Modalitati DE Sporire A Eficientei Culturii Carotfului In Zona Sibiu

MODALITĂȚI DE SPORIRE A EFICIENȚEI CULTURII CAROTFULUI ÎN ZONA SIBIU

CUPRINS

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

AGRICULTURA ÎN ROMÂNIA

Resursele funciare

Condițiile naturale în județul Sibiu

Așezarea geografică a județului Sibiu

Principalele unități de relief în județul Sibiu

CAPITOLUL II

IMPORTANȚA ALIMENTARĂ A CARTOFULUI

SCURT ISTORIC AL CARTOFULUI

CAPITOLUL III

BIOLOGIA CARTOFULUI

CULTURA CARTOFULUI PE SUPRAFEȚE MICI

IMPORTANȚA SOIULUI ȘI A CARTOFILOR PENTRU SĂMÂNȚĂ

MĂSURI TEHNICE GENERALE PENTRU OBȚINEREA DE

PRODUCȚII MARI DE CARTOF

CAPITOLUL IV

CULTURA CARTOFULUI PENTRU CONSUM TIMPURIU

DESIMEA ȘI DISTANȚA DE PLANTARE A CARTOFULUI

PENTRU CONSUM TIMPURIU

CULTURA CARTOFULUI ÎN ZONA MONTANP

CAPITOLUL V

COMBATEREA BOLILOR ȘI A DĂUNĂTORILOR

CARTOFULUI

PRINCIPALELE BOLI ALE CARTOFULUI

PRINCIPALLI DĂUNĂTORI AI CARTOFULUI

PRODUSE PENTRU COMBATEREA GÂNDACULUI DIN COLORADO

CUM SE ASIGURĂ CARTOFII PENTRU SĂMÂNȚĂ

PĂSTRAREA PESTE IARNĂ A CARTOFILOR

PĂSTRAREA CARTOFILOR ÎN SILOZURI SEMIADÂNCI, CU AERISIRE

EPOCA ȘI ADÂNCIMEA DE PLANTARE LA CARTOFUL

PENTRU CONSUM DE TOAMNĂ-IARNĂ

CAPITOLUL VI

CONDIȚIILE DE EXPERIMENTARE

CADRUL NATURAL AL CENTRULUI DE ÎNCERCAREA

SOIURILOR SIBIU ÎN CARE S-A EFECTUAT CERCETAREA

Așezarea geografică și orografică

Hidrologia

Solul – descriere, însușiri morfologice și fizico-chimice

Condiții climatice

Regim hidric

Regimul pluviometric

REZULTATELE DE CERCETARE ȘI PRODUCȚIE PRIVIND

SOIURILE DE CARTOFI

BOLI – DĂUNĂTORI

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Cultura plantelor indică o treaptă mai înaltă față de aceea în care omul își întreținea viața din vânat și din culegerea unor părți ale plantelor sălbatice: rădăcini, tulpini sau fructe. De la culegerea acestor plante pentru nevoile sale zilnice, omul a trecut mai întâi de la depozitarea lor în vederea timpului când recoltarea lor nu mai era posibilă și apoi la cultivarea unora dintre ele în jurul locuințelor.

În acest fel au luat naștere mai demult sau mai recent plantele de cultură.

Între cele două forme extreme ale plantelor, sălbatice și cultivate există o formă de trecere. Aceasta s-a datorat atât influențelor mediului cât și diferitelor sisteme de cultură. Astfel, cerealele care constituie cea mai importantă dintre grupele noastre de plante de cultură având soiurile cele mai evoluate obținute prin ameliorare, abia mai seamănă cu formele lor originale.

Transformările suferite de plante sunt în mare parte o consecință a modului lor de utilizare. S-a căutat să se favorizeze în primul rând dezvoltarea acelor părți ale plantei care se folosesc mai mult: semințele la cereale, tuberculii la cartofi, rădăcinile la sfeclă, tulpinile la in și la cânepă și s-au ales pentru reproducere acele plante care satisfăceau mai bine nevoile omului.

Astfel prin introducerea plantelor în cultură s-a urmărit ameliorarea sistematică, aplicarea unei agrotehnici superioare, folosirea de hibrizi și soiuri noi și mai ales aplicarea irigației la majoritatea plantelor.

Prin metodele de cultură care se aplică în practică, factorii materiali și tehnici pot fi în așa fel influențați, încât parcurgerea stadiilor de dezvoltare și a fazelor de creștere să se facă pentru fiecare specie de plantă, potrivit scopului ce se urmărește prin cultivarea ei.

Înainte de cel de-al doilea război mondial, în țara noastră consumul de cartof era foarte mic, sub 40 kg pe locuitor și an. Această situație s-a datorat faptului că nu aveam un sistem de producere a cartofilor pentru sămânță. Ca urmare a degenerării virotice și climatice, agricultorii erau nevoiți să planteze tuberculi necorespunzători din punct de vedere al calității biologice și, drept urmare, obțineau producții mici. Din această cauză, numărul cultivatorilor de cartof era mic. Cartoful pentru consumul de toamnă-iarnă se cultiva în câteva județe din Transilvania și partea de nord a Moldovei. De aici, prin schimb cu porumb, grâu, vin, țuică, ajungea și la ceilalți agricultori.

Efortul depus de cercetarea științifică din România, mai ales în perioada deceniilor șapte și opt, a dus la obținerea unor rezultate deosebite în cultivarea cartofului. Au fost realizate soiuri cu mare plasticitate ecologică, s-a rezolvat producerea cartofului pentru sămânță cu valoare biologică superioară, au fost elaborate tehnologii diferențiate pe soiuri și scopuri de producție, s-a asigurat protecția împotriva bolilor și dăunătorilor etc.

Drept urmare, producția a crescut considerabil, mai întâi la fostele Întreprinderi Agricole de Stat și la fostele Cooperative Agricole de Producție. De la aceste unități agricole, locuitorii satelor au luat cartofi pentru că au învățat tehnica culturii. Astfel, ei au obținut producții în ce în ce mai mari, iar cultura cartofului s-a extins. Așa se face că, în punct de vedere alimentar cartoful a devenit a doua pâine în România. După restituirea terenurilor agricole foștilor proprietari, gospodarii satelor au devenit și cultivatori de cartofi. Practic, nu mai exista nici o gospodărie țărănească fără cartof. Consumul pe cap de locuitor a crescut considerabil. Din păcate, marea majoritate a cultivatorilor de cartofi nu cunosc multe secrete ale acestei culturi. Cartoful face parte din rândul plantelor care, pentru a da producții mari, pretind să li se dea tot ceea ce au nevoie; adică satisfacerea în totalitate a cerințelor biologice. Pentru aceasta trebuie ca fiecare cultivator să aibă anumite cunoștințe minime despre planta de cartof, despre biologia cartofului, despre modul cum poate fi mai bine cultivat.

Condițiile din România permit ca fiecare gospodar să aibă în permanență cartof din producția proprie: în perioada 20 mai-15 iulie să recolteze cartofi pentru consum timpuriu, între 15 iulie și 1 septembrie pentru consumul din vară, iar între 1 septembrie și 15 noiembrie pentru consumul din timpul toamnei. Apoi, până la noua recoltă de cartof timpuriu, poate să dispună de cartof pentru consumul din timpul iernii și primăverii, cât și pentru hrana animalelor. Pentru fiecare scop există un anumit soi, o anumită tehnologie.

CAPITOLUL I

AGRlCULTURA ÎN ROMÂNIA

Resursele funciare

După 1989, dreptul de proprietate asupra pământului a fost restabilit prin Legea 18/1991, astfel încât în 1997 sectorul particular deținea 72% din totalul terenului agricol (graficul 1.1.) și 84% din totalul terenului arabil (graficul 1.2,vezi anexa.I.l.).

Acest pas important nu a fost însă însoțit de măsuri legislative complementare, care ar fi putut facilita formarea în condiții eficiente a pieței pământului.

Agricultura privată este caracterizată de o fărâmițare excesivă a terenurilor. În cele peste 3,9 milioane de gospodării se lucrează mai mult de trei sferturi din pământul aflat în proprietate privată (76,6% din suprafața agricolă aflată în proprietate privată). Mărimea medie a fermei individuale este de 2,25 ha, peste 71% din aceste ferme deținând între 1-3 ha, în timp ce doar 11 % din fermele individuale au în proprietate peste 5 ha.

Asociațiile familiale sunt în număr de circa 9500 (având o dimensiune medie de 105 ha), iar cele legal constituite (cu personalitate juridică), în număr de 3913 (de câte 440 ha, în medie). Formele asociative de producție, încă în studiu incipient, au apărut ca rezultat al acțiunii conjugate a trei factori:

lipsa capitalului de exploatare;

inexistența unui mediu macroeconomic favorabil plasamentelor de capital în agricultură;

lipsa cadrului legal care să reglementeze piața funciară.

Caracteristica definitorie a ultimilor ani o constituie o relativă fluiditate a formelor asociative sub raportul numărului și implicit a suprafețelor de teren exploatate.

Mai mult de jumătate în familiile în vârstă întră în asociații sau dau în arendă pământul unor familii tinere, deși piața arendării pământului este dominată de aranjamente informale, în condițiile lipsei unor reglementări legislative flexibile (blocarea aranjamentelor de sub-arendare, limitare celor care la persoane juridice, interzicerea practicării arendării de către unitățile care administrează terenuri în proprietatea statului, procedurile complicate de înregistrare).

Societățile comerciale agricole cu capital majoritar de stat provenite din fostele IAS-uri), 490 de întreprinderi, au administrat în 1997 o suprafață de 1652,1 mii ha teren agricol, respectiv 1391,39 mii ha teren arabil, revenind o medie pe societate comercială suprafața de 3370 ha teren agricol, respectiv cca. 2690 ha teren arabil. Din totalul terenului gestionat de aceste societăți o suprafață de aproximativ 528,7 mii ha revine unui număr de 242,2 mii acționari și locatori.

Pe categorii de folosință structura terenului agricol nu a înregistrat modificări semnificative față de anul 1989, cu excepția reducerii considerabile a suprafețelor deținute de livezi (graficul 1.3 și anexa I.1).

Condițiile naturale în județul Sibiu

Așezarea geografică a județului Sibiu

Situat în partea centrală a României, în sudul Transilvaniei, în interiorul arcuirii largi a Carpaților Meridionali, județul Sibiu se întinde pe o suprafață de 5422 km2, ceea ce reprezintă 2,3% din teritoriul țării, între 45,28-46,17 latitudine nordică și 23,35-24,57 longitudine estică.

La sud, se învecinează cu județele Argeș și Vâlcea de care este delimitat de o linie ce urmărește creasta principală, înaltă, a Făgărașilor, între Căldarea Podragu și vârful Chica Fedeleșului, de unde se abate spre sud-vest pe culmea secundară a Bulzului, coborând spre Olt până la Valea Fratelui continuându-se o porțiune pe albia Râului Vadului, apoi pe culmea principală a Munților Lotrului până la Vârful Tâmpa (1905 m).

Limita spre județul Alba, cu care se învecinează la vest este dată de o linie sinuoasă orientată sud-nord, pornind din Coasta Tâmpei până aproape de Șugag, de unde, după ce urcă dealurile de la nord de Jina, se aliniază spre nord-est peste dealurile Secașului până în dealul Circu (474 m), situat la nord de localitatea Velt.

De aici, granița ce separă județul Sibiu de județul Mureș la nord, se continuă pe culmea principală a cumpenei de apă între Târnava Mare și Târnava Mică, până la nord de localitatea Prod, în Dealul Mare (599m), iar apoi coboară spre sud traversând Târnava Mare, până la Mălăncrav unde se îndreaptă spre est peste dealurile Făget (684 m), Poieni (645 m), și la Rapi (712 m).

Ocolind bazinul de obârșie al Hârtibaciului, de la cota 749, situată la nord-est de satul Țeline, până în creasta Făgărașului se înscrie limita spre județul Brașov, cu care județul Sibiu se învecinează la est. Până la Olt, limita urmează sinuos culmile deluroase de la est de Valea Hârtibaciului, iar în continuare, pentru a ajunge la punctul de pornire de deasupra Podragului, se menține transversal către munte pe culmea dintre pâraiele Arpașul Mare și Ucea Mare.

Principalele unități de relief în județul Sibiu

Relieful județului Sibiu, etajat între 2535 m (vârful Negoiu) și Lunca Târnavei Mari, în apropiere de Copșa Mică, se caracterizează prin varietate și o mare complexitate a condițiilor naturale. Constituția și evoluția geologică a teritoriului județului au creat două trepte sau unități mari de relief; treapta munților și treapta podișului sau a dealurilor, separate pe toată întinderea lor, de aria depresionară a Făgărașului (sau Oltului), Sibiului, Săliștei și Apoldului.

Succesiunea pe verticală a unităților de relief și particularitățile lor morfologice imprimă județului Sibiu caracterul de județ de munte și de deal. Din întreaga sa suprafață, aproximativ 30% este ocupată de munți, cu înălțimi ce depășesc sau se apropie de 2500 m (vârful Negoiul 2535 m), dar cu medie a înălțimilor de 1500 m; 50% corespunde ținutului de podiș, o regiune de dealuri și de coline vălurite, cu înălțimi între 490 m și 749 m compartimentată de văi adânci și largi; aproape o cincime o reprezintă aria depresionară de contact, desfășurată aproape continuu între cele două trepte de relief, întreruptă doar de praguri joase se înscrie limita spre județul Brașov, cu care județul Sibiu se învecinează la est. Până la Olt, limita urmează sinuos culmile deluroase de la est de Valea Hârtibaciului, iar în continuare, pentru a ajunge la punctul de pornire de deasupra Podragului, se menține transversal către munte pe culmea dintre pâraiele Arpașul Mare și Ucea Mare.

Principalele unități de relief în județul Sibiu

Relieful județului Sibiu, etajat între 2535 m (vârful Negoiu) și Lunca Târnavei Mari, în apropiere de Copșa Mică, se caracterizează prin varietate și o mare complexitate a condițiilor naturale. Constituția și evoluția geologică a teritoriului județului au creat două trepte sau unități mari de relief; treapta munților și treapta podișului sau a dealurilor, separate pe toată întinderea lor, de aria depresionară a Făgărașului (sau Oltului), Sibiului, Săliștei și Apoldului.

Succesiunea pe verticală a unităților de relief și particularitățile lor morfologice imprimă județului Sibiu caracterul de județ de munte și de deal. Din întreaga sa suprafață, aproximativ 30% este ocupată de munți, cu înălțimi ce depășesc sau se apropie de 2500 m (vârful Negoiul 2535 m), dar cu medie a înălțimilor de 1500 m; 50% corespunde ținutului de podiș, o regiune de dealuri și de coline vălurite, cu înălțimi între 490 m și 749 m compartimentată de văi adânci și largi; aproape o cincime o reprezintă aria depresionară de contact, desfășurată aproape continuu între cele două trepte de relief, întreruptă doar de praguri joase, ușor accesibile, străbătute de râurile din interior sau constituind cumpene ale apelor.

Rama muntoasă

Trei masive muntoase din lanțul Carpaților Meridionali închid, ca o ramă, partea sudică a județului: Masivul Făgărașului – de la Podragu până la Defileul Oltului – Munții Cibinului (sau Cindrelului) și Munții Lotrului.

Munții Făgărașilor intră pe teritoriul județului Sibiu numai cu jumătatea vestică a fațadei lor nordice, cuprinsă între valea Arpașului Mare și defileul Oltului.

Constituie cea mai masivă regiune cristalină a întregului lanț carpatic și cea mai înaltă de pe teritoriul țării noastre. Aspectul lor este monolitic, alungit, cu o creastă zimțată pe care se înșiră mai multe piscuri de peste 2000 m: Negoiu – 2535 m (al doilea ca înălțime în țară);Vânătoarea lui Buteanu-2525 m, Vârtopul -2499 m, Ciortea 2426 m, Paltînul – 2397 m, Laita -2390 m, Suru – 2282 m, Scara – 2246 m.

Întreaga morfologie a masivului este puternic marcată de acțiunea ghețarilor din cuatenar: văi adânc scobite, numeroase căldări – Podragu, Bâlea, Negoiu – care adăpostesc lacuri glaciare – Podragu, Podrăgel, Bâlea, Lacul Doamnei, Călțun, Avrig.

În linii mari, ca urmare a structurii reliefului, profilul transversal al Munților Făgărașului se prezintă pronunțat disimetric, cu versantul nordic abrupt, suspendat deasupra văii Oltului, iar cel sudic, mai lent aplecat. Pe fațada nordică a masivului Făgărașului, integrată în totalitate județului Sibiu, predomină versanții abrupți, denivelările accentuate, schimbările repezi de pantă, văile scurte și adânci, cu versanți acoperiți de păduri, determinând o mai redusă accesibilitate decât pe fațada sudică a acestuia și în alte masive ale Carpaților Meridionali. Fețele de munte și culmile netede acoperite de pășuni sunt mai reduse aici decât pe fațada sudică și în celelalte masive. 0 extindere mai mare o au pășunile alpine la vest de Negoiu, în căldarea largă de sub culmea Șerbota și mai ales pe fețele de munte întinse ce coboară de pe Suru spre defileul și Țara Oltului, oferind condiții prielnice activității pastorale.

Pădurile de foioase și rășinoase favorizează activitatea de exploatare forestieră, iar frumusețea și măreția peisajului de altitudine au determinat dezvoltarea turismului, precum și a unor activități în domeniul sporturilor alpine. Construirea, în ultimul deceniu, a Transfăgărășanului – care a deschis cea mai îndrăzneață poartă spre sud a României – a dat un nou impuls activității sportive și turistice.

Munții Cibinului și ai Lotrului, prin trăsăturile geografice comune pot fi considerați ca aparținând unei singure grupe de munți, cunoscuți sub denumirea de Munții Sibiului.

Pentru diviziunea de nord a Munților Parâng, în care se încadrează, alături de Șureanu, aceste două culmi, geograful Vintilă Mihăilescu propune denumirea de ansamblu de "Munții Mărginimii", denumire generică ce se justifică mai ales pentru a defini această grupă de munți ca vatră de viață economică a Mărginenilor.

Acest ansamblu de munți – situat între valea Lotrului la sud, valea Sebeșului la vest, linia de contact a munților cu dealurile Secașului și depresiunile Apoldului, Săliștei și Sibiului la nord și nord-vest și cursul Oltului între Turnu Roșu și Brezoi, la est – este format din două culmi principale desprinse în nodul orohidrografic – comun al Munților Parâng. Referirea se face la culmea Cibinului sau a Cindrelului – situată la nord și culmea Lotrului sau Ștefleștilor – dispusă la sud, despărțite între ele de văile longitudinale Sadu și Frumoasa.

Întregul complex al munților Sibiului se caracterizează prin masivitate și relief domol, reprezentând structuri geologice uniforme, constituite aproape în exclusivitate din șisturi cristaline. Datorită altitudinii, în general mai scăzute, glaciațiunea cuaternară n-a reușit să creeze forme spectaculoase, asemenea celor întâlnite în Munții Făgărașului și în alte masive ale Meridionalilor. Mai caracteristice ca relief glaciar, întreg turistic și floristic – faunistic sunt căldările care adăpostesc cele două lacuri glaciare:

Iezerul Mare (suprafața 3 ha și adâncime 13,30 m) și Iezerul Mic situat într-un cerc complex, cu mici căldări adiacente, într-un peisaj sălbatic. Alte cecuri glaciare, mai puțin pregnante, se întâlnesc în vecinătatea culmilor dintre vârfurile Piatra Albă și Cristești – Gropata Ștezii, Jipoasa, Cristești, în Munții Lotrului.

În general, relieful Munților Sibiului se caracterizează prin succesiunea de culmi prelungi, cupolate, rotunjite și pe alocuri aproape netede și de văi numeroase, ale căror versanți puternic înclinați ocupă cea mai mare suprafață dând o notă specifică peisajului. Plaiurile înalte au un profil ondulat ca urmare a fragmentării lor de numeroase șei sau curmături. Văile adânci, acoperite de păduri, prin nota lor de tinerețe sunt în contact cu maturitatea și netezimea culmilor înalte.

Munții Cindrelul au o mai pronunțată monotonie, prin succesiunea de culmi care scad dinspre vârful principal Cindrelu (2244 m), spre nord-est, spre depresiunea Apoldului și Săliștei.

În Munții Cindrelul sunt bine individualizate platformele de netezire aparținând nivelului superior Borascu (2244-1700 m), nivelului mijlociu Rauses (1650-1350 m) și celui inferior Gornovita (1200-900 m), aici ele nefiind despărțite prin abrupturi pronunțate ca în alte masive ale Carpaților Meridionali, lăsând impresia existenței unei singure platforme care coboară lin din creasta principală a Munților Cindrel (2200 m) până sub 900 m, cât are limita inferioară de la poalele munților.

Spre deosebire de culmile Munților Cindrel ce scad în înălțime spre periferie, se mențin la aceeași înălțime până aproape de valea Oltului, constituind în prelungirea culmii nordice a Făgărașului axa celor mai mari înălțimi din Carpații Meridionali. Versanții văilor adânci sunt și aici din belșug împăduriți, iar pe culmea Largă, la peste 2000 m se întâlnesc întinse pajiști alpine. Pășunile alpine de pe platformele superioare cât și suprafețele întinse de fânețe, culturi și pășuni de înaltă și joasă altitudine, create de om pe platformele medii și inferioare, au constituit și constituie condiții ideale pentru dezvoltarea păstoritului – ocupație specifică mărginenilor, fiind totodată spațiul geografic al județului Sibiu în care zootehnia are mari perspective de dezvoltare. Golul antropic destinat fânețelor și culturilor de altitudine este mai evident la vest de Valea Cibinului, spre Valea Bistrei, unde desfășurarea mai largă a platformei inferioare (900-1200 m) a creat posibilitatea unei mai pronunțate transformări a peisajului inițial acoperit de păduri. Aici, mai mult decât între Valea Cibînului și Valea Sadului, pășunile și fânețele ocupă mari întinderi.

Depresiunile

Depresiunea Făgărașului sau Țara Oltului reprezintă o individualitate geografică bine conturată, situată între Munții Făgărașului la sud și Podișul Hârtibaciului la nord și aparține județului Sibiu prin treimea sa vestică. Interacțiunea dintre Olt și afluenții săi a imprimat întregii depresiuni caracterul unei adevărate câmpii în trepte, coborând dinspre munți către nord.

Prin aluviunile sale, Oltul a creat o luncă întinsă și terase netede, iar afluenții săi repezi, cu mare putere de transport, au depus însemnate cantități aluvionare în tăpșane întinse, pe cea mai mare parte a treptelor create de Olt. Trăsăturile de relief ale depresiunii și condițiile naturale de viață ce le oferă au determinat întemeierea, din cele mai vechi timpuri, a mai multor așezări de-o parte și de alta a Luncii Oltului. Doar câteva localități – Arpașu de Sus, Cârțișoara, Porumbacu de Sus, Sebeșu de Sus – sunt situate în zona de contact a muntelui cu depresiunea. Dispunerea așezărilor pe trei linii, cu amplasarea majorității spre zona joasă a depresiunii a fost determinată de existența, din abundență a apei, înmagazinată în straturile groase de pietrișuri depuse de râuri pe terasele create de Olt, cât și de luncă. În ce privește utilizarea solului, umiditatea și sărăcirea prin spălare a acestuia cât și condițiile locale de climă mai rece favorizează nu atât cultura cerealelor, cât mai ales cea a cartofului, fânețelor și pășunilor de care se leagă creșterea animalelor mari.

Pintenul deluros pe care-l formează Chicerea Veștem (612 m) și Hatatura (589 m) separă Depresiunea Făgărașului de Depresiunea Sibiului sau a Cibinului. Ca și Depresiunea Făgărașului cea a Sibiului reprezintă o depresiune de contact, cu trăsături geografice asemănătoare celei dintâi, fără însă a merge până la identitate. Depresiunea Sibiului se caracterizează atât ca o lărgire locală, dezvoltată în dauna podișului de la nord, cât și ca un compartiment al culoarului depresionar dintre Olt și Sebeș.

Ea se prezintă sub forma unei suprafețe aluviale întinse, nivelată prin spălarea formațiunilor terțiare aparținând bazinului Transilvaniei, cu deschidere și spre nord, spre Valea Târnavei Mari, prin culoarul Văii Vișa -foarte probabil vechiul curs al Târnavei, care a drenat Depresiunea Sibiului în prima parte a cuaternarului, vărsându-se în Olt. Structura reliefului imprimă Depresiunii Sibiului un pronunțat caracter asimetric; la poalele Munților Cindrelului, eroziunea și acumulările de pietrișuri au individualizat un larg tăpșan premontan, care se continuă spre nord până la rama abruptă a podișului, cu terase întinse formate de-a lungul râurilor, și cu șesul aluvial mai coborât, alcătuind vatra depresiunii.

Zona premontană ce înrămează Depresiunea Sibiului nu numai ca limită sudică, ci și ca parte componentă, dominând-o cu înălțimi ce ating 800-900 m oferă, spre deosebire de Depresiunea Făgărașului, pe tăpșanele și treptele netede, adăpost și condiții favorabile pentru fixarea așezărilor chiar la imediatul contact cu muntele. Aici se înșiră prosperele sate ale cunoscutei "Mărginimi a Sibiului"- Săliște, Vale, Sibiel, Fântânele – ca și cele care se adaugă, într-un sens mai larg, zonei de "Mărginime" – Jina, Poiana Sibiului, Rod, TiIișca, Orlat, Gura Râului, Poplaca, Rășinari, Cisnădioara, Sadu, Tălmăcel și Boita. Alte așezări – Veștem, Mohu, Șelimbăr, Cristian și municipiul Sibiu se înșiră pe terasele create de râul Cibin. O trăsătură poate unică în aria carpatică românească, pe care o prezintă Depresiunea Sibiului, este strânsa legătură dintre munte și depresiune, ca și deschiderea largă și multiplă spre toate regiunile geografice învecinate, prin Culoarele Oltului, Vișel și Secașului. Structura și dispunerea reliefului Depresiunii Sibiului determina și modul de folosire a solului, a celorlalte condiții naturale, diversificând considerabil viața economică, față de Depresiunea Făgărașului, spre exemplu. Astfel, la contactul muntelui cu vatra depresiunii se suprapune o zonă în care pomicultura se îmbina cu creșterea animalelor și cu exploatarea pădurilor. Zona agricolă ocupă vatra propriu-zisă a depresiunii, în care, alături de grâu se cultivă pe scară întinsa porumbul, cartoful, sfecla de zahăr și alte plante tehnice.

Cuprinsa între prelungirea Podișului Amnașului spre Orlat și Săcel, la est și în șaua dealurilor dintre Tilișca și Aciliu, la nord-vest, se situează depresiunea Săliștei, o mică individualitate, caracteristică prin formațiuni deluroase promontane, prelungite prin gruiuri și șesuri aluviale sub formă de lunci inundabile. Cu tot specificul local propriu, Depresiunea Săliștei, prin evidentele asemănări cu Depresiunea Sibiului poate fi considerată ca o parte a acesteia din urmă.

Culoarul depresionar dintre Olt și Sebeș se continuă cu Depresiunea Apoldului, care se leagă și, totodată, se delimitează de Depresiunea Săliștei prin așezarea deluroasă mai joasă, în care își au obârșia văile Aciliu și Amnașului, tributar bazinulul Cibinului. Asimetria reliefului se menține și în depresiunea Apoldului – ca unica trăsătură comună cu celelalte depresiuni – deosebindu-se de acestea prin lipsa șesurilor aluvionare întinse, prin asocierea de gruiuri teșite și văi ce le despart – Aciliu, Apoldul, Dobârca, Pustia care imprimă reliefului un aspect general vălurit, cu pante domoale, modelate de viituri. Așezările s-au statornicit, în general, pe suprafețele netede din lungul văii Secașului-Miercurea Sibiului, Apoldul de Jos, Ludoș, iar altele de-a lungul pâraielor afluenți ai Secașului și pe versanți alăturați. Culturile de cereale, plante tehnice, plante furajere care stau la baza creșterii animalelor se îmbină cu întinse suprafețe de vii și livezi.

Podișul și dealurile

Parte integrantă a unității structurale geomorfologice cunoscută sub denumirea de "PodișuI Transilvaniei", mai precis a subunității acestuia Podișul Târnavelor" – teritoriul județului Sibiu are personalitatea distinctă pe are i-o conferă particularitățile reliefului mai înalt decât al regiunii de la nord de Mureș (Câmpia Transilvaniei), desfăcut prin văi adânci și largi, cu terase în culmi netede, orientate în direcția văilor principale (est-vest), cu versante povârnite și acoperite de păduri.

Eroziunea îndelungată la care a fost supusă regiunea Podișului Târnavelor, exercitată de râuri și torenți, face ca întregul ținut să prezinte un aspect general al unui podiș vălurit, deluros, compartimentat în fâșii orientate în aceeași direcție, cu masive deluroase sau grupe de dealuri și culmi în general bine delimitate. De remarcat faptul că mai mult de jumătate din suprafața județului aparține acestei unități de relief. Cea mai mare parte de podiș peste care se suprapune teritoriul județului Sibiu o constituie așa numitul Podiș al Hârtibaciului, care se află în partea sudică a Podișului Târnavelor, delimitat de Tărnava Mare, Olt și Visa în partea de nord-est, între obârșia Hârtibaciului și Târnava Mare. Înălțimile zonei ating, în medie, 650 m (într-un singur punct depășesc 700 m la Dealul la râpi, 712 m), scăzând progresiv până spre 500 m spre culoarul Visei și spre Olt. Aspectul general al reliefului din această zonă este asemănător cu cel aflat la nord de Târnava Mare.

O altă subunitate a Podișului Târnavelor, integrată teritoriului județului Sibiu situată la vest de culoarul Visei, este PodișuI Secașelor delimitat de Depresiunile Săliștei și Apoldului la sud-vest și de Valea Târnavei Mari, la nord. Această zonă se caracterizează atât prin ondularea largă a suprafeței, cât și prin suspendarea față de ariile joase din jur. Podișul este puternic sculptat de o rețea deasă de văi.

Clima

Relieful variat al judetului Sibiu determină condiții climatice diferite, deosebindu-se clima specifică a Munților, podișurilor Hârtibaciului și Târnavelor, Depresiunii Făgărașului și Podișului Secașelor. În ansamblu, tipul de climă este cel continental cu influență oceanică, caracterizat prin ierni moderate și veri răcoroase.

Mediile anuale ale temperaturilor, oscilează între 0 în părțile cele mai înalte ale Munților și 9 în Depresiunea Apoldului.

Temperaturile maxime și minime înregistrate în județul Sibiu sunt în general mai coborâte cu aproximativ 2 față de cele din ținuturile cu relief asemănător de la sud sau de la vest de Carpați. Astfel, temperaturile sub 0, se întâlnesc din septembrie până în mai, cele mai coborâte temperaturi înregistrate în septembrie fiind de 3,4 (stațiunea Sibiu), -2 (stațiunea Nocrich) și -3 (stațiunea Făgăraș).

Valorile extreme ale temperaturii înregistrate au oscilat între maxima de +37,6 (9 septembrie 1949, la Boița) și minima de -34,4 (2 ianuarie 1888 la Sibiu).

Numărul mediu anual de zile cu cer acoperit este în jur de 140 pentru partea depresionară și de podiș și de peste 170, în regiunea de munte. Durata medie a intervalului cu îngheț este de 190-200 zile. În depresiunea Sibiului, cel mai timpuriu îngheț a fost înregistrat la 8 septembrie și cel mai târziu, la 24 mai. Precipitațiile medii anuale variază de asemenea, în funcție de relief. Astfel, în depresiuni și podișuri cantitatea medie anuală este de 900-1300 mm, și chiar mai mult. Precipitațiile abundente din regiunea de munte și repartizarea mai uniformă în decursul anului asigură o alimentare permanentă a rețelei hidrografice, care oferă posibilități pentru utilizarea hidroenergetică, dar care au și efecte negative, favorizând inundațiile.

Cantitatea medie anuală de precipitații, de 910 mm (Păltiniș) scade imediat sub munte la mai puțin de 800 mm (Tălmaciu, 794 mm), apoi în Depresiunea Sibiului, ca și în podișul de la nord, ajunge până aproape de 600 mm (Sibiu, 662 mm; Șura Mică, 625 mm; Mediaș, 625 mm). Urmărind repartizarea precipitațiilor pe anotimpuri se observă că mai mult de 2/5 din acestea cad în timpul verii, cele mai ploioase luni fiind iunie și iulie.

În general, variabilitatea cantităților medii anuale este accentuată: 1056 mm (Sibiu), cea mai mare și 448 mm (Sibiu), cea mai mică. Nu există lună în județul Sibiu în care să nu cadă precipitații. Sunt, însă, destul de numeroase, lunile în care cantitatea maximă nu depășește 10 mm. Dar, tot atât de numeroase sunt și lunile în care căderile masive de ploi au dat un strat de apă cu mult mai mare decât cel obișnuit, uneori depășind chiar de câteva ori cantitatea medie: 248 mm în septembrie (1912), 389 mm în august (1851), sau 241 mm în iulie (1884).

Primele ninsori apar în noiembrie, iar ultima la începutul lunii aprilie. Durata medie a intervalului posibil cu ninsoare, în depresiunile și dealurile județului Sibiu, este de 115-120 zile, în timp ce în regiunea de munte sunt numai 2 luni în care nu cad ninsori. Stratul de zăpadă persistă în medie 55-60 zile ajungând la peste 100 zile.

În general precipitațiile căzute în zona agricolă a județului asigură necesitățile plantelor de cultură, totuși, datorită repartizării lor neuniforme, apar perioade cu deficit de umiditate în sol, situație în care sunt necesare irigațiile. Din înregistrările efectuate, deficitul de umiditate se manifestă în luna septembrie.

Vânturile dominante bat din nord-est, datorită circulației maselor de aer din această direcție. Ele se fac simțite mai ales în părțile înalte sau larg deschise, în depresiuni și văile cu alte orientări apărând canalizări ale aerului care pe alocuri pot modifica întru totul circulația locală. Vântul dominant este denumit local "Mureșan" și bate în toată regiunea Sibiului dinspre valea largă a Mureșului. Frecvența sa medie este de peste 18 % și se constată o ușoară sporire a frecvenței, cât și a intensității lui, în lunile de primăvară și vară. 0 zonă cu frecvența de nord-vest și vest mai mare decât frecvența vânturilor din toate celelalte direcții este în lungul Depresiunii Făgărașului. În depresiunea Sibiului și în dealurile de la nord și nord-vestul acesteia bate cu o frecvență tot atât de mare, vântul de sud-vest, cunoscut sub numele de "Vântul Mare" sau "Mâncătorul de zăpezi" care, coborând primăvara dinspre Munții Fagarașului și ai Cindrelului ca un vânt cald, grăbește topirea zăpezilor. În timpul verii se dezlănțuie în vijelii care pot produce pagube prin ruperea și dezrădăcinarea copacilor. În lunile sezonului cald bate Austrul, un vânt cald și secetos, în direcția sud și sud-vest. În general, vânturile din regiunea Sibiului nu au efecte dăunătoare.

Rețeaua hidrografică

Teritoriul județului Sibiu se împarte în două bazine hidrografice principale: Olt, cu 3327 km și Mureș, cu 2095 km. Lungimea cursurilor de apă clasificate, totalizând 2043 km, se distribuie cu 1326 km în bazinul Olt și cu 717 km în bazinul hidrografic Mureș.

Elementele fizico-geografice, în special orografia, prezintă variații foarte mari. Zona de obârșie a principalelor cursuri de apă este cea montană, cu altitudini cuprinse între 1500-2000 m, cu energie de relief mare atingând 1000 m și grad de fragmentare ridicat. Indicii rețelei hidrografice sunt cuprinși între 0,8-0,9 km/mp. Zonele dealurilor și de podiș au energie de relief între 100-350 m și o densitate a rețelei hidrografice de 0,5-0,6 mp.

Pentru întregul județ rețeaua hidrografică prezintă o densitate medie de 0,70 km/mp superioară mediei pe țară și caracterizată ca o rețea fluvială densă.

Principalele cursuri de apă, râul Olt și Târnava Mare, tranzitează județul Sibiu, avându-și originea în zonele montane din alte județe.

Râul Olt curge în județul Sibiu pe 53 km, având a pantă de 0,97% și albie minor cu o lățime de cca. 75-120 m, iar râul Târnava Mare pe 75 km, cu panta generală de 0,60-0,70 % și lățimea variabilă de cca. 35-45 m în toată

zona Laslea – Copșa Mică și 60-70 m în aval de Copșa Mică până la limita județului. Cursurile de apă care își au obârșia și își desfășoară bazinul numai pe teritoriul județului sunt: Râul Cibin, Sadu, Hârtibaciu, Arpaș, Bâlea, Porumbacu, Avrig, Vișa.

Râul Cibin are o lungime de 80,3 km, iar afluenții săi sunt râurile Sadu

Hârtibaciu (88,2 km), Valea Săliștei, Șteaza și Valea Argintului.

O caracteristică aparte în bazinul hidrografic al Oltului îl au afluenții de stânga ai acestuia, care își au obârșia în nordul Munților Făgărașului, dintre care amintim: Arpașu, Bâlea, Porumbacu și Avrig, caracterizați prin lungimi de 21-25 km și suprafețe de circa 80 kmp fiecare, cu aport substanțial de apă colectată din zona montană.

Din bazinul Mureș, în afară de Târnava Mare care, cum s-a mai spus, tranzitează județul, amintim râul Vișa (42 km) și afluentul său Calva (29 km), cu debit redus de apă. Afluenții de pe malul stâng al Târnavei au lungimi de 12-19 km și suprafețe de bazin în jur de 60 km fiecare, cu confluența în afara județului și Valea Balta, de asemenea afluent al Târnavei Mici.

Apele subterane de pe teritoriul județului Sibiu sunt apreciate ca sărace, în afara zonelor din luncile Oltului, Cibinului și Târnavei.

Lacurile existente în județ se împart în trei categorii principale: lacuri glaciare, formate în circurile glaciare existente atât în Munții Fagarașului (Podragul, Podrăgel, Bâlea, Lacul Doamnei și Avrig) cât și în Munții Cibinului (Iezerul Mare și Iezerul Mic).

Lacurile sărate din Ocna Sibiului în număr de 15 – dintre care amintim:

Horia, Cloșca, Brâncoveanu, Lacul fără fund, etc. – sunt formate în urma prăbușirii tavernelor fostelor exploatări de sare. Lacurile sărate sunt utilizate în scop de agrement și pentru excepționala lor valoare terapeutică.

Lacuri artificiale: Raura, Bradeni – pentru piscicultură Șopa, Tocile, Valea Salciilor, Rusciori – pentru irigații; cele de pe Sadu – pentru hidroenergetic.

Solurile

Solurile din județul Sibiu sunt dispuse pe mai multe zone în funcție de factorii și condițiile care au contribuit la formarea lor: climă microorganisme, vegetație și relief.

În zona pășunilor alpine, situate la peste 1700 m în Munții Fagărașului și mai ales în Munții Sibiului cele mai extinse pășuni de altitudine din județ, se întâlnesc solurile închise la culoare cu un profil simplu: un orizont de 15-20 cm de sol înțelenit, cu o mare cantitate de substanță organică, cu trecere bruscă spre orizontul de bază format în principal din materialele rezultate în urma descompunerii rocilor.

Acestor tipuri de soluri le urmează, ocupând suprafețe reduse ca întindere în zona jnepenișurilor și a pădurii de conifere, solurile podzolice primare, cu un orizont superior (până la 15 cm) cenușiu închis, scheletic, suprapus unui orizont cafeniu închis sau brun cafeniu sărac, cu multe elemente scheletice.

Sub pădurea alpină s-au format solurile brune acide montane podzolice, solurile de culoare închisă, cu o reacție puternic acidă ca urmare a acumulării humusului turbos. Culmile joase și prelungi din Munții Sibiului dezgolite de pădure și situate la altitudinea de 700-900 m au dezvoltate pe suprafețe întinse solurile brune montane de pădure tipice sau podzolite, favorabile pășunilor și fânețelor cât și culturii cartofului.

În zona înaltă de podiș, cuprinsă între Târnava Mare și Olt, cât și în depresiunile Secașului și Sibiului, domină solul brun de pădure și solul brun de pădure podzolit, cu intercalări de soluri negre, de fâneață umedă, formate din vegetația pădurilor, în condițiile climatului temperat rece și umed. În depresiunea Oltului solurile sunt alcătuite din podzoluri scheletice foarte spălate, sărace în substanțe nutritive, soluri de mlaștină puțin productive și soluri de aluviuni recente, mai productive, favorabile culturilor de cartofi și ovăz, din care se înregistrează recolte ridicate.

Resursele funciare ale județului Sibiu

Situația privind structura pe proprietăți a terenului agricol (graficul 2.1.) și a terenului arabil (graficul 2.2.) este asemănătoare cu cea de la nivel național.

După, punerea în aplicare a Legii 18/1991 și în județul Sibiu agricultura privată este caracterizată prin fărâmițarea excesivă a terenurilor. Dacă până în 1989 în județul Sibiu existau aproximativ o sută mii parcele pentru terenul agricol, astăzi numărul acestora este de aproximativ un milion (după datele culese de la OCOT Sibiu).

Pe categorii de folosință structura terenului agricol nu a înregistrat modificări semnificative.

CAPITOLUL II

Importanța alimentară a cartofului

Toată lumea consumă cartof, în diferite moduri de preparare. Este bine, însă să știm că, pe lângă faptul că ne potolește foamea, cartoful este hrănitor. În primul rând prin conținutul ridicat în hidrați de carbon. Tuberculul de cartof conține circa 25 % substanță uscată, mai ales amidon, și restul apă. Din această cauză, energia calorică este moderată: circa 80 de kilocalorii la 100 g pulpă comestibilă. Valoarea alimentară este, însă, mai mare. În primul rând, cartoful este foarte ușor digestibil, fapt pentru care este nelipsit în regimurile dietetice. Pentru omul sănătos este, de asemenea, valoros deoarece nu-l îngreunează, nu-1 trage – cum se spune, la somn după masă.

Conținutul în proteine al tuberculului de cartof este moderat, dar proteina este de foarte buni calitate. Astfel, cantitatea de 200 g cartofi fierți asigură organismului uman 16-18 % din necesarul de proteine pentru 24 ore. Compoziția proteinei din cartof are un spectru larg de aminoacizi esențiali și liberi, dintre care cei mai importanți sunt triptofanul, lizina și izoleucina. Din acest punct de vedere, tuberculii ce se pot compara cu carnea și cu ouăle în alimentația omului.

Tuberculul de cartof conține aproape toate vitaminele principale, mai ales vitamina C. Din aceasta cauză, pentru lunile din a doua parte a iernii și din primăvară, cartoful este principala sursa de vitamine pentru organismul omului.

Nu trebuie neglijat faptul că, din punct de vedere alimentar, cartoful nu este un produs de sezon. Se consumă tot timpul anului, în diverse preparate alimentare. În literatura de specialitate din România, regretatul dr.ing.T.Catelly a descris 366 rețete de mâncăruri din cartof. Atât pentru oamenii sănătoși, cât și pentru cei bolnavi, pentru copii, maturi și bătrâni.

Este important să subliniem faptul că gospodinele iubesc cartoful și din cauză că timpul de pregătire a oricărui fel de mâncare din cartof este mai scurt. Rămâne, deci, mai mult timp pentru alte treburi gospodărești, îndeosebi pentru educația copiilor. Gospodinele au, însă, unele pretenții de la producătorii de cartofi. Trebuie ca tuberculii să nu fie mici, să fie vătămați mecanic sau de boli, să fie curățați de pământ iar pierderile prin decojire să fie cât mai reduse. Din punct de vedere al formei și al mărimii tuberculului, gospodinele cer să nu le obosească mâna în care-l țin în timpul decojirii. Adică, să aibă forma și mărimea unei palme care ține strâns tuberculul.

În zonele în care porumbul nu ajunge la maturitate, cartoful este principalul nutreț pentru hrana animalelor mai ales pentru porci și păsări. Dar și în alte părți ale țării, tuberculii mici, ca și cei care se vatămă în timpul recoltării se folosesc tot în hrana animalelor.

Scurt istoric al cartofului

Cartoful a fost adus în Europa de către descoperitorii Americii și este considerat una dintre cele mai importante plante de cultură venite în lumea veche din lumea nouă.

Asupra patriei de origine a cartofului cultivat cercetătorii au căzut practic de acord că aceasta este partea de apus a Americii de Sud, unde se găsesc și astăzi numeroase forme sălbatice. Cartoful era principala hrană a locuitorilor din regiunea Calao din Peru, care uscau tuberculii la soare și îi păstrau de la o recoltă la alta. Cartoful astfel uscat se numea "cicumia" și era foarte apreciat. În părțile mai înalte ale Columbiei, cartoful era cunoscut sub numele de "papas" și constituia, de asemenea, alimentul de bază pentru populație.

În anul 1565, căpitanul de vas Hawkins a primit în dar de la locuitorii din Santa Fe, de pe țărmul Venezuelei, unde se oprise ca să-și completeze rezervele de apă, câțiva tuberculi de cartof pe care i-a adus în Irlanda. Faptul că renumitului marinar i s-au oferit în dar cartofi arată cât de prețuit era acest produs de către locuitorii acelor meleaguri.

Cam în aceeași perioadă, corsarul englez Francis Drake, devenit mai târziu celebrul amiral Drake, a adus tuberculi de cartof din Virginia. El i-a dat câțiva tuberculi botanistului Gerard, care i-a plantat la Londra ca pe o curiozitate. De la Gerard, nu se știe pe ce cale, câteva exemplare ajung la botanistul Clusius, care face primul desen al plantei de cartof.

Este posibil, însă, că în Europa cartoful să fi fost adus în același timp și de către spanioli din insula Santa Maria, de lângă Chile, unde servea pentru plata impozitului ce trebuia dat spaniolilor. Cartoful apare în același timp în Andaluzia, sub numele de "papa". De aici, călugării din ordinul Carmeliților l-au adus în Italia. De unde a primit numele de "taratouffi sau de cartoufle".

Cu toate acestea cartoful a rămas necunoscut în Europa. Drept urmare când amiralul Walter Raleigh a adus din nou tuberculi de cartof, la începutul secolului al XVIII-lea, i s-a acordat întâietate în ce privește introducerea acestei valoroase plante în Europa. Abia atunci a început să se răspândească cartoful în continentul nostru. Din documentele vremii se constată că, în anul 1616, se servea la masa regelui Franței ca o raritate de mare preț. Primul document cu privire la cultura cartofului în Germania datează din anul 1651, când Marele Elector ordona că acesta să fie cultivat în grădini. Cartoful s-a răspândit repede atât în Europa Centrală (în Silezia ai Pomerania), care era înfometată în urma războiului de 30 de ani (1618-1648). Treptat, cartoful a trecut apoi hotarele altor țări, răspândirea în Europa fiind rapidă.

La început, cartoful se folosea numai în alimentația omului și în hrana animalelor, dar mai târziu se cultiva din ce în ce mai mult și pentru scopuri industriale. Astăzi, cartoful se cultivă pretutindeni, de la Ecuator până în regiunile polare, de pe litoralul mărilor și oceanelor până pe înălțimile munților.

Mărturii scrise despre vechimea în cultura a cartofului în țara noastră sunt puține. În Transilvania, a fost cultivat mult înainte de a se cultiva în Moldova și Muntenia. Se presupune că în Moldova cartoful a fost introdus ca plantă cultivată la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, pe niște moșii pe care le avea în arendă un profesor francez. În anul 1836, doctorul Vernot menționează că această cultură era răspândită în Moldova și că, datorită calităților sale excepționale; nu lipsea de la masa oamenilor, ba chiar era întrebuințat și la fabricarea spirtului.

Domnitorul Alexandru Scarlat Calimachi a luat unele măsuri pentru a încuraja răspândirea și dezvoltarea culturii cartofului în Moldova. El a trimis oameni instruiți, în diferite părți ale țării, pentru a-i instrui pe țărani cum să-i cultive. În aceeași scop, s-a tipărit o broșură intitulată "Învățătura sau povățuirea pentru facerea pâinii din cartof” (Iași, 1818).

Cam în aceeași perioadă se vorbește despre cartofi în Muntenia. Se consideră, însă că introducerea cartofului în România este mult mai veche și s-a făcut prin mijlocirea străinilor care ne vizitau țara sau care veneau să se stabilească la noi. În sprijinul acestei păreri se aduc denumirile populare foarte variate pe care le are cartoful diferitele regiuni ale țării noastre: cartofle, cartofi, cartoufle, picioici, pichioci, crumpli, crumpene, barabule, bulighene, pere de pământ, brandeburgi etc.

CAPITOLUL III

Biologia cartofului

Cunoașterea biologiei oricărei plante de cultură este condiția esențială pentru aplicarea corectă a tehnologiei culturii respective. Aceasta deoarece în agricultură, în fiecare zi, la fiecare tarla, apare altă situație, ceea ce impune adaptarea creatoare a tehnologiei la condițiile concrete. Cartoful este o plantă cu potențial mare de producție, dar care nu suportă greșeli tehnologice. Este cunoscut faptul că, dintre toate plantele de cultură, cartoful este planta care se răzbună cel mai mult pe incompetența sau pe lipsa de atenție. De aceea, este deosebit de important să nu se ajungă la greșeli în aplicarea tehnologiei de cultură, ceea ce este posibil numai dacă se cunoaște bine biologia plantei.

Așa cum s-a arătat, cartoful provine dintr-o zonă umedă și rece. Din aceasta cauză, până acum 20-30 de ani se spunea că, din punct de vedere climatic, se poate cultiva numai acolo unde sunt precipitații de peste 400 mm în timpul perioadei de vegetație și temperaturi moderate. În condițiile din România, aceasta corespunde numai zonei de munte și zonei dealurilor submontane. Cercetările din a doua jumătate a acestui secol au dus la o adevărata revoluție în cultura cartofului. În prezent se cunoaște că, din punct de vedere al umidității, cartoful nu solicita o umiditate mare; cele mai bune condiții sunt realizate de o umiditate moderată, dar constantă. Cartoful nu suportă nici lipsa de umiditate, dar nici excesul temporar de umiditate. De aici, pretențiile mari ale cartofului în ce privește solul în care se cultivă. În zona umedă de munte, pentru a nu se ajunge la exces temporar de umiditate, trebuie ca solul sa fie bine drenat. În zona de deal, trebuie ca solul să nu aibă un conținut ridicat în argilă, deoarece în asemenea condiții scurtele perioade de ploi duc la exces de umiditate, iar perioade la fel de scurte de lipsă de umiditate provoacă la cartof stresul de secetă.

Din punct de vedere al temperaturii, cartoful crește cel mai bine când temperatura aerului și cea a solului la adâncimea de formare a tuberculilor sunt moderate (acolo unde temperatura medie a lunii celei mai calde nu depășește 20 0C și temperatura maximă a aerului nu depășește 30 0C). Dar unele soiuri, create în ultimele decenii, suportă și temperaturi mai ridicate. Important de reținut este faptul că, din punct de vedere al temperaturii și al umidității, omul poate interveni, în oricare parte a țării noastre, pentru a crea condiții optime pentru cartof. Astfel, în zona rece de munte se poate face orientarea rândurilor, asigurându-se scurgerea apei din perioadele ploioase, pentru a se realiza o bună încălzire a solului și o bună aerisire a plantelor. În acest fel se realizează condiții favorabile pentru cartof, din punct de vedere climatic, și mai puțin favorabile pentru mana cartofului, boală cu care se luptă cel mai greu în zona respectivă. În zona de deal, orientarea rândurilor are ca obiectiv doar eliminarea excesului temporar de umiditate. În zona de câmpie, însă, cartoful se poate cultiva în condiții bune numai dacă se irigă. Aici, apa de udare, pe lângă faptul că realizează cea mai importantă cerință biologică, umiditatea moderată, este un regulator termic. La adâncimea de formare a cuibului de cartof, temperatura solului este mai redusă cu circa 7 0C față de culturile de cartof neudate. Pentru a realiza și cea de a doua cerință biologică din punct de vedere al umidității constanța umidității moderate – udările se fac des și cu norme mici. Intervalul dintre udări este de circa 7 zile.

Deoarece în patria de origine a cartofului nebulozitatea este ridicată, se consideră ca din punct de vedere al luminii planta de cartof este mai puțin pretențioasă. Dar și din acest punct de vedere lucrurile nu stau așa. Pentru a realiza recolte mari, planta de cartof trebuie să asimileze cât mai mult timp, deci să aibă lumină. Din aceasta cauză cartoful se poate cultiva numai în plantațiile tinere de pomi, iar în vie numai cartoful pentru consum timpuriu. De asemenea, în cultura intercalată se cultivă numai cartoful pentru consum timpuriu.

Cartoful are cele mai mari cerințe față de sol. În primul rând, datorită faptului că, în timpul creșterii, tuberculii trebuie să învingă rezistența solului, cartoful are nevoie de soluri afânate. În al doilea rând, așa cum s-a arătat mai înainte, cartoful nu suportă excesul de umiditate și, din această cauză, are nevoie de soluri afânate, profunde. Respectarea condiției de sol este greu de realizat pe terenurile pe care le dețin gospodarii cultivatori de cartofi, deoarece nu există prea mari posibilități de alegere. Iată de ce folosirea gunoiului de grajd este măsură care creează condiții bune cartofului din acest punct de vedere. Cu cât solul este mai puțin favorabil, cu atât mai mari trebuie să fie cantitățile de gunoi de grajd. În acest mod se are în vedere și o altă caracteristică biologică a cartofului, mai puțin favorabilă datorită sistemului radicular mai puțin puternic, cartoful nu poate explora mult pământ pentru a-și lua elementele fertilizante necesare. Prin aplicarea gunoiului de grajd asigurăm, deci, realizarea condițiilor optime pentru cartof și din punct de vedere al solului.

Cunoscând aceste cerințe biologice se pot satisface necesitățile plantei pentru a se asigura o asimilație efectivă maximă, până la maturitatea fiziologică. Trebuie vegheat tot timpul că plantele să nu ducă lipsă de umiditate, trebuie să învingem temperaturile ridicate prin udare, să combatem bolile și dăunătorii care distrug în primul rând frunzele, deci aparatul care asimilează. Acest lucru este ușor de realizat pe suprafețe mici cultivate cu cartof în gospodăriile populației, ceea ce conduce la realizarea de producții mari la cuib.

Cultura cartofului pe suprafețe mici

Până la începutul celei de a doua jumătăți a secolului nostru, în România se cultivă cartoful doar în județele umede de munte. De acolo, prin schimb de produse, ajungea și la agricultorii din alte județe. După rezolvarea producerii cartofului pentru sămânță, după stabilirea tehnologiilor de cultivare pentru fiecare condiție ecologică și pentru fiecare scop al culturii, acum cartoful se cultivă la noi în toată țara. Nu este țăran care să nu cultive cartof. Unii numai pentru consumul propriu, alții și pentru piața. Așa s-a ajuns la situația ca, în prezent, în țara noastră cartoful nu lipsește de pe nici o masă fiind prezent. În zona montană se folosește la fel de mult și în hrana animalelor.

Tuberculii de cartof, având un conținut ridicat în substanțe hrănitoare (mai ales hidrații de carbon, proteinele și vitaminele A,B,C), constituie un aliment prețios în hrana omului, ușor digestibil și plăcut la gust. Destul de bogat în vitamina C, cartoful este apreciat drept una dintre principalele surse de aprovizionare a organismului cu vitamine.

Folosirea cartofului pentru hrana oamenilor se face sub diferite forme:

în amestec cu făina de grâu, cartoful se folosește la prepararea pâinii, căreia îi da un gust deosebit de plăcut și îi prelungește durata de folosire.

În zona colimară, dar mai ales în zona de munte, cartoful este un excelent nutreț pentru animale. Unde porumbul nu poate ajunge la maturitate, nici nu se poate vorbi de creșterea și îngrășarea animalelor fără cartof fiert, înlocuiește porumbul și în hrana păsărilor. Astfel, 4000 kg tuberculi pot conduce la producerea a circa 2900 kg de lapte de vacă sau 200 kg carne de porc sau pasăre. De reținut faptul că în aceste zone se pot realiza ușor 4000 kg tuberculi pe o suprafață de 100 m2.

Până la cel de-al doilea război mondial, cartoful se cultivă numai în câteva bazine, de cunoscută tradiție, în Transilvania și în nordul Moldovei. Acum, se cultivă în toată țara. Cartoful nu suportă nici o greșeală în aplicarea tehnologiei de cultivare și păstrare, în caz contrar, producțiile sunt mici și este păcat de efortul pe care-l face gospodarul cu cultivarea acestei plante. În țările cu tradiție veche în cultura cartofului, cultivatorul de cartof uita să mănânce, uita să doarmă, dar nu uita să aplice la timp și în condiții agrotehnice foarte bune toate lucrările cerute de această plantă.

Datorită faptului că avem în țara multe soiuri de cartof, cu lungime diferită a perioadei de vegetație, fiecare gospodar poate produce în grădina lui cum am menționat de la bun început cartofi pentru consumul timpuriu din luna iunie (în unele părți ale țării începând chiar cu 15-20 mai), cartof pentru consumul din timpul verii în lunile iulie și august, cartof pentru consum în timpul toamnei, în lunile septembrie, octombrie, noiembrie, precum și cartof pentru consumul din timpul iernii și primăverii (lunile decembrie-mai).

Importanța soiului și a cartofilor pentru sămânță

În lume se cultivă mai mult de 2000 soiuri de cartof, în funcție de condițiile de climă, în funcție, de condițiile de sol, în funcție de posibilitățile economice, în funcție de gustul consumatorilor de cartof, fiecare țară are propriul sortiment de soiuri. În fiecare țară, din sortimentul respectiv, unele soiuri dau rezultate bune în unele zone, altele în alte zone. În fiecare zonă, fiecare comună și chiar fiecare sat din comuna respectivă are condiții mai bune pentru un soi sau altul.

Sunt soiuri de cartof bune numai pentru a fi cultivate pentru producția de consum timpuriu, altele numai pentru consumul din timpul iernii, altele pentru primăvară, altele pentru hrana animalelor. Pentru consumul din timpul toamnei și iernii, sunt soiuri pentru diferite feluri de mâncare: unele pentru salate, altele pentru ciorbă, altele pentru prăjit, altele pentru piure, altele pentru tocană etc. Dar avem și soiuri care sunt bune pentru mai multe feluri de mâncare. Sunt și soiuri mixte, bune atât pentru hrana oamenilor, cât și pentru animale. De toate aceste lucruri trebuie să țină seama bunul gospodar. Dar, în același timp, el trebuie să fie preocupat și de alte însușiri ale cartofului: rezistența la boli și dăunători. Costul tratamentelor pentru combaterea acestora este foarte mare. În plus, pericolul de poluare a mediului este, de asemenea, foarte ridicat. Trebuie să arătăm faptul că, dintre toate plantele de cultură, cele mai multe boli și cei mai mulți dăunători atacă cartoful. În câmp, în timpul vegetației, în pivnițe sau silozuri, în timpul păstrării. De aceea, gospodarul trebuie să aleagă soiul sau soiurile care au rezistența ridicată la mana cartofului și la virozele cartofului. În terenurile carantinate pentru râia neagră a cartofului sau pentru nematodul cartofului, nici nu se pot cultiva decât soiuri rezistente la acești dăunători.

Alegerea soiului (sau a soiurilor) reprezintă opțiunea fiecărui gospodar. Pe baza a numeroase și îndelungate cercetări, Institutele și Stațiunile de cercetări pot face recomandări asupra celor mai bune soiuri pentru fiecare județ, pentru fiecare comună, gospodarii trebuie să se consulte în permanență cu inginerii agronomi de la comună împreună, în funcție de solicitările fiecărui cultivator, să stabilească soiurile, pe scopuri de folosință: consum timpuriu, vară, toamnă-iarnă, hrana animalelor etc.

Soiurile de cartof admise la înmulțire în România au mare capacitate de producție: în medie între 45.000 și 65.000 kg/ha, iar maximele realizate, în cele mai bune condiții, în câmpurile experimentale, au ajuns la 80.000 – 102.000 kg/ha.

Așa cum am arătat, soiurile de cartof admise la înmulțire în România au o mare capacitate de producție. Dar, din păcate, cartoful își diminuează foarte repede capacitatea de producție; din cauze climatice, din cauza bolilor și, mai ales, a bolilor virotice, din cauza condițiilor necorespunzatoare de păstrare. Din această cauză, cartofi pentru sămânța trebuie schimbați, reînnoiți. Din cercetări a rezultat ca diminuarea producției ajunge, în anumite condiții, la 70-90 % față de potențialul soiului. Practic, nu se mai poate vorbi despre producție economică de cartof în mod cu totul general s-a stabilit de către cercetători ca, în condițiile din România, cartoful pentru sămânță trebuie schimbat astfel: în fiecare an pentru zona de câmpie, la doi ani pentru zona colinară la trei ani în zona umedă de munte. Trebuie să arătăm faptul că, în țările în care țăranii cultivatori de cartof sunt mai bogați ca noi, schimbarea cartofilor pentru sămânța se face în fiecare an, deși condițiile climatice, din punct de vedere al cartofului, sunt mai favorabile decât cele din zona umedă de munte de la noi.

Necesitatea schimbării cartofilor pentru sămânță reiese și mai clar din rezultatele obținute de Institutul de Cercetare și Producție a Cartofului, pe loturile demonstrative organizate la câțiva gospodari, cu soiuri și cartofi pentru sămânță de bună calitate comparativ cu cartofi pentru sămânță ai gospodarului unde s-a organizat lotul.

Din aceste rezultate, se constată ca înlocuirea cartofilor pentru sămânță mărește producția de 3-5 ori. Așadar, prin schimbarea materialului de plantare se măresc veniturile de 3-5 ori, ceea ce înseamnă foarte mult. Rezultă cât se poate de clar ca la nici o altă cultură agricolă nu este așa de importantă sămânță de valoare biologică ridicată ca la cartof.

Există un dar? Cartofi pentru sămânță de calitate superioară nu se produc decât de către cultivatorii autorizați de către Ministerul Agriculturii ai Alimentației cei aprobați de către inspectori aprobatori ai acestui minister. Din această cauză, gospodarii cultivatori de cartof pentru consum nu trebuie să cumpere cartofi pentru sămânța, indiferent că-i cumpără de la stat sau de la particulari, decât dacă li se prezintă certificatul de recunoaștere a cartofului. Pentru a fi asigurată protecția cultivatorilor de cartof, a luat ființă Federația Cultivatorilor de Cartof din România, cu filiale județene. Aceste filiale au și menirea de a asigura cartofi pentru sămânța de bună calitate pentru toți cultivatorii de cartof din județ.

În tabelul prezentat mai jos sunt recomandate pe scopuri de folosință și județe, la ultima rubrică se arată durata de reînnoire a cartofilor pentru sămânță. Dar, această recomandare este cu totul generală, deoarece condițiile locale din fiecare comună și fiecare sat, corelate cu rezistența soiurilor la diverse stresuri și la viroze, determină durata reală de reînnoire a cartofilor pentru sămânță. Acest lucru trebuie stabilit pentru fiecare soi și fiecare comună de către filiala județeană a cultivatorilor de cartof și, cu ajutorul inginerilor agronomi de la centrele agricole comunale, trebuie să fie cunoscut de fiecare cultivator de cartof din comună.

Măsuri tehnice generale pentru obținerea de

producții mari de cartof

Cartoful face parte din rândul plantelor care răspund cel mai bine griji cu care sunt lucrate. Pentru executarea corectă a lucrărilor trebuie să se țină seama de următoarele aspecte: cartoful are un sistem radicular slab și, drept urmare, folosește în mai mică măsură, comparativ cu alte plante, substanțele nutritive din sol. Cartoful formează producția în pământ, din care cauză acesta trebuie să fie afânat în permanență. Cartoful are mulți dușmani, boli și dăunători, fapt pentru care trebuie dusă cu aceștia o luptă organizată.

O problemă esențială pentru obținerea producțiilor mari de cartof în grădinile gospodarilor este amplasarea culturii. Cartoful nu suportă excesul temporar de umiditate și solurile grele. Din această cauză, în zona colinară mai ales, precum în zona umedă de munte, astfel de terenuri trebuie pe cât posibil evitate. Se aleg în primul rând terenurile cu textură ușoară, bine drenate în profunzime, așa numitele cartofiști. Dar astfel de terenuri grele și umede sunt puține, deoarece, de regulă, terenurile cultivate cu cartof au o ușoară pantă. În cazul când nu se găsesc terenuri ușoare, ceea ce este aproape, imposibil, se corectează în oarecare măsură afânarea solului prin folosirea unor cantități mai mari de gunoi de grajd.

Tot din punct de vedere al amplasării, este important să arătăm ca părerea care există încă la noi, conform căreia cartoful suportă monocultura, este greșită. Cartoful se autosuportă cel mai mult trei ani, după care încep scăderile de producție. Acestea sunt cu atât mai mari cu cât condițiile climatice sunt mai puțin favorabile. Din această cauză, orice bun gospodar își organizează o rotație a culturilor în propria lui grădină. Din acest punct de vedere, cartoful nu are pretenții mari în privința plantei premergătoare. Nu se recomanda, însă, plantele din aceeași familie a solanaceelor, ca: tomatele, ardeiul și vinetele. Nici cartoful nu este bun premergător pentru acestea, deoarece au în comun multe boli și dăunători.

Întrucât cartoful solicită un teren bine afânat, arătura de toamnă este obligatorie. Aceasta deoarece nici o lucrare nu este mai favorabilă pentru cartof ca efectul fizic al înghețului și dezghețului din timpul iernii asupra stării solului. În ceea ce privește adâncimea arăturii, trebuie să se țină seama de tipul de sol. Pe solurile cu orizontul arabil redus, adâncimea arăturii de toamnă nu poate depăși adâncimea acestui orizont.

Pe solurile profunde, arătura de toamnă se face la adâncimea de 28-32 cm. Este și mai bine dacă, concomitent cu arătura, se face și o afânare în profunzime, de circa 15 cm, cu subsolierul. În urma experiențelor, efectuând afânarea solului la 30 + 15 cm, s-a realizat în primul an un spor de producție de circa 3000 kg/ha. Dacă s-a făcut această lucrare și la planta premergătoare, deci doi ani consecutiv, sporul de producție la cartof a ajuns la circa 10.000 kg/ha.

O dată cu arătura adâncă de toamnă, se încorporează sub brazdă și gunoiul de grajd, în cantitate de 30-40 tone la hectar. Nu este recomandabil să se aplice în primăvară, nefermentat, deoarece, lângă faptul că este o sursă de îmburuienare, se bătătorește terenul. Astfel, tot ceea ce s-a realizat pentru cartof prin arătura de toamnă se strică prin gunoirea de primăvară. Bunii gospodari au în curte platforme de gunoi, la care conduc fermentarea pentru ca efectul acestui îngrășământ să fie maxim.

O dată cu gunoiul de grajd se împrăștie și îngrășămintele chimice pe bază de fosfor și pe bază de potasiu: de regulă, superfosfat și sare potasică. Cantitățile recomandate sunt de circa 200 kg/ha superfosfat și 150 kg/ha sare potasică. Nu se recomandă doze mari de astfel de îngrășăminte, deoarece gunoiul de grajd conține cantități destul de mari de fosfor și de potasiu.

Îngrășămintele chimice cu fosfor și cu potasiu pot fi însă foarte bine înlocuite de cenușă. Cenușa este un îngrășământ la îndemâna oricărui gospodar, de foarte mare valoare. Cercetările au arătat că cenușa rezultată din arderea produselor vegetale trebuie socotită ca un îngrășământ fosfopotasic.

Valoarea cenușii ca îngrășământ este și mai mare dacă ținem seama de faptul că potasiul și fosforul ce intră în compoziția sa se găsesc în formă accesibilă plantelor (adică în forma cea mai ușoară de folosit de către plante).

Așa se explică din ce cauză rezultatele cercetărilor au arătat că sporurile realizate prin folosirea cenușii sunt mai mari decât cele obținute prin folosirea îngrășămintelor chimice cu fosfor și cu potasiu. Sporurile de producție realizate au fost cuprinse între 45% și 55%. Rezultatele sunt atât de importante, încât merită să se acorde cenușii toată atenția. Mai ales dacă se ține seama că cenușa nu costă nici un ban. Având în vedere aceste considerente, este necesar ca fiecare gospodar să strângă cenușa într-un loc uscat, în ladă sau alt mijloc de păstrare.

Ca regulă, împrăștierea cenușii pentru cartof se face primăvara, înainte de pregătirea terenului pentru plantare. Pe solurile grele, însă, rezultate mai bune se obțin dacă se încorporează în sol toamna, o dată cu gunoiul de grajd, la arătură adâncă. Cantitatea de cenușă care se folosește pentru cartof este între 600 și 1000 kg/ha. Primăvara, terenul se pregătește pentru plantare cu cultivatorul sau cu grapa cu discuri, în funcție de gradul de afânare realizat în timpul iernii. Solurile bine afânate se pregătesc numai cu grapa. În curțile gospodarilor, de regulă, terenul este nivelat cu grebla, primăvara, înainte de plantare.

0 atenție deosebită trebuie acordată cartofilor de sămânță pentru plantare. Aceasta deoarece producția de cartof depinde în cea mai mare măsură de calitatea biologică a materialului de plantare și, în mod egal, de calitatea fizică a tuberculilor.

În primul rând, tuberculii de cartof pentru sămânță trebuie să fie sănătoși. Din această cauză, sortarea înainte de plantare este obligatorie. Cu această ocazie, se elimină de la plantare toți tuberculii care au semne de mana cartofului și cei cu putregai uscat. Întrucât bolile virotice nu se cunosc pe tuberculi, sănătatea materialului de plantare este garantată numai dacă se respectă schimbarea cartofilor pentru sămânță.

În ce privește mărimea tuberculilor pentru sămânță aceasta nu prezintă importanță deosebită. Importantă este desimea la plantare și aceasta depinde de mărimea cartofilor pentru sămânță. Din această cauză, este obligatorie calibrarea tuberculilor pe mărimi. Lucrarea se face manual, iar cartofii se împart în trei grupe: tuberculi mici, cuprinși între 30 și 40 mm în diametru mic, tuberculii mijlocii, între 40 și 50 mm, și tuberculi mari, care au diametrul mic mai mare de 50 mm. Tuberculii mici și tuberculii mari plantează pentru a se produce cartofi pentru consum. Cei mici se plantează întregi, iar cei mari se taie în 2-4 bucăți, în funcție de mărimea tuberculilor. Nu se recomandă tăierea cartofilor pentru sămânțat în zona umedă de munte și nici în zona colinară. Aici sunt primăveri reci, durata de la plantare la răsărire este mare și se strică multe bucăți de tuberculi, din care cauză cultura se rărește și se obțin producții mici. În mod cu totul excepțional, în caz de criză de cartofi pentru sămânță, aceștia se pot tăia și în aceste zone, dar cu 2-4 zile înainte de plantare, prăfuindu-se pe tăieturi cu cenușă. Tuberculii mijlocii se plantează întregi. În zona în care reînnoirea cartofilor pentru sămânța se face la 2-3 ani, tuberculii mijlocii se folosesc pentru producția proprie de cartof pentru sămânță.

0 altă măsură care contribuie mult la creșterea producției de cartof este încolțirea cartofilor de sămânța înainte de plantare. Este o măsură pe care cultivatorii de cartof au aplicat-o de la începutul acestui secol, cu rezultate foarte bune, dar care în ultimul timp a început să fie uitată.

Încolțirea tuberculilor de cartof pentru sămânță este una dintre metodele agrotehnice care favorizează nu numai obținerea cartofilor timpurii, dar și realizarea de producții mai mari. În timpul încolțirii se pot elimina tuberculii necorespunzatori și astfel se plantează cartofi de sămânță sănătoși. Încolțirea înainte de plantare grăbește răsărirea și tuberizarea cu 15-20 zile, asigură uniformitate în pornirea în vegetație, mărește rezistența plantelor la condițiile climatice mai puțin favorabile. Drept urmare, producția de tuberculi realizată este mult mai mare. Prin faptul că se grăbesc tuberizarea și creșterea tuberculilor, fiecare gospodar trebuie să planteze cartofi încolțiți, cel puțin pentru consumul din lunile iunie și iulie. În ce privește cartoful pentru consumul timpuriu, nici nu se poate concepe cultura fără încolțirea cartofilor de sămânță.

Sunt mai multe metode de încolțire a cartofilor de sămânță. Pentru gospodăriile de la țară cea mai bună metodă este încolțirea la lumină. Pentru încolțire se folosesc ladițe, sau rafturi în scândură. Cu circa o lună înainte de plantare, tuberculii de cartof se așează în două rânduri. Pentru încolțire, în prealabil se face sortarea, cu care ocazie se îndepărtează toți tuberculii cu semne de îmbolnăvire și se rup colții formați în timpul păstrării. Apoi, tuberculii se așează în grămezi de circa 40 cm înălțime, în camere încălzite la 12-18 0C, cu posibilități de aerisire. Grămezile se acoperă cu rogojini sau saci. Tuberculii se țin astfel 6-10 zile, până când apar colți de culoare albă, mari de 1-2 mm lungime. După această tuberculii se așează pentru încolțirea propriu-zisă, pe două rânduri, în lădițe, pe rafturi sau pe podea. În cazul încolțirii în lădițe sau pe rafturi, acestea se așează perpendicular pe zidul cu ferestre, pentru a se asigura un-bun iluminat, și se lasă între ele cărări de 0,5-0,6 m, pe care se circulă pentru executarea lucrărilor din timpul încolțirii. În cazul încolțirii pe podea, tuberculii se așează în benzi late de 1,2-1,5 m, cu cărări între ele de 0,5-0,6 m.

În tot timpul încolțirii cartofilor pentru sămânța, se controlează temperatura în camera, cu ajutorul termometrelor care se găsesc în comerț. Temperatura trebuie menținută în timpul zilei între 12 și 18 0C, iar noaptea între 8-12 0C. În timpul zilei se face aerisirea camerei de câteva ori, pentru a elimina bioxidul de carbon, care, în cantități mari, distruge vârful de creștere al colților formați. Din 7 în 7 zile, tuberculii se schimbă între ei. Cei din stratul de jos se trec în stratul de deasupra. În ace1ași timp, se întoarce și fiecare tubercul de pe o parte pe alta. În cazul încolțirii în lădițe, acestea se schimbă între ele. Toate aceste operații au drept scop ca tuberculi sa fie uniform luminați, pentru a se forma colți scurți (1-1,5 cm) și groși. Astfel, colți mai puțin luminați cresc lungi, etiolați și se rup ușor cu ocazia plantării. Drept urmare, efectul operației de încolțire se anulează. Cu ocazia acestor lucrări se elimină tuberculii bolnavi, cei cu încolțire filoasă și cei care nu încolțesc.

Pentru ca aerul din camera în care se face încolțirea să fie umed, cerința importanța mai ales spre sfârșitul perioadei de încolțire, se pun vase cu apă sau se stropesc ușor tuberculii.

Realizarea de producții mari este, de asemenea, puternic influențată de plantare. Epoca, distanța între cuiburi pe rând și între rânduri, adâncimea de plantare sunt elemente de mare importanță. Epoca de plantare trebuie să fie cât mai timpurie, de regulă atunci când terenul este zvântat, se revarsă bine și se poate lucra fără să se formeze bulgări. Epoca optimă de plantare a cartofului este scurtă, de circa 10 zile din momentul când se realizează condițiile optime pentru plantare. Din rezultatele cercetări1or efectuate în diferite condiții din țara noastră, s-a constatat că scăderea producției din cauza întârzierii plantatul a fost de 4.800-16.600 kg/ha. Aceste rezultate arată cât este de important ca să se facă toate eforturile pentru a nu se antarzia cu plantarea. Dar, subliniem faptul că se ajunge la aceleași pierderi de recoltă dacă se plantează timpuriu, în teren bătătorit, din cauză că nu s-a așteptat să se zvânte pământul. Este atât de important acest lucru, încât gospodarii trebuie să folosească în primavară fiecare oră bună de lucru pentru a se încadra în epoca optimă de plantare, într-un sol suficient de bine zvântat.

În ce privește distanța între rânduri, apar două situații diferite. Acolo unde cartoful din gospodăriile particulare este comasat în parcele mari, se folosește distanța între rânduri pentru condiții de mecanizare, adică 70 cm. Acolo, însă, unde se cultivă în mod izolat și nu se face plantarea cu mașina de plantat, distanța dintre rânduri este de 60 cm. În ce privește desimea de plantare, respectiv distanța dintre cuiburi pe rând, aceasta este în funcție de mărimea tuberculilor pentru sămânța. În cazul tuberculilor mici, desimea este de 65.000- 70.000 cuiburi la hectar, la tuberculii mijlocii de 55.000-60.000 cuiburi la hectar, iar la tuberculii mari de 45.000-50.000 cuiburi la hectar. În cazul când tuberculii mari se taie în bucăți, se plantează 65.000-70.000 cuiburi (bucăți) la hectar.

Adâncimea de plantare se stabilește în funcție de modul în care urmează să se facă recoltarea. Dacă se va recolta mecanizat, ceea ce nu este recomandabil pentru gospodăriile particulare, se plantează superficial – în medie la circa 6-7 cm adâncime. La recoltarea manuală se procedează însă diferențiat, pentru a se realiza maximum de producție. Tuberculii de sămânță mici se plantează la 4-5 cm adâncime, cei mijlocii la 6-7 cm, iar cei mari la 8 cm adâncime.

Adâncimea de plantare aratată mai sus este caracteristică pentru solurile mijlocii și ușoare. Pe solurile ceva mai grele și mai ales pe podzolurile unde există oarecare risc de exces temporar de umiditate, adâncimea de plantare este mai mică cu 1-2 cm. Tot din punct de vedere al plantări, trebuie lămurit când se face mușuroirea – concomitent cu plantarea sau mai tarziu. Ca regulă generală, acolo unde lucrările de întreținere se efectuează manual nu se mușuroiește după plantare. Se greblează terenul și se lasă astfel până la răsărire. După răsărire, când plantele au circa 15 cm înălțime, se face o primă prașilă, concomitent cu un mic mușuroi. Înainte de îmbobocire se face a doua prașilă și se mărește mușuroiul la forma definitivă. Apoi, se fac numai lucrări de plivitul buruienilor pentru a menține câmpul în permanență curat. Procedând astfel se grăbește răsărirea și se realizează producții mai mari. Pe terenurile reci, cu oarecare risc de exces temporar de umiditate, cartoful se plantează însă cu mușuroi, adică se face mușuroiul mare concomitent cu plantarea. În acest caz, tuberculul de sămânță rămâne în treimea superioară a mușuroiului și nu se strică dacă după plantare urmează o scurtă perioada de ploi.

CAPITOLUL IV

Cultura cartofului pentru consum timpuriu

Cartoful timpuriu are o importanță deosebită din punct de vedere alimentar, deoarece asigură organismului mari cantități de amidon necesar refacerii energiei consumate în munca de zi cu zi. În timpul ultimelor săptămâni ale prirmăverii și în timpul verii consumarea tuberculilor de cartof asigură în mare masură nevoile organismului uman în substanțe producătoare de energie. De fapt, pentru vara, cartoful este singurul aliment vegetal care aprovizionează organismul în mod îndestulător cu substanțe producătoare de energie. Substanțele hrănitoare din acesta se tranformă în organismul omului mai repede decât carnea sau grăsimile.

Cartoful pentru consum timpuriu, în gospodăriile populației mai ales, oferă posibilitatea folosirii mai raționale a terenului. Astfel, după recoltarea cartofului timpuriu, care trebuie să se termine la 1-10 iulie, se poate planta varză de toamnă, se pot semăna castraveți, fasole pentru păstai și altele. Cartoful pentru consum timpuriu se poate cultiva cu succes printre alte culturi, fără ca să se reducă producția la cultura de bază.

Cartoful pentru consum timpuriu este o cultură foarte rentabilă.

Cartoful pentru consum timpuriu se poate cultiva, în gospodăriile populației, în toată țara. Diferența constă doar în aceea că în zona de câmpie recoltarea începe în jur de 15-20 mai, iar în zona de munte în jur de 10-15 iunie.

Pentru a realiza producții mari de cartof pentru consum timpuriu trebuie respectate câteva reguli obligatorii, și anume:

– se folosesc numai soiuri timpurii;

– se încolțesc cartofi pentru sămânță înainte de plantare și apoi se forțează – se plantează cât mai timpuriu posibil, imediat ce terenul s-a zvântat ai pericolul înghețării solului la adâncimea de 5-6 cm este mic;

– desimea de plantare se stabilește în funcție de felul culturii, între 60.000 și 100.000 cuiburi la hectar;

– adâncimea de plantare este de 6-8 cm socoțând de la baza tuberculului și până la suprafața solului, fără mușuroire;

– se plantează un singur tubercul sau o bucată de tubercul la cuib.

Desimea și distanța de plantare a cartofului

pentru consum timpuriu

Cartoful pentru consum timpuriu, în cultura pură se cultivă numai în acele părți ale țării unde recoltarea se poate încheia până la 10 iulie, pentru a fi posibilă cultivarea după cartof a altei specii: varza de toamnă, fasole pentru păstăi, castraveți etc. În cultură pură, desimea de plantare a cartofului este de 60.000-100.000 cuiburi la hectar. Se folosește desimea de 60.000 de cuiburi la hectar când se plantează cartofi de sămânța înrădăcinați, de mărime mijiocie, din cauză că aceștia nu se taie. În acest caz se plantează la distanță de 40 cm între rânduri și 35-40 cm pe rând.

În cazul când nu se face înrădăcinarea cartofilor de sămânța, tăierea lor înainte de plantare este obligatorie, deoarece în acest caz se formează mai puțini tuberculi la cuib, care cresc mai repede și se câștigă astfel în timpurietate. Pentru a remedia faptul că se formează mai puțini tuberculi la cuib, se mărește desimea de plantare, la 80.000-100.000 cuiburi la hectar. Tăierea se face în momentul plantării, în bucăți cu 2-3 colți, plantând la fiecare cuib câte o singură bucată.

Distanța dintre rânduri este tot de 40 cm, iar desimea pe rând de 20-25 cm. La distanța de 40 cm între rânduri, înainte de îmbobocirea plantelor se face un ușor bilon de pământ pe rânduri de cartof pentru condiții de mecanizare, distanța între rânduri este mai mare.

Pentru producerea cartofilor extratimpurii sunt metode speciale, care se pot aplica cel mai bine în grădinile gospodarilor, mai ales în zonele cu condiții climatice care măresc timpurietatea.

Exemple:

– Cultura mixtă în răsadnițe, cu răsaduri care se repică sau legume timpurii

– Cultura extratimpurie în câmp pe paturi cu gunoi de grajd

– Cultura cartofului extratimpuriu protejat cu folie de polietilenă

Cultura cartofului protejat cu folie de polietilenă fără adăposturi fixe

Cultura cartofului în solarii

Cultura cartofului în zona montanp

Ministerul Agriculturii și Alimentației a delimitat zona montană după o serie de criterii: din punct de vedere al culturii cartofului, se consideră zona montană teritoriile unde porumbul nu poate ajunge la maturitate. Din această cauză, riscul de a cultiva porumbul aici este foarte mare. Dar, aceasta este zona în care preocuparea de bază a țăranilor o constituie creșterea animalelor. Aici, principalele culturi sunt pajiștile și cartoful. Iar cartoful este un înlocuitor al porumbului și orzului în hrana animalelor, pe lângă rolul lui în alimentația locuitorilor.

Tehnologia de cultivare a cartofului în zona montană nu se deosebește substanțial de celelalte zone. Există doar câteva caracteristici pe care le prezentăm în cele ce urmează.

Efortul de a produce cartof timpuriu în această zonă este mult prea mare față de riscurile foarte frecvente cauzate de brumele târzii de primăvară. Din aceastp cauzp, cartoful timpuriu nu este aici la el acasă. În schimb, cartoful pentru consumul din timpul verii constituie un ailment de prim ordin pentru om, asigurând și hrana pentru animale.

Producții mai mari la soiurile târzii se obțin dacă se face încolțirea cartofilor pentru sămânță înainte de plantare. În zona montană, brumele timpurii de toamnă apar din luna septembrie și întrerup vegetația cartofului. Datorită acestui fapt, încolțirea cartofilor pentru sîmânța înainte de plantare asigură sporuri de producție de 4000-5000 kg/ha.

Condițiilor climatice foarte favorabile din zona montană trebuie să li se răspundă, prin calitatea foarte bună a cartofilor pentru sămânță și aici, schimbarea cartofilor pentru sămânță este obligatorie, la 3-4 ani. Trei ani pentru solurile semitimpurii și cele semitârzii, patru ani pentru soiurile târzii. La aceștia din urmă este mai lungă perioada de reînnoire cu un an, deoarece brumele timpurii de toamnă, dăunătoare producției de cartof, sunt folositoare în ceea ce privește calitatea cartofilor pentru sămânță.

Se cuvine sa menționăm, totodată, faptul că, în această zonă, tăierea cartofilor pentru sămânță este periculoasă. Din cauza umidității mari în sol, și a duratei mari de la plantare la răsărire, pericolul putreziri bucăților de tuberculi înainte de răsărire este foarte mare.

0 altă cerință de care trebuie să se țina seama în zona montană este aceea ca, de regulă, cartoful nu se suportă după el însuși decat 3-4 ani. Apoi, începe să scadă producția, îndiferent de soi și de calitatea cartoflor pentru sămâanță, indiferent de îngrășăminte și alte îngrijiri care se aplică. Din aceast cauză, deși suprafața arabilă din această parte a țării este mică, trebuie să asigure o rotație a culturilor, în așa fel ca să nu se cultive cartof după cartof mai mult de trei ani, maximum patru ani.

Așa cum s-a aratat de mai multe ori, rezistența soiurilor de cartof la mană trebuie să constituie criteriul de bază la alegerea soiului. Cu toate acestea, problema prevenirii și combaterii manei cartofului, ca și a gândacului din Colorado, trebuie să stea, de asemenea, în centrul preocupărilor cultivatorilor de cartof din zona montană. Deoarece aici situația orografică a terenului este foarte diferită, cartoful cultivându-se și pe văi, și pe pante de diferite mărimi, și pe diferite expoziții ale dealurilor, prognoza efectuarii tratamentelor este foarte greu de realizat. De aceea, trebuie efectuate tratamente de prevenirea apariției manei cartofului la acoperire. Tratamentele de combatere a gândacului din Colorado se efectuează, după cum se știe, când larvele dăunatorului trec în marea lor majoritate – de pe partea inferioară a frunzelor pe suprafața superioară a acestora.

Atât pentru pajiști, dar mai ales pentru cartof, pe solurile subțiri din zona montană problema cheie o constituie folosirea gunoiului de la animale. Pentru aceasta, preocuparea de bază trebuie să fie pregatirea gunoiului în platforme speciale.

CAPITOLUL V

Combaterea bolilor și a dăunătorilor

cartofului

Principalele boli ale cartofului

În etapa actuală, două sunt problemele cele mai grele.

Cea dintâi constă în reînnoirea cartofilor pentru sămânță. Reînnoirea se face tot din cauza îmbolnăivirii tuberculilor, de boli care nu se văd pe tuberculi, dar se transmit de la un an pe altul. Din această cauză, trebuie schimbați în fiecare an în anumite zone, din doi în doi ani în alte zone și din trei în trei ani în zona umedă de munte.

În reînnoirea cartofilor pentru sămânță trebuie să se aiba grijă în continuare să se ferească cultura de cartof de boli și dăunatori. Numărul foarte mare de boli și dăunatori ce pot ataca cartoful, precum și potențialul de distrugere foarte ridicat al unora dintre acești paraziți conduc la pierderi considerabile de producție. Se apreciază ca, pe plan mondial, producția de cartof este diminuată de atacul bolilor și dăunătorilor în proporție de 28-30 % anual. Există, însă, frecvente situații când, din cauza neaplicării măsurilor de combatere sau datorită aplicării lor în mod necorespunzător, pierderile de producție sunt mult mai mari. Aplicarea întâmplătoare a măsurilor de combatere reduce foarte mult eficiența acestora și, în unele cazuri chiar mărește inutil costul de producție. Cartoful este atacat atât în timpul vegetației, cât și în timpul păstrării tuberculilor peste iarnă. Bolile se împart în două categorii: boli paraziare și boli neparazitare. Întrucât bolile neparazitare, în marea lor majoritate, sunt datorate anumitor stress-uri în viața plantei de cartof, care pot fi prevenite cu ușurință de cultivatori, în continuare ne ocupăm numai de bolile parazitare.

· Râia neagră a cartofului (cancer, rac sau buba neagra). Este o boala de carantină foarte dăunatoare, produsă de ciuperca synchiytrium endobioticumn. Este răspandită în special în regiunile bogate în precipitații, cu soluri grele și acide. Contaminarea se face prin tuberculii de sămânță infectați (cu tumori), prin pământul infectat aderent pe tubercuilii de cartof sau alte plante cultivate în teren infectat, prin gunoiul de grajd provenit de la animalele hrănite cu cartofi bolnavi, prin apele care se scurg de pe terenurile infectate, prin uneltele cu care s-a lucrat în culturile infectate, prin vehiculele de transport, prin încălțămintea oamenilor, etc.

În combaterea acestei boli, metoda cea mai practică, sigură și economică este cultivarea soiurilor rezistente. În prezent, drept urmare a actelor normative în vigoare, în România este înterzisă înmulțirea cartofilor pentru sămânță din soiurile sensibile la râia neagră a cartofului.

· Mana cartofului este cea mai păgubitoare boală cunoscută până în prezent la cartof poate distruge, în câteva zile, culturi întregi. Mana este produsă de ciuperca Phytophthora – infestans. Atacă frunzele, tulpinile și tuberculii. Mana cartofului se transmite de la un an la altul prin tuberculii bolnavi.

Problema combaterii manei cartofului este extrem de dificilă. Practic, combaterea curativă este aproape imposibilă. De aceea, cea mai mare atenție trebuie acordată măsurilor de prevenire a atacului. Dintre acestea, cea mai ușoară și cea mai sigură este rezistența soiului.

Pentru combaterea manei cartofului se cer îmbinate cu multă iscusință măsurile agrotehnice cu cele chimice. Foarte pe scurt, enumerăm măsurile agrofitotehnice ce trebuie să fie avute în vedere, pe lângă alegerea soiului:

alegerea materialului de sămanță sănătos;

fertilizarca echilibrată;

– plantarea în epoca optimă;

– distrugerea buruienilor și executarea bilonului înalt cu coamă;

recoltarea mai timpurie a culturilor de cartof în care există riscul unei

infecții puternce și cu posibilități de transmitere la tuberculi;

– zvântarea tuberculilor după recoltare;

– preînsilozarea, timp de cel puțin două săptămâni, a tuberculilor din culturile

atacate de mana;

– nu este permisă acoperirea grămezilor de cartofi în timpul preânsilozarii cu

vreji de cartof sau folie de polietilenă;

– alegerea materialului sanătos înainte de trecerea la locul definitiv pentru

păstrare.

Măsurile chimice continuă să dețină ponderea cea mai mare în cadrul complexului de masuri menite să prevină atacul de mană. Eficacitatea lor depinde de stabilirea corectă a momentului aplicării tratamentelor și efectuarea lor fără întârziere, de utilizarea unui sortiment eficace și eficient de fungicide și de executarea tratamentelor cu utilaj tehnic adecvat.

Problema cea mai dificilă și cea mai importantă este stabilirea corectă a datei primelor două tratamente, respectiv a momentului apariției în cultură a focarelor primare și a celor dintâi focare secundare de mană. De modul cum se stabilesc și se respectă datele respective depinde, în mare masură, succesul combaterii chimice. Stabilirea momentului optim pentru efectuarea primelor două tratamente se face de către Inspectoratele județene de protecția plantelor din cadrul Direcțiilor generale județene pentru agricultură și se comunică specialiștilor agronomi de la comune. Fungicidele folosite în combaterea chimică a manei cartofului sunt de două feluri, de contact și sistemice.

Fungicidele de contact acționează la suprafața frunzei și asigură o protecție de 7 – 10 zile, dar în caz de ploi trebuie repetat tratamentul.

Ditiocarbamații aparțin grupei de contact: Zineb, Maneb, Mancozeb sunt cele mai utilizate. Este recomandat ca primele tratamente să fie făcute cu acestea, deoarece nu sunt fitotoxice și chiar stimulează creșterea foliajului. Formulările sunt numeroase: Dithane M-45 (2,0 kg/ha), Sancozeb (2,5 kg/ha), Polyram Combi (1,8 kg/ha), Vondozeb (2,5 kg/ha), Perozin (3,2 kg/ha), Antral 70 WP (2,5 kg/ha).

Tot ca fungicide de contact sunt catalogați cuprul și compușii săi anorganici, cu mențiunea că pot provoca fitotoxicitate: sulfat de cupru (zeamă bordeleză – 8 kg/ha), Turdacupral (5 kg/ha). Se recomandă folosirea acestor produse la tratamentele din a doua parte a perioadei de vegetație.

La ultimele tratamente se recomandă produse stanice, care asigură o bună protecție și pentru tuberculi: Brestan – 0,6 kg/ha (trifenil acetat de staniu + maneb). Produsele stanice și cele cuprice sunt mai fitotoxice decât ditiocarbamații.

Ultimele tratamente mai pot fi asigurate și cu produse pe bază de clorotanlonil (Daconyl – 2,0 kg/ha, Bravo 500-2,5-3kg/ha).

Altă grupă o constituie produsele organometalice, adica Du-Ter Extra – 0,6 kg/ha (trifenil hidroxid de staniu) și Tinestan – 0,5 kg/ha (trifenil acetat de staniu). Însă toate produsele din această grupă sunt periculoase pentru pești și celelalte viețuitoare.

0 grupă aparte este formată de produsele cu substanță activă compusă. Se numesc penetranți și asociază cymoxanilul cu 1-2 substanțe active de contact. Aceste tipuri de substanțe pătrund în frunze, dar nu sunt vehiculate de sevă. Materiile active de contact asigură o activitate preventivă de 7-8 zile, acțiunea cymaxonilului fiind redusă la 2-3 zile după aplicare. Ca exemplu: Curzate Plus T – 2,5 kg/ha (cymaxanil + oxiclorură de cupru), Ripost M 2 – 2 – 2,5 kglha (cymaxanil + mancozeb + oxadixil).

Fungicidele sistemice au un efect "retroactiv" (curativ) de 4 zile după germinarea sporilor, ceea ce permite intervale de tratament cu aceste produse de maxim 14 zile. Produsele din această categorie sunt amestecuri ce conțin o materie activă sistemică asociată cu produse de contact. Este cazul oxadixil + cupru = Sandofan C – 2,0 kg/ha; oxadixil + mancozeb = Sandofan M 8 – 2,5 kg/ha; metalaxil + cupru = Ridomil Plus 48 – 2,5 kg/ha; metalaxil + mancozeb = Ridomil 72 M 8. Utilizarea metalaxilului (Ridomil) singur nu este recomandată, deoarece s-a constatat de mai multă vreme ca s-au creat rase de ciuperci rezistente la acest produs.

Dintre produsele omologate în ultima vreme menționăm Previcur N (607SL), pe baza de propamocarb, în doză de 3 l/ha, și Tattoo, pe bază de propamocarb + mancozeb, în doză de 4 1/ha.

Un alt aspect demn de subliniat îl constituie compatibilitatea produselor împotriva manei cu cele folosite împotriva gândacului din Colorado. Dacă momentele aplicării tratamentelor coincid, se vor aplica tratamente complexe știut fiind că ditiocarbanații sunt, în general, compatibili cu insecticidele utilizate la cartof;

– Turdacupral și Ridomil Plus 48 sunt compatibili cu Fastac 10 EC și Oltitox 50 PU;

– Turdacupral 50 este compatibil cu Sinoratox 35 R Birlane 24 EC;

– insecticidul Birlane 24 EC poate f amestecat și cu Ridomil Plus 45 și 48;

– Decis 25 EC este compatibil cu Turdacupral (oxiclorura de cupru corect formulată, Previcur N și Tattoo

· Înnegrirea bazei tulpinii și putregaiul umed al tuberculilor de cartof.

Boala este produsă de o bacterie pectolitică (Pectobacterium caratovonun var. astrosepticum), care poate provoca putregaiuri umede și la unele legume. Pierderile cauzate de această boală sunt mici în câmp, dar pot ajunge la peste 50 % în timpul păstrării.

Din punct de vedere al simptomelor, caracteristic pentru această boală sunt leziunile negre, umede și lipicioase pe tulpini, care apar la nivelul solului, uneori și deasupra solului. Plantele se opresc din creștere, frunzele au culoarea verde pal spre galben și rulează de-a lungul nervurii mediene; cele de la bază se veștejesc și încep să moară.

Plantele atacate pot fi distruse înainte de a forma tuberculi, dar când sunt atacate plante mai bătrâne, bacteria trece în tubercul. În momentul recoltarii, tuberculii infectați nu prezintă simptome evidente, acestea apărând numai în timpul păstrării. Tuberculii infectați prezintă în partea ombilicală un putregai moale. De aici putregaiul se extinde în pulpa tuberculului, coaja rămânând intactă.

Pe baza cercetarilor, s-a dovedit că bacteria nu poate trăi în sol peste iarnă; dispare în câteva săptămâni de la recoltarea cartofului. Rezultă deci, că singura sursă de infecție o reprezintă plantarea tuberculilor bolnavi. Acești tuberculi dau naștere la plante bolnave, iar bacteriile sunt puse în libertate atât din plantele moarte, cât și din tuberculii mamă a căror coajă se rupe. Răspândirea bolii se realizează prin sol. În timpul ploilor, bacteriile sunt preluate de apa de pe plantele bolnave și transportate, la cele sănătoase. Din această cauză, boala apare de regulă în zona umedă de munte, pe solurile grele, în care apa din ploi pătrunde mai greu în pământ și circulă în partea superioară a solului.

Soiuri rezistente la această boală nu există, iar combaterea chimică nu a dat rezultate satisfăcătoare până în prezent. Din această cauză, măsurile de combatere sunt cele ale tehnologiei culturii cartofului și anume: amplasarea culturii pe soluri mai ușoare, plantarea numai cu cartofi de sămânță perfect sănătoși, asigurarea condițiilor pentru creșterea viguroasă a plantelor, eliminarea timpurie a plantelor bolnave, evitarea vătămarii tuberculilor în timpul recoltarii deoarece leziunile ce se produc constituie porti de întrare a bolii.

· Putregaiul uscat al tuberculilor (mumificarea cartofilor) este o boală foarte comună, răspândită în tot locul unde se cultivă cartof. Agentul patogen principal al acestei boli este ciuperca Fusarium coeruleun dar putrezirea uscată a tuberculilor de cartof poate fi produsă și de alte specii ale genului Fusarium. Boala se manifestă cu precadere în timpul păstrării peste iarnă a tuberculilor, luând forma unui putregai uscat al acestora. Într-o fază mai avansată, în interiorul pulpei tuberculului apar deseori caverne de diferite mărimi, provocate prin diminuarea volumului pulpei, ca urmare a deshidratării. În cele din urmă, pulpa tuberculului se transformă într-o masă uscată, cu textură spongioasă, fărâmicioasă (făinoasă), de culoare galbenă-cenușie-albicioasă, prezentând adesea în centru o cavernă mare. Tuberculii atacați nu au miros urât.

· Alternarioza cartofului (Pătarea brună a frunzelor de cartofi) este produsă de ciuperca Alternaria solani . În ultimul timp, această boală produce pagube mari cartofului și în țara noastră, ceea ce justifică, din punct de vedere economic, luarea măsurilor de combatere.

Altenarioza cartofului apare mai frecvent pe frunze, însă poate să se manifeste și pe tuberculi. Boala apare de regulă la începutul înfloririi cartofului. În unii ani, la soiurile timpurii apare și mai devreme.

Pe frunze apar pete rotunde sau colțuroase limitate de nervuri. La început petele sunt mici, însă cu timpul se măresc, prezentând zone concentrice, cu dimensiuni până la 2 cm diametru. În condiții favorabile, de umiditate, petele confluează și pot cuprinde o suprafață mare a frunzelor.

Aceste zone concentrice, care se văd cu ochiul liber, fac ca alternarioza să fie ușor de recunoscut și de deosebit de alte boli ale cartofului.

Boala se observă mai bine pe frunzele de la baza plantei, unde umiditatea este mai mare, sau dimineața pe rouă. În dreptul petelor, țesuturile sunt necrozate, iar frunzele atacate se usucă înainte de vreme, începând de la baza plantelor și treptat pe frunzele de la mijioc și apoi pe cele superioare. Într-un stadiu înaintat al bolii se produce o desfrunzire totală, ceea ce dă impresia unui atac de mană.

Pe timp ploios, ciuperca poate trece de la tufe pe tuberculi, mai ales în timpul recoltării. Pe tuberculi se observă pete circulare, de culoare brună-închis, de mărime apropiată cu cele de pe frunze, ce produc ușoare depresiuni în epiderma tuberculilor. Aceste pete se întind, cuprinzând o bună parte din tubercul, producând o putrezire neagră. Pe tuberculii astfel atacați se grefează apoi microorganisme saprofite (ciuperci, bacterii), care duc la putrezirea în întregime a tuberculilor.

Întrucât ciuperca se transmite de la un an la altul prin resturile vegetale rămase în câmp, este obligatorie aplicarea unui asolament rațional. De asemenea, un rol de seamă îl are strângerea și distrugerea vrejilor de cartof după recoltare, fapt ce contribuie la reducerea atacului în anii urmatori.

În anii cu condiții favorabile atacului de alternarioză, nu pot fi neglijate

tratamentele chimice.

Pentru avertizarea aplicării tratamentelor chimice împotriva alternariozei se are în vedere criteriul biologic ce constă în stabilirea datei apariției primelor pete de alternarioză în cultură. Pentru aceasta, după circa 3 săptămâni de la răsărirea plantelor de cartof, se vor controla cu atenție culturile, iar la apariția primelor pete de boală se va aplica primul tratament chimic.

Următoarele tratamente chimice se vor efectua în funcție de întrunirea condițiilor climatice ce favorizează diseminarea coridiilor din focarele primare, precum și în funcție de densitatea focarelor primare și secundare din cultură. În anii cu condiții climatice favorabile apariției și dezvoltării agentului patogen, sunt necesare 4-6 tratamente. În general, numărul tratamentelor este determinat de condițiile climatice ale anului respectiv și de rezistența soiurilor. Tratamentele pentru combaterea alternariozei trebuie aplicate preventiv și continuate până la distrugerea vrejilor sau la maturitatea plantelor. Produsele folosite se prezintă în tabel.

Produse recomandate pentru combaterea alternariozei

Pentru evitarea fenomenului de rezistență la pesticide, ce apare când se aplică în mod repetat același produs sau produse cu baze chimice comune, se recomandă ca produsele amintite să fie folosite în mod alternativ. De asemenea, pentru mărirea perioadei de remanență, se recomandă folosirea adezivului Aracet – 150 g la 100 litri soluție.

· Râia comună a cartofului (rapănul, streptomicoza sau actinomicoza) este produsă de bacteria Streptormyces scabies. Se manifestă pe organele subterane ale cartofului, mai ales pe tuberculi, pe suprafața cărora apar pustule proeminente de culoare brună, de formă și mărimi diferite, acoperite cu un strat de suber. Când atacul este putenic, pustulele apar una lângă alta, formând o crustă groasă, continuă. În faza finală, pustulele crapă și capătă un aspect rugos, din ele împrăștiindu-se un praf fin, alb-murdar sau galben.

Râia comună produce pagube în anii secetoși, cu veri călduroase.

Boala se transmite de la un an la altul prin tuberculii bolnavi și prin sol. Agentul patogen este specializat. Combaterea nu se practică. Se recomandă, însă, măsuri de prevenire a bolii, care constau în folosirea asolamentelor, igiena culturii și irigarea corectă în zonele cu deficit de umiditate pentru cartof.

Principalli dăunători ai cartofului

Pagubele produse de dăunătorii culturilor de cartof sunt relativ mai mici în comparație cu cele provocate de boli. Dar unii dintre dăunători produc pagube considerabile, direct sau indirect. Întrucât unii dăunători interesează în mod deosebit numai pe producătorii de cartof pentru sămânță, aici ne ocupăm numai de dăunătorii comuni.

– Gândacul din Colorado este originar din America de Nord. În țara noastră a fost semnalat pentru prima dată în anul 1952, în partea de nord-vest. În anul 1956 este semnalat și în sud-estul țării, iar în prezent există în toată țara, devenind cel mai periculos dăunător al culturii de cartof.

Adultul are capul oval, lung de 8-12 mm, bombat dorsal, de culoare galben portocaliu. Caracteristice sunt cele 10 dungi negre, câte 5 pe fiecare elitră. Ouăle gândacului din Colorado sunt de culoare gălbui-portocaliu, lungi de 1,2 – 1,5 mm, dispuse în ponte pe partea inferioară a frunzelor de cartof sau pe alte solanacee. Din ouă ies larvele de culoare roșu-închis, care au patru stadii de dezvoltare (L1 – L3). Larva de vârsta a 4-a trece în stadiul de pupă (nimfă), a cărei formă se aseamănă cu adultul. Ca pupă se retrage în sol la 15-30 cm adâncime.

Gândacul din Colorado iernează ca adult în sol. Adulții hibernanți apar primăvara, începând cu sfârșitul lunii martie și continuând până la sfârșitul lunii mai. Apariția deasupra solului, în primavară, are loc când temperatura medie zilnică depășește 1000C pe o perioadă de 10-12 zile. Câteva zile migrează după hrană, apoi are loc fecundarea și depunerea ouălor. După 4-15 zile, în funcție de temperatura aerului, apar larvele, care-și petrec cele 4 stadii larvare în 14-29 zile. După terminarea stadiului larvar, așa cum s-a arătat, larvele de vârsta a 4-a se retrag în sol, unde se transformă în nimfă. Întrucât retragerea în sol se face eșalonat, tot așa vor apărea noii adulți, care se hrănesc câteva zile, apoi încep să depună ponte. Așa se explică faptul că într-o cultura de cartof găsim în permanență ouă, larve și adulți ai gândacului din Colorado. De regulă, în țara noastră sunt 1-2 generații în depresiunile intra și extramontane, iar în celelalte părți mai multe generații.

Gândacul din Colorado poate provoca daune mari producției de cartof, atunci când nu se realizează momentul optim de aplicare a tratamentelor. El poate distruge total cultura, dacă nu se aplică nici un tratament. Pentru ca tratamentele de combatere să-și atingă scopul, trebuie urmărită fiecare solă cu cartof, pentru a se cunoaște situația foarte exactă a apariției dăunătorului. Astfel, pentru gândacii hibernanți, dacă se găsește o densitate mai mare de un gândac la 4-5 cuiburi de cartof, este necesar să se aplice un tratament chimic. Dacă nu se constată această densitate, și deci nu se recomandă acest tratament, se aplică tratamentele când în cultura de cartof se găsesc larvele gândacului în stadiile 1-3 sau, și mai sigur când după apariția primelor larve trec 5-6 zile. După aceasta, în funcție de insecticidele folosite, se efectuează tratamente la interval de 10-12 zile. În tabelul 6 se prezinta produsele recomandate în prezent pentru efectuarea tratamentelor de combatere a gândacului din Colorado.

În funcție de costul produselor și de recomandările specialiștilor de la comune, se alege produsul. Este important să subliniem faptul că nu trebuie să se facă mai mult de două tratamente cu același produs, deoarece există riscul apariției populațiilor rezistente la acesta. Din această cauză, alternarea produselor este obligatorie. Tot din acest motiv au apărut în comerț amestecuri de două sau mai multe produse de combatere.

Când ne-am referit la combaterea manei cartofului am arătat și posibilitățile de efectuare, în același timp, a tratamentului pentru combaterea manei și a gândacului din Colorado. Dar numai cu produse compatibile din punct de vedere chimic, așa cum s-a menționat.

Produse pentru combaterea gândacului din Colorado

– Pagubele produse la tuberculi de viermii sârmă (Agriotes sp.) se datoresc larvelor acestor specii. Aceste larve sapă galerii în tuberculi și îi depreciază calitativ. În același timp, se favorizează instalarea diverșilor agenți patogeni care provoacă, în final, putrezirea tuberculilor, ceea ce duce la pierderi de până la 80 %.

Se recomandă combaterea viermilor sârmă prin măsuri agrofitotehnice (arătură adâncă, asolament etc.), dar în cazul unei infestări mari (peste 3-5 larve la m2) și prin folosirea insecticidelor granulate.

Dintre insecticidele granulate destinate combaterii acestui dăunător, cele mai bune rezultate se obțin cu Vydate 10 G în doză de 17,5 kg/ha, Furadan 10 G în doză de 20 kg/ha și Furadan 5 G în doză de 40 kg/ha.

Nu se mai recomandă insecticidele organoclorurate (Lindatox PEB + Lindan), avându-se în vedere reziduurile cumulate, cât și faptul că imprimă gust și miros neplăcut tuberculilor de cartof.

·Nematozii cu chiști (Globodera sp.) sunt cei mai pcriculoși dăunători ai cartofului. Este un dăunător de carantina, pentru prevenirea și combaterea căruia trebuie ținută strânsă legătura cu specialiștii de la comune. Sunt dificil de combătut, din cauză că femelele ajunse la maturitate se transformă în chiști care pot rezista în sol, în lipsa gazdei, zeci de ani. Pentru reducerea populațiilor nematodului, și deci a pierderilor de producție, se recomandă, pe lângă respectarea normelor de carantină fitosanitară, aplicarea unui program integrat de control, în care folosirea soiurilor rezistente, rotația și nematocidele au rolul cel mai important.

Pentru combaterea bolilor și a dăunătorilor apar mereu produse noi, care le înlocuiesc pe unele dintre cele existente. De aceea, pentru a fi bine informați asupra tuturor noutăților și a putea folosi cele mai bune produse, cultivatorii de cartof trebuie să țină permanent legătura cu inginerii specialiști de la comune.

Cum se asigură cartofii pentru sămânță

O importanță covârșitoare o are calitatea cartofilor pentru sămânță în realizarea producțiior mari de cartof. Marea majoritate a bolilor se transmit de la un an la altul prin tuberculi. Cele care se văd cu ușurință pe tuberculi se pot evita prin sortarea tuberculilor bolnavi. Din păcate, unele boli nu se observă în tuberculi decât dacă aceștia se taie, iar în acest caz nu mai sunt buni pentru sămânță. Dar multe boli nu se observă nici prin tăierea tuberculilor și se transmit ușor de la un an la altul, producând pagube considerabile cultivatorilor de cartof. Este cazul, îndeosebi, al virozelor.

Înmulțindu-se vegetativ, prin tuberculi, cartoful este sensibil la orice stress în timpul perioadei de vegetație sau în timpul păstrării. De asemenea, orice abatere de la tehnologia de producere și păstrare a cartofului pentru sămânță duce la degenerare. Degenerare care nu se vede pe tuberculi, dar care conduce la reducerea capacității de producție la plantele care răsar din asemenea tuberculi, reducere care poate ajunge până la 70-90%. Iată, deci, că pierderile de producție datorate bolilor transmise prin tuberculi de sămânță, ca și pierderile de producție datorate degenerării cartofilor pentru sămânță fac în final ca efortul depus de cultivatorii de cartof să nu ducă la rezultatele așteptate: producții mari de cartof, care să asigure necesarul de consum al țării și care să le garanteze cultivatorilor obținerea unor câștiguri substanțiale. Din această cauză, la cultura de cartof nu există nimic mai important decât calitatea cartofilor pentru sămânță.

În țara noastră, ca în toate țările cu agricultură științifică, producerea cartofilor pentru sămânță se realizează numai în anumite bazine, microbazine și numai în unități specializate, cu o tehnologie specială, de către cultivatori specializați, sub coordonarea unităților de cercetare și sub controlul Ministerului Agriculturii și Alimentației. Protecția cultivatorilor de cartof pentru sămânță și a celor pentru consum, garanția calității cartofilor pentru sămânță și legătura dintre cele două categorii de cultivatori – consum și sămânță – se fac de către Federația Cultivatorilor de Cartof din România, prin filialele sale județene. Prin Direcțiile agricole județene și prin centrele agricole comunale, cultivatorii de cartof pot primi toate informațiile cu privire la asigurarea necesarului lor cu cartof pentru sămânță.

Verigile superioare din procesul producerii cartofului pentru sămânță, baza superelitei, superelita și elita, se realizează numai în zonele închise, organizate de mai mulți ani în țara noastră prin grija Institutului de cercetare și producere a cartofului. Categoria biologică, înmulțirea întâia și, la unele soiuri, chiar elita se pot produce în toata țara, în microzone sau unități mari cultivatoare specializate. Problema microzonelor și a specializării anumitor unități în producerea cartofilor pentru sămânță în fiecare județ nu a fost rezolvată încă, dar constituie o preocupare actuală. În prezent, deoarece sunt puțini cultivatori de cartof care reînnoiesc cartofii pentru sămânță, zonele închise asigură necesarul de cartof pentru plantare – de bună calitate – în țara noastră.

Cultura cartofului este grea și solicită cheltuieli mari. Din această cauză este atât de importantă organizarea înmulțirii cartofului pentru sămânță în fiecare județ, cu excepția județelor cu zone închise pentru producerea cartofilor de sămânță încât pentru cultura cartofului în România nu există altă problemă prioritară. Până la realizarea acestui deziderat, cultivatorii de cartof în mod organizat, prin Direcțiile agricole județene, pot rezolva asigurarea necesarului de cartof pentru sămânță prin Federația Cultivatorilor de Cartof din România.

Păstrarea peste iarnă a cartofilor

Păstrarea cartofilor este la fel de importantă ca și producerea lor. Tuberculul de cartof conține circa 75% apă, ceea ce îl face perisabil. Din cauza conținutului mare de apă, tuberculul se îmbolnăvește foarte ușor în timpul păstrării de așa-numitele boli de păstrare: putregaiul umed, putregaiul uscat, putregaiul datorat manei cartofului etc. Aceasta este cauza pentru care trebuie avut grijă să nu rămână în cartofii care se trec la păstrare nici un tubercul atins de vreo boală. Acesta constituie focar de infecție; de la el se poate îmbolnăvi toata masa de cartof.

Aceste caracteristici trebuie să țină mereu trează atenția celor care păstrează cartoful peste iarnă. Totodată, trebuie să remarcăm că tuberculul de cartof și-a construit în decursul timpurilor o oarecare rezistență la păstrare. În primul rând, datorită peridermei groase, suberificate, care contribuie la reducerea schimbului de gaze și protejează destul de bine tuberculul de atacul microorganismelor în al doilea rând, datorită solaninei pe care tuberculul o conține în coajă, datorită capacității tuberculilor de vindecare rapidă a rănilor și datorită perioadei de repaus germinal. Ca să sporească aceste însușiri, trebuie să intervină pentru a asigura o mai bună protecție a cartofului în timpul păstrării. Astfel, concomitent cu recoltarea, se fac două operații esențiale. Prima are ca scop creșterea rezistenței la păstrare a tuberculilor prin influența luminii. Pentru aceasta, tuberculii nu se strâng imediat după recoltare, ci se lasă pe pământ, la lumina zilei, timp de 6-7 ore. Cel mai bine ar fi ca scoaterea din pământ a tuberculilor să se facă în primele ore ale dimineții, iar strângerea lor spre seară. În nici un caz cartofii nu trebuie să rămână pe câmp peste noapte. Mai ales în localitățile unde există pericolul brumelor timpurii de toamnă.

O dată cu strângerea tuberculilor, se face sortarea lor, adică, toți cei vătămați în timpul recoltării, toti cei suspecți că ar fi bolnavi, ca și tuberculii mici, se pun separat și se folosesc imediat în hrana animalelor. Se subliniază faptul că tuberculii nu trebuie lăsați la lumina zilei mai mult decât timpul arătat mai înainte, nici cei care se folosesc în alimentația oamenilor și nici cei pentru hrana animalelor, deoarece în coaja lor și imediat sub coajă există o substanță denumită solanina. Aceasta, în cantitate mai mare, este toxică. Când tuberculii stau mai mult la lumină, cantitatea de solanina crește și apar probleme de intoxicație.

Tuberculul de cartof, de la formare și până când este folosit sau moare de o boală, în permanență respiră și transpiră. Datorită acestor procese fiziologice își pierde din greutate; prin pierderea apei ca urmare a transpirației, dar și prin pierderea de substanță uscată utilă, ca urmare a proceselor biochimice din timpul procesului de respirație. Din această cauză, pentru păstrarea cartofilor trebuie supravegheată temperatura în masa de tuberculi. Temperatura optimă pentru păstrarea cartofilor pentru consum este de 3-60C , iar a celor pentru sămânță de 2-40C. La cartoful pentru sămânță, în cazul păstrării la temperaturi mai mari, apare un fenomen foarte grav, cu urmări negative în producția anului următor. După ajungerea plantelor de cartof la maturitate, tuberculii intră într-o fază în care procesele fiziologice și biochimice sunt reduse foarte mult. Este faza de repaus germinal, care durează între 70 și 100 zile, în funcție de soi și condițiile de păstrare. Când sunt temperaturi mai ridicate în masa de tuberculi, faza repausului germinal se scurtează. Atât în timpul repausului germinal, dar mai ales după încheierea acestuia, în tuberculul de cartof pentru sămânță începe să se sintetizeze un produs biochimic care favorizează formarea tuberculilor la plantele răsărite din acest tubercul. Cantitatea acestui produs crește în timp, până când ajunge la un maximum. Aceasta este faza de incubație a tubercului de cartof. Dacă s-ar planta atunci, s-ar obține cel mai mare număr de urmași de la plantele răsărite din acest tubercul incubat. Dar, după ce acest produs biochimic a ajuns la maxim, el începe să se resoarbă, să se piardă. Pe măsură ce trece timpul, cantitatea produsului care favorizează formarea tuberculilor noi la plantele de cartof se reduce. Cu atât mai mult cu cât tempenatura din timpul păstrării o depășește pe cea optimă. Are loc, deci, un proces de degenerare fiziologică în timpul păstrării cartofilor pentru sămânță, din cauza nerespectării condițiilor optime de păstrare. Cu cât abaterea de la condițiile optime de păstrare este mai mare, cu atât degeneranea este mai puternică, cu efecte negative asupra producției anului următor. Dar și temperaturile scăzute sunt dăunătoare. La –10C tuberculul de cartof începe să degere, iar la –20C îngheață.

La temperatura sub 4-50C se produce îndulcirea tuberculilor. Îndulcirea este un proces reversibil, care se produce datorită transformării amidonului în zaharuri sub influența enzimelor amilolitice. După îndulcire, dacă se țin tuberculii la temperaturi ridicate (15-230C) timp de două săptămâni, gustul dulce dispare. Din cele arătate rezultă că păstrarea cantofilor este la fel de importantă ca și producerea lor. A celor pentru consum, dar mai ales a celor pentru sămânță. Este important de reținut faptul că, îndiferent de locul unde se face păstrarea, termometrul pentru măsurat temperatura este la fel de important ca oricare altă unealtă folosită pentru plantarea sau întreținerea culturii de cartof.

Păstrarea cartofilor se face, de regulă, în beciuri, atât în zona de câmpie, cât și în cea colinară, în beciuri sau în pivnițe în zona montană. Pentru cantități mai mari se folosesc macrosilozuri.

În beciuri sau în pivnițe se păstrează cantități mici de cartofi. Pentru a reduce cât mai mult pierderile din timpul păstrării, atât în beciuri, cât și în pivnițe se pregătesc compartimente special amenajate. Cel mai bine ar fi ca aceste compartimente amenajate pentru cartof să fie permanente. Pentru a evita îmbolnăvirea tuberculilor și aerisirea uniformă a lor, aceștia nu se pun grămadă jos în beci, ci se amenajează boxe din scândură. Distanța dintre scânduri trebuie să fie de 2 cm, pentru a se asigura o bună circulație a aerului. Tot în acest scop, de la suprafața beciului, respectiv a pivniței, și până la baza boxei se lasă un interval de 15-20 cm. De asemenea, la peretele unde este fixat geamul de aerisire, se lasă o distanță între peretele boxei și cel al beciului tot de 15-20 cm. În beciul astfel amenajat se poate pune un strat de cartof de 2-2,5 m înălțime în timp ce fără astfel de amenajări grosimea stratului de cartof nu trebuie să depășească 1-1,2 m.

Indiferent dacă sunt neamenajate sau amenajate special pentru păstrarea cartofilor, înainte de a se începe recoltarea, pivnițele trebuie reparate, curățate și dezinfectate. Boxele amenajate special sunt cu pereți mobili; drept urmare se scot, se curăță și se văruiesc. Văruirea se face cu var proaspăt, deoarece acesta are și rol de dezinfectant. Bine este ca după aceasta să se facă și o dezinfectare cu sulf. În acest scop se închid bine ferestrele, căptușindu-le cu hârtie. Apoi se așează în mijlocul încăperii o tablă sau o găleată veche cu jar, peste care se pune cantitatea de sulf calculată. Se închide apoi ușa pivniței sau a beciului, căptușind-o și pe aceasta cu hârtie, pentru a împiedica ieșirea sulfului. Dupa 2-3 zile se aerisește.

Concomitent cu recoltarea cartofilor, după efectuarea riguroasă a sortării, așa cum s-a arătat mai înainte, tuberculii se așează la locul definitiv pentru păstrare. Acum, grija principală, este aceea de a scădea temperatura în mijlocul masei de tuberculi la 3-50C. În acest scop, se deschid ferestrele și ușile beciului în timpul nopților de toamnă, când nu este pericol de îngheț, iar ziua se țin închise. Aerisirea trebuie făcută cu multă grijă, mai ales în primele zile după depozitare, când tuberculii transpiră mai intens. Aerisirea se face tot timpul perioadei de păstrare. În timpul iernii, trebuie avut grijă ca aerisirea să se facă numai ziua, când temperatura aerului este afară de peste 10C, și să dureze doar 3-4 ore. Periodic, se face controlul temperaturii, pentru ca păstrarea să poată fi condusă corespunzător. În beciuri și pivnițe, cartofii se păstrează bine dacă se asigură în permanență o temperatură de 3-50C în masa de tuberculi și o umiditate relativă a aerului de 85-90%.

Indiferent de modul cum se face păstrarea, în beciuri, în pivnițe, în silozuri la pământ, în depozite speciale, aerisirea este o măsură de mare importanță, întrucât, după recoltare, procesele vitale fiziologice și biochimice din tubercul continuă, toate operațiile care se fac în timpul păstrării au drept scop ca aceste procese biochimice să se desfășoare cât mai lent, în primul rând respirația. În condiții normale de păstrare, pe lângă bioxidul de carbon care se formează, se degajă și o cantitate apreciabilă de căldură, circa 2,5 kcal pe tonă și oră, care determină creșterea temperaturii în masa de tuberculi și, în consecință, acest fenomen duce la creșterea respirației, provocând stricarea cartofilor. Din această cauză, respirația trebuie să fie cât mai apropiată de minimum, ceea ce se realizează prin dirijarea temperaturii, în primul rând cu ajutorul aerisirii.

Prin aerisire, respectiv mișcarea aerului, se realizează împrospătarea lui, evacuarea căldurii și vaporilor de apă degajați în procesul de respirație.

O altă metodă de păstrare a cartofilor este aceea în silozuri, metoda care oferă condiții mai bune față de păstrarea în beciuri sau în pivnițe neamenajate special. Terenul destinat pentru silozuri trebuie să fie plan sau, și mai bine, cu o ușoară pantă. O altă cerință este ca nivelul apei freatice, în timpul topirii zăpezii mai ales, să fie mai în adâncime.

Sunt două tipuri de silozuri: fără aerisire, tip șanț și silozuri semiadânci, cu aerisire. Alegerea tipului de siloz este condiționat de sănătatea tuberculior care se pun la păstrare.

Când aceștia sunt sănătoși, fără pete de mana cartofului sau alte boli de păstrare, cele mai bune rezultate dau silozurile tip șanț fără aerisire. În anii și localitățile cu ploi abundente în timpul perioadei de vegetație a cartofului, îndeosebi în timpul recoltării, în care tuberculii stricați sunt în procent mai mare, păstrarea cartofilor se face numai în silozuri semiadânci, cu aerisire.

Silozul tip șanț dă rezultate bune atunci când construirea lui se face după următoarele dimensiuni: lățimea 0,5-0,6 m, adâncimea 0,6-0,7 m, iar lungimea cât este nevoie. La o lungime a silozului de 15 m se păstrează 4000-5000 kg cartofi.

Păstrarea cartofilor în silozuri semiadânci, cu aerisire

Indiferent de tipul de siloz, așezarea cartofilor pentru păstrare nu se face decât după ce aceștia au fost bine sortați și nu sunt umezi.

Acoperirea silozului se face cu paie de grâu, de secară sau de orz, bine uscate, în grosime de 30-35 cm. În zona montană, dacă nu sunt paie de cereale, se pot folosi și frunze de foioase, strânse din timp și bine uscate. Peste paie se așează imediat un strat de pământ de 10 cm grosime, până la jumătatea coamei. Deci, coama rămâne pe circa 20 cm neacoperită cu pământ, pentru a se asigura eliminarea apei rezultate din transpirația tuberculilor. Peste coama neacoperită cu pământ, pe timp de ploaie și numai atunci, se așază folie de polietilenă veche, coceni de porumb sau cetină de brad, pentru a împiedica pătrunderea apei la paiele de acoperire a tuberculilor.

Când temperatura aerului a ajuns La 5-70C, se face acoperirea definitivă cu pământ a silozului. În acest scop, se înlătură cocenii, cetina sau folia de polietilenă și se acoperă cu un strat de pământ, în grosime de 30-40 cm la bază și de 20-30 cm la coama silozului. Din acest moment se controlează zilnic temperatura în masa de tuberculi, cu ajutorul termometrelor sondă pentru siloz.

În timpul iernii, dacă temperatura din siloz scade sub 20C, se acoperă suplimentar silozul, cu bălegar proaspăt sau cu paie. Primăvara, când temperatura aerului crește, se subțiază stratul de pământ de pe coamă.

La păstrarea cartofilor în silozuri, este important de reținut faptul că în zilele geroase din timpul iernii nu se poate umbla la tuberculi. Din această cauză, mai ales când se folosește cartoful în hrana animalelor, trebuie să existe în permanență o rezervă "tampon" în beci sau într-o cameră pentru păstrarea temporară.

Trebuie să subliniem în mod deosebit că, dacă apare degerarea tuberculilor, la suprafața grămezii de cartof, este imperios necesar să se ia măsuri urgente de eliminare a acestora, după trecerea perioadei de îngheț. Tuberculii afectați se cunosc ușor, deoarece țesuturile lor devin apoase și lasă să se scurgă sucul celular, de culoare mai închisă. Dacă acești tuberculi nu se elimină de urgență, ei constituie mediul favorabil pentru dezvoltarea microorganismelor saprofite, devenind focare de infecție în masa de cartofi de la păstrare.

În timpul toamnei și al primăverii, când temperatura din interiorul silozurior semiadânci, cu aerisire, se menține ridicată, se desfac capetele șanțului pentru aerisire și se fac ochiuri în pământul de pe coamă, până la paie. Când temperatura din interior scade la 4-50C, se acoperă ochiurile și se înfundă tuburile cu paie.

Este important, însă, ca pe baza observațiilor proprii, să îmbunătățească modul de păstrare, să împărtășească observațiile proprii, pentru ca pierderile din timpul păstrării cartofilor să fie cât mai mici.

Epoca și adâncimea de plantare la cartoful

pentru consum de toamnă-iarnă

Respectarea epocii optime de plantare a cartofului constituie o grijă de prim-ordin pentru fiecare cultivator de cartof. Stabilirea epocii optime de plantare a cartofului depinde de zona de cultură, de scopul culturii de cartof și de condițiile climatice din primăvara respectivă ca principiu general, plantarea trebuie să se facă cât mai timpuriu. În cazul plantării de timpuriu, procesul de transformare a stolonilor în tuberculi are o durată de desfasurare mai redusă, drept urmare, din punct de vedere al mărimii tuberculilor, o mai mare uniformitate a acestora, fapt deosebit de important pentru calitatea producției. Pragul minim al temperaturii pentru creșterea colților la tuberculii de sămânță plantați este de 6–80C, iar al rădăcinilor de 4-50C. Drept urmare, chiar daca din cauza temperaturilor mai scăzute din timpul plantări sau după plantare nu cresc colții, pot crește radacinile, ceea ce favorizează o mai bună uniformitate a răsăritului și o mai mare vigoare a plantelor după răsărire.

Rezultatele a numeroase cercetări au arătat că cel mai bun criteriu pentru stabilirea epoci optime de plantare la cartof este starea de zvântare a terenului în primăvară. Practic, dupa ce a disparut pericolul înghețurilor târzii de primăvară și terenul este atât de zvântat încât se poate întra în câmp pentru lucrările de pregătire a terenului și pentru plantare fără riscul de a se tasa solul, se poate începe campania de plantare a cartofului. Practic, la cartoful pentru consumul de toamnă-iarnă, condiții favorabile de plantare se înregistrează în a doua jumătate a lunii martie în zona de stepă, în prima decadă a luni aprilie în zona colinară și în decadele doi și trei ale luni aprilie în zona umedă de munte, cu abaterile, în plus sau în minus, datorate condițiilor climatice din primăvară. Ceea ce este important de reținut este faptul că durata perioadei optime pentru plantarea cartofului pentru acest scop al culturii nu poate depăși 20 de zile. Depășirea acesteia se soldează cu pierderi considerabile de productie. Uniformitatea rasăririi cartofului depinde, în mare masură, și de adancimea de plantare a tuberculilor pentru sămânță. Adâncimea optimă de plantare este de 5-8 cm, în funcție de mărimea tuberculilor și de epoca optimă de plantare. Când se plantează tuberculi din fracția mijlocie adâncimea de plantare este de 5-6 cm. Dacă se plantează tuberculi mici sau jumătăți de tuberculi adâncimea este de 3-5 cm. Tuberculii din fracția celor mari (45-55 mm în diametru) se plantează la 6-8 cm.

În ce privește corelarea adâncimii de plantare cu epoca de plantare, la începutul epocii optime se folosește adâncimea arătată mai înainte. Pe măsură ce se întarzie epoca, se plantează ceva mai la suprafață.

Adâncimea de plantare arătată se socotește de la partea de jos a tuberculului. Se admite o abatere de ~20%. La o asemenea adâncime de plantare este obligatoriu să se facă bilonatul, concomitent sau, în cazul plantării semimecanizate, în aceeași zi cu plantarea. Vârful bilonului trebuie să fie situat deasupra rândului de tuberculi cu o abatere admisă de ±2 cm.

În cazul când tuberculii de sămânță mai mari de 55 mm în diametrul mic nu se taie în timpul plantării, nu se poate efectua plantarea mecanizată. Se recomandă în acest caz plantarea semimecanizată, la adâncimea de 6-8 cm.

CAPITOLUL VI

Condițiile de experimentare

Cadrul natural al Centrului de Încercarea

Soiurilor Sibiu în care s-a efectuat cercetarea

Așezarea geografică și orografică

Experiențele executate au fost amplasate în câmpul experimental al centrului de încercarea soiurilor Sibiu. Trupu1 din care face parte câmpul experimental al Centrului este situat la altitudinea de 419 m. Terenul este relativ plan având o ușoară înclinație dinspre nord, panta medie situându-se la 0,2 grade.

Hidrologia

Cibinul, râu cu un curs permanent și un debit ce prezintă oscilații destul de mari în timpul anului este apa curgătoare cea mai importantă ce străbate zona în care este amplasat Centrul de Încercarea Soiurilor și care asigură ape de irigații pentru suprafețe foarte mici destinate în principal culturii legumelor.

Pânza de apă freatică este variabilă, prezentând oscilații de la 2 până la 2,5 m.

Solul – descriere, însușiri morfologice și fizico-chimice

Centrul de Încercare a Soiurilor Sibiu dispune de o suprafață de 53 ha,

întreg teritoriul fiind situat pe același tip de sol aluvial, având o fertilitate ridicată. Tipul de sol pe care a fost amplasată parcela expenimentală are următoarele caracteristici, pe o adâncime de 0,20 cm, determinate de oficiul Județean de Studii Pedologice și Agrochimice Sibiu.

Analizând datele din tabel rezultă că solul are un conținut foarte bogat în CaCO3 și conțânut moderat în humus. Reacția este neutră, conținut mediu de azot și potasiu și un conținut scăzut de fosfor. Din punct de vedere al condiților naturale descrise se poate afirma că zona este favorabilă culturii cartofului, în condițiile aplicării unei tehnologii de cultură adecvate, corelării și subordonarii acesteia factorului fitosanitar.

Condiții climatice

Din datele provenite de la stația meteorologică a Centrului de încercarea a soiurilor Sibiu, rezultă ca municipiul Sibiu este situat în zona subumedă cu ierni aspre, veri calde și moderate, având condiții medii apropiate climatului din Transilvania.

Regim hidric

Teritoriul municipiului Sibiu și al Centrului de Încercare a Soiurilor are o clima continentală cu o temperatură medie anuală de 9,40C. Temperatura cea mai coborâtă -1,50C s-a înregistrat în luna Ianuarie anul 1998, iar cea mai ridicata (19,6 GradeC) în luna lulie din anul 1998. Din punct de vedere al cerințelor cartofului față de temperatură zona este corespunzătoare. Primăverile încep timpuriu, înregistrându-se încă de la începutul lor temperaturi destul de ridicate, în zona fiind frecvente înghețurile foarte tarzii. Vara este moderat de calduroasă, uneori înregistrându-se temperaturi foarte ridicate. Toamna este de regulă caldă și secetoasă mai ales în a doua jumătate a lunii septembrie și prima jumătate a lunii octombrie. Înghețurile timpurii de toamnă au o frecvență redusă dar uneori se înregistrează începând cu prima jumătate a lunii octombrie. larna se înregistrează adesea temperaturi medii lunare scăzute până la –250C sau chiar mai mult. Temperaturile medii lunare în perioada 1996 – 1999 oscilează nesemnificativ de la un an la altul.

Regimul pluviometric

Precipitațiile înregistrate în perioada 1996 -1999 au solicitat destul de mult de un an la altul, ceea ce au creat condiții diferite pentru apariția și evoluția agenților fitopatogenici.

Repartizarea precipitațiilor a fost foarte diferită între ani, chiar de la o luna la alta în cadrul aceluiași an.

Rezultatele de cercetare și producție privind

Cartoful (Solanum tuberosum L.) este considerat la nivel mondial ca cel mai important aliment de natură necerealieră fiind esențialăpentru securitatea alimentară la nivel global. Este multiplicat vegetativ (multiplicare clonală), puternic heterozigot din punct de vedere genetic, formă autotetraploidă, și conduce rapid la degenerare genetică urmare a consangvinizării puternice.

La nivel mondial este secvențializat genomul la cartoful homozigot – dublu monoploid care reprezintă 86% din totalul de 844-megabase. Cartoful aflat pe piața comercială deține genele aparinând la cel puțin 11 specii ale familiei Solanaceae. Conform datelor de ultimă oră, se consideră că sunt cel puțin 39031 de gene care codifică proteine. Cel puțin 2642 gene ale cartofului sunt gene care se regăsesc în general la angiosperme. Variabilitatea genetică, manifestată în particular pentru genele de rezistență la patogeni pne încă serioase semne de întrebare lumii științifice și constituie obiectul continuării ameliorării soiurilor de cartof.

Reprezentarea grafică a hărții cromozomiale a cartofului este dată în figura de mai jos și este rezultatul proiectului mondial de secvențializare a genomului la cartof încheiat în 2011.

Pentru exemplificare genele de rezistență la anumiți patogeni sunt notate cu R și se găsesc dispuse pe cromozomii: 4, 5 11 și 12 care lucrează și cu alte gene dispuse pe alți comrozomi.

Harta genetică la cartof după Vossen et al. Plant Methods 2013 9:37   doi:10.1186/1746-4811-9-37

Soiurile de cartofi

Experiența s-a executat în câmpul experimental în cadrul centrului pentru testarea soiurilor Sibiu, fiind amplasată pe un teren uniform ca și microrelief.

Observările și cercetările sau efectuat asupra unui numar de două soiuri de cartof Ostara și Desire.

Pregãtirea patului germinativ s-a efectuat după arătura executată prin lucrări de discuit în vederea mărunțirii solului.

Plantatul s-a realizat în data de 15.IV.1999;

Densitatea a fost de 53.300 plante/ha;

Răsărirea a avut loc în data de 18.V.99 la Ostara și 19.V.99 la Desire;

Înflorirea a avut loc în 18.VI. la Ostara și 17.VI. la Desire;

Înălțimea plantei a ajuns la 67 cm la Ostara și 55 cm la Desire;

S-a ajuns la maturitatea tehnică în 22.VIII.99 la Ostara și 8.IX.99 la Desire.

Cantitatea recoltată în 1988 a fost la Ostara 24820 kg/ha iar la Desire 28800 kg/ha. În 1999 cantitatea recoltată a fost 24533 kg/ha la Ostara și 35730 kg/ha la Desire.

S-au efectuat bilonări, doua prașile, una mecanizată, mușuroire.

Boli – Dăunători

Mană – Ostara- F% 85-I%3

Desire -F%90-I%3

F=frecvența

I=intensitate

Tratamentul s-a efectuat cu Dithane – 0,2% 2kg/ha Curzate 2,5 kg/ha și

Mospilan, ca ierbicide s-a folosit Sempor 1,2 kg/ha și Agil 1,0 kg/ha.

Concluzii

După rezultatele redate mai sus se constată și se recomandă pentru producție în județul Sibiu cele două soiuri de cartofi.

BIBLIOGRAFIE

Biltean Gh., Salontai Al., Vasilica C., 1982 – Fitotehnie, Ed. Didactică și Pedagogică, București

Gomes I., Lazar AI., Bobes I., Hatman M., Dracea A., 1982 – Fitopatologie, Ed. Didactică și Pedagogică, București

Ion Bold, Crăciun A., Exploatația agricolă – Organizare, dezvoltare, exploatare, Editura Mirton, Timișoara, 1995

Prof. Dimancea St. – Agrotehnică cu elemente de tehnică experimentală agricolă, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1966

Batean Gh., Barnaure V. Fitotehnie, Ed.Ceres 1979

Aurelian Dumitrescu-Jippa, Nicolae Nistor – Sbiul și ținutul în lumina istoriei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1976

loan Holhos, I. Munteanu, s.a. -Județele patriei – Sibiu-Monografie, Ed. Sport-Turism, București, 1981

Leon S. Muntean, I. Borcean, s.a. – Fitotehnie, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1995

loan Oancea – Tratat de agricultură, Ed. Ceres, București, 1996

BIBLIOGRAFIE

Biltean Gh., Salontai Al., Vasilica C., 1982 – Fitotehnie, Ed. Didactică și Pedagogică, București

Gomes I., Lazar AI., Bobes I., Hatman M., Dracea A., 1982 – Fitopatologie, Ed. Didactică și Pedagogică, București

Ion Bold, Crăciun A., Exploatația agricolă – Organizare, dezvoltare, exploatare, Editura Mirton, Timișoara, 1995

Prof. Dimancea St. – Agrotehnică cu elemente de tehnică experimentală agricolă, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1966

Batean Gh., Barnaure V. Fitotehnie, Ed.Ceres 1979

Aurelian Dumitrescu-Jippa, Nicolae Nistor – Sbiul și ținutul în lumina istoriei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1976

loan Holhos, I. Munteanu, s.a. -Județele patriei – Sibiu-Monografie, Ed. Sport-Turism, București, 1981

Leon S. Muntean, I. Borcean, s.a. – Fitotehnie, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1995

loan Oancea – Tratat de agricultură, Ed. Ceres, București, 1996