Modalitati de Rezolvare a Problemelor de Aritmetica de Clasa I Si Ii

UNIVERSITATEA PETROL ȘI GAZE PLOIEȘTI

,,FACULTATEA DE LITERE ȘI ȘTIINȚE”

SPECIALIZAREA PIPP

AN II GRUPA 40701

METODOLOGIA CERCETĂRII PEDAGOGICE

RAPORT DE CERCETARE

,,MODALITĂȚI DE REZOLVARE A PROBLEMELOR DE ARITMETICĂ LA CLASELE I ȘI A II-A

STUDIU COMPARATIV AL METODELOR

CLASICE ȘI MODERNE”

STUDENTE : RUCĂREANU ANA MARIA

CIOCHINĂ ANA MARIA

MOTTO :

,,Dacă vrem să ajungem la o adevărată pace în această lume atunci va trebui să începem cu copiii.”(Ghandi)

CUPRINS

Rezumat………………………………………………………………………………………..4

Introducere…………………………………………………………………………………………5

CAPITOLUL I – CADRUL TEORETIC

I.1.Conceptul de familie……………………………………………………………………………7

I.2.Tipuri de familie ……………………………………………………………………………….9

I.3. Funcțiile familiei …………………………………………………………………………….12

I.4.Funcția educativă a familiei……………………………………………………………….14

I.5.Climatul familial și efectele asupra educației copilului……………………………………17

I.6. Conceptul de parteneriat educațional…………………………………………………….19

I.6.1. Relația familie – școală ……………………………………………………………….23

I.6.2. Relația familie – comunitate…………………………………………………………..31

I.6.3.Relația școală – comunitate …………………………………………………………..32

I.6.4.Relația școală – familie – comunitate …………………………………………………33

CAPITOLUL II – METODOLOGIA CERCETĂRII

II.1.Obiectiv general…………………………………………………………………………….35

II.2.Obiectivele cercetării……………………………………………………………………….35

II.3.Ipoteze……………………………………………………………………………………..36

II.4.Eșantion…………………………………………………………………………………….36

II.5.Metode și instrumente de cercetare…………………………………………………………37

II.6.Procedura de lucru………………………………………………………………………….40

CAPITOLUL III – ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

III.1. Analiza focus – grupului…………………………………………………………………41

III.2. Analiza chestionarului pentru părinți…………………………………………………….44

III.3. Analiza chestionarului pentru cadrele didactice…………………………………………55

Concluzii………………………………………………………………………………………63

Bibliografie……………………………………………………………………………………65

Anexe…………………………………………………………………………………………66

REZUMAT

Această lucrare tratează un subiect des întâlnit în literatura de specialitate, și anume ,,Stimularea participării familiei la activitățile școlare în învățământul primar” și modalitățile de îmbunătățire a relației școală- familie.

Lucrarea este structurată în trei părți și anume : INTRODUCEREA, CUPRINSUL ȘI CONCLUZIILE.

În INTRODUCERE am specificat motivul pentru care am ales această temă, și am prezentat câteva date generale și specifice subiectului care se regăsesc în partea teoretică. De asemeni, doresc să descopăr și să evidențiez care sunt motivele pentru care părinții nu se implică în activitățile școlare ale propriilor copii, și modalități de trezire a interesului pentru activitățile școlare ale acestora.

CUPRINSUL este alcătuit din trei capitole.

În primul capitol este prezentat importanța familiei în educarea copiilor, precum și parteneriatul școală – familie – comunitate .

Al doilea capitol cuprinde obiectivele și ipotezele cercetării, cât și procedura de lucru.În studiul de față am urmărit evaluarea nivelului de înțelegere al părinților față de importanța implicării în activitățile școlare ale copiilor lor.

Pentru atingerea obiectivelor mai sus menționate am folosit ca instrumente de investigare focus-grupul (pentru părinți) și chestionarul, aplicat atât părinților, cât și cadrelor didactice.

În ultimul capitol sunt prezentate rezultatele obținute de fiecare subiect în urma testelor aplicate, precum și interpretarea psihologică a acestora.

Lucrarea se încheie prin CONCLUZIILE obținute în urma rezultatelor din cadrul focus – grupului și al celor două chestionare.

INTRODUCERE

Calitatea educației în familie marchează de timpuriu dezvoltarea personalității individului, șansele reușitei școlare și ale afirmării ulterioare ale acestuia.

Am ales această temă deoarece familia și școala reprezintă principalele instanțe responsabile de educația copilului.Distribuția responsabilităților între cele două instituții este posibilă în condițiile în care ambele sunt pregătite, în egală măsură, în a-și exercita funcția pe care o dețin.

Viitorul social care interesează societatea contemporană se poate regăsi ca proiect în acțiunea educativă a părinților, deoarece preocuparea normală a acestora este viitorul copiilor lor, pe care trebuie să-l pregătească prin educație împreună, școala și familia.Reușita școlară și socială de mai târziu are pentru părinți o semnificație deosebită, speranțele părinților rămân, mereu, copiii.Părinții fac eforturi în limitele resurselor, competențelor, strategiilor lor educative pentru binele și reușita copiilor.

Din păcate, în societatea contemporană, preocuparea familiei pentru activitatea școlară a copiilor a scăzut.Părinții consideră că educația propriilor copii este exclusiv responsabilitatea școlii, a cadrelor didactice, orice dificultate întâmpinată în îndeplinirea sarcinilor școlare fiind atribuită doar profesorului.

În famiile cu un nivel cultural scăzut părinții nu au cunoștințele necesare pentru a-și ajuta copiii la realizarea temelor, și nu exercită nici un control asupra lor, chiar mai mult, îi împiedică de la îndeplinirea obligațiilor școlare, solicitându-i la activități gospodărești, neglijând crearea condițiilor de studiu în familie.

Neglijarea îndeplinirii funcției educative a familiei rezultă și din cauza situației financiare precare.Luptându-se zi de zi pentru a asigura condiții minime de trai, părinții nu mai sunt interesați de activitatea școlară a copiilor, nu transmit acestora importanța școlii, nu le inoculează importanța actului învățării.Din nefericire, problemele materiale ale adulților se repercutează și asupra copiilor, care nu ar trebui să fie afectați de ele.Tensiunea din interiorul familiei, care are la bază dificultățile bănești, chiar dacă nu ajung la urechile celor mici, se simte și influențează negativ comportamentul și educația personalităților în formare.

Lipsa unei camere personale, a unei locuințe decente, a hranei corespunzătoare, a hăinuțelor în care copilul să se simtă bine și îngrijit, determină adevărate traume și sentimente de inferioritate față de ceilalți colegi, care dețin aceste lucruri.Devin

retrași, timizi, fapt care-și va pune amprenta pe evoluția lui viitoare, se va considera inferior toată viața, și cu greu își va putea umple acest gol.,,Toate acestea pot proveni dintr-un mediu familial și social defavorabil : lipsuri materiale, locuință necorespunzătoare, subalimentație, lipsa de igienă, părinți nedemni sau incapabili”(,,Învățământul primar, Metode alternative de evaluare”, nr.4, 2000, p.240).

Un factor important în educația copiilor îl constituie și mediul din care aceștia provin, urban sau rural.Mediul urban oferă mult mai multe posibilități copiilor, școlile sunt mai bine dotate și utilate, au acces la diferite instituții culturale, teatre, muzee, cluburi pentru copii, ceea ce le îmbogățește cunoștințele, vocabularul, cultura generală și le oferă în același timp posibilitatea de a-și descoperi și exploata aptitudinile la maxim.

Familia, prin tonalitatea și atmosfera sa afectivă constituie un mediu educativ determinant.Orice tensiuni și dezacorduri existente în mediul familial vor genera în conștiința copilului îndoieli, reticențe sau reacții neadaptative. Familiile pasive, indiferente, transmit copilului neîncredere în forțele proprii, descurajare în lupta cu obstacolele întâlnite în activitate, sentimentul de eșec.

Numărul din ce în ce mai mare de familii în care soții se despart, mamele rămânând singure, absența temporară a unuia dintre părinți, situația de deces a unuia sau a ambilor părinți, reprezintă situații cu un impact puternic asupra mediului familial și al echilibrului psihic al copilului.În familiile disociate, deseori cei doi părinți, deși despărțiți, revendică în aceeași măsură copilul, fiecare dintre ei căutând să-l atragă de partea lui și să-l instige împotriva celuilalt.Copilul devine în acest caz o monedă de schimb, un instrument, iar preocuparea părinților pentru educația acestuia trece pe locul secund.În cazul copiilor abandonați, care se află în grija asistenței publice, cu toată atenția care li se acordă, le lipsește tocmai mediul afectiv familial.Cei care se află în grija asistenților maternali profesioniști, întâmpină de asemenea probleme de adaptare școlară și de respectare a regulamentului, datorită faptului că sunt trecuți de la o familie la alta, nu au sentimentul de apartenență, se așteaptă ca la orice problemă pe care o vor declanșa să fie trimiși la altă familie.

Așa cum voi arăta în această cercetare, familia și școala reprezintă factorii cei mai importanți în dezvoltarea copiilor.Pentru ca acțiunile educaționale ale celor două instituții să aibă eficiență maximă este impetuos necesar crearea unor premise pentru o colaborare permanentă.Este imposibilă atingerea finalităților pe care învățământul primar le urmărește dacă unul din cei doi factori școală și familie nu se implică.

CAPITOLUL I

STIMULAREA PARTICIPĂRII FAMILIEI LA ACTIVITĂȚILE ȘCOLARE ÎN CICLUL PRIMAR

I.1.Conceptul de familie

Din punct de vedere etimologic, semnificațiile conceptului de familie pun în evidență variabilitatea istorică pe care o desemnează.Termenul ,,familie”provine din latinescul ,,famulus”(servitor), , ceea ce, potrivit ,,Dicționarului etimologic al limbii latine”, desemnează-,, ansamblul sclavilor și al servitorilor ce trăiau sub același acoperiș”, iar mai apoi casa în întregime: stăpânul- pe de o parte, soția, copiii și servitorii- pe de altă parte.Prin extensie de sens, familia a ajuns să cuprindă și ,,agnati”(rudele pe linie paternă), și ,,cognati”(rudele pe linie maternă) și să devină sinonimă cu ,,gens”(comunitate format din toate rudele de sânge) în limbajul curent, dar nu și în cel juridic.

Ceea ce unește familia antică este un fapt mult mai puternic decât nașterea, decât sentimentele sau forța fizică, este religia căminului și a strămoșilor.Familia antică este o asociație religioasă ce depășește simpla asociație potrivit naturii.În acest înțeles, termenul de familie îl întâlnim până în secolul al XIV-lea.Pentru Calvin, educația din familie înseamnă educația servitorilor și a cameristelor.Pentru Olivier și Serres, familia este ansamblul stăpânilor și al servitorilor, iar atunci când el vrea să îi distingă pe unii de alții, îi numește pe servitor ,,familia de jos”.

Însoțind omul în întrega lui existență, familia s-a dovedit a fi una dintre cele mai vechi și mai stabile forme de comunitate umană, cea care asigură perpetuarea neamului omenesc, evoluția și continuitatea vieții sociale.Asupra genezei familiei, a evoluției și specificului, ca și asupra definirii ei, și-au spus cuvântul specialiști din divertse domenii de specialitate.

Astfel, etnologul american G.P.Murdock definește familia ca ,,un grup social ai cărui membri sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopțiune și care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic și au grijă de copii.”

În opinia antropologului francez Claude Levi Strauss, ,,familia este acel grup social care își are originea în căsătorie, constă din soț, soție și copii născuți din relația lor (deși acestui grup restrains I se pot adăuga și alte rude), unit prin drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale.”

După J.Szczepanski, ,,familia este un grup de persoane unite prin legături de căsătorie și paterne, având misiunea de procreație și sarcina de socializare.”

Sociologii amricani Burges și Locke apreciau că familia se deosebește de alte grupuri sociale prin următoarele caracteristici:

este format din persoane unite prin relații de căsătorie, sânge, adopțiune;

membrii locuiesc, de regulă, sub același acoperiș, alcătuind un singur menaj;

este compusă din persoane ce interacționează, intercomunică în cadrul rolurilor soț-soție, tată-mamă etc;

susține și perpetuează o cultură comună, derivată în principal, din cultura societății date, prezentând și caracteristici proprii familiei respective.

Traian Herseni sublinia că ,,familia ca instituție socială, organizată și sancționată prin reguli colective cuprinse în obiceiuri sau legi, cel puțin în societățile primitive și arhaice, dar în mare parte până azi, exercită mai ales două funcții: creșterea copiilor și completarea socio-economică a celor două sexe, pentru a forma împreună o unitate social eficientă.”

Cu toate că nu există deplină convergență între punctele de vedere exprimate, se poate constata reținerea, în toate definițiile, a unor trăsături de bază ale familiei:

este alcătuită din persoane unite prin căsătorie și, în cele mai multe cazuri, prin legături paterne (uneori de adopțiune);

între membrii ei se stabilesc o diversitate de relații biologice, moral-afective, spiritual, juridice etc.;

presupune un system determinat de drepturi și obligații, îndatoriri reciproce;

are anumite sarcini specific și îndeplinește anumite funcții specifice.

În concluzie, familia reprezintă, în orice societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin căsătorie și /sau descendență, legați între ei prin relații biologice, economice, moral-afective, spiritual și juridice, care au anumite drepturi și obligații reciproce, legiferate sau nu, și care desfășoară o serie de activități, îndeplinește o serie de funcții specific atât în folosul său ca grup și al membrilor acestuia, cât și al societății.

În general, viața desfășurată de indivizi în cadrul instituțional al familiei cuprinde două elemente esențiale:

o latură biologic, constantă, rămasă în formă aproape neschimbată de-a lungul timpului;

o latură socială, veșnic schimbătoare, reprezentând morala, educația, aspectele economice, juridice, psihosociale etc.

În încercările de a define familia, putem delimita două abordări: una sociologică și alta juridică.

Din perspectivă sociologică, familia poate fi definită ca un grup social constituit pe baza relațiilor de căsătorie, consanguinitate și rudenie, membrii grupului împărtâșind sentimente, aspirații și valori commune.Din această perspectivă, familia este un grup primar în care predomină relațiile directe, informale, nemediate.Calitatea de grup primar nu înseamnă absența normelor și a reglementărilor, dimpotrivă, familia este unul dintre grupurile primare cu cea mai mare responsabilitate normativă.

Din perspectivă juridică, familia este un grup de persoane între care s-au stabilit un set de drepturi și obligații, reglementat prin legi și alte acte normative.Aceste norme stabilesc modul de încheiere a căsătoriei, paternitatea, drepturile și obligațiile soților, relațiile dintre părinți și copii, modul de transmitere a moștenirii.Cele două perspective de abordare a familiei se completează reciproc, în unele situații perspectiva sociologică poate conduce la modificarea celei juridice, și implicit, la schimbarea reglementărilor legale priind familia.

I.2.Tipuri de familie

Familia reprezintă un ansamblu de relații sociale reglementat prin norme juridice sau prin norme sociale difuze.Relațiile din cadrul familiei pot fi reduse la câteva categorii principale:

relații între soți (parteneri) reglementate prin căsătorie sau prin consens;

relații între părinți și copii (între ascendenți și descendenți);

relații între descendenți (între copiii aceluiași cuplu);

relații de rudenie între membrii cuplului familial și alte persoane (părinții din familia de origine, socri, cumnați etc.).

În limbajul comun, termenul de familie este folosit în mod nediferențiat, atât pentru familia din care provine individual, cât și pentru propria familie constituită prin căsătorie.Analiza sociologică distinge mai multe tipuri de familie, în funcție de anumite criterii:

În funcție de numărul de generații, există:

familia nucleară, restrânsă sau conjugală, alcătuită din soț, soție și, dacă este cazul, urmașii lor.Familia nucleară completă presupune ocuparea celor trei poziții tip (tată, mamă, copil), și, prin urmare, existența a cel puțin trei diade nucleare: soț-soție, tată-copil, mamă-copil, precum și un număr variabil de diade copil-copil.Familia nucleară incompletă implică ocuparea doar a uneia sau a două poziții din cele trei posibile în familia nucleară.

familia extinsă sau lărgită, formată din mai multe familii nucleare, aparținând unor generații successive.Sociologul American N.Smelser aprecia că familia extinsă reprezintă o anumită continuitate, adică în aceeași casă bătrânească trăiesc mai multe generații, continuându-se tradițiile, preocupările și obiceiurile familiei respective.

Putem delimita familia extinsă patriliniară, atunci când familiile sunt legate pe linie bărbătească, și familia extinsă matriliniară, când legătura este stabilită pe linie feminină.

În funcție de criteriul locuinței, putem delimita:

familia de rezidență, care constă din toate persoanele ce locuiesc în aceeași casă, deci au locuință comună și desfășoară unele activități comune.Sociologul American T.Burch afirmă că persoanele care trăiesc în aceeași locuință, indifferent dacă sunt sau nu rude, sunt considerate membri ai aceleiași unități familial.

familia de interacțiune, care reprezintă grupul de persoane între care există, în primul rănd relații de rudenie, dar relații de ajutor reciproc, de schimburi de produse, vizite reciproce (nu impart aceeași locuință, dar păstrează puternice legături cu familia din care au plecat).

În funcție de poziția unei persoane în cadrul familiei, putem distinge:

familia de origine (de orientare), și se referă la familia în care te naști și

crești și care este format din mamă, tată, frați, surori.Se mai numește și familie

consanguină, pentru a desemna faptul că între respective persoană și ceilalți membri ai familiei (părinți, frați, surori), sunt legături de sânge.

familia proprie constituită prin casătorie și care include soțul, soția și acestora.Se mai numește și familie de procreare (avându-se în vedere funcția demografică a acesteia), sau familie conjugală (sugerând că se originează în căsătoria partenerilor ajunși la maturitate).

Majoritatea oamenilor aparțin atât unei familii de origine, cât și uneia proprii.

În funcție de criteriul normalității, vom deosebi, ținând cont de aspectele

structural-funcționale, juridice și etice ale normalității:

familii normale, alcătuite din soț, soție și copii; îndeplinesc adecvat funcțiile familiei; sunt constituite prin căsătorie încheiată conform normelor juridice existente și sunt întemeiate pe dragoste reciprocă, respect și stimă.Referitor la viața de familie, termenul normal, dincolo de încărcarea axiologică, semnifică ceea ce este permisibil social, ce se întâlnește, de regulă, în cele mai multe familii.

După H.H.Stahl, sensurile termenului de normal variază de la :

accepțiunea curentă, după care frecvența unui fenomen determină normalitatea sa.Potrivit acestui sens, familia normală este compusă din soț, soție și copii;

sensul conferit de lege normalității.Din această perspectivă, normale sunt familiile întemeiate prin actul juridic al căsătoriei.

sensul etic al normalității ia în considerare întemeierea familiei pe baza sentimentelor de dragoste, respect reciproc, stimă, cu precizarea că dimensiunea etică a familiei este dificil sau chiar imposibil de a o cuantifica.

familii anormale, din care lipsesc copiii (familie incompletă), sau lipsește unul din partenerii cuplului conjugal (familie monoparentală); nu-și îndeplinesc corespunzător funcțiile care le revin; nu sunt constituite prin căsătorie; sunt constituite potrivit unor calculi și interese materiale.

O altă tipologie a familiei a fost prezentată de F.Le Play, care a delimitat patru tipuri familiale, ultimele două reprezentând însă forme derivate ale familiei patriarhale sau instabile.Acestea sunt:

1. familia patriarhală, în care individual este anihilat și complet absorbit de comunitate.Societățile care derivă din acest tip de familie, sau care și-l asociază sunt conservatoire, stagnante și, consider elevii lui Le Play, înapoiate.Caracteristicile acestui tip de familie sunt:

autoritatea patriarhului

dependența completă a copiilor de comunitatea familiei

instrucția este familial și nu personal

Respectul este elementul strategic al ordinii în familia patriarhală.Sporirea numărului de membri peste capacitatea de hrană a domeniului și dimensiunile interioare generate de autoritatea slăbită a patriarhului sunt principalele cauze ale disoluției familiei patriarhale.

2. familia tulpină, care reprezintă, în cadre diminuate, a tipului patriarhal.

Diferența esențială rezidă din faptul că în acest sistem familial se încurajează autonomia și dezvoltarea unor menaje noi, oferind suport material și social.Familia tulpină îngăduie înmulțirea familiilor tinere, păstrând o relativă interdependență între ele, grație provenienței din aceeași matcă familial.Așa cum arăta R.Nisbet, acest tip combină ce este mai bun din sistemul patriarhal, cu individualismul familiei instabile.

3. familia particularistă, în care individual nu se bazează în acțiunile sale pe familie, ci pe capacitățile și inițiativa lui proprie.Familia particularistă formează caractere independente la tineri, capabili de inițiativă și cu putere organizatorică, pregătiți să conducă afaceri și activități comerciale în mod independent.Acest tip de familie, din punct de vedere istoric, stă la baza familiei instabile.

4. familia instabilă, după R.Pinot, prezintă câteva caracteristici:

copiii sunt crescuți fără să li se comunice respectul autorității și al tradițiilor

nu-i pregătește pentru a fi originali

nu sunt învățați să aibă inițiativă, dar nici să se subordoneze

individul nu primește nici o educație sau instrucție

În concluzie, indivizii formați în acest tip de familie nu sunt capabili de nimic, devenind pradă statelor și guvernelor.

Prezentănd această tipologie, am avut ca scop de a reliefa faptul că familia, ca grup social, constituie unul dintre cele mai complexe microsisteme sociale, în ea regăsindu-se, practice, imensa majoritate a elementelor structural ale sistemului global.Reprezentând ,,laboratorul” în care oamenii se formează și își petrec o bună parte a vieții lor, familia este cadrul în care se transmit valori și norme sociale, influențând decisiv formarea spirituală a oamenilor, modul e raportare la ei înșiși, la semenii lor, la societate în ansamblu.

I.3. Funcțiile familiei

Funcționalitatea familiei trebuie să fie analizată în raport cu fiecare membru al grupului familial, cu familia ca grup, ca unitate distinctă și cu societatea globală, lipsa de funcționalitate, carențele funcționale manifestându-se diferit la cele trei niveluri menționate.În funcție de aceste niveluri, de-a lungul timpului s-au realizat diverse tipologii ale funcțiilor familiei.

G.P.Murdock (1949) precizează patru funcții ale familiei (p.37):

funcția sexuală (asigurarea necesităților sexuale)

funcția de reproducere

funcția economică

funcția educativă sau de socializare

W.F.Oghurn (1953) afirmă că în societățile tradiționale familia îndeplinea funcțiile de : reproducere, economică, educațională, recreațională, religioasă și social-psihologică.

T.Parsons și R.F.Bales (1995, p.308) consideră că funcțiile de bază ale familiei sunt strict specific acesteia și nu pot fi îndeplinite de nici o altă instituție socială:

funcția de socializare primară a copiilor în vederea integrării corespunzătoare a acestora în societate

funcția de asigurare a securității emoționale a personalităților adulte într-o societate dată

Jaques Sabran (1970, p.202) stabilește două categorii de funcții:

funcții fizice (funcția de reproducere, funcția economică și funcția de protecție)

funcții culturale, affective, sociale (vizând formarea individului sub aspectul instrucției, educației, socializării, asigurarea înfloririi și bunăstării fiecărui membru al familiei)

H.H.Stahl și I.Matei clasifică funcțiile familiei în:

funcții interne, care contribuie la crearea unui regim de viață intimă a familiei menit să asigure tuturor membrilor săi un climat de solidaritate și sprijin

funcții externe, și se referă la asigurarea posibilității de dezvoltare a personalității fiecărui membru al grupului, astfel încât fiecare membru să se poată încadra corespunzător în ansamblul vieții sociale, deci în societatea externă familiei

La rândul lor, funcțiile interne se clasifică în patru mari categorii:

1. funcții biologice și sanitare – constau în satisfacerea cerințelor, necesităților sexual ale partenerilor cuplului conjugal, procrearea copiilor și asigurarea condițiilor igienico-sanitare de dezvoltare biologică normală a tuturor membrilor familiei.

2. funcții economice – rezultate prin acumularea unor venituri suficiente pentru întreaga familie și organizarea unei gospodării pe baza unui buget comun

3. funcțiile de solidaritate familial, incluzând ajutorul bazat pe sentimental de egalitate, respect și dragoste între parteneri, între părinți și copii, între frați și surori, față de bătrânii din familie, față de bolnavii și infirmii din familie.

4. funcțiile pedagogico – educative și morale, vizând asigurarea educației și învățământului copiilor, funcții cunoscute în literature de specialitate și ca funcții de socializare.

Aceste funcții presupun și favorizarea dezvoltării personalității psiho-sociale a membrilor familiei, mai ales prin crearea unui climat moral și cultural corespunzător.

Funcțiile externe se impart și ele în două categorii:

1. încadrarea vieții de familie, ca viață de grup, în ansamblul activităților sociale

2. încadrarea corespunzătoare a adulților apți de muncă în procesul de producție

Cornelia Dimitriu (1973, p.15) apreciază că ,,Indiferent de perspectiva din care am considera-o, familia îndeplinește un rol complex exprimat printr-o serie de funcții de bază cu caracter biologic, juridic, economic, cultural și educativ”.

I.4. Funcția educativă a familiei

Funcția educativă a familiei este cea mai important din ansamblul funcțiilor ei.Ea constituie cadrul în care copiii se formează și iau startul în viață, este mediul în care se realizează socializarea primară a indivizilor, se pun bezele formării personalității, se transmit primele modele de comportament, principalele norme și valori culturale, primele reguli de conduită în societate. Bineînțeles că funcția educativă a acesteia nu se limitează la socializarea primară, dar de modul în care se realizează această socializare primară, de calitatea acesteia, de conținutul său, depinde într-o măsură importantă întrega dezvoltare ulterioară a personalității copilului.

Funcția educativă a familiei este într-o mare măsură o prelungire a funcției de solidaritate familial, deoarece relațiile dintre membrii familiei, dintre părinți, au un rol decisive în formarea personalității copilului. ,,Mediul familial îl satisface pe copil în măsura în care răspunde trebuințelor sale elementare, adică în măsura în care este un mediu afectiv și protector, dublă condiție indispensabilă pentru că ființa tânără să învețe să se construiască pe sine, să se situeze în raport cu ceilalți, să se polarizeze din punct de vedere sexual, efectuând fără pericol, primele sale experiențe sociale și sentimentale.”(Andre Berge , 1970, p. 281).

Marcello Peretti (1969, p.55) afirma că: ,,formarea personalității nu e realizată prin cărți, școală, intervențiile autoritare ale tatălui față de copilul mare, ci se consolidează în urzeala relațiilor trăite în copilărie, adică în relațiile de comportament cu persoanele întâlnite zilnic, cu modul lor de a explica, de a comanda, de a cere, de a exprima sentimente, preocupări, referințe.”

În primii ani de viață, părinții sunt modele comportamentale pentru copiii lor, modele reținute, internalizate și imitate de aceștia cu o fidelitate surprinzătoare. ,,Capacitatea copilului de a capta și fixa imagini și impresii, de a trăi intens situații din viața reală depășește în mod obișnuit pe cea a adultului”.(Cornelia Dimitriu, p.32). Modul de a stabili relații cu ceilalți, de a se raporta la ceilalți își are sâmburele în particularitățile mediului familial. Așa cum afirma Pavelcu (1970, p.84): ,,Viața de familie oferă o nouă treaptă de maturizare și diferențiere afectivă prin nota de respect față de autoritatea paternă și dragostea față de frați și surori…O familie dezintegrată, lipsa de afecțiune, de încredere în copil, este traumatizantă pentru copil și îl face să privească societatea cu teamă, neîncredere și suspiciune.Primele reacții de neadaptare, justificate de conștiința de a fi frustrat, se nasc în asemenea climat de dezechilibru, de tensiune și conflicte familial.”

Climatul familial senin, destins, un regim de viață ordonat, au valențe educative potențiale deosebite.Îndeplinirea optimă a funcției educative a familiei implică următoarele elemente:

acțiune conștientă, conmsecventă și de substanță a tuturor membrilor grupului familial

adecvarea acțiunilor educaționale la specificul personalității în formare a copilului

racordarea obiectivelor acțiunilor educaționale la necesitățile sociale, la normele și valorile sociale acceptate

Pentru a-și îndeplini cu success rolul de educatori la nivelul cerințelor, părinții trebuie să îndeplinească cel puțin patru condiții:

Să aibă conștiința necesității acțiunii educative și rolul acesteia în formarea personalității copilului în pregătirea lui pentru viață

Să aibă dorința desfășurării unei activități educative consistente, dorință concretizată în acțiuni sistematice, în preocupare continuă pentru educarea complexă a copilului

Să aibă imagine cât mai clară a ceea ce urmărește să realizeze, a finalităților acțiunii educaționale

Să aibă capacitatea de a desfășura această activitate, să dispună de timpul necesar și de mijloacele adecvate pentru realizarea cu success a unei asemenea activități.(Stanciu Stoian ,1971).

Cornelia Dimitriu (1973) consideră că cele mai importante trăsături ale funcției educative sunt:

are caracter intențional

își propune să dezvolte personalitatea copilului, în vederea unei optime integrări sociale a acestuia

se exercită asupra trebuințelor de socializare și de individualizare ale copilului, trebuințe pe care le perfecționează prin justa lor încadrare în corpul de norme morale adoptate de societatea respectivă

dezvoltă în copil atitudini și comportamente adecvate normelor societății

dezvoltă componenta intelectuală și afectivă a personalității copilului

În funcție de performanțele lor educaționale, Leon Topa(1970, p.190-193) realizează o clasificare a familiilor, și anume:

Familii educogene înaintate :

sprijină educația copiilor și contribuie la viitoarea carieră a acestora

asigură timp liber și plăcut folosit

pregătește copilul pentru viața de familie prin climatul ei afectiv, prin imaginea morală a grupului familial

folosește metode modern de educație

conlucrează strâns cu școala

Familii satisfăcătoare sub aspectul condițiilor obiective și subiective de educație familială :

sunt preocupate de reușita în viață a copiilor, asigurându-le condiții social-materiale, de igienă și educându-i pentru un regim de viață organizat

asigură o ceștere obișnuită copiilor veghind să fie sănătoși, cuminți, să urmeze cu success școala

acțiunile educative nu au însă un caracter systematic și organizat

Familii nesatisfăcătoare ca mediu educațional :

contradicții între dezvoltarea biopsihică și cea morală a copiilor

stări conflictuale continue între părinți, între părinți și copii

carențe în educația copiilor care de obicei cunosc insuccesul școlar

climat psihic viciat prin relațiile interindividuale de respingere sau indiferență

lipsa de autoritate a părinților asupra copiilor

Din această clasificare reiese că funcția educativă a familiei se realizează în condiții foarte diferite, de la excellent până la total nesatisfăcător.Elementele pentru care funcția educativă se exercită atât de diferit, ar putea fi :

Solidaritatea familială este o condiție de bază a îndeplinirii corespunzătoare a funcției educative și oferă premizele solide ale unei educații la nivelul cerințelor

Nivelul de pregătire profesională, cultural al părinților își pun amprenta asupra finalităților acțiunilor educaționale

Raporturile dintre familie și societate(integrarea socială a familiei)

Timpul pe care-l acordă părinții educării copiilor, interesul, preocuparea pentru activitățile școlare

Modul în care părinții au fost ei înșiși educați în familie.

În multe cazuri, acțiunile educative au un caracter nesistematic, insuficient orientat spre obiective clar detertminate.De obicei, părinții educă așa cum au fost ei educați, iar carențele muncii educaționale a părinților sunt o prelungire a carențelor în munca de educare a acestora în familia de origine.Eșecul funcției educaționale se datorează în mare măsură faptului că părinții sunt insufficient pregătiți pentru viața de familie și nu știu cum să resolve corespunzător complicatele probleme pe care educarea copiilor le pun. De aici reiese o dublă concluzie:

Este necesară o sistematică pregătire a tineretului pentru viața de familie, la care să participle atât școala și alte instituții educaționale specializate, cât și familia însăși

Pentru a da o mai mare consistență activității educative, pentru a-i crește eficiența, a-i asigura o orientare cât mai adecvată se impune sprijinul familiei de către școală, de către instituții specializate.

,,Pregătirea tineretului pentru viața de familie reclamă eleborarea unei concepții sociologic-pedagogice și a unor acțiuni de pedagogie socială cu caracter prospectiv, anticipative și de planificare, care să asigure edificarea familiei potrivit exigențelor superioare ale dezvoltării societății românești în perioada actual și de perspectivă.”(Leon Topa,București, 1970, p. 194-195).

În societatea contemporană, funcția educativă a familiei își păstrează o importanță deosebită.Nici o instituție educațională nu va putea prelua integral sarcina educativă, nu va putea suplini rolul educativ al familiei.În condițiile actuale, rolul educative al familiei crește pe măsură ce complexitatea pe care o prezintă educația sporește considerabil.Aceasta implică și sporirea responsabilității familiei în exercitarea acestei funcții, presupunând o integrare cât mai deplină în acțiunile educative desfășurate de către societate, o mai strânsă conlucrare cu alți factori educaționali specializați.

Având în vedere că funcțiile externe ale familiei, în special integrarea copiilor în viața socială nu sunt decât o prelungire și o rezultantă a funcției educative, activitatea formativ-educativă a familiei, cu tot ce presupune ea, capătă o importanță socială majoră.

I.5. Climatul familial și efectele asupra educației copilului

Așa cum am arătat, reușita infuențelor educative ale familiei depinde, în primul rând, de ambianța în care ele se produc.Climatul familial în care copilul se dezvoltă și se formează îi marchează în mod inevitabil personalitatea.

O atmosferă familial veșnic marcată de tensiuni, deformată de lipsa de afecțiune reciprocă a membrilor, viciată de defectele caracteriale ale părinților, plină de certuri și acte de violență, constituie un mediu traumatizant pentru copil.El va privi oamenii, societatea cu teamă și suspiciune.Sunt primele forme de neadaptare pe care le manifestă copilul crescut intr-un astfel de climat.

Căminul este alcătuit din cuplu și copii.Dar simpla unire dintre un bărbat și o femeie, la care se poate adăuga existența întâmplătoare a câtorva copii, nu este suficientă pentru a da naștere căminului.Este necesară acea coeziune spiritual bazată pe relații affective profunde, pe tradiții și idealuri comune.

Baza climatului sănătos al familiei se pune înainte de apariția copiilor; se pune din clipa în care se încheagă căsnicia, prin criteriile care stau la baza ei:

afecțiune și stimă reciprocă

unitatea de vederi și idealuri

distribuția echitabilă a sarcinilor în cadrul menajului

simțul răspunderii reciproce și față de copii

respectul față de personalitatea și demnitatea celuilalt

Înțelegerea dintre soți este secretul reușitei în educația copiilor, deoarece de atmosfera familial depinde sentimentul de siguranță absolut necesar vieții normale a individului, copil sau adult.

Ambianța familială poate fi calmă sau plină de efervescență, amorțită sau agitată, tolerantă sau intolerantă, sensibilă sau insensibilă la dorințele membrilor ei.Ținând seama de aceste stări de spirit, care domină relațiile familiale, există climate senine sau tensionate, iar tipul de climat va determina formarea și dezvoltarea personalității copilului.

Cercetările au stabilit că la baza carențelor educaționale ale familiei, stă, în primul rând, necunoașterea rolurilor parentale.Când mama trebuie să ia decizii în fața cărora se dă în lături, un tată lipsit de voință care nu este preocupat de copii, căminul apare ca un cadru ostil, un cadru al urii.Copilul care crește într-un asemenea cămin, copiază comportamentele părinților, devine indiferent la activitățile școlare, la rezultatele obținute, stabilește cu dificultate relații cu colegii, devine violent atât fizic, cât și verbal.

Siguranța în care trebuie să se simtă copilul pentru a se dezvolta normal este condiționată de stabilitatea mediului familial.Dacă în locul unui teren solid și sigur el se trezește pe unul mișcător, gata în orice clipă să se dezagrege, atunci creșterea lui va fi întârziată sau deformată.Copilul are nevoie să știe cu precizie încotro se îndreaptă, să parcurgă un drum trasat de adult, fiindcă mult timp el este incapabil să discearnă, să aleagă și să se conducă singur.Nimic nu este mai nefast pentru copil ca nesiguranța ambianței, ca permanenta schimbare a cadrului de referire, ca inconstanța climatului afectiv în care se dezvoltă.

Instabilitatea ambianței materiale este mai puțin gravă decât instabilitatea afectivă, deoarece de aceasta din urmă depinde atitudinea pe care copilul o va lua mai târziu față de viață, față de ceilalți oameni.Primul mediu afectiv al copilului este familia, de modul de desfășurare a relațiilor în cadrul acesteia depinzând dezvoltarea afectivă normală sau anormală a copilului.Echilibrul copilăriei își are sursa în bucuria pe care copilul o trăiește în prezența celor dragi, în sânul unei familii echilibrate, calme, normale.Pentru a-și satisface nevoile elementare, copilul depinde în întregime de părinți, cu care are primele relații sociale.Privat de aceste relații, copilul nu-și formează nici o deprindere, nu învață să vorbească, nivelul său mintal rămâne extreme de redus.Aceste prime relații, își pun amprenta asupra evoluției viitoare a copilului, și în primul rând, asupra activității școlare.

Referindu-se la liniștea căminului ca ambianță educativă, pedagogul elvețian Adolf Ferriere spunea: ,,Copiii au nevoie de calm; agitația, nervozitatea lucrează asupra lor cum ar lucra un vânt puternic asupra dunelor de nisip.”

Climatul familial favorabil deviațiilor comportamentale poate fi generat în multe cazuri de inconsistența și lipsa de răspundere, de nepăsare totală a unor părinți.Aceștia consider că a educa nu este datoria lor, ci a școlii, că lor le revine doar datoria de a asigura copilului cele necesare creșterii.Atitudinea lor inconștientă se soldează, de cele mai multe ori, cu insucces școlar.

I.6. Conceptul de parteneriat educațional

Parteneriatul educațional reprezintă un demers educativ necesar dezvoltării actuale a școlii românești.Așa cum am arătat, succesul elevului este condiționat de influența mai multor factori, nu doar de școală.Educația formală, nonformală și informală, determină gradul de succes al copilului.Familia și comunutatea sunt două componente care au sarcina de a sprijini școala, în vederea valorificării potențialului fiecărui elev.Aceste îndatoriri se realizează pe baza unor parteneriate actualizate în funcție de obiectivele urmărite, de situația socio – politico – economică.

Parteneriatul educațional are ca obiective rezolvarea unor probleme, iar succesul acestuia constă în producerea unor schimbări atitudinale, comportamentale în rândul celor implicați: autorități locale, agenți economici, cadre didactice, părinți/susținători legali, elevi, ONG-uri etc.

Ca atitudine, parteneriatul presupune:

acceptarea diferențelor și tolerarea opțiunilor diferite;

egalizarea șanselor de participare la o acțiune educativă comună;

interacțiuni acceptate de toți partenerii;

comunicare eficientă între participanți;

colaborare (acțiune comună în care fiecare îndeplinește un rol diferit);

cooperare (acțiune comună în care se exercită interrelații și roluri comune).

Ca și concept, referitor la termenul de parteneriat educațional se utilizează mai multe sintagme: acord de parteneriat, acord cadru de parteneriat pentru educație, parteneriat de colaborare, protocol de colaborare, contract de parteneriat, etc.

În dicționarul explicativ al limbii române, termenul ,,contract” este definit ca un acord liber consimțit între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, în scopul creării, modificării sau stingerii unor raporturi juridice, rezultat al unor negocieri: act, înscris, ce consemnează acest acord;convenție.

Din punct de vedere educațional, reprezintă un document de bază în încheierea unui acord comun între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, prin stipularea unor drepturi și obligații în relațiile dintre acestea.

Termenul ,,colaborare”, înseamnă acțiunea de a colabora și rezultatul ei; formă de relații care se stabilesc între state sau grupări economice, politice, culturale etc. în interes comun.

Termenul ,,parteneriat” este definit ca asocierea a doi sau mai mulți parteneri (de afaceri).

În literatura de specialitate, parteneriatul reprezintă modalitatea, formală sau informală, prin care două sau mai multe părți decid să acționeze împreună pentru atingerea unui scop comun.Parteneriatul informal se realizează atunci când părțile se cunosc, au structuri similare, scopul este specific, iar atingerea acestuia nu este o problemă ( conferințe, mese rotunde etc).Parteneriatul formalizat se încheie între parteneri ce aparțin unor structuri diferite (ONG-uri, administrație publică), și urmărește rezolvarea unor probleme pe termen lung.

Ecaterina Vrășmaș definește parteneriatul educațional ca ,,o atitudine în câmpul educației, concept central pentru abordarea de tip curricular, flexibilă și deschisă problemelor educative, (…) forma de comunicare, cooperare și colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educațional.El presupune ,, o unitate de cerințe, opțiuni, decizii și acțiuni educative între factorii educaționali.”(Ecaterina Vrășmaș, 2008, p. 217- 218).

Sorin Cristea în ,,Dicționarul de pedagogie” afirmă că ,,parteneriatul pedagogic reprezintă o noțiune recent introdusă în domeniul educației care reflectă mutațiile înregistrate la nivelul relațiilor existente între instituțiile implicate, direct și/sau indirect, în proiectarea și realizarea sistemului de învățământ: școala, familia, comunitatea locală, agenții sociali (economici, culturali, politici, religioși), asociațiile (profesionale, umanitare, sportive), factorii de asistență socială.”

Parteneriatul educațional se poate realiza între:

instituțiile educației familie, școală, comunitate;

agenții educaționali copii, părinți, profesori, specialiști în rezolvarea unor probleme educașionale (psihologi, consilieri, terapeuți, logopezi etc.);

membrii ai comunității care au influentă asupra creșterii, dezvoltării și educării copilului (medici, reprezentanți ai bisericii, ai poliție, asistenți sociali etc.);

programele de creștere, îngrijire și educare a copilului;

formele educației în aceeași perioadă sau în perioade diferite.

Există mai multe tipuri de parteneriate educaționale, în funcție de:

domeniul de colaborare ( parteneriate de realizare a unor P.D.I. ,de dezvoltare a unor proiecte comune, ce vizează contracte de cercetare, de formare profesională, de derulare a unor programe internaționale etc.);

scopul și obiectivele urmărite (parteneriate de reprezentare: consilii, alianțe, coaliții, sindicate etc.);

durata desfășurării (parteneriate pe termen scurt, mediu sau lung);

forma de finanțare (parteneriate cu finanțare integrală, parțială, fară finanțare, cu autofinanțare);

tipul de unitate (unitate școlară, agent economic, sindicat, ONG, instituții locale/centrale);

tipul de rețea (școală- muncă, care vizează pregătirea tinerilor în vederea angajării pe piața muncii, și dezvoltarea la aceștia a abilităților și competențelor necesare);

domeniul de interes (colaborarea dintre școlile din România și școli din alte țări).

Constituirea parteneriatului trebuie să țină seama de anumite etape: explorare – evaluare – planificare – formare – inițiere – realizare – verificare – reglementare – consolidare – acționare – implementare – evaluare .Succesul unui parteneriat depinde de anumiți indicatori:

Evaluarea potențialului partener: cunoștințe, experiență, capacitatea de a mobiliza comunitatea, resursele financiare, asumarea riscurilor și responsabilității;

Pregătirea pentru parteneriat: întâlniri cu cei interesați, colectarea informației, consultanță;

Prezentarea ca partener: sumarul, descrierea problemei, scopul, obiectivele, prezentarea proiectului, planul de implementare, bugetul, monitorizarea, evaluarea, viabilitatea etc.

Identificarea partenerului: încredere, respect, capacitate organizatorică, resurse, disponibilitate de a acționa etc.

Stabilirea condițiilor parteneriatului să fie clare și consensuale:scop și obiective comune, delimitarea responsabilităților și a drepturilor, durata parteneriatului, mecanismele de conducere, coordonare, monitorizare, informare, evaluare și mediatizarea parteneriatului;

Implementarea parteneriatului;

Preluarea experienței reușite.

Cei implicați în derularea parteneriatelor educaționale au anumite obigații, și anume:

la nivel general :

existența unei strategii de promovare a parteneriatelor, bazată pe nevoile beneficiarilor și partenerilor

contractarea convențiilor de parteneriat;

monitorizarea și evaluarea funcționării parteneriatului și gradului de implicare a părților;

comunicarea periodică tuturor participanților (parteneri, beneficiari) a rezultatelor activităților desfășurate.

la nivelul comisiei diriginților:

creșterea frecvenței implicării elevilor la activitățile întreprinse;

creșterea rolului consiliului clasei;

perfecționarea diriginților prin participare la cursuri de formare;

colaborarea diriginților cu Poliția de proximitate, agenți economici, medici etc.

participarea diriginților la activități extracurriculare;

la nivelul dirigintelui:

Colaborarea cadru didactic – părinte:

reuniuni de informare a părinților cu privire la documentele școlare;

consultarea părinților cu privire la CDȘ și la schemele orare;

lecții deschise pentru părinți, ateliere, lucrări practice, invitați oficiali;

realizarea unor forme de colaborare cu părinții (comitetul de părinți al clasei, vizite la domiciliu pentru cunoașterea condițiilor de viață și studiu al elevului, modul cum își petrece timpul liber, grupul de prieteni);

convorbiri individuale pentru situații confidențiale;

corespondenșa cu părinții (telefonic, în scris, e- mail etc.);

implicarea părinților în activitățile desfășurate;

înființarea ,,Asociației Părinților” cu caracter nonguvernamental, care să permită implicarea activă în viața școlii.

Interdisciplinaritate, parteneriate, proiecte și programe:

elaborarea de materiale didactice;

elaborarea de proiecte pe bază de parteneriat, sponsorizări, protocol de colaborare;

evocarea unor evenimente/personalități în funcție de calendarul anului;

participarea la proiecte județene, interjudețene, naționale, internaționale.

la nivelul directorului:

monitorizarea tuturor programelor derulate (programe de recuperare pentru elevii cu CES, programe pentru prevenirea abandonului școlar, programe pentru pregătirea elevilor în vederea participării la olimpiade, concursuri etc.);

realizarea P.D.I.;

diseminarea informației (informarea părinților, elevilor despre regulamentul școlar, examene, legislație etc.);

funcționarea comisiei de asigurare a calității la nivelul școlii;

colaborarea cu alte instituții de învățământ din țară și din străinătate;

relația cu comunitatea locală;

relația cu părinții.

,,Școala eficientă este o școală în parteneriat cu elevul, prin valorizarea și respectarea identității sale, cu familia, prin recunoașterea importanței ei și atragerea în procesul didactic, și cu toate resursele educative ale societății, pe care le identifică, le implică și le folosește activ.”(Ecaterina Vrășmaș,2008, p. 220).

I.6.1. Relația familie – școală

Deși familia este primul factor educativ în viața copilului, având în vedere influența socioeducațională puternică a familiei, școlii îi revine dificila sarcină de a îndruma și consilia familia elevului pentru ca aceasta să contribuie la o formare armonioasă și eficientă a copilului.

Elevul petrece cea mai mare parte din timpul dezvoltării sale intelectuale, morale și profesionale, într-un cadru instituționalizat, școala.Donati (1989, p. 5) considera că școala are datoria de a manifesta o atitudine pedagogică pozitivă și constructivă față de familie care ,,este capabilă să reacționeze și să contribuie la dezvoltarea societății.”

Promovând parteneriatul educațional centrat pe educația elevului, școala trebuie să respecte acest principiu fundamental pentru orice educație de tip democratic.Scopul parteneriatului dintre educatori și părinți este asigurarea caracterului pozitiv și a coerenței influențelor educative ale tuturor factorilor implicați.În acest context, pentru a transforma familia într-un partener real al școlii, fiecare unitate de învățământ trebuie să elaboreze strategii orientate către îmbunătățirea relațiilor dintre școală și familie.Nivelul de calitate al acestui tip de parteneriat este dependent de mai mulți factori, cum ar fi:

Stimularea colaborării părinților de către cadrele didactice

Responsabilitatea, disponibilitatea și competența cu care educatorii se angajeazăîn dezvoltarea parteneriatului

Consistența activităților propuse în cadrul parteneriatului

Posibilitatea de dezvoltare a competenței de parteneriat din perspective utilității, eficienței și funcționalității

Dacă am enumerat factorii care ar asigura succesul parteneriatului școală- familie, este necesar să precizez și factorii care determină bariere și disfuncții în îndeplinirea acestuia:

Nivelul slab de comunicare dintre școală și familiile elevilor

Prezența anumitor disfuncționalități în comunicare

Prejudecăți, mentalități diferite, viziuni, atitudini și comportamente ale cadrelor didactice și/sau ale părinților

Lacune de ordin informațional, științific sau managerial în strategia de parteneriat a școlii

Presiunea timpului

Gradul scăzut de motivație al unor părinți față de educație și evoluția copiilor

Statusul socioeconomic scăzut, nivelul precar de informație sau situația materială defavorizată a unor familii

Presiunea problemelor curente

Manifestarea unui interes limitat față de colaborarea cu unitatea de învățământ

Proliferarea familiilor dezorganizate și / sau provenite din catewgorii sociale defavorizate.

Implicarea părinților în educația copiilor adduce beneficii tuturor factorilor implicați: părinți, școală, elevi, comunitate.Meseria de părinte presupune, cel puțin, un dublu rol în dezvoltarea copiilor:

modelarea unui comportament acasă, crearea unui mediu de încredere, respect și suport, și reprezintă primul pas în crearea unui climat propice care sprijină învățarea- atât în clasă, cât și în afara ei;

dezvoltarea unei atitudini pozitive față de școală și învățare, și încredere în potențialul propriu.

Una dintre verigile importante ale procesului acțional întreprins în vederea formării personalității elevului o reprezintă colaborarea cu familia acestuia.Modalitățile de abordare a familiei reprezintă un palier sensibil, deoarece familia trebuie privită ca un participant activ care este apreciată pentru informațiile furnizate și asumarea responsabilităților.Conștientizarea și considerarea părinților ca parteneri egali în procesul educativ, constituie direcția în care trebuie să proiectăm și să desfășurăm orice tip de activitate educativă.Școala are misiunea de a oferi cât mai multe forme de colaborare, de atragere a părinților într-un dialog real, care are ca obiectiv formarea elevului atât din punct de vedere profesional, cât și comportamental.

Majoritatea instituțiilor educaționale urmăresc legătura școală – familie, și lucrează pentru a crea o punte de legătură între familie și sistemul de învățământ.În Statele Unite, există chiar și un cadru legislativ, în care parteneriatul educațional este un element esențial : ,,Începând cu anul 2000, fiecare școală va promova parteneriatele, care vor determina creșterea implicării parentale și a participării părinților la promovarea dezvoltării sociale, emoționale și a celei de tip școlar a copiilor “.(Adina Băran – Pescaru, 2004).

Parteneriatul școală – familie a fost văzut în moduri diferite de politicieni, creatorii de politici educaționale și cercetători, care au avut idei referitoare la drepturile, rolurile și responsabilitățile participanților la educație.Unii s-au axat pe descrierea programelor și practicilor care să determine creșterea implicării părinților în activitățile școlare, în acest caz făcându-se conexiuni între practică și rezultate, lucrările având un caracter pragmatic.Alții s-au focalizat pe interacțiunile părinți – educatori, cu scopul de a evidenția dimensiunile puterii și ideologiei.Aceștia au ca metodă problematizarea ,urmărind noi moduri de gândire, nu direcționează spre politică sau practică încă de la început.

Joyce Epstein a eleborat modelul ,,parteneriatelor școală – familie” în urma cercetărilor întreprinse în rândul profesorilor, părinților și elevilor cu privire la opiniile și acțiunile legate de educație.În viziunea cercetătoarei, parteneriatul este încadrat într-un model de piață, al cărui scop este generarea de capital: ,,Avem acțiuni în parteneriat; suntem responsabili pentru resursele și investițiile noastre și căutăm profitul “(J.Epstein, 1994). În cadrul acestui model, elevi sunt văzuți ca actori principali:,,Parteneriatele școală – familie, nu produc elevi de success.Mai degrabă activitățile de parteneriat care include profesori, părinți și elevi angajează, ghidează și motivează elevii, așa încât ei obțin singuri succesul.”Ideea de bază a lucrării este aceea că grupurile investesc în școlarizarea copiilor, oferindu-le acestora resursele și motivația necesară pentru a-și putea allege singuri calea spre success.,,Schimburile sociale printr-o bună structurare a programelor, pot să producă capitalul uman și social, pe care-l dorim rezultat din parteneriatele școlii cu familia”.(9, p. 70).

J.Epstein realizează un model empiric al celor 6 tipuri de implicare, pe care educatorii le pot folosi pentru atingerea scopurilor.

Tabelul nr.1

Titlul : Tipuri majore de implicare familială (Adina Băran – Pescaru, 2004, p.32)

J.Epstein precizează că parteneriatele puternice cuprind toate aceste tipuri de implicare, dar nu sunt prezentate ierarhic.,,Fiecare tip de angajament duce la rezultate diferite pentru elevi, familii și școli.”Modelul are însă și limite, deoarece ignoră atitudinile profesorilor față de părinți, progresul elevilor, referindu-se doar la ce fac educatorii, la modul în care pot facilita implicarea părinților.

Un alt cercetător, James Comer a elaborat teoria ecologică umană, care urmărește două aspecte:

Implicarea în programe bazate pe dezvoltarea copilului

Rezolvarea problemelor care să ficiliteze participarea maximă la viața școlii

,,Concluzia noastră este că cele mai multe dintre programele create pentru îmbunătățirea școlarizării eșuează, pentru că nu se adresează adecvat nevoilor de dezvoltare ale copiilor și potențialului de conflict în relația dintre familie și școală, conflict între cei din conducerea școlii, precum și între conducere și elevi.Ele nu iau în considerare aranjamentele structural, abilitățile specific și condițiile necesare oamenilor școlii, pentru a depăși complexitatea problemelor din zilele noastre.”

Teoria lui J.Comer promovează dialogul între participanții la educație: ,,Părinții sprijină mai mult un program școlar în care sunt parteneri în luarea deciziilor…Interesul părintelui și spijinul său față de școală și conducerea acesteia permit tinerilor să le fie mai ușor să relaționeze și să se identifice cu scopurile, valorile și personalul școlii, o motivație puternică pentru a îndrepta către educație.În același timp, implicarea parental garantează faptul că valorile și interesele lor culturale sunt respectate”(Comer, 1980).

Acest model este diferit de cel al lui J.Epstein, deoarece este construit pe perspectivele psihologice ale dezvoltării și interacțiunii dintre indivizi(copii, părinți, oameni ai școlii).Astfel că, Programul de Dezvoltare școlară cuprinde mai multe aspecte, nucleul său reprezentând activitatea a trei echipe:

Echipa părinților, implicată în toate activitățile școlare

Echipa pentru planificare școlară și management, care planifică și coordonează activitățile școlii

Echipa de spijin pentru elevi și conducere, care se ocupă de problemele de prevenție și de cazuri individuale.

Aceste trei echipe respectă trei principii de bază:

1.consensul (nu există învingători sau învinși)

2.colaborarea (aprecierea a mai multor puncte de vedere)

3.responsabilitatea schimbării (acceptată de toți participanții).

Ca și în cazul lui J.Epstein, și modelul lui Comer are anumite dezavantaje, și anume că nu ia în considerare aspectele sociale, culturale și politice ale acestor interacțiuni.

Încercând să înțeleagă relațiile dintre clasa socială și legăturile școală – familie, Annette Laureau, a aplicat noțiunea de ,,capital cultural” a lui Bourdieu în examinarea interacțiunilor dintre părinții proveniți din clasa socială cu venit redus și mediu și profesori, în comunitățile de albi.Ea a observant că relațiile familie – școală sunt influențate și de clasa socială, părinții din clasa muncitoare nu se implică în viața școlii, considerând că profesorii, în calitate de profesioniști, iau deciziile potrivite.Părinții din clasa de mijloc se implică în activitățile școlare, sprijinindu-și copiii, conturând oportunitățile pe care le au aceștia, folosindu-se de resurse personale și instituționale.Gradul de implicare al părinților depinde de posesia parental de capital cultural și de activarea acestuia.Laureau privește capitalul cultural ca reprezentând ,,resurse cultural înalte, care influențează selecția socială”.Cercetătoarea consideră că părinții dispun de o serie de resurse pentru a sprijini educația copiilor lor:

competență educațională

poziția de clasă

venitul

resursele materiale

rețelele sociale

Lucrarea lui Laureau susține că relațiile școală – familie nu sunt similare, având în vedere diferențele de tip social, instituțional și cultural.Părinții se implică diferit în relație cu școala, atât din punct de vedere al resurselor materiale disponibile, cât și din perspectiva importanței pe care o acordă activității școlare.

Un concept cheie la Laureau îl constituie ,,identitatea părții întunecate a implicării părintelui”, referindu-se la stilurile educative parentale, la acei părinți care își ,,împing” copiii de la spate, fără să țină cont de capacitatea acestora, iar în cazul unui eșec să acuze școala și să întrerupă orice relație cu aceasta.

Teoria lui Laureau ignoră două aspect:

lipsa de interacțiune dintre familii și școli, mai ales în cazul celor aparținând clasei muncitoare

situația financiară diferită a familiilor

Cercetările arătă că, indifferent de mediul economic, social, cultural al familiilor, când părinții sunt parteneri în educația copiilor lor rezultatele sunt mai bune, se reduce abandonul școlar, scade fenomenul delicvenței juvenile.Părinții, ca primii profesori ai copiilor lor, ar trebui să:

Să elaboreze un program zilnic pentru teme (să existe un loc liniștit de studiu, fără calculator, televizor, să nu vorbească la telefon în timpul lucrului, să încurajeze eforturile copilului și să fie disponibil pentru a le răspunde la întrebări, să discute cu copiii despre ceea ce au învățat).

Să citească împreună cu copilul (să-l ducă la bibliotecă, să-l ajute să aleagă cărți potrivite vârstei și interesului, să le citească).

Să folosească televizorul cu înțelepciune (să stabilescă anumite ore pentru privitul la televizor, să-I aleagă programele potrivite, să discute împreună subiectele respective).

Să păstreze legătura cu școala (să știe ce învață copilul, să cunoască care îi sunt temele și cum le rezolvă, să meargă la școală pentru a vorbi cu profesorul).

Să-I laude pe copii, să le aprecieze efortul (să-I încurajeze, să-I motiveze, să le planifice activități de recreere, de petrecere a timpului liber).

Pentru a realize o schimbare reală în școli, părinții ar trebui să fie direct implicați în educarea copiilor.În vederea facilitării acestei schimbări, este nevoie atât de implicarea școlilor, cât și a comunității.În efortul de stabilire a legăturilor cu părinții, școlile ar trebui să:

Să încurajeze familiile și profesorii să stabilească acorduri de învățare (să stabilească scopurile, obiectivele urmărite, responsabilitățile ambelor părți).

Să instruiască pe cei din conducerea școlii în vedera susținerii parteneriatelor cu părinții.

Să ofere teme care să-I atragă npe părinți (proiecte, portofolii).

Să acorde părinților dreptul de a lua decizii (alegerea opționalelor, activitățile extrașcolare și locul desfășurării lor etc).

Să extindă programul de lucru din școală (organizarea unor activități de învățare și recreative la sfârșit de săptămână, la care să participle părinți și copii).

Să creeze un centru de resurse pentru părinți (crearea unui cabinet pentru primirea părinților, unde să colaboreze cu profesorii).

Comunitatea, la rândul ei, poate facilita parteneriatul educațional prin:

educarea generațiilor viitoare prin voluntariat (participarea membrilor de vază ai comunității la activitățile școlare și extrașcolare).

sprijinirea familiei și a copiilor prin programe de îngrijire a copiilor, programe de după școală, asistenșă la lecții, programe de educație pentru părinți, programe de consiliere etc.).

stabilirea unor orare flexibile ale părinților la locul de muncă, pentru ca aceștia să participle la activitățile școlare ale copiilor lor.

Implicarea familiei în educație înseamnă: ,,a citi o poveste înainte de culcare…, a verifica temele în fiecare seară…, a discuta cu profesorul asupra programului copiilor dumneavoastră…, a ajuta școala în a-și stabili standard de performanță…, a limita vizionarea programelor TV la nu mai mult de două ore în timpul zilelor de școală…, a devein un susținător al unei mai bune educații în comunitatea căreia aparțineți și a insista în a impune standard ridicate de comportament copiilor dumneavoastră”(17, p. 83).

Pentru asigurarea succesului parteneriatului școală – familie, reprezentanții școlii ar trebui să ofere părinților informațiile de care au nevoie și să le arate cum se pot implica mai bine.Ca această colaborare să fie fructuoasă, se recomandă respectarea unor principia fundamentale:

Implicarea copiilor ca participanți active în interacțiunile familie – școală, centrate pe învățare

Implicarea activă a părinților la experiențele educaționale ale copiilor lor

Rezolvarea problemelor dificile și sărbătorirea realizărilor

Dezvoltarea unor abilități concrete elevilor prin eficiența profesională a cadrelor didactice.

Ca în orice relație, în relația școală – familie, pot apărea o serie de bariere, care pot fi înlăturate printr-o serie de strategii:

depășirea constângerilor de timp și resurse

oferirea de informații și instruire pentru părinți și conducerea școlii

restructurarea școlilor pentru a sprijini implicarea familiei

depășirea diferențelor dintre școală și familie

obținerea de sprijin extern pentru parteneriat

Sugestii pentru obținerea unui parteneriat de succes:

Nu există o ,,rețetă” valabilă pentru toate tipurile de parteneriat ( fiecare să se construiască pe identificarea intereselor și nevoilor beneficiarilor-elevilor și conducerii școlii, și să se adopte strategii atingerii acestora).

Perfecționarea continuă a celor implicați ( părinți, profesori).

Comunicarea eficientă (să se adapteze nevoilor de limbă și culturale).

Flexibilitate și diversitate (sprijinirea necondiționată a copiilor, indiferent de activitățile pe care le desfășoară, școlare sau extrașcolare).

Instruirea, asistența și fondurile oferite de surse externe școlii (colegii, universități, ONG-uri, agenții publice etc.).

Desfășurarea unui parteneriat eficient familie – școală, necesită efort susținut și timp.

Evaluarea rezultatelor proiectului, folosindu-se indicatori multipli (familia, profesorii, reprezentanți ai comunității).

Cercetările au arătat că reușita parteneriatelor veducaționale depinde de atributele părinților și profesorilor.Atributele părinților includ: căldura, sensibilitatea, grija, abilitatea de a asculta, consecvența, imaginea de sine pozitivă, competența personal etc. ,,Fericirea maritală, armonia familială, succesul în colaborări anterioare și deschiderea față de ideile altora au fost correlate, de asemenea, cu competența parental în promovarea parteneriatelor” (Swick, 1991). Schaefer, în 1985, nota că părinții care au o încredere în sine mai mare au atitudini positive, atât în familie, cât și în implicarea școlară. Lawler (1991) sugera ca profesorii să încurajeze părinții să aibă atitudini positive, prin exemplul dat de ei, fiind suportivi, înțelegători și de încredere.

În concepția lui Comer și Haynes (1991) atributele educatorilor care influențează pozitiv relația cu copiii și părinții sunt: căldura, deschiderea, sensibilitatea, flexibilitatea, încrederea și accesibilitatea.Din punctual de vedere al părinților, caractzeristicile dezirabile profesorilor ar fi: încrederea, căldura, apropierea, imaginea de sine pozitivă, conducerea eficientă a clasei, centrarea pe copii, disciplina pozitivă, educația și abilitățile de predare eficientă.

Epstein (1984) și Galinsky (1990) au arătat că atributele profesorilor care determină implicarea cu success a părinților în viața școlii sunt: atitudini positive, planuri active de implicare a părinților, autoinstruire permanent, angajare în dezvoltarea profesională și competență personală.De asemenea, succesul parteneriatului depinde și de asumarea rolurilor celor două părți părinți – profesori.

Tabelul nr.2

Titlul: Rolul părinților și profesorilor în educația copiilor (Adina Băran-Pescaru, 2004, p.43-47)

Părinții și profesorii împărtășesc o mare responsabilitate, sădirea în copii a dorinței de a învăța și de a munci. O bună comunicare între ei asigură succesul copiilor, motivându-i pentru activitatea de învățare.

Tabelul nr.3

Titlul: Efectele unei bune comunicări (Adina Băran-Pescaru, 2004, p.48)

Modalități de a implica familia în activitățile școlare:

întâlniri cu profesorii, cu directorul școlii

atelierele cu părinții

centrele familial

Atelierele cu părinții necesită o planificare atentă, iar organizarea lor presupune un proces gradual.

Evaluarea nevoilor părinților (ce îi interesează), iar pentru aceasta se pot folosi câteva metode:

anchete, sondaje de opinie aplicate la începutul anului școlar

vizite la domiciliu

metode informale : ședințe/consilii cu părinții.

Identificarea și obținerea resurselor necesare în funcție de subiectele abordate și stabilirea conducătorilor atelierelor.Acești conducători pot fi:

educatori: profesori, profesori universitari, conducerea școlii etc.

specialiști: avocați, medici, psihologi, asistenți sociali etc.

părinți care au capacitatea de a-I instrui pe alții.

Recrutarea participanților prin:

materiale scrise (articole, broșuri despre tema atelierelor, data, locul, ora de desfășurare) amplasate în locuri strategice:biserici, magazine, gazeta de perete a școlii, panoul clasei etc.

vizite la domiciliu

convorbiri telefonice

anunțuri în ședințele cu părinții

Furnizarea serviciilor de susținere:

transport gratuit/decontarea transportului

decontarea cheltuielilor destinate îngrijirii copilului

înființarea unui fond comun de către părinți

Evaluarea succesului programului prin:

aplicarea unor formulare de evaluare după fiecare sesiune în parte

discuția de grup

Centrele familiale

Un centru familial este un centru care oferă părinților, în școală, o cameră sau un spațiu care poate fi utilizat de ei, facilitând comunicarea dintre familii și instituția respectivă de învățământ.Acesta oferă ocazii de cunoaștere reciprocă a părinților, oportunități educaționale și de socializare, astfel încât familiile să se focalizeze pe activitatea de învățare a copiilor.Un centru familial conține:

informații despre evenimentele și programele din școală

material scrise care să-I ajute pe părinți să-și sprijine copii în învățare

materiale scise, cărți, CD-uri, pe care le pot folosi acasă cu copiii

un specialist care să-I îndrume pe părinți

,,Colțul părintelui”- spațiu amenejat în care părinții pot socializa

materiale didactice aduse de către părinți

Avantajele centrelor familial:

școala este percepută ca fiind prietenoasă, accesibilă, plăcută

îmbunătățește comunicarea între școală și familie

servește pentru promovarea educației părinților

este un centru pentru parteneriate

coordonează serviciile de voluntariat ale comunității, ale părinților

Puncte cheie ale unui centru familial de succes:

participanții sunt avantajați în urma implicării în activitatea centrului

promovarea tuturor ideilor

atribuirea de sarcini și responsabilități, fixarea temelor

decorarea, mobilarea, aprovizionarea cu materiale intră în atribuțiile participanților

instruirea și selectarea personalului

susținerea centrului prin rezultatele bune ale elevilor

stabilirea obiectivelor și scopurilor

I.6.2. Relația familie – comunitate

Comunitățile care facilitează învățarea au legături strânse atât cu familia, cât și cu școala.Familia și în special copiii, ar trebui să fie ,,centrul” comunității, acestea să facă tot posibilul ca toți copiii să aibă acces la educație.

În comunitate locuitorii săi se află la intersecția a trei ,,cercuri” de sprijin:

Relațiile de îngrijire (prieteni, colegi, vecini); la aceste relații apelează orice familie când are nevoie de ajutor financiar, pentru îngrijirea copilului, recomandări pentru obținerea unui loc de muncă etc.

Instituțiile de mare utilitate (școli, biserici, organizații, biblioteci, centre de sănătate) care ajută familia oferind o gamă largă de servicii: asistență medicală pentru gravide, îngrijirea copiilor, consiliere, reconversie profesională,etc.).

Servicii specializate de intervenție și tratament în situații de c riză care constau în: susținerea venitului, tratarea sănătății mintale, justiția juvenilă, tratarea celor care consumă droguri și alcool, lupta împotriva abuzului domestic, consiliere etc.

Aceste cercuri interdependente sunt conectate la o infrastructură de tip ramificat.O economie dezvoltată asigură locuri de muncă, salariile asigură un nivel de trai decent, poliția asigură liniștea comunității, piața imobiliară convenabilă permite familiilor să aibă propriul lor cămin, etc.Astfel de comunități transformă problemele copilului și ale familiei în priorități, iar educația copilului devine esențială.

Din păcate, mulți copii nu locuiesc în asemenea comunități care valorizează învățarea.În aceste zone, părinții nu au loc de muncă, nu au locuințe decente, veniturile familiei sunt foarte mici, rezumându-se de multe ori la alocațiile copiilor, relațiile de îngrijire lipsesc, deoarece cei apropiați lor sunt foarte săraci și nu-i pot sprijini.

În comunitățile cu infrastructură slăbită, în care familiile au resurse puține este esențial un sistem de educație profamilie.Acesta ar trebui să ofere servicii necesare susținerii familiei, să ofere posibilități de dezvoltare a ei.Fără sprijinirea familiei, nu se creează nici condiții de învățare pentru copii, aceștia fiind viitori susținători ai comunității. O comunitate cu locuitori fără școală, este o comunitate săracă, sortită dispariției.

I.6.3. Relația școală – comunitate

Școala, ca parte a comunității, este influențată de valorile, normele, structurile politice și economice ale acesteia. Ca centru de învățătură, școala influențează comunitățile locale.Prin parteneriatul școală – comunitate, școala își dezvoltă curriculum-ul, iar comunitatea înțelege și acceptă mai ușor schimbările din școală, beneficiind, la un moment dat, de ele.

Căi de eficientizare a relației școală – comunitate:

Mijloace diverse de comunicare școală – comunitate

Oferirea posibilității copiilor de a demonstra ce pot face ei pentru comunitate și obținerea respectului din partea adulților (proiecte)

Oferirea posibilității membrilor comunității de a se implica în activitățile școlare ale copiilor, pentru a le cunoaște potențialul.

I.6.4. Relația școală – familie – comunitate

,, Modul în care școlilor le pasă de copii este reflectat în felul în care le pasă de familiile lor. Dacă educatorii îi privesc pe copii ca pe niște simpli elevi, e probabil să considere familia ca fiind separată de școală. De accea, familia este așteptată să-și facă treaba și să lase școlii educarea copiilor. Dacă, însă, îi privesc ca pe niște copii, e posibil să vadă atât familia, cât și comunitatea, ca parteneri ai școlii în dezvoltarea și educația copiilor. Partenerii recunosc interesele lor comune și responsabilitățile față de copii și lucrează împreună pentru a crea programe mai bune și oportunități pentru elevi”(Epstein, 1995).

Fiecare școală devine o ,,comunitate a celor ce învață”, în condițiile propriului său plan de îmbunătățire continuă a predării, învățării și disciplinei. Școlile și comunitatea îmbunătățesc instrucția, evaluarea, dezvoltarea profesională a cadrelor didactice, abilitatea de a conduce a directorilor, implicarea părinților, a oamenilor de afaceri, astfel încât educația funcționează ca parte a unui sistem, care sprijină toți elevii pentru a-și atinge obiectivele.

Comunitatea ajută la formarea elevului prin:

îmbunătățirea a tot ce ține de școală, tot ceea ce influențează predarea – învățarea – evaluarea, astfel încât toți copiii să atingă standardele și competențele de învățare cerute.

facilitarea parteneriatelor între părinți și școală.

Cercetătorul Douglas Nelson arată necesitatea unui sistem profamilie, care să aibă câteva caracteristici esențiale:

Este extins (oferă oportunități și servicii care răspund unei game largi de nevoi ale copilului și familiei).

Este preventiv (servicii de dezvoltare, de preîntâmpinare a situațiilor de criză etc.).

Centrat și condus de familie ( se ține cont de nevoile familiei și nu de ale instituțiilor).

Este integrat

Este centrat pe dezvoltare (urmărește dezvoltarea copilului).

Este flexibil (adaptabil în funcție de nevoile familiei).

Este sensibil la preocupările culturale și de gen (valori, tradiții, religie etc.).

Este orientat pe rezultate (reușita se măsoară în rezultatele îmbunătățite pentru copii și familii).

Indiferent de tipul de parteneriat, părinții sunt persoane cheie în planificarea, organizarea, implementarea și evaluarea programelor și proiectelor, ei fiind adevărații cunoscători ai propriilor copii.

CAPITOLUL II

METODOLOGIA CERCETĂRII

II.1. Obiectiv general

Lucrarea își propune să identifice modalitățile concrete prin care putem contribui la stimularea implicării familiei în activitățile școlare și la dezvoltarea unei atitudini pozitive față de școală.

II.2. Obiectivele cercetării

Identificarea principalelor cauze ale neimplicării părinților în activitățile școlare

Identificarea opiniei părinților referitoare la parteneriatul școală – familie

Descoperirea timpului alocat de părinți copiilor în îndeplinirea sarcinilor școlare

Descoperirea gradului de cunoaștere a propriilor copii de către părinți

II.3. Ipoteze

Cu cât familia se confruntă cu dificultăți materiale mai mari, cu atât interesul acesteia față de activitățile școlare ale copiiilor scade.

Dacă relațiile din cadrul familiei sunt tensionate, atunci preocupările părinților față de școală lipsesc.

II.4. Eșantion

Cercetarea este alcătuită pe baza unui lot de 53 de subiecți, 29 de cadre didactice din învățământul primar, și 24 de părinți, toți fiind de sex feminin. Vârsta acestora este cuprinsă între 22 – 57 de ani. Mediul de proveniență este urban, în cazul întregului lot. În ceea ce privește nivelul studiilor al subiecților avem:

La nivelul cadrelor didactice: 2 învățători (liceu pedagogic), 9 institutori (colegiu cu durata de 2 ani), 19 profesori învățământ primar (facultate de tip Bologna)

La nivelul părinților: 3 studii superioare, 4 studii medii, 6 absolvenți de liceu, 6 absolvenți de școală profesională, 1 fără școală.

Toți participanții sunt de etnie română.

II.5. Metode și instrumente de cercetare

În cercetarea de față, am utilizat două metode de cercetare:

focus – grupul

chestionarul

FOCUS – GRUPUL:

A fost legitimat ca tehnică de cercetare în psihologia socială de către Robert Merton, M.Fiske și P.Kendall, care l-au utilizat la mijlocul anilor 40.

Se mai numește și interviu de grup structurat și este o metodă de cercetare calitativă care presupune organizarea formală a unor grupuri de indivizi adunați împreună pentru a discuta un subiect sau mai multe, pe parcursul unei perioade de timp specifice.

Spre deosebire de alte metode calitative, precum interviul sau observația, focus – grupul permite interacțiunea dintre cercetător și participanți precum și interacțiunea dintre participanții la discuție.

Un focus – grup presupune existanța unui anumit număr de participanți ( între 6- 10), și a unui moderator. Un număr mai mic de participanți reduce diversitatea opiniilor exprimate, iar mai mare de 10, fac dificilă exprimarea în detaliu a opiniilor fiecărui participant.Focus – grupul reunește indivizi care au caracteristici personale, demografice sau interese comune și care sunt relevante pentru tema discutată.

O ședință focus durează una – două ore. Un focus – grup implică mai multe ședințe realizate la interval de câteva zile, dar nu mai mult de o săptămână. Numărul de ședințe este cuprins între 2 – 20, în funcție de temă și de particularitățile participanților. Moderatorul trebuie să-și stabilească dinainte o grilă de interviu, cu întrebări puține (7 – 10 întrebări), pentru ca desfășurarea focusului să nu devină obositoare, ținând cont de faptul că timpul standard acordat unui subiect pentru răspunsul la întrebare este de 2 minute. Pe parcurs pot apărea și alte aspect interesante pentru problema studiată, care se discută de regulă la sfârșit, pe parcursul a 10-15 minute.

Întrebările adresate de moderator participanților sunt de asemenea importante, și se recomandă respectarea anumitor exigențe:

evitarea întrebărilor ce presupun răspunsuri dihotomice (da / nu), deoarece nu facilitează dialogul și nu oferă multe informații despre subiectul aflat în discuție

evitarea întrebărilor care încep cu ,,de ce”, pentru că acestea pot conduce la răspunsuri dezirabile social, și nu la ceea ce gândește subiectul despre tema discutată

Rolul moderatorului este esențial în focus – grup, el fiind direct responsabil de :

regulile stabilite de la început și respectate în cadrul discuțiilor (respectul între participanți, evitarea criticării punctelor de vedere ale celorlalți, exprimarea punctelor de vedere pe rând etc.)

stimularea interesului pentru subiectele discutate

concentrarea grupului pe temele propuse și evitarea divagațiilor de la subiect

asigurarea confidențialității informațiilor obținute

Colectarea datelor se poate face prin mijloace audio, video și observare directă. Mai nou, focus – grupurile se pot desfășura și prin internet (site – uri speciale). Ca orice metodă, focus – grupul prezintă avantaje și dezavantaje.

Tabelul nr. 4

Titlul: Avantaje și dezavantaje ale focus-grupului (Adrian Vicențiu Labăr, 2009, p.760-762)

Tehnica focus – grup este utilă în demersurile în care se cunoaște foarte puțin despre fenomenul studiat și în aprofundarea unor informații obținute prin intermediul chestionarelor.

În cadrul cercetării am folosit focus – grupul cu părinții intitulat ,,Relația de colaborare familie-școală”, deoarece am vrut să verific valoarea de adevăr a răspunsurilor oferite de ei în cadrul chestionarelor aplicate. De multe ori, în completarea chestionarelor, sunt influențați unii de ceilalți, sau de ceea ce ar vrea ,,doamna”să audă, întâlnindu-mă cu situația de a mă solicita să le spun ce să răspundă la o anumită întrebare, sau ,,Să completați cum credeți dumneavoastră că e mai bine.”

CHESTIONARUL:

Chestionarul este metoda cea mai des utilizată în științele socio-umane, deoarece pune în evidență atât faptele sociale, comportamentele umane, cât și factorii care le determină.

Clasificarea chestionarelor (după Septimiu Chelcea):

După conținutul informațiilor obținute se impart în patru mari categorii:

Chestionare de date factuale (de tip administrativ) și se referă la fapte și situații obiective, care pot fi observate direct .

Chestionarele de opinie – se referă la date care nu se pot observa direct (motivația, înclinațiile, atitudinile etc. subiecților).

Chestionarele special – se caracterizează prin existența unei singure teme, și sunt dificil de aplicat

Chestionarele omibus – abordează mai multe teme, și sunt des întâlnite în cercetarea sociologică.

După forma întrebărilor:

Chestionare cu întrebări închise (precodificate) – sunt chestionare care conțin întrebări la care variantele de răspuns sunt dinainte stabilite, persoana intervievată urmând doar să o aleagăpe cea care corespunde opiniei sale (da/nu, adevărat/ fals).

Chestionare cu întrebări deschise (libere, postcodificate) – cuprind întrebări care lasă subiecților libertatea de exprimare.

Chestionare cu întrebări mixte (semiînchise sau semideschise), în care sunt oferite variante de răspuns, dar nu se epuizează toate posibilitățile.

După modul de aplicare al chestionarelor:

Chestionare autoadministrate – subiecții incluși în eșantion își înregistrează singuri răspunsurile, și sunt de două tipuri: poștale și publicate în ziare, reviste.

Chestionare administrate de operatorii de anchetă – operatorul ia contact cu fiecare subiect în parte, consemnează cu fidelitate răspunsurile primate, asigură confidențialitatea răspunsurilor).

Structura unui chestionar reclamă anumite tipuri de întrebări:

Întrebări introductive: permit acomodarea subiectului cu tema anchetei și au rolul de a stabili o primă relație între anchetator și anchetat. Sunt întrebări simple, de cele mai multe ori închise ( pentru ca subiectul să poată răspundă cu ușurință) și nu se referă la date personale.

Întrebări de trecere: sunt specifice chestionarelor care abordează mai multe teme, și au drept scop trecerea (firească, nu bruscă) la o altă grupă de întrebări, referitoare la o altă problemă. Acestea permit o ușoară relaxare a subiectului, în vederea concentrării lui asupra întrebărilor ulterioare. Există situații în care temele sau grupele de întrebări sunt delimitate între ele prin introducerea unor linii, chenare sau spații în pagină.

Întrebări filtru: spre deosebire de cale de trecere, au rolul de a opri trecerea unor categorii de subiecți la unele întrebări ulterioare.

Întrebări de control: verifică o opinie exprimată de către un subiect, din punct de vedere al veridicității și consistenței acesteia, și oferă informații cu privire la înțelegerea exactă de către subiect a sensului întrebărilor.

Întrebări de clasificare (de identificare): servesc la analiza, interpretarea și corelarea răspunsurilor din chestionar. Exemple de astfel de întrebări sunt cele privind sexul, vârsta, pregătirea școlară, mediul de proveniență etc. Se recomandă ca aceste întrebări să fie incluse la sfârșitul chestionarului, deoarece sunt puțin attractive și interesante pentru cei intervievați, dar au o mare însemnătate pentru cercetător.

Pe lângă focus-grup, am construit și două chestionare, unul pentru părinți și unul pentru profesori, fiecare având în componență câte 12 , respectiv 8 itemi, în afară de datele de identificare. Fiecare item are mai multe variante de răspuns, subiecții urmând a le încercui pe cele cu care sunt de acord.

II.6. Procedura de lucru

Cercetarea a fost efectuată în câteva școli din orașul Vălenii de Munte, pe o perioadă de 12 săptămâni, în intervalul 1 februarie – 26 aprilie, timp în care mi-am adunat materialul bibliografic, l-am selectat și l-am prelucrat.

Subiecții sunt 29 de cadre didactice din învățământul primar ce își desfășoară activitatea în școlile din orașul Vălenii de Munte, și 24 de părinți ce au copiii încadrați la clasele I-IV. Vârsta subiecților este cuprinsă între 22 – 57 de ani .

În cadrul focus – grupului s-au desfășurat 10 ședințe la care au participat părinții.

Chestionarele au fost aplicate prin autoadministrare, atât pentru părinți, cât și pentru cadrele didactice.

CAPITOLUL III

ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

III.1. Analiza focus – grupului

În cadrul discuțiilor s-a urmărit identificarea gradului de implicare a părinților în activitățile școlare, timpul pe care aceștia îl alocă pentru copii, și cauzele care determină dificultățile la învățătură. Din cei 24 de părinți care au participat la ședințe, toți au fost de sex feminin, rezultând de aici că mama se ocupă de educația copilului în aceste familii, tatăl implicându-se doar la solicitarea mamei, și numai atunci când apar probleme pe care aceasta nu le poate rezolva singură(Figura 1).

Figura 1- Diagrama de structură în funcție de genul biologic

Gradul de implicare al părinților depinde și de nivelul studiilor și al situației financiare (Figura 2).

Figura 2 – Diagrama privind nivelul studiilor părinților

Din cei 24 de părinți, 17 nu se consideră responsabili de dificultățile întâmpinate de copii lor, acestea fiind atribuite profesorilor, programei școlare, sau situației financiare (nu-și permit meditații), (Figura 3).

Figura 3 – Diagrama privind asumarea responsabilității părinților față de dificultățile întâmpinate de copii la școală

Părinte A : ,, Mai e o problemă: învățătoarea îi ascultă numai pe cei care știu, care învață bine. Nu stă să-și bată capul cu ăia care nu învață. Eu nu plătesc meditații că nu am cu ce… Așa că ar trebui să muncească cu toți, că d-aia sunt plătiți!”

Părinte B: ,, Ar mai fi o problemă: stabilitatea personalului. Am copilul în clasa a IV-a și a avut 4 învățătoare. Bietul copil, în clasa a IV-a nu mai știe nimic, fiecare îi aburește în felul lor.”

Părinte C: ,,Programa școlară e prea grea! Sunt multe noțiuni care nu-și au rostul.Sunt multe opționale aiurea, care nu ajută copiii la nimic, doar teme pe care eu le fac, iar el le copiază!”

III.2. Analiza chestionarului pentru părinți

În urma chestionarelor aplicate părinților, am constatat următoarele:

Item nr.1 – Din cei 24 de subiecți, 20 au câte 2 copii înscriși în ciclul primar, iar 4 – câte un copil înscris în ciclul primar (Figura 1).

Figura 1 – Diagramă privind numărul copiilor

Item nr.2 – Din cei 24 de subiecți, 16 au familii biparentale, iar 8 – familii monoparentale (Figura 2).

Figura 2 – Diagramă privind tipul familiei subiecților implicați

Item nr.3 – În cazul tuturor subiecților implicați în cercetare, copiii au frecventat grădinița (Figura 3).

Figura 3 – Diagramă privind numărul subiecților ai căror copii au frcventat grădinița

Item nr.4 – În ceea ce privește ajutorul oferit copiilor în realizarea temelor, cei 24 de subiecți au răspuns astfel:

→ 16 –Da

→ 3 – Nu

→ 5 – Prea puțin (Figura 4).

Figura 4 – Diagrama de structură privind ajutorul oferit de părinți

copiilor în realizarea temelor

Item nr. 5 – Rolul de a-l ajuta pe copil în îndeplinirea sarcinilor școlare îi

revine mamei, în cazul a 22 de subiecți, iar tatălui – în cazul a 2 subiecți .Am constatat că, de multe ori, acest ajutor nu este real, deoarece părinții le rezolvă temele, iar copiii doar le transcriu( Figura 5).

Figura 5 – Diagrama privind sexul părintelui implicat în realizarea sarcinilor

primite pentru acasă

Item nr.6 – În privința materiilor la care copiii întâmpină dificultăți, răspunsurile

au fost următoarele:

→ 10 – Limba română

→ 10 – Matematică

→ 4 – Toate (Figura 6).

Figura 6 – Diagrama privind disciplinele de studiu la care copiii întîmpină

dificultăți

Item nr.7 – Referitor la natura dificultăților întâmpinate în realizarea sarcinilor

școlare, subiecții au răspuns:

→ 15 – Nu e atent la lecție

→ 5 – Nu înțelege conținutul lecției

→ 3 – Nu se poate concentra la oră

→ 1 – Nu poate memora

Din aceste răspunsuri rezultă faptul că părinții nu se simt responsabili de rezultatele slabe ale copiilor, aceștia fiind singurii vinovați( Figura 7).

Figura 7 – Diagrama privind natura dificultăților întâmpinate de copiii în

îndeplinirea sarcinilor școlare

Item nr.8 – În privința timpului alocat de copii pentru studiu acasă, răspunsurile

au fost:

→ 18 – Sub 1 oră

→ 6 – Între 1 – 2 ore

Pentru rezolvarea sarcinilor școlare primate pentru acasă, copiii alocă foarte puțin timp, iar părinții sunt mulțumiți de acest aspect, ,,că nu au toată ziua la dispoziție pentru teme” (Figura 8).

Figura 8 – Diagrama privind timpul alocat de copiii realizării temelor acasă

Item nr.9 – În privința timpului petrecut de copii în fața televizorului,

răspunsurile au fost:

→ 15 – Circa 2 ore

→ 6 – Circa 3 – 4 ore

→ 3 – Peste 4 ore

Copiii petrec foarte mult timp în fața televizorului, în detrimentul temelor, iar părinții nu sunt deloc îngrijorați, ei neștiind cu exactitate orele petrecute de aceștia la televizor ( Figura 9).

Figura 9 – Diagrama referitoare la timpul pe care copiii îl petrec în fața

televizorului

Item nr.10 – După sosirea de la școală, copiii:

→ 12 – Se culcă

→ 7 – Se uită la televizor

→ 5 – Scriu ( Figura 10).

Figura 10 – Diagrama ce înfățișează activitățile desfășurate de copiii la sosirea

de la școală

Item nr. 11 – Referitor la măsurile luate atunci când copiii întâmpină

dificultăți, subiecții au răspuns:

→ 13 – Iau legătura cu învățătoarea

→ 11 – Încerc să-l ajut (Figura 11).

Figura 11 – Diagrama ce reprezintă măsurile luate de părinți în cazul în

care copiii întâmpină dificultăți

Item nr.12 – Referitor la ajutorul oferit copiilor, subiecții au răspuns:

→ 8 – Încerc să aflu cauzele care au determinat dificultățile

→ 6 – Îl sprijin sistematic și continuu în munca școlară

→ 4 – Îl supraveghez în efectuarea temelor

→ 4 – Îl încurajez și susțin în munca școlară

→ 2 – Îi verific caietele de teme (Figura 12).

Figura 12 – Diagrama privind modul în care părinții își ajută copiii, atunci

când aceștia întâmpină dificultăți în realizarea sarcinilor școlare

III.3. Analiza chestionarului pentru cadrele didactice

În urma aplicării chestionarelor cadrelor didactice (29 subiecți), cu o experiență în predare 5 – 39 ani, am obținut următoarele date:

Item nr.1 – În privința disciplinelor la care copiii întâmpină cele mai mari

dificultăți, răspunsurile au fost :

→ 14 – Limba română

→ 15 – Matematică (Figura 1).

Figura 1 – Diagrama de structură privind disciplinele la care copiii întâmpină

dificultăți

Item nr.2 – În privința cauzelor care determină rămânerea în urmă la

învățătură, răspunsurile au fost :

→ 15 – Nu sunt atenți la lecție

→ 12 – Nu se pot concentra

→ 2 – Nu înțeleg conținutul lecției ( Figura 2).

Figura 2 – Diagrama privind cauzele rămânerii în urmă la învățătură

Item nr.3 – În privința măsurilor luate pentru prevenirea rămânerii în urmă

la învățătură, răspunsurile au fost:

→ 10 – Legătura cu familia

→ 19 – Atragerea părinților în sprijinirea școlii (Figura 3).

Figura 3 – Diagrama privind măsurile preventive pentru evitarea eșecului școlar

Item nr.4 – În privința aducerii la cunoștință părinților despre cauzele care

determină rămânerea în urmă la învățătură, răspunsurile au fost:

→ 29 – Da (Figura 4).

Figura 4 – Diagrama privind comunicarea către părinți a cauzelor ce determină

insucces școlar

Item nr.5 – În rivința ajutorului dat de părinți copiilor la activitățile școlare,

răspunsurile au fost :

→ 7 – Sprijin la lecții

→ 10 – Identificarea cauzelor și înlăturarea lor

→ 3 – Supravegherea lecțiilor

→ 9 – Încurajare și susținere

Figura 5 – Diagrama privind ajutorul oferit de părinți copiilor

Item nr.6 – Referitor la modalitățile de prevenire a insuccesului școlar,

Răspunsurile au fost:

→ 7 – Tratare diferențiată

→ 2 – Tratare individuală

→ 12 – Sprijin sistematic și direct

→ 8 – Sarcini diferențiate (Figura 6).

Figura 6 – Diagrama referitoare la modalitățile cele mai adecvate de prevenire

a insuccesului școlar

Item nr.7 – Ajutorul dat de profesor, ar trebui să asigure:

→ 10 – Maximă participare a individualității elevului

→ 19 – Să-i mobilizeze posibilitățile la maxim (Figura 7).

Figura 7 – Diagrama privind modalitățile de a sprijini elevii în activitățile școlare

Item nr.8 – Consecințele ajutorului dat de profesor:

→ 25 – Activizarea elevilor

→ 4 – Ridicarea nivelului posibilităților elevilor (Figura 8).

Figura 8 – Diagrama privind efectul pe care îl are asupra copiilor ajutorul dat de

profesor

CONCLUZII

Familia și școala reprezintă, așa cum am încercat să arăt în lucrarea de față, factorii cei mai importanți în dezvoltarea copiilor.Pentru ca acțiunile educaționale ale celor două instituții să aibă eficiență maximă, este impetuos crearea unor premise pentru o colaborare permanentă.Este imposibilă atingerea dezideratelor pe care învățământul primar le urmărește dacă unul din cei doi factori familie – școală nu se implică.

O colaborare între părinți și cadrul didactic nu este pe deplin eficientă dacă nu este planificată cu rigoare.De aceea este indicată încheierea unor parteneriate concrete, în cadrul cărora să existe acțiuni bine stabilite și organizate, iar cei doi parteneri să aibă sarcini concrete, de importanța cărora să fie perfect conștienți.

Este greșită concepția că doar unul din cei doi parteneri să vină în întâmpinarea celuilalt.Inițiativele trebuie să vină din ambele părți și trebuie susținute de ambii parteneri, inclusiv din punct de vedere material.

Fiecare părinte dorește să se mândrească cu copilul său, iar acest lucru trebuie să fie permanent în mintea profesorului, care trebuie să valorifice la maxim posibilitățile copiilor, calitățile lor, rezultatele și progresele obținute. Cu cât școala oferă mai mult, cu cât este mai deschisă sugestiilor și inițiativelor, cu atât răspunsul familiei va fi mai prompt.Teoria este valabilă și în sens invers: cu cât părinții sunt mai interesați și își exprimă mai puternic dorința de a fi prezenți în viața de școlar a copilului lor, cu atât cadrele didactice vor valorifica mai eficient informațiile și ajutorul familiei.

Succesul unei colaborări între familie și școală este condiționat de foarte mulți factori, dar după părerea mea, cel mai important este talentul și tactul pedagogic al profesorului, capacitatea acestuia de a relaționa cu părinții, cunoștințele pe care acesta le deține referitor la psihologia copilului.Prin urmare, dincolo de orice, pe primul loc în reușita colaborării dintre școală și familie, este factorul uman, care poate face ca activitatea la școală, munca propriu-zisă, să se transforme într-o permanentă sărbătoare de care să se bucure, împreună, copiii, părinții și profesorii.

Cercetarea efectuată pe un număr de 53 de subiecți (părinți și cadre didactice) a demonstrat că școala este o instituție foarte importantă pentru educația copilului.

Implicarea părinților în activitatea școlii și a copiilor se realizează pe două dimensiuni principale: dimensiunea relație copil-părinte (cunoașterea cadrului didactic, a școlii), dimensiunea relație familie-școală (întâlnirile părinților cu profesorul – colective sau individuale, la serbările copiilor, la ședințele cu părinții).

Cercetarea confirmă faptul că activitatea educativă în familie este efectuată de către mamă, tatăl intervenind numai la solicitarea acesteia, și numai în cazul apariției unor probleme.

Copiii proveniți din mediul rural au, în general, nivelul de trai mai scăzut față de cei din mediul urban,și condiții de educație mai puțin favorabile, ceea ce determină șanse inegale de reușită școlară.

Educația copilului în familie și reușita lui de mai târziu sunt determinate de stilurile parentale, caracterizate prin afecțiune, însoțită de exigență, raporturile dintre familie și școală.

Nivelul de studii al părinților definește și căile prin care părinții aleg să participe la activitățile școlii: părinții cu studii primare și medii optează pentru tipurile de activități deja cunoscute și utilizate de mult timp (ședințele cu părinții și serbările), în timp ce părinții cu studii universitare optează pentru activitățile alternative, lectorate, proiecte, cursuri de formare pentru părinți, desfășurarea unor activități comune cu copiii în sala de clasă.

În urma cercetării efectuate am constatat că este nevoie ca școala să dezvolte mai puternic și mai diversificat legăturile cu familia, pentru realizarea parteneriatelor educaționale în vederea creșterii eficienței procesului educațional desfășurat de aceasta.

Participând afectiv și efectiv la viața școlii, părinții nu vor mai vedea doar funcția socială a acesteia, de supraveghere a copiilor atunci când ei lipsesc de acasă, ci vor conștientiza că ea desfășoară un proces instructiv-educativ bine fundamentat și organizat, de care va depinde viitorul copiilor lor.

Indiferent de domiciliu, educație, venituri, părinții acordă o mare importanță colaborării cu școala și, implicit educației copiilor lor.

BIBLIOGRAFIE

Bătrînu, Emilia : ,,Educația în familie”, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1980.

Berge, Andre : ,,Profesiunea de a fi părinte”, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1977.

Cajal, M. : ,,Educarea copilului în familie”, București, Editura Medicală, 1975.

Cucoș, Constantin (coordonator): ,,Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice”, Iași, Editura Polirom, 2009.

Lascuș, Voicu : ,,Părinții și profesiunea copiilor”, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1981.

Mitrofan, Iolanda, Nicolae : ,,Familia de la A… la Z”, București, Editura Științifică, 1991.

Pescaru, Băran, Adina : ,,Parteneriat in educație”, București, Editura Aramis, 2004.

Rudică, Tiberiu : ,,Familia în fața conduitelor greșite ale copilului”, București,

Editura Didactică și Pedagogică, 1981.

Stănoiu, Andrei, Voinea Monica : ,,Sociologia familiei”, București, Editura Universității din București Facultatea de Istorie și Filozofie, 1983.

Stoian, Stanciu : ,,Educație și societate”, București, Editura Politică, 1971.

Vrăjmaș, Ecaterina : ,,Intervenția socioeducațională ca sprijin pentru părinți”, București, Editura Aramis, 2008.

Zahirnic, Constantin : ,,Probleme pentru părinți.Probleme ale părinților”, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1976.

ANEXE

FOCUS-GRUPUL ,,Relația de colaborare familie-școală”

Întrebări:

1.Care este programul zilnic al copilului dumneavoastră?

2.Cât timp alocați zilnic pentru copilul dumneavoastră?

3.Cum îl ajutați în îndeplinirea sarcinilor școlare?

4.Care este legătura dumneavoastră cu școala?

5.Cine are inițiativă în stabilirea întrevederilor?

6.Care credeți că ar fi cauzele care determină dificultăți în îndeplinirea sarcinilor școlare?

CHESTIONAR

( pentru părinți )

1.Aveți:

Un copil

Doi copii

Mai mulți copii

2.Familia dumneavoastră este :

Monoparentală

Biparentală

Copilul / copiii dumneavoastră a / au frecventat grădinița?

Da

Nu

Îl /îi ajutați pe copilul / copiii dumneavoastră la lecții?

Da

Nu

Prea puțin

Cine îl / îi ajută pe copil / copii la lecții?

Mama

Tata

Care sunt disciplinele de studiu la care copilul / copiii dumneavoastră întâmpină dificultăți?

Limba română

Matematica

Toate

Care credeți că sunt cauzele acestor dificultăți?

Nu înțelege conținutul lecției

Nu se poate concentra la oră

Nu poate memora

Nu e atent la lecție

Cât timp alocă pentru studiu copilul / copiii dumneavoastră acasă?

Sub 1 oră

Între 1-2 ore

Între 2- 3ore

Cât timp se uită la televizor copilul / copiii dumneavoastră?

Circa 2 ore

Circa 3-4 ore

Peste 4 ore

Când vine / vin de la școală copilul / copiii dumneavoastră ce face / fac după ce mănâncă?

Se uită la televizor

Scrie / scriu

Se culcă

Ce măsuri luați atunci când copilul / copiii dumneavoastră întâmpină dificultăți?

Iau legătura cu învățătoarea

Încerc să-l ajut

Cum îl ajutați?

Încerc să găsesc cauzele care au determinat dificultățile

Îl supraveghez în efectuarea temelor

Îl încurajez și susțin în munca școlară

Îl sprijin systematic și continuu în munca școlară

Îi verific caietele de teme.

Nume, prenume : ………………………………………………

Vârsta : ………………………………………………………….

Ocupația :………………………………………………………

Vă mulțumesc pentru colaborare!

CHESTIONAR

(pentru cadrele didactice)

1.La ce disciplină credeți că întâmpină cei mai mulți dificultăți?

a) Limba română

b)Matematică

c) Toate

d) Nici una.

2. Care credeți că sunt cauzele rămânerii în urmă la învățătură?

a) Nu sunt atenți la lecție

b) Nu se pot concentra

c) Nu înțeleg conținutul lecției

d) Nu pot memora.

3. Ce ar trebui întreprins pentru prevenire?

a) Legătura cu familia

b) Atragerea părinților în sprijinirea școlii.

4. Considerați că părinții ar trebui să cunoască cauzele rămânerii în urmă la învățătură?

a) Da

b) Nu.

5. Cum credeți că ar trebui părinții să-și ajute copiii la învățătură?

a) Sprijin la lecții

b) Identificarea cauzelor și înlăturarea lor

c) Supravegherea lecțiilor

d) Încurajare și susținere.

6. Ce modalități considerați că ar fi mai potrivite pentru ajutarea elevilor în vederea evitării rămânerii în urmă la învățătură?

a) Tratare diferențiată

b) Tratare individuală

c) Sprijin sistematic și direct

d) Sarcini diferențiate.

7. Ajutorul dat de profesor trebuie să asigure:

a) Maxima participare a individualității elevului

b) Să-i mobilizeze posibilitățile la maxim

c) Să intensifice efortul propriu.

8. Efectul ajutorului dat de professor trebuie să fie:

a) Activizarea elevilor

b) Ridicarea nivelului posibilităților elevilor.

Numele și prenumele : ………………………………………………………………………….

Experiența în predare : ………………………………………………………………………….

Vă mulțumesc pentru colaborare!