită în cadrul familiei.

Pentru o bună pastorație a omului modern, care nu mai acceptă vaorile tradiționale și autentice, precum instituția familiei, Biserica trebuie să aibe anumite priorități pastorale și să arate întotdeauna ospitalitate și solidaritate, participând cu căldură și compasiune la suferința acestuia.

Exemplu practic de medodă socio – Educativă folosită în procesul educațional-catehetic

În capitolul acesta o să prezint un exemplu practic de metodă educațională, prin care copiii cu ajutorul preotului sau educatorului sunt scoși din letargie și îndreptați spre valori și viață. Astfel că, voi prezenta un exemplu binecunoscut, în persoana Pr. Lect. univ. dr. Ovidiu Panaite, care datorită competențelor și abilităților sociale dobândite în urma unei pregătiri riguroase în domeniul educațional, este cel mai elocvent caz, în acest sens. Părintele Ovidiu Panaite pe lângă intensa activitate misionară din parohie (Alba-Iulia), mai ocupă și funcția de Director al Centrului de Cercetări Interreligioase și de Psihopedagogie Creștină din Alba-Iulia, precum și cea de Animator socio-educativ.

Părintele Ovidiu Panaite desfășoară intense activități extrașcolare cu tinerii în parohie, dar și în afară, atât în județ, precum și în alte județe ale țării. În cadrul acestor întâlniri se urmărește formarea duhovnicească a tinerilor, și deprinderea virtuților creștine, (credința, nădejdea și dragostea ), dar și a celor morale (înțelepciunea, dreptatea, cumpătarea și bărbăția)

educația non – formală (extrașcolară).

În calitate de animator socio-educativ, Pr. Ovidiu Panaite pune accentul pe educația non-formală, mai exact pe educația prin joc.

Pentru a înțelege mai bine procesul educațional, o să dezvolt în cele ce urmează conceptul de educație non-formală, care stă la baza preocupărilor Părintelui Ovidiu Panaite, după care o să prezint o sesiune a unei întâlniri, a acestuia cu tinerii.

Rolul educației religioase este de formare, atât pentru cunoaștere, cât și pentru virtuți. Conform cercetătorului J. Hull există mai multe variante ale educației religioase: a învăța religie, a învăța despre religie, și a învăța din religie. Iisus Hristos reprezintă modelul suprem al învățătorului, fiind numit chiar de ucenici, Învățător. Rolul Mântuitorului în lume „nu se reduce numai la a configura intelectual un anumit popor sau a defini o anumită arie geografică, ci de a-l răscumpăra pe om din robia păcatului și a morții. Este nevoie așadar de o educație integrală (a trupului și a sufletului), o paideia creștină”. Acest model de educație integrală a făcut obiectul preocupărilor marilor scriitori și Părinți bisericești, urmărindu-se deprinderea virtuților.

Sistemul educației din zilele noastre pune accentul pe dezvoltarea inteligenței verbale și logico-matematice, neglijând astfel educația empatică, intuitivă, desăvârșirea. Educația religioasă este soluția care poate aduce echilibru în procesul instructiv-educativ, „valorizând comunitatea parohială, printr-o anumită vizibilitate, printr-o formare duhovnicească continuă (…), prin participarea la universul sacramental”.

Este absolut ne

Concluzii

Familia este așadar izvorul vieții pe pământ, temelia vieții de obște, prima biserică întemeiată de Dumnezeu, din iubire pentru om, după modelul Bisericii cerești. Fără iubirea firească din familie, nu putem ajunge la iubirea dumnezeiască, veșnică, iar fără această iubire familia nu poate exista. În legătură cu aceasta, Pr. Savatie Baștovoi spunea că ,,a nu mai fi iubit, înseamnă a nu mai exista”. Astfel că, cea dintâi familie a fost întemeiată de Dumnezeu din marea Sa iubire, în Rai, iar nu pe pământ, având ca preot și martor pe Însuși Dumnezeu, ca să arate tuturor ce mare rol are familia creștină pe pământ, ce demnitate i-a dat Creatorul familiei și ce misiune dumnezeiască i-a încredințat.

Pentru mulți care trăiesc lumește, astăzi familia nu mai are sens. De aceea tinerii fie că nu se mai căsătoresc, fie se căsătoresc dar nu fac copii, fie își omoară copiii prin avorturi, și astfel ei singuri își stârpesc neamul lor.

După cum am observat, există o luptă împotriva lui Dumnezeu, iar această luptă a avut un rol negativ, rezultatul nefiind eliberarea omului, ci noi forme mult mai grave și mai dezumanizante, de sclavie, nu nașterea unui om nou, nu apariția altor valori noi, mai umane, ci pierderea tuturor valorilor. Omul dintotdeauna a fost o ființă care a creat valori, dar care totodată s-a creat prin valori. Post-modernismul face tocmai opusul, astfel că lumea s-a îndepărtat atât de mult de Dumnezeu încât a ajuns să sfideze credința și lovește în adevăratele valori ale societății contemporane, valori ce pot oferi acestuia stabilitatea și împlinirea, dar bineînțeles și posibilitatea întoarcerii la Dumnezeu.

Am expus așadar, în linii mari, provocările care atentează la stabilitatea familiei, și am observat din cele prezentate că asistăm la o criză ce se agravează pe zi ce trece, și care pornește tocmai de aici, din sânul familiei, prin tinerii zilelor noastre; tineri care reprezintă viitorul familiei. Aceste pericole (provocări), pot spune că vin din existența unor adevărate curente necreștine cu privire la concepția despre familie: căsătoria e privită ca o convenție anulabilă, ea se face din interese materiale, se acceptă conviețuirea liberă, iar de multe ori nașterea de copii se face programat etc., fiecare din aceste atitudini ascunzând în realitate o imagine perturbatoare în societatea noastră, și anume egoismul și individualismul.

Dacă vrem să ajungem la împlinirea scopului ultim, pe care îl are familia creștină, mântuirea în doi, este foarte important să conștientizăm cât de importantă este această Taină, și să ne-o asumăm în modul cel mai responsabil.

Pentru a ridica familia la înălțimea ei de Taină, precum a fost creată, este foarte important să delimităm sensurile și valorile acestui sfânt așezământ, ferind-o de contravalorile ce năpustesc asupra ei, și să recurgem la intensificarea catehizării, pentru ,,reîncreștinarea” întregii societăți și mai ales a tinerilor zilelor noastre.

Bibliografie

Izvoare:

BIBLIA sau Sfânta Scriptură. Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu binecuvântarea și prefața Preafericitului Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe române, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001;

*** Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși, vol. II, trad. rom. Dumitru Stăniloae, București, Editura Humanitas, 2005;

Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinți, copii și creșterea lor, culegere de texte patristice, trad. rom. Zenaida Anamaria Luca, Suceava, Editura Panaghia.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viața de familie, trad. rom. Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2004.

Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, trad. rom. Grigorie Teodorescu, București, Editura Sophia, 1998.

***Învățătura celor doisprezece Apostoli în Scrierile Părinților Apostolici, trad. rom. Dumitru Fecioru, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1995.

Cărți:

***Cum să educăm ortodox copilul, trad. rom. Adrian Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2011.

*** Familie, filantropie și etică socială. Parteneriatul Stat-Biserică în Asistența Socială. Referatele Simpozionului Internațional „Familie, filantropie și etică socială. Parteneriatul Biserică-Stat în Asistența Socială”, organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității ,,1 Decembrie 1918” Alba-Iulia (6-8 mai 2011), Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2011;

Alexandru, Ioan, Iubirea de Patrie, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978.

Î.P.S. Andreicuț, Andrei, Mai putem trăi frumos? Pledoarie pentru o viață morală curată, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2004;

Bălan, Ioanichie, Călăuză ortodoxă în familie și societate, vol. II., Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, 1997;

Baștovoi, Savatie, A iubi înseamnă a ierta, Timișoara, Editura Marineasa, 2006;

Boca, Arsenie, Ridicarea căsătoriei la înălțimea de Taină, Făgăraș, Editura Agaton, 2003;

Breck, John, Darul sacru al vieții. Tratat de bioetică, trad. rom. P.S. Irineu Pop Bistrițeanul, ediția a III-a, Cluj-Napoca, Editura Patmos, 2007;

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, vol. I, trad. rom. Ieroschim. Ștefan Nuțescu, București, Editura Evanghelismos, 2003;

Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, vol. IV, trad. rom. Ieroschim. Ștefan Nuțescu, București, Editura Evanghelismos, 2003;

Evdokimov, Paul, Taina iubirii. Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, trad. rom. Gabriela Moldoveanu, București, Editura Christiana, 1994;

Georges Habra, Iubire și senzualitate, trad. rom. Dora Mezdrea, București, Editura Anastasia, 1994;

Moldovan, Ilie, În Hristos și în Biserică. Teologia iubirii II: Adevărul și frumusețea căsătoriei, Alba-Iulia, Editura Episcopiei, 1996;

Idem, Iubirea, Taina căsătoriei. Teologia iubirii, vol I, Alba Iulia, Editura Episcopiei, 1996;

Tatsis, Dionysios, Cuvintele bătrânilor, trad. rom. Î.P.S. Andrei Andreicuț, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2004;

Tia, Teofil, Descreștinarea – o apocalipsă a culturii, Alba-Iulia, Editura Reântregirea, 2009;

Idem, Doctore, vindecă-te pe tine însuți!, Alba-Iulia, Editura Reântregirea, 2010;

Idem,, Pedagogia întoarcerii la Dumnezeu a omului contemporan, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2012;

Idem, Scleroza modernității. Analiză a degenerărilor post-iluministe, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2012;

Trif, Ilie (coordonator), Paradoxul creștin și cartea tinereții, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2008.

Alexandru, Părintele, Copilul în lumea televizoarului și a computerelor, trad. rom. Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, 1999.

Zorin, Konstantin, Dependența de computer, de jocuri, de nicotină, trad. rom. Adrian Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2014.

Zorin, Konstantin, Păcatele părinților și bolile copiilor, trad. rom. Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2007.

***Mama, îngrijită de Ioan Suciu, Cluj – Napoca, Editura Viața creștină, 2002.

***Cum să educăm ortodox copilul, trad. rom. Adrian Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2011.

Schmemann, Alexander, Din apă și din Duh, trad. rom. Ion Buga, București, Editura Symbol, 1992.

Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ediția a IV-a, București, Editura IBMBOR, 2010;

***Medicii și Biserica, vol IV, coord de Dr. Mircea Gelu Buta, Cluj – Napoca, Editura Renașterea, 2006.

***Mii de tineri își păstrează fecioria până la căsătorie, coord. Claudiu Balan, București, Editura Filos, 2014.

Șișova, Tatiana, Probleme și dificultăți în educarea copiilor, trad. rom. Crețu Nicolae, București, Editura Sophia, 2012.

Moldovan, Ilie, Adolescența, preludiu la poemul iubirii curate, Ediția a II-a, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2005.

Stăniloae, Dumitru, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica și Mistica, București,  Editura IBMBOR, 2002.

Kogoulis, Ioannis, Îmbisericirea elevilor, trad. rom. P.S. Mihail Filimon, Sibiu, Editura Deisis, 2012.

Frantz, Floyd, Cum tratăm alcoolismul- Manual pentru uzul preoților și medicilor, trad. rom. Nicoleta Amariei, Iași, Editura Trinitas, 2007.

Negru, Iulian, Nicoleta Amariei, Floyd Frantz, Pastorația persoanelor dependente de alcool, București, Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2012.

Schneider, Ralf, Alcoolul și medicamentele- droguri?, Sibiu, Editura Hora, 1999.

Webber, Meletios, Pașii transformării,  trad. Rom. Nicoleta Amariei si Claudia Varga, Iasi, Editura Kolos, 2008.

Virgiliu, Gheorghe, Efectele micului ecran asupra minții copilului, București, Editura Prodromos, 2007.

Diaconescu, Mircea, Tabagismul, București, Editura Militară, 1981.

Paun, Mihaela Valentina, Dan Ioan Mihail, Drogurile nu sunt o alternativa, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2008.

Opriș, Dorin (coord.), Coordonate ale cercetării pedagogice în domeniul educației religioase, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2009.

Panaite, Ovidiu, Prin joc spre viață, Ediția a II-a, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2011.

Studii și articole:

Jurcan, Emil, Stabilitatea familiei, în ,,Credința Ortodoxă”, anul V, nr. 1, ianuarie-iunie 2000, Alba-Iulia, pp. 43-56;

Remete, George, Familia în concepția creștină, în ,,Credința Ortodoxă”, anul I, nr. 1, aprilie-iunie 1996, Alba-Iulia, pp. 132-154;

Idem, Familia și planningul famililal, în ,,Credința Ortodoxă”, anul VII, nr. 1, ianuarie-iunie 2002, Alba-Iulia, pp. 95-115.

Himcinschi, Mihai, Botez și misiune, în „Mehedinți, istorie, cultură și spiritualitate”, nr. 4, 5-8 iunie 2011, Drobeta Turnu Severin, pp.131-143.

Virgiliu, Gheorghe, Conștientizăm oare războiul dus împotriva copilului nostru, în „Familia Ortodoxă”, nr. 2 (73), București, 2015, pp. 4-8.

Surse electronice:

http://www.nasterenaturala.ro/anna accesat la data de: 22. 05. 2015.

http://www.gandul.info/stiri/video-experienta-traumatizanta-la-un-botez-bebelus-in-soc-apneic-dupa-ce-este-scufundat-in-cristelnita-8901848; accesat la data de 10.05.2015.

http://stirileprotv.ro/stiri/international/bebelus-mort-in-timpul-botezului-parintii-acuza-preotul-de-neglijenta.html, accesat la data de 10.05.2015.

http://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/copilul-mort–botez-mai-probabil-bolnav-1_50aea4537c42d5a6639eae35/index.html, accesat la data de: 10.05.2015.

Bibliografie

Izvoare:

BIBLIA sau Sfânta Scriptură. Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu binecuvântarea și prefața Preafericitului Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe române, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001;

*** Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși, vol. II, trad. rom. Dumitru Stăniloae, București, Editura Humanitas, 2005;

Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinți, copii și creșterea lor, culegere de texte patristice, trad. rom. Zenaida Anamaria Luca, Suceava, Editura Panaghia.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viața de familie, trad. rom. Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2004.

Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, trad. rom. Grigorie Teodorescu, București, Editura Sophia, 1998.

***Învățătura celor doisprezece Apostoli în Scrierile Părinților Apostolici, trad. rom. Dumitru Fecioru, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1995.

Cărți:

***Cum să educăm ortodox copilul, trad. rom. Adrian Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2011.

*** Familie, filantropie și etică socială. Parteneriatul Stat-Biserică în Asistența Socială. Referatele Simpozionului Internațional „Familie, filantropie și etică socială. Parteneriatul Biserică-Stat în Asistența Socială”, organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității ,,1 Decembrie 1918” Alba-Iulia (6-8 mai 2011), Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2011;

Alexandru, Ioan, Iubirea de Patrie, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978.

Î.P.S. Andreicuț, Andrei, Mai putem trăi frumos? Pledoarie pentru o viață morală curată, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2004;

Bălan, Ioanichie, Călăuză ortodoxă în familie și societate, vol. II., Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, 1997;

Baștovoi, Savatie, A iubi înseamnă a ierta, Timișoara, Editura Marineasa, 2006;

Boca, Arsenie, Ridicarea căsătoriei la înălțimea de Taină, Făgăraș, Editura Agaton, 2003;

Breck, John, Darul sacru al vieții. Tratat de bioetică, trad. rom. P.S. Irineu Pop Bistrițeanul, ediția a III-a, Cluj-Napoca, Editura Patmos, 2007;

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, vol. I, trad. rom. Ieroschim. Ștefan Nuțescu, București, Editura Evanghelismos, 2003;

Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, vol. IV, trad. rom. Ieroschim. Ștefan Nuțescu, București, Editura Evanghelismos, 2003;

Evdokimov, Paul, Taina iubirii. Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, trad. rom. Gabriela Moldoveanu, București, Editura Christiana, 1994;

Georges Habra, Iubire și senzualitate, trad. rom. Dora Mezdrea, București, Editura Anastasia, 1994;

Moldovan, Ilie, În Hristos și în Biserică. Teologia iubirii II: Adevărul și frumusețea căsătoriei, Alba-Iulia, Editura Episcopiei, 1996;

Idem, Iubirea, Taina căsătoriei. Teologia iubirii, vol I, Alba Iulia, Editura Episcopiei, 1996;

Tatsis, Dionysios, Cuvintele bătrânilor, trad. rom. Î.P.S. Andrei Andreicuț, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2004;

Tia, Teofil, Descreștinarea – o apocalipsă a culturii, Alba-Iulia, Editura Reântregirea, 2009;

Idem, Doctore, vindecă-te pe tine însuți!, Alba-Iulia, Editura Reântregirea, 2010;

Idem,, Pedagogia întoarcerii la Dumnezeu a omului contemporan, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2012;

Idem, Scleroza modernității. Analiză a degenerărilor post-iluministe, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2012;

Trif, Ilie (coordonator), Paradoxul creștin și cartea tinereții, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2008.

Alexandru, Părintele, Copilul în lumea televizoarului și a computerelor, trad. rom. Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, 1999.

Zorin, Konstantin, Dependența de computer, de jocuri, de nicotină, trad. rom. Adrian Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2014.

Zorin, Konstantin, Păcatele părinților și bolile copiilor, trad. rom. Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2007.

***Mama, îngrijită de Ioan Suciu, Cluj – Napoca, Editura Viața creștină, 2002.

***Cum să educăm ortodox copilul, trad. rom. Adrian Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2011.

Schmemann, Alexander, Din apă și din Duh, trad. rom. Ion Buga, București, Editura Symbol, 1992.

Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ediția a IV-a, București, Editura IBMBOR, 2010;

***Medicii și Biserica, vol IV, coord de Dr. Mircea Gelu Buta, Cluj – Napoca, Editura Renașterea, 2006.

***Mii de tineri își păstrează fecioria până la căsătorie, coord. Claudiu Balan, București, Editura Filos, 2014.

Șișova, Tatiana, Probleme și dificultăți în educarea copiilor, trad. rom. Crețu Nicolae, București, Editura Sophia, 2012.

Moldovan, Ilie, Adolescența, preludiu la poemul iubirii curate, Ediția a II-a, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2005.

Stăniloae, Dumitru, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica și Mistica, București,  Editura IBMBOR, 2002.

Kogoulis, Ioannis, Îmbisericirea elevilor, trad. rom. P.S. Mihail Filimon, Sibiu, Editura Deisis, 2012.

Frantz, Floyd, Cum tratăm alcoolismul- Manual pentru uzul preoților și medicilor, trad. rom. Nicoleta Amariei, Iași, Editura Trinitas, 2007.

Negru, Iulian, Nicoleta Amariei, Floyd Frantz, Pastorația persoanelor dependente de alcool, București, Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2012.

Schneider, Ralf, Alcoolul și medicamentele- droguri?, Sibiu, Editura Hora, 1999.

Webber, Meletios, Pașii transformării,  trad. Rom. Nicoleta Amariei si Claudia Varga, Iasi, Editura Kolos, 2008.

Virgiliu, Gheorghe, Efectele micului ecran asupra minții copilului, București, Editura Prodromos, 2007.

Diaconescu, Mircea, Tabagismul, București, Editura Militară, 1981.

Paun, Mihaela Valentina, Dan Ioan Mihail, Drogurile nu sunt o alternativa, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2008.

Opriș, Dorin (coord.), Coordonate ale cercetării pedagogice în domeniul educației religioase, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2009.

Panaite, Ovidiu, Prin joc spre viață, Ediția a II-a, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2011.

Studii și articole:

Jurcan, Emil, Stabilitatea familiei, în ,,Credința Ortodoxă”, anul V, nr. 1, ianuarie-iunie 2000, Alba-Iulia, pp. 43-56;

Remete, George, Familia în concepția creștină, în ,,Credința Ortodoxă”, anul I, nr. 1, aprilie-iunie 1996, Alba-Iulia, pp. 132-154;

Idem, Familia și planningul famililal, în ,,Credința Ortodoxă”, anul VII, nr. 1, ianuarie-iunie 2002, Alba-Iulia, pp. 95-115.

Himcinschi, Mihai, Botez și misiune, în „Mehedinți, istorie, cultură și spiritualitate”, nr. 4, 5-8 iunie 2011, Drobeta Turnu Severin, pp.131-143.

Virgiliu, Gheorghe, Conștientizăm oare războiul dus împotriva copilului nostru, în „Familia Ortodoxă”, nr. 2 (73), București, 2015, pp. 4-8.

Surse electronice:

http://www.nasterenaturala.ro/anna accesat la data de: 22. 05. 2015.

http://www.gandul.info/stiri/video-experienta-traumatizanta-la-un-botez-bebelus-in-soc-apneic-dupa-ce-este-scufundat-in-cristelnita-8901848; accesat la data de 10.05.2015.

http://stirileprotv.ro/stiri/international/bebelus-mort-in-timpul-botezului-parintii-acuza-preotul-de-neglijenta.html, accesat la data de 10.05.2015.

http://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/copilul-mort–botez-mai-probabil-bolnav-1_50aea4537c42d5a6639eae35/index.html, accesat la data de: 10.05.2015.