Modalitati Hibride de Actiune

3. Modalități hibride de acțiune .

Cea dintâi „armă” a președintelui Putin, cea cu care dorește să se impună în fața lumii, este reprezentată de politica energetică a Rusiei . Chiar la începutul celui de-al doilea său mandat de președinte, Putin și-a lansat în spațiul public dorința ca Federația Rusă să se impună ca lider al pieței mondiale energetice .

Când a trecut la acțiune în scopul realizării viziunii sale, Putin a pus pe primul plan statul, care în opinia sa trebuie să dețină monopolul asupra activităților de extracție, transport și comercializare la export a resurselor energetice – gaze naturale, țiței și derivate ale țițeiului prelucrat . Această idee personală a fost expusă și dezvoltată, prin lucrarea care a constituit teza sa de doctorat, susținută la Institutul Minier din Sankt Petersburg, intitulată „Resursele naturale minerale și strategia de dezvoltare a economiei Federației Ruse“ . Conform acestei lucrări, statul are rolul de administrator a resurselor naturale, de emitent a legislatiei specifice, de a stabili limitele sau cotele de import și de export, de a stimula cercetarea în domeniu și de a realiza investiții care să conducă la progresul acestei ramuri a economiei . Tot din această lucrare reiese că nu prezintă interes inițiativa privată sau investițiile private .

Putin a contracarat repede orice intenție a Uniunii Europene, care a fost luată în scopul diminuării monopolului rusesc la livrarea de gaze naturale și țiței, adică de creare a unei alternative de aprovizionare . Astfel, inițiativa UE de construire a conductei Nabucco, care trebuia să transporte produsele rezultate din câmpurile de extractie a gezelor naturale din Azerbaijan până în Europa, a fost combătută prin intenția Gazpromului de a construi conducta sa South Stream, care urmează sa transporte gazele din Rusia prin Italia până în Austria, ambele conducte ocolind Ucraina și conflictul comercial dintre aceasta și Rusia, generat de intervenția Rusiei în Crimeea și de războiul din estul ucrainean susținut tot de Rusia .

Putin a avut chiar și inițiative de extindere a monopolului rusesc – la finalul celui de-al doilea madat al său de președinte, adică în 2008 când acesta a comunicat comunității internaționale decizia pe care a luat-o, în consens cu Qatarul și cu Iranul, de a crea ceva asemănător OPEC-ului, în domeniul gazelor naturale, prin care monopolul era extins pe plan internațional și se creau premisele ca noua organizatie să controleze sau chiar să stabilească prețutile de vânzare a gazelor, lucru care a și generat reacția UE și SUA, care au considerat că prețurile vor fi crescute artificial de noua organizatie și că doar piața liberă poate dicta prețul .

În relația cu Rusia, Uniunea Europeană prezintă o acțiune neuniformă . Noile state membre doresc investiții în proiecte de înlaturare a monopolului rusec, considerând deținerea de către un singur furnizor a întregii oferte de gaze naturale, drept o amenintare la securitarea lor . Pe de cealaltă parte, state precum Germania, Italia și Franța dispun de relații bilaterale privilegiale cu Federatia Rusă pentru livrarea de gaze . Spre exemplu, Germania îți dezvoltă relațiile în domeniu, beneficiul venind în urma sistemului de transport North Stream prin care, nu numai că v-a primi mai multe gaze naturale ci v-a deveni și o rută a trazitului gazului rusec către Franța, aceasta conducând la creșterea rolului său în regiune . Rusia prezintă interes și pentru Franța, deoarece mari firme franceze derulează afaceri cu parteneri ruși, în multe domenii, ca : Renault, EDF, GDF Suez sau Societe Generale . Pe de altă parte și Rusia este interesată de investiții europene în infrastructura sa, în scopul modernizării acesteia și pentru creșterea competitivității în relația cu vestul .

Președintele Putin privește Uniunea Europeană ca pe un concurent al său iar acest lucru întărește identitatea sa de conducator al unei mari puteri, dispus fiind tot timpul la competiție, cu acela care poate influența în orice fel politica sa . Uniunea Europeană, la rândul său prin condițiile puse Rusiei (liberalizarea pieței și a prețurilor), nu face altceva decât să-l determine pe Putin să nu renunțe la calea sa . Pentru ca Federația Rusă să accepte legile europene – așa zisul acquis comunitar, este necesar ca ambele entități să se întrepătrundă, adică să adere una la cealaltă sau să se constituie ca o indentitate comună . Dar acest lucru – cel puțin la data de astăzi, nu este realizabil, întrucât Rusia nu poate renunța nici la poziția sa de ordonator regional și nici la zona sa de infuiență situată pe întregul teritoriu al fostei Uniuni Sovietice, interesul declarat al Rusei fiind de a se impune ca o mare putere internațională .

3.1. Instrumente non-militare .

Odată cu câștigarea primului mandat de președinte al Rusiei, Vladimir Putin a adus cu sine la Kremlin, o oarecare nostalgie și poate o părere de rău, nu față de comunismul rusesc care l-a format uman și profesional, ci față de imperialismul țarist pe care îl venerează și pe care l-ar resuscita până la epuizare, doar – doar ar dobândi din nou suflu, pentru a-l putea susține pe acesta în fruntea sa . Atât în perioada imperiului țarist, dar și în prezent resursele naturale ale solului și ale subsolului rusesc, au fost și sunt atuul Moscovei . Au cunoscut acest lucru și țarii Rusiei, îl cunoaște și președintele Putin . Acesta mai știe că, doar resursele naturale nu sunt suficiente pentru a impune Rusia ca jucător titular și principal pe scena politică, economică, științifică, militară și diplomatică internațională, motiv pentru care acționează și va acționa în continuare pentru adoptarea de noi atuuri sau criterii care îl avantajează, cât și pentru lărgirea acelora de care deja dispune (ex. industria de armament) .

Uniunea Europeană este un conglomerat modern de identități naționale, care avansează și tinde a se dezvolta ca o entitate unică și care respectă si promovează valori cum sunt drepturile omului, democrația sau liberalizarea piețelor și a prețurilor . Federația Rusă este și ea un conglomerat de identități naționale, care declară că susține și prețuiește valorile fundamentale, însă doar când se pune problema implementării acestora, reiese caracterul declarantului, care în cazul nostru nu ezită și nu v-a ezita niciodată să folosească forța militară în scopul promovării intereselor sale externe . De aceea, între cele două părți există un enorm și etern conflict de valori ocrotite și promovate și chiar un conflict de interese dacă ne raportăm la dimensiunea economică, UE urmărind constant securitatea pe termen lung a alimentării cu resurse a membrilor săi prin integrarea și liberalizarea piețelor, iar Rusia pe de altă parte, sabotând frecvent și constant aceasta misiune .

Începutul luărilor de poziție ale Uniunii Europene față de Rusia în problema energetică, în mod oficial și în cadru instituțional – adică prin intermediul instituțiilor europene, a început în anul 2000, ca urmare a summit-ului organizat la Paris . Cu această ocazie s-a cerut Rusiei să-și reducă monopolul de pe piața resurselor și să deschidă această piață pentru inițiativa privată .

UE dorește ca în relația cu Rusia, și aceasta vizând toate domeniile de activitate, să aplice așa numita Politică Europeană de bună Vecinătate, prin intermediul căreia să impună anumite cerințe pentru partenerii săi . Este vorba despre democratizarea societății, respectarea drepturilor omului și liberalizarea piețelor – aplicate de statele membre, dar care până în prezent sunt respinse de către conducerea de stat rusă . Scopul impunerii acestor norme, vizează asigurarea și totodată siguranța furnizării ritmice și uniforme de produse energetice, pentru a cărei consecvente continuități, presupune adoptarea de către Rusia a acelui set de condiții – valori, comune și uzuale în uniune .

Pentru Vladimir Putin însă, acel set de măsuri liberale înseamnă renunțarea la controlul sau monopolul asupra resurselor de energie, adică la o sursă de măreție, respectiv la un element de identitate și de infinită putere, în condițiile în care structura instituțională rusă este de tip piramidal, în vârf aflându-se administrația prezidențială cu Putin în rol de monarh absolut (țar) .

În planul politicii internaționale, Uniunea Europeană și-a creat și ocupă o poziție unică pe scenă, aceea de forță sau putere normativă, care nu ezită să își promoveze ideile politice, în relațiile și conexiunile politice pe care le are cu ceilalți jucători . Este vorba despre drepturile fundamentale ale omului, democrație sau economia de piață . Uniunea Europeană luptă pentru a-și contura identitatea politică, lucru greu de realizat deoarece aceasta nu este un stat, dar dorește sa obțină calitățile și caracteristicile unui stat, lucru care reiese din însăși existența instituțiilor sale și din capacitatea lor de a lua decizii . În relația politică UE – Rusia, am mai arătat că Bruxellesul vorbește cu mai multe voci, însă există o palpabilă identitate politică concretizată prin recunoașterea unanimă a nevoii de securitate și a nevoii de acceptare și de integrare a tuturor țărilor europene pentru a se evita fărâmițarea sau împărțirea continentului european .

Se poate spune că Vladimir Putin duce pe contul Rusiei, o politică de mare putere mondială care dorește un loc și un rol principal în afacerile internaționale, precum dorește și să obțină recunoașterea internațională pentru sistemul său caracteristic de politică externă, care este în totală opoziție cu ideile și cu liberalismul european .

Acțiunea politică rusă este îndreptată înspre conservarea ideilor și a sistemului său politic, iar Putin nu a ezitat să dispună măsuri de represalii – precum ar fi întreruperea livrărilor de produse energetice, pentru a dobândi avantaje politice sau de altă natură . Aici se încadrează divergențele politice din anul 2006 sau criza gazelor, apărută între țările europene și Rusia și apoi Războiul dintre Rusia și Georgia, evenimente care conduc la catalogarea Rusiei ca fiind un stat problemă .

Instrumentele non militare nu sunt încă definite sau reglementate în știința dreptului internațional, dar ele pot fi incluse în categoria agresiunilor indirecte și nedeclarate, care produc efecte mai devastatoare decât conflictele militare . Ele au fost preluate dintre modalitățile de acțiune utilizate în timpul fostului URSS și adaptate la timpul și locul de intervenție . Intre instrumentele non militare găsim : subversiunea politică a cărei realizare cu succes presupune în principal, destabilizarea instituțiilor statului, iar în subsidiar și dacă este posibil și controlarea acestora, precum și obținerea de foloase, de toate genurile, de pe urma neînțelegerilor, existente sau create artificial de Rusia, a căror natură își are originile în religie sau în apartenența etnică . Crearea de presiuni economice, precum întreruperea livrărilor de produse energetice sau impunerea de tarife preferențiale, cu scopul vădit sau ascuns de a influența sau de a câștiga controlul peste un anumit domeniu dintr-o economie, reprezintă la rândul său, un astfel de instrument non militar .

În statele unde democrația suferă de pe urma unei justiții sau a unei prese aservite politic, sau a unui legislativ ne transparent, precum și în cazul unei opoziții politice subvenționată și protejată de puterea politică, influența externă sau instrumentele non militare prind rădăcini, pentru ca apoi și prin intermediul lor să se treacă la cultivarea acestor vulnerabilități în scopul consolidării poziției deja obținute . În discuție sunt statele foste componente ale URSS, unde pentru obținerea controlului politic, Rusia nu numai că folosește aceste instrumente, ci mai nou le combină obținându-se adevărate tehnologii non militare de luptă .

Pusă în fața acestui comportament, comunitatea internațională nu poate rămâne pasivă și tocmai de aceea va folosi instrumentele pe care le are la îndemână, care au un puternic caracter coercitiv, adică de corectare a comportamentului deviant și care au menirea de a conduce la menținerea securității și păcii în întreaga lume . Măsurile pot fi luate prin intermediul Organizației Națiunilor Unite și al Uniunii Europene, ele fac parte din categoria măsurilor diplomatice sau economice și se aplică progresiv ca intensitate și gradual, în funcție de nevoia momentului și în concordanță deplină cu forța agresiunii .

S-a constatat în practica internațională că, sancțiunile diplomatice sunt acelea care au cel mai mare impact asupra agresorului . Ele sunt îndreptate împotriva diplomaților și a ocupanților unor funcții din aparatul de conducere a statului . Punctual este vorba despre aceea care au luat hotărârea de agresiune sau cei care o pun în aplicare, precum și despre aceea care reprezintă statul în anumite organisme internaționale . Pentru aceștia se poate lua măsura interzicerii călătoriilor în străinătate, prin anularea vizelor, indiferent de scopul vizitei sau de excludere din structurile internaționale unde funcționează . Exemplul concludent este chiar Rusia care, după agresiunea din Ucraina, a fost exclusă din grupul G8 a țărilor puternic industrializate, acesta devenind acum G7 . Cu aceeași ocazie au fost suspendate negocierile comunității internaționale cu Rusia pentru aderarea la Agenția Internațională a Energiei și la OCDE .

Urmează a fi aplicate apoi, așa zisele sancțiuni SMART prevăzute de Carta Națiunilor Unite . Ele se aplică persoanelor fizice despre care am vorbit mai sus, precum și persoanelor juridice cu activitate economică reprezentativă la export și constau în înghețarea conturilor pe care le dețin în băncile din străinătate sau a activelor de orice fel aflate, desigur tot în străinătate . După anexarea Crimeei, măsura înghețării conturilor și a activelor a fost luată împotriva unor persoane fizice și juridice din Rusia, care au contribuit sau au susținut într-un fel sau altul acest fapt .

Sancțiunile economice se împart astfel în două categorii, comerciale și financiare . Cele comerciale pot avea aplicare generală, când vizează toți subiecții din țara agresoare, sau individuală, dacă este vorba, doar despre aceia care au contribuit la agresiune . O altă măsură din domeniul economic este și embargo-ul instituit asupra importurilor și exporturilor care au legătură cu un anumit domeniu de activitate . În ceea ce privește Rusia, aceasta are instituit embargo-ul aspra industriei de armament și asupra produselor industriale care por avea dublă utilizare, cum sunt tehnologiile și programele software care se utilizează pentru aplicații civile, dar care pot fi integrate și în programe militare . Apoi, exporturile către această țară, care vizează echipamente energetice, sunt supuse unei proceduri prealabile de autorizare, iar cele care presupun transferul de tehnologie și echipamente petroliere, sunt interzise cu desăvârșire .

3.1.1. Științifice religioase .

De-a lungul timpului Regiunea extinsă a Mării Negre a fost marcată de o luptă continuă între creștinii care o populau . Mai apoi au apărut primele contacte cu musulmanii, care au generat și primele conflicte interetnice : creștini – musulmani .

Biserica creștină ortodoxă rusă este în momentul de față foarte prezentă, vizibilă, activă și foarte penetrantă în viața socială și culturală a creștinilor ortodocși din întreaga lume . Funcția supremă de conducere a Bisericii Ortodoxe Ruse este aceea de Patriarh al Moscovei și a Întregii Rusii și este ocupată de Kiril . Acesta mai ocupă și funcția de șef al Consiliului Mondial al Poporului Rus, organizație de stat care are drept scop promovarea ideilor și a demersurilor de creare a politicii externe ale Rusiei, fundamentate pe principiul țarist de creare a Rusiei multinaționale cu biserică unică, unită și condusă de la Moscova .

Pentru realizarea idealului, Patriarhul Kiril se implică în politica internă a statului, devenind o adevărată personalitate politică, asumându-și totodată riscul de a pierde din calitățile liderului creștin și de a plasa biserica în jocul politic, care in Rusia nu de puține ori a fost murdar. A obținut pentru biserică, de la partidul lui Putin Rusia Unită, în mod oficial, o anumită putere politică care constă în dreptul de a promova propuneri de modificări legislative la legislația aflată pe rolul Dumei de Stat .

In plan extern implicarea apare în special acolo unde este vorba despre fostele țări satelit, care încă sunt cuprinse, din punct de vedere al religiei ortodoxe în Patriarhia Moscovei . Patriarhul a efectuat o serie de vizite în spațiul fostului URSS și de fiecare dată a comentat situația politică din acea țară, activitatea statului, a guvernului și a cerut politicienilor locali refacerea Marii Rusii . Peste tot acolo unde exista conflicte înghețate de Rusia, religia este folosită ca o armă politică

In această situație se găsește și dezmembrământul românesc numit Republica Moldova . Aici funcționează două Mitropolii, una aparținând de Patriarhia Română purtând denumirea de Mitropolia Basarabiei iar cealaltă aparținând de Patriarhia Rusiei numită Mitropolia Moldovei .

Vizita Patriarhului Kiril la Chișinău din 10.10.2010, este apreciată ca nefiind una ecumenică, ci mai degrabă una politică, deoarece contextul în care s-a realizat, adică imediat după promovarea de către premierul Putin a Documentului de constituire a Uniunii Eurasiatice, care printre altele viza includerea Moldovei în spațiul Uniunii, a fost unul de interes geopolitic pentru Uniunea a cărui lider este Rusia . Apoi, mesajul conducătorului B.O. Ruse a fost perceput ca fiind unul de alertare, de genul să nu zici că nu ți-am spus, în care accentul a fost pus pe rolul Rusiei de lider incontestabil atât în sfera politică cât și în cea religioasă . Cu ocazia acestei vizite, Patriarhul Kiril a fost întâmpinat la sosire și apoi decorat de conducerea țării, probabil pentru că în cuvântul adresat mulțimii, acesta a vorbit despre apartenența Moldovei la spațiul politic rusesc, și despre unicitatea de civilizație creștină ortodoxă care include alături de Rusia, state precum Moldova, Ucraina si Belarusul . Imediat după vizită, pe site-ul Patriarhiei Ruse au fost postate și alte declarații și îndemnuri referitoare la teritoriul nostru, precum acela că orizontul politic al Moldovei trebuie să conducă la păstrarea unității Marii Rusii .

Spre deosebire de Republica Moldova, vizita Patriarhului Kiril la Kiev (prima vizită după înscăunarea ca Patriarh), care a fost deasemenea una politică și tot în interesul Federației Ruse, însă aici autoritățile laice măcar nu au participat și colaborat la vizită și nici nu l-au decorat pe acesta . In Georgia, după încheierea războiului cu Rusia, o mănăstire din provincia Abhazia s-a desprins din Patriarhia Georgiei și a trecut în cea a Rusiei .

În ultimii 20 de ani, tot mai mult, B.O. Rusă și-a revendicat importanța pe care a avut-o odinioară . A reușit să recupereze bisericile și clădirile de cult care erau folosite ca hambare sau grajduri de animale . Actualii practicanți ai ortodoxismului sunt aceea care, nu cu mult timp în urmă, învățau încă din ciclul primar ateismul științific și considerau religia ca ceva inutil . Desigur că, acest lucru a fost posibil întrucât factorul politic de opresiune socială și religioasă, a apreciat că beneficiile aduse de religie într-o perspectivă apropiată, vor consolida regimul politic în contrapartidă cu concesia acordată . In această perioadă politicienii au ajuns la concluzia că religia nu mai trebuie eliminată din viața publică, ci în mod contrar aceasta trebuie redată oamenilor, pentru ca apoi și prin intermediul ei, să se poată obține susținerea pentru anumite acțiuni de politică internă sau externă .

Astăzi, Putin folosește religia ca liant de unitate teritorială sub conducere politica unică, profitând de puterea acumulată de aceasta și de influiența bisericii asupra populației .

La începutul anului 2000, Vladimir Putin, în calitate de Președinte interimar al Federației Ruse, a aprobat, prin decrete separate, două acte normative esențiale care definesc politica militară a Rusiei . Primul este așa numitul Concept de Securitate Națională, în care este subliniat rolul forțelor militate ruse în stat cât și în afara lui și faptul că multe state dispun sau vor dispune de arma nucleară, pe care o vor folosi în scopul obținerii de avantaje inclusiv de influență sau dominație în relațiile lor externe, precum și necesitatea contracarării acestor comportamente . Actul mai declară și interesele Rusiei în calitate de mare putere mondială, precum : supremația militară în lume și apărarea teritoriului național și al aliaților, respectiv și că realizarea acestor deziderate ar putea fi obținute, prin dezvoltarea și creșterea potențialului militar, adică printr-o continuă înarmare, inclusiv cea nucleară . Se desprinde din document că o creștere a capabilităților nucleare ale federației, se justifică pe necesitatea contracarării acțiunilor potențialilor agresori statali sau coaliții de state agresoare – fără nominalizare dar cu referire la NATO, cărora le trebuie formulat un răspuns militar care poate cuprinde toate nivelele de înzestrare ale forțelor armate .

Al doilea document este Doctrina Militară a Rusiei, acesta prezentând opiniei publice internaționale mai multe detalii, cu privire la viziunea rusă asupra armamentului nuclear . Este stipulat aici că Federația Rusă va răspunde cu armamentul său nuclear, la un atac cu astfel de arme, dar și în cazul în care este agresată, pe mai multe fronturi cu armamentul convențional . Actul mai stipulează și că, reprezintă o amenințare a securității statului rus, extinderea NATO în Europa de est și organizarea în aceste state de baze militare străine, precum și diminuarea sau slăbirea poziției federației în Europa, Orient și Asia .

3.1.2. Politice și diplomatice .

Analistul politic Christian Thorum a reliefat patru grupe de tendințe și idei politice ale Rusiei în relațiile internaționale, situate în timp de la destrămarea fostului URSS și până în prezent . Astfel avem ideile liberale în perioada 1992 – 1994, realismul geopolitic în perioada 1994 – 2000, realismul pragmatic geoeconomic în perioada 2000 – 2004 și realismul geostrategic cultural în perioada 2004 – 2008 , continuat până în prezent . Aceste tendințe de politică rusească, s-au imputat și au fost adoptate în componenta de receptare sau de percepție a sistemului politic internațional, a identităților politice ruse, a căilor de urmat în politica externă și a strategiilor de politici destinate categoriilor de interese .

Se observă că, primele două grupe de tendințe politice definesc politica Rusiei în timpul președinției lui Boris Elțîn, când putem vorbi despre o politică externă neunitară și neuniformă, bazată strict pe un interes imediat, care pendula de la cooperare cu Uniunea Europeana și cu SUA până la divergențe cu acestea, lucruri care au condus la definirea federației ca o forță eurasiatică .

Următoarele două grupe de idei politice caracterizează mandatele de președinte ale lui Putin și al lui Medvedev . În această perioadă, Rusia s-a situat printre țările care au creat și au dictat politica internațională, fiind asimilată și percepută ca una din marile puteri politice mondiale .

La începutul primului sau mandat, prin documentul intitulat Conceptul de politică externă, Putin a evidențiat originea sau punctul politic de plecare a puterii Rusiei ca fiind consolidarea securității durabile prin dobândirea unei poziții situate în vârful comunității internaționale . Se conștientiza competitivitatea politică a adversarilor politici și a sistemului unic de acțiune a acestora, lucruri asimilate cu o amenințare la adresa Moscovei, care va trebui să depună eforturi pentru destrămarea unicității de acțiune a UE și SUA . În perioada acestui mandat care este caracterizat de realismul pragmatic geoeconomic, președintele Vladimir Putin a urmărit să atragă pe piața rusească cât mai mulți și importanți investitori străini, respectiv să valorifice cu maximă eficiență rezervele naționale de resurse ale solului și subsolului .

În al doilea mandat de președinte cât și în cel actual, caracterizate prin realism geostrategic cultural, Putin consideră, în continuare, sistemul politic mondial ca fiind unul competitiv și care nu renunță la promovarea idealurilor sale (economie de piață, prețuri libere, piață liberă) pe care încearcă să le impună . De aceea crede că, Rusia are obligația de a se apăra, în sensul de a nu permite adoptarea acestor idei caracteristice democrației și că Uniunea Europeană prin demersurile sale se amestecă în zonele de influență ale federației . Pentru a preîntâmpina acele demersuri de democrație ale UE sau pentru a înlătura efectele acestor demersuri, Rusia a inclus în politica sa externă contramăsurile, întrucât apărarea zonelor de influență era și este o prioritate pentru Putin . Cu această ocazie s-a schimbat și modalitatea de abordare a situației politice, insistându-se pe ideea ca Federația Rusa este defapt un participant unic pe scena politică, adică reprezintă toate statele din CSI, care la rândul lor aparțin federației .

Pragmatismul politicii externe din primul mandat de președinte este pentru mandatele următoare o bază de plecare pentru un comportament mai incisiv sau mai îndrăzneț pe plan mondial și aceasta având în vedere că Rusia devine încet – încet tot mai stabilă, atât din punct de vedere economic dar și politic .

Apoi, despre relația politică a Federației Ruse cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO, se poate spune că este una încordată și dificilă – din punctul de vedere a Rusiei, motivată în principal pe intenția declarată a alianței de a include, în prevederile art. 5 din Tratatul NATO, printre tipurile de amenințări care declanșează intervenția tuturor membrilor, a celei la securitatea energetică a oricăruia dintre membrii săi . La Summit-ul NATO de la Lisabona din anul 2010, s-a adoptat poziția oficială a organizației cu privire la acest fapt și anume că politica de securitate economică v-a declanșa doar mecanismul procedurii de consultare, prevăzut la art. 4 din tratat, iar intervenția prevederilor art. 5 fiind incidentă doar dacă este vorba despre un risc major existent sau iminent a se produce, în zona sistemului de comandă si de control a NATO .

În planul politicii interne, se observă o accentuare a conceptelor de democrație suverană și de economie suverană, bazate pe necesitatea Federației Ruse de a ocroti calea sa de dezvoltare – diferită de a țărilor europene, și resursele de energie . Analiștii ruși de politică internă afirmă că ar exista trei motive, care împiedică asimilarea sau preluarea în politica internă a ideilor democratice cultivate de țările vest europene și care sunt considerate amenințări directe . In primul rând, este vorba despre frica de o revoluție populară inițiată de partidele de dreapta, așa cum s-a întâmplat în Georgia sau Ucraina, apoi intervine starea de fapt existentă în jurul frontierelor federației – mai bine spus în jurul frontierelor zonei de influență rusă, care sunt înconjurate de regimuri politice de dreapta, pro europene și pro americane și în ultimul rând de amenințările care vin din zona musulmană care se radicularizează și se amplifică .

Cu titlu de exemplu, arăt că din punct de vedere politic, Ucraina prezintă importanță atât pentru Rusia cât și pentru Uniunea Europeană, care se pare că dispută sau revendică acest stat – nu neapărat teritorial . Rusia are aici o politică orientată pe două axe : prima este cea militară bazată pe o componenta strategică care vizează Marea Neagră și o componentă de apărare față de agresiunile exterioare, care după părerea mea nu poate viza decât măreția lui Putin – ambele conducând la înarmare . Cea de a doua axă este cea socială și are ca preocupare minoritatea rusă, care în general are aceleași drepturi ca și majoritățile statale . Uniunea Europeană a punctat și ea în anul 2009, când a primit Ucraina în organizația Comunităților Energetice Europene .

În Rusia fenomenul corupției este adânc înrădăcinat și cuprinde toate componentele societății, de aceea se poate pune în discuție existența chiar a unei politici de corupție . Se știe că majoritatea funcțiilor în administrația rusă sunt ocupate de funcționari loiali puterii centrale, care dealtfel îi și numește în aceste funcții . La fiecare etaj de ierarhie administrativă, mita și clientela politică sunt trecute cu vederea, în contrapartidă cu loialitatea, supușenia față de superiorii de la centru și suprimarea oricărei forme de opoziție față de politica centrală . Deci, există un schimb avantajos pentru ambele părți : loialitate în schimbul acceptului de exploatare financiară a companiilor și a zonei subordonate . În conformitate cu acest concept politic intern, funcționarii loiali sunt liberi la promovarea corupției, fără a suporta consecințe juridice ale faptei, cu toate că fapta de corupție este incriminată de legea penală rusă . Președintele Putin face și el la fel cum fac „supușii” săi, însă cu o singură deosebire și anume că el își arogă dreptul de a guverna toată țara fără nici un fel de limite .

Am putea spune că în Rusia se dezvoltă un sistem care parazitează instituțiile statului, organizarea statală și în cele din urmă chiar statul, în care cel mic și slab contribuie cu bani în sus, iar cel mare și puternic garantează protecția în jos . Tot aici se observă că zona privată a economiei este suprapusă cu zona administrativă a statului, iar mediul politic este implicat în afaceri, conducătorii politici de la centru și din regiuni fiind implicați în afaceri, defapt în speculații și oportunități pentru bunăstarea proprie .

Acest fenomen este „natural” în Federația Rusă și a existat din timpuri îndepărtate, când corupția a fost mult mai profundă, atenuarea fenomenului intervenind în timpul mandatelor de președinte ale lui Vladimir Putin, însă lupta cu corupția și cu mita este pierdută și aceasta deoarece nu se urmărește înlăturarea lui ci doar ținerea sub control . Deci, în Rusia totul este sub controlul centrului, inclusiv mita și corupția .

De aceea sistemul putinist dezvoltă o frică constantă, față de ideile și idealurile liberale caracteristice occidentului, întrucât acestea combat și resping cu desăvârșire aceste practici .

3.1.3. Economice .

Cele dintâi tensiuni apărute între Uniunea Europeana și Rusia au avut la bază neînțelegerile legate de livrările de gaze naturale ale Rusiei către unele state membre UE . Bruxelles-ul a încadrat aceste vulnerabilități în categoria termenilor de securitate energetică a Uniunii .

Se știe că, gazele naturale sunt o resursă energetică strict necesară pentru o multitudine de activități umane, adică pentru funcționarea în parametri normali a societății . Dacă o societate este mai dezvoltată și mai industrializată, ea are nevoie si consumă cantități tot mai mari de resurse energetice, care alături de gazele naturale pot fi cele petroliere și electricitatea .

Securitatea energetică a Uniunii Europene este privită și așezată de țările membre și de conducerea centrală, în dimensiunea economică de analiză însă repercursiunile încălcării se întind și influențează zona politică, militară si tehnică de funcționare a UE . Securitatea energetică include la categoria componente, livrarea la termenele stabilite și în siguranță a resursei energetice respective, indiferent că este vorba despre gaze naturale, țiței sau electricitate . Desigur că pentru livrarea acestora, este necesară existența unui sistem de rețele de conducte sau de conductori aerieni, la care să fie conectați la final chiar consumatorii, fie ei industriali sau casnici, firme sau instituții, gospodarii individuale sau blocuri de locuințe – cu toții și deopotrivă fiind consumatori de asemenea resurse .

Aceste rețele de transport sunt cele care prezintă vulnerabilitate la atacul teroriștilor, a bandelor de criminali sau a insurgenților separatiști . De aceea resursele naturale, mai exact extragerea lor, prelucrarea si livrarea sau transportul lor, prezintă și o componentă militară care va asigura integritatea sistemului, de la extragere și până la consumatorul final, în zona sau pentru producătorul care este amenințat .

Tot în categoria termenilor de securitate energetică a Uniunii Europene și tot cu privire la livrările de gaze naturale ale Rusiei, se încadrează și situația în care un stat membru este dependent de aceste livrări, neexistând alternativă la aprovizionare pentru acesta, deci singurul furnizor este Federația Rusă . Aici apare situația în care statul este pus într-o situație de inferioritate la negocierea prețurilor sau a cantităților, situația fiind de actualitate pentru Estonia, Letonia, sau Lituania, dar și pentru Ucraina sau Georgia .

Entitatea prin care Vladimir Putin promovează și susține politica energetică a statului este trustul Gazprom . A fost înființat în anul 1965, capitalul social fiind în întregime de stat, iar din anul 1989 este transformat în societate pe acțiuni în care statul rus rămâne acționar majoritar cu o participație de 51 % din capitalul social . Ceea ce mai rămâne din capitalul social este împărțit în trei categorii : societăți cu capitat rus 29,47 %, persoane fizice ruse 13,07 % și acționari străini 7,45 % – aici regăsindu-se olandezul Jarrit Faassen, omul care „are grijă” de Ekaterina fiica cea mare a președintelui . Acest conglomerat de activități și entități juridice (firme în diverse domenii de activitate, inclusiv ziare și posturi de televiziune), administrează întreaga infrastructură de transport prin conducte din Rusia, stațiile de pompare a gazului și țițeiului în conducte, având exclusivitate sau monopol în vânzările la export ale acestora . Ne amintim că la începutul anilor ”90, firme precum Shell sau BP au intrat pe piața rusească de hidrocarburi, semnând contracte avantajoase de extracție, însă ulterior au fost nevoite să renunțe la ele, deoarece Gazprom nu a mai aprobat exploatarea la zăcămintele unde cumpăraseră cele două firme .

Dacă luăm în discuție securitatea energetică a Rusiei, observăm în plan extern, eforturile statului de a conserva monopolul asupra resurselor de materii prime energetice, de a asigura integritatea mijloacelor de transport (sistemul de conducte de gaze și țiței) dar și extinderea piețelor de desfacere externe prin atragerea de clienți noi, de exemplu China cu care Putin a semnat un megacontract de livrări de gaze naturale, care ar urma să compenseze efectele embargoului impus de UE . Dealtfel, extinderea pieței și a livrărilor către zona Asia – Pacific, face parte chiar din strategia rusă în domeniul energiei, iar conform acesteia ponderea livrărilor de gaze în această zonă va ajunge în termen scurt la 25 % din totalul de vânzări la export a gazelor . Totuși, orientarea pieței către răsărit este doar probabilă – în ciuda contractelor și angajamentelor ferme, deoarece în ecuație intervine un impediment major, care este reprezentat de distanța extrem de mare dintre câmpurile de extracție rusești și locul de livrare în China – în zonele industrializate situate, de exemplu pe țărmul Marii Chinei de Sud . Apoi, este o certitudine faptul ca Vladimir Putin nu dorește, ca prin aprovizionarea cu energie să contribuie la dezvoltarea economică și politică a Chinei, pentru ca aceasta să devină ulterior un concurent consolidat și redutabil al său pe piața internațională, de aceea Putin va conlucra și în viitor tot cu Uniunea Europeană, atât politic cât și economic . Este ceva ce Putin cunoaște și acceptă și aceasta pentru simplul motiv că Uniunea Europeană există deja și deja îi generează probleme, iar probleme suplimentare se pare că nu mai dorește . Astfel, Rusia are nevoie de cooperarea Bruxelles-ului și v-a adopta o politică de lobby, pentru a se impune asupra potențialilor furnizori ai UE din Africa de Nord și din zona Caucaz-ului, în situația în care se va reuși – în ciuda opoziției Rusiei, crearea de rute alternative de furnizare a produselor energetice în Europa .

În plan intern, securitatea energetica a Rusiei are în esență un aspect social, întrucât resursele energetice destinate consumului intern sunt puternic subvenționate de stat .

În anul 1994 Uniunea Europeana și Rusia au negociat și aprobat Tratatul Cartei Energiei, care a intrat în vigoare la data de 16.04.1998 . Acesta cuprinde obligații a căror nerespectare poate fi sancționată de Dreptul Internațional Public prin intermediul instanțelor de judecată ale Uniunii Europene . Este vorba despre siguranța aprovizionării cu resurse de energie, bazate pe economie de piață, prețuri libere și conlucrare în domeniu . Tratatul nu a fost niciodată supus ratificării în Duma de Stat, deoarece s-a considerat că este contrar intereselor naționale .

Comisia Europeană a adoptat apoi, în anul 2007 Pachetul al treilea al Liberalizării în sfera energetică, care a fost considerat de către președintele Vladimir Putin ca o piedică în calea dezvoltării Gazpromului .

Abea dupa anul 2009, cele două părți în discuție au reușit să ajungă, la un nivel decent al relațiilor bilaterale, prin acceptarea în dialog a profesioniștilor, experți reprezentanți ai instituțiilor de specialitate ale celor două părți, care au semnat un Parteneriat pentru modernizare. După părerea mea acest document nu vine cu nimic concludent și nici nu face referire la anumite obligații, precum acte nominalizate mai sus, motiv pentru care a și fost acceptat de Putin .

În anul 2011, Uniunea Europeană și Rusia au acceptat chiar o Foaie de parcurs pentru colaborarea în zona energetică, act care a fost secondat de o Declarație comună, ambele vizând înființarea unui organism comun cu rol de analiză a viitoarelor direcții și provocări pe piața gazelor naturale, practic tot nimic concludent și la obiect – părerea mea .

Instrumente militare .

Spațiul fostului URSS prezintă diferențe și vulnerabilități, de toate felurile, cele mai evidente fiind diferențele dintre statele din zonă . Deosebirile dintre aceste țări sunt de ordin cultural și politic, ele pot fi datorate și stadiilor diferite de dezvoltare ale fiecăruia dintre state și pot genera ceva pesimist și nedorit, de maniera unei imposibilități sau incapacități de cooperare cu efecte asupra propriului proces de integrare în structurile politice și de securitate europene . Vulnerabilitățile sunt caracteristice țărilor aflate în tranziție, de la o societate comunistă totalitară la o societate construită pe legile democrației . Dintr-o multitudine de asemenea handicapuri, la enumerare se poate începe cu cel a moștenirii lăsate de apartenența la zona comunistă, care odată cu prăbușirea și-a plasat statele componente – geostrategic, în zona nimănui (așa zisa „no man’s land”) . Putem apoi continua cu cel al cadrului juridic incoerent și insuficient combaterii corupției ca fenomen, a criminalității organizate sau a traficului de arme, de droguri și de carne vie . Nu mai puțin important este jocul paralel de interese politice interne, care vizează deopotrivă integrarea europeană cât și recunoașterea apartenenței la sfera rusească, precum și dependența evidentă la resursele energetice ale Rusiei care sunt folosite drept instrument de determinare, ca sa nu spun direct șantaj . Vulnerabilități au fost generate și de practica religioasă extremistă .

Rusia și Putin fac parte și ei din acest peisaj . Situația este una aparte, este complicată și este greu de gestionat, întrucât lupta care se duce nu este doar pentru refacerea fostului bloc militar și politic, ci și pentru dobândirea statutului de unic partener al puterilor vestice în această parte a lumii .

Până la urmă resursele energetice și interesul dobândirii lor, conduc la adoptarea unor adevărate geostrategii, atât de către Rusia cât și de către NATO, care la rândul lor conțin și câte o componentă militară structurată pe demonstrații și etalări ale forțelor combatante și a materialului utilizabil, pe o prezență militară constantă concretizată prin unități operative complexe dizlocate în zonă și pe intervenții militare – în cazul Rusiei .

Odată cu aderarea Turciei la NATO, a Bulgariei și a României la UE și la NATO, granițele acestor organizații au ajuns la țărmul Mării Negre . Procesul de integrare a fost determinat de o necesitate stringentă de securitate, generată din zona unde primează valorile democrației, la fel de adevărat și de conflictele înghețate, de pericolul și riscurile generate de Rusia . Extinderea UE și NATO dublată de intensificarea cooperării regionale pe toate planurile, constituie demonstrația justeții derulării procesului de realizare și consolidare a unui teritoriu în care primează pacea, prosperitatea si securitatea . Trebuie remarcat că aceste realizări se datorează într-o mare măsură și au fost posibile într-un timp relativ scurt, datorită atitudinii și comportamentului adoptat de Rusia față de vecinii săi .

În prezent, organizațiile internaționale și guvernele sunt conștiente că strategiile de luptă sau de război, trebuie înlocuite cu forme de conlucrare politică și economică, cu parteneriate și colaborări pe multiple planuri, dar și cu acțiuni comune internaționale de gestionare a diferendelor și conflictelor . De aceea cooperarea între state trebuie axată tot mai mult pe prevenție, pe urmărire și control și doar apoi pe acțiunea militară . Este relevant aici Acordul Cer deschis, care permite reciprocitatea la survolarea teritoriilor naționale, pentru creșterea încrederii și transparenței care vizează operațiunile și aglomerările militare .

Se pare că pacea, libertatea, prosperitatea și democrația se obțin și apoi se păstrează doar cu armele, acesta fiind și motivul pentru care procesul de securitate regională le cuprinde pe toate acestea și chiar mai mult, este generat de ele .

3.2.1. Regiuni separatiste și conflicte înghețate .

În zona extinsă a Marii Negre, incluzând aici și Estul european, găsim astăzi conflicte înghețate a căror soluționare se încearcă a fi rezolvată în organismele mondiale de securitate . Baza analizei și a negocierilor se fundamentează pe valorile comune europene : democrația, economia de piață, respectarea drepturilor omului și lupta comună împotriva terorismului, precum și pe apartenența statelor, efectivă sau într-o mai mică măsură, la structura de securitate euroatlantică .

Crizele locale și războaiele interetnice din zonă, împreună cu amenințarea externă produsă de Rusia, sunt un real pericol și o amenințare la securitatea regiunii . Terorismul internațional, crima organizată, traficul de persoane și de droguri precum și extremismul islamist, întregesc panoplia de amenințări cărora le trebuie făcută față și cărora le trebuie formulat un răspuns ferm și imediat . Forțele militare staționate intr-un număr semnificativ în zonă, înarmarea excesivă și necontrolată a Armeniei și a Azerbaidjanului, precum și sporirea forțelor navale ale diferitelor state la Marea Neagră, sporesc pericolul și determină cealaltă parte la masuri de contracarare .

În acest context, pentru Rusia apare ca fiind foarte importantă problema staționării flotei sale militare la Marea Neagră, acordul de staționare încheiat cu Ucraina pentru portul Sevastopol urmând a expira în 2017 . Acum, după alipirea Crimeei într-un mod atât de precis și rapid, încât guvernanții de la Kiev nu au reușit să reacționeze, problema a fost rezolvată pentru Rusia, care nu s-a mulțumit doar cu portul ci a mai înființat aici, în acest scurt termen, încă aproximativ 100 de unități militare de toate armele .

După ce Rusia și-a însușit Peninsula Crimeea, Ucraina a sistat toate livrările de arme și de componente militare către Rusia . Pierderile sunt împărțite de cele două state, având în vedere că volumul tranzacțiilor era aferent unui număr impresionant de motoare de elicopter (circa 400 pe an), cât și de o serie largă de componente necesare pentru construcția rachetelor intercontinentale rusești, produse de ucrainieni în uzinele lor din estul țării . Se estimează ca în jur de 30 % din exporturile militare ale Ucrainei către Rusia au unic producător și furnizor și nu pot fi aprovizionate din altă parte . Acest fapt a constituit unul dintre motivele pentru care Președintele Putin a dorit aceste regiuni în sfera sa de gestiune și pentru acest motiv (plus altele) a trecut la acțiune prin intermediul separatiștilor pro ruși din estul Ucrainei, care au provocat conflictul tocmai acolo unde Ucraina avea peste 50 de fabrici de armament și componente militare, care își vindeau producția în Rusia .

Relevantă în acest sens este declarația redactorului șef al publicației ruse Moscow Defense Brief Magazin, care a spus că “Trecerea regiunilor din sud – estul Ucrainei sub influiența Moscovei ar fi extrem de benefică, din punct de vedere militar și economic . Rusia ar putea să controleze companii importante și valoroase pentru domeniul apărării” .

Astfel, evenimentele din Peninsula Crimeea, alipită deja la Rusia, au generat o revoltă și o reacție în estul și sudul Ucrainei . Liderii insurgenților din această zonă, au sperat într-o rezolvare similară a situației lor, cu cea din Crimeea : intervenție armată, referendum, alipire la Rusia, însă aici situația era cu totul alta, scenariul nu mai era de actualitate iar rezolvarea putea să conducă, în cel mai bun caz pentru Rusia, la înghețarea conflictului, așa cum dealtfel s-a și întâmplat până la urmă . O soluție de rezolvare pentru Ucraina ar putea consta într-o federalizare a țării, cu acordarea unei autonomii și unor puteri sporite pentru est, însă soluția nu este acceptată nici de Ucraina, care încă nu acceptă renunțarea la o parte din suveranitatea sa și nici de Rusia, care încă nu a produs un lider capabil sa gestioneze criza și totodată sa fie acceptat de populația regiunii . Cât despre Peninsula Crimeea, aceasta este acum a Rusiei iar o soluție de reîntoarcere la Ucraina nu cred că există .

Totuși, după semnarea celui de-al doilea Tratat de la Minsk, lucrurile parcă au început să se miște . Curtea Constituțională a Ucrainei a avizat un set de reforme constituționale, promovate de Președintele Petro Poroșenko (imediat după vizita în Ucraina a Victoriei Nuland asistent al Secretarului de Stat al SUA) și adoptate de Parlament, care prevăd o autonomie sporită în regiunile separatiste din estul țării Donețk și Lugansk, măsură susținută de vest – adică de Statele Unite, Franța și Germania, întrucât se apreciază că ar conduce la moderarea conflictului armat . Cu toate acestea blocajul nu este depășit, noul text constituțional neprevăzând statutul semiautonom cerut de insurgenți pentru teritoriul ocupat de ei . Pe de cealaltă parte, în Parlamentul Ucrainean s-au făcut auzite voci care denunțau presiunile exercitate de comunitatea internațională de acordare a autonomiei pentru Donbas . Cu privire la Crimeea, Poroșenko a declarat, cu ocazia celui de-al doilea Congres Mondial Tătarilor din Crimeea, desfășurat la Ankara Turcia că “Vreau să asigur că Ucraina nu va accepta niciodată, sub nici o formă, încălcarea drepturilor cetățenilor săi, drepturilor omului, drepturilor poporului tătar din Crimeea de a trăi liber pe pământul său . Ucraina, împreună cu partenerii internaționali, va face tot posibilul pentru a reinstaura legea în peninsulă și pentru a o reîntoarce sub autoritatea Ucrainei”. Declarația a fost făcută în contextul în care, zeci de mii de tătari din Crimeea și-au părăsit locuințele după alipirea peninsulei la Rusia .

Răspunsul Federației Ruse la această declarație a venit fără întârziere, el fiind transmis de către generalii ruși, prezenți în Germania pentru a participa la o întâlnire cu delegații americani, pe tema conflictului din Ucraina . Potrivit acestora, chiar și simpla tentativă de a întoarce Crimeea la Ucraina, va primi din partea Rusiei un răspuns militar „… inclusiv cu uzul de forțe nucleare” . Amenințarea sau atenționarea trimisă de Rusia către toată comunitatea internațională, este justificată, susțin reprezentanții ruși, de dorința „… poporului rus care va cere un răspuns în forță” .

La aceeași întâlnire, oficialii ruși au mai transmis că, acele condiții care au existat în Ucraina și care au impus Rusiei luarea măsurilor de rigoare, există și în cele trei țări Baltice, Estonia, Letonia și Lituania – state membre NATO, care la fel ca Ucraina, au în cadrul propriilor populații, un important procent de etnici ruși . Pentru aceste țări, Federația Rusă are deja pregătită o strategie de destabilizare statală, bazată pe minoritățile ruse care urmează a fi atrase către Rusia, conform unui scenariu care nu va oferi NATO un motiv de a trimite în zonă armament și efective militare . Moscova a mai comunicat că, nu va ezită să răspundă chiar și nuclear, dacă NATO va dizloca în aceste țări trupe și armament suplimentar față de cel existent .

Pentru a se abate privirea opiniei publice critice de la Crimeea și de la Estul Ucrainei, Președintele Putin a profitat de situația conflictuală din Siria, unde armata guvernamentală lupta, pe două fronturi, cu rebelii opozanți ai Președintelui Bashar al-Assad și cu gruparea teroristă Stat Islamic care au ocupat teritorii întinse din Siria și Irak și au generat o criză umanitară și o mare migrațiune a populației din zona de război către Europa de Vest . Cu acordul Președintelui Siriei, Rusia s-a angajat în lupta de partea armatei guvernamentale, desfășurând în teren impresionate forțe și echipament de război . Începând cu data de 30 septembrie 2015 Rusia a efectuat primele raiduri aeriene împotriva teroriștilor islamiști, susținând din aer forțele terestre guvernamentale siriene, care au început să recâștige terenul pierdut . Numai că, pe lângă SI, Rusia i-a atacat și pe rebelii opozanți ai Președintelui Bashar al-Assad susținuți de vest, pe care îi situează pe același palier cu gruparea teroristă Stat Islamic, adică tot teroriști iar teroriștii nu pot fi împărțiți în răi și buni .

Coaliția internațională condusă de SUA, a desfășurat și ea forțe militare și echipamente semnificative, localizate pe teritoriul Turciei și în Marea Mediterană . Sporirea forțelor militare ale coaliției s-a realizat la solicitarea expresă a Franței, ca răspuns la atentatele SI de la Paris . De remarcat este faptul ca a răspuns Franței și Germania care a trimis în zonă militari, avioane de recunoaștere și o fregată care sprijină un portavion francez aflat in apropierea țărmurilor Siriei .

Comunitatea internațională a întocmit un plan sau o foaie de parcurs pentru ieșirea din criză și l-a propus Siriei în 14.11.2015 . Acesta prevede întâlniri cu opoziția, formarea unui guvern de tranziție, modificarea Constituției și alegeri libere . Se pare că al-Assad nu a acceptat propunerea venită din vest, sprijinând propunerea Rusiei de organizare a unei întâlniri cu opozanții, doar după recucerirea teritoriilor ocupate de aceștia . Divergențele dintre Rusia și țările occidentale are la bază persoana lui al-Assad, care este acceptat de Rusia și respinsă de vest .

Deși în 18.12.2015 ONU a adoptat o rezoluție care susține parcursul către pace a Siriei, este posibil ca acest conflict să evolueze către un conflict înghețat, având la bază dezacordul cu privire la rolul Președintelui Bashar al-Assad în noua construcție politică din Siria .

Pe țărmul situat în nordul Mării Negre, mai găsim o succesiune de conflicte înghețate, toate apărute în foste state membre ale URSS . Cu această problemă găsim Estul Moldovei adică Transnistria, găsim Georgia cu a sa Abhazie, Osetie de Sud și Adjarie și găsim apoi zona muntoasă Nagorno Karabah de la granița Armeniei și Azerbaidjanului . Caracteristic pentru fiecare dintre aceste conflicte înghețate, este faptul că ele au apărut după încetarea unor războaie civile, izbucnite în perioada în care URSS se găsea în proces de destrămare, ca urmare a unor lupte duse cu sălbăticie și a asasinatelor etnice . Pentru fiecare dintre ele, motivele pentru care au izbucnit se găsesc încă conservate, de aceea oricare dintre ele și toate împreună pot reizbucni din nou, calmul fiind doar aparent . Aici, forțele reacționare precum : insurgenții separatiști, neoimperialismul rus sau viziunile istorice ale Rusiei împreună cu criminalitatea de toate felurile, urmăresc reinstaurarea fostului sistem de valori, a cărui caracteristică era dominația celor slabi de către cei care dețineau puterea și controlau sferele de interese .

În aceste zone criminalitatea internațională a prins rădăcini și și-a stabilit ramificațiile pentru traficul de persoane, de droguri și de arme . Aceste activități produc perturbări în funcționarea statelor vecine și aduc numeroase prejudicii Europei .

Transnistria, în fapt Republica Moldovenească Nistreană este o regiune a Republicii Moldova separatistă și autoproclamată ca independentă în data de 02.09.1990 . Cauza principală care a determinat crearea acestei enclave separatistă, este una de ordin geopolitic, în speță s-a urmărit crearea unei presiuni politice asupra Republicii Moldova, pentru ca aceasta să fie menținută sub influiența Rusiei și pentru a se evita reunificarea cu România . În anul 1994 Rusia a semnat un acord cu Moldova, care prevedea retragerea din Transnistria a trupelor ruse staționate aici (fosta Armată a14-a) , însă acest act nu a fost ratificat de Duma de Stat a Rusiei și trupele au rămas în continuare în această zonă . La referendumul din 17.09.2006 organizat de separatiști, votul a fost pentru independență și pentru alipire la federația Rusă, însă scrutinul nu a fost recunoscut de statele lumii . Această consultare populară, vine ca urmare a unei legii adoptate de Parlamentul de la Chișinău în anul 2005, care încerca soluționarea conflictului prin acordarea de autonomie specială regiunii, însă în cadrul Republicii Moldova, statut considerat insuficient de către Rusia .

Republica Moldova împreună cu alte state și organizații, afirmă că separatiștii nu respectă drepturile omului și acuză guvernul nistrean de tortură și de arestări ilegale, atât pe teritoriul revendicat cât și în zona de frontieră a Moldovei . Reprezentativ în acest sens, este cazul Ilașcu și alții v/s Moldova și Rusia soluționat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în anul 2004, printr-o hotărâre care prevedea încetarea imediată a detenției ilegale a Grupului Ilașcu . Acești patrioți români au fost arestați la Tiraspol în 1992 pe motiv de crimă, însă se crede că adevăratul motiv nu este omuciderea, ci lupta politică a membrilor grupului împotriva autorităților transnistrene separatiste . Conducătorii politici din Transnistria mai sunt acuzați de corupție, spălare de bani și trafic de arme, de precizat fiind în acest sens că, la Tiraspol și Râbnița mai există depozite de arme și muniții ale fostului URSS nesecurizate și de unde efectele militare pot fi procurate relativ ușor .

Asistăm astfel la crearea și perpetuarea unui conflict înghețat, care va dura până când, cred eu, Moldova împreună cu comunitatea internațională nu va renunța la acest teritoriu .

Găgăuzia este tot o enclavă separatistă, situată în sudul teritoriului Republicii Moldova . Găgăuzii sunt o populație de origine turcă, limba vorbită de aceștia fiind, desigur, limba turcă scrisă cu alfabetul rusesc, iar religia cea ortodoxă .

In anul 1988, profitând-se de situația politică din fostul URSS, a fost constituit și declarat, de către foștii activiști sovietici de origine găgăuză, așa zisul popor găgăuz . Acești lideri au încheiat alianțe politice cu liderii minorităților naționale din Basarabia, în scopul opunerii la aspirațiile românilor majoritari . Astfel, în anul 1990 Găgăuzia s-a declarat Republică autonomă aparținătoare de URSS, iar în 1991 la referendumul organizat de separatiști, s-a votat rămânerea în cadrul URSS, pentru ca imediat să se declare și independența față de Moldova .

La începutul anului 1994, Președintele Moldovei Mircea Snegur a propus găgăuzilor autonomia în cadrul Republicii Moldova, propunere transmisă concomitent și Transnistriei, însă spre deosebire de aceștia din urmă, liderii găgăuzi au acceptat propunerea . Autonomia sau statutul special a fost recunoscut inclusiv de Parlamentul țării, care a adoptat o lege în acest sens, finalizând pașnic conflictul . Ziua adoptării legii a fost declarată și zi de sărbătoare a găgăuzilor .

Uniunea Europeană a considerat închiderea diferendului din Găgăuzia, un succes politic de soluționare a unui conflict etnic, acest lucru fiind recunoscut chiar și de liderii organizațiilor care militează pentru reunirea Moldovei cu țara mamă România . Calmul politic și social a durat 10 ani, adică până în 2 februarie 2014, când în Găgăuzia a fost organizat un nou referendum, de această dată pentru aderare la Uniunea vamală Rusia Belarus Kazahstan, referendum care a trasat direcția politicii externe găgăuze înspre est, adică înspre Rusia .

Nagorno Karabah este o zonă montană din Caucazul de Nord, un teritoriu istoric armean, însă recunoscut internațional ca făcând parte din statul Azerbaidjan, deși acesta nu mai deține controlul regiunii începând cu anul 1991 . Actuala Republică Nagorno Karabah si-a declarat independența și funcționează pe structurile statale ale fostei Regiuni Autonome Nagorno Karabah, care în timpul URSS a făcut parte din Republica Sovietică Socialistă Azerbaidjan .

Populația republicii este preponderent armeană, la fel cu a regiunilor limitrofe din care a fost smulsă de URSS, motivul fiind acela de a se diminua legăturile naționaliste și lingvistice și pentru a se rupe coeziunea populară dezvoltată împotriva cotropitorului rus .

Conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan a fost chiar primul conflict care a apărut în spațiul fostului URSS . Acesta a debutat în anul 1987, când populația din regiunea Nagorno Karabah sprijinită din RSS Armenia, a pretins reîntoarcerea la Armenia . Cu toate că ambele țări făceau încă parte din URSS, în anul 1988 au început în Nagorno Karabah manifestațiile de stradă pentru alipirea la Armenia, dublate de hotărârea Sovietului Suprem al Armeniei de alipire a provinciei la țara mamă . Reacția Azerbaidjanului de a strămuta câteva sate cu populație armeană, nu a făcut altceva decât să determine populația majoritară armeană, să se organizeze în grupuri militarizate de apărare, care au evoluat în adevărate unități militare și care, ulterior au eliberat regiunea de armata azeră . Ofensiva unităților armene a determinat o parte a populației azere minoritare să migreze în Azerbaidjan . Se apreciază ca numărul refugiaților azeri, s-ar ridica la un milion de persoane care trăiesc în condiții extrem de grele iar pierderile armatei Azerbaidjanului ar fi de circa 20.000 de militari .

În încercarea de stingere a diferendului, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a adoptat mai multe Rezoluții, prin care a solicitat Armeniei retragerea armatei din provincie, la fel procedând și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, însă fără nici un rezultat . Astăzi conflictul este tot înghețat, el fiind alimentat de poziția celor două state, care urmăresc satisfacerea intereselor proprii în zonă Azerbaidjanul dorește menținerea integrității sale teritoriale, deși istoric vorbind nu are nici un drept asupra teritoriului Nagorno Karabah, acesta fiindu-i atribuit de URSS pentru motive de deznaționalizare a populației armene, iar Armenia dorește reîntoarcerea teritoriilor sale istorice, în scopul reîntregirii statului, motivându-și comportamentul pe principiul autodeterminării, conform căruia popoarele și națiunile sunt libere să-și aleagă drumul de urmat .

Abhazia este o regiune situată pe țărmul Mării Negre, în vestul Munților Caucaz și în nord vestul Georgiei, având graniță directă cu Rusia . Economia republicii se bazează pe extracția cărbunelui, pe prelucrarea lemnului, a produselor piscicole și pe comerțul cu mătase, ceai și tutun. Pe vremea fostului URSS, provincia era destinația favorită de vacanță a conducătorilor politici . Populația zonei era în 1989 preponderent georgiană, pentru ca în anul 2005 populația georgiană să reprezinte mai puțin de un sfert din populația țării, ca urmare a expulzărilor și a migrației determinate de războiul de secesiune . Astăzi majoritatea populației are cetățenia rusă .

Abhazia s-a înființat în anul 1921, ca urmare a intervenției Armatei Roșii în Georgia, care prin invazia sa a rupt teritoriul din statul georgian, conturat și creat în anul 1917 în urma Revoluției Ruse Bolșevice. A fost declarată Republică Sovietică Socialistă autonomă de către Stalin și a funcționat în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Georgiene . În anul 1992 s-a declarat independență față de Georgia, în urma războiului derulat între anii 1991 – 1994, dar nu a fost recunoscută de comunitatea internațională, excepție făcând Rusia și Nicaragua . In anul 2008, Georgia a intervenit armat în Abhazia, în încercarea de recâștigare a teritoriului pierdut, însă operațiunea nu a avut succesul scontat, deoarece în conflict s-a implicat și armata rusă, în baza unui parteneriat strategic semnat între Rusia și Abhazia, care a respins ușor ofensiva georgiană .

Astfel, conflictul interetnic alimentat de Rusia rămâne in continuare înghețat .

Osetia de Sud este o regiune a Georgiei, care dorește independența si recunoașterea ei de către comunitatea internațională și care s-a adresat în scris, în anul 2008 și în acest scop, către Uniunea Europeana, NATO și ONU, fără însă a primi un răspuns de la acestea .

A devenit stat autonom în cadrul Georgiei în anul 1922, când a fost recunoscut în acest sens de autoritățile sovietice, ca recompensă pentru aportul adus la victoria bolșevismului . În anul 1989, Sovietul Suprem al Osetiei de Sud a votat ruperea de Georgia și alipirea la Osetia de Nord . Răspunsul Georgiei a fost unul violent de natura confruntărilor militare, care a condus la victime și la un val de refugiați din Osetia de Sud către Georgia și doar amenințarea armată rusă a pus capăt confruntărilor . În anul 2004, forțele militare georgiene staționate la granița cu provincia separatistă, au confiscat un transport rusesc da arme destinat Osetiei de Sud, lucru care a condus la degradarea relațiilor politice cu Federația Rusă . În această perioadă, Duma de Stat a Rusiei a adoptat o hotărâre de sprijin militar a Osetiei de Sud în caz de război cu Georgia . Promisiunea ajutorului militar a fost primită și de la Osetia de Nord, Abhazia și Transnistria .

Țara este una săracă, veniturile statului venind din agricultură și din subvențiile acordate de Rusia . Locuitorii țării, în marea lor majoritate trăiesc sub limita de subzistență, motiv care a determinat contrabanda de toate felurile .

Conflictul georgiano – oset nu este unul de natură religioasă, deoarece ambele părți își declară apartenența la religia creștin ortodoxă, dar cu toate acestea conflictul este alimentat de Rusia, posibil pe motive de ordin politic și geostrategic și rămâne in continuare înghețat .

Adjaria a funcționat în perioada fostului URSS, ca republică autonomă in cadrul Republicii Sovietice Socialiste Georgiene, capitala țării Batumi găzduind chiar și în prezent o importantă bază militară rusă . Localnicii adjari au fost și sunt de etnie georgiană dar cu religie musulmană . Conducerea autonomă administrativă a provinciei a aparținut, de-a lungul timpului, unei singure familii de localnici, care a generat conducătorii . Venirea la putere a ultimului, Aslan Abașidze, a condus la acumularea unor tensiuni politice cu liderii georgieni, precum Președintele Georgiei Edward Șevardnadze, asupra vieții căruia Abașidze a complotat . După revoluția de catifea din Georgia și venirea la putere a Președintelui Mihail Saakașvili, poziția liderului local A. Abașidze a scăzut, până când acesta a fost înlăturat, refugiindu-se la Moscova . Procesul a fost îndelungat și a cuprins inclusiv negocieri, la care au participat pe lângă reprezentanții Georgiei și cei ai Adjariei și invitați din Rusia și SUA .

După aceste evenimente, armata georgiană a ocupat capitala țării Batumi, iar o parte din drepturile generate de statutul autonom al provinciei au fost suspendate .

Conflictul georgiano – adjar este unul religios fratricid și este alimentat de ambele părți combatante, cât și de Rusia care prin menținerea bazei militare din capitala Batumi, țintește la împiedicarea procesului legitim de reunificare și implicit la conservarea conflictului .

3.2.2. Serviciile de intelligence rusești și rolul lor în expansionism .

După încheierea Războiului Rece, țările occidentale au considerat ca necesară, construirea unei relații privilegiate cu Rusia și au tratat această țară ca pe un aliat, oferindu-i tehnologie avansată în diverse domenii (industria extractivă), investiții masive în infrastructura economică (conducte de transport gaze și țiței, autovehicule) sau consultări politico militare organizate sub egida Comitetului NATO – Federația Rusă, în care se discutau problemele care vizau securitatea Europei . De cealaltă parte, Rusia a profitat de deschiderea acordată și a creat sau consolidat o rețea de influență a instituțiilor occidentale, structurată pe rețeaua de informații externe și de spionaj ale defunctului KGB, prin activarea sau plasarea de spioni sau de persoane cu influență în domenii importante ale instituțiilor centrale europene, dar și în țările est europene care au fost primite în Uniunea Europeană și în structura nord atlantică .

Vladimir Putin este inițiatorul acestei gândiri, el însuși, care este un produs al KGB-ului, s-a înconjurat și a acordat funcții în stat și în domeniile economice cheie, unor persoane care provin din rândurile fostului serviciu de informații sau din rândurile armatei . Vorbim aici despre Serghei Ivanov fost ofițer KGB, în prezent sef al Cancelariei Prezidențiale, despre Serghei Șoigu fost general al armatei, în prezent Ministru al Apărării, sau despre Igor Sechin fost ofițer KGB, în prezent Director general al Rosneft .

Sub protecția anonimatului sau doar în cadru privat și restrâns, mai multe persoane oficiale ruse au recunoscut ca serviciile de informații ale Rusiei nu au reușit să anticipeze declanșarea evenimentelor din Ucraina, așa zisul Euromaidan, adică momentul în care liderii opoziției lui Viktor Ianukovici, susținuți de vest, au decis că se poate trece în etapa următoare, adică la violență în scopul răsturnării regimului la putere . Acesta ar putea fi și motivul pentru care Putin nu a înțeles și nu a reacționat la situația creată, decât mai târziu, dar când a reacționat, desigur că în baza informațiilor primite de la serviciile de informații, au apărut și rezultatele, care se concretizează prin alipirea Crimeei și prin conflictul înghețat din Regiunea Donbas prin care Rusia își protejează granița vestică .

Pentru a îmbunătăți activitatea structurilor statale, după aceste evenimente, Vladimir Putin a apelat și la alte persoane din anturajul său imediat, pe care le-a promovat în funcții care presupun un exercițiu de putere a statului . Este vorba despre Anatoli Sobchak mentorul și omul său de încredere, numit la Ministerul de Interne sau despre Vladimir Zolotov partenerul de judo al Președintelui Putin, în prezent adjunct al Ministrului de Interne .

În prezent, în fostele state sovietice și în statele foste comuniste, infrastructura KGB este în activitate și este folosită de actualele servicii de informații ruse : FSB cu atribuții în obținerea de informații și din fostele state sovietice și de SVR sau serviciul de informații externe, care are atribuții de obținere a informațiilor din afara așa zisei vecinătăți imediate .

Lumea serviciilor secrete este o lume ascunsă, serviciile secrete nu au o scenă de festivitate și foarte rar se aude în presă despre un membru activ al unității de intelligence . Regula este una generală și nu este caracteristică doar serviciilor ruse de informații . Se aud și se văd, doar rezultatele muncii acestor oameni, iar în cazul Rusiei, rezultatele cele mai recente și mai vizibile sunt cele din Ucraina .

Au mai fost incluse în rețeaua de spionaj, în scopul unei propagande externe favorabile regimului de la Kremlin și societăți comerciale cu capital de stat rus din domeniul media, precum postul de televiziune Rusia Today și agenția de știri Sputnik . În cazul agenției Sputnik, aceasta este deja operațională în 34 de țări situate pe toate continentele, cu birouri de lucru și personal permanent inclusiv în București, unde jurnaliști locali plătiți de la Moscova publică materiale inexacte, care influențează politica internă, fără însă ca publicul larg să observe diversiunea . Serviciile secrete autohtone cunosc situația și intervin frecvent în ecuația rușilor, prin infiltrarea în redacții a unor ofițeri acoperiți . Pe lângă acestea și în același scop, rușii au cumpărat mai multe publicații de renume, aflate în situații financiare delicate pe care le-au încorporat în sistemul lor de informare publica externă, exemplul concludent fiind acela al publicației The Independent . Rolul acestei media favorabile, este de a transmite informații inexacte și părtinitoare cu privire la acțiunile și activitățile Kremlinului, de a distruge în fața opiniei publice, prin publicarea de materiale compromițătoare, imaginea politicienilor care nu împărtășesc aceeași ideologie cu Vladimir Putin sau de a-i șantaja și determina pe aceștia să coopereze cu puterea .

În Rusia au fost create de putere, partide politice „de opoziție”, ONG-uri „care critică puterea” și ziare „independente”, toate pentru a servi la manipularea opiniei publice internaționale . Sunt finanțate apoi, partidele politice naționaliste din Europa, precum Jobbik din Ungaria, Liga Nordului din Italia sau Frontul Național din Franța, pentru ca prin intermediul lor să se creeze o disfuncționalități în acea țară sau la nivelul Uniunii Europene .

Toate acestea sunt posibile prin implicarea serviciilor secrete, care alături de armată, interne și justiția rusă, nu sunt independente, ci sunt aservite, controlate de putere și oricând gata de a acționa la comandă politică .

Astăzi, NATO este obligată să prezinte și să dezvolte o structură de intelligence, pe măsura tehnicii militare de care dispune și a Forței sale de reacție rapidă, care să poată concura cu succes structurile secrete ale Rusiei, cu care competiția, deja este începută . Acesta este și motivul pentru care, comunitatea nord atlantică de informații, cât și structurile naționale de intelligence ale statelor membre, trebuie adaptate la cerințele noilor realități de confruntare, pentru a fi capabile sa dobândească avantajul informațional atât de necesar contracarării structurilor ruse de informații . In acest sens și la modul general, cred că agresorului îi trebuie formulat un răspuns proporțional, punctual și precis, adică de exemplu, la ațâțarea unei tensiuni etnice îi trebuie răspuns cu aceeași monedă, la fel pentru corupția instituțională sau pentru dependențele economice .