Modalitati Militare Pentru Controlarea Crizelor din Ucraina

Contents

INTRODUCERE

I. CRIZELE. GENERALITĂȚI.

1.1.ETIMOLOGIE ȘI ISTORIC

1.2. CRIZA,AMENINȚAREA, RISCUL ȘI CONFLICTUL.

1.3.CRIZA.SUCCES ȘI EȘEC.

1.3.1.CRIZA ORIENTALĂ.

1.3.2.RAZBOIUL CRIMEII.

II. SISTEME DE GESTIONARE A CRIZELOR LA NIVEL NAȚIONAL SAU INTERNAȚIONAL.

2.1. Delimitări conceptuale.

2.2. N.A.T.O ȘI GESTIONAREA CRIZELOR.

2.3. UNIUNEA EUROPEANĂ

2.4. NATO ȘI UE

2.4.1.COOPERAREA PE DOMENII

2.4.2.COOPERAREA ÎN ALTE REGIUNI

2.5. SERVICIILE PUBLICE COMUNITARE PENTRU SITUAȚII DE URGENȚÃ

2.5.1. ADMINISTRAȚIA NAȚIONALĂ A REZERVELOR DE STAT ȘI PROBLEME SPECIALE

2.5.3. INSTITUȚII NAȚIONALE CU ATRIBUȚII ÎN GESTIONĂREA SITUAȚIILOR DE CRIZĂ

2.5.4. RAPORTURILE DINTRE ARMATĂ ȘI CELELALTE STRUCTURE STATALE CU COMPETENȚE ÎN GESTIONAREA SITUAȚIILOR DE CRIZĂ ȘI DE RĂZBOI.

2.6. SERVICIUL MOBIL DE URGENȚE, REANIMARE ȘI DESCARCERARE (SMURD)

2.6.1.ISTORIC

2.6.2. SMURD BIHOR

III. STUDIU DE CAZ ASUPRA SISTEMELOR MILITARE ȘI CIVIL MILITARE DE GESTIONARE A CRIZELOR PE PARCURSUL CRIZEI DIN UCRAINA.

3.1.REPERE

3.1.1. NATO ȘI RUSIA

3.1.2. CONSILIUL COMUN PERMANENT NATO-RUSIA

3.2. U.E. ȘI RUSIA

3.3 . NATO ȘI UCRAINA

3.3.1. COMISIA NATO-UCRAINA

3.4.UE ȘI UCRAINA

3.5. CRIZA DIN UCRAINA PRIVITA DE ROMÂNUL DE RÂND.

CONCLUZIE.

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

“Să nu pretindem ca lucrurile să se schimbe dacă tot timpul facem același lucru. Criza este cea mai binecuvantată situație care poate să apară pentru țări și persoane, pentru că ea atrage dupa sine progrese. Creativitatea se naște din necesitate precum și ziua se naște din noapte. În perioada crizei se nasc invențiile, descoperirile și marile strategii. Cine depășeste criza se depășeste pe sine insuși, fara a rămâne “depășit”. Cine atribuie crizei eșecul, își amenință propriul talent și respectă mai mult problemele decât soluțiile. Adevărata criză este criza incompetenței.”Problema persoanelor și țărilor este lenea și indiferența pentru a găsi soluții și ieșiri din astfel de situații.Fără criză nu există duel, fără duel viața este o rutină, o agonie lenta. Fără criză nu exista valoare. În perioada crizei înflorește ce-i mai bun în fiecare, pentru că fără criză orice vânt este o mângâiere.Dacă vorbim de criză o promovam iar tăcerea este o exaltare a conformismului.În loc de toate acestea, mai bine să muncim. Să terminam odată cu singura criză amenințătoare: tragedia de a nu dori să luptăm pentru a o depăși.”

Reflectând mai îndelung la cele spuse de Einstein, făcând un exercițiu de gândire și prin transpunerea definiției conceptului criză asupra evenimentelor notabile din istorie putem constientiza că rasa umană s-a confruntat cu conceptul și fenomenul de criză încă de la începuturile existenței umanității chiar dacă atunci purtau alte denumiri precum invazii, războaie sau lupte.

Astăzi, crizele au devenit o parte inevitabilă, naturală, a vieții de zi cu zi. Fie că vorbim de turbulențe politice, mișcări sociale sau conflicte violente, în fiecare moment, pe mapamond, cel puțin o criză se află în desfășurare. Programele de știri prezentate de televiziune și în general mass media sunt, invariabil, colecții de astfel de situații, cu intensități, durate, locații variate, aflate în momente diferite de evoluție. Altfel spus, crizele au devenit parte integrantă a noii ere a informațiilor și apar, deopotrivă, în societățile moderne și statele eșuate, respectiv în companiile de la vârful performanței în afaceri și firmele de mici dimensiuni.

Pentru a avea un punct de plecare în abodarea mea asupra acestui concept de criză am ales problematica crizei orientale a anilor 1850. Desigur nu întâmplator apare acest punct de plecare dovadă fiind legătura cu unele probleme de actualitate ale Europei, Asiei și de ce nu a întregii omeniri. Una dintre aceste probleme este cu siguranță Criza din Crimeea care s-a declanșat după plecarea de la putere a președintelui Viktor Ianukovici, ca urmare a protestelor antiguvernamentale din 2013-2014. Factorul declanșator a fost abrogarea legii referitoare la limbile cu statut regional prin care mai multe limbi folosite în Ucraina, inclusiv româna, au fost scoase din uzul oficial. Actorii tensiunilor sunt pe de o parte grupările rusofone care se opun noilor schimbări politice de la Kiev și doresc alipirea Crimeii de Rusia iar, pe de altă parte, grupuri de ucraineni și tătari crimeeni, care sprijină mișcarea Euromaidan.

I. CRIZELE. GENERALITĂȚI.

1.1.ETIMOLOGIE ȘI ISTORIC

Criza – s. f. 1. Manifestare a unor dificultăți (economice, politice, sociale

etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate. Lipsă acută (de mărfuri, de timp, de forță de muncă). 2. Moment critic, culminant, în evoluția care precedă vindecarea sau agravarea unei boli; declanșare bruscă a unei boli sau apariția unui acces brusc în cursul unei boli cronice. Criză de apendicită.  Tensiune, moment de mare depresiune sufletească, zbucium. – Din fr. crise. 

CRÍZĂ s.f. 1. Manifestare violentă a contradicțiilor; moment periculos și decisiv; tulburare.  Criză economică = stagnare și perturbare a vieții economice. 2. Lipsă acută de ceva.  Criză de guvern = interval de timp care se scurge între demisia unui guvern și formarea unui nou guvern. 3. Tensiune, zbucium sufletesc, moment de grea încercare, de depresiune sufletească. 4. Fază critică în dezvoltarea unei boli ca semn al unei schimbări în bine sau în rău. [< fr. crise, cf. lat. crisis, gr. krisis < krinein – a judeca]. 

Etimologic putem observa parcursul termenului încă dinainte de secolul 15 astfel, forma latinizată de Krisis grecesc "punct de cotitură într-o boală" (folosite ca atare de către Hippocrate și Galen), literal "judecată, urmare a unui proces, selecție," de la krinein "pentru a separa, a decide, judecător," de la rădăcină krei-"la sita, discrimina, distinge" (inrudite: krinesthai grec "pentru a explica," Old English hriddel "sită", "sită",cribrum latină  nullum "judecată, crimă," cernere (cretus participiu trecut) "pentru a cerne, separat," criathar irlandez Vechi, Old Welsh cruitr "sită," Orientul irlandez crich"graniță, limită").  Un termen german pentru "criză la mijlocul vieții" este Torschlusspanik, literalmente "închis-door-panică," frica de a fi pe partea gresita a unei porți de închidere.

1.2. CRIZA,AMENINȚAREA, RISCUL ȘI CONFLICTUL.

Criza – „o situație care (1) amenință obiective cu prioritate maximă pentru unitatea de decizie politică, (2) restrânge bugetul de timp disponibil pentrurăspuns (timpul de reacție) înainte de transpunerea în practică a deciziei, si (3)surprinde membrii unității de realizare a deciziei prin faptul că survine în mod

neasteptat”, așa definește problematica crizei, Ch. F. Hermann în lucrarea sa, International Crisis as a SituationVariable .

G. Snyder și P. Diesing aduc ca și definiție pentru fenomenul crizei internaționale următoarea sintagmă: „o secvență a interacțiunilor dintre guvernele a două sau mai multe state suverane caracterizată prin existența unei stări conflictuale grave, fără a se fi recurs la război, dar care implică perceperea unei înalte probabilități de înfruntare armată”.

Termenul criză implică întotdeauna „o stare conflictuală gravă”. Este vorba atât de un puternic conflict de interese între părți (desi în sine acest tip de conflict nu este suficient pentru a provoca o criză) cât si de un anumit gen de conflict comportamental inițiat de una dintre părți în încercarea de a rezolva în favoarea sa confruntarea de interese aflată în curs de desfăsurare. De cele mai multe ori, o criză începe în momentul în care una dintre părți încearcă să o oblige pe cealaltă prin amenințarea cu violența iar cealaltă parte rezistă.

Centrul de greutate al definiției este reprezentat de sintagma: „perceperea unei înalte probabilități de înfruntare armată” de către guvernele implicate. Cât de mare trebuie să fie această probabilitate pentru a produce o criză este destul de greu de specificat deoarece variabilele care pot determina criza sunt prea multe iar determinarea apariției unei crize ține foarte mult și de subiectivitatea umană.

Interpretarea comună a termenului de criză, din această perspectivă se referă în general la posibilitatea ca desfăsurarea evenimentelor să conducă la izbucnirea unui război. În consecință, probabilitatea percepută trebuie să fie cel puțin atât de mare încât să evoce sentimente de teamă și tensiune într-un grad

inconfortabil.

„Criza” ca și termen nu are un înțeles general determinat și unanim acceptat el fiind utilizat atât în context social domestic și personal, cât și în afacerile interne si internaționale.

Amenințarea – Acțiunea de a amenința și rezultatul ei. Primejdie,

pericol. (Jur.) Infracțiune care constă în alarmarea unei persoane, prin manifestarea intenției de a săvârși, față de ea sau față de o rudă apropiată, o infracțiune sau o faptă păgubitoare.

Termenul ,,amenințare’’  are indicatori concreti, reprezentând o declarare a unei intenții de a pedepsi sau a răni o persoană, în special în cazul în care aceasta nu dorește un semn sau o avertizare asupra unui posibil necaz, pericol.

Analizând din punct de vedere militar amenințarea poate avea în vedere procesul continuu de compilare și examinare a tuturor informațiilor disponibile referitoare la potențiale activități teroriste. O astfel de analiză va evidenția atât factorii existenței grupărilor teroriste, capacitățile, intentiile, istoria și tintele acestora, cât și mediul de securitate în care operează forțele proprii și descoperirea eventualelor căi de protecție a acestora. Cu cât amenințarea este mai specifică, cu atât țintele și sursele sale sunt mai clare.

Natura specifică a amenințărilor și amenintarea, în sine, pot fi întelese numai în relație cu caracterul particular al obiectului de referință. Viața umană variază în funcție de cadrul în care se desfasoara si, din acest motiv, pe baza aceluiasi criteriu, se poate vorbi si despre domenii diferite în care trebuie studiate tipurile de amenintari: politic, economic, social, militar, de mediu etc.

În domeniul politic, amenintarile sunt definite, în mod traditional, în termeni de suveranitate, independenta si integritate teritoriala. Obiectele de referinta pot fi entitati politice atât nationale, cât si supranationale. De exemplu, suveranitatea este amenintata de punerea la îndoiala a recunoasterii, legitimitatii sau autoritatii guvernarii, iar la nivel supranational, structurile internationale sunt amenintate de situatii ce submineaza regulile, normele si institutiile ce le constituie.

Amenintarile, pericolele, riscurile si vulnerabilitatile la un loc sau numai o parte dintre ele sunt conștientizate în mod diferit de statele lumii, aflate chiar în acelasi areal. Sensibilitatile generate de probleme istorice deschise, nivelul de dezvoltare economica, puterea militara, ambitiile hegemonice, interesele nationale fundamentale, calitatea de membru sau nu la o alianta militara functionala dau perceptiei sensuri, nuante si particularitati nationale sau de grup.

Riscul – ca și definiție putem pleca de la faptul că este o posibilitate de a înfunta o primejdie, de a avea un necaz sau de suportat o pagubă; pericol posibil. — Din fr.risque. 

Un alt înteles pe care îl putem asocia temenului de risc este acela ca fiind posibilitatea apariției consecințelor negative în cazul producerii unui eveniment, ca o incertitudine legată de viitor care amenință abilitatea organizației de a-și îndeplini misiunile. Din această perspectivă, riscul este expresia probabilității și a impactului unui eveniment care are potențialul de a influența atingerea obiectivelor unei organizații. Ceea ce au în comun toate aceste definiții este acceptarea faptului că riscul are două caracteristici:

incertitudine- un eveniment se poate produce sau nu;

efecte negative- un eveniment are consecințe nedorite.

Numim risc nesiguranța asociată oricărui rezultat. Nesiguranța se poate referi la probabilitatea de apariție a unui eveniment sau la influența, la efectul unui eveniment în cazul în care acesta se produce. Riscul apare atunci când:

un eveniment se produce sigur, dar rezultatul acestuia e nesigur;

efectul unui eveniment este cunoscut, dar apariția evenimentului este

nesigură;

atât evenimentul cât și efectul acestuia sunt incerte.

Riscul poate fi identificat folosind diferite metode:

întocmirea unor liste de control care cuprind surse potențiale de risc,

cum ar fi: condiții de mediu, rezultatele așteptate, personalul, modificări ale obiectivelor, erorile și omisiunile de proiectare și execuție, estimările costurilor și a termenelor de execuție etc.;

analiza documentelor disponibile în arhiva organizației, pentru

identificarea problemelor care au apărut în situații similare celor curente;

utilizarea experienței personalului direct productiv (șefi de secții și de

echipe) prin invitarea acestora la o ședință formala de identificare a riscurilor. De multe ori oamenii de pe teren sunt conștienți de riscuri și probleme pe care cei din birouri nu le sesizează. O comunicare eficientă teren – birouri este una dintre cele mai bune surse de identificare și diminuare a riscurilor;

identificarea riscurilor impuse din exterior (prin legislație, schimbări

în economie, tehnologie, relații cu sindicatele) prin desemnarea unei persoane care să participe la întrunirile asociațiilor profesionale, la conferințe și care să parcurgă publicațiile de specialitate. 

Diminuarea riscurilor se poate produce printr-o serie de procedee cum sunt:

programarea – în cazul în care riscurile sunt legate de termenul de

execuție printr-o programarea științifică a activităților cu ajutorul graficelor poate duce la scăderea riscurilor în limite rezonabile.

instruirea – o parte semnificativă dintre riscuri sunt legate de securitatea

muncii, aceasta având o mare influență în productivitatea și calitatea lucrărilor. Cu ajutorul programelor de instruire și conștientizare în domeniul securității muncii se poate reduce probabilitatea producerii accidentelor și efectul acestora.

reproiectarea – riscurile pot fi de multe ori reduse printr-o reproiectare

judicioasă a echipelor care realizează proiectele, fluxurilor de materiale utilizate, folosirii echipamentelor, tehnicii și a forței de muncă utilizate. 

Repartizarea riscurilor este în același timp o modalitate performantă de

management al riscului. Aceasta face referire la părțile care vor accepta parțial sau în totalitate consecințele riscului. Repartizarea riscului se va face ținându-se seama de comportamentul referitor la apariția riscului al diferitelor organizații implicate. Pentru aceasta regula generală de alocare a riscului este să se aloce riscul părții care poate să îl suporte și să îl controleze cel mai bine.

Riscurile ce afectează securitatea națională pot fi clasificate în funcție de domenii de activitate; entitati comunitare si religioase; arie geografica; timp; volum; importanta (interes, gravitate); probabilitate conform Anexei 1.

Conflictul – Neînțelegere, ciocnire de interese, dezacord; antagonism; ceartă, diferend, discuție (violentă).  Loc. vb. A intra în conflict (cu cineva) = a se certa (cu cineva).  Conflict de frontieră = ciocnire între unități militare însărcinate cu paza frontierei între două state. Război. 2. Contradicție între ideile, interesele sau sentimentele diferitelor personaje, care determină desfășurarea acțiunii dintr-o operă epică sau dramatică. — Din lat. conflictus, fr. conflit. 

Conflictul reprezintă o stare tensională care apare atunci când două sau mai multe parți (persoane, structuri) din cadrul organizației trebuie să interacționeze pentru a îndeplini o sarcină, a lua o decizie și a realiza un obiectiv sau a soluționa o problemă iar interesele părților sunt diferite.

Conflict înseamnă opoziție, dezacord sau incompatibilitate între două sau mai multe părți. Conflictul poate fi sau nu violent. Conflictul armat dintre state poate evolua în război.

Concepțiile față de conflict au început să se nuanțeze astfel încât sunt percepute ca niște forțe pozitive și negative, în același timp. Într-o asemenea concepție conflictul este definit ca starea tensională generată de interferența dintre două sau mai multe probleme importante.

Fragmentele conflictului.

Partea – este o unitate de comportare, o mulțime sau organizație care este în măsură să-și asume un număr de poziții diferite în timp și într-o anumită limită.

Spațiul de comportare –  înfățișează atitudinea pe care o poate avea o unitate de comportare și este definită prin coordonate variabile; acestea trebuie să fie continue și măsurabile. Există oscilații ale acestor coordonate care sunt teoretic infinite; în practică mișcările sunt limitate deoarece „setul potențialelor mișcări sunt limitate de existența legilor”. Limita posibilităților de mișcare a unei anumite unități comportamentale definește limitările pozițiilor pe care le poate ocupa în timp o parte, impuse prin restricții variate:  fizice, psihologice, legale, financiare. O conduită normală a unei unități comportamentale este aceea în care unitățileaspiră la cele „mai bune” poziții precum și o limită comportamentală cât mai mare.

Competiția –  poate fi definită într-un sens larg și este acceptată ca fiind o incompatibilitate mutuală între pozițiile potențiale ale unor unități comportamentale. Despre două poziții se poate spune că sunt incompatibile mutual dacă fiecare exclude pe cealaltă și dacă realizarea uneia face imposibilă realizarea celeilalte.

Intensitatea competiției – depinde de probabilitatea fiecărei unități comportamentale de a se muta în aria incompatibilă. Ceea ce merită subliniat e că toate conflictele implicăcompetiție, dar competițiile pot exista și fără conflict.

În lucrarea "Modalități alternative de soluționare a conflictelor (ADR)" Zeno-Daniel Șuștac și Claudiu Ignat au definit conflictul ca fiind "un fenomen social contextual determinat de ciocnirea dintre interesele, conceptele si nevoile unor persoane sau grupuri atunci cand acestea intra in contact si au obiective diferite sau aparent diferite’’.

Etapele conflictului.

Dezacordul este animozitatea care apare în urma unor păreri diferente asupra unor valori sintetizate în cultură precum și ca urmare a absenței unor informații corecte asupra partenerilor de interacțiune, dar și din interese economice, politice, sociale diferite ale celor care intră în legătură.

Confruntarea se ivește pe fondul unei ideologii care determină actorii din confruntare în a susține o anumită idee contrară cu a celorlalți. Trăsătura principal a acestei etape este tensiunea crescută a interacțiunilor. Efectul degenerării opiniilor contrare permite apariția violenței ca mijloc de rezolvare a diferendelor. Sociologii insistă pe această etapă deoarece în acest moment apare nevoia unei soluții raționale. Modul de administrare a acestei etape își pune amprenta în evoluția interacțiunii. Escaladarea conflictului sau dimpotrivă rezolvarea acestuia, se decide în această etapă.

Escaladarea – momentul în care tensiunea dintre părțile care se contrazic este maximă. Șansa apariției unui conflict violent este mare. Un motiv principal al escaladării conflictului este agresivitatea argumentelor, părțile tind să-și suspende discursul și acțiunea rațională schimbându-le cu acțiuni iraționale chiar violente.

De-escaladarea conflictului și rezolvarea conflictului sunt două etape convergente, ambele având ca scop dobândirea unei situații de calm și cooperare intermediate de soluțiile raționale imaginate.

Exemple de conflicte:

intrapersonal

industriale

sociale

interpersonal

de grup

organizațional

internațional

revolte

revoluții

1.3.CRIZA.SUCCES ȘI EȘEC.

Cu siguranță există diverse tipuri de rezultate care pot fi obținute în urma

unei crize și ele se află în relație directă cu maniera de abordare a crizei folosită de state. În orice situație, rezultatul imediat al crizei determină un nou echilibru.

Unul din rezultate spre exemplu succesul presupune că un stat și-a atins

obiectivele principale pe care și le-a fixat inițial. Pericolele iminente pentru securitatea țării respective și amenințările la adresa intereselor și valorilor sale fundamentale au fost îndepărtate. Statul adversar este înfrânt, este constrâns să

renunțe, propriile sale obiective nu au putut fi atinse.
Un al doilea rezultat, eșecul presupune că un stat acceptă condițiile puse

de adversarul său pentru a ieși din criză. Este posibil să fi sacrificat anumite

valori și interese fundamentale.
Sintagma succes – eșec reflectă o abordare de tipul joc de sumă nulă.

Rezultatele imediate ale unei crize și percepțiile protagoniștilor, învingători

sau învinși, sunt relative. Chiar dacă o tabără a câștigat, prin aceast relativ succes se poate obține, în locul unei stabilități consolidate, o mai mare tensiune chiar

din cauza crizei care tocmai s-a încheiat.
Compromisul este un mod mai nuanțat de soluționare a unor crize. In acest

caz, protagoniștii nu au reușit să atingă toate obiectivele pe care și le-au fixat dar au încheiat un acord. Constrânși fiind de diferite motive, actorii consimt la diverse schimbări ale sistemului internațional pe care ar fi preferat să le evite.

Factori care favorizează compromisul pot fi: interesul național, epuizarea

actorilor, teama de escaladare a crizei, lipsa resurselor, absența sau pierderea sprijinului politic manifestat de opinia publică națională sau internațională,

presiunile exercitate de state terțe sau organizații internaționale etc.
Impasul presupune că scopurile fixate de părțile în conflict nu sunt atinse.

Tensiunile și sursele de conflict nu sunt eliminate.Exemplu: criza iugoslavă, amorsată în iunie 1991 și care și-a urmat logica timp de mai mulți ani.
Modul în care actorii percep rezultatele unei crize poate avea o influență determinantă asupra evoluției acesteia. Rezultatul poate fi evaluat în funcție de caracterul său: ambiguu, definitiv, consimțit sau discutat. Rezultatele crizelor, precum și opinia și percepția actorilor asupra lor au o influență inevitabilă asupra configurației sistemului internațional care rezultă în urma crizei. Deși imprevizibilă și, prin urmare, greu de gestionat, criza rămâne un mecanism destul de eficace de transformare voluntară a sistemului internațional.

1.3.1.CRIZA ORIENTALĂ.

Problema Orientală reprezintă problema împarțirii teritoriilor europene ale imperiului otoman considerat “Omul bolnav al Europei”.Cu ocazia tratatului de la Adrianopol din 1829 s-a stabilit ca principatele romane să fie sub suzeranitate otomană și protectorat rusesc, fapt care a accentuat amestecul rusesc în problemele noastre. În timpul războiului din Crimeia (1853-1856) dintre Rusia și Turcia, Rusia a fost învinsă deoarece Anglia și Franța au intervenit în favoarea turcilor.Congresul de pace de la Paris din 1856 a făcut ca problema românească să devină o problemă europeană deoarece Franța propune unirea Principatelor iar Marile Puteri își exprimă părerea fiecare în funcție de propriile interese. Franța, Prusia, Sardinia și Rusia au susținut unirea iar Imperiul otoman, Austria și Anglia s-au opus.

Pentru că nu a existat o unitate de vederi s-a decis să fie consultați românii prin adunările ad-hoc. La Paris s-a mai hotărât să fie înlăturat protectoratul rusesc și înlocuit cu garanția colectivă a Marilor puteri și să fie retrocedate Moldovei județele din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad. Deși Convenția de la Paris adoptată în 1858 stabilea să fie aleși doi dominitori, românii nu au ținut cont de această decizie și l-au ales la 5 ianuarie 1859 domnitor al Moldovei pe Al.I.Cuza iar la 24 ianuarie 1859 tot pe Al.I.Cuza domnitor al Țării Românești punând astfel Europa în fata faptului implinit.

La Paris în 1859 Marile Puteri au recunoscut dubla alegere a lui Cuza iar la Consatantinopl în 1861 sultanul a emis un firman și a recunoscut unirea deplină dar numai pe timpul domniei lui Cuza. Următorul obiectiv urmarit de romani a fost dobândirea independenței dorită de toată clasa politică.

În 1875 s-a redeschis problema orientală în urma mișcărilor din Bosnia și Herțegovina iar aceasta s-a agravat în 1876 cand s-au ridicat la luptă alte popoare din Peninsula Balcanica. Pentru a evita mutarea conflictului la nord de Dunăre, România a semnat o convenție cu Rusia la Bucuresti la 4 aprilie1877 prin care le permiteam rușilor să treacă la sud de Dunăre spre Balcani. Independența a fost proclamată la 9 mai 1877 în Adunarea deputaților și la 10 mai în Senat iar românii o vor obține în urma participării la luptele de la Plevna, Rahova, Vidin, Smardan etc. La Congresul de la Berlin din 1878 Marile Puteri au recunoscut independența României, Serbiei și Muntenegrului, iar țării noastre i se impunea cedarea sudului Basarabiei către Rusia în schimbul Dobrogei, Deltei Dunarii și a insulei Șerpilor, în felul acesta nu s-a respectat integritatea teritorială. Dupa război România era izolată în fața pericolelor expansioniste ale Rusiei și în această situație țara noastră a aderat în 1883 la Tripla Alianță sau Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria). Cu ocazia războaielor balcanice România s-a reorientat spre Antanta urmărind interesul național. În primul razboi balcanic din 1912 Serbia, Muntenegru, Bulgaria și Grecia au declarat razboi Turciei pentru a-și elibera unele teritorii care se mai aflau sub dominație otomană. Datorită pretențiilor teritoriale exagerate ale Bulgariei se ajunge la al doilea război balcanic în 1913 în care Bulgaria a fost învinsă. La acest conflict a participat și România împotriva Bulgariei. Tratatul de pace s-a semnat la București ceea ce înseamna recunoașterea rolului politic jucat de țara noastră în zonă și cu acest prilej bulgarii ne-au cedat Cadrilaterul, partea de sud a Dobrogei.

1.3.2.RAZBOIUL CRIMEII.

Acest război a durat din  martie 1853 până în 1856 și a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță format din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte.

Este, de asemenea, războiul care a pus în evidență ruptura care se realizea încă de pe atunci, la nivelul mentalităților și valorilor pe continentul european, între Occidentul catolic și protestant, substanțial secularizat și delimitat astfel de forme de religiozitate sobre, pe de-o parte, și Estul ortodox, cufundat în forme ale religiei pline de ardoare și pioșenie, pe de altă parte: vesticii percepeau demonstrațiile de religiozitate specifice ortodocșilor veniți în pelerinaj a fi pur și simplu “barbare”, considerându-le “superstiții degradante” sau “ceremonii ipocrite mai rele decât cele mai joase fetișisme de pe malurile vreunui rîu din Africa”. Această spărtură cultural trainică va influența politica occidentală în disputa pe tema Locurilor Sfinte, și va dirija într-un final, împreună cu alți factori, la războiul Crimeii.

Această etapă, se zice, a marcat pentru totdeauna neîncrederea rușilor în europeni. În calculele strategice la rușilor, de la bun început, se mizase pe o anumită bunăvoință a monarhilor occidentali urmare a rolului crucial pe care Rusia l-a avut în stoparea șirului de revoluții din 1848, dar și mai înainte, în înfrîngerea demonicului (din punct de vedere al monarhiilor) Napoleon Bonaparte. Dealtfel, țarul Nicolae I avea sentimentul justificat că înfăptuise imense servicii Europei – iar acum, Europa nu doar că nu mulțumea Imperiului Țarist, dar îl și umilea.

Centrul de greutate și miezul crizei prin care s-a ajuns la Războiul Crimeii stă în chestiunea Locurilor Sfinte. Era vorba de reglementarea drepturilor pelerinajelor, pe de-o parte ale catolicilor latini, pe de alta, ale ortodocșilor, în Locurile Sfinte din Palestina: la Ierusalim, Betleem etc. Pelerinii ortodocși erau mai mulți decât cei latini. Divizarea locurilor de pelerinaj între grupurile de practicanți fusese reglementată, în 1757, printr-un act al sultanului, care fusese foarte exact. Spre exemplu, la Ierusalim catolicii aveau dreptul utilizării alternative a Bisericii Sfântului Mormânt și, cu o altă frecvență, și alte locuri de pelerinaj. La Bethleem ortodocșii au primit altarul principal din Biserica Nașterii Domnului, iar catolicii au avut repartizat un loc care se găsește sub biserică. Armenii apostolici au primit, de asemenea, dreptul de folosință al unor altare din aceleași locuri.

Problema era mai complicată, deoarece Franța avea un rol tradițional de protector al catolicilor din Orient, acordat de către sultan în 1740, printr-un acord special. Altfel spus, în 1774, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Rusia obținuse protecția pelerinilor de rit ortodox. Prin urmare, în afară de rivalitatea dintre grupurile de pelerini, în realitate, dăinuiau două rivalități de influență: influența din partea Franței – exercitată în folosul catolicilor și influența țaristă – exercitată în folosul ortodocșilor.

În urma documentării referitoare la conceptul de criză, a stabilirii unui teritoriu( continentul european) asupra căruia se analizează manifestarea crizelor și după ce am stabilit câteva delimitări conceptuale ale termenilor cu care voi uzita pe parcursul lucrării, o să dezvolt incursiunea în problematica sistemelor militare și civil militare de gestionare a crizelor analizând existența și rolul unor astfel de sisteme atât la nivel național cât și internațional.

Acum la mai bine de un secol și jumătate teritoriul peninsulei Crimeea devine din nou gazda unui probleme, o problemă denumită Criza din Crimeea și care are ca actori principali, Federația Rusă și Ucraina pe de-o parte ca state și NATO și UE ca uniuni de state. Această stare pune în alertă întreg spațiul european și îl obligă sa găsească de urgență o soluție.

II. SISTEME DE GESTIONARE A CRIZELOR LA NIVEL NAȚIONAL SAU INTERNAȚIONAL.

2.1. Delimitări conceptuale.

SISTÉM, sisteme, s. n. 1. Ansamblu de elemente (principii, reguli, forțe etc.) dependente între ele și formând un întreg organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului într-un domeniu de științe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcționeze potrivit scopului urmărit. Sistem informațional = ansamblu de procedee și mijloace de colectare, prelucrare și transmitere a informației necesare procesului de conducere a întreprinderilor, instituțiilor, ministerelor etc. Totalitatea relațiilor pe baza cărora este constituit un sistem (1). 2.Totalitatea depozitelor formate în decursul unei perioade geologice. 3. Metodă de lucru, mod de organizare a unui proces, a unei operații, fel de a lucra; normă, obicei. Sistem Braille = metodă de scriere pentru orbi, cu litere tipografice speciale scoase în relief pentru a putea fi pipăite. 4. Model, tip, tipar; marcă (de fabrică). 5. (În sintagma) Sistem audio = combină muzicală. [Var.: (rar) sistémă s. f.] — Din fr. système, lat. systema. 

Sistemul civil privit ca o grupare de alte sisteme, poate fi definit prin enumerarea sistemelor sale componente considerate a fi:

sistemul politic – ansamblul proceselor prin care se reglementează

raporturile sociale;

sistemul economic – ansamblul proceselor prin care se produc și

schimbă bunurile;

sistemul ecologic – ansamblul proceselor prin care își amenajează

spațiul, combinat cu alte specii vii;

sistemul biosocial – ansamblul proceselor prin care o populație umană

se menține în viață și se reproduce; sistemul cultural – ansamblul proceselor prin care membrii societății comunică unii cu alții;

sistemul social;

– sistemul militar.

Pentru sistemul militar în literatura de specialitate se folosesc frecvent doi termeni care pot crea confuzie: cel de „organizație militară” și cel de „instituție militară”. 
          Organizația este definită ca fiind o „asociație de oameni cu concepții sau preocupări comune, uniți conform unui regulament sau unui statut, în vederea efectuării unei activități organizate”. 
          În același timp, prin instituție se înțelege „forma de organizare a unor raporturi sociale, potrivit normelor juridice stabilite pe anumite domenii de activitate”, „Organ sau organizație (de stat) care desfășoară activități cu caracter social, cultural, administrativ etc.”. 
          O distincție între cei doi termeni se regăsește și în literatura de specialitate. Raportând termenii de „organizație” și „instituție” la armată, aceasta apare în două ipostaze majore: 
               – ca un subsistem al sistemului civil – armata este privită în legătură cu alte subsisteme componente și având funcții specifice. Din acest punct de vedere, armata este tratată ca „instituție”, iar funcția principală este cea de apărare națională și colectivă; 
               – ca mijloc construit deliberat în vederea îndeplinirii misiunilor sale specifice; 

Pentru a observa mai bine poziția sistemului militar în raport cu sistemul civil voi ilustra o figură (fig.1) care va surprinde relația de incluziune.

Fig.1. Relația sistem civil – sistem militar.

Însă această relație se păstrează doar din punct de vedere general al relaționării sistemelor între ele, deoarece atunci când vine vorba despre gestionarea unor crize, sistemul militar este cel mai îndreptățit a fi pe o poziție superioară.

2.2. N.A.T.O ȘI GESTIONAREA CRIZELOR.

Din perspectiva NATO, criza poate fi înțeleasă drept o situație manifestată la nivel național sau internațional, care este descrisă de existența unor amenințări la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părților implicate. Specialiștii consideră că paleta crizelor, cu care se confruntă organizațiile de securitate, înglobează atât crizele internționale, cât și pe cele cu o dimensiune pur națională.

Ansamblul crizelor care afectează sistemele politice, sociale, economice, informaționale și militare sunt, în esența lor, de origine politică. Acestea provin din apariția și dezvoltarea unor defecțiuni grave, în primul rând în cadrul fluxurilor în care se definesc relațiile dintre sisteme sau dintre componente ale sistemelor. Crizele internaționale au, în general, aceeași configurație și aceeași cauzalitate. Crizele politico-militare apar atunci când sistemele sau acțiunile politice ajung în impas, când sunt epuizate toate celelate surse și se apelează la ultima forță care ar putea scoate politicul din dificultate, forța militară.

Important de observat este faptul că aceste crize nu se declanșează in mod neașteptat. Există întotdeauna o fază de trecere de la normalitate la anormalitate și de la anormalitate la precriză, acestea putând fi identificate după modificările survenite la nivelul indicatorilor de stare și de proces.

Gestionarea crizelor poate fi înțeleasă ca un proces care implică organizare, planuri și măsuri menite să aducă sub control criza, să oprească evoluția acesteia și să proiecteze o soluție acceptabilă.

Gestionarea crizelor presupune următoarele aspecte:

Sesizarea disfuncționalităților de sistem și de proces și de găsirea unei

modalități de monitorizare ale acestora;

Sesizarea fenomenului de criză, din faza de anormalitate și de precriză,

analizarea și cunoașterea detaliată a acestuia;

Identificarea punctelor sensibile, a vulnerabilităților și a punctelor forte ale

acestui fenomen și acțiunea adecvată asupra acestora;

Unificarea și coalizarea tuturor factorilor anticriză și angajarea acestora în

a formula și a realiza, unele răspunsuri adecvate.

Țările membre NATO acordă o importanță deosebită problemelor legate de gestionarea situațiilor de criză și aceasta este reflectată în Conceptul Strategic (1999), care desemnează această problemă drept una din misiunile principale de securitate ale Alianței.

Ȋn conformitate cu Articoul 7 din Tratatul de la Washington, NATO este dispus, de la caz la caz și prin consens, să contribuie la prevenirea efectivă a conflictelor și să participe activ în soluționarea crizelor, inclusiv prin operațiuni de ripostă în cazul situațiilor de criză. Menținerea unei capacități generale de rezolvare cu succesa situațiilor de criză constituie o parte integrantă a metodei Alianței de menținere a păcii și reîntărire a securității și stabilității euro-atlantice.

La finele Războiului Rece, politica Alianței de gestionare a crizelor a fost adaptată ținând cont de natura complet diferită a riscurilor cu care aceasta se confruntă în prezent. Aceasta se bazează pe trei elemente care se susțin reciproc: dialogul, cooperarea cu alte țări și întreținerea capacității de apărare colectivă a NATO. Fiecare dintre aceste trei elemente sunt concepute pentru a asigura prevenirea sau soluționarea pe cale pașnică a conflictelor și crizelor care afectează securitatea zonei euro-atlantice.

Consultările dintre țările membre NATO joacă un rol principal în gestionarea crizelor, dobândind o semnificație aparte în perioadele de tensiuni și criză. În astfel de circumstanțe, adoptarea rapidă a deciziilor, bazată pe consensul asupra măsurilor care trebuie luate în domeniul politic, militar și al urgențelor civile, depinde de consultările imediate și permanente între guvernele statelor membre. Principalele instituții NATO pentru consultările intensive necesare în acest context sunt: Consiliul și Comitetul de planificare a apărării, asistate de către Grupul pentru coordonarea orientărilor, Comitetul politic, Comitetul militar și Înaltul comitet pentru planificare în situații de urgență. De asemenea, în caz de necesitate, pot interveni și alte comitete ale NATO.

Gestionarea crizelor este unul din domeniile de activitate stabilite în cadrul Programului de lucru al Parteneriatului pentru pace și figurează în programele individuale de parteneriat. Activitățile includ expuneri și consultări, vizite ale experților, cursuri de gestionare a crizelor, participarea țărilor partenere la exercițiul general anual al NATO de gestionare a crizelor și transmiterea de documente generice pe aceast temă, țărilor partenere.

2.3. UNIUNEA EUROPEANĂ

Este un parteneriat economic – politic unic în lume, care adună 28 de țări europene și acoperă aproape tot continentul.

UE a fost gîndită și dezvoltată în perioada care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. Prima dată, s-a pus accent pe consolidarea cooperării economice: țările implicate în schimburi comerciale devin interdependente din punct de vedere economic și astfel se evită riscul izbucnirii unui nou conflict. În 1958 este creată Comunitatea Economică Europeană (CEE), care, inițial, contribuie la intensificarea cooperării economice între șase țări: Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. Urmează crearea unei piețe unice de mari proporții, care continuă să se dezvolte către valorificarea întregului său potențial.

Proiectul început ca o uniune strict economică a devenit treptat o entitate cu activități în nenumărate domenii, de la ajutor pentru dezvoltare, până la politica de mediu. Această evoluție a fost reflectată de modificarea, în 1993, a numelui Comunității Economice Europene (CEE), care a devenit Uniunea Europeană (UE).

Comunitatea Economică Europeană a fost întemeiată pe statul de drept. Totalitatea acțiunilor pe care le realizează se bazează pe tratate, asupra cărora au convenit toate statele membre, de comun acord, în mod voluntar și democratic. Acordurile adoptate sunt obligatorii din punct de vedere juridic și stabilesc obiectivele UE în domeniile sale de activitate.

Uniunea Europeana se bazeaza pe o Comunitate ce evolueaza către Uniunea Economica și Monetară, precum și pe cooperarea între statele membre în domeniul politicii interne si externe.

U. E. are ca principal scop de a organiza, într-o maniera coerentă și solidară, relațiile între statele membre prin:

stabilirea unei cetățenii europene (care întregește cetatenia națională fără

a o înlocui, și care atribuie cetățeanului european anumite drepturi politice si civile); 

constituirea unui spatiu al libertății, securității și justiției (strâns legat de

funcționarea Pieței Unice și de libera circulație a persoanelor);

menținerea și dezvoltarea acquis-ului comunitar (ansamblul textelor juridice

adoptate de catre institutiile europene, inclusiv tratatele fondatoare).

Astăzi , Uniunea Europeana conține 28 membri (conform anexei 2) și sunt în desfășurare negocieri de aderare cu Turcia. Două țări sunt pretendente:  Turcia și fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Toate celelalte state din Balcanii de Vest sunt potentiale tari candidate: Albania, Bosnia-Hertegovina, Muntenegru si Serbia, inclusiv Kosovo, în baza Rezolutiei 1244 a Consiliului de Securitate al ONU.

2.4. NATO ȘI UE

NATO conlucrează cu Uniunea Europeană pentru a preveni și rezolva crizele și conflictele armate de pe continentul european și nu numai. Cele două organizații împărtășesc interese strategice comune și cooperează în spirit de complementaritate și de parteneriat. 

Fără a se opri la cooperarea pe diverse domenii există și alte priorități-cheie pentru cooperare au menirea să asigure că eforturile de dezvoltare a capacităților se susțin reciproc, precum combaterea terorismului și a proliferării armelor de distrugere în masă.

NATO consideră de un real success relația sa cu Uniunea Europeană. O

Politică Europeană de Securitate și Apărare Europeană (PESA) nu are decât să aducă câștiguri pentru NATO și poate ajuta un parteneriat de securitate trans-atlantic mai echitabil.

Cooperarea strânsă între NATO și Uniunea Europeană este un element

important în dezvoltarea unei "abordări comprehensive" pentru gestionarea crizelor și operațiunilor care necesită aplicarea efectivă a mijloacelor militare și civile. 

Este important să se evite dublarea inutilă a eforturilor, pentru a asigura transparența și de a respecta autonomia celor două organizații, cu această ocazie NATO urmărește un parteneriat puternic NATO-UE, nu numai pe câmpul de acțiune, cum ar fi în Kosovo și Afganistan, unde ambele organizații au dislocat capabilități, dar, de asemenea, în dialogul lor strategic la nivel politic în sediul de la Bruxelles. Relațiile instituționalizate între NATO și Uniunea Europeană au fost lansate în 2001, bazându-se pe măsurile luate în timpul anilor 1990 pentru a promova o mai mare responsabilitate europeană în materie de apărare. Principiile politice care stau la baza relației au fost stabilite în Declarația NATO-UE cu

privire la PESC din decembrie 2002. 

Datorită extinderii ambelor organizații în 2004, urmată de aderarea Bulgariei și României la Uniunea Europeană în 2007, NATO și Uniunea Europeană au acum 21 de state membre în comun (conform anexei 2)
În mod regulat oficiali ai NATO și UE se întâlnesc pentru a discuta

aspecte de interes comun. Adunările se desfășoară la diferite niveluri, inclusiv la nivel de miniștri de externe, ambasadori, reprezentanți militari și consilieri de apărare. Sunt realizate contacte regulate între Personalul Internațional NATO și Personalul Internațional Militar, și Consiliul Uniunii Europene și Secretariatului Major, precum și Agenția Europeană de Apărare. 

Pe parte militară au fost fixate aranjamente permanente pentru a facilita cooperarea la nivel operațional. O Echipă Permanentă de Legătură NATO a operat la Personalul Militar al UE din noiembrie 2005 și o celulă UE a fost înființată la SHAPE (Comandamentul strategic pentru operațiunile NATO din Mons, Belgia) în martie 2006. 

Între Secretarul General al NATO și președinția UE printr-un schimb de scrisori din ianuarie 2001 s- a definit domeniul de aplicare al cooperării și modalitățile de consultare pe probleme de securitate între cele două organizații..

Adoptată la 16 decembrie 2002, declarația NATO-UE privind PESA, a

reconfirmat accesul asigurat al UE la capabilitățile de planificare ale NATO pentru propriile operațiuni militare și a repetat principiile politice ale Parteneriatului strategic: consultare reciprocă eficace; egalitate și respectarea autonomiei decizionale a Uniunii Europene; dezvoltarea coerentă, transparentă și se susțin reciproc cerințelor capacității militare comune celor două organizații; respectarea intereselor statelor membre UE și NATO, respectarea principiilor Cartei Națiunilor Unite, dezvoltarea coerentă, transparentă și mutuală eficace a

capabilităților militare ale ambelor părți . 

Aranjamentele „Berlin-Plus”

Așa-numitul Acord "Berlin-Plus " oferă baza pentru colaborarea NATO-UE în gestionarea situațiilor de criză, astfel îngăduind U. E. să aibă acces la bunurile colective a NATO și la capabilitățile pentru operațiunile conduse de către UE, incluzând aici modalitățile de comandă și de asistență în planificarea operațională. Desigur, acestea permit Alianței să contribuie la operațiunile conduse de UE, în care NATO, în ansamblu, nu este angajată.

2.4.1.COOPERAREA PE DOMENII

Regiunea Balcanilor

Pentru a încerca stabilirea păcii în regiunea balcanilor, Uniunea Europeană și NATO au publicat în iulie 2003 documentul ”Abordarea comună pentru Balcanii de Vest”. Acesta subliniază domeniile principale de cooperare și accentuează determinarea și viziunea ambelor părți în stabilirea păcii în regiune documentul fiind conceput în comun.

Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei

Operațiunea Concordia condusă de UE în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, în luna martie 2003, a preluat responsabilitățile Operațiunii Allied Harmony, misiune condusă de NATO. Misiunea s-a încheiat în decembrie 2003, a fost prima operațiune susținută de acordul "Berlin Plus" în care competențele NATO au fost puse la dispoziția Uniunii Europene.

Bosnia și Herțegovina

Plecând de la rezultatele operațiunii Concordia și în urma concluziilor realizate de Forțele de Stabilizare(SFOR) conduse de NATO în Bosnia și Herțegovina, în 2004, Uniunea Europeană a început o nouă misiune numită Operațiunea Althea. Forțele uniunii (EUFOR) acționează conform dispozițiilor acordului "Berlin-Plus ", bazându-se pe expertiza de planificare NATO precum și pe capacități a acesteia. Comandantul Suprem NATO este comandantul operațiunii Althea. Există, de asemenea, o celulă UE cu sediul la Comandamentul Strategic pentru Operațiunile NATO din Mons, Belgia(SHAPE)

Kosovo

Din 1999 NATO a instalat în Kosovo o forță de menținere a păcii (KFOR). Uniunea Europeană a contribuit cu mijloace civile la Misiunea ONU în Kosovo (UNMIK) și a convenit să recepționeze comandamentul de poliție a Misiunii ONU.

Cea mai mare misiune civilă lansată vreodată în cadrul Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA) a fost misiunea pentru supremația legii a Uniunii Europene în Kosovo (EULEX), care s-a desfășurat în decembrie 2008. Principalul obiectiv este de a asista și sprijini autoritățile din Kosovo în domeniul statului de drept, în special în sfera poliției, justiției și serviciului vamal. EULEX colaborează strâns cu KFOR în domeniu. Specialiștii din cadrul celor două organizații au lucrat în aceeași echipă în vederea sprijinirii Trimisului Special al Secretarului General al Organizației Națiunilor Unite, Martti Ahtisaari, în negocierile privind viitorul statut al provinciei Kosovo.

2.4.2.COOPERAREA ÎN ALTE REGIUNI

Afganistan

Forța Internațională de Asistență în Securitate condusă de NATO aduce un important aport la crearea unui mediu sigur și stabil în care guvernul afgan precum și alți actori internaționali pot stabili instituții democratice, pot extinde supremația legii și reconstrui țara. NATO a salutat lansarea de către UE în iunie 2007, a unei misiuni PESA (EUPOL). U. E.de asemenea a început un program de reformă a justiției și contribuie la finanțarea proiectelor civile în cadrul Echipelor Provinciale de Reconstrucție NATO (PRT-uri), care sunt conduse de către o țară membră a UE.

Darfur

Atât NATO cât și UE au susținut misiunea Uniunii Africane în Darfur, Sudan în special în ceea ce privește transportul aerian.

Începând cu iunie 2007, NATO a asistat Misiunea Uniunii Africane în Somalia (AMISOM) prin conferirea sprijinului transportului aerian al forțelor UA de menținere a păcii. Consiliul Nord-Atlantic a învoit în mai multe rânduri să-și extindă sprijinul pe perioade de jumătate de an – dar nu mai târziu decât până la 31 ianuarie 2010. NATO, de asemenea, continuă să lucreze cu UA în identificarea domeniilor de cooperarea ulterioară.

Pirateria

În acest domeniu al pirateriei din septembrie 2008, forțele navale ale NATO și UE sunt lansate împreuna, cu alți actori, spre coasta Somaliei pentru îndeplinirea unor misiuni anti-piraterie. 

Evoluția relației NATO-UE

La începutul anilor 90 țările bătrânului continent european au dezvoltat un interes crescut pentru securitatea lor comună. Concomitent cu aceasta, NATO a recunoscut necesitatea de a construi o " identitate Europeană de Securitate și Apărare " în cadrul organizației care ar servi atât ca o parte integrantă a adaptării structurilor politice și militare ale NATO cât și ca factor care ar contribui la dezvoltarea capacităților de apărare europene.

Acordurile între NATO și Uniunea Europeană Occidentală (UEO) în domeniul securității și apărării au constituit o bază pentru dezvoltarea ulterioară a parteneriatului strategic NATO-UE, după ce în 1999, rolul UEO în ceea ce privește gestionarea crizelor a fost transferat la Uniunea Europeană.

2.5. SERVICIILE PUBLICE COMUNITARE PENTRU SITUAȚII DE URGENȚÃ.

2.5.1. ADMINISTRAȚIA NAȚIONALĂ A REZERVELOR DE STAT ȘI PROBLEME SPECIALE 

  ANRSPS se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, potrivit  Hotărârii  Guvernului nr.1380/2009, cu modificările și completările ulterioare, având personalitate juridică,  finanțată integral de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Afacerilor Interne, constituită prin comasarea Administrației Naționale a Rezervelor de Stat cu Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale, instituții publice care se desființează.           

  La nivel național sistemul care se face răspunzător pentru gestionarea problemelor speciale este Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale care face parte din structurile cu rol în domeniul securității și apărării naționale ordine și siguranță publică din subordinea Ministerului Afacerilor Interne (M.A.I.)(anexa 3.) și este coordonată nemijlocit de către Viceprim-ministrul pentru securitate națională, ministrul afacerilor interne.            

    Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale pentru a-si exercita funcțiile legale are atribuții în domeniul administrării, constituirii și reîntregirii stocurilor rezervă de stat, a stocurilor intangibile și a celor de conjunctură, a  executării intervențiilor operative cu produse de strictă necesitate acordate ca ajutoare umanitare de urgență, interne și externe, cu aprobarea Primului-ministru și a Guvernului României, în domeniul pregătirii economiei naționale, a teritoriului și a populației pentru apărare, precum și în punerea în aplicare a actelor internaționale la care statul român este parte pe linia controlului armamentelor, creșterii încrederii și securității.

Prima formă a instituției apare în anul 1922 când a fost adoptată „Legea și regulamentul pentru rechiziții militare”, continuă cu anul 1933 când a fost adoptată „Legea asupra organizării națiunii și teritoriului pentru timp de războiu”, modificată prin Decretul-lege nr. 3.043/1939.

    Odată cu sfârșitul Celui de-al doilea Război Mondial și până în anul 1979, administrarea rezervelor de stat era asigurată pentru produsele industriale prin Direcția Generală a Rezervelor de Stat, unitate bugetară cu personalitate juridică din cadrul M.A.G.F., iar pentru produsele agricole vegetale prin Centrala pentru valorificarea cerealelor și plantelor tehnice din cadrul Ministerului Agriculturii.

     Decretul Consiliului de Stat nr. 354/1979 permite întregii activități să treacă în cadrul Comitetului de Stat al Planificării și este asigurată de către Direcția Generală a Rezervelor de Stat, sistem cu personalitate juridică, în subordinea căreia funcționau unități speciale cu personalitate juridică, pentru constituirea, depozitarea, conservarea și împrospătarea produselor din rezerve.

   Tot pe atunci domeniul pregătirii economiei și al teritoriului pentru apărare era reglementat în Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naționale a R.S. România și era tot în sarcina Comitetului de Stat al Planificării, prin Direcția Specială.

    Odată cu schimbarile aduse de evenimentele din anul 1989, până în 2009, sectoarele de activitate au fost gestionate de două instituții publice distincte care funcționau ca organe de specialitate ale administrației publice centrale. Până în 2007, Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale s-au aflat în subordinea Primului-ministru al României, întrucât îndeplineau sarcini ce reveneau nemijlocit Guvernului.

    Începând cu anul 2009, domeniile (anexa 4) au fost reunite sub umbrela unei sigure instituții – Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale – și sunt îndeplinite prin intermediul a două direcții generale, respectiv Direcția Generală Rezervă de Stat și Direcția Generală Probleme Speciale

2.5.2.Structurile teritoriale pentru probleme speciale (S.T.P.S.)

  Subordonate Administrației Naționale a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale sunt compartimente fără personalitate juridică, care funcționează în structura Direcției Generale pentru Probleme Speciale la nivelul fiecărui județ, respectiv municipiul București, își susțin activitatea îndeplinind următoarele atribuții principale:

În domeniul pregătirii economiei pentru apărare:

elaborează și actualizează Planul de mobilizare al economiei județului pentru apărare; coordonează măsurile și acțiunile ce se intreprind din timp de pace în vederea punerii lui în aplicare;

organizează și coordonează activitățile privind întocmirea documentelor de mobilizare la autoritățile publice, celelalte instituții și operatori economici din județ; controlează posibilitățile de îndeplinire a sarcinilor repartizate acestora din Planul de mobilizare al economiei județului;

ține evidența capacităților pentru apărare, rezervelor de mobilizare, operatorii economici potențiali furnizori de produse/servicii din județ, precum și a resurselor strategice destinate pentru susținerea efortului de apărare;

coordonează activitățile privind întocmirea documentelor de mobilizare la locul de muncă, consumul raționalizat al populației, asigurarea mijloacelor de transport pentru evacuare în caz de conflict armat și asigurarea mijloacelor de intervenții pentru înlăturarea urmărilor acțiunilor militare.

În domeniul pregătirii teritoriului pentru apărare:

ține evidența sarcinilor repartizate din Programul cu obiectivele de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare, autorităților publice, celorlalte instituții și operatorilor economici din județ,  verifică periodic stadiul realizării acestora și face propuneri de actualizare, dacă este cazul;

întocmește și actualizează periodic Situația obiectivelor de infrastructură teritorială importante pentru sistemul național de apărare din județ și monografia economico-militară a județului/mun. București;

analizează, în raport cu încadrarea în infrastructura sistemului național de apărare solicitările de concesionare a bunurilor proprietate publică și face propuneri privind avizarea acestora de către Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale.

În domeniul rechizițiilor de bunuri și prestărilor de servicii în interes public:

 îndeplinește funcția de Secretariat Tehnic al Comisiei Mixte de Rechiziții;

Elaborează proiectul Planului de rechiziții și prestări de servicii în interes public al județului/mun. București;

Verifică periodic, împreună cu Centrul militar județean evidența, existentul și starea tehnică a bunurilor rechiziționabile la operatorii economici din județ.

În domeniul situațiilor de urgență:

prezintă propuneri prefectului privind asigurarea mijloacelor de intervenție pentru înlăturarea urmărilor unor evenimente (calamități naturale, dezastre, accidente tehnologice etc.), gestionate în regimul situațiilor de urgență. În acest scop, ține permanent actualizată baza de date privind resursele existente în județ;

 Șeful S.T.P.S. este membru în comitetul județean pentru situații de urgență, numit prin ordin al prefectului.

2.5.3. INSTITUȚII NAȚIONALE CU ATRIBUȚII ÎN GESTIONĂREA SITUAȚIILOR DE CRIZĂ

a) Parlamentul, instituția centrală care susține cadrul legal de prevenire și gestionare a crizelor, precum și completarea acestora cu legislația internă existentă. Parlamentul potrivește legislația națională și ratifică tratatele internaționale semnate de România în scopul producerii schimburilor de informații și realizarea asistenței reciproce privind prevenirea și gestionarea crizelor. La nevoie certifică constituirea și participarea în afara granițelor, a forțelor pentru monitorizarea și rezolvarea situațiilor de criză, precum și intervenția forțelor aparținând altor state pe teritoriul național.

b) Președintele ia măsuri excepționale prevăzute în Constituție la producerea situațiilor de criză și cere aprobarea acestora de către Parlament. Pentru adoptarea măsurilor de prevenire, control și înlăturare a situațiilor de criză internă cercetează părerea Guvernului. Participă și în același timp conduce ședințele Guvernului unde se dezbat sau se hotărăsc acțiuni ce trebuie întreprinse pentru soluționarea crizelor majore. Încheie tratate cu alte state, inclusiv în problematica prevenirii și gestionării crizelor și le prezintă spre aprobare Parlamentului.

c) Consiliul Suprem de Apărare a Țării desfășoară activități pentru:

aprecierea structurii sistemului național de prevenire și gestionare a crizelor;

studierea situațiilor de criză complexe, de natură să impună instituirea

măsurilor excepționale prevăzute de lege;

interpretarea și acceptarea planurilor de acțiune întocmite pentru prevenirea

și gestionarea crizelor care au impact asupra siguranței naționale;

cu privire la prevenirea și gestionarea situațiilor decriză care afectează

siguranța națională adoptarea hotărâri obligatorii pentru cetățenii țării și pentru instituțiile la care se referă.

d) Guvernul este acea instituție centrală care elaborează și supune spre aprobare Parlamentului „Strategia națională de prevenire și gestionare a crizelor interne” și garantează, la nivel național, realizarea strategiei. Comandă activitatea autorităților administrației publice centrale și locale pentru prevenirea și gestionarea crizelor.

e) Ministerul Administrației și Internelor , acea instituție care procedează pentru culegerea de informații și date privind apariția și evoluția situațiilor de criză,analizează factorii care generează situațiile de criză internă, asigură creșterea capacității operative de acțiune a structurilor subordonate cu răspunderi în domeniul prevenirii și intervenției în situații de criză internă, realizează dispozitivele specifice pentru rezolvarea situațiilor de criză și emitere ordonanțe militare la instituirea stăriide urgență; Pune în aplicare planurile operative și de cooperare pentru gestionarea crizelor din domeniul de responsabilitate și sprijinirea autorităților statului în exercitarea atribuțiunilor legale de prevenire, control și înlăturare a crizelor interne;

Comandă activitatea în situații de criză și participă, conform legii, la constituirea forțelor internaționale destinate îndeplinirii unor misiuni de instruire, asistență și cooperare în domeniul ordinii publice și pentru acțiuni umanitare în vederea gestionării unor situații de criză externe.

f) Ministerul Apărării Naționale are calitatea de a observa, prin structurile proprii,factorii interni și externi care pot genera situații de criză ce pot afecta securitatea națională și informează despre aceasta autoritățile abilitate ale statului. Coordonează aplicarea măsurilor stabilite prin decretul de instituire a stării de asediu și asigură creșterea capacității de luptă unităților din subordine. Întocmește și pune în aplicare planurile proprii pentru prevenirea și gestionarea crizelor din domeniul de competență, operaționalizează și conduce forțele și mijloacele structurilor proprii care participă la limitarea și înlăturarea efectelor dezastrelor și calamităților naturale, cooperează cu celelalte autorități și instituții cu responsabilități în rezolvarea crizelor interne.

Ministerul Apărării Naționale este un element structural esențial în realizarea conducerii administrative a armatei. El reprezintă organul de specialitate al administrației publicecentrale, care conduce și desfășoară, conform legii, activitățileîn domeniul apărării țării. Potrivit legii, el are o serie deatribuții și responsabilități atât în timp de pace, cât și în situațiide criză și de război. Acestea se referă la domeniile:

militar (elaborarea documentelor esențiale privind apărarea țării, înaintarea

lor celor în drept pentru a fi aprobate, conducerea activității de pregătire a populației, teritoriului și economiei pentru apărare, instruirea militară și educarea propriilor efective, a militarilor din rezervă etc.);

social (protecția socială, condiții decente de viață șide muncă a personalului

armatei, reconversia personalului disponibilizat, asistența medicală);

politic (drepturile politice ale militarilor și personalului civil din armată);

economic (asigurarea veniturilor cuvenite din munca prestată pentru întreg

personalul din armată);

cultural (crearea condițiilor implicării și participării personalului armatei la

viața culturală a țării, dar și organizarea unei vieți culturale specifice mediului militar);

– de mediu (implicarea în protejarea mediului înconjurător atât în timp de pace, cât și de criză/război, educația personalului pentru a proteja mediul înconjurător);

În timp de pace, Ministerul Apărării Naționale acționează în numeroase direcții de la realizarea capacității de luptă până la cercetarea științifică (anexa 5).

Centrul National Militar de Comanda (Nucleu) este sistemul de la nivelul militar-strategic, care face posibilă coordonarea managementului informational în realizarea și actualizarea imaginii strategice integrate pentru asigurarea fluxului decizional necesar sefului Statului Major General în exercitarea conducerii și controlului fortelor armate. CNMC (N) asigură și înștiințarea structurilor M.Ap.N. despre posibilitatea aparitiei unor situatii de criza în domeniul militar sau civil, dirijarea sprijinului acordat autoritatilor administratiei publice centrale și locale pe timpul situatiilor de urgență, expertiza în domeniul consultarilor nucleare și relationarea M.Ap.N. cu celelate instituții cu responsabilități în domeniul securității și apărării naționale, precum si cu organismele apartinând NATO, UE.

Proceduri pentru întâmpinarea situațiilor de urgență:

Monitorizarea – asigura informarea factorilor de decizie ai SMG despre situatiile meteorologice sau de alta natura care pot genera situatii de urgenta, curente si prognozate, de pe teritoriul national si zonele de responsabilitate si de interes.

Supravegherea – asigura culegerea de date si informatii meteo si a celor specifice militare care pot genera situatii de criza sau urgenta, analiza si evaluarea acestora, pentru a furniza o prognoza în domeniile de responsabilitate ale fortelor armate.

Avertizarea – asigura informarea personalului cu atributii în domeniul conducerii despre iminenta aparitiei unei situatii de criza sau urgenta, a unor evenimente de alta natura (militara sau civila cu implicatii militare) si/sau solicitari de sprijin din partea societatii civile.

Înstiintarea – asigura transmiterea ordinelor si/sau indicativelor specifice pentru asigurarea capacitatii de reactie imediata si pentru ridicarea capacitatii operationale a fortelor.

Managementul situatiilor de urgenta – în calitate de Centru operativ pentru situatii de urgenta al Ministerului Apararii Nationale, CNMC (N) asigura:

coordonarea fortelor si mijloacelor ce participa la interventii în situatii de urgenta;

–  cooperarea M.Ap.N. cu celelalte ministere implicate în managementul situatiilor de urgenta.

g) Ministerul Afacerilor Externe are atribuțiuni pentru a identifica zonele de risc externe care pot să genereze crize cu efecte în plan intern și informează permanent autoritățile române. Promovează și face cunoscută opiniei publice internaționale poziția României cu privire la modalitățile de soluționare a crizei. Realizează contacte diplomatice cu alte state și organisme internaționale, pentru acordarea sau primirea de asistență și ajutoare în situații de criză. Desfășoară acțiuni de bune oficii în găsirea soluțiilor de dezamorsare a conflictelor din diverse zone ale țării.

h) Ministerul Transporturilor acționează pentru prevenirea producerii unor accidente grave pe căile de transport (aeriene, navale, terestre) care pot duce la situații de criză, stabilește, împreună cu autoritățile administrației publice locale, mijloacelede transport feroviare și aeriene necesare, care urmează să fie asigurate de agenții economici din subordine, pentru limitarea și înlăturarea efectelor situației de criză,pentru evacuarea populației și a bunurilor din zonele respective, precum și pentru transportul resurselor pentru asistență în zonă. Pune în aplicare planurile proprii de acțiune și cooperare, pentru organizarea viabilității rețelei de transport în situații decriză, întocmite împreună cu instituțiile competente ale Sistemului Național de Apărare.

i) Serviciul Român de Informații asigură, cu prioritate, informațiile privind eventualitatea producerii situațiilor de criză, evoluția acestora, precum și impactul măsurilor și acțiunilor adoptate de autoritățile responsabile în gestionarea crizelor. Sprijină informativ acțiunile forțelor care intervin în soluționarea crizelor și execută acțiuni specifice prevenirii, producerii și anihilării actelor diversionist-teroriste pe teritoriul național.

j) Serviciul de Informații Externe asigură informațiile necesare autorităților statului român pentru prevenirea și contracararea factorilor de risc externi, care pot genera crize cu efecte asupra securității naționale, și sprijină informativ acțiunea forțelor naționale, la operațiuni internaționale de gestionare a unor situații de criză.

k) Serviciul de Protecție și Pază intensifică acțiunile specifice pentru

prevenirea producerii atentatelor asupra persoanelor care le asigură protecția și care ar putea genera situații de criză internă. Asigură, conform legii, protecția persoanelor care acționează pentru soluționarea situațiilor de criză.

l)Serviciul de Telecomunicații Speciale asigură legăturile de conducere șicooperare în rețelele de telecomunicații pe care le administrează, în funcție de

solicitările autorităților care participă la monitorizarea și prevenirea deteriorării

situațiilor conflictuale. Realizează legături și dispozitive de telecomunicații specialetemporare, la solicitare, în funcție de evoluția situației operative. Asigură, cu prioritate,transmiterea informațiilor privind probabilitatea declanșării și producerii unor situațiide criză.

m) Ministerul Sănătății elaborează strategia de prevenire și gestionare a

crizelor în domeniul ocrotirii sănătății, ca parte integrantă a Strategiei Naționale de Prevenire și Gestionare a Crizelor Interne. Elaborează normele de igienă specific pentru situația respectivă și controlează respectarea normelor de igienă generale și specifice de către populație, supraveghează starea de sănătate a acesteia pentru depistarea bolilor determinate de criză. Dispune luarea măsurilor care să limiteze răspândirea bolilor (vaccinare, carantină etc.), organizează și coordonează, în situații deosebite, asistența medicală, asigurând rezerva de medicamente și materiale sanitare.Execută control radioactiv chimic și biologic al mediului înconjurător, al alimentelor și populației, pe timpul stării de criză.

2.5.4. RAPORTURILE DINTRE ARMATĂ ȘI CELELALTE STRUCTURE STATALE CU COMPETENȚE ÎN GESTIONAREA SITUAȚIILOR DE CRIZĂ ȘI DE RĂZBOI.

Mecanismele după care se conduce o societate sunt, de regulă, reglementate prin legi adoptate de către organul legiuitor al țării. În principal, legile stabilesc ordinea socială și dau cadrul structural necesar conducerii societății, în consens cu valorile centrale ale acesteia. În acest context, raporturile armatei, ca instituție a statului dotată cu cea mai important putere de distrugere aflată în mâinile unui grup relativ restraîns de reprezentanți ai guvernului care nu sunt aleși prin vot, și celelalte structuri statale cu competențe în materie de apărare și securitate națională și colectivă sunt stabilite în conformitate cu legile țării. Altfel spus, legile creează cadrul juridic adecvat inițierii și derulării acestor raporturi.

Mai întâi, armata este supusă autorității civile, adică Parlamentului, Președintelui și Guvernului care sunt aleși prin vot. Această relație este definită prin Constituția țării și ea este una de tip autoritar ierarhic. Altfel spus, ceea ce emană de la ele, desigur, în conformitate cu legile țării, constituie o obligație și semnifică supunerea conștientă și voluntară a armatei, inclusiv a liderilor ei față de imperativele venite de la acestea. De la armată către aceste instituții pleacă rapoarte prin care ele sunt informate cu diferite aspecte referitoare la maniera în care sunt îndeplinite misiunile și sarcinile instituției militare la pace, criză și război. În acest caz, obediența armatei se fundamentează pe însușirea și interiorizarea de către personalul acesteia a valorilor centralale societății în care ea ființează. Practic, valorile trebuie să fie o parte vie a culturii armatei, interacționând cu valorile proprii mediului militar.

Relaționarea armatei cu celelalte instituții ale statului cucompetențe în situație de criză, urgență sau război se face tot în conformitate cu legile ce reglementează activitatea specifică unei situații sau a alteia în care se află la un moment dat țara.

De regulă, aceste relații sunt de tip funcțional, ceea ce înseamnă cooperare, colaborare și întrajutorare reciprocă pe timpul participării tuturor structurilor menționate la soluționarea unei situații de criză, urgență sau război.

Aceste relații funcționale sunt descrise în legile ce reglementează activitatea specifică fiecărei situații în care se află țara la un moment dat – pace, criză, urgență sau război. De exemplu, activitățile ce se întreprind de către fiecare structură statală cu competențe pe timpul stării urgență și al stării de asediu sunt specificate în legea ce reglementează acest domeniu. Astfel, această lege precizează că, atunci când se constată existența unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea națională ori funcționarea democrației constituționale, Ministerul Apărării Naționale sprijină forțele Ministerului Administrației și Internelor, la cererea acestuia, în baza aprobării Consiliului Suprem de Apărare a Țării, în limitele și condițiile stabilite de acesta. Sprijinul se acordă, în acest caz, numai în misiuni pentru care Ministerul Apărării are

pregătirea și dotarea corespunzătoare.

De asemenea, raporturile Ministerului Apărării Naționale cu instituții ale administrației publice, în cazul instituirii stării de asediu sau stării de urgență sunt tot de cooperare și colaborare. Astfel, deși la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență, unele atribuții ale administrației publice centrale de specialitate și ale administrației publice locale trec în competența autorităților militare și a altor autorități publice, totuși, autoritățile civile ale administrației publice continuă exercitarea atribuțiilor care nu au fost transferate și au obligația de a acorda sprijin acestora. Aceasta semnifică instituirea, prin lege, a obligativității cooperării și colaborării tuturor autorităților publice civile și militare pe timpul stării de asediu sau a stării de urgență.

Același tip de relații funcționale se instituie și atunci când este vorba de raporturile dintre armată și Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență. La fel se pun problemele și atunci când este vorba de relațiile dintre

Centrul Național Militar de Comandă și celelalte structuri cu competențe în materie de apărare și securitate națională și colectivă sunt tot de natură funcțională, adică de cooperare și colaborare.

Cooperarea și conlucrarea dintre Ministerul Apărării Naționale și celelalte structuri cu atribuții în materie de apărare și securitate este una permanentă, adică în situație de normalitate dar și în cea de anormalitate (criză, urgențe, război).

Astfel, în condiții de normalitate, Ministerul Apărării Naționale răspunde de înfăptuirea concepției fundamentale de apărare a țării în domeniul militar, în care scop:

a) analizează nevoile de apărare a țării și propune autorităților competente

stabilite prin Constituție și alte legi, măsurile privind organizarea și înzestrarea armatei, pregătirea populației și a teritoriului;

b) asigură pregătirea comandamentelor și instruirea efectivelor active și din rezervă;

c) organizează, din timp de pace, pregătirea de mobilizare a armatei și

populației; face propuneri pentru declararea mobilizării generale sau parțiale și conduce desfășurarea acesteia;

d) îndrumă și controlează, prin Statul Major General, în colaborare cu alte autorități abilitate,măsurile de pregătire luate de ministere, agenții economici și instituțiile publice, în scopul realizării producției și a prestărilor de servicii pentru forțele armate, întocmirii lucrărilor de mobilizare la locul de muncă și pregătirii teritoriului pentru apărare.

În situații de criză, în raport cu caracterul crizei (internă sau internațională) care afectează direct România, Ministerul Apărării Naționale, prin subunitățile și unitățile sale, poate participa, potrivit prevederilor legale și în cooperare cu alte instituții ale statului de drept, la următoarele acțiuni: sprijin logistic acordat Ministerului Administrației și Internelor, precum și autorităților publice locale; prevenirea acțiunilor destabilizatoare; neutralizarea elementelor terorist-diversioniste și a altor formațiuni ilegal înarmate; controlul căilor de acces la anumite obiective de importanță strategică; prevenirea proliferării armelor convenționale și de distrugere în masă; intervenția în scopul protejării cetățenilor și a infrastructurii de bază; monitorizarea și avertizarea strategică în adâncime cu forțele specializate; realizarea siguranței strategice la frontieră și la obiective de o importanță vitală; stoparea traficului cu armament și muniții; limitarea și înlăturarea efectelor dezastrelor.

Analiza conținutului și naturii misiunilor armatei în situații de criză evidențiază că acestora din urmă le sunt specifice atât sarcinile ce revin instituției militare în timpul stării de urgență (în totalitate), cât și unele de pe durata stării de asediu.

2.6. SERVICIUL MOBIL DE URGENȚE, REANIMARE ȘI DESCARCERARE (SMURD)

2.6.1.ISTORIC

In septembrie 1990, sub egida Clinicii de Anestezie Terapie Intensiva, a început experimentarea unui sistem de urgență ce funcționează și în alte țări europene. Acesta avea la baza transferul unui echipaj medical spitalicesc cu dotarea necesară la locul unde se afla pacientul aflat în stare critică, în vederea acordării unui asistențe medicale de urgență calificate. Echipajul era condus de un medic pregătit în domeniul anesteziei și terapiei intensive și în domeniul medicinei de urgență. La această fază de inceput, noul serviciu, numit SMUR sau Serviciul Mobil de Urgență si Reanimare, avea în dotare o singură mașină echipată pentru intervenție rapidă, fără posibilitatea de a transporta pacientul, transportul pacientului urmând să se facă cu o autosanitară a Serviciului de Ambulanță.

În anul 1991, SMUR a primit prima ambulanță de reanimare (anexa 6.) sub forma unei donații din Germania. Aceasta ambulanță urma să ușureze și în același timp să ridice nivelul îngrijirii pacientului în prespital.

Pînă în octombrie 1990, noul sistem a funcționat în totalitate cu personal voluntar. Conducătorii ambulanței SMUR erau studenți ai Facultății de medicină, medici sau voluntari ai Crucii Roșii din Tg. Mureș. Dupa ce încercările de colaborare cu diferite institutii nu au avut rezultatul dorit, în luna octombrie 1991 a început o perioadă experimentală de 6 luni, punând echipajul Serviciului Mobil de Urgență și Reanimare sub coordonarea operativă a Grupului de Pompieri Militari Mureș, care urma, în această fază, să asigure conducătorii auto pentru ambulanța de reanimare și spații de cazare și instruire pentru personalul medical al SMUR-ului. Această încercare, care avea să reușească și să devină permanenta, a fost bazată pe modelele aflate în multe țări din lume unde pompierii sunt direct implicați în acordarea asistenței medicale de urgență și a primului ajutor. Asemenea modele exista in Germania, Franta, Finlanda, Luxembourg, Statele Unite, Canada, Japonia, etc. În noul model de funcționare, SMUR-ul era sub coordonarea Clinicii de Anestezie Terapie Intensiva din punct de vedere medical si sub coordonarea Pompierilor din punct de vedere operativ.

În luna noiembrie a anului 1992, în urma unui curs internațional ce a durat 3 săptămâni, cu instructori din Germania, Olanda, Scoția și SUA, a avut loc o aplicație la care au fost invitați reprezentanți ai diferitelor ministere și instituții. În urma acestei aplicații, Ministrul Sănătații a declarat, prin ordinul numarul 1094 din 5 Noiembrie 1992, noul sistem din Tîrgu Mureț drept Centru Pilot Național. Acest statut avea să protejeze noul model pe parcursul anilor 1993-1997 împotriva rezistențelor mari cu care s-a confruntat sistemul și a tentativelor de oprire a activității sale. În cadrul cursului din 1992, a fost creat primul laborator de instruire pentru urgență donat de Fundația pentru o Societate Deschisă din Statele Unite.

În anul 1993, dupa ce SMUR, timp de aproximativ 2 ani, a funcționat acordând asistență de urgență în faza prespitalicească, o dezvoltare de mare anvergura a avut loc în luna mai, cu sprijinul colegilor de la Serviciul de Urgență al Spitalului Regal din Edinburgh. Această dezvoltare a constat în crearea camerei de reanimare în cadrul Spitalului Clinic Județean Mureș în vederea continuării îngrijirii pacienților în stare gravă aduși de SMUR sau sosiți cu alte mijloace la spital, pînă la preluarea acestora de diferite secții ale spitalului. În noua cameră de reanimare urmau să lucreze medicii, asistenții și voluntarii ce lucrau în cadrul echipajelor din faza prespitalicească. Noua cameră de reanimare a redus mortalitatea în cadrul Serviciului de Primiri Urgență al Spitalului Județean Mureș cu aproximativ 50%.

Tot în anul 1993, Brigada de Pompieri Strathclyde din Scoția, a donat prima autospecială de descarcerare Grupului de Pompieri Mureș, instruind și personalul din cadrul Grupului în vederea utilizării corecte și eficiente a acestui echipament. Primul accident la care s-a utilizat acest echipament a avut loc chiar în ziua ceremoniei de predare a echipamentului donat.

Din anul 1993, Serviciul Mobil de Urgență și Reanimare (SMUR) a devenit Serviciul Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare (SMURD).

Tot în anul 1993, primele modele preluate dupa cel din Târgu Mureș au apărut la Oradea și la Sibiu, adoptând modul de funcționare al sistemului din Târgu Mureș.

Anul 1994 a fost un an de mare importanță din punct de vedere al dezvoltării asistenței medicale de urgență în Județul Mureș și poate chiar la nivel național. Cu sprijinul Serviciului de Urgență din Edinburgh și a BBC-Londra, s-a construit primul departament de urgență unic dupa modelul celor din Marea Britanie și Statele Unite. Noul Departament sau “Serviciu de Urgență” a fost amplasat în curtea Spitalului Clinic Județean Mureș și a început să funcționeze în 31 Iulie 1994. Construirea acestui serviciu a durat aproximativ o lună și a angrenat forțe mari de muncă din Scoția cât și din Târgu Mureș, din partea armatei, a jandarmilor și a pompierilor, cât și din partea unor organizații și a unor voluntari care doreau să vadă noul serviciu cât mai rapid în funcție.

La nivelul Grupului de Pompieri, anul 1994 a adus o nouă activitate. Pompierii din Scoția au dotat și au instruit pompierii mureșeni în ceea ce privește intervențiile la accidentele chimice, creând prima unitate de intervenție de acest fel a pompierilor din România. Împreună cu pompierii au participat la cursurile de formare și medicii din cadrul SMURD.

În anii 1995 si 1996, s-a continuat dezvoltarea sistemului si in mod deosebit a componentei de instruire si pregatire a medicilor si a asistentilor veniti din diferite regiuni ale tarii. Astfel, numai in anul 1997 a fost instruit la Tirgu Mures un numar de aprox. 250 de persoane, ce au inclus medici, asistenti si pompieri, iar in anul 1998 numarul persoanelor instruite a depasit 300.

In luna octombrie a anului 1996, Presedintele tarii a promulgat Legea 121 a Corpului Pompierilor Militari. Pentru prima data in Romania, in cadrul acestei legi la art. 9 si la art. 18 lit.K se specifica faptul ca pompierii militari au ca atributii si acordarea asistentei medicale de urgenta si descarcerarea. Aceasta lege pune noul sistem in legalitate dupa o perioada de experimentare de aprox. 5 ani. In urma noii legi, Serviciul Mobil de Urgenta, Reanimare si Descarcerare a primit numele de Statia de Interventie pentru Asistenta Medicala de Urgenta si Descarcerare sau SIAMUD. In judetul Mures se folosesc la momentul actual ambele denumiri, SMURD si SIAMUD.

In 1997, in urma unor cursuri intensive in medicina de catastrofa efectuate de colegi din Franta, s-a creat echipa de interventie rapida ce include 25 de persoane dotate cu pagere care permit chemarea lor la orice ora in cazul unor accidente grave. In anul 1998 aceasta echipa a fost alarmata de 3 ori in vederea interventiei la accidente cu multiple victime. Pregatirea in acest domeniu continua cu sprijinul Ambasadei Frantei care finanteaza anual un curs in domeniul medicinei de catastrofa.

Anul 1998 a fost un an special pentru SMURD Tg. Mures. Dupa incercari pe parcursul a mai mult de doi ani, in luna iunie, pompierii au fost dotati cu o barca de interventie pentru apele intrateritoriale. Aceasta era necesara avind in vedere inecurile in apele riului Mures. In acest sens numai in luna august a anului 1998, pompierii, impreuna cu personalul SMURD, au intervenit de 6 ori, folosind aceasta barca.

In luna iunie 1998 a fost organizata o colecta publica in vederea achizitionarii unei noi ambulante de reanimare complet dotate. Aceasta colecta a continuat pina in luna decembrie a anului 1998 finalizindu-se cu achizitionarea celei mai moderne ambulante de reanimaredin Romania la un cost de 182.000 marci germane, fiind dotata de firma Miesen-Germania.Suma in totalitate a fost asigurata de populatia, institutiile si firmele din Judetul Mures. Reusita acestui proiect a fost si ramine o dovada a perceptiei comunitatii fata de activitatea desfasurata de SMURD.

In anul 1999 s-a introdus in dotarea permanenta a SMURD un elicopter tip Allouette III(anexa 6).

In anul 2000 au fost infiintate doua echipaje de prim-ajutor in cadrul pompierilor civili dotate cu defibrilatoare semiautomate (anexa 4), unul in comuna Ibanesti, finantat de primariile Ibanesti, Hodac si Gurghiu, iar celalalt in statiunea Sovata, finantat de Primaria Sovata.

In anul 2001 s-a deschis primul dispecerat integrat 112 care deserveste Pompierii, Politia, Ambulanta si SMURD. Dispeceratul este finantat de Primaria Municipiului Tirgu Mures impreuna cu alte primarii din judet si cu Jandarmeria Romana.

2.6.2. SMURD BIHOR

Serviciul Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare Bihor își desfășoară activitatea în conformitate cu prevederile legislației în vigoare, având ca debut data de 12.10.1993, moment în care s-a înființat echipajul TIM (terapie intensivă mobilă) SMURD din cadrul Detașamentului 1 de Pompieri Oradea.

În intervalul februarie 2008-aprilie 2010, au fost operaționalizate zece

echipaje de prim ajutor calificat în cadrul subunităților inspectoratului, formate din pompieri militari absolvenți ai „Cursului de formare în acordarea primului ajutor calificat, descarcerare și alte operațiuni de salvare”. Competența de acțiune a acestor echipaje de prim ajutor cu capacitate de evacuare a victimei, care încadrează ambulanțele de tip B2, se manifestă în toate localitățile din raioanele de intervenție ale Detașamentului 2 Oradea, Detașamentului Marghita, Stației Săcuieni, Stației Valea lui Mihai,Gărzii Sălard, Detașamentului Salonta, Stației Ștei, Secției Beiuș, Stației Aleșd și Gărzii Tinca.

Începând cu anul 2008, la nivelul Inspectoratului pentru Situații de Urgență „Crișana” al județului Bihor se desfășoară „Cursul de formare în acordarea primului ajutor calificat, descarcerare și alte operațiuni de salvare”, în cadrul centrului pentru instruirea echipajelor de prim ajutor calificat ale serviciilor profesioniste și voluntare de pompieri. De la înființare și până la sfârșitul anului 2012, în cadrul centrului au fost instruiți 773 paramedici din 16 județe.

Acest centru de formare a paramedicilor este găzduit de Centrul de Instruire și Dezvoltare a Aptitudinilor pentru Salvatori (C.I.D.A.S.) cu sediul în localitatea Sântion, pe baza unui protocol de colaborare, astfel că CIDAS pune la dispoziția pompierilor militari formatori din cadrul Inspectoratului pentru Situații de Urgență „Crișana” al județului Bihor, baza logistică necesară și creează condițiile necesare inserării procesului de instruire în primul ajutor calificat într-un sistem mai complex a cărui finalitate o reprezintă formarea salvatorului apt de a interveni în situații speciale de salvare.

În anul 2012, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „Crișana” al județului Bihor a intervenit la 7291 de evenimente. Dintre acestea, un număr de 5403 au necesitat intervenția celor zece echipaje de pompieri militari ce încadrează ambulanțele de tip B2 și a echipajului de terapie intensivă mobilă al SMURD Oradea, gama acestor operațiuni incluzând toate urgențele care pun viața unei persoane în pericol imediat: accidentele rutiere, exploziile, accidentele de muncă sau casnice cum ar fi căderile de la înălțime sau electrocutarea, stările de inconștiență ce includ și stopurile cardio-respiratorii și nu în ultimul rând, accidentele cu victime multiple.

Odata cu trecerea timpului și studiind istoria observam ca pentru rezolvarea disputelor și neînțelegerilor interne, locale sau regionale, este necesar constituirea sau întărirea rolului unui mecanism interguvernamental orientat pe asistență care să permită întreprinderea de măsuri si acțiuni timpurii cu mult înainte ca aceasta să escaladeze. Pentru sporirea eficienței acestui „sistem de sisteme” este necesară menținerea si perfecționarea continuă a procesului de schimb de informații pe orizontală –între structurile componente ale Sistemelor de management al crizelor indiferent de națiunea de la care provin, precum si pe verticală – în cazul organizațiilor si structurilor militare, conform aranjamentelor de comandă si control, deja implementate si asumate.

Din cauza complexității fenomenului crizelor, a parcursului acestora către conflict, precum și a diversității participanților la acest fenomen, procesul de management al crizelor este un proces uneori greoi de identificat și, nu în ultimul rând, greu de intervenit. Cu toate acestea, succesul acestor acțiuni si măsuri întreprinse în vederea soluționării crizelor și stopării conflictelor va rămâne principala preocupare a tuturor organismelor internaționale, regionale si naționale, precum si actorii societății civile implicate.

III. STUDIU DE CAZ ASUPRA SISTEMELOR MILITARE ȘI CIVIL MILITARE DE GESTIONARE A CRIZELOR PE PARCURSUL CRIZEI DIN UCRAINA.

3.1.REPERE

Ucraina – este o țară în Europa Orientală având urmîtorii vecini: Rusia – în nord-est, Belarus – în nord, Polonia, Slovacia și Ungaria – în vest,  România și  Republica Moldova – la sud-vest, Marea Neagră și Marea Azov – la sud. Capitala Ucrainei este orașul Kiev. Suprafața Ucrainei fără Republica Crimeea și orașul Sevastopol este de 576.683 kilometri pătrați iar numărul locuitorilor de 46.044.000.

Protestele pro-europene din Ucraina numite și EuroMaidan au început în noaptea de 21 noiembrie 2013 când cetățenii ucraineni au început să protesteze spontan în Kiev în răspuns la decizia guvernului ucrainean de a suspenda procesul de pregătire pentru semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană și Acordului de Liber Schimb cu aceasta. Protestele au fost începute de către studenți la care, în scurt timp, li s-au alăturat partidele din opoziție și alte grupări pro-europene.

Specialiștii Institutului Internațional de Sociologie din Kiev (KMIS), susșin că 38% din populația Ucrainei dorește Uniunea Vamală cu Rusia iar 37,8% aderarea la Uniunea Europeană. Numărul mare de cetățeni care doresc apropierea de Rusia se datorează populației rusofone din estul și sudul Ucrainei (anexa 7 )și faptului că industria ucraineană are legături strânse cu piața Rusiei iar cooperarea cu această țară rămâne foarte importantă pe plan economic.

În data de 23 februarie 2014 Rada Supremă a Ucrainei a abrogat legea privind bazele politicii de stat în domeniul lingvistic, lege care a conferit limbii ruse statut de limbă regională în 13 (din 27) regiuni administrative ale Ucrainei(anexa 7),  în care membrii comunităților etnice reprezentau mai mult de 10% din populație. Deși măsura este îndreptată contra limbii ruse, aceasta afectează și câteva localități majoritar românești și ungurești.

Se declanșează criza din Crimeea: grupuri rusofone se opun noilor schimbări politice de la Kiev și doresc alipirea Crimeei de Rusia.

Criza din Ucraina a devenit îngrijorătoare odată cu intervenția armatei ruse în Ucraina a început la 24 februarie 2014, ca urmare a Revoluției ucrainene pro-europene soldate cu o lovitură de stat, când trupe speciale rusești fără însemne au preluat controlul asupra celei mai mari părți a peninsulei Crimeea  din Ucraina situată pe coasta de nord a Mării Negre, inclusiv clădiri civile, aeroporturi și baze militare. În aceeași zi, legiuitorul rus a aprobat prezența militarilor ruși în Crimeea și estul Ucrainei. Totodată oficialii ruși au continuat să susțină că prezența forțelor militare ruse în Crimeea nu încalcă niciun acord existent între Rusia și Ucraina.

Răspunsul ucrainean a fost moderat până acum, fără nicio acțiune militară din partea guvernului Ucrainei, care a fost instalat la Kiev cu mai puțin de o săptămână înainte de ocupație. Totodată, parlamentul ucrainean a solicitat ca semnatarii Memorandumului de la Budapesta să își reafirme angajamentul față de principiile garantate prin acest tratat. Conform acordului bilateral între Ucraina și Rusia cu privire la staționarea unor structuri militare ruse până în 2047, Rusia poate avea circa 25 de mii de militari, peste 500 de nave în portul de la Sevastopol, 100 de guri de tun cu calibru 100 mm și 22 de avioane de luptă. Toate informațiile privind mișcările de trupe trebuiesc trimise Kiev-ului de către partea rusă, iar militarii ruși trebuie să rămână în anumite zone prestabilite.

3.1.1. NATO ȘI RUSIA

Odată cu sfârșitul Războiului Rece dintre Rusia și SUA, NATO a acordat o importanță aparte dezvoltării de relații constructive și de cooperare cu Rusia. Ultimul deceniu s-a remarcat deosebit pentru NATO și Rusia pentru ca au reușit să facă progrese substanțiale în dezvoltarea unui parteneriat veritabil și să depășească vechile confruntări și rivalități, în scopul de a întări încrederea mutuală și cooperarea. Începând cu 1991, Alianța și Rusia au conlucrat într-o gamă largă de chestiuni privitoare la securitate și apărare. În 1994, Rusia s-a alăturat programului Parteneriatului pentru Pace, lărgind astfel dialogul NATO-Rusia. 

La implementarea Acordului de pace pentru Bosnia-Herțegovina a participat și Rusia acest lucru constituind o etapă cu semnificații aparte în realizarea unei noi relații de cooperare. Pentru prima dată, contingentele Aliate și rusești au participat

împreună la o operațiune militară multinațională. 

Prin semnarea Actului fondator NATO-Rusia asupra Relațiilor mutuale, cooperării și securității, în mai 1997, NATO și Rusia și-au instituționalizat și îmbunătățit substanțial parteneriatul. Ele s-au angajat să continue dezvoltarea relațiilor pe baza intereselor comune și au creat un nou forum pentru realizarea acestui scop: Consiliul permanent reunit NATO-Rusia (PJC). Din iulie 1997, PJC a fost principala instanță pentru consultări NATO-Rusia. Obiectivul său central este acela de a construi nivele superioare de încredere prin asigurarea unui mecanism pentru consultări sincere și regulate. De la încheierea Actului fondator, s-au înregistrat progrese încurajatoare în intensificarea consultărilor și cooperării. PJC s-a transformat într-o instanță importantă a consultărilor, promovării transparenței și dezvoltării încrederii reciproce, precum și a sprijinirii relațiilor de cooperare. Cu toate acestea, lucrările inițiale constructive din PJC au fost tot mai umbrite de apariția crizei din Kosovo. Aceste evenimente au culminat cu suspendarea de către Rusia a cooperării din cadrul PJC la 24 martie 1999, ca rezultat al campaniei aeriene desfășurate de către NATO pentru a pune capăt conflictului din Kosovo. După terminarea campaniei din Kosovo Rusia s-a întors la PJC, dar timp de câteva luni și-a limitat programul la subiecte legate de Kosovo. De asemenea, Rusia a fost de acord să contribuie cu un număr semnificativ de trupe la Forțele din Kosovo de sub comanda NATO (KFOR), conform stipulărilor din Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate al ONU. 

În urma piedicilor survenite în 1999, vizita la Moscova a Secretarului General al NATO, Lord Robertson, din februarie 2000, a ajutat la restaurarea unei relații mai largi, care a depășit problema referitoare la Kosovo. Ca rezultat al acelei vizite, NATO și Rusia sunt din nou angajate activ în implementarea obiectivelor Actului fondator. Bazându-se pe impulsul pozitiv dat de vizita Secretarului General, întâlnirile PJC lunare și întrunirile ministeriale regulate ale PJC au dus mai departe relațiile generale de cooperare NATO-Rusia. Acestea au inclus deschiderea unui Birou de Informații NATO la Moscova de către Secretarul General în februarie 2001 și începerea consultărilor asupra înființării la Moscova a unei Misiuni de coordonare militară NATO. 

Declarația de la Roma precizează că Consiliul NATO-Rusia "va lucra pe

baza unui dialog politic continuu între membrii săi pe subiecte de securitate pentru a identifica din timp probleme emergente, a determina abordările comune și întreprinderea de acțiuni comune optime, după caz". De atunci, au fost realizate consultări politice constructive pe subiecte ca Afganistan, Balcani, Darfur, Irak sau

regiunea Orientului Mijlociu Extins.

3.1.2. CONSILIUL COMUN PERMANENT NATO-RUSIA

Consiliul Comun Permanent este o parte integrantă a cadrului de cooperare stabilit prin Actul de Constituire. El s-a întrunit pentru prima dată la 18 iulie 1997 și a constituit punctul central al eforturilor de câștigare a încrederii, învingere a prejudecăților și dezvoltării unui model de cooperare și consultare regulate. Rolul principal al CCP este întărirea cooperării dintre NATO și Rusia și identificarea oportunităților pentru acțiuni comune. Ședințele regulate, de obicei lunare, ale acestui organism au dus rapid la crearea unui nou model de dialog și la un număr fără precedent de contacte la multe nivele diferite. Ședințele se desfășoară pe baza înțelegerii că fiecare parte își rezervă dreptul de a lua decizii independent de cealaltă. Ele au loc la diferite nivele ce implică șefi de stat și de guvern, miniștri ai apărării și de interne sau ambasadori. Șefii departamentelor de apărare și reprezentanții militari ai Rusiei și NATO s-au întâlnit și ei sub auspiciile Consiliului Comun Permanent. În afară de problemele legate de situația din Balcani și menținerea păcii, sunt purtate discuții pe marginea neproliferării armelor de distrugere în masă, controlul armelor, reformele în apărare, căutare și salvare pe mare, planuri de acțiune civilă în caz de urgență, cooperare științifică și protecția mediului, pentru a enumera doar câteva probleme.

Consiliul NATO-Rusia este prezidat de Secretarul general al NATO și se

întrunește periodic la nivel de ambasadori și de reprezentanți militari. Cooperarea practică, direcționată de Consiliul NATO-Rusia și dezvoltată la nivelul grupurilor de lucru și al comitetelor, a generat rezultate concrete în anumite domenii importante. Comitetele și grupurile de lucru ale Consiliului NATO-Rusia au ca domenii de activitate cooperarea în lupta împotriva terorismului, gestionarea crizelor, neproliferarea, controlul armamentelor, apărarea antirachetă în teatrul de operațiuni, căutarea și salvarea pe mare, cooperarea militară și urgențele civile. Un domeniu de cooperare cu rezultate pozitive sub egida Consiliului NATO-Rusia este dezvoltarea Proiectului pilot privind antrenarea personalului afgan și din Asia Centrală în combaterea traficului de droguri 

Ca urmare a intervenției ruse din Georgia, în august 2008, NATO a luat

decizia suspendării dialogului și cooperării sub egida Consiliului NATO – Rusia. Reluarea progresivă a acestora a fost decisă de miniștrii de externe NATO în decembrie 2008, iar la 27 iunie 2009 s-a desfășurat, în Corfu, o reuniune a Consiliului NATO-Rusia la nivel de miniștri de externe. Aceasta a decis reluarea cooperării militare NATO-Rusia, în paralel cu restructurarea structurilor de cooperare de sub egida Consiliului NATO-Rusia, în vederea eficientizării activității. 

La Summitul de la Lisabona NATO și Rusia au căzut de acord că nu maI

reprezintă o amenințare de securitate una pentru cealaltă, anunțând un nou început în relațiile lor și o serie de inițiative pentru viitoarea cooperare.

3.2. U.E. ȘI RUSIA

În 2012 s-au înregistrat noi evoluții în relațiile UE-Rusia. Acestea au inclus aderarea Rusiei la OMC și continuarea punerii în aplicare a „Măsurilor comune în vederea instituirii unui regim de călătorie pe termen scurt fără viză pentru cetățenii din Rusia și UE”. S-au înregistrat progrese în negocierile privind un acord de facilitare a eliberării vizelor actualizat. În cursul anului au avut loc discuții fructuoase în cadrul Dialogului privind migrația, lansat în 2011, precum și intrarea în vigoarea a Acordului bilateral privind micul trafic de frontieră dintre Polonia și Rusia în iulie 2012, care acoperă întreaga regiune a Kaliningradului și alte zone de frontieră ale părții poloneze. Punerea în aplicare a Parteneriatului pentru modernizare a înregistrat progrese. Forumul independent al societății civile și-a organizat cea de a treia adunare anuală la Sankt Petersburg în octombrie.

Din păcate, unele dintre efectele aderării Rusiei la OMC (anexa 8) au fost neutralizate de noi obstacole nejustificate în calea comerțului.

Rusia nu și-a onorat încă angajamentele de modernizare a sistemului de redevențe pentru survolarea Siberiei, dar, în schimb, a legat în mod artificial această chestiune de EU ETS (schema de comercializare a certificatelor de emisii).

Relația Bruxelles-Moscova a rămas strânsă și prin contactele periodice dintre ÎR/VP și ministrul afacerilor externe al Rusiei, dl Lavrov. Două summituri UE-Rusia s-au desfășurat într-o atmosferă constructivă la Sankt Petersburg la 34 iunie și, respectiv, la Bruxelles la 20-21 decembrie, cu toate că au condus la progrese limitate în domeniile de cooperare cheie. În 2012 s-au desfășurat reuniuni

formale de dialog politic la diferite niveluri. UE a continuat să urmărească integrarea Rusiei în sistemul internațional bazat pe norme, care este susținută de aderarea la OMC.

UE a continuat să se implice alături de Rusia în numeroase chestiuni internaționale care ocupă un loc central pe agenda PESC a UE, precum Siria, Iranul, Orientul Mijlociu extins, Afganistanul și conflictele prelungite din vecinătatea comună. De asemenea, UE și-a continuat cooperarea cu Rusia pe marginea unor chestiuni globale, cum ar fi schimbările climatice, combaterea terorismului, proliferarea armelor de distrugere în masă, criminalitatea organizată, traficul ilegal și securitatea energetică. În noiembrie 2012 a fost lansat la Moscova un dialog politic privind combaterea terorismului.

Drepturile omului, democrația, statul de drept și evoluțiile interne din Rusia au reprezentat în 2012 o sursă de îngrijorare tot mai mare18. Legislația care limitează sfera de acțiune a societății civile în diferite moduri, arestările și anchetările liderilor din opoziție, precum și sentințele judecătorești îndoielnice și disproporționate împotriva unor activiști au dat naștere unor serioase semne de

întrebare în privința angajamentului Rusiei față de statul de drept și rolul societății civile ca principal motor al modernizării. Circumstanțele decesului lui Serghei Magnițki în timpul arestului preventiv în 2009 nu au fost clarificate. ÎR/VP a reacționat public la aceste evoluții îngrijorătoare și la 11 septembrie 2012 a făcut o declarație în fața Parlamentului European cu privire la utilizarea justiției în scopuri politice în Rusia. UE a continuat să evoce aceste chestiuni în cadrul reuniunilor

sale de dialog politic cu Rusia, inclusiv al summiturilor și al consultărilor bianuale UE-Rusia din domeniul drepturilor omului, ultima rundă a acestora având loc în decembrie 2012.

Punerea în aplicare a activităților din cadrul Parteneriatului pentru modernizare UE-Rusia lansat în 2010 este în desfășurare. Un plan de lucru comun și informal a fost revizuit și actualizat în 2012. Un al patrulea raport privind progresele înregistrate a fost prezentat spre informare la summitul din 21 decembrie. Parteneriatul a fost completat de parteneriate de modernizare bilaterale încheiate de 23 de state membre ale UE cu Rusia. Alte două parteneriate se aflau în curs de pregătire și au fost convenite opt planuri de lucru.

În 2012 au existat puține progrese în ceea ce privește negocierile vizând un nou acord UE-Rusia.

Cele două părți au făcut schimb de „liste pozitive” privind eventualele dispoziții legate de comerț și investiții ale unui astfel de acord. Obiectivul convenit este încheierea unui acord strategic care va furniza un cadru cuprinzător pentru relațiile UE-Rusia în viitorul previzibil și va contribui la dezvoltarea potențialului relației noastre .

În ceea ce privește securitatea externă, buna cooperare a continuat în contextul activităților de combatere a pirateriei între EU NAVFOR Atalanta și misiunea navală rusă desfășurată în largul coastei Somaliei. Rusia a fost invitată să examineze încheierea, în cadrul mecanismului Athena, a unui acord privind furnizarea transportului aerian strategic pentru operațiile de gestionare militară a

crizelor conduse de UE. Între timp, în 2012, au continuat, fără înregistrarea de progrese substanțiale, convorbirile preliminare informale privind un acord-cadru pentru participarea Rusiei la operațiile UE de gestionare a crizelor. Rusia a refuzat de asemenea o invitație a UE din iulie 2012 de a participa la misiunea EUCAP Nestor din Cornul Africii.

Relația UE cu Rusia în domeniul energetic a continuat să fie marcată de o puternică interdependență, Rusia fiind în continuare principalul furnizor extern de energie al UE, iar UE cel mai mare consumator extern al resurselor de hidrocarburi rusești.

3.3 . NATO ȘI UCRAINA

Relațiile NATO-Ucraina au început să se dezvolte la scurt timp după ce țara și-a dobândit independența în 1991. Ucraina a aderat imediat la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantică (NACC) și a devenit participant activ. S-a alăturat programului Parteneriatului pentru pace în 1994 și s-a aflat printre membrii fondatori ai Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, cel care înlocuise NACC în mai 1997. Când Președintele Kucima a vizitat NATO la 1 iunie 1995, a semnalat dorința țării sale de a actualiza relațiile NATO-Ucraina la un nou nivel. Trei luni mai târziu, la 14 septembrie 1995, Ministrul de externe Udovenco a vizitat NATO pentru a accepta oficial Programul pentru Parteneriat individual ucrainean al PfP și pentru a purta convorbiri cu Consiliul Nord-Atlantic în chestiuni legate de securitatea europeană. A fost emisă o declarație comună de presă care descria principiile generale ale relațiilor NATO-Ucraina în contextul Parteneriatului pentru Pace și în alte domenii. 

Ucraina a adus contribuții semnificative la activitățile internaționale de

menținere a păcii. A contribuit cu un batalion de infanterie de 550 de oameni la Forțele de implementare aflate sub conducerea NATO (IFOR) din Bosnia, după încheierea Acordului de pace de la Dayton. În mod similar, a participat la Forțele de stabilizare (SFOR) care au înlocuit IFOR, contribuind cu un batalion de infanterie mecanizată și cu un escadron de elicoptere, cuprinzând aproximativ 400 de oameni. 

Semnarea la Madrid, în 1997, a Cartei asupra unui Parteneriat distinctiv a trecut cooperarea dintre NATO și Ucraina pe un alt plan și a recunoscut oficial importanța unei Ucraine independente, stabile și democratice pentru întreaga Europă. Carta urmează strategia declarată a Ucrainei de a-și accelera integrarea în structurile europene și transatlantice. Aceasta reprezintă baza pe care NATO și Ucraina sunt de acord să se consulte în contextul securității și stabilității Euro-Atlantice și în domenii precum prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor, susținerea păcii și operațiunile umanitare. În decembrie 1997 a fost încheiat un Memorandum de înțelegere asupra planificării în caz de urgență civilă, care asigura cooperarea în acest domeniu.

Consultările și cooperarea au loc, prin intermediul seminarelor comune și

întrunirilor grupurilor comune de lucru, în multe domenii diferite, care includ relațiile civilo-militare; controlul democratic al forțelor armate și reforma ucraineană în apărare; conceptele de planificare a apărării, stabilire a bugetului, de politică, strategie și securitate națională; restructurarea apărării; interoperabilitatea și cooperarea militară NATO-Ucraina; instrucția și exercițiile militare; aspectele economice ale securității; chestiunile științifice și tehnologice; chestiunile privitoare la securitatea mediului, inclusiv siguranța nucleară; cercetarea și dezvoltarea aerospațială; și coordonarea civilă și militară a controlului și gestionării traficului aerian. A fost înființat un Grup reunit de lucru NATO-Ucraina (JWG) pentru Reforma apărării, în scopul de a se intensifica eforturile depuse în acest domeniu. 

Alte domenii puternice de cooperare sunt: cel științific, în care NATO a sprijinit comunitatea științifică ucraineană prin subvenții; aspectele economice ale securității; și instructajul. În acest ultim context, NATO a lansat un program de predare a limbilor străine pentru maxim 100 de ofițeri militari ucraineni. Centrul NATO pentru informare și documentare, inaugurat de Secretarul General al NATO în mai 1997, a devenit un punct central al activităților de informare în scopul explicării beneficiilor Parteneriatului distinctiv cu NATO pentru publicul ucrainean. Centrul este primul de acest fel care a fost deschis într-o țară Parteneră a NATO. De la inaugurarea sa, centrul a avut un rol important în explicarea politicilor Alianței și în evitarea percepțiilor eronate.

3.3.1. COMISIA NATO-UCRAINA

Consiliul Nord-Atlantic se întâlnește periodic cu reprezentanți ucraineni, de regulă nu mai puțin de două ori pe an, în forumul stabilit de către Cartă, numit Comisia NATO-Ucraina. Rolul Comisiei este de a evalua implementarea Cartei și de a discuta modalități de îmbunătățire sau de dezvoltare a cooperării. Anul 2008 a adus o serie de dezvoltări semnificative în planul relației NATO-Ucraina prin perspectiva de aderare deschisă Ucrainei și Georgiei la Summitul NATO de la București și trecerea la o etapă calitativă nouă în relația cu Alianța, în urma deciziei Ministerialei NATO din decembrie de folosire a cooperării în cadrul Comisiei NATO-Ucraina (NUC), respectiv Comisiei NATO-Georgia (NGC) pentru maximizarea asistenței aliate și sprijinirea procesului de pregătire în

perspectiva aderării. 

În acest context, în linie cu deciziile ministerialei NATO din decembrie

2008, dialogul NATO-Ucraina a abordat în cursul anului 2009, subiecte centrale de interes precum: amendarea Cartei pentru un Parteneriat Distinctiv NATO-Ucraina (Madrid, 1997), pentru a reflecta deciziile Summitului de la București și rolul central al NUC în supervizarea procesului demarat la București; Programul Național Anual; consolidarea Biroului de Legătură și a Centrului de Documentareâ și Informare NATO de la Kiev. 

Cooperarea practică se derulează prin intermediul Grupului de Lucru Comun privind Reforma Apărării (JWGDR), sub egida căruia au fost lansate o serie de proiecte menite să sprijine reforma sectorului de apărare și securitate.

3.4.UE ȘI UCRAINA

UE este un parteneriat economic și politic unic în lume, care reunește 28 de țări europene și acoperă aproape tot continentul.

Comisarul european pentru energie, Guenther Oettinger, și miniștrii energiei rus și ucrainean, respectiv Aleksandr Novak și Iuri Prodan, au început discuțiile la ora 07,30 GMT, la sediul Comisiei, la negocieri fiind prezenți și șefii grupurilor Gazprom (rus) și Naftogaz (ucrainean), a precizat purtătorul de cuvânt.

În contextul acestor discuții de la Bruxelles, Gazprom a anunțat miercuri că a prelungit, până la 16 iunie, termenul limită până la care Ucraina trebuie să-și achite datoriile pentru gazele naturale livrate, precedentul termen expirând marți la ora 6,00 GMT, după mai multe ultimatumuri date în acest sens de gigantul rus.

Președintele rus Vladimir Putin a cerut delegației ruse să continue negocierile de pe 'poziții constructive' pentru a se ajunge la un 'acord reciproc acceptabil' între Rusia și Ucraina, după cum a indicat un comunicat al Kremlinului, publicat marți seara, după o convorbire telefonică pe care liderul de la Kremlin a avut-o cu cancelarul german Angela Merkel.

Comisia Europeană și guvernul interimar ucrainean au semnat marți 13 mai 2014, un acord privind un ajutor de un miliard de euro sub formă de împrumuturi pe termen mediu – în cadrul pachetului de până la 11 miliarde de euro pe termen de doi ani anunțat de Bruxelles la 5 martie – și un acord privind un ajutor financiar de 365 de milioane pentru sprijinirea democrației, a societății civile și a dezvoltării economice, potrivit EFE.

Uniunea Europeană a transferat Ucrainei o tranșă în valoare de 250 de milioane de euro, a anunțat reprezentanța Ucrainei la UE.

Această sumă face parte din pachetul general de sprijin pentru Ucraina de 11 miliarde de euro. O altă tranșă de 105 milioane de euro va fi transferată în al doilea trimestru din 2015.

La 17 iunie, Comisia Europeană va furniza o tranță în valoare de 500 de milioane de euro în calitate de asistență macro-financiară.

Președintele Comisiei Europene, José Manuel Durao Barroso, și-a exprimat încrederea că UE va debloca 'în curând' ajutorul de 610 milioane pe care Uniunea Europeană l-a acordat Kievului, banii proveniți din programul de asistență pentru terțe țări. În acest fel, asistența macrofinanciară destinată Ucrainei va urca la peste 1,6 miliarde de euro.

Cu același prilej, premierul ucrainean, Arseni Iațeniuk, a mulțumit pentru sprijinul financiar acordat de UE.

3.5. CRIZA DIN UCRAINA PRIVITA DE ROMÂNUL DE RÂND.

Potrivit cercetării INSCOP Research, 61,9% din respondenți se declară îngrijorați și foarte îngrijorați de un eventual conflict armat în țara cu care ne

învecinăm în nord și în sud-est.

Dacă la începutul anului românii nu păreau preocupați de situația incendiară din Ucraina, optica populației s-a schimbat în raport cu evoluția conflictului din statul vecin. Astfel, 29,5% din respondenți se declară foarte îngrijorați de tensiunile dintre Rusia și Ucraina, iar 32,4% –  îngrijorați. Practic, 61,9% din cei chestionați, adică trei români din cinci, sunt neliniștiți ca urmare a frământărilor de dincolo de granițele noastre, relevă sondajul realizat de INSCOP Research în perioada 1-7 mai 2014, la comanda ziarului “Adevărul”. Studiul a fost efectuat pe un eșantion de 1.056 persoane, reprezentativ pentru populația de 18 ani și de peste 18 ani a României, iar eroarea maximă admisă a datelor este de ± 3%, la un grad de încredere de 95%. NATO, garanție solidă de securitate Nu mai puțin de 60,2% din români consideră că România este protejată în cazul unui conflict în regiune, ca urmare a faptului că se află sub umbrela NATO. Un sfert dintre respondenți cred

„NATO prezintă un grad de încredere ridicat în rândul românilor. Alianța

este văzută la noi ca o garanție solidă de securitate. Cei mai mulți români văd probabil apartenența la NATO ca un fel de scut împotriva unor eventuale agresiuni de natură militară”, explică Darie Cristea, coordonator proiecte INSCOP. Relațiile cu Rusia Aproape 45% din români cred că relațiile dintre România și Rusia vor rămâne la fel în următoarea perioadă. 31,6% din cei chestionați opinează că se vor înrăutăți, iar 9% din respondenți sunt de părere că se vor îmbunătăți. Trebuie menționat că “amabilitățile” dintre Dmitri Rogozin, vicepremierul Rusiei, pe de o parte, și Traian Băsescu și Victor Ponta, de cealaltă parte, nu au fost surprinse de perioada de culegere a datelor. Aproape jumătate dintre români (49,3%) sunt de acord cu creșterea cheltuielilor de la buget destinate armatei, în vreme ce 33,3%

din respondenți s-ar opune.

CONCLUZIE.

Studiind mai îndeaproape fenomenul crizelor și cel al sistemelor de gestionare a acestora am observant că…..

Cu siguranță ca atât sistemele naționale cât și cele internaționale de gestionare a crizelor își au rostul și ajută la minimizarea efectelor distructive a crizelor însă nu trebuie doar să ne multumească existența acestora, trebuie să avem în vedere dinamica continuă a tuturor factorilor atât naturali cât și artificiali care pot genera crizele în cel mai larg spectru al lor.

BIBLIOGRAFIE

http://media.hotnews.ro/media_server1/document-2014-04-11-17018589-0-situatia-din-ucraina-raport-cercetare.pdf

http://www.dw.de/criza-din-crimeea-%C5%9Fi-dilema-uniunii-europene/a-17469339

http://www.hotnews.ro/stiri-international-16838197-live-text-criza-din-crimeea-sua-ameninta-sanctiuni-impotriva-rusiei-kremlinul-anunta-regim-fiscal-privilegiat.htm

http://www.romania-actualitati.ro/uniunea_europeana_si_criza_din_crimeea-59763

http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/eeas/index_ro.htm

http://eeas.europa.eu/top_stories/2014/050614_eu_support_ukraine_en.htm

http://eeas.europa.eu/index_ro.htm

http://eeas.europa.eu/cfsp/docs/st14924_ro.pdf

BIBLIOGRAFIE

ConstituŃia României.

Legea funcŃionării MApN/2006.

Gândirea Militară Românească nr. 1/2009.

Legea de înfiinŃare si funcŃionare a CSAł/2002.

Proiectul legii de înfiinŃare si funcŃionare a SNMIC.

www. guvernulromâniei.ro, www.mapn.ro

Bibliografie:
         • Claudiu Niculae, Schimbarea organizației militare. O perspectivă (neo)instituționalistă, București: Editura Tritonic, 2004, p.30 
         • Liviu Habian, Constantin Telespan, Managementul organizației militare. Previziunea, Sibiu: Editura Academiei forțelor terestre, 2003, p. 7 
         • Ion Irimia, „Armata și societatea”, București: Editura AiSM, 2003, p. 45 
         • Dr. Marian Nita, Introducere în sociologia militară, București: Editura I.N.I., 1999, p. 
         • Stoica Victor, Bazele managementului militar, București: Editura AiSM, 2003, p.40 
         • Petre Dutu, Determinări și dimensiuni ale profesionalizării armatei României, în Organizația militară-coordonate psihosociale, Caiet documentar nr. 3/2005, București, 2005

Referinte:

1.        Legea 58/2011 privind modificarea art. 8 din Legea apararii nationale a României nr.45/1994;

2.        LEGEA Nr. 340/2004 privind prefectul si institutia prefectului;

3.        Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul National de Management al Situatiilor de Urgenta, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 15/2005;

4.        Legea nr. 481/2004 privind protectia civila, cu modificarile si completarile ulterioare;

5.        Hotarârea de Guvern nr. 2288/2004 pentru aprobarea repartizarii principalelor functii de sprijin pe care le asigura ministerele, celelalte organe centrale si organizatiile neguvernamentale privind prevenirea si gestionarea situatiilor de urgenta;

6.        Hotarârea de Guvern nr. 1489/2004 privind organizarea si functionarea Comitetului National pentru Situatii de Urgenta;

7.        Hotarârea de Guvern nr. 1491/2004 pentru aprobarea Regulamentului – cadru privind structura organizatorica, atributiile, functionarea si dotarea comitetelor si centrelor operative pentru situatii de urgenta;

8.        Regulamentul privind organizarea si functionarea Comitetului ministerial pentru situatii de urgenta si a Centrului operativ pentru situatii de urgenta, aprobat prin Ordinul ministrului apararii nationale nr. MS-19/05.02.2010;

9.        Regulamentului privind managementul situatiilor de urgenta în Ministerul Apararii Nationale.

10.        Ordinul Sefului Statului Major General privind masurile ce se aplica în Armata României pentru contracararea efectelor generate de fenomenele meteorologice/hidrologice periculoase.

11.        Hotarârea de Guvern nr. 547/2005 pentru aprobarea Strategiei nationale de protectie civila;

12.        Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 117/2004 privind ratificarea Acordului dintre România si Uniunea Europeana stabilind cadrul general de participare a României la operatiunile Uniunii Europene de gestionare a crizelor, semnat la Bruxelles la 22 noiembrie 2004.

http://www.nato.int/nato_static/assets/pdf/pdf_publications/20120116_nato-trans-rom.pdf

http://eeas.europa.eu/cfsp/index_ro.htm

Mai mult:

 http://romanian.ruvr.ru/news/2014_06_13/Ucraina-a-primit-o-primit-o-prima-transa-de-250-de-milioane-de-euro-din-partea-UE-1419/

http://romanian.ruvr.ru/news/2014_06_13/Ucraina-a-primit-o-primit-o-prima-transa-de-250-de-milioane-de-euro-din-partea-UE-1419/

Anexa 1. Pagina 7. Clasificarea riscurilor în functie de domenii de activitate.

Anexa 2 – Cele 21 de țări comune ambelor organizații.

Legendă:

– țările comune ambelor sisteme

Anexa 3.

Anexa 4.

În domeniul rezervelor de stat:

elaborează și prezintă spre aprobare Consiliului Suprem de Apărare a Țării, prin Ministerul Afacerilor Interne, Strategia rezervelor de stat, ca element component al domeniului ordinii, siguranței publice și securității naționale;

elaborează și propune Guvernului, spre aprobare, prin Ministerul Afacerilor Interne, Nomenclatorul produselor rezervă de stat, nivelurile maxime, stocurile intangibile și termenele orientative de păstrare;

stabilește și propune Guvernului, prin Ministerul Afacerilor Interne, produsele și nivelurile acestora la care se constituie stocuri intangibile destinate producției de tehnică militară și nevoilor de apărare în caz de război, corelate cu rezervele proprii ale armatei și rezervele de mobilizare;

elaborează și propune Guvernului, spre aprobare, prin Ministerul Afacerilor Interne, programe anuale pentru constituirea, reîntregirea sau preschimbarea sortimentală a stocurilor rezerve de stat de produse și materii prime cu finanțare în condițiile legii;

elaborează norme metodologice, proceduri și instrucțiuni privind activitatea de administrare a rezervelor de stat, aprobate prin ordin al președintelui Administrației Naționale;

administrează stocurile de produse rezerve de stat, stocurile intangibile, cele de conjunctură, de urgență și cele devenite disponibile;

colaborează cu Comisia pentru coordonarea, constituirea, menținerea, controlul și supravegherea stocurilor minime de siguranță pentru țiței și produse petroliere, înființată la nivelul Ministerului Economiei;

efectuează inventarierea lunară a stocurilor minime de siguranță pentru produse petroliere constituite de Administrația Națională și raportează situația inventarierii acestor stocuri la Comisia pentru coordonarea, constituirea, menținerea, controlul și supravegherea stocurilor minime de siguranță pentru țiței și produse petroliere, înființată la nivelul Ministerului Economiei;

elaborează și propune Guvernului, spre aprobare, prin Ministerul Afacerilor Interne, proiectul de hotărâre a Guvernului pentru achiziționarea stocurilor de conjunctură din producția internă sau din import, în scopul valorificării ulterioare, în condiții avantajoase, în țară sau la export;

elaborează și propune Guvernului, spre aprobare, prin Ministerul Afacerilor Interne, proiectul de hotărâre a Guvernului pentru achiziționarea stocurilor de urgență, finanțarea putând fi asigurată și din credite externe angajate de Guvern, în condițiile legii;

elaborează și aprobă programele anuale de împrospătare și valorificare a produselor din stoc, pe baza situațiilor calitative primite de la unitățile teritoriale subordonate și în funcție de dispunerea produselor pe unității teritoriale;

întocmește filele de program privind acumularea, împrospătarea și valorificarea produselor pe care le transmite unităților teritoriale;

elaborează programul de analize de laborator ce urmează a fi efectuate în vederea urmăririi evoluției stării calitative a produselor pe timpul păstrării;

asigură îndeplinirea programelor anuale de constituire și reîntregire a produselor în vederea realizării stocurilor până la nivelurile maxime aprobate prin nomenclator;

desfășoară activități comerciale în vederea realizării acumulării, preschimbării sortimentale, împrospătării și valorificării produselor în/din stocurile rezervelor de stat, închirieri/concesionări de active fixe din unitățile teritoriale subordonate;

fundamentează prețul, termenul de livrare, condițiile de livrare și de plată pentru produsele scoase la împrospătare sau valorificare, în funcție de natura și vechimea produsului, de riscul menținerii în stoc, de uzura morală, de conjunctura economică, precum și de alți factori ce pot determina urgența împrospătării sau valorificării, după caz, potrivit legislației specifice; nota de fundamentare se întocmește și pentru produsele scoase sub formă de împrumut;

negociază, pe baza fundamentării, pentru produsele scoase din rezerva de stat, în numele unităților teritoriale subordonate, prețul, condițiile de scoatere și/sau restituire, cuantumul și modul de constituire a garanțiilor, cota de adaos a Administrației Naționale, după caz;

în situațiile în care împrospătarea unor produse nu se poate realiza la prețul pieței datorită lipsei de cerere pe piață, uzurii morale, degradării calitative neimputabile unei persoane și a căror păstrare peste limita termenului orientativ ar conduce la cheltuieli suplimentare sau pagube, scoaterea produselor din rezervele de stat se poate face la prețuri reduse față de cele practicate pe piață, potrivit legii, în limitele procentelor stabilite de Guvern, cu aprobarea primului-ministru sau, prin delegare, a președintelui Administrației Naționale, atunci când reducerile nu depășesc 25%;

negociază, în numele unităților teritoriale subordonate, tarifele de depozitare pentru produsele rezerve de stat păstrate la operatorii economici pe bază de contracte de depozit custodie și/sau prestări servicii;

prezintă Consiliului Suprem de Apărare a Țării și primului-ministru, prin Ministerul Afacerilor Interne, ori de câte ori este nevoie, starea rezervelor de stat;

stabilește dispunerea în teritoriu a stocurilor de produse păstrate în custodie la operatorii economici cu care unitățile teritoriale încheie contracte de depozit, custodie și prestări servicii, în funcție de interesele strategice, zonele de risc natural, consumatorii sau producătorii potențiali, posibilitatea asigurării împrospătării stocurilor de către depozitari, starea și dotarea tehnică a depozitelor puse la dispoziție, precum și păstrarea temporară în spațiile de depozitare ale operatorilor economici;

stabilește și aprobă dispunerea stocurilor pe unități teritoriale subordonate și spațiile de depozitare ale acestora;

stabilește și aprobă transferurile de stocuri de produse rezerve de stat între unitățile teritoriale subordonate, între acestea și operatori economici depozitari, precum și între operatori economici depozitari;

îndrumă activitățile de recepție, depozitare, conservare și de livrare a produselor din rezervele de stat păstrate în spațiile de depozitare proprii sau ale operatorilor economici;

desfășoară activități de îndrumare și control în domeniul rezervelor de stat;

colaborează cu instituții specializate pentru activitatea de cercetare științifică în vederea stabilirii condițiilor optime de conservare și păstrare îndelungată a produselor;

aprobă scăderea din gestiune a perisabilităților legale și a cantităților de produse ce fac obiectul programului anual de analize;

avizează scăderea din evidențele contabile a creanțelor nerecuperate ca urmare a închiderii procedurii de faliment, potrivit prevederilor legale, precum și a pagubelor înregistrate la produsele rezerve de stat ca urmare a unor situații neprevăzute sau de forță majoră, potrivit legii;

încasează de la unitățile teritoriale subordonate sumele provenite din operațiunile de valorificare a produselor rezerve de stat sau din operațiunile desființate sau restrânse;

atribuie, în calitate de unitate de achiziții centralizată, în numele și pentru unitățile teritoriale subordonate, contracte de achiziție publică pentru produsele rezervă de stat prevăzute în programele anuale, în condițiile legii;

analizează și avizează, din punctul de vedere al existenței stocurilor, solicitările ministerelor privind acordarea unor împrumuturi cu produse rezervă de stat, pe care le prezintă Guvernului, spre aprobare, prin Ministerul Afacerilor Interne;

intervine, în baza hotărârii Guvernului, direct sau în colaborare cu alte instituții abilitate, pentru acordarea de ajutoare umanitare, interne sau externe, cu titlu gratuit;

asigură îndeplinirea angajamentelor asumate de România, ca stat membru al Uniunii Europene, în domeniul stocurilor minime de siguranță pentru produse petroliere constituite de Administrația Națională;

îndeplinește sarcinile stabilite prin planul de mobilizare și planul de pregătire a economiei naționale pentru apărare;

asigură constituirea și administrarea stocurilor intangibile.

În domeniul problemelor speciale:

elaborează strategia privind pregătirea economiei naționale și a teritoriului pentru apărare și asigură implementarea acesteia;

îndeplinește atribuțiile ce îi revin Guvernului în domeniul pregătirii economiei naționale și a teritoriului pentru apărare;

organizează, coordonează și controlează activitatea ministerelor și a celorlalte autorități ale administrației publice, instituțiilor și operatorilor economici privind pregătirea economiei naționale și a teritoriului pentru apărare;

elaborează, pe baza cererilor instituțiilor publice cu atribuții în domeniul apărării, siguranței naționale și ordinii publice și a propunerilor autorităților administrației publice, instituțiilor și operatorilor economici, proiectele planului de mobilizare a economiei naționale pentru apărare, planului de pregătire a economiei naționale pentru apărare și programului cuprinzând obiectivele de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare, pe care le supune aprobării conform legii;

inițiază, elaborează și promovează sau avizează, după caz, proiecte de acte normative privind pregătirea economiei naționale și a teritoriului pentru apărare, industria de apărare, rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în interes public, protecția civilă sau cele care au implicații asupra acestor domenii;

organizează, coordonează și administrează măsurile și acțiunile referitoare la sistemul de priorități și alocare a resurselor pentru apărare și exercită controlul asupra îndeplinirii acestora;

analizează și avizează, din punctul de vedere al sarcinilor la mobilizare, propunerile autorităților administrației publice centrale și locale, precum și ale celorlalte instituții referitoare la elaborarea proiectului bugetului de stat pentru război;

administrează rezervele de mobilizare;

cuprinde în planul de pregătire a economiei naționale pentru apărare măsuri de păstrare a capacităților de apărare identificate de ministerele de resort și ține evidența acestor capacități;

transmite autorităților administrației publice centrale și locale, instituțiilor și operatorilor economici, după caz, sarcinile rezultate din planul de mobilizare a economiei naționale, din planul de pregătire a economiei naționale pentru apărare, din programul cuprinzând obiectivele de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare și din precizările metodologice referitoare la măsurile ce urmează a fi întreprinse în vederea îndeplinirii acestora;

cuprinde în bugetul propriu fondurile necesare pentru îndeplinirea măsurilor stabilite prin planul de pregătire a economiei naționale pentru apărare;

solicită, în condițiile legii, date și informații privind potențialul economic și uman al autorităților administrației publice, instituțiilor publice și operatorilor economici;

îndeplinește atribuțiile autorității de specialitate, stabilite prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2002 privind industria de apărare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 44/2003, cu modificările și completările ulterioare;

aprobă inventarul capacităților de producție pentru apărare, precum și actualizarea acestuia;

coordonează asigurarea resurselor materiale necesare susținerii efortului de apărare prin planul de mobilizare a economiei naționale;

asigură activitatea de secretariat pentru Comisia centrală de rechiziții, la nivel național, și pentru comisiile mixte de rechiziții, în unitățile administrativ-teritoriale, conform prevederilor legale;

controlează, împreună cu instituțiile publice beneficiare, evidența, întreținerea și starea tehnică a bunurilor supuse rechiziției și verifică exactitatea datelor comunicate de instituții și operatorii economici;

elaborează, împreună cu Ministerul Apărării Naționale, instrucțiunile privind întocmirea și actualizarea monografiilor economico-militare ale unităților administrativ-teritoriale;

avizează solicitările privind concesionarea bunurilor și serviciilor, potrivit legii;

organizează, coordonează și controlează la autoritățile administrației publice centrale și locale activitățile privind consumul raționalizat al populației în situații de mobilizare și război;

întocmește, coordonează, analizează și avizează documentele de mobilizare la locul de muncă, pe unități administrativ-teritoriale, în vederea aprobării acestora, potrivit legii;

îndrumă și controlează activitatea comisiilor pentru probleme de apărare, constituite în cadrul autorităților administrației publice, instituțiilor publice și operatorilor economici cărora le revin sarcini în domeniul pregătirii economiei naționale și a teritoriului pentru apărare;

coordonează în unitățile administrativ-teritoriale, prin structurile teritoriale pentru probleme speciale, modul de întocmire a lucrărilor privind asigurarea cererilor unităților militare pe timpul mobilizării, existentul și starea calitativă a bunurilor prevăzute a fi asigurate;

analizează, la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență, precum și pentru înlăturarea urmărilor unor dezastre, cererile de întrebuințare a unor rezerve materiale, umane și financiare prevăzute a fi utilizate în caz de mobilizare sau război și face propuneri, potrivit legii;

verifică, împreună cu Ministerul Apărării Naționale sau separat, prin exerciții și antrenamente de mobilizare, stadiul pregătirii economiei naționale și a teritoriului pentru apărare, conform planului aprobat de Consiliul Suprem de Apărare a Țării;

asigură, pe plan intern managementul tuturor activităților pentru implementarea prevederilor, documentelor internaționale pe linia controlului armamentelor, creșterii încrederii și securității, la care țara noastră este parte;

planifică sau/și coordonează pregătirea centralizată a personalului destinat executării activităților specifice de verificare a armamentelor conform actelor internaționale în domeniu, organizate în țară sau străinătate.

Alte atribuții:

elaborează și avizează, după caz, proiecte de acte normative în domeniul său de activitate, pe care le înaintează Ministerul Afacerilor Interne;

elaborează, după caz, instrucțiuni, regulamente, nomenclatoare și norme metodologice în domeniile sale de activitate, pe care le supune aprobării, potrivit legii;

participă, în calitate de membru, la activitățile desfășurate de Comitetul Național pentru Situații de Urgență pentru asigurarea funcțiilor de sprijin privind prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență ce îi revin conform prevederilor legale;

organizează cursuri de instruire, activități de formare profesională și convocări periodice pe domenii de activitate cu conducerile și personalul de specialitate din unitățile teritoriale subordonate, scop în care poate colabora cu universități tehnice, economice și centre de perfecționare;

elaborează și asigură executarea programului de finanțare a unităților teritoriale în corelare cu programele aprobate;

organizează activitatea de audit public intern și control financiar  preventiv intern, potrivit legii;

acordă unităților teritoriale asistență tehnică în domeniul activităților de logistică și mentenanță, pază, prevenire și stingerea incendiilor, securitatea în muncă și protecția mediului;

elaborează și aprobă programele de investiții și programele de reparații ale activelor fixe corporale din patrimoniul Administrației Naționale;

desfășoară activități de transparență decizională, informare publică și de relații cu presa;

organizează inventarierea elementelor de activ și pasiv din patrimoniul unităților teritoriale, precum și pentru bunurile și valorile deținute de Administrația Națională cu orice titlu, aparținând altor persoane juridice sau fizice în vederea întocmirii situațiilor financiare pentru exercițiul bugetar anual, ale reglementărilor contabile aplicabile, precum și normelor în vigoare privind inventarierea;

îndrumă metodologic activitățile din domeniile contabilitate, resurse umane, salarizare, juridic și contencios din unitățile teritoriale subordonate;

constată contravențiile și aplică sancțiunile, prin reprezentanții împuterniciți potrivit legii;

îndrumă, coordonează și controlează activitatea de protecție a informațiilor clasificate în unitățile teritoriale și structurile teritoriale pentru probleme speciale, în condițiile legii;

monitorizează și controlează aplicarea prevederilor legale privind funcțiile publice și contractuale, perfecționarea profesională, salarizarea, precum și aplicarea măsurilor privind respectarea egalității de șanse și tratament în domeniul relațiilor de serviciu și al raporturilor de muncă, din cadrul unităților teritoriale subordonate;

reprezintă Ministerul Afacerilor Interne în raporturile cu persoanele juridice și fizice, române și străine, în domeniul său de competență;

colaborează cu ministerele și cu alte autorități publice pentru îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin;

colaborează cu instituții și organisme similare din străinătate în domeniul său de activitate;

editează buletine informative și alte publicații de specialitate;

îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege.

Anexa 5.

constituirea structurii de forțe și realizarea capacității de luptă a armatei pentru îndeplinirea misiunilor specifice ce revin acesteia;

înființarea, desființarea, dislocarea și redislocarea de unități și formațiuni;

elaborarea proiectelor de acte normative privind apărarea țării;

apărarea drepturilor și intereselor legitime proprii în raporturile cu autoritățile publice, instituțiile de orice natură, precum și cu orice persoană fizică sau juridică, română ori străină, prin structuri proprii;

încheierea tratatelor la nivel departamental și a înțelegerilor tehnice în domeniul cooperării cu armatele altor state;

coordonarea politicii și activitățile de integrare în organizațiile internaționale la care România este parte, pentru structurile proprii, întreținerea și dezvoltarea relațiilor de cooperare politico-militară cu celelalte state și asigurarea reprezentării armatei în raporturile cu armatele altor state;

managementul informațiilor pentru apărare, al activității de

informații, contrainformații și securitate militare, precum și colaborarea cu serviciile/structurile de informații, contrainformații și securitate ale altor state sau organizații internaționale la care România este parte;

realizarea planificării integrate a apărării;

finanțarea și asigurarea execuției bugetului propriu;

instruirea comandamentelor și trupelor, pregătirea de specialitate

a personalului în activitate și în rezervă;

informatizareatuturor domeniilor sale de activitate;

managementul resurselor umane, organizarea și conducerea învățământului militar;

protecția mediului în activitățile pe care le desfășoară;

organizarea și conducerea activității de informare și relații publice;

emiterea regulamentelor specifice pentru organizarea și funcționarea structurilor militare, a comitetelor și consiliilor constituite pentru luarea deciziilor;

creșterea calității vieții personalului, asigurarea asistenței religioase a personalului militar și civil, precum și a asistenței sociale, medicale și juridice a acestuia, în conformitate cu prevederile legale;

implementarea, la nivelul ministerului, a politicilor publice și a programelor de reformă a administrației publice;

conducereaactivităților de logistică;

înzestrarea cu armament, tehnică deluptă, echipamente și materiale specifice armatei, relațiile cuindustria națională de apărare și cooperările internaționale în domeniu;

coordonarea activității de comerț exterior privind importul și exportul de produse cu destinație militară, încondițiile legii;

aprobarea, în limita competenței sale, a documentațiilor tehnico-economice pentru lucrările de investiții proprii, executarea lucrărilor de investiții proprii, precum și urmărirea executării, la termenele stabilite, a tuturor lucrărilor

de investiții;

mobilizarea armatei, constituirea forțelor derezervă, rechiziționarea de bunuri și chemarea persoanelorfizice la prestări de serviciu în interes public;

editarea de publicații în domeniile proprii de activitate;

cercetarea științifică,invenții și inovații în armată, precum și protecția drepturilor de proprietate intelectuală asupra rezultatelor cercetării;

controlul intern și auditul public intern.

Anexa 6.

Prima ambulanță de reanimare sub forma unei donații din Germania.

Defibrilator semiautomat. Elicopter tip Allouette III

Anexa 7.

Procentajul de vorbitori nativi de rusă pe regiuni

Procentajul vorbitorilor nativi ai limbii ucrainene, pe regiuni

Evoluția teritorială a Ucrainei moderne.

Structura etnică a Ucrainei

 Ucraineni (77.82%)

 Ruși (17.82%)

Români/Moldoveni (0.85%)

Belaruși (0.57%)

 Tătari crimeeni (0.51%)

Bulgari (0.42%)

 Unguri (0.32%)

Polonezi (0.30%)

Alții (1.72%)

Anexa 8.

Comisia Europeană

Comunicat de presă

Bruxelles, 22 august 2012

UE salută aderarea Rusiei la OMC după 18 ani de negocieri

După 18 ani de negocieri, Rusia aderă la Organizația Mondială a Comerțului (OMC) devenind astăzi al 156-lea membru al acesteia. Această aderare este deosebit de importantă pentru UE, deoarece UE este primul partener comercial al Rusiei, iar Rusia este cel de-al treilea partener comercial al UE. Pentru prima dată, ambele entități vor fi obligate să respecte norme și obligații multilaterale pentru schimburile comerciale reciproce.

„Aderarea de astăzi la OMC reprezintă un pas important în sensul integrării mai profunde a Rusiei în economia mondială”, a declarat comisarul UE pentru comerț, Karel De Gucht. „Aceasta va facilita investițiile și comerțul, va contribui la accelerarea modernizării economiei Rusiei și va oferi o mulțime de oportunități de afaceri, atât pentru firmele rusești, cât și pentru cele europene. Am încredere că Rusia va respecta normele și standardele comerciale internaționale pe care le-a asumat.”

Aderarea la OMC va avea un impact pozitiv asupra condițiilor comerciale și de investiții între Rusia și Uniunea Europeană. Poziția geografică a Rusiei și importanța pieței sale în ceea ce privește volumul și potențialul de creștere, face ca aceasta să fie un partener comercial foarte important al UE. Ca o consecință a aderării la OMC, Rusia, printre altele, își va reduce taxele la import, își va limita taxele la export, va acorda un acces mai extins la piață pentru furnizorii de servicii din UE și va facilita aplicarea de norme și proceduri în numeroase domenii ale relațiilor economice bilaterale. O deosebită importanță vor avea reglementările privind procedurile vamale, utilizarea măsurilor de sănătate și sanitare, standardele tehnice și protejarea proprietății intelectuale.

Rusia se va supune normelor OMC în toate aceste domenii, inclusiv mecanismelor de monitorizare și control al aplicării. UE, alături de partenerii săi internaționali, se află în contact cu Rusia pentru a asigura respectarea de către aceasta a angajamentelor asumate în cadrul OMC. Anumite acte legislative recent puse în aplicare sau propuse par a fi în contradicție cu angajamentele Rusiei și ar împiedica alți membri ai OMC să profite pe deplin de avantajele așteptate ca urmare a aderării Rusiei la OMC; UE este preocupată în mod special de noua legislație care prevede un comision de reciclare a automobilului care ar putea fi discriminatoriu pentru autovehiculele importate și speră că această legislație nu va fi adoptată.

Context

Rusia este al treilea partener comercial al UE, iar UE este primul partener comercial al Rusiei.

Exporturile UE către Rusia în 2011: 108,4 miliarde EUR

Importurile UE din Rusia în 2011: 199,5 miliarde EUR

Totalul schimburilor comerciale cu mărfuri în 2011: 308 miliarde EUR

Principalele exporturi ale UE către Rusia sunt autovehicule (7 miliarde EUR), medicamente (6 miliarde EUR), piese de schimb pentru autovehicule (3,5 miliarde EUR), telefoane și componente ale acestora (2,5 miliarde EUR) și tractoare (1 miliard EUR). Importurile UE din Rusia cuprind mai ales materii prime. Principalele importuri sunt petrol (brut și rafinat: 130 de miliarde EUR) și gaze (24 de miliarde EUR): Pentru aceste produse, precum și pentru alte materii prime importante, Rusia s-a angajat să își limiteze taxele la export.

Principalele schimbări legate de aderarea Rusiei la OMC se referă la îmbunătățirea accesului la piață pentru mărfuri și servicii. Taxele la import pentru mărfuri vor scădea de la o medie actuală de 10% până la o medie de 7,8 %. În unele sectoare importante, precum cel al automobilelor, reducerea taxelor la import este mai semnificativă (în scădere de la 30% în prezent, la 25% la aderare și la 15% după 7 ani). Se estimează că reducerea globală a tarifelor va oferi exportatorilor din UE economii de 2,5 miliarde EUR pe an din taxele la import. În plus, se estimează că reducerea tarifelor va stimula un surplus anual al exporturilor UE către Rusia în valoare de 3,9 miliarde EUR.

În sectorul telecomunicațiilor, Rusia va elimina treptat, în termen de 4 ani, limitele pe care le impune în prezent (49%) pentru participarea capitalului străin în întreprindere. De asemenea, aderarea Rusiei la OMC acoperă o gamă largă de aspecte legate de reglementare, inclusiv norme sanitare și fitosanitare, vamale și legate de drepturile de proprietate intelectuală.

UE este cel mai mare investitor străin în Rusia, cu investiții în valoare de aproximativ 120 de miliarde EUR în 2010. Investițiile rusești în UE s-au ridicat la 42 de miliarde EUR în 2010.