Modalități DE Valorificare A Noilor Educații ÎN Învățământul Preșcolar
UNIVERSITATEA BUCUREȘTI,
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI,
DEPARTAMENTUL-PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR
MODALITĂȚI DE VALORIFICARE
A NOILOR EDUCAȚII
ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR
-LUCRARE DE LICENȚĂ-
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: DIANA CSORBA
STUDENT: ROȘCA ROXANA
BUCUREȘTI, 2016
Cuprins
Introducere………………………………………………………………………………. pag. 3
Cap.I Societatea contemporană și educația
1.1 Delimitări conceptuale privitoare la educație…………………………………….. pag. 6
1.2 Educația-conținuturi generale …………………………………………………………. pag. 8
1.3 Formele educației………………………………………………………………………….. pag. 9
1.4 Funcțiile educației ………………………………………………………………………. pag. 13
Cap.II Noile educații-perspective
2.1 Noile educații-factori determinanți…………………………………………………. pag. 17
2.2 Noile educații-caracterizare ………………………………………………………….. pag. 19
2.3 Noile educații-modalități de introducere în curriculum-ul preșcolar…… pag. 42
Cap. III Activitățile extracurriculare
3.1 Activități extracurriculare-rol și importanță …………………………………… pag. 44
Cap. IV Cercetare pedagogică ………………………………………………. pag. 46
Bibliografie ……………………………………………………..…. pag. 62
Motto:
“Să nu-i educăm pe copiii noștri pentru lumea de azi, această lume nu va mai exista când ei vor fi mari și nimic nu ne permite să știm cum va fi lumea lor. Atunci să-i învățăm să se adapteze.”
Maria Montessori – ,,Descoperirea copilului”
INTRODUCERE
“Noile educații” reflectă problematica lumii contemporane prin obiectivele propuse care dau și denumirea fiecărei structuri de conținut științific, realizată ca disciplină de studiu, concepută în plan disciplinar, dar mai ales interdisciplinar, pluridisciplinar si chiar transdisciplinar.
Lucrarea de față urmărește, pe parcursul a trei capitole:
I. definirea educației, prezentarea formelor educației, funcțiile educației
II. factorii care determină noile educații, caracterizarea noilor educații, moadalități practice de introducere a noilor educații în curriculum preșcolar.
III. prezentarea rolului și importanței activităților extracurriculare
Pentru copiii de vârstă preșcolară și școlară este esențial: să cunoască rolul calității mediului pentru viață; să înțeleagă relațiile dintre om și mediu, legătura permanentă dintre mediu și dezvoltarea societății; să-și formeze și dezvolte atitudinea de respect față de mediu și să-și dezvolte comportamente responsabile.
O problemă intensă a civilizației o constituie protecția mediului, a naturii. Dragostea copilului față de ceea ce îl înconjoară poate fi cultivată la orice vârstă.
Rolul educației pentru schimbare și dezvoltare este să-l învețe pe cel ce este supus procesului educațional să se poziționeze și să se mențină în mijlocul schimbării ca agent, scop și beneficiar al acesteia.
Școlarii mici urmează: să adopte criterii estetice și morale în aprecierea valorilor culturale; să formeze comportamente adecvate de receptare a valorilor culturii.
Este bine știut faptul că elevii noștri nu mai citesc, ci preferă mijloacele mai comode de informare: presa, radio, televiziune.
Educatia sanitară vizează formarea și cultivarea capacităților specifice de proiectare și de organizare rațională a vieții în condițiile rezolvării unor probleme specifice: educației pentru petrecerea timpului liber; educației casnice moderne; educației nutriționale; educației sexuale.
Utilizarea timpului liber este o problemă pentru elevii de toate vârstele. Este deosebit de important să cunoaștem metodele de relaxare a elevilor. Astfel putem descoperi pe cei care mai mult se joacă decât învață. La polul opus se vor afla cei care învață tot timpul, fără a se odihni.
Educația pentru timpul liber se dovedește a fi din ce în ce mai necesară și benefică și se dovedește o educație rentabilă sub raport economic, familial, sanitar și social, iar importanța ei sporește pe măsură ce sporește timpul liber.
Expedițiile și taberele organizate timp de mai multe zile educă spiritul de ordine, capacitatea de autoorganizare, responsabilitatea în colectiv, solidaritatea cu problemele grupului, practicarea unui turism civilizat bazat pe principii ecologice.
În contextul social actual, din perspectiva efectelor globalizării, România consideră ca dimensiune fundamentală a educației în școală și în afara acesteia necesitatea consolidării unui set de valori coerente și stabile, care să determine la toți cei implicați în actul de educație conduite favorabile unui stil de viață sănătos – mental, fizic, emoțional și socio-moral.
Tendința sau preocuparea de a asimila “noile educații” este în creștere, dar decalajul dintre recomandările, studiile și rezoluțiile realizate la nivel internațional sau național și practica educațională rămâne încă mare. În majoritatea țărilor, autorii de planuri și programe școlare nu situează încă problematica lumii contemporane în rândul surselor care trebuie să alimenteze conținutul învățământului.
Copiii sunt posesorii unui capital de franchețe și deschidere care se cere pus în valoare; ei sunt primii interesați în promovarea și instaurarea unei păci durabile bazate pe consens, pe respect reciproc și pe principii umaniste. Problema deschisă este cea a modalităților de solicitare și angajare a elevilor în toate etapele parcurse de inovațiile sau reformele aduse învățământului.
CAPITOLUL I
Societatea contemporană și educația
1.1 Delimitări conceptuale privitoare la educație
Educația reprezintă o realitate foarte extinsă, ea fiind abordată de mai multe științe socioumane, în principal de pedagogie. Aceasta studiază educația la nivel global și profund. Este vizată structura generală de funcționare a educației care se dezvoltă specific în diferite contexte interne și externe existente în societate, în condițiile sistemului și ale procesului de învățământ, în cadrul familiei, comunității locale, școlii, clasei de elevi.
Din punct de vedere etimologic, termenul educație poate fi dedus din latinescul educo-educare (”a alimenta”, ”a îngriji”, ”a crește”- plante sau animale). Cu înțelesuri asemănătoare întâlnim, la francezi, în secolul XVI, termenul éducation , din care va deriva și cel românesc, educație. Termenul mai poate fi dedus și din latinescul educo-educere, care însemnă ”a duce”, ”a conduce”, ”a scoate”. Se are că ambele direcții etimologice sunt corecte, iar ramificațiile semantice, destul de apropiate, duc la o definire cât mai complexă. În ceea ce privește determinarea realității acoperite de termenul discutat și a conținutului noțional, apar multiple dificultăți, deoarece mulți pedagogi vor înțelege educația în mod diferențiat.
Elaborarea conceptului de educație la un nivel epistemic superior, ca produs al cercetării pedagogice fundamentale, presupune simultan:
-valorificarea acumulărilor istorice sintetizate în sens paradigmatic
-identificarea criteriilor axiomatice conturate de-a lungul timpului, fixate logistic în cadrul unui model ideal de analiză-sinteză a domeniului de studiu specific.
Definirea și analiza educației din perspectivă istorică presupune delimitarea prealabilă a momentelor înregistrate în procesul de constituire a pedagogiei ca știință autonomă. Aplicând criteriile epistemiologice propuse de Thomas Kuhn, la nivelul pedagogiei putem distinge trei etape de evoluție, semnificative în plan istoric, care marchează geneza conceptului de educație:
a) etapa preparadigmatică, anterioară momentului constituirii pedagogiei ca știință normală, are drept caracteristică faptul că educația este analizată doar la nivel general sau particular, în contextul propriu altor contexte și limbaje (filozofie, literatură, religie, folclor, morală etc.);
b) etapa paradigmatică, fixată odată cu elaborarea primei opere dedicată în mod explicit educației și instruirii (J. A. Comenius, Didactica magna, 1657), consemnează momentul formării pedagogiei ca știință normală, ca teorie articulată, dezvoltată ulterior prin contribuția lui J. Fr. Herbart (teoria învățământului educativ, teoria treptelor psihologice ale lecției – Pedagogia generală, 1806, Prelegeri pedagogice, 1835);
c) etapa postparadigmatică, de afirmare a unor noi modele de aplicare a teoriei pedagogice, este deschisă de opera lui J.J. Rousseau (Emil sau Despre educație, 1762) care marchează ”prima tentativă radicală de opoziție fundamentală față de pedagogia esenței, de creare a unor perspective pentru o pedagogie a existenței”.
Educația, ca obiect de studiu al pedagogiei, urmărește activitatea de formare și dezvoltare a personalității, precum și modalitățile concrete de realizare a acesteia. Originea latină a cuvântului sugerează mai multe semnificații: “educatio” = creștere, hrănire, formare; “educo-educare” = a crește, a hrăni, a forma, a instrui; “educo-educere” = a scoate din, a ridica, a înălța.
Pe parcursul evoluției omenirii, educația a căpătat sensuri multiple și variate. În esență, semnificația majoră a acestui concept este de scoatere a ființei umane din starea biologică și ridicarea ei înspre starea spirituală, culturală. Pentru a exemplifica mai bine conceptul de educație, redăm în cele ce urmează câteva definiții ale acestuia, conturate de-a lungul timpului:
”Educația este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare și moralizare a omului, iar scopul educației este de a dezvolta în individ toată perfecțiunea de care este susceptibil” (I. Kant);
”Educația constituie acțiunea generațiilor adulte asupra celor tinere, cu scopul de a forma acestora din urmă anumite stări fizice, intelectuale sau mentale necesare vieții sociale și mediului pentru care sunt destinate” (E. Durkheim);
”Educația înseamnă tot ceea ce facem noi înșine și tot ceea ce fac alții pentru noi, spre a ne apropia de perfecțiunea materiei noastre” (J. Stuart Mill).
Unele definiții reliefează scopul educației, altele natura, conținutul sau chiar funcțiile educației. În general, principalele perspective de abordare a educației se grupează în jurul a trei repere: sociale, psihologice și psihosociale. Raportarea la aceste trei repere generează diferite abordări ale educației: ca produs, ca proces și ca activitate.
educația ca produs – reflectă în special rezultatele educației (cultura generală și de specialitate, comportamentul, atitudinile, valorile împărtășite, deprinderile și priceperile, motivația, etc.) la nivelul formării și dezvoltării personalității.
educația ca proces – are în vedere acțiunea de transformare în sens pozitiv și pe termen lung a ființei umane, în perspectiva unor finalități explicit formulate. Educația este un proces specific uman care urmărește valorificarea resurselor interne ale personalității.
educația ca activitate – reprezintă un ansamblu de acțiuni conștiente, sistematice în principal, pe care un subiect educațional (educatorul) le exercită asupra unui obiect educațional (cel care se educă) în vederea realizării unui scop bine determinat. În condiții optime efortul comun și conștient al celor doi actori (educatorul și cel care se educă) evoluează înspre un stadiu superior al educației și umanizării: autoeducația.
Se poate spune că educația cuprinde acțiunile (deliberate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau neorganizate) de modelare a omului în vederea unor finalități raportate la repere social-istorice și culturale.
Evoluând de la o etapă istorică la alta sub aspectul finalităților, conținuturilor sau modurilor de realizare, educația și-a păstrat însă misiunea ei esențială, și anume de a transmite de la o generație la alta valorile materiale și spirituale înmagazinate de societate la un moment dat, asigurând continuitatea la nivelul culturii și civilizației, dar și schimbările caracteristice progresului omenirii.
1.2 Educația-conținuturi generale
Structura de bază a educației este concentrată la nivelul corelației funcționale dintre subiectul și obiectul educației. Toate celelalte componente, cu interdependențele lor generale și specifice, sunt raportabile la structura de bază a educației, angajată ca structură de funcționare a educației.
Conținuturile educației reprezintă dimensiunile sau laturile activității de educație (în mod implicit și ale celei de instruire) care, conform unor valori fundamentale concentrate la nivelul unor finalități (obiective) asigură formarea și dezvoltarea complexă a personalității (celui educat, educatului) în plan moral, intelectual, tehnologic, estetic și fizic. Subiectul educației- educatorul, individual sau colectiv, este inițiatorul activității de educație
”Noile educații” sunt adaptabile la nivelul fiecărei dimensiuni a educației, în funcție de particularitățile acestora dar și de 'ciclurile vieții' și de condițiile specifice fiecărui sistem educațional / de învățământ (de exemplu, educația ecologică poate fi integrată la nivelul educației morale / în învățământul primar; educației intelectuale / în învățământul liceal; educației tehnologice / în învățământul profesional etc.).
Integrarea ”noilor educații' în programele școlare este realizată / realizabilă pe baza a patru demersuri de proiectare a conținutului instruirii:
– demersul infuzional – abordarea problematicii 'noilor educații' în cadrul unor discipline școlare (de exemplu, problematica educației ecologice este abordată simultan la nivelul biologiei, chimiei, geografiei, fizicii etc. dar și la nivelul educației: intelectuale – morale – tehnologice – estetice – fizice / igienico-sanitare);
– demersul modular – abordarea 'noilor educații' în cadrul unor discipline școlare, integrate la nivelul unor trepte școlare dar și la nivelul unor dimensiuni ale educației (de exemplu, educația ecologică abordată ca 'modul' în cadrul biologiei, în învățământul liceal, cu obiective specifice dimensiunii educației intelectuale);
– demersul disciplinar – abordarea 'noilor educații' în cadrul unor discipline școlare distincte (de exemplu, educația ecologică apare ca disciplină școlară integrată în planul de învățământ, cu obiective instituționalizate la nivelul programelor școlare);
– demersul transdisciplinar – abordarea 'noilor educații' la nivelul unor 'sinteze știintifice' propuse anual sau trimestrial/semestrial de 'echipe de profesori' (de exemplu, abordarea problemelor globale ale educației ecologice din perspectiva unei echipe formată din profesori de biologie, chimie, fizică, geografie, economie, sociologie, filosofie etc., în cadrul unor lecții de sinteză, seminarii etice, dezbateri tematice, concursuri școlare etc.).
În literatura de specialitate aceste conținuturi generale sunt prezentate și analizate și ca "dimensiuni" sau "laturi" ale educației ( Todoran, Dimitrie, coordonator, 1982; Nicola, Ioan, 1996, Salade Dumitru, 1998) sau chiar ca "forme ale educației" ( Călin, Marin, 1996).
Conceptul de conținut general al educației definește valorile pedagogice fundamentale aflate la baza "laturilor" sau "dimensiunilor" educației. Există astfel o corelație evidentă între conținuturile generale ale educației și valorile pedagogice fundamentale: educația morală – binele moral; educația intelectuală – adevărul științei; educația tehnologică – adevărul / utilitatea științei aplicate; educația estetică – frumosul din artă, natură, societate; educația psihofizică – sănătatea psihofizică (Cristea, Sorin, în Didactică Pro. Revistă de teorie și practică educațională, nr.4/2000, pag.77-79)
Acest cadru dimensional stabil, dezvoltat în funcție de valorile pedagogice fundamentale evocate, vizează următoarele conținuturi generale ale educației, prezente, în mod obiectiv, la nivelul oricărei activității de educație / instruire: a) educația morală; b) educația intelectuală; c) educația tehnologică (aplicativă); d) educația estetică; e) educația fizică, f) educația religioasă; g) educația sexuală.
Analiza conținuturilor generale ale educației poate fi realizată din diferite perspective, cea mai întâlnită fiind cea descriptivă. Așa se explică faptul că în literatura noastră de specialitate sunt acordate spații largi pentru analiza în detaliu a celor șapte conținuturi (în special a educației intelectuale și morale).
1.3 Formele educației
Pornind de la varietatea situațiilor de învățare și de la gradul diferit de intenționalitate acțională, educația se poate obiectiva în trei ipostaze: educație formală, nonformală și informală.
Educația formală include ansamblul acțiunilor intenționat educative, organizate și realizate în mod planificat, sistematic în cadrul instituțiilor școlare și universitare, prin intermediul sistemului de învățământ, structurat și ierarhizat în trepte școlare și ani de studii (Cerghit, 1988).
Instruirea și educarea elevilor, studenților, se realizează pe baza unor documente (planuri de învățământ, programe școlare, manuale) într-o structură organizatorică clară, asigurându-se conținutul și continuitatea la nivelul procesului de învățământ, concretizat în activități de predare, învățare și evaluare.
Avantajul principal al educației formale constă în posibilitatea asimilării sistematice a cunoștințelor din diferite domenii ale cunoașterii, în formarea de capacități, atitudini sau aptitudini necesare individului pentru integrarea în societate. Din acest motiv, educația formală este considerată nucleul demersurilor de instruire și educare a individului. În pofida acestui fapt, la nivelul educației formale persistă câteva probleme, cum ar fi: tendința de centrare exclusivă pe performanțele înscrise în programe, accentul pus pe asimilare masivă de informații, restrângerea libertății de acțiune a elevului sau studentului, caracterul monoton al unor activități, ceea ce predispune la dezinteres. Pe fondul acestor probleme, specialiștii domeniului atrag atenția asupra nevoii de deschidere a școlii fată de realitățile și problemele lumii contemporane, de reconsiderare a educației școlare din perspectiva educației permanente.
Educația formală se referă la totalitatea influențelor intenționate și sistematice, elaborate în cadrul unor instituții specializate (școală, universitate), în vederea formării personalității umane.
Scopul educației formale:
– introducerea progresivă a elevilor în marile paradigme ale cunoașterii;
– formarea elevilor din perspectiva însușiri și utilizării unor tehnici de învățare și autoeducare astfel încât să ajungă treptat la autonomie educativă, practic la autoeducație.
Acest tip de educație este asigurat de un corp de specialiști, pregătiți anume în acest sens. Ei elaborează și eșalonează conținutul care urmează a fi transmis, utilizează metode și procedee adecvate în educarea și instruirea elevilor. Astfel, informațiile sunt cu grijă selectate și structurate, caracterizându-se prin densitate și rigurozitate științifică.
Educația formală permite o asimilare sistematizată a cunoștințelor și facilitează formarea unor capacități, atitudini și aptitudini necesare pentru inserția individului în societatea dată. Deci formalul corespunde unor exigențe ale societății.
Specificul educației formale constă în faptul că:
oferă ca demers inițial introducerea individului în tainele muncii intelectuale organizate;
oferă posibilitatea de a formaliza cunoștințele, plecând de la achiziții istorice și practici reieșite din acțiune;
oferă recunoașterea achizițiilor individuale;
oferă formalizarea și concretizarea achizițiilor în alte modalități educative pe plan social.
Educația nonformală include ansamblul acțiunilor instructiv-educative structurate și organizate într-un cadru instituționalizat, dar în afara sistemului de învațământ. Educația nonformală integrează două tipuri de activități: parașcolare (de perfecționare, reciclare, etc.) și perișcolare (vizite, excursii, cercuri științifice, etc.).
Activitățile desfășurate în aria educației nonformale sunt opționale sau facultative, exercitându-se prin intermediul unor instituții sau medii, cum ar fi: cluburi ale copiilor, biblioteci, muzee, teatre, cinematografe, case de cultură, organizații non-guvernamentale. Acest tip de educație acoperă nevoile de învățare ale copiilor, tinerilor, adulților sau chiar vârstnicilor, permițând atingerea unor scopuri multiple în raport cu segmentul de populație vizat, cum ar fi: lărgirea orizontului cultural, dezvoltarea unor interese și aptitudini speciale, cultivarea unor modalități eficiente de petrecere a timpului liber, perfecționarea profesională sau inițierea într-o nouă activitate, destinderea, etc.
Educația nonformală prezintă avantajul unui spațiu instructiv-educativ mai flexibil decât cel școlar, oferind individului o mai mare libertate de acțiune, o diferențiere a ofertei educaționale în raport cu solicitările beneficiarilor, un câmp motivațional mai larg și mai deschis procesului de formare a personalității. Dezavantajul major ar fi acela că demersurile de evaluare nu sunt foarte sistematice, ceea ce conduce spre absența unor autoevaluări riguroase.
Educația nonformală cuprinde totalitatea influențelor educative ce se derulează în afara clasei (activități extrașcolare și parașcolare) sau prin intermediul unor activități opționale sau facultative. Termenul nonformal desemnează o realitate educațională mai puțin formalizată sau neformalizată, dar totdeauna cu efecte educative. Acțiunile incluse în perimetrul educației nonformale se caracterizează printr-o mare flexibilitate și vin în întâmpinarea intereselor variate, individuale ale elevilor.
Scopul educației nonformale:
– susținerea celor care vor să-și dezvolte sectoare particulare de activitate: comerț, agricultură, servicii etc.;
– ajutarea populației pentru a exploata mai bine resursele locale sau personale;
– alfabetizarea;
– desăvârșirea profesională sau inițierea într-o nouă activitate;
– educația pentru sănătate sau timpul liber etc.
În cadrul educației instituționalizate, educația nonformală se realizează prin intermediul cercurilor, concursurilor, cenaclurilor, olimpiadelor etc.
În cadrul educației neinstituționalizate acest tip de educație poate fi oferit prin intermediul televiziunii, prin emisiuni de genul teleșcoală, filme pentru copii și tineret etc. de asemenea, radioul, presa pot oferi diverse surse de educație nonformală.
Specificul educației nonformale constă în:
răspunde adecvat la necesitățile concrete de acțiune;
oferă un prim moment de abstractizare prin extragerea de cunoștințe din practică;
facilitează contactul cu cunoștințele plecând de la nevoile resimțite de indivizi;
demitizează funcția de predare.
În cadrul acestei forme de educație se pot distinge mai multe modalități de realizare:
educația complementară – cercurile cu elevii, cluburile elevilor etc;
educația suplimentară – cursurile de calificare, recalificare;
educația de substituție – pentru analfabeți.
Educația formală și nonformală sunt complementare, atât sub aspectul conținutului, cât și sub aspectul modalităților și formelor de realizare.
Educația informală se referă la „totalitatea informațiilor neintenționate, difuze, eterogene, voluminoase – sub aspect cantitativ – cu care este confruntat individul în practica de toate zilele și care nu sunt selectate, prelucrate din punct de vedere pedagogic” (Cucoș, 1996, p.36).
Educația informală precede și depășește ca durată, conținut și modalități practicile educației formale. Cele mai semnificative mesaje informale sunt cele emise de mass-media. Pentru ca o informație obținută prin mass-media să devină funcțională, adică o cunoștință valoroasă, ea trebuie conexată, integrată și semnificată valoric în sistemul de reprezentări și cunoștințe achiziționate anterior.
În contextul informal de educație, inițiativa învățării revine individului; educația este voluntară iar grilele de evaluare sunt altele decât în educația formală, competența dintr-un domeniu sau altul fiind criteriul reușitei.
Educația informală nu are un scop, deoarece se realizează involuntar, individul selectând la întâmplare informații din viața cotidiană.
Specificul educației informale constă în:
– furnizează o sensibilizare în contactul cu mediul ambiant;
– este momentul declanșării unor interese de cunoaștere pentru subiect;
– dă posibilitatea trecerii de la un interes circumstanțial la o integrare mai cuprinzătoare;
– oferă posibilitatea unei explorări personale, fără obligații sau prescripții ferme;
– oferă o marjă de libertate de acțiune pentru elaborarea unui proiect personal;
– oferă posibilitatea de a gestiona propriul proces de formare.
Toate cele trei educații paralele, chiar dacă nu au câmpul propriu de acțiune și funcționalități diferite, îngăduie extensiuni și întrepătrunderi benefice, conducând la un demers educativ mai eficient. Trebuie recunoscut, totuși, că sub aspectul succesiunii în timp și al consecințelor, educația formală ocupă un loc privilegiat, prin necesitatea anteriorității ei pentru individ și prin puterea ei integrativă și de sinteză. De amploarea și profunzimea educației formale depinde calitatea coordonării și integrării influențelor nonformale și informale. Este adevărat că de la un moment dat ponderea educației se poate deplasa în favoarea nonformalului sau a informalului. Depinde când, cu ce se pleacă mai departe și ce reușește individul să mai facă în continuare.
Delimitarea între educația formală și nonformală nu este de dorit, deoarece pe măsură ce elevul crește, activitățile cu regim deosebit se înmulțesc, fie în școală, fie în afara acesteia. Aceste tipuri de educație conduc la educația permanentă, contribuind la o mai mare eficiență a realizării acesteia.
1.4 Funcțiile educației
Educația, ca proces complex de modelare umană, îndeplinește un sistem de funcții, care, după I.Bontaș, ar fi:
Creșterea și dezvoltarea fizică armonioasă a tinerei generații, a omului în formare.
Însușirea limbajului și a relațiilor socio-umane necesare comunicării și a conviețuirii interumane, adaptării la mediu și însușirii culturii, științei și tehnicii.
Transmiterea tezaurului cultural-științific, a cunoștințelor valoroase acumulate de omenire în diverse domenii, ale cunoașterii în general, strâns legate de formarea și dezvoltarea capacităților intelectuale. Aceasta este funcția cognitivă (de cunoaștere) sau informativ-formativă a educației, care îl vizează pe „homo cogitas” (omul care gândește).
Transmiterea experienței de producție și a deprinderilor de muncă, formarea și dezvoltarea abilităților, a deprinderilor practice de muncă, în strânsă legătură cu cerințele progresului științifico-tehnic, cu progresul social în general. Aceasta este funcția praxiologică (practică, acțională) a educației, care realizează pe „homo faber” (omul care muncește, produce și creează).
Transmiterea normelor etice de comportare și de formare a unei atitudini corecte față de realitate și oameni și a unor capacități de valorizare, de apreciere obiectivă a datelor, faptelor, a realității, a profesiilor și a comportamentelor oamenilor. Aceasta este funcția axiologică a educației care realizează pe „homo estimans” (omul care valorizează, apreciază obiectiv, corect).
După I. Nicola (1992), funcțiile educației sunt:
– selectarea și transmiterea valorilor de la societate la individ;
– dezvoltarea potențialului biopsihic al omului;
– pregătirea omului pentru integrarea activă în viața socială.
Legând rosturile educației de realitățile românești, Jinga și Istrate (1998), delimitează următoarele funcții ale educației în România:
– asigură realizarea idealului educațional („dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, formarea personalității autonome și creative”– Legea Educației Naționale 1/2011)
– selecționează și transmite, de la o generație la alta, un sistem de valori materiale și spirituale, considerate fundamentale;
– asigură pregătirea resurselor umane, în raport cu cerințele dezvoltării economico-sociale ale țării, ale pieței muncii;
– îi pregătește pe copii, tineri și adulți pentru integrarea socio-profesională, ca și pentru adaptarea la schimbările care au loc în știința și în cultura, în lumea muncii și a profesiilor, în societate și în modul de viață al oamenilor;
– pune la dispoziția tuturor oamenilor mijloacele necesare pentru dezvoltarea lor neîntreruptă, pe tot parcursul vieții, potrivit principiului educației permanente.
Funcțiile educației trebuie astfel realizate încât să se asigure modelarea omului atât pentru o activitate social-utilă eficientă, cât și pentru una în schimbare, flexibilă și creativă, în concordanță cu cerințele viitorului.
Oricare ar fi diferențierile teoretice sub aspectul funcțiilor educației, trebuie spus că de la educație se așteaptă mult. Sistemul educațional depinde de sistemul social în care se integrează, iar educația trebuie să fie în pas cu progresul general și chiar să depășească mersul celorlalte sectoare ale vieții sociale. În acest sens, educația are un caracter prospectiv. Societatea contemporană marcată de un dinamism accentuat sub aspectul schimbărilor, generează în permanență noi exigențe, noi provocări, cărora educația trebuie să le facă față, prin structură, obiective, conținuturi și modalități de realizare, uzând de capacitățile ei de adaptare și autoreglare.
CAPITOLUL II
Noile educații-perspective
2.1. Noile educații-factori determinanți
Plecând de la premisa complexă a unei cinetice societăți umane, căreia i se va adapta un om ”capabil” de adaptare și, adăugând rolul instituției școlare în formarea unui astfel de om, ne îndreptăm către ideea conform căreia actuala școală are obligația, nu doar socio-morală, de a contribui la finisarea unei personalități flexibilă, originală și activă.
În prezent, accelerarea progresului crează un mediu nou de viață și o nouă conștiință, iar Europa unită, în care se află și România, deschide noi oportunități, dar în același timp obligă la rezolvarea unor probleme majore, cuprinse în conceptul de ”problematica lumii contemporane”. Noile politici educaționale din țările care acceptă ideea europeană, au drept obiectiv prioritar realizarea unei dimensiuni europene în educație.
Găsirea unei soluții comune eficiente pentru diferitele provocări ale lumii contemporane, admisă de toate sistemele de învățământ ale statelor europene, ar angaja o suită de activități concepute pe realizarea corelată a tuturor obiectivelor educaționale indicate de termenul ”educații noi” cu obiectivele educaționale naționale.
”Noile educații” vizează mai ales obiective și mesaje noi care determină conținuturile și strategiile educației în condițiile lumii contemporane. ”Noile educații” marchează domeniile necesare și prioritare ale educației, putând fi realizate în funcție de specificul fiecărei vârste, trepte sau discipline școlare, dar și particularitățile fiecărei comunități locale, teritoriale sau naționale.
Statutul actual al cadrului didactic reclamă de la acesta, pe lângă triunghiularul rol de teoretician-practician-cercetător, și abilități atitudinale mai generale, precum cele de modulare și modelare în raport cu realitățile unei reforme educaționale în plină cinetică. Această nouă dimensiune de abordare obligă educatorul la ample demersuri de re-informare și de re-formare, adică reclamă de la acesta eforturi de compatibilizare dinamică proprie cu numeroasele noutăți ale curriculumului național. Cadrul didactic întrevede necesitatea de a se re-informa, în legătură cu ”teritoriul” conceptual mai nou utilizat. Educatorul este cel care deține un rol important în raport cu virtualizarea formativă a ”noilor educații”. În consecință, tot instrumentarul operațional-strategic (obiective, conținuturi, strategii, proiectare, organizare, evaluare, normativitate) trebuie orientat spre această finalitate.
”Noile educații” reprezintă pentru omul de astăzi, în calitatea sa de subiect al istoriei, o încercare de formare/ schimbare de mentalitate prin acțiunea transformatoare a educației, ca demers în direcția rezolvării problemelor lumii contemporane.
Schimbarea, înnoirea, adaptarea sunt atribute ale educației contemporane, stabilite de aspecte, precum: progresele în dezvoltarea cunoașterii, a științei, culturii, a tehnologiei informației, rezultatele cercetărilor pedagogice, dinamica vieții sociale, globalizarea. Sincronizarea între dezvoltarea educației și dezvoltarea societății este absolut necesară.
J.W. Botkin și colaboratorii săi (1981) disting între învățarea de menținere și învățarea inovatoare. Autorii arată că societățile tradiționale au promovat învățarea de menținere, care asigură asimilarea de norme, metode sau reguli fixe pentru a putea face față unor situații cunoscute sau pentru a rezolva probleme date. Învățarea de menținere este fundamentală, dar insuficientă, deoarece nu face față unor situații-limită. În condiții de permanentă schimbare, de înnoiri, este indispensabilă învățarea inovatoare. Aceasta are în vedere evenimente posibile în viitor, trasează alternative și instruiește indivizii să acționeze în situații noi. Învățarea inovatoare presupune formularea de probleme, renunțarea la clișee. În societatea contemporană, învățarea inovatoare pare a fi mai productivă decât învățarea de menținere, deoarece îi pregătește pe indivizi să acționeze în situații noi.
Trecutul și viitorul educației se întemeiază pe paradigme diferite, chiar contradictorii. Astfel, se remarcă o paradigmă educațională veche specifică pedagogiei tradiționale și o paradigmă educațională nouă, specifică pedagogiei moderne. Astfel, prezentăm în tabelul alăturat caracteristicile celor două paradigme (Chis, 2005, Cucoș, 2004):
2.2. Noile educații-caracterizare
Problematica lumii contemporane s-a impus atenției organizațiilor internaționale, bine plasate pentru a promova o viziune globală în analiza ei, dar și fiecărei țări în parte. Soluționarea ei este esențial legată de filosofia educației, de politicile educaționale ale statelor lumii. Noua problematică a declanșat și sugerat o mulțime de reacții și de proiecte ce s-au conturat treptat sub forma unor direcții de acțiune. Una dintre aceste direcții o constituie educația ca proces de formare și sensibilizare a copiilor, tinerilor, adulților pentru participare la abordarea și soluționarea problemelor cu care omenirea este și va fi confruntată. Diferitelor sfidări ale lumii contemporane li s-a răspuns cu educații specifice, denumite ”noile educații”. Metodologia valorificării acestora vizează și toate formele educației: formală, nonformală, informală. ”Noile educații” reflectă problematica lumii contemporane care dau și denumirea fiecărei structuri de conținut științific, realizată ca disciplină de studiu, concepută în plan disciplinar, dar mai ales interdisciplinar, pluridisciplinar și chiar transdisciplinar. Conținuturile specifice, propuse din această perspectivă, sunt integrabile la toate nivelurile, dimensiunile și formele educației. Noile educații se includ în tipurile de educație care s-au constituit tradițional: educația intelectuală, educația morală, educația estetică, educația tehnologică, educația fizică, etc. Prin noile educații sunt marcate domeniile imperative și prioritare ale educației la zi, nomenclatorul lor însă nu epuizează prioritățile educației contemporane, ci le completează. Pot fi realizate în funcție de specificul fiecărei vârste, trepte sau discipline școlare, dar și de particularitățile fiecărei comunități locale, teritoriale sau naționale.
Educația intelectuală reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalității "prin știință și pentru știință” ceea ce înseamnă pregătirea omului astfel încât să poată înțelege, aplica și crea știința în activitatea sa". Această direcție de urmat în dezvoltarea personalității se bazează pe însușirea și aplicarea valorilor științei ținând seama de particularitățile fiecărei trepte și discipline de învățământ. Educația intelectuală are un rol fundamental în cadrul oricărei activități de formare-dezvoltare a personalității, constituind o premisă calitativă absolut necesară pentru realizarea celorlalte dimensiuni ale educației – educația: morală, tehnologică, estetică. Aceasta nu înseamnă însă nici suprapunerea educației intelectuale peste celelalte dimensiuni ale educației și nici neglijarea sau diminuarea importanței acestora în cadrul oricărei activități ca finalitate pedagogică realizabilă, îndeosebi, la nivelul sistemului și al procesului de învățământ.
Este latura educației care începe să acționeze pentru modelarea personalității de la vârstele cele mai mici și care continuă să fie prezentă, la un nivel de modelare superioară a intelectului uman, pe toată perioada vieții. "Actul intelectual (rațional spunea Aristotel) – este (înseamnă) viața". Viața fără rațional ar fi fără sens, ar fi întuneric, ar fi act animalic.
Educația intelectuală contribuie la pregătirea generală și fundamentală a omului, asigurându-i, pe lângă bagajul și orizontul general de cultură și capacitățile intelectuale necesare oricărei dezvoltări și activități – spiritul de observație, atenția, memoria, imaginația și gândirea, etc.
Educația intelectuală se realizează treptat în școala generală și liceu, continuă pe un plan elevat în învățământul superior și apoi în întreaga viață, având ca strategie studiul individual prin: însușirea limbii materne, a limbii străine, a matematicii, fizicii, chimiei, a biologiei, logicii , a muzicii, literaturii, artelor, etc. Planurile de învățământ trebuie să includă, în mod obligatoriu, discipline și activități care să asigure educația intelectuală.
Educația intelectuală constituie și fundamentul realizării cu succes și la un nivel ridicat de performanță a însușirii profesiunilor, a formării specialiștilor de înaltă competență și eficiență, cu deschideri spre nou și creativitate.
Un profesionist, specialist, indiferent de domeniu, care are o educație intelectuală largă și temeinică are resurse și disponibilități deosebit de mari în însușirea și apoi în exercitarea profesiunii.
Obiectivele educației intelectuale:
Educația intelectuală are ca obiectiv general formarea-dezvoltarea conștiinței științifice care înseamnă stimularea inteligenței și a spiritului de investigație necesar unui om cult în societatea actuală și viitoare.
Acest tip de educație constituie demersul fundamental pentru formarea ființei raționale, care își propune maturizarea intelectuală a individului, adică dobândirea concomitentă a cunoștințelor de bază și funcționale, care să-i permită integrarea într-o formă de viață spirituală, și a metodei de învățare, care să-i confere autonomie, putere de adaptare la diverse contexte de viață, precum și capacitatea de a lua decizii importante și a determina schimbări pozitive în mediul în care trăiește.
Obiectivul general al educației intelectuale poate fi atins prin intermediul unor obiective specifice angajate în dobândirea unor cunoștințe științifice și capacități științifice, realizabile îndeosebi, dar nu exclusiv, în cadrul procesului de învățământ.
Dintre obiectivele specifice importante subliniem:
Însușirea cunoștințelor de bază și a cunoștințelor operaționale (înzestrarea tinerilor cu un sistem multilateral de cunoștințe), care-i permit copilului să se descurce în situații de viață și-n situații de învățare concrete. „Anumite cunoștințe instrumentale permit copilului și adolescentului să descopere orizonturi noi și să facă progrese importante, invers; dobândirea anumitor cunoștințe nu este posibilă decât la un anumit nivel al dezvoltării intelectuale”. (Mialaret, 1991, p.504). Este foarte important ca performanțele cultivării intelectuale să se individualizeze în raport cu interesele și aptitudinile fiecărui copil. Există interese de cunoaștere specifice vârstei, dar și interese individuale. „Nu toți copiii pot și trebuie să parcurgă calea unei cultivări intelectuale complete. Important este, remarcă R. Hubert, ca toți să rețină ceea ce este esențial, semnificativ din cultura umană totală, să dobândescă sentimentul loialității față de real, față de ceilalți și față de sine”.(1965, p.376)
Dezvoltarea și perfecționarea capacităților (proceselor) de cunoaștere – atenția, memoria, imaginația, gândirea, limbajul, spiritul de observație și creativitate, etc – obiectiv cognitiv-formativ.
Formarea abilităților (deprinderilor) și capacităților intelectuale – obiectiv acțional, practic; deprinderile sunt componente automatizate ale activității, formate și consolidate prin exercițiu, iar capacitatea vizează posibilitatea generală a aplicării cunoștințelor și deprinderilor în împrejurări și contexte variabile. Formarea intelectuală începe cu dobândirea deprinderilor elementare: scris, citit, socotit, fără de care nu e posibilă formarea deprinderilor și a capacităților superioare – deprindere de studiu cu cartea, deprindere de experimentare, investigație, capacitatea de identificare și utilizare a surselor de informare, întocmirea de fișe, rezumate, sinteze, utilizarea computerului etc.
Însușirea normelor de igienă a activității intelectuale vădind, prin respectarea lor, înțelegerea posibilităților individuale de cunoaștere, a legităților psihologice și a condiționărilor biofiziologice ale proceselor cognitive. Rolul lor este de a preveni surmenajul, de a contribui la întreținerea energiei intelectuale și la înțelegerea naturii și a condiționărilor actului de cunoaștere. De aceea ele nu trebuie însușite mecanic, ci împreună cu semnificația respectării lor. Formarea deprinderilor și a priceperilor intelectuale și însușirea normelor de igienă a activității intelectuale sunt esențiale pentru conturarea metodei de învățare și definirea stilului individual al activității intelectuale a elevului.
Cultivarea sentimentelor intelectuale și dezvoltarea motivației pentru activitățile intelectuale; realizarea acestui obiectiv asigură continuitatea și temeinicia învățării pe parcursul întregii vieți. Nu este indiferent din ce motiv învață un elev, dacă descoperirea unui răspuns, căutarea unei soluții, anticiparea unui rezultat etc. îi procură satisfacție și îi întrețin curiozitatea.
Formarea capacităților de autoinstrucție și autocontrol.
Aceste obiective se cer realizate în strânsă corelație, în proporții și maniere specifice fiecărui context de învățare, și se concretizează în structura intelectuală a fiecărui elev. Rolul profesorului în realizarea acestor obiective este esențial; se poate spune chiar că împlinirea lor este direct legată de conștientizarea de către profesor a rolului său în formarea intelectuală a elevilor. Profesorul nu este doar un „transmițător” al cunoașterii, ci mai degrabă un mediator și un organizator al comunicării cunoașterii; el este, în același timp, un model de viață intelectuală.
Conținuturile specifice educației intelectuale sunt preluate și prelucrate pedagogic din domeniul tuturor științelor: al științelor matematice, al naturii, al științelor istorice, al științelor socioumane. Conform obiectivelor specifice, în sfera cunoștințelor, integrăm informațiile, deprinderile și strategiile științifice; în sfera capacităților, integrăm aptitudinile și atitudinile, considerate, din perspectivă pedagogică, premise și efecte ale cunoștințelor științifice, în ansamblul lor conținuturile specifice educației intelectuale constituie premisa calitativă absolut necesară pentru realizarea celorlalte dimensiuni ale educației (morală, tehnologică, estetică, fizică).
Metodologia educației intelectuale respectă particularitățile fiecărei vârste psihologice și sociale (școlară, profesională etc.) care solicită strategii pedagogice angajate special pentru adaptarea interesului cognitiv la un obiect real, reflectat prin diferite sisteme și circuite valorice.
Putem evidenția următoarele metode didactice, îndeosebi cele bazate pe investigație: observarea, experimentul, modelarea, problematizarea, documentarea. Un rol major revine și exercițiului algoritmic și euristic, lecturii dirijate, descoperirii, demonstrației, instruirii programate …
Principiile educației intelectuale încearcă să reglementeze și să ordoneze din punct de vedere normativ un set de cerințe referitoare la:
a) asigurarea interdependenței între cunoștințe și capacități, între latura teoretică și latura practică a conștiinței științifice;
b) valorificarea prioritară a resurselor cognitive ale gândirii;
c) respectarea particularităților de vârstă și individuale (în proiectarea și realizarea oricărei activități cu obiective specifice educației intelectuale)
Multe cercetări au dus la concluzia că educația intelectuală nu valorifică decît o mică parte din potențialul elevilor (Mialaret, 1991); aceasta înseamnă că alegerea metodelor și a conținuturilor educației intelectuale, precum și concretizarea lor în procesul didactic nu se realizează cu destulă eficiență. Autorul consideră că una dintre condițiile eficientizării activității intelectuale în școală este de ordin epistemologic; a cunoaște înseamnă, înainte de toate, a determina posibilitățile și limitele individuale ale cunoașterii, a învăța presupune a ști cum să înveți eficient.
Educația morală
Morala este o formă a conștiinței sociale care reflectă ansamblul concepțiilor, ideilor și principiilor (normelor) care călăuzesc și reglementează comportarea oamenilor în relațiile personale, în familie, la locul de muncă și în societate, în general (Bontaș, 1994).
Educația morală este acea dimensiune a educației prin care se urmărește formarea și dezvoltarea conștiinței și conduitei morale a personalității umane. Paradigma contemporană a educației morale îmbină cunoașterea (morală ) cu acțiunea (morală) în procesul formării profilului moral al personalității (Crețu, 1999).
Educația morală, ca proces de formare a profilului moral al personalității, are două finalități:
formarea conștiinței morale,
formarea conduitei morale și a trăsăturilor morale de caracter.
Lalande (1968) definește conștiința morală ca fiind acea proprietate a spiritului de a afirma judecăți normative spontane și imediate cu privire la valoarea morală a anumitor acte determinate. Când această conștiință se aplică actelor viitoare ale agentului, primește forma unei voci care comandă sau interzice, când se aplică actelor trecute, se traduce prin sentimente de bucurie sau durere. Filosoful personalist G. Madinier consideră fericită alegerea termenului voce pentru explicarea conștiinței morale, deoarece semnifică, deopotrivă, subiectivitatea și obiectivitatea conștiinței , (vocea este, în același timp, în noi și în afara noastră); legea morală este , în același timp, imanentă și transcendentă și manifestă autonomia și eteronomia ființei umane.
Conduita morală reprezintă o manieră de a ne comporta, în bine sau în rău; presupune acțiunea umană, condusă mintal și reglată de conștiința morală, care unește organic faptele psihice cu faptele de comportament. Conduita morală este criteriul principal de apreciere a valorii morale a ființei umane.
Conștiința morală este expresia culturii morale; trecerea culturii morale subiective în manifestări morale concrete constituie trecerea de la conștiința la conduita morală.(Moise, C. 1996, p.134)
Formarea conștiinței morale implică trei componente:
componenta cognitivă – însușirea normelor și a valorilor morale,
componenta afectivă – adeziunea la norme , reguli, valori,
componenta volitivă sau acțională – atitudini față de norme, reguli, valori morale.
În consecință, obiectivele educaționale subsumate formării conștiinței morale sunt:
formarea reprezentărilor , a noțiunilor, a judecăților morale și însușirea teoriilor referitoare la normele morale existente și la evoluția lor. Reprezentările morale constituie reflectări intuitive ale caracteristicilor unui complex de situații și fapte morale concrete, pe care copilul le-a petrecut anterior. De la reprezentări morale se trece, treptat , printr-un proces de generalizare și abstractizare, la noțiuni morale, care permit înțelegerea și însușirea critică a concepțiilor morale, argumentarea unor puncte de vedere asupra binelui;
formarea sentimentelor morale. Sentimentul moral constituie mobilul interior al actului moral și se reflectă în starea de echilibru dintre individ și norma morală, este expresia asumării normei morale ca normă dezirabilă. Sentimentele morale sunt expresia subiectivă a cerințelor morale obiective și indică gradul de acceptare a normelor, măsura în care individul le simte, le trăiește și se identifică cu ele. Valoarea factorului afectiv transpare în contextul acțiunii morale, atunci când nu produce sentimente favorizante aplicării ei, instruirea morală devine simplu verbalism. Adesea rezultatul este respingerea normelor.
formarea convingerilor morale. Convingerile morale sunt rezultatul interiorizării și integrării cognitive , afective și volitive a normelor ce dau conținut moralei în structura psihică a persoanei. Convingerile constituie nucleul conștiinței morale, adevărate „trebuințe spirituale” de comportare morală. (Nicola, 1996). Formarea convingerilor morale constituie premisa fundamentală a autonomizării vieții morale a individului, pe măsura formării convingerilor morale, se produce o inversare în cadrul dinamicii personalității morale prin trecerea de la determinare la autodeterminare, de la o conduită motivată extrinsec la o conduită motivată intrinsec.(Nicola, 1996, p. 216-217)
Obiectivele educaționale subsumate formării conduitei morale sunt:
formara deprinderilor morale – componente automatizate ale conduitei morale, care se inculcă prin exercițiu. Formarea lor este partea cea mai importantă a educației morale.
Exemple:
– venirea la timp la școală;
– pregătirea conștiincioasă a lecțiilor;
– folosirea cu grijă a obiectelor aflate în dotarea școlii etc.
formarea obișnuințelor morale – obișnuințele sînt deprinderi interiorizate, puternic înrădăcinate, definitorii pentru conduita umană; sunt resimțite ca trebuințe interne. Formarea obișnuințelor morale conduce la formarea unor trăsături de voință și caracter.
Exemple de trăsături de voință:
– perseverența;
-răbdarea;
– spiritul de independență etc.
I. Nicola precizează câteva exigențe psihopedagogice ale formării deprinderilor și obișnuințelor în contextul activității școlare:
exersarea să fie astfel organizată, încât să se desfășoare totdeauna în concordanță cu cerințe precis și clar formulate;
o bună organizare a activităților elevilor, care permit exersarea deprinderilor și a obișnuințelor morale, astfel încât să se realizeze trecerea de la comportamentul moral imitativ la un comportament reglat de conștiința morală;
prevenirea formării unor deprinderi și obișnuințe morale negative;
imprimarea unui ritm ascendent activităților care au ca scop formarea de deprinderi și obișnuințe morale, astfel încât să se realizeze trecerea succesivă de la ușor la greu, de la simplu la complex;
respectarea particularităților individuale ale elevilor, etc.
formarea capacității de a săvârși mari acte morale, care depășesc nivelul deprinderilor și obișnuințelor. Marile acte morale constituie nivelul cel mai înalt al conduitei, deoarece implică trăsături puternice de caracter, ce au la bază detașarea totală de frică și egoism. Capacitatea de a săvârși mari acte morale depășește nivelul deprinderilor și obișnuințelor morale, deoarece presupune trecerea de la un comportament moral automatizat la un comportament bazat pe rațiune (Roman, 1978) și pe capacitatea de renunțare la sine (Moise,C.; Cozma, T., 1996, p.138).
Cele două laturi ale educației morale – conștiința morală și conduita morală – se intercondiționează și se intersectează reciproc, formarea uneia realizându-se dependent de cealaltă. Elementele conștiintei morale orientează și stimulează conduita morală, iar aceasta valorifică asemenea elemente, integrându-le în deprinderi, obișnuințe și trăsături de voință și caracter (Jinga, Istrate, 1998).
Conținuturile educației morale sunt proiectate în raport de obiectivul general și de obiectivele specifice prezentate anterior. Sunt conținuturi specifice de ordin civic, politic, juridic, religios, filozofic, economic ( atitudinea față de muncă), comunitar ( atitudinea față de familie sau față de colectiv, având ca rezultat integrarea sau neintegrarea la nivelul clasei de elevi etc), care exprimă atitudinea morală față de sistemul social și față de propria personalitate (supraestimare, subestimare sau atitudine morală echilibrată). O mare parte a conținuturilor morale specifice sunt preluate de la nivelul "noilor educații" care constituie răspunsuri la problematica lumii contemporane având o mare deschidere etică ( educația pentru democrație, educația pentru schimbare, educația civică, educația prin mass-media, educația ecologică, educația interculturală etc.)
Metodologia educației morale Toate metodele didactice pot fi adaptate specificului educației morale : expunerea (povestirea, explicația, prelegerea), conversația, dezbaterea, exercițiul , etc. Cele mai multe dintre metode conduc însă doar la sensibilizarea elevului în raport cu problemele educației morale, dar nu duc, automat, la acte morale. Uneori, prost concepute și inoportun concretizate, metode precum prelegerea, explicația morală, conferința etică, etc. pot conduce la reacții negative, de respingere a moralei. Eficiența acestor metode constă în stimularea preocupărilor etice, iar cel ce recurge la ele trebuie să fie conștient de posibilitățile, dar și de limitele lor.
Cele mai cunoscute metode specifice educației morale sînt:
Supravegherea, prima care intervine în educația morală și oferă o bază pentru însușirea normelor morale. Supravegherea nu trebuie să intre în conflict cu libertatea și demnitatea elevului. Ca metodă de educație morală, implică nu doar o componentă constatativă, ci și una atitudinală : de a inhiba comportamentul imoral și de a stimula comportamentul moral;
Exemplul, care răspunde nevoii elevului de a urma un model, de a imita un comportament. Șt. Bărsănescu distinge două categorii de exemple morale : marile exemple morale ale autorilor de sisteme morale (Socrate, Isus Hristos, Moise), accesibile doar elevilor mai mari, care au capacitatea de a analiza critic elementele doctrinale, de a exprima opinii, de a elabora judecăți morale și de a le argumenta; exemplele obișnuite din viața zilnică, accesibile elevilor mai mici, care le oferă prilejul formării reprezentărilor morale și al însușirii primelor idei morale;
– exemple directe: părinți, profesori, colegi etc,
– exemple indirecte: din istorie, literatură, filme etc.
Metoda aprecierii și sancționării pozitive și negative. Ca dimensiune a moralității, aprecierea include judecarea de valoare morală și poate fi : anticipativă, confirmativă și a posteriori. Ca metodă de educație morală, aprecierea constă în prelucrarea rezultatelor comportamentului moral și are o funcție ameliorativă, de corectare a conduitei. Aprecierea se completează cu sancțiunea pozitivă sau negativă care se aplică printr-o serie de procedee : lauda, aprobarea prin mimică, pantomimă, gesturi de încurajare, exprimarea recunoștinței, recompensa, ca procedee ale sancționării pozitive, și somația, mustrarea, pedeapsa, ca procedee ale sancționării negative. I. Nicola atrage atenția asupra cîtorva probleme de ordin psihopedagogic referitoare la aplicarea pedepsei : pedeapsa nu trebuie percepută de elev ca expresie a sentimentului de ură sau de răzbunare din partea profesorului, educatorul trebuie să aibă certitudinea că elevul pedepsit își înțelege fapta și este conștient de gravitatea ei. Pedeapsa nu trebuie aplicată fără discernământ, altfel riscă să amplifice conflictul, trebuie să fie totdeauna individualizată, să țină seamă de particularitățile individuale și de contextul în care s-a comis abaterea.
Convorbirea morală: dialog ce urmărește clarificarea noțiunilor sau normelor morale și dezvoltarea unor opinii și convingeri; Convorbirile pot fi:
-convorbiri ocazionale/ planificate;
– convorbiri individuale/de grup.
Exercițiul moral – executarea conștientă si repetată a unor fapte și acțiuni în scopul formării deprinderilor și obișnuințelor de comportare morală;
Studiul de caz;
Dezabrobarea morală – apreciere nefavorabilă a acțiunilor și conduitei celor care se educă, în scopul prevenirii și combaterii manifestărilor comportamentale negative;
Principiile educației morale care reglementează și normează, din punct de vedere pedagogic, proiectarea și desfășurarea activităților cu finalitate etică la nivel școlar și extrașcolar: 1) asigurarea concordanței dintre conștiința morală: teoretică – practică ( "unitatea dintre vorbe și fapte"); 2) valorificarea prioritară a trăsăturilor pozitive ale personalității; 3) respectarea particularităților de vârstă și individuale; 4) valorificarea tuturor formelor de organizare existente în mediul școlar și extrașcolar.
Educația religioasă
Educația religioasă este astăzi o disciplină obligatorie a curriculei nivelurilor primar și gimnazial ale multor sisteme de învățământ moderne și, în această privință, nici cel din țara noastră nu face excepție. Formarea omului religios a devenit o finalitate importantă a lumii contemporane, mai cu seamă dacă ținem cont de faptul că „omul religios este omul prin excelență și în toate caracterisiticile lui”(Meylan, 1939, Cucoș, C., 1999,). La acest punct, simțim nevoia de a preciza delimitarea între doi termeni ce dispun de fapt de esența a două tipuri de educație: moral (educație morală) și religios (educație religioasă). A avea conștiință și conduită morală presupune a gândi și a te comporta conform normelor, principiilor și regulilor impuse de conștiința socială privind raporturile dintre indivizi și dintre indivizi și societate. Conștiința și conduita religioasă presupun credința insului în Divinitate și, prin urmare, comportamentul corespunzător acesteia. Ca atare, cineva poate fi moral dar nu și religios, viceversa este însă și mai discutabilă.
În condițiile respectării "Declarației universale a drepturilor omului" – care prevede dreptul fiecărui cetățean la o credință, la o anumită religie – și a Constituției Republicii Moldova care garantează libertatea conștiinței religioase ca o componentă a educației generale a elevilor.
În acest context, părinții și tutorii au dreptul și răspunderea educației religioase a copiilor minori, potrivit propriilor convingeri, iar învățămîntul preuniversitar are dreptul și răspunderea integrării religioase, în ansamblul educației generale, prin predarea religiei în școală, ca obiect de învățămînt.
Religia este o formă a conștiinței sociale care prin teorii și practici specifice asigură credință în Dumnezeu sau alte forțe similare, avînd ca instituție de cult biserica sau alte instituții similare, potrivit fiecărui cult. Fiecare religie propagă și practică o anumită etică, prin intermediul anumitor norme morale specifice, așa cum pot fi exemplificate în cazul creștinismului : iubirea de aproapele tău, ferirea de păcate sau greșeli (să nu furi, să nu ucizi, etc.), toleranța și iertarea greșelilor, cuvioșenia, prietatea, etc.
Obiectivele principale ale educației religioase sunt :
Formarea conștiinței religioase specifice fiecărui cult, de exemplu, în cadrul religiei creștine necesită cunoașterea Bibliei, al Vechiului și Noului Testament, etc.
Formarea convingerilor, sentimentelor și atitudinilor religioase, în concordanță cu conștiința religioasă a fiecărui cult.
Formarea priceperilor, deprinderilor și obișnuințelor, a practicilor religioase, corespunzătoare cerințelor fiecărui cult.
Conținuturile specifice educației religioase. În predarea religiei deosebim latura subiectivă ( trăirea religioasă, ca fapt sufletesc ) și latura obiectivă ( conținutul educației religioase ). Trăirea religioasă poate fi învățată numai prin crearea unor situații concrete de viață . Acest lucru se poate face prin cuvânt și prin faptă. Profesorul de religie poate educa viața afectivă a elevilor în sensul sentimentelor religioase superioare. Automatizarea practicilor religioase observate și exersate de către ei , nu au ca rezultat ajungerea la trăirea religioasă.
Latura obiectivă a predării religiei vizează conținutul educației religioase, adică totalitatea cunoștințelor religioase selectate spre a fi predate elevilor. Acest conținut , prevăzut în programa școlară, urmărește prezentarea adevărului revelat și este sistematizat în următoarele grupuri generale: domeniul studiilor istorice ( istoria biblică și istorie bisericească ), domeniul sistematic ( catehism, dogmatica, morala, istoria religiilor ) și domeniul liturgic ( liturgica si conținutul altor ramuri practice : drept bisericesc, misiune, apostolat, muzica bisericească, etc. ) . În sistematizarea conținutului educației religioase, profesorul de religie trebuie să mențină echilibrul necesar în ceea ce privește învățarea conținutului specific și trăirea religioasă. El trebuie să îmbine latura obiectivă cu cea subiectivă. Conform pr. prof. Dumitru Călugăr, conținutului educației religioase trebuie selectat după anumite criterii 🙁 D. Calugar , Catehetica p.139 ).
Criteriul pedagogic și psihologic cere să alegem conținutul în conformitate cu dezvoltarea psiho-fizică a elevilor ; cunoștintele trebuie să se potrivească cu capacitatea lor de înțelegere, deoarece învățătura creștină trebuie receptată nu doar ca un volum de cunoștinte generale . Profesorului îi revine sarcina să transmită învățătura și să arate mijlocele și modul în care acesta se poate aplica în viață; înțelegerea învățăturii și trăirea acesteia sunt posibile doar prin respectarea particularităților de vîrstă ale elevilor. Apare necesitatea unei gradații în predare, de aceea se va începe cu simple rugăciuni, cu semnul Sfintei Cruci, cu povestiri morale, apoi se va trece la conținuturi din istoria biblică, istoria bisericească, morala, dogmatica si liturgica ( simple la început și mai complexe pe parcurs ). De asemenea, conținutul selectat trebuie corelat cu noțiunile pe care elevii le asimilează la celelalte discipline școlare ( literatura, istorie, muzica , geografie, biologie etc.) .
Criteriul teologic cere alegerea acestui conținut reprezentativ pentru învățătura Bisericii și adecvat pentru trezirea și întărirea credinței elevilor întrucît “ credința vine din auzire “. În urma lecției , credința elevilor este întărită doar dacă ei își vor lămuri o parte din întrebările pe care și le pun în legatură cu conținutul educației religioase și cu viața religioasă.
Criteriul actualității și al iubirii de patrie cere, pe de o parte, selectarea conținutului care poate servi ca îndreptar pentru viața creștină, iar pe de altă parte, selectarea conținutului care să conducă la dezvoltarea conștiinței apartenenței la un popor care s-a născut creștin și la formarea identității naționale. Adevărurile de credință, faptele morale și întâmplările istorice din trecutul Bisericii ajută la înțelegerea mai clară a menirii omului în lume. Toți creștinii sunt chemați la ajutorarea semenilor și la desăvârșirea lumii, pentru că Mântuitorul a venit ca lumea să aibă viața veșnică.
Metodele educației religioase sunt nuanțe ale celor folosite de educatori în procesul de învățământ la toate disciplinele în vederea educației intelectuale, estetice, morale sau fizice. De exemplu, metoda observației dobîndește, în contextul educației religioase, o nuanță aparte, luînd forma contemplației: contemplarea naturii, a unui obiect de artă cu mesaj religios etc. De asemenea pot fi utilizate toate cele trei forme ale expunerii (povestirea, explicația și prelegerea). Un rol important în realizarea obiectivelor educației religioase îl are conversația, ca metodă care le oferă elevilor posibilitatea de a exprima ceea ce gîndesc și simt, posibilitatea unei confruntări de idei. Metoda fundamentală o constituie, ca și în cazul educației morale, exemplul; faptele profesorului sunt interiorizate de elevi ca norme de viață și se reflectă în comportamentul lor, în propriul mod de viață.
Ca forme de realizare a educației religioase, enumerăm: lecția( importanța lecțiilor de desen, muzică și literatură pentru formarea conștiinței religioase și a atitudinilor spirituale), excursiile și vizitele didactice, cercurile de elevi, excursiile și vizitele extrașcolare etc.
Se identifică următoarele principii ale educației religioase:
principiul unității fundamentale a spiritului religios întemeiază și face posibile înțelegerea și respectul diversității doctrinelor confesionale.
principiul toleranței religioase: libertatea de a alege a individului trebuie să fie deplină; educația religioasă presupune toleranță și respect față de valorile oricărei religii.
principiul neutralității confesionale: educația religioasă nu este educația individului pentru o religie împotriva altor religii.
Este necesar ca educația religioasă să se realizeze în relație cu celelalte laturi ale educației, cu idealurile societății democratice și statului de drept, asigurînd manifestarea spiritului de toleranță, înțelegere și respect reciproc între cetățenii de credințe și religii diferite, înlăturîndu-se prozelitismul religios și orice formă de fanatism, intoleranță și practicile de cult inumane.
Educația religioasă trebuie astfel să contribuie la respectarea valorilor fundamentale și individuale ale omului, să cultive toleranța, libertatea religioasă, fără să culpabilizeze sau să marginalizeze oamenii pe motive religioase, evitînd disputele și luptele religioase.
Educația tehnologică
Educația tehnologică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalității umane, proiectată și realizată prin aplicarea cunoștințelor științifice din diferite domenii sociale, de natură economică, politică sau culturală.
Termenul de tehnologie acoperă această realitate pedagogică în condițiile tranziției de la cultura "societății industrializate" la cultura "societății postindustriale", de tip informatizat.
Definirea educației tehnologice presupune explicarea conceptului sociologic de tehnologie și interpretarea sa în sens specific pedagogic.
Educația tehnologică, cu caracter politehnic, dorește să diminueze producerea unei educații abstracte, strict școlărești, rupte de viață.
O școală generală și un liceu rupte de viață dau absolvenți care nu știu să facă nimic, cel mult, să devină niște funcționari. Educația tehnologică nu diminuează educația intelectuală, ci vine s-o completeze, să-i dea o valoare și o eficiență superioară. Alături de educația intelectuală, asigură o bază superioară pentru o educație profesională de valoare.
Astăzi tehnologizarea (mijloacele tehnice și folosirea lor) a pătruns în toate domeniile vieții sociale, inclusiv în activitățile umaniste, așa cum sînt mijloacele audio-vizuale și calculatorul, dar și elemente de tehnologie. În condițiile contemporane, indiferent de profesia ce se va dobîndi și exercita, deci și în cazul celor umaniste, se cere cu necesitate o anumită pregătire tehnologică generală cu caracter politehnic, care să-i ofere posibilitățile oricărui om să facă față intensei tehnologizări și informatizări a vieții sociale.
Educația tehnologică se realizează îndeosebi, de la școala primară pînă la liceu, integrîndu-se în cultura generală dar și ca premisă a unei posibile pregătiri de specialitate.
Obiectivele educației tehnologice.
Cunoașterea unor elemente de bază ale principalelor ramuri ale științei și producției moderne, sub raport tehnic, tehnologic, de organizare al producției și a muncii. Printre principalele ramuri științifico-tehnice contemporane care trebuie avute în vedere în educarea tehnologică a tineretului se pot menționa : chimia (industria chimică), electrotehnica, energetica și electronica, mecanica, informatica, robotica și agrotehnica.
Formarea unor deprinderi practice, de folosire a unor dispozitive și mașini-unelte simple din domeniile arătate, în cadrul orelor de predare a unei discipline de cultură tehnică generală și a laboratoarelor și atelierelor școală sau după caz, din producție, ca și în cadrul unor cercuri tehnice, care să conducă realizarea unor activități utile.
Formarea unei atitudini și aprecieri pozitive față de anumite activități tehnico-practice, producătoare de valori materiale și servicii, față de munca desfășurată și față de cei ce practică anumite profesii (meserii).
Asigurarea unei mai bune orientări școlare și profesionale, datorită cunoașterii și activității desfășurate în unele domenii tehnico-practice.
Realizarea unor elemente de preprofesionalizare prin activitatea tehnico-practică nemijlocită într-un anumit domeniu, formîndu-se premisa însușirii în condiții mai bune și eficiente a unei meserii (profesii), asigurînd mai bună adaptabilitate și chiar dragoste față de profesia ce o va alege și în care se va pregăti ca profesionist.
Conținuturile specifice educației tehnologice corespund acestor obiective realizabile prin toate științele respective, prin toate disciplinele științifice studiate în cadrul procesului de învățământ. Metodologia educației tehnologice valorifică îndeosebi metodele didactice bazate pe acțiuni practice ca:
– lecția de instruire tehnică; activitatea in atelier sau pe lotul școlar; vizitele si practica în unități de producție; cercurile tehnice, expozițiile, concursurile, simpozioanele pe terne tehnologice; întâlnirile și dezbaterile cu personalități din domeniul vieții sociale (economice, politice, culturale etc); strategiile de organizare ergonomică a locului de muncă și a relațiilor cu mediul etc.
– dezbaterile etice; chestionarele, observația sistematică pentru cunoașterea elevului, convorbirea individuală, analiza rezultatelor în activitate, în mod special a rezultatelor obținute la lucrările practice, analiza informațiilor dobîndite prin mass-media, etc.
Principiile educației tehnologice urmăresc: a) asigurarea concordanței teorie-practică; b) valorificarea capacităților aplicative pozitive ale fiecărei personalități; c) orientarea școlară și profesională progresivă și deschisă; d) optimizarea orientării școlare și profesionale la nivelul raportului dintre cerințele sociale și posibilitățile individuale.
Educația estetică Educatia estetica reprezinta activitatea de formarEstetica este știința despre frumos, ea studiind legile și categoriile frumosului.
Arta, ca o componentă esențială a esteticii, exprimă realitatea sub formă de imagini artistice (estetice), fiind o exprimare concret-senzorială tipică a creației estetice, care-și are nuanțe și limbaje specifice fiecărei ramuri ale ei – pictură, gravură, sculptură, muzică, literatură, film, teatru, desen, dans, etc.
Design-ul și estetica industrială exprimă îmbinarea utilului, performanțelor și funcționalității, cu plăcutul, sensibilul, frumosul în crearea și comercializarea produselor materiale. Design-ul reprezintă, astăzi, o condiție esențială a competitivității și desfacerii produselor materiale în toate domeniile vieții economice.
Istoria civilizației și estetica ne-au evidențiat adevărul că omul, din cele mai vechi timpuri, a fost sensibil la frumos, a iubit și prețuit frumosul, preocupîndu-se de promovarea și crearea lui. Desenele și încrustările de animale, de scene de vănătoare sau luptă, etc., din peșteri, ornamentele arhitecturale de pe diversele construcții, arta populară și, mai ales, crearea marilor opere literare de pictură și sculptură, de muzică, teatru și film, etc. sînt: o dovadă a legăturii nemijlocite dintre om și valorile estetice.
În zilele noastre, cînd nevoia omului pentru frumos crește considerabil o dată cu sporirea creaților estetice, apare ca necesară modelarea lui prin intermediul frumosului.
Calitățile estetice ale omului trebuie astfel modelate, de aici necesitatea obiectivă a educației estetice.
Educația estetică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalității umane, proiectată și realizată prin receptarea, evaluarea și crearea frumosului existent în natură, societate,artă.
Nucleul educației estetice îl reprezintă educația artistică care este componenta de bază a educației estetice care urmărește formarea calităților estetice ale personalității prin intermediul artei. (Crețu, 1999).
Abordarea fundamentală și eficientă a obiectivelor, conținuturilor, mijloacelor și cerințelor educației estetice necesită cunoașterea categoriilor estetice și ale educației estetice.
Frumosul și urîtul sînt categoriile fundamentale ale esteticii.
Frumosul exprimă ceea ce ne place, ne dă satisfacție, ne bucură, etc.
Urîtul exprimă tot ceea ce este opus frumosului : ce nu ne place, ce nu ne dă satisfacție , ce ne face să suferim. Perceperea frumosului sau urîtului are elemente de subiectivitate datorită individualității fiecăruia, determinată într-o măsură importantă de educație.
Categoriile educației estetice sunt: (Bontaș, 1994)
Idealul estetic este categoria care exprimă modelul estetic spre care năzuiește, aspiră să-l cultive și să-l finalizeze un artist, un individ și o comunitate umană, în concordanță cu cultura și spiritualitatea generală și specifică unei epoci, orientată de anumite concepții filosofice, etice , juridice, estetice, etc.
Simțul estetic este categoria care exprimă calitatea și capacitatea omului de a percepe și trăi frumosul, ca o atitudine și modalitate de comportamente estetice, determinate de forțele senzoriale – văzul cu finețea lui privind culorile, formele, materialele, etc., în acest context se vorbește de bunul-simț ca o calitate de a percepe și trăi numai ceea ce este frumos.
Gustul estetic este categoria care exprimă calitatea și capacitatea omului de a iubi și aprecia frumosul sub raport cognitiv, afectiv și comportamental, fapt ce determină satisfacția în fața frumosului și insatisfacția în fața urîtului.
Gustul estetic se află sub influența socialului, al educației, culturii și esteticii epocii, fiind valabilă zicala : "Ce-i frumos place la toți", cît și sub influența individualului, al aptitudinilor și talentului fiecărei persoane, care-și pune o amprentă estetică asupra aprecierii și dragostei față de frumos, față de modul de exprimare al frumosului, fiind valabilă zicală : "Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie", precum și proverbul latin : "De gustibus et coloribus non disputandum" (În traducere liberă : în materie de gust nu există reguli, fiecare om își are criteriile și măsura proprie de apreciere). Și această categorie își are o formulare proprie : "bunul-gust", care exprimă calitatea omului de a iubi și aprecia, ceea ce înseamnă cu adevărat creație și valoare estetică.
Spiritul de creație estetică este categoria care exprimă capacitatea și abilitatea de a imagina și crea frumosul.
Obiectivele generale ale educatiei estetice:
a) formarea atitudinii estetice prin receptarea, evaluarea și practicarea valorilor estetice;
b) dezvoltarea aptitudinii estetice și integrarea ei în toate tipurile de activități umane (arta, știința, tehnologie, pedagogie etc).
Obiectivele specifice ale educației estetice particularizează elementele structurale ale atitudinii și ale aptitudinii estetice prin:
Dezvoltarea sensibilității estetice, cultivarea gustului estetic– capacitatea individului de a percepe, de a sesiza și de a gusta aspectele estetice ale naturii și vieții înconjurătoare. Sensibilitatea estetică este strîns legată de formarea gustului estetic, prin aceasta înțelegînd calitatea și capacitatea omului de a iubi și a aprecia frumosul sub raport cognitiv, afectiv și comportamental;
Dezvoltarea capacității de apreciere a frumosului și a celorlalte categorii estetice(sublim, eroic, comic, tragic);
Formarea culturii estetice și a atitudinii estetice de prețuire și promovare a frumosului: cultura estetică este o parte a culturii generale și cuprinde ansamblul ideilor, priceperilor și deprinderilor pe baza cărora omul este capabil să perceapă, să înțeleagă și să aprecieze frumosul în toate manifestările sale;
Dezvoltarea motivației estetice: educarea intereselor estetice; educarea stilului de viață estetic; educarea competențelor estetice pentru atingerea unui ideal estetic interdisciplinar;
Dezvoltarea creativității estetice: cultivarea aptitudinilor creative, generale și specifice; cultivarea atitudinilor creative, deschise (auto)perfecționării;
Conținuturile educației estetice se află în raport de corespondență cu obiectivele menționate anterior, fiind adaptate la particularitățile fiecărei trepte de școlarizare și la cele de vîrstă. Proiectarea și realizarea acestor conținuturi implică toate valorile frumosului din artă, societate și natură.
Educația estetică se poate realiza în cadrul școlii, prin intermediul disciplinilor școlare incluse în planul de învățămînt și al altor activități complementare – excursii tematice, concursuri artistice, vizite, cercuri, serbări, audiții, etc., dar și prin activități extrașcolare – vizionări de spectacole de teatru, film, balet, concerte, expoziții de artă, discuții cu artiști etc., ce vor fi valorificate, din punct de vedere educativ, de cadrele didactice.
În curriculum-ul școlar sunt incluse cîteva obiecte de învățămînt care, în mod tradițional, sunt considerate a contribui în mod esențial la formarea culturii estetice a elevilor. Acestea sunt:
literatura, ce își propune educarea sensibilității literare, formarea și consolidarea gustului literar, însușirea unui spirit critic și dobîndirea unor criterii de apreciere a operei literare, formarea atitudinilor și comportamentelor estetice, cultivarea creativității literare,
muzica, prin care se urmărește formarea priceperii de a audia și interpreta, dobîndirea unui limbaj muzical, stimularea sensibilității, dezvoltarea laturii afective a personalității,
desenul, prin formele sale diverse, (după natură, din memorie, decorativ, tehnic, artistic, etc) își propune să dezvolte aptitudinea de a observa, imaginația reproductivă și creatoare, capacitatea de a aprecia și reproduce fenomenele și obiectivele lumii înconjurătoare.
Pe lîngă aceste obiecte de învățămînt, prin măiestria cadrului didactic în utilizarea și valorificarea conținuturilor, pot contribui la formarea culturii estetice și istoria, geografia, științele naturii, matematica, limbile moderne, gimnastica, educația civică, dirigenția.
Metodologia educației estetice. Metodele utilizate în realizarea educației estetice sînt, în cea mai mare parte, aceleași ce sînt folosite în toate activitățile procesului instructiv-educativ. Se cere însă o adecvare mai pronunțată între conținuturile specifice educației estetice și metodele utilizate.
Ca metode specifice amintim : exercițiul, explicația, demonstrația, lectura, narațiunea, observația, studiul de caz, jocul didactic, dramatizarea etc.
Principiile educației estetice vizează: a) asigurarea concordanței între cunoștințele estetice și capacitățile estetice, între receptare-trăire și creație estetică; b) valorificarea disponibilităților estetice generale și speciale în raport cu particularitățile de vârstă și individuale; c) valorificarea tuturor resurselor estetice existente în mediul școlar și extrașcolar, în condiții de educație/instruire formală – nonformală – informală.
Din literatura de specialitate reproducem următoarea variantă de formulare a principiilor educației: a) principiul educației estetice pe baza valorilor autentice; b) principiul receptării creatoare a valorilor estetice; c) principiul perceperii globale, unitare a conținutului și formei obiectului estetic; d) principiul înțelegerii și situării contextuale a fenomenului estetic (idem, pag.148-150)
Educația estetică necesită îndeplinirea unor cerințe printre care precizăm următoarele: folosirea în educația estetică a celor mai valoroase creații estetice din cele mai variate surse de frumos, care au fost omologate estetic și trecute în patrimoniul estetic; prezentarea lor în cadrul educației estetice, în strînsă legătură cu mijloacele și modalitatea de exprimare estetice – sunet, culoare, formă, stil, materiale, etc., pentru asigurarea înțelegerii semnificațiilor și valorilor creației estetice, a frumosului; realizarea educației estetice pe cît posibil prin contactul nemijlocit cu creația estetică, simțul și gustul pentru frumos; crearea condițiilor și asigurarea mijloacelor materiale și didactice pentru promovarea frumosului și dinamizarea spiritului de creație estetică, în limita posibilităților materiale și financiare este binevenită modernizarea mijloacelor de creație estetică, așa cum este creația estetică asistată de calculator, dinamizarea responsabilității, a spiritului critic și de inițiativă creatoare la realizarea desigh-ului, cu privire la ținuta vestimentară, la modă și comportare, ci și la activitatea social-util;, realizarea unei educații estetice de masă, care să formeze calitățile fiecărui membru al colectivității umane în spiritul idealului estetic, al valorilor estetice generale, precum și a celor specifice epocii în care trăim; educația estetică trebuie să evite produsele artistice inestetice, de prost gust, ceea ce alcătuiesc kitsch-ul, concomitent cu educația estetică să se dezvolte autoeducația estetică.
Educația estetică îl face pe om mai corect, mai bun, mai frumos. Educația estetică, îndeosebi cea specifică anumitor arte, poate avea chiar un efect terapeutic, de vindecare a unor boli, îndeosebi psihice, așa cum este meloterapia.
În condițiile progresului științifico-tehnice, al tehnologizării și retegnologizării, al informatizării relativ intense a tuturor domeniilor vieții sociale, umanizarea omului prin frumos, prin educația estetică reprezintă o necesitate vitală.
Educația fizică
Educația fizică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalității prin intermediul valorilor sănătății umane. Acest conținut general al educației constituie "o componentă necesară a educației integrale" care urmărește dezvoltarea fizică echilibrată, consolidarea sănătății corporale și psihice, stimularea capacității de rezistență fizică și psihică a organismului, cultivarea unei "estetici corporale" și a unor calități psihomotrice specifice (forță, rezistență, viteză, îndemânare, ritm, mobilitate) care pot fi valorificate în practica diferitelor discipline sportive (ca amatori, dar și ca viitori profesioniști), dublate de un ansamblu de trăsături moral-volitive (valorificabile în cazul practicării sportului dar și orice activitate proprie omului, ținând seama de particularitățile de vârstă și individuale) – vezi Stoica, Marin, 1996, pag.104).
Educația fizică este o componentă importantă a formării personalității, care urmărește să asigure dezvoltarea armonioasă și sănătoasă a organismului.
Maxima latină (Juvenal) "mens sana in corpore sano" (minte sănătoasă în corp sănătos) exprimă pe deplin importanța educației fizice.
Numeroși oameni luminați ai timpului, din antichitate și pînă în zilele noastre, au susținut importanța educației fizice și sportului în școală și în viața omului – Fr. Rabelais, M. Montaigne, J. A. Comenius-Komensky, J. Locke, J. J. Rousseau, I. Creangă, M. Eminescu, etc.
În conformitate cu condițiile social-istorice, educației fizice i s-a dat o mai mare sau mai mică importanță. În antichitate și în evul mediu, educația fizică a avut un loc important în dezvoltarea personalității umane.
În perioada modernă, deși s-a menținut locul educației fizice, mai ales a sportului profesionist, educația fizică a fost considerată în școală mai mult o dexteritate. În etapa contemporană, se încearcă să se acorde educației fizice un loc corespunzător în școală.
Desigur, importanța ei va depinde de modul cum se reflectă în planurile de învățămînt, de atenția care i se va acorda de factorii de decizie. Dacă dorim să formăm oameni sănătoși, rezistenți, cu capacitate de muncă eficientă și creativă, cu o viața îndelungată, atunci educației fizice și sportului trebuie să li se asigure un loc asemănător cu a celorlalte discipline și activități instructiv-educative, care își aduc contribuția la formarea personalității.
Educația fizică are ca obiectiv general formarea conștiinței fizice, realizabilă prin dobândirea și practica unei anumite culturi medicale, igienico-sanitare, sportive.
Obiectivele specifice ale educației fizice :
Cunoașterea datelor, semnificațiilor și importanței diverselor activități și forme de educație fizică și sport – orele de educație fizică, gimnastică, ca și a altor genuri de activități sportive – fotbalul, handbalul, tenisul, baschetul, oina, atletismul, etc. În strînsă legătură cu dobîndirea unor date de anatomie, fiziologie, de medicină și igienă sportivă, etc.
Dezvoltarea armonioasă și sănătoasă a organismului, formarea unor calități fizice – forță, rezistență, capacitate de efort, finețe și suplețe în mișcări, etc., prin formarea unor deprinderi de practicare a unor forme sau genuri de educație fizică și sport necesare vieții și activității fiecărui om.
Stimularea procesului de creștere și realizarea dezvoltării fizice armonioase;
Prevenirea instalării unor atitudini fizice deficiente, formarea și menținerea atitudinii corecte a corpului;
Însușirea de cunoștințe necesare dezvoltării capacității de a înțelege necesitatea practicării exercițiilor fizice;
Dezvoltarea aptitudinilor fizice necesare realizării educației fizice și sportului de performanță, pentru tinerii care au calități și aptitudini fizice deosebite. Avem nevoie de profesioniști de valoare pentru a ieși cu adevărat în Europa și în lume – baza fiind selecția și posibilitățile fizice, dorința de afirmare și reușită, neprecupețînd eforturile pentru obținerea succesului. Este nevoie de o selecție după valoare și apoi de foarte multă muncă. De aici performanțe, bucurii, succese.
Întărirea stării de sănătate a elevilor și prevenirea apariției unor boli;
Creșterea rezistenței organismului la factorii de mediu;
Educarea esteticii corporale și a expresivității mișcărilor;
Dezvoltarea unor însușiri și sentimente morale: spiritul de echipă, sentimentul de solidaritate, comuniune, curajul, spiritul de inițiativă, respectul, toleranța etc.
Conținuturile specifice educației fizice corespund obiectivelor menționate anterior și se realizează prin disciplina "educația fizică", inclusă în curriculum-ul școlar ca disciplină obligatorie, la toate nivelurile și treptele.
Acestea variază în funcție de vîrsta elevului (biologică și/sau psihologică) și de forma de activitate propusă (formală sau nonformală), cu valorificarea influențelor de tip informal.
Conținuturile specifice, realizabile în plan formal sunt aprofundate, în funcție de talentul și preocuparea elevilor, în plan nonformal (prin activități extrașcolare, întreceri sportive, etc.).
Principalele conținuturi ale educației fizice sînt : exercițiul fizic, gimnastica, jocul, sportul, turismul, dansul.
Exercițiul fizic presupune repetarea sistematică a unei mișcări în vederea formării de priceperi și deprinderi motorii, a dezvoltării calităților motrice. Exercițiile fizice, practicate corect și eșalonat, au efecte benefice asupra organismului. Combinate în moduri diferite, exercițiile pot îmbrăca forma gimnasticii, dansurilor sau a jocurilor.
Gimnastica este un sistem de exerciții fizice cu o structură proprie, realizîndu-se prin respectarea unor reguli bine definite.
Jocul este compus din exerciții fizice complexe, guvernate de reguli, avînd ca notă definitorie întrecerea. Jocurile pot fi spontane sau organizate, individuale în perechi și în grup, desfășurate în interior pot fi : de mișcare, de mișcare cu cîntec, statice, cu obiecte, tradiționale de întrecere, sportive, tematice, etc. Jocul are efecte beneficiare asupra dezvoltării capacităților psihomotorice, inteligenței și relaționării cu ceilalți, participarea fiind motivată de caracterul atractiv al acestuia.
Sportul este o activitate organizată (sub aspect biologic, psihologic și tehnic) ce presupune valorificarea condiției fizice, a capacităților și însușirilor psihomotrice, în scopul obținerii performanței.
Turismul este o formă de activitate ce presupune realizarea de drumeții, plimbări, excursii. În cadrul activităților de educație fizică, elevii sînt învățați să-și organizeze timpul liber și activitățile de loisir, să-și petreacă timpul într-un mod plăcut (concursuri de orientare turistică) și să își călească organismul cu ajutorul factorilor de mediu (soare, aer, apă).
Dansul este una dintre cele mai vechi și expresive forme de exteriorizare a stărilor sufletești. Datorită implicării întregii personalități în desfășurarea sa (calități fizice dar și sensibilitate, trăiri), dansul are valențe terapeutice și educative.
Forme de organizare a educației fizice
În cadrul școlii forma principală de organizare o reprezintă ora de educație fizică, desfășurată în mod organizat, sub îndrumarea profesorului, respectînd principii și norme psihopedagogice. Există mai multe tipuri de lecții de educație fizică : lecția de învățare, lecția de repetare, perfecționare și consolidare a abilităților și deprinderilor motrice dobîndite precum și a gradului pregătirii fizice (lecția de control).
Alte activități organizate în cadrul școlii sînt : recreația organizată, cercurile și colectivele sportive, concursurile, competițiile și întrecerile sportive, crosurile, exercițiile și drumețiile, concursurile de orientare turistică, etc.
Activitatea de educație fizică independentă a elevilor reprezintă o continuare a activităților organizate în cadrul școlii dar, în acest caz, inițiativa aparține elevilor. Aceste activități desfășurate de elevi în mod independent pot fi sprijinite sau sugerate de profesor, în măsura în care elevii solicită acest lucru.
Desfășurarea activităților fizice în timpul liber este expresia conștientizării de către copii a importanței acestora pentru starea lor de sănătate, a convingerii că exercițiile fizice au efecte benefice asupra dezvoltării lor.
Metodologia educației fizice valorifică metode aplicabile la nivel general și special (sportiv): exercițiul, activitățile practice, jocul didactic, jocul de roluri, jocul de creație, demonstrația, studiul de caz, observația
Cerințele ale educației fizice și sportului.
Cerințele sînt : antrenarea elevilor la un număr rațional de activități de educație fizică, evitarea activităților periculoase; măsuri de protecție; asigurarea condițiilor de timp, materiale și didactice; înțelegerea de către factorii de decizie și de către tineret a importanței practicării educației fizice și sportului; îmbinarea rațională a educației fizice și sportului cu învățătura și respectiv cu munca, evitînd neglijarea învățăturii – pentru tineretul studios; luarea în considerare a posibilităților și preferințelor reale ale tinerilor și îmbinarea rațională a efortului fizic cu odihna, evitîndu-se suprasolicitările și, ca atare, îmbolnăvirile.
Principiile educației fizice vizează: a) asigurarea concordanței între cunoștințe și capacități cu conținut psihofizic; b) valorificarea potențialului psihofizic pozitiv al fiecărei personalități în raport cu particularitățile de vârstă și individuale; c) valorificarea specială a raporturilor educației fizice cu toate celelalte conținuturi generale ale educației.
UNESCO acordă o importanță deosebită educației fizice și sportului, sublinînd, printre altele: efectul benefic asupra soluționării unor probleme sociale, politice și economice, fiind și un mijloc de diminuare a delicvenței, violenței, criminalități și toxicomaniei; contribuția la integrarea socială, inclusiv a persoanelor dezavantajate fizic; contribuția la sporirea productivității muncii, prin îmbunătățirea formei fizice și a sănătății, contribuția la prelungirea vîrstei active de muncă, a pensionării, ca și la ameliorarea vieții persoanelor în vîrstă și a handicapaților ș.a.
Educația sexuală
Educația sexuală trebuie concepută ca un proces de lungă durată și cu un triplu caracter: biologic, medical și etico-afectiv. E. Durkheim susținea că omul pe care trebuie să-l formeze educația , nu este omul “pur” ci este omul modelat de societate. Educația sexuală nu se referă doar la problemele legate de sex; tratează probleme dintre cele mai diverse legate de: reproducere, pubertate și adolescență, igiena organelor genitale. Oferă informații despre instinct și conștiință, despre relațiile dintre sexe și îi învată pe tineri ce înseamnă dragostea. Mai are în vedere explicarea noțiunii de maternitate, oferă un real sprijin în pregătirea pentru viața de familie și în protejarea împotriva bolilor venerice. Educația sexuală are deci un „caracter informativ”(vizează transmiterea informațiilor cu privire la sexualitate); un „caracter formativ”(vizează influențarea personalității în așa fel încât valorile și obiceiurile sexuale ale indivizilor să corespundă normelor socio-morale și medicale); un „caracter preventiv”(corect și la timp facută previne apariția unor factori de risc).
Majoritatea pedagogilor, medicilor, profesorii susțin necesitatea introducerii instruirii sexuale încă de la vârste foarte mici. Pedagogul francez R.Hubert(1959), recomandă abordarea problematicii sexuale din perspectiva moralității,”căci nici o societate civilizată nu a admis vreodată libertatea absolută a practicilor sexuale ». Conform teoriei lui Freud “înca din primul an de viață, copiii reacționează din punct de vedere sexual”, iar absența curiozității sexuale la copii de 2-3 ani este un semn al disfuncțiilor în plan intelectual. Makarenko este de părerea că “totul să fie bine făcut de la bun început”. Tot el asociază sexulitatea cu responsabilitatea cetățenească și cu pregătirea tinerilor pentru viață.
Problema introducerii educației sexuale în școală a apărut în anii 60- 70. Educația sexuală trebuie să includă neapărat acțiuni educative specifice, care să conducă neapărat la o comportare demnă, civilizată față de persoanele de sex opus, acțiune ce trebuie concepută de la vîrsta prepubertății. Un rol important în această educație îl au, în afară de medici și psihologi , profesorii, diriginții și părinții îndeosebi, cu condiția ca să-i preocupe aceasta și să se pregătească în acest scop. Lipsa informației și educației sexuale științifice conduce, adesea, la urmări grave în comportarea tineretului și al maturilor, la infracțiuni grave. Educația sexuală trebuie să se bazeze pe datele și sfaturile științifice (și nu după ureche) oferite la orele de biologie, la consultațiile și convorbirile medico-sanitare cu medicii (Planning familial).
Principalele obiective ale educației sexuale la vîrsta adolescenței ar fi :
însușirea cunoștințelor cu privire la anatomia și funcțiile organelor sexuale;
să identifice etapele procesului de maturizare sexuală și caracteristicile biofiziologice și psihice ale fiecărei etape;
să cunoască bolile cu transmitere sexuală, modalitățile transmiterii, simptomele și tratamentul lor;
să cunoască modalitățile de prevenire a bolilor cu transmitere sexuală;
să înțeleagă conceptul de „abuz sexual” și să cunoască formele abuzului sexual;
să cunoască alternativele existente pentru o persoană implicată în abuzul sexual;
să înțeleagă modul în care are loc concepția;
să cunoască modalitățile de contracepție și avantajele și dezavantajele acestora;
să cunoască alternativele existente în cazul apariției unei sarcini nedorite;
să destingă între dragoste/atracție sexuală/dorință sexuală;
să cultive sentimentul de dragoste;
să cultive sinceritatea și încrederea în relațiile cu părinții și educatorii;
să-și dezvolte capacitatea de a lua decizii cu privire la viață sexuală în funcție de valorile la care aderă și de consecințele fiecărui tip de comportament sexual.
Metode de realizare a educației sexuale în școală:
În școală, educația sexuală se realizează fie ca parte integrantă a orelor de biologie, psihologie, etică, religie, fie prin activități specifice desfășurate în cadrul orelor de dirigenție sau în orele speciale de educație sexuală. Dintre metodele cel mai des utilizate, precizăm:
expunerea: prezentarea sistematică a informațiilor cu privire la un subiect important;
conferința: le oferă elevilor șansa de a asculta punctele de vedere ale specialiștilor;
conversația euristică: le permite elevilor să aprofundeze anumite aspecte, să asculte opinii diferite, să aducă argumente etc;
studiul de caz: le oferă elevilor posibilitatea de a se implica în analiza unei situații reale și în soluționarea unei probleme;
brainstorming: îi încurajează pe elevi să se exprime și să găsească soluții pentru diversele probleme cu semnificație sexuală.
Principiile educației sexuale: autorul Heinz Grassel (1971) condiționează eficiența educației sexuale în școală de respectarea următoarelor principii: a) principiul încrederii (încrederea reciprocă profesor – adolescent); b) principiul adecvării la stadiul de dezvoltare (informațiile oferite elevului să corespundă curiozității și intereselor reale); c) principiul sincerității; d) principiul continuității și al repetării(fixarea cunoștințelor, formarea convingerilor sau consolidarea atitudinilor prin repetare); e) principiul clarității; f) principiul trezirii propriei responsabilități; g) principiul purității (elevul trebuie să înțeleagă că relația sexuală este o manifestare înnobilată prin iubire); h) principiul unității în transmiterea faptelor și valorilor (elevii să fie învățați să aprecieze corect informațiile); i) principiul cultivării (elevii trebuie să înțeleagă și să aprecieze dimensiunea estetică a relațiilor dintre parteneri).
În concluzie, conținuturile generale ale educației reflectă liniile constante de evoluție a personalității umane, adaptabile la contextul propriu fiecărei etape istorice, în general, fiecărei societăți și comunități, în mod special.
Ele au un caracter:
– obiectiv, determinat de structura de organizare bio-psiho-socio-culturală a personalității;
– dinamic, determinat de corelația pedagogică existentă între "latura informativă" și "latura formativă" a educației intelectuale-morale-tehnologice-estetice-fizice-religioase,sexuale;
– integral, unitar, determinat de interdependența existentă între educația intelectuală-morală-tehnologică-estetică-fizică-religioasă, sexuală.
– deschis, determinat de apariția periodică a unor "noi conținuturi", de genul celor instituite în ultimele decenii la nivel de UNESCO: educația ecologică, educația demografică, educația pentru schimbare și dezvoltare, educația pentru democrație, educația pentru tehnologie și progres, educația față de mass-media, educația sanitară modernă, educația casnică modernă (vezi Văideanu, George, 1996, pag.65-68).
”Noile educații” sunt, conform Văideanu, G., 1966, Cucoș, C., 1999 și Stanciu, M., 1999.
Educația ecologică sau educația relativă la mediu urmărește formarea și cultivarea abilităților de rezolvarea a problemelor
2.3. Noile educații-modalități de introducere în curriculum-ul preșcolar
Integrarea noilor educații în programele preșcolare se poate realiza pe baza a patru demersuri de proiectare a conținutului instruirii:
– demersul infuzional- presupune efortul tuturor educatorilor în promovarea conținuturilor noilor educații, răspândirea informației prin intermediul disciplinelor de învățământ, dar și la nivelul educației. Acest tip de demers ridică două probleme metodologice de importanță majoră, atât pedagogică, cât și socială: nevoia de a îngloba informația adusă de la nivelul noilor educații în structura programei școlare, excuzând practica tratării acesteia doar ca o anexă a unei discipline clasice și nevoia de a efectua efectiv o sinteză curriculară între cele două tipuri de circuite informaționale.
– demersul modular- presupune abordarea noilor educații în cadrul unor discipline școlare, integrate la nivelul unor trepte școlare, dar și la nivelul unor dimensiuni ale educației. Acest fel de procedeu ridică problema legăturii existente între diferitele module introduse în cadrul unor discipline de învățământ. Dezavantajul care apare este pregătirea suplimentară specială de care au nevoie cadrele didactice.
– demersul disciplinar – presupune abordarea noilor educații în cadrul unor discipline școlare distincte. Acest tip de demers e consacrat deja în planurile de învățământ noi discipline școlare: educația tehnologică, educația civică, educația pentru drepturile omului, educația ecologică, educația sanitară, educația casnică și nutrițională. Proiectarea lor presupune depășirea tendințelor monodisciplinare în favoarea straategiilor pluridisciplinare centrate concomitent asupra conținuturilor științifice preluate informativ, dar și a efectelor sociale, aplicative, prelucrate formativ în sens intelectual, moral, estetic, tehnologic și fizic.
– demersul transdisciplinar- presupune abordarea noilor educații la nivelul unor ”sinteze științifice” propuse anual sau semestrial de echipe de profesori. Acest demers, după afirmațiile lui George Văideanu este ”probabil cel mai interesant, mai promițător, dar și cel mai greu de pus în aplicare”, răspunzând unor teme incluse în conținutul noilor educații, are reflectă tensiunea ideologică și psihosocială a problemelor lumii contemporane: democrația, dezvoltarea economică, apărarea mediului natural, valorificarea timpului liber, rolul religiei, etc…
Pornirea sau grija de a asimila noile educații este în creștere, dar decalajul dintre recomandările, studiile și rezoluțiile realizate la nivel internațional sau național și practica educațională rămâne încă mare. În cele mai multe țări, autorii de planuri și programe școlare nu situeză încă pproblematica lumii contemporane în rândul surselor care trebuie să alimenteze conținutul învățământului. Problema deschisă este cea a modalităților de solicitare și angajare a elevilor în toate etapele parcurse de inovațiile sau reformele aduse învățământului.
Noile practici educaționale au drept obiectiv prioritar realizarea unei dimensiuni europene în educație. O Europă unită nu se poate realiza și nu poate să existe fără educație, fără un învățământ modern în care resursele umane să treacă pe prim plan, devenind resursele cheie ale unei dezvoltări pozitive.
O compatibilizare eficientă a sistemelor de învățământ ale statelor europene ar angaja o suită de activități, în fiecare țară ce acceptă ideea europeană, concepute pe realizarea corelată a tuturor obiectivelor educaționale indicate de termenul educații noi cu obiectivele educaționale naționale, prin idee europeană înțelegîndu-se ideea de unitate economică, socială, tehnico-științifică, culturală și spirituală a popoarelor care locuiesc în spațiul european, fiecare popor menținându-și identitatea și culoarea specifică.
CAPITOLUL III
3.1. Rolul și importanța activităților extracurriculare
Problematica educației dobandește in societatea contemporană noi conotații, date mai ales de schimbările fără precedent din toate domeniile vieții sociale. Accentul trece de pe informativ pe formativ.
Educația depășește limitele exigențelor și valorilor naționale și tinde spre universalitate, spre patrimoniul valoric comun al umanității. Un curriculum unitar nu mai poate răspunde singur diversității umane, iar dezideratul educației permanente tinde să devină o realitate de necontestat.
Excursiile și taberele școlare au un rol important în imbogățirea cunoștințelor copiilor despre ceea ce are mai frumos țara noastră, în educarea dragostei, a respectului pentru ceea ce este frumos în natură, artă, cultură. Prin excursii în zonele înconjurătoare locului de baștină, copiii cunosc locul în care s-au născut, in care au trăit, muncit și luptat predecesorii lor, invățand astfel să-și iubească patria, cu trecutul și prezentul ei. Prin aceste ieșiri, copiii pot cunoaște ce au realizat oamenii, locurile cu însemnătate cultural, unde s-au născut, au trăit și au creat opere de artă scriitori și artiști.
Serbarea este modalitatea eficientă de cultivare a înclinațiilor artistice ale copiilor contribuind la dezvoltarea armonioasă a personalității copiilor. Vizitarea muzeelor, expozițiilor, monumentelor sau locurilor cu însemnătate istorică, case memorial, reprezintă o modalitate de a intui și prețui valorile culturale, folclorice și istorice ale poporului nostru. Vizionarea si spectacolele reprezintă o altă variantă de activitate extracurriculara in gradinite, prin care copilul ia contact cu lumea artei. Desi la aceste tipuri de activități copilul ia parte de cele mai multe ori în calitate de spectator, valoarea ei deosebita este constituită de faptul ca ea reprezintă o sursa nelimitată de impresii puternice, dar si de faptul ca face apel, în mod constant la trăirile sufletești ale copilului. Vizionarea de filme, diafilme, spectacole de teatru precum si a emisiunilor tv, poate constitui de asemenea o sursa de informatii, dar in acelasi timp un punct de plecare in organizarea unor actiuni interesante. De exemplu: vizionarea emisiunilor musicale, de teatru de copii, distractive sau sportive, urmata de discutii pregatite in prealabil, pe langa faptul ca realizeaza completarea unor aspecte educative, stimuleaza si orienteaza copiii spre unele domenii de activitate: muzica, sport, poezie, picture, etc. Vizionarea filmelor si a emisiunilor la televizor adduce copiilor o mare satisfactie, prin faptul ca arta filmului da copiilor iluzia realitatii. Educatoarele au un rol deosebit de important in alegerea spectacolelor, la recomandarea emisiunilor de televiziune pentru copii si selectionarea emisiunilor, programelor distractive care au o influenta pozitiva mai evident conturate.
Activitățiile extracurriculare moral-civice, alături de celelalte activități desfășurate în grădiniță pe nivele de vârstă, contribuie, prin trăirile afective, emoții puternice, generate de exemplele oferite de eroii neamului, la formarea , în sufletul copiilor, a unor sentimente morale , care se vor transforma în convingeri ferme pe parcursul procesului instructiv-educativ.
In concluzie putem spune ca activitatea extracurriculară e o componentă educațională valoroasă și eficientă căreia orice cadru didactic trebuie să-i acorde atenție, adoptand el, in primul rand, o atitudine creatoare, atat in modul de realizare al activității, cat și in relațiile cu elevii, asigurand astfel o atmosferă relaxantă care să permită stimularea creativă a elevilor. In concluzie, cadrul didactic poate face multe pentru educarea spiritului creativ in cadrul activităților extracurriculare. Dar, se vede necesitatea de a modifica destul de mult modul de gandire, să evite critica, in astfel de activități, să incurajeze elevii și să realizeze un feed- back pozitiv.
CAPITOLUL IV
CERCETARE PEDAGOGICĂ
CHESTIONAR
(Cadre didactice)
În vederea realizării unui studiu cu privire la parteneriatul educațional familie-grădiniță-comunitate, vă adresăm rugămintea să răspundeți sincer la întrebările de mai jos.
Răspunsurile din acest chestionar sunt confidențiale.
Scala după care evoluează răspunsurile este următoarea:
Ce înțelegeți prin „grădiniță bună”?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Care sunt standardele (criteriile) care le considerați importante pentru ca grădinița să fie de calitate? Încercuiți criteriile pe care le apreciați.
Instituție școlară cu prestigiu în comunitate
Instituție recomandată de Inspectoratul Școlar
Organizatie cu resurse umane (educatoare) apreciate de
Copii
Părinți
Forurile coordonatoare
Organizație cu progrese semnificative în dezvoltarea socială, intelectuală, morală, emoțională a copiilor
Instituție cu programe educaționale apreciate de părinți
Instituție în care copiii vin cu plăcere în fiecare zi și merg acasă veseli (satisfăcuți)
Costurile plătite de părinți sunt rezonabile în raport cu prestațiile educatoarelor
Care sunt, după opinia dumneavoastră, principalele cauze, factorii principali care contribuie la asigurarea calității grădinițelor din România?
Menționați cel puțin 3 considerații pozitive
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Menționați cel puțin 3 considerații negative înregistrate de grădinița în care vă desfășurați activitatea din punctul de vedere al standardelor (criteriilor) de calitate
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Ce intervenții ați avea pentru creșterea calității grădiniței în care vă desfășurați activitatea?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Enumerați 3-5 motive principale pentru care cadrul didactic din învățământul preșcolar ar putea să aibă satisfacții profesionale. Motivați alegerea dumneavoastră.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
În ce măsură apreciați că următoarele elemente sunt definitorii pentru aprecierea unui cadru didactic
Bună pregătire profesională
Dedicat profesiei
Sensibilitate, dragoste pentru copii, indiferent de mediul social (ambiental) din care provin copii
Preocupări în schimbări pozitive ale copiilor, în sensul de a avea o evoluție bună
Interes pentru ceea ce reprezintă noutăți în didactica învățământului preșcolar – metode, materiale suport, relații și altele
Comunicare la nivelul de înțelegere al copiilor cu care se lucrează
Disponibilitate de comunicare, cooperare în relația cu părinții
Relaționarea cu calm și răbdare cu copii din grupă
Comunicare corectă cu directoarea unității și cu inspectoarea de profil
Sprijinirea și încurajarea copiilor cu ritm mai lent de dezvoltare și stimularea copiilor mai timizi
Tratarea diferențiată a copiilor cu ADHD, cu cei dificili, explozivi, temperamentali
Preocuparea pentru înregistrarea progreselor copiilor în parcurgerea conținutului curricumului
stimularea copiilor cu capacități deosebite
capacitatea de exersare a competențelor de „cadru didactic bun”
capacitatea de a se autoperfecționa continuu, de a investi timp și efort
disponibilitatea de cooperare și de lucru în echipă
respect fațăde colegi și spirit de întrajutorare
alte calități (nominalizarea acestora)
În ce măsură apreciați următoarele valori / elemente / componente ale conduitei unui coleg / colegă „bun / bună”?
Comunicativ, deschis la dialog, cooperant
Activ, motivat, motivant
Acordarea ajutorului celorlalți
Implicarea activă, pozitivă în relațiile cu ceilalți
Capacitatea de a asculta, de a manifesta empatie în relațiile cu colegii
Disponibilitate în a acorda sprijin în rezolvarea problemelor conducerii unității
Alte valori (exemple)
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
În ce măsură apreciați următoarele calități specifice activității managerului grădiniței
Bun organizator
Bun cunoscător al legislației, al metodologiilorcadru, al curricumului etc.
Deschiderea față de nou, de spiritul novator
Cunoscător și înțelegător al problemelor educaționale importante
Bun îndrumător / consilier al părinților
Enumerați cel puțin 3 opinii personale cu privire la actualul curriculum
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Listați, enumerați câteva cursuri de formare continuă la care ați participat în ultimii 3 ani.
Cursuri organizate de CCD
Cursuri organizate de ISMB
Cursuri organizate de grădiniță
Cursuri organizate de alte instituții, agenții, ONG-uri
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
În ce măsură apreciați cursurile la care ați participat, din punctul de vedere al:
Organizării
Conținuturilor
Modalităților de evaluare și modalităților de autoevaluare
La ce fel de programe de formare continuă ați dori să participați?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
În ce măsură considerați că următorii factori prezenți în pregătira didactică actuală corespund necesității de asigurare a calității profesiei de „profesor pentru învățământul preșcolar”
Durata studiilor
Documentele legislative
Aspecte curriculare ale formării
Aspecte metodologice ale formării
Modalități de evaluare și certificare
Modalitatea de concurs pentru intrarea în învățământ
Formulați cel puțin 3 propuneri pe care le considerați că ar contribui la calitatea procesului instructiv-educativ
Din grădinița dumneavoastră
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
A grădinițelor din sistemul de învățământ
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Notă:
Vă rugăm să completați și următoarele rubrici:
Statutul dumneavoastră profesional (încercuiți un răspuns):
Expriența didactică (în ani):
Gradul didactic:
Vă mulțumim pentru colaborare!
CHESTIONAR
(Pentru părinți)
În vederea realizării unui studiu cu privire la parteneriatul educațional familie-grădiniță-comunitate, vă adresăm rugămintea să răspundeți sincer la întrebările de mai jos.
Răspunsurile din acest chestionar sunt confidențiale.
Scala după care evoluează răspunsurile este următoarea:
Considerați că grădinița reprezintă o instituție destinată să asigure un sprijin semnificativ în educația copilului dumneavoastră?
În ce măsură următoarele repere vă permit să apreciați o grădiniță ca fiind la nivelul standardelor de calitate:
Are cadre didactice bine calificate, cu experiență;
Asigură condiții optime pregătirii copiilor;
Are conducere profesionistă;
Cooperează cu părinții în realizarea obiectivelor;
Oferă un program educațional interesant și flexibil;
Asigură condiții igienico-sanitare la standarde;
Se bazează pe ajutorul”material” al unora dintre părinți
Precizați criteriile care au stat la baza deciziei Dumneavoastră de înscriere a copilului în această unitate (1-3 criterii):
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
În situația schimbării deciziei, enumerați trei motive pentru care vă decideți să nu înscrieți (retrage) copilul în această unitate:
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Considerați că educația timpurie a copilului între 1-6 ani ar putea reprezenta o bună modalitate de dezvoltare globală și individuală a copilului?
În ce măsură activitățile instructiv-educative organizate de cadrele didactice reprezintă un reper al gradului de satisfacție al părintelui?
În ce măsură următoarele schimbări sunt necesare pentru îmbunătățirea calității activităților din grădiniță având în vedere o selectare bună a educatoarei după următoarele criterii:
Programe de formare mai bune, mai aplicate
Lucru mai atent și mai frecvent cu părinții
Activități împreună cu părinții care doresc să colaboreze cu grădinița
Un program mai flexibil
O mai bună dotare a bazei grădiniței
Un curriculum mai bine organizat
În ce măsură consierați că activitățile de formare permanentă a părinților contribuie la optimizarea parteneriatului educațional?
În ce măsură sunteți satisfăcut de calitatea următoarelor caracteristici ale grădiniței?
Conținutul curricumului
Dezvoltarea grădiniței din punct de vedere material
Calitatea relațiilor din interiorul grădiniței
Enumerați 3 propuneri necesare îmbunătățirii calității conduitei și comportamentului personalului grădiniței:
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Enumerați cel puțin 4 propuneri pentru îmbunătățirea managementului școlar:
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Enumerați cel puțin 4 propuneri pentru îmbunătățirea programelor educaționale cu copiii
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Enumerați 3 activități la care ați dori să participați în cadrul programelor oferite de grădiniță
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Ce recomandări ați face pentru integrarea optimă a copilului dumneavoastră în programele educaționale ale grădiniței?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Alte propuneri pe care doriți să le faceți:
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Vă mulțumim pentru colaborare!
Problematica comunicării prin intermediul aplicării chestionarelor și al interpretării răspunsurilor
În contextul cercetărilor teoretice, metodologice cu privire la calitatea instituției de învățământ determinată de doi agenți resurse importante – personalul de educație și elevii, cercetarea pedagogică poate scoate în evidență, prin utilizarea unor metode, elemente care contribuie la îmbunătățirea relațiilor între partenerii educaționali calitatea actului didactic, managementul școlar, comunicarea în interiorul și exteriorul școlii.
Una din metodele folosite, ale cărei rezultate în aplicare reprezentăm în această lucrare este chestionarul .
Chestionarul este utilizat pe scară largă în cercetarea pedagogică și sociologică. Acesta cuprinde o galerie de întrebări necesare obținerii de răspunsuri lămuritoare în abordarea/rezolvarea temei de cercetare. Prezentul chestionar s-a aplicat unui număr de 33 de subiecți – cadre didactice din învățământul preșcolar, primar și liceal.
Valoarea științifică a răspunsurilor, a datelor recoltate prin chestionar este condiționată de calitatea itemilor, de caracteristica acestora de a determina atitudini sincere în elaborarea răspunsurilor.
Chestionarul cuprinde 11 întrebări deschise cu răspunsuri la alegere și întrebări închise unde respondenții au avut ocazia ca la un item, să formuleze 2-3 răspunsuri (da, nu, nu știu), fiecare persoană având latitudinea să decidă care variantă o alege.
Chestionarul acesta, aplicat cadrelor didactice a avut ca scop inventarierea factorilor care conduc spre un management real al calității învățării.
În mod explicit, am folosit 2 seturi de întrebări/itemi vizând:
Aprecierea calității instituțiilor și a relațiilor specifice managementului școlar, atmosferei de lucru în școală.
Calitatea, motivația profesională față de sarcinile care revin în procesul de predare – învățare, exercitat asupra elevilor, concretizată în măsura în care cadrele didactice cunosc, apreciază, stimulează și valorifică conduita personală în procesul didactic.
Prezentăm în continuare chestionarul și răspunsurile înregistrate, metodele statistice de prelucrare a datelor, cercetării întreprinse prin utilizarea chestionarului au constat în:
Ordonarea și clasificarea răspunsurilor (procesul rangului), utilizând numerele (cifrele) în înregistrarea rezultatelor. După colectarea și măsurarea datelor, acestea au fost prelucrate și prezentate în vederea interpretării și desprinderii unor deprinderi practice.
Tehnicile statistice folosite în prelucrarea și prezentarea datelor sunt:
Întocmirea tabelelor de rezultate;
Reprezentările grafice;
Calcularea unor indici statistici.
Rezultate, interpretări, comentarii
Asigurarea calității în educație se impune ca o necesitate stringentă, iminentă introducerii unui sistem de garantare a calității care trebuie să conduca la o nouă imagine a elevului, a cadrului didactic, a școlii, ca furnizor de calitate, a managementului care … pe asigurarea acesteia, a evaluării ca certificare și acreditare a calității.
Profesorul reprezintă elementul de bază în ecuația schimbării mentalității, a atitudinilor tradiționaliste rutinale față de problemele inovării în învățământ.
Un element important surprins în răspunsuri îl constituie relația cu managerii, cu colegii.
Tipurile de relații conduc la menținerea atmosferei pozitive în școală, constructive, necesare adaptării necondiționate la cerințele pedagogice, la actul de conducere științifică.
Interpretarea datelor
Itemii referitori la motivația desfășurării activității în unitatea de învățământ, la aprecierea calității activității și la reușitele profesionale scot în evidență faptul că o proporție însemnată a respondenților consideră la nivel „mediu” aceste aprecieri.
Implicarea cadrelor didactice în activitatea managerială rezultă într-o variantă semnificativă de la neimplicare (46%), până la lipsa de interes (8%).
Itemii cu privire la admosfera din școală, marea majoritate (74%) o consideră constructivă, bună, cu elemente conflictuale rezolvate de manageri, cu implicare în menținerea atmosferei normale de lucru.
Itemii cu privire la comunicarea personală și la relațiile interpersonale cu colegii și cu directorul școlii scot în evidență atitudini variate, de la lipsă de apreciere (12%), atitudine de încredere (8%) sau atitudine conflictuală (16%).
Răspunsurile privind atitudinea directorului în situațiile de existență a relațiilor conflictuale scot în evidență calitățile de mediator ale managerilor (84%), obiectivitatea acestora în luarea deciziilor (56%) și (26%) respondenții critică vehement atitudinea acestora.
În privința datelor de identificare
Chestionarul s-a aplicat în exclusivitate cadrelor didactice – profesori (69%), educatori (9%), învățători (7%) cu vehime de la un an și cu pondere de vechime în învățământ de peste 20 de ani (peste 51%).
Formarea în specialitate (49%) cu grade didactice și titulari pe posturi 71% respondenții au catedră în mediul urban.
Concluzii:
Cercetarea pe care am întreprins-o utilizând metoda chestionarului ne sprijină în argumentarea calității deficienței școlii ca instituție furnizatoare de educație, în identificarea aspectelor prioritare care conduc la motivația profesională a cadrelor didactice (pregătirea inițială, formarea continuă, relațiile colegiale, relațiile manageriale, salariul, etc.), precum și în diseminarea aspectelor pozitive și negative care sunt specifice managementului școlar (bun, rău).
Concluziile rezultate din chestionardau valoare și obiectivitate cercetării și sprijină pe cei interesați în luarea deciziilor corecte, democratice, care să conducă la creșterea calității instituției școlare și a managementului școlar.
În aplicarea chestionarului, comunicarea cu subiecții a fost directă, deschisă, cu multă solicitudine la întrebările cadrelor didactice, în argumentarea scopului utilizării acestuia.
Menționam că mulți respondenți care au manifestat interes față de rezultatele aplicării chestionarului, la utilitatea acestuia în școală.
În situația validării cercetării, ne propunem să transmitem concluziile răspunsurilor care vor fi comunicate de aplicant în cadrul comisiei metodice, la cercurile pedagogice sau în consiliul profesoral.
Recomandăm ca utilizarea în cercetare a chestionarelor – ca metodă de cercetare, să sprijine Comisiile pentru educație și asigurarea calității din școală la elaborarea rapoatelor de evaluare internă, la stabilirea indicatorilor cuprinși în planurile de măsuri privind îmbunătățirea activității comisiei metodice, consiliului profesoral, comisiile de specialitate, consiliului de administrație.
Utilizarea rezultatelor poate fi făcută în promovarea ofertei educaționale a instituției de învățământ și în derularea proiectelor de parteneriat educațional cu familia și cu comunitatea.
Tabel cuprinzând răspunsurile
Întrebarea Nr. 1 – Răspunsuri
Întrebarea Nr. 2 – Răspunsuri
Întrebarea Nr. 3 – Răspunsuri
Întrebarea Nr. 4 – Răspunsuri
Întrebarea Nr. 5 – Răspunsuri
Întrebarea Nr. 6 – Răspunsuri
Întrebarea Nr. 7 – Răspunsuri
Întrebarea Nr. 8 – Răspunsuri
Întrebarea Nr. 9 – Răspunsuri
Întrebarea Nr. 10 – Răspunsuri
Întrebarea Nr. 11 – Răspunsuri
Întrebarea Nr. 12 – Răspunsuri
Alte întrebări din chestionare
Răspunsuri
Specialitatea pedagogică
Profesori – 21 (63,63%)
Învățători – 8 (24,24%)
Educatoare – 4 (12%)
Vechimea în învățământ
Sub 5 ani – 6 (18%)
Sub 10 ani – 3 (9%)
Sub 15 ani – 2 (6%)
Sub 20 ani – 4 (12%)
Peste 20 ani – 17 (51%)
Grade didactice – stagii
Debutant – 4 (12%)
Definitivant – 8 (24%)
Grad I – 7 (21%)
Grad II – 13 (39%)
Masterat – 1
Încadrarea
Titulari – 20 (60%)
Suplinitori – 13 (40%)
Mediul în care lucrează unitatea
Urban – 29
Rural – 4
Treapta de învățământ
Preșcolar – 10 (30%)
Primar – 13 (39%)
Liceal – 10 (30%)
Repezentarea grafică a răspunsurilor
Proporția răspunsurilor
BIBLIOGRAFIE
1. Botkin, J., Elmandjra, M., Malita, M., (1981), Orizontul fără limite al învățării, Ed. Politică, București
2. Cerghit, I., (1988), Determinațiile și determinările educației, în Curs de pedagogie, Universitatea București
3. Chis, V., (2005), Pedagogia contemporană Pedagogia pentru competențe, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca
4. Cristea S, (2006), Curriculum pedagogic, Editura didactică și pedagogică, R.A., București
5. Cucoș, C., (1996), Pedagogie, Editura Polirom, Iași
6. Cucoș, C., (1998), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Polirom, Iași
7. Dave, R.H., (1991), Fundamente ale educației permanente, București
8. Jinga, I., Istrate, E. (coord.), (1998), Manual de pedagogie, Editura All
9. Mialaret,G, Pedagogie generale (PUF fondamental) (French Edition), Presses universitaires de France
10 . Nicola, I., (1992), Pedagogie, E.D.P., București
11. Salade, D., (1995), Educație și personalitate, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca
12. Thomas, J., (1977), Marile probleme ale educației în lume, E.D.P., București
13. Văideanu, G., (1988), Educația la frontiera dintre milenii, Editura Politică, București
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modalități DE Valorificare A Noilor Educații ÎN Învățământul Preșcolar (ID: 118571)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.