Modalitati de Reducere a Stresului Si Anxietatii de Competitie la Sportivii din Schi Biatlon, Prin Tehnici de Antrenament Mental

Sport

Modalitati de Reducere a Stresului Si Anxietatii de Competitie la Sportivii din Schi Biatlon, Prin Tehnici de Antrenament Mental

Byadmin ianuarie 1, 2024

Modalități de reducere a stresului si anxietății de competiție la sportivii din schi-biatlon, prin tehnici de antrenament mental

CUPRINS

LISTA ABREVIERILOR

ACRM –Atenție concentrată cu reacție manuală

EMAS – Endler Multidimensional Anxiety Scale

CSS – Club Sportiv Școlar

AM – Antrenament mental

PNL – Programare neuro-lingvistică

VMBR –Visual motor behavior rhearsal

SAH – Scala anxietate Hamilton

STAI –Stait trait anxiety inventory

LISTA FIGURILOR ȘI TABELELOR

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

CAPITOLUL I

CONCEPTUL DE PERFORMANȚĂ SPORTIVĂ

Performanța sportivă reprezintă rezultatul obținut într-o activitate specifică, de regulă într-un concurs, desemnată printr-o cifră sau un calificativ pe scara valorilor. Termenul este folosit aproape cu aceeași frecvență pentru a desemna rezultatul deosebit, remarcabil obținut de subiect într-o probă, încercare sau întrecere. De altfel, și Jocurile Olimpice au cuprins, încă din antichitate, concursuri de literatură și artă. Oricum, performanța este privită de cele mai multe ori ca ispravă deosebită a unui individ sau echipe, având în același timp valoare socială. Termenii „sport de performanță” și „sport de mare performanță” sunt folosiți în sensul evaluării și „cerințelor” sociale ale rezultatelor, întrucât și la nivelul „amatorilor” se obțin performanțe, raportate evident la tipologia participanților, gradul de angajare în pregătire, genul de competiție, etc.

Performanța sportivă de marcă este sursa de succes a competitorului. După cum observau Mihai Ralea și T. Hariton (1962, p. 64): „Jocurile Olimpice antice au organizat și instituționalizat conștient succesul. Funcția socială a rezultatului prevalează față de valoarea intrinsecă a operei, transfigurându-se prin glorie și prestigiu.”

Performanța este astfel și un produs social, nu numai individual. Rolul factorilor sociali este foarte însemnat în pregătire, obținerea și menținerea performanței.

Căutarea performanței, nevoia de realizare, are la bază nu numai fenomenul de emulație sau facilitare socială, ci și tendința spre perfecțiune a individului, care chiar dacă nu-i depășește pe alții, se depășește pe sine. Orice sportiv poate realiza o performanță de succes, fie și numai în comparație cu prestațiile sale anterioare. De astfel, acesta este un motiv intrinsec de mare importanță în viața sportivilor, mai ales în stadiile inițiale ale activității sau la niveluri competiționale mai puțin pretențioase. Esențial este să-și fixeze de fiecare dată un scop superior rezultatului anterior (aspirația de succes).

Există anumite modele prezentate de anumiți autori, care iau in seamă un număr mai mare de factori, reprezentate de scheme sugestive ce incearcă să scoată in evidență diferite component calitative determinante.

Modelul lui Cratty (1967) preluat de Carron (1980) conține patru mari categorii de variabile ce influențează performanța: factorii sociali, structurali, fiziologici și psihologici. Ei se pot găsi în anturajul imediat al sportivului, in apropierea lui sau mai departe de el. Îi prezentăm in figura alăturată:

Fig. 1 – Factorii care influențează performanța motrică.

(După schema lui Cratty).

În continuare, ni se pare important să prezentăm Cadrul de referință a lui Astrand (1970), unul dintre fiziologii cei mai de vază din domeniul sportului. Potrivit opiniei lui, nu se poate construe un model al performanței, ci numai un cadru de referință. După cum o indică și figura următoare, performanța este dependentă de cateva mari tipuri de factori distribuiți astfel :

Fig. 2 – Cadrul de referință a lui Astrand, destinat să indice

principalele grupe de factori care condiționează performanța

Modelul lui Alderman

Conform părerii acestui psiholog, cele patru ansambluri de variabile care condiționează performanța sunt: forma fizică, aptitudinile tehnice, caracteristicile fizice și elementele psihologice, conform schemei alăturate :

Fig. 3 – Bazele performanței sportive (după Alderman, 1974)

1.1. Aptitudinile

În sport se pune un mare accent pe aptitudinile motrice, lucru firesc dacă luăm în considerație preponderența activității motrice în performanță. Dar să nu neglijăm faptul că întreaga funcționalitate motorie este condusă conștient de instanțele psihice superioare și că în toate sporturile, inteligența, motivația, echilibrul afectiv, controlul și efortul voluntar sunt absolut indispensabile.

Astfel, de câte ori vom vorbi despre aptitudini, vom avea în vedere complexitatea și varietatea componentelor lor de ordin somatic, fiziologic, psihologic, care conferă un nivel superior comportamentului sportivului.

De asemenea, trebuie menționat faptul că aptitudinile de ordin psihic sunt determinate în principal de substratul lor nervos și endocrin, că dinamica proceselor nervoase fundamentale de la nivelul creierului condiționează eficiența atenției și percepției, inteligența, echilibrul afectiv și atitudinile fundamentale generate de trebuințele primare biologice.

Observăm cu ușurință că aptitudinea generală este mai ales de natură psihică – informațională și reglatorie – latura motorie fiind pusă în valoare de către aceasta, tot așa cum laturile cognitivă și afectivă vor conferi comportamentului condițiile de eficiență deplină în activitățile cu caracter situațional, variabil și problemantic..

Performanța sportivă este dependentă de nenumărate aptitudini, nu numai din sfera psihică, ci și de ordin somatic și fiziologic – nervos și endocrin.

1.2. Recordul

Performanța superioară, absolută, într-o probă sportivă oarecare este record, valoare căutată cu insistență de sportivi și apreciată de public sau specialiști. Recordul este o limită superioară atinsă într-o probă și care urmează în mod firesc să fie depășită în viitor.

Sportul de performanță este activitatea de limită a capacităților fizice și psihice ale omului.

1.3. Știința și performanța

Psihologia consideră performanța sportivă drept rezultatul valoros – individual sau colectiv – obținut într-o competiție, și exprimat în cifre sau loc ocupat în clasament.

– Științele sociale subliniază dependența performanței de talent, de aptitudinile prezente, ca rezultat al învățăriisau experienței anterioare;

– Perspectiva antropologică: comportamentul nu este reglat rigid de instincte sau de o ambianță închisă, ci este caracterizat de o mare flexibilitate și capacitate de adaptare (Piaget: acomodare și asimilare). Individul, „agentul”, stabilește singur, în mare măsură, acțiunile și rezultatele pe care le consideră performanțe.

– Performanța filozofică și culturală consideră că în orice societate ierarhia valorilor se dezvoltă pe baza convingerilor, conceptelor morale, ideologiei (ideologia performanței) și sunt tendințe prevalente, modelatoare. Ele determină performanțele și realizările care au o astfel de valoare culturală ridicată și, prin acestea, funcții cărora trebuie să te conformezi. Din această cauză numai performanțele realizate prin atingerea obiectivelor acceptate de societate sunt apreciate în mod pozitiv.

– Perspectiva teoriilor învățării susține că modificarea relativ durabilă a comportamentului este o performanță datorată exersării. Performanța este influențată de variabilele instruirii (informație, mijloace de învățământ, întărire, programe de învățământ, metode de învățământ, personalitatea profesorului, structura socială, etc.), de variabilele învățării (experiență, memorie, tempo psihomotor, atenție, dispoziție pentru efort, tendințe, talent, creativitate), de variabilele performanței (rezultate, reușită, mișcare, retroreacție);

– Perspectiva sociologică privește performanța ca fiind determinată de sistemul social care stabilește valoarea și locul ei prin norme determinate prin ierarhie, după normele sociale. Performanța este rezultatul influențării individului prin anumiți factori sociali, cum sunt internalizarea și integrarea socială. De asemenea, performanța este influențată de integrarea individului in grup – rol, statut și dinamică de grup.

Fig. 4 – Factori de performanță în schi biatlon

Fig. 5 – Factorii de performanță (K.H. Bauersfeld și G. Schrötter)

În manualul de antrenament, editat în 1983, Jürgen Weineck evidențiază patru factori ai capacității de performanță prin care se realizează obiectivele antrenamentului: psihomotorii, cognitive și afective de învățare.

1.4. Optimizarea performanței

„Optimizare” este un cuvânt mult folosit în legătură cu toate activitățile umane în care se urmărește realizarea unui anumit progres. Este în firea lucrurilor ca sportul să urmărească progresul, dar nu orice progres, ci unul deosebit. Așa se face că, de multe ori, optimizarea vrea să însemne maximizare. Numeroase și diferite discipline, grupate în „știința sportului” își propun ca prim obiectiv tocmai creșterea capacității de performanță a sportivului, în același timp cu asigurarea condițiilor socio-pedagogice și tehnico-materiale pentru aceasta.

Psihologia sportului va urmări același obiectiv, raportat mai ales la personalitatea sportivului și având în vedere în mod permanent faptul că acesta trăiește într-o societate și într-un grup social de al căror ajutor și condiții trebuie să se bucure din plin.

1.5. Stările emoționale ale sportivului în concurs

Sistemul stărilor afective cuprinde emoțiile, afectele, dispozițiile, sentimentele, pasiunile și fobiile. Acestea sunt trăiri subiective ale unui raport specific între individ și ambianță sub forma satisfacției sau insatisfacției, încordării / relaxării, plăcerii / neplăcerii. Aceste stări polare și cu caracter evaluativ „personal” au rol adaptiv, reglator, fie stimulând, fie inhibând activitatea individului.

Rolul emoțiilor în sport

Acet rol a fost de multă vreme cunoscut, dar spre deosebire de sfera sentimentelor morale, unde omul poate interveni conștient și activ, în domeniul emoțiilor se manifestă încă și astăzi o anumită neputință în dirijarea lor și înlăturarea efectelor negative.

Este bine cunoscută imaginea sportivului cuprins de emoție înaintea concursului: neatent, incapabil de a gândi clar și de a se exprima cu ușurință, cu figura crispată, congestionat sau palid, incapabil să-și stăpânească mișcările, stors de vlagă, transpirat încă dinainte de a face efort, cu deranjamente stomacale și vomitând înaintea intrării în concurs, într-o stare de indiferență sau agitație, precipitat în mișcări, irascibil, incapabil de a-și planifica planul tactic dinainte fixat, incapabil de a reacționa la sfaturile antrenorului. Emoția puternică de care este cuprins sportivul influențează asupra mersului proceselor intelectuale și asupra conducerii corecte a acțiunilor. Sportivul greșește în aprecierea situațiilor, în executarea mișcărilor.

Acest tablou, prezentat cu trăsături îngroșate, subliniază cât de mult influențează buna reușită a unei performanțe emoția negativă care îl cuprinde pe sportiv.

Lucrurile sunt complicate mai ales de faptul că emoțiile apar spontan, fără controlul voinței, și produc dereglări care influențează direct rezultatul sportiv. Efectele negative ale acestor emoții nu pot fi preîntâmpinate întotdeauna. Există și emoții cu efecte pozitive, stimulatoare, care ajută performanța, mobilizând energia sportivului, chiar sporind-o. O asemenea emoție întâlnim la sportivii cu nivel bun de pregătire și motivați, cu dorința de a se întrece și a învinge, emoție manifestată ca o „mânie sportivă”, care se caracterizează prin sporirea forțelor și încrederea în posibilități, neluarea în seamă a oboselii, continuarea luptei până la victorie.

Caracterul adaptativ al emoțiilor

Reacțiile emoționale însoțesc toate manifestările de adaptare a organismului la condițiile activității sale. Mecanismul de producere a acestor reacții emoționale este foarte complex, cuprinzând în unitate atât activitatea nervoasă superioară a scoarței creierului, cât și activitatea centrilor subcorticali (hipotalamusul în mod special) și a glandelor endocrine, fiind în raport cu întreaga viață psihică a omului, cu cunoștințele și tendințele, experiența deriența de viață, calitățile de voință, etc.

Emoțiile influențează, deci, pozitiv sau negativ, întreaga activitate psihică a omului. În același timp, subliniem faptul că și gândirea și voința omului influențează emoțiile și producerea lor, dând astfel posibilitatea dirijării conștiente a comportării.

Modificarea stării afective a sportivului în timpul concursului

Dispoziția afectivă înainte de concurs determinată de numeroși factori. Schimbarea condițiilor mediului social în care activează sportivul sau a situațiilor de concurs atrage modificări simțitoare în dispoziția acestuia. Întreaga realitate se reflectă nemijlocit în conștiința sportivului, determinând comportarea lui ulterioară.

De obicei, dispoziția la start a sportivilor se modifică în proporție de cca. 80% imediat ce sportivul intră în concurs.

Printre factorii psihici care influențează rezultatele – atenția concentrată, efortul de voință și afectivitatea – aceasta din urmă suferă cele mai mari variații și influențează în același timp asupra celorlalți factori. În dispoziția de start a sportivului se reflectă gândurile și sentimentele, satisfacțiile sau insuccesele sale, ale partenerilor sau ale adversarilor.

În timpul întrecerilor sportive se produc unele evenimente care, prin influența pe care o au asupra psihicului, modifică situația de moment și chiar rezultatul final. Acesta este așa-numitul „moment psihologic”, explicat prin modificarea dispoziției generale, a concentrării atenției, lucidității gândirii, etc., datorită schimbărilor produse în excitabilitatea unor centri nervoși corticali.

Supraexcitarea emotivă

Acesta este un fenomen curent în activitatea sportivă, înaintea marilor întreceri. Emoția, prin caracterul ei adaptativ-reglator, este o manifestare care pregătește organismul pentru efortul pe care acesta urmează să-l depună. Rolul emoției este – în acest sens – pozitiv. Se întâmplă însă ca, de cele mai multe ori, intensitatea ei să fie prea mare sau să fie și mare și de durată, să depășească posibilitățile psihocomportamentale ale sportivului, fiind urmată deci, de efecte negative.

De câteva decenii se folosește termenul de „stress” (apăsare, constrângere, solicitare, tensiune, încordare – din limba engleză) pentru a denumi stările care apar la sportivi în situații dificile, neîntâlnite sau neașteptate.

Stările de supraexcitare au cauze obiective concrete, dar pe care sportivul nu le cunoaște întotdeauna. Ele au la bază o anumită doză de lipsă de încredere și de nesiguranță în rezultat, provocat fie de faptul că în sportul respectiv surprizele sunt frecvente, fie de pregătirea personală mai slabă. Pe această bază se suprapun idei despre eventualul insucces, teama de înlocuire și eliminare din echipă și din lot, teama de traumatisme, așteptarea chinuitoare înaintea întrecerii, surprizele pozitive sau negative, unele condiții nefavorabile de concurs și multe altele.

Trebuie să adăugăm încă un factor important de creare a supraexcitării: sentimentul răspunderii, care este de obicei, mai mare la sportivi și care este subliniat și de ceilalți factori din jur – presa, prietenii, publicul, oficialii cu diferite răspunderi, etc.

Ce se întâmplă cu sportivul în asemenea situații? Dacă este bine pregătit psihic (integral) și dispune de o bună pregătire fizică și tehnică – rezistă. Starea de supraîncordare se transformă în acțiuni ferme, puternice și explozive. Dacă nu are o astfel de pregătire, cedează în direcția unor însușiri intelectuale importante (atenție, observație, gândire clară și rapidă), în direcția calităților de voință sau morale, în direcția indicilor calitativi ai motricității (dezautomatizări ale deprinderilor, încordări, etc.). În general, aspectul sportivului este de neadaptare, mai mult sau mai puțin generalizată, la condițiile concursului. Unitatea psihosomatică și socioculturală a ființei umane este confirmată.

O dezautomatizare sau o tulburare a tehnicii, în urma unei emoții, poate fi compensată printr-un efort voluntar suplimentar, tot așa cum, dându-și seama că rezultatul este influențat de prudența exagerată, sportivul „se adună” și reușește să-și revină.

CAPITOLUL II

DEFINIREA CONCEPTULUI DE

STRES ȘI ANXIETATE DE COMPETIȚIE

2.1. Definiția anxietății

Esența incontestabilă a sportului este întrecerea, concursul. Întreaga activitate socială și pedagogică pusă în slujba sportului are drept obiectiv major momentul de ,,confirmare a eficienței" în competiție. Toată lumea știe că în cele mai multe situații întrecerea are darul de a-i ambiționa pe competitori. Fenomenul este de natură psihosocială și poartă amprenta relațiilor între oameni(Epuran M. 1992)

Atât cerințele de ordin exterior, obiectiv, cât și autoexigențele (aspirațiile, dorința de a excela, de a realiza o performanță deosebită, de a câștiga) formează un complex de factori stresanți, care pun întregul sistem psihocomportamental în stare de tensiune, mobilizarea resurselor energetice și apărarea. Activitatea sportivă de performanță, mai ales aceea de înaltă performanță, este stresantă în totalitatea ei: antrenamentele – prin durata și intensitatea lor, prin suma de sacrificii pe care le impune sportivului; concursurile – prin nivelul emoțional ridicat și angajarea motivațională, individuală și socială, la care se adaugă relațiile sociale – pe care sportul le generează. (Bamber, M.R. 2011) .

Toate acestea produc, încordare, tensiune psihică, pretinzând eforturi fizice și psihice de adaptare și echilibrare. Spre deosebire de antrenament, concursul are o foarte o mare încărcătură emoțională care duce sistemul psihocomportamental în stare de limită.

Anxietatea este o reacție a corpului, care se confruntă cu cerințele de mediu.

Se cunoaște că, în sport, emoțiile foarte puternice influențează negativ capacitatea de performanță a individului. Dintotdeauna s-a pus problema nu de a înlătura emoțiile, ci de a le cunoaște și stăpâni, de a le aduce la acel nivel al intensității care este cel mai potrivit pentru performanța optimă.

Termenul de anxietate este mai larg decât acela de emotivitate, în schimb este mult mai susceptibi de interpretări. De regulă, anxietatea este definită de cei mai mulți autori ca „teama fără obiect”, ceea ce o diferențiază de frică, stare care este orientată spre ceva precis. Ea constă în neliniște, nesiguranță, teamă, îngrijorare, este sentimentul difuz al aprehensiunii (neliniștii) sau amenințării. De regulă, subiectul nu își dă seama de cauza temerii sau amenințării și nici de modul cum ar putea să o elimine.

Răspunsul emoțional al unui individ sau „experiența sa afectivă” este rezultatul unei interacțiuni între individ și mediu. Stresul este, de aceea, un stimul prezent sub forma unor solicitări ale mediului asupra individului. O componentă crucială a ecuației o reprezintă procesul gândirii individului sau evaluarea cognitivă a factorului de stres care formează un mediator între stimul și răspuns.

La prima vedere, s-ar putea spune că anxietatea se manifestă prin dezvoltarea efectelor negative, sentimente de teamă și tensiune, asociate cu un nivel ridicat de activare a dimensiunilor cognitive și somatice (Martens,Valey&Burton,1990)

Se consideră că în general concursul întrerupe echilibrul emoțional al sportivului. Anxietatea, definită de dicționare ca teamă fără obiect, este în sport o stare emoțională cu cauze bine determinate și se exprimă că o reacție de tip adaptiv la situațiile care pot constitui amenințări pentru echilibrul eului sportivului. Sportivul conștientizează faptul că afirmarea de sine poate fi împiedicată din cauze foarte diferite, previzibile sau imprevizibile. Criticile posibile, eventuala pierdere a prestigiului, situațiile de incertitudine și mulți alți factori inventariati parțial sunt generatori de tensiune psihică. (Jones, J.G. & Hardy 1993)

Fără să vrea, sportivul își imaginează întrecerea, stările conflictuale, succesul sau eșecul, etc. Anxietatea precompetițională este generatoare de insomnii, astenie, nervozitate, confuzie mentală, tulburări digestive și încă alte manifestări psiho-fiziologice .

Amintim descrierea stărilor precompetiționale făcute de( A. T. Puni 1949) :

– dispoziția gata de luptă

– febra de start;

– apatia de start.

Într- o terminologie modernizată sunt numite de( H. Perie 1978):

– manifestări hiperstenice;

– manifestări hipostenice.

– o primă caracteristică este aceea potrivit căreia anxietatea apare ca o experiență emoțională, implicând sentimente de o natură generalizată.

– În al doilea rând, această experiență emoțională este neplăcută, anxietatea intensă fiind unul dintre cele mai chinuitoare afecte,sportivul trăiește o stare de alarmă, panică, groază, teroare care implică chiar dezastrul personal, colapsul sau moartea.

– În al treilea rând anxietatea este îndreptată spre viitor. Există o serie de manifestări cognitive care ilustrează credința că ceva teribil se va produce curând în viitor,ceea ce produce perturbări în procesul de pregătire al sportivului.

– A patra caracteristică a anxietății se referă la faptul că nu există o amenințare recunoscută sau rezonabilă. Reacția emoțională de proporții se produce astfel la orice stimul care poate apărea, anxietatea neavând un obiect bine precizat. Anxietatea este astfel liberă, plutind în aer (free-floating ) fără o țintă clară.

– În al cincilea rând, anxietatea este acompaniată de un disconfort subiectiv care se exprimă în stări de neliniște și tensiune. Sportivul este incapabil de a se relaxa sau de a se liniști fără a simți neastâmpăr și nervozitate.

2.1.1. Natura multidimensională a anxietății

Anxietatea ca stare reflectă o stare emoțională imediată, care se caracterizează prin modificări rapide ale trăirilor de frică, nervozitate și îngrijorare, asociate cu o creștere a activării fiziologice.

Este foarte puțin probabil ca sportivii să trăiască simptome de anxietate la același nivel de intensitate înaintea fiecărei competiții. Acestea vor varia în funcție de numărul de factori care pot include importanța competiției, abilitatea percepută a adversarilor, performanțele anterioare, condițiile meteo, etc.

Anxietatea cognitivă sau îngrijorarea este în general văzută ca fiind caracterizată de așteptări negative, de incapacitate de concentrare și imagini ale eșecului. Anxietatea somatică este în esență percepția activării fiziologice și include simptome de emotivitate și tensiune, precum și „fluturii din stomac”. Clasificarea anxietății în simptome cognitive și somatice este importantă în contextul implementării tehnicilor de control al anxietății.

Anxietatea ca trăsătură reprezintă o dispoziție de personalitate pe care individul a achiziționat-o și care-l predispune pe acesta să perceapă o gamă de situații de mediu ca fiind amenințătoare și să răspundă la acestea pe nivele disproporționate de anxietate ca stare. Dacă un sportiv prezintă un nivel mai ridicat al anxietății competiționale ca trasatură, este mai probabil ca acesta să răspundă unei situații competiționale propriu-zise cu un nivel mai ridicat al anxietății competiționale ca stare.

Fig. 6 – Schimbări ale anxietății cognitive și ale celei somatice

înainte și în timpul competiției

ridicat

anxietate

cognitivă

nivel

anxietate

scăzut somatică

timpul până la competiție

2.2. Manifestări

Încă din definiție rezultă diferite moduri prin care anxietatea se manifestă. În primul rând se află stările subiective: senimentul de neajutorare, nesiguranță a propriei persoane, lipsa energiei în fața factorilor externi care apar ca exagerați și amenințători, teama difuză față de un pericol real sau imaginar, așteptarea unui insucces, etc.

J.B. Cratty (1973) clasifică astfel anxietățile sportivilor:

1. Teama proprie de succes sau insucces;

2. Teama de consecințele sociale ale calității performanței proprii;

3. Teama de traumatisme și alte asemenea temeri legate de starea fiziologică a organismului;

4. Teama de consecințele propriei agresivități sau a altora.

Fiecare dintre aceste anxietăți au „calități” și „conținuturi” din cele mai diferite, după structura internă a personalității sportivului, experiența și maturitatea lui intelectuală și afectivă. Teama de insuccese se leagă și de teama de a nu pierde aprecierea antrenorului sau respectul colegilor, de a pierde postul în echipă, de a-i fi reduse veniturile, etc.

Fig. 7 – Variațiile anxietății în funcție de etapa în care se găsește sportivul

Nivelul anxietății

Perioada Precompetițională Competițională Postcompetițională

2.3. Sursele anxietății

– Teama de eșec, de înfrângere – ca amenințare a auto-stimei, imaginii de sine, autoapreciereii. Atitudinea de joc este conservativă.

– Teama de a nu greși, de a nu fi capabil, adică de a nu fi în stare să controleze situația.

Noțiunea de locus of control explică atitudinile diferite ale sportivilor. Cei care au locus of control intern consideră că acțiunile lor și efortul lor de voință vor putea, într-o mare măsură, să controleze sau să influențeze favorabil rezultatele într-o stiuație oarecare; cei cu locus of control extern consideră că au prea puțin sau chiar deloc posibilitatea de a influența evenimentele vieții lor, norocul având o mai mare importanță. De exemplu, factorii ambientali (temperatura, vântul, spectatorii, etc.) îi influențează negativ pe cei din categoria a doua.

Suferințele somatice provocate de anxietate: bătăile rapide ale inimii, stomac dureros, transpirație, încordări musculare ale umerilor și gâtului, nevoia de urinare, respirație agitată, etc. Cine a înțeles că astfel de reacții sunt firești , poate să le suporte și să-și conserve capacitatea de performanță.

2.3.1. Situațiile de succes și eșec

În sport, ca și în alte activități, succesul și eșecul sunt apreciate, de regulă, în funcție de rezultatele obiective obținute de sportivi, dar, uneori, și în raport cu situația individuală și aspirația subiectului.

Tabelul nr. 1 – Manifestări psihocomportamentale în situații de succes și eșec

Astfel, deși nu câștigă și nici nu urmărește victoria, sportivul poate fi fericit și apreciază ca un succes o anumită performanță, un anumit comportament, sau o anumită poziție în clasament. Evident, succesul este căutat și eșecul evitat, dar atât unul, cât și celălalt pot genera în activitatea ulterioară activare, stimulare, îndârjire, căutarea progresului, ca și delăsare, inhibare, lipsă de energie. Psihologia sportivului are în vedere psihoterapia sportivilor, atât după succes cât și după eșec.

2.4. Controlul anxietății

Toate aceste stări și manifestări pot fi reduse ca intensitate prin anunite tehnici de ordin psihologic, pedagogic sau psihoterapeutic, printre care enumerăm:

– Înțelegerea „semnelor anxietății”. Sportivul trebuie să-și dea seama că modificările de ordin fiziologic dinaintea concursului (transpirația palmelor, pulsul accelerat sau încordarea musculară) sunt efecte ale activării și nu neapărat ale excesului de anxietate. Autoevaluarea corectă a acestora îl va ajuta;

– Reducerea importanței competiției în mintea sportivului și a amenințării cu sancțiuni sau urmări negative;

– Evitarea gândurilor negative;

– Creșterea încrederii în sine prin tehnici sugestive și autosugestive;

– Folosirea tehnicii de desensibilizare, prin evocarea evenimentelor anxiogene, începând cu cele mai puțin intense, trecând spre cele mai importante;

– Exersarea Relaxării Progresive;

– Folosirea antrenamentului „modelat” – introducerea în antrenamente a unor situații neașteptate, solicitante;

– Controlul respirației;

– Relaxare pe teren cu mici rutine: zâmbete când apare stare de tensiune; mâinile, brațele, umerii și gâtul; stai calm înaintea sau între încercări (servici sau puncte, de exemplu);

– Folosirea cuvintelor „cheie”, „mantre”, sau cuvintelor sugestive;

– Relaxare în drumul spre locul de start;

– Concentrare numai asupra sarcinii imediate, apropiate;

– Nu gândi nici un moment că vei greși a doua oară;

– Privește lucrurile cu umor, bucură-te de situațiile de joc;

– Stabilește-ți un plan corect și urmărește-l;

– Exersează în situații de stres;

– Folosește „Terapia rațional-emotivă” a gândirii și credinței raționale, pozitive.

2.5. Stresul

Suntem prea obișnuiți cu termenul de stres pentru ca să folosim o terminologie deosebită. Acest lucru nu ne împiedică însă să gândim și să ne referim și la alte variante de înțelegere și interpretare a vieții. Așa cum a arătat și Selye, există distres și eustres, fiecare cu efecte asupra sistemului psihofizic al individului și, de asemenea, există multiple forme de reactivitate la stres care depind de mai mulți factori, ca de exemplu factorii situaționali, de personalitate, de suport social, etc.

Astăzi se știe că stresul este un răspuns al organismului nu numai la niște factori nocivi, ci „ la tot felul de factori, cum ar fi boala, emoțiile plăcute, neplăcute, pe scurt, niște factori care necesită adaptare (H. Selye, 1991)”.

Termenul de stres este definit de Selye ca răspunsul specific organismului la orice solicitare. „Stresul desemnează reacția organismului și nu situația stresantă. Aceeași situație poate provoca, la diverși indivizi, niște reacții fiziologice mai mult sau mai puțin pronunțate.”

În literatura de specialitate, conceptul de stres are, în general, două accepțiuni:

a. Situația stresantă care se referă la un stimul fizic nociv sau la un eveniment cu semnificație puternic afectogenă;

b. Starea organismului, caracterizată printr-o tensiune acută, printr-o supraîncoradre ce impune mobilizarea tuturor resurselor fizice și psihice ale organismului pentru a face față amenințării.

Putem spune, deci, că stresul, în sensul cel mai larg, se manifestă atunci când solicitările la care este supus un individ depășesc resursele sale adaptative. Din acest motiv, în evaluarea unei situații ca fiind stresantă, este obligatoriu să avem în vedere atât elementele realității externe, cât și particularitățile psihologice ale subiectului supus respectivei situații.

Fig. 8 – Concepte referitoare la procesul stresului

Cerințe obiective Amenințarea Reacția de stare anxioasă

(stimul) (mediator) (răspuns)

Reacția la stres se instalează treptat atunci când individul este supus un timp îndelungat unor condiții de tensiune psihică, când este atinsă imaginea de sine, situația maritală, profesională, materială.

De regulă, individul își revine bine când situația stresantă a fost înlăturată, deși uneori pot rămâne reacții reziduale (atingeri ale imaginii de sine) sau o vulnerabilitate crescută față de un anumit gen de stresori.

2.6. Relația dintre activare și performanță sportivă

Există numeroase teorii psihologice care încearcă să clarifice modul în care activarea și anxietatea afectează performanța sportivă.

Interesul principal al acestei secțiuni va fi centrat asupra a două teorii principale care încearcă să explice relația dintre activare și performanța sportivă: Teoria „U” inversat și teoria impulsului.

Se cunosc bine cele două teorii asupra relației dintre activare (tensiune, motivație, aspirație, etc.) și performanță: teoria impulsului, care postulează direct relația dintre nivelul activării și performanță (la activare slabă – performanță slabă, la activare puternică – performanță înaltă) și teoria lui U inversat (până la un punct – optim – al activării performanța crește ca urmare a creșterii activării, apoi scade, deși activarea este mai intensă).

Făcând o relație între nivelul activării, exprimat prin nivelul „nevoii de performanță” și nivelul anxietății, Cratty (1973) emite următoarea ipoteză: performanțele își păstrează valoarea în cazul în care activarea este slabă, atât atunci când anxietatea este mare, cât și atunci când este scăzută; performanța este deteriorată la anxioșii puternici și cu activare mare; performanța crește numai în cazul subiecților cu anxietate redusă și cu nivel ridicat de activare. De aici se pot trage minim două concluzii:

1. Nu este suficient să cunoști nivelul anxietății sportivului într-un moment oarecare, trebuie să cunoști, în același timp, și alte coordonate (variabile) care direcționează și controlează comportamentul acestuia.

2. Reglarea nivelului anxietății devine o chestiune de mare importanță, dacă dorim să obținem rezultate corespunzătoare aspirației.

Doctorul Ray Abrezol a lucrat cu schiorii echipei Elveției și relatează, printre altele, experiențele sale pentru controlul fricii și a tracului.

Formele fricii sunt multiple, dar printre ele, frica atavică de moarte, angoasa de eșec, teama de cronometru sau de antrenor sunt cele mai frecvente la sportivi. Dacă tracul e mai puțin intens și permite păstrarea parțială a controlului de sine, frica declanșează o puternică inhibație corticală care se însoțește, de regulă, cu pierderea totală a autocontrolului.

Relaxarea sofrologică – prin sofroacceptare – reduce tensiunile și frica. E necesară o singură măsură de precauție: să nu se adâncească prea mult efectul catarctic al tehnicilor sofrologice, să se păstreze la sportiv „teama naturală”, reflexul înnăscut de apărare, în lipsa căruia curajul devine temeritate și sinucidere.

CAPITOLUL III

STUDII DE SPECIALITATE REFERITOARE LA STRES ȘI ANXIETATE LA SPORTIVII DIN SCHI BIATLON

Primele cercetări asupra anxietății au fost făcute în anii 1950 de Janet Taylor Spence, pe baza folosirii unei scale de apreciere a anxietății, denumită „Manifeste”.

Charles D. Spielberger a stabilit, în 1966, diferența dintre stare și trăsătură a anxietății (Stait Anxiety și Traite Anxiety).

Raymond B. Cattel a construit, în anul 1967, chestionarul pentru evaluarea anxietății din care rezultă, pe de o parte, anxietatea „manifestă” și anxietatea „voalată”, iar pe de altă parte, indicatorii calitativi ai anxietății, ca de exemplu: „puterea eu-lui”, senimentele de culpabilitate și neîncrederea în sine, tensiunea ergică (insatisfacții, iritabilitate), slăbiciunea eu-lui, etc. Ca și chestionarul lui Taylor, acesta a fost validat prin comparația dintre loturi cu evident nivel ridicat de anxietate, față de cele normale.

Studiul anxietății sportivilor a fost realizat de Rainer Martens (1982) care a elaborat „Testul anxietății competiționale în sport” (Sport Competition Anxiety Test).

La data elaborării testului, hiperanxietatea era redusă prin diferite tehnici ca: hipnoza (Morgan, 1972),terapii comportamentale (Wolpe și Lazarus, 1966), tehnici comportamentale visuo-motorii (Suin, 1980), droguri psihotrope și, în plus, diferite tehnici de relaxare, inclusiv antrenament autogen, yoga, zen și meditație transcedentală.

Martens consideră că anxietatea este legată de conceptul de acticare „arousal”. Aceasta se referea la dimensiunea de intensitate a comportării, pe un continuum, de la somn la excitare intensă.

Pentru arousal, se mai folosesc și termenii de „trezire” – în fiziologie, și de mobilizare a energiei. Spre deosebire de „activare”, starea anxietății privește comportamentul pe două dimensiuni, intensitate și direcție. Direcția este negativă, afect negativ, nivelul ridicat al stării anxietății fiind neplăcut.

Dr. Iuliana Boroș-Balint vorbește, de asemenea, în studiul „Stresul psihofiziologic și capacitatea de efort psihic” despre relaționarea dintre personalitate și stres, utilizând metoda testului Tyrer, pe un lot de 38 de studenți, sportivi sportivi de performanță (fotbal, volei, atletism, ju-jitsu, polo pe apă, motocros, baschet, canotaj, biatlon). Concluziile sale au scos la suprafață următoarele aspecte:

1. Repartiția personalității conform chestionarului Tyrer nu diferă între loturi și genul respondenților.

2. Tipul de personalitate predominant, identificat la subiecții tineri examinați este alfa – ambițios, cu risc ridicat pentru distresul fizic.

3. Încadrarea într-un anumit tip de personalitate poate fi utilă și predictivă în selecția terțiară a tinerilor sportivi pentru sportul de performanță.

4. Atingerea performanțelor într-o anumită disciplină sportivă este condiționată de tipul de personalitate, predispoziția pentru o anumită activitate fizică și durata stagiului sportiv.

Mircea Alexei discută în cursul său „Abordarea interdisciplinară a dezvoltării capacității” despre rolul factorilor de natură biologică în evaluarea capacității de performanță.

Iată ce afirmă acesta: „Cunoașterea prin analize și testări a stării funcționale a organismului este determinată azi denecesitatea dirijării științifice a antrenamentului sportiv. Activitatea “mașinii umane”, în toată complexitatea ei, se desfășoară la turații maxime în cadrul demersului de făurire a marilor performanțe. Pentru a întreține această angrenare de excelență, trebuie să culegem inpermanență, informații despre principalii factori biologici, recunoscuți pentru efectul lor profundasupra creșterii capacității de performanță.”

Un alt studiu care vorbește despre anxietate și consecințele acesteia, este cel al Alinei (Anghel) Gherghisan, Cercetător știintific, Psiholog sportiv la Institutul Național de Cercetarepentru Sport

„ANXIETATEA ÎN SPORTUL DE ÎNALTĂ PERFORMANȚĂ”

Anxietatea reprezintă o componentă deosebit de importantă, constituindu-se ca un element fundamental în sportul de performanță, mai ales prin prisma faptului că poate determina blocaje la nivel cognitiv și poate determina reacții somatice directe care, implicit influențează direct maniera în care sportivul performează, maniera de asumare a deciziilor, relaționarea cu coechipierii, și toleranța la stres și frustrare în perioadele de pregătire și competiționale.

Astfel, anxietatea devine un element de interes în sportul de performanță atât pentru antrenori și sportivi, cât și pentru echipa tehnică auxiliară. Abordarea anxietății în sportul de performanță reprezintă un punct deosebit de vulnerabil, considerând două direcții principale:

• Majoritatea indivizilor angrenați în activitățile de dezvoltare și optimizare a performanței sportive percep anxietateaca o slăbiciune a sportivului, ca o caracteristică deficitară a acestuia, incompatibilă cu performanța sportivă.

• A doua direcție este aceea conform căreia anxietatea este o caracteristică care stă la dispoziția personalului specializat spre a fi activată sau dezactivată după dorința sau nevoia de moment.

În realitate, alături de o predispoziție înnăscută a fiecărui individ spre dezvoltarea unor stări de anxietate de o anumită intensitate, mediul social, experiențele personale și sportive, precum și mediul cultural au o importanță majoră.

Este cunoscut faptul că există diferențe individuale semnificative în ceea ce privește anxietatea, la baza căreia stau elemente precum: caracteristicile de personalitate, maniera de raportare la mediul sportiv, satisfacerea nevoii de securizare de către echipă, caracteristicile de mediu favorizante pentru apariție, precum: criticism, devalorizare, competiție neloială, supra-responsabilizare, supra-încărcare, supra-compensare, etc. Astfel, elementele direct favorizante delimitării teritoriului de competență și potență performanțială.

Măsurarea, identificarea nivelului de anxietate cu ajutorul unor instrumente psihologice specifice reprezintă o etapă importantă în procesul de optimizare a performanțelor individuale.Considerând natura multidimensională a anxietății în sport, identificarea tipului de anxietate caracteristică fiecărui sportiv reprezintă o altă etapă importantă.

Anxietatea, în sport, prezintă alte caracteristici față de contextul non-sportiv, iar maniera de intervenție în raport cu aceasta reprezintă un proces delicat din mai multe considerente:

• În primul rând, în sportul de înaltă performanță, vorbim de un optimum al anxietății competiționale, care asigură ceea ce în limbajul sportiv este cunoscut sub numele de ″zvâc″ de concurs.

• În al doilea rând, anxietatea depinde în primul rând de istoricul personal individual. În acest context, o multitudine de studii au demonstrat faptul că sportivii ajunși la seniorat au, de multe ori, un nivel al anxietății mai ridicat decât juniorii.

• Apoi, atunci când vorbim de înaltă performanță, anxietatea este o reacție normală a organismului, considerând faptulcă include capacitatea persoanei, canitate șientitate biologică, de a face față, de a se adapta la condiții deosebite, condiții care depășesc parametrii funcționali pentru care omul este condiționat ontologic și genetic. Astfel, alarmarea organismului reprezintă o reacție de sănătate individuală.

• Intervențiile la nivelul diminuării anxietății variază în funcție de context și necesită o atenție deosebită mai ales din prisma riscului ca aceasta să fie confundată cu alte caracteristici ale sportivului sau să fie asociată defectuos cu elemente de normalitate pentru sportul de înaltă performanță, ca de exemplu perfecționismul, tendința către hipercriticism și standarde de performanță care depășesc posibilitățile actuale. În realitate, acestea reprezintă factori intrinseci ai performanței, constituindu-se ca elemente funcționale cu un alt rol adaptativ pentru fiecare individ.

Termenul de anxietate a fost introdus în psihologie când Freud a descris nevroza anxioasă ca un sindrom distinct de neurastenie, dar acceptarea sa în psihologie s-a făcut la mai mult de 40 de ani după aceea. În prezent, constructul de anxietate se referă la numeroase lucruri în opinia multor psihologi.

Absența unui punct de vedere comun asupra anxietății se datorează, pe de o parte diverselor orientări și pe de altă parte, complexității fenomenului. Ca atare, a da o definiție exactă a anxietății implică o dificultate imensă, principalul motiv fiind că, în calitate de construct ipotetic, anxietatea a fost definită operațional la foarte multe nivele și după diverse criterii.

O primă caracteristică este aceea potrivit căreia anxietatea apare că o experiență emoțională, implicând sentimente de o natură generalizată.

În al doilea rând, această experiență emoțională este neplăcută, anxietatea intensă fiind unul dintre cele mai chinuitoare afecte, pacientul trăiește o stare de alarmă, panică, groază, teroare care implică chiar dezastrul personal, colapsul sau moartea.

În al treilea rând anxietatea este îndreptată spre viitor. Există o serie de manifestări cognitive care ilustrează credința că ceva teribil se va produce curând în viitor.

A patra caracteristică a anxietății se referă la faptul că nu există o amenințare recunoscută sau rezonabilă. Reacția emoțională de proporții se produce astfel la orice stimul care poate apărea, anxietatea neavând un obiect bine precizat. Anxietatea este astfel liberă, plutind în aer (free-floating ) fără o țintă clară.

În al cincilea rând, anxietatea este acompaniată de un disconfort subiectiv care se exprimă în stări de neliniște și tensiune. Persoana este incapabilă de a se relaxa sau de a se liniști fără a simți neastâmpăr și nervozitate.

O a șasea caracteristică a anxietății este cea potrivit căreia aceasta este însoțită de modificări la nivel fiziologic datorate dezechilibrului sistemului nervos vegetativ cu predominanța simpaticului.

Într- o terminologie modernizată sunt numite de H. Perie (1978):

manifestări hiperstenice;

manifestări hipostenice.

Anxietatea poate avea însă un caracter patologic, fie prin durată sa fie prin încapacitatea de a favoriza așteptările, sau dimpotrivă, prin capacitatea de a le stânjeni, fie prin faptul că nu depinde de evenimentele exterioare devenind astfel un fenomen inutil. Anxietatea poate deveni simptomatică la orice vârstă când previne sau limitează comportamentul adaptativ.

Cattell consideră că indivizii cu un caracter tare sunt maturi din punct de vedere emoțional, independenți în gândire și acțiuni, fermi, critici în aprecierea propriei persoane și a mediului înconjurător, capabili să-și controleze emoțiile în diverse situații. La celălalt capăt sunt cei cu caracter moale, imaturi emoționali, nerăbdători, sentimentali, sensibili, care-și exprimă frecvent și deschis anxietatea (apud Minulescu,1996).

Persoanele cu dominanță mare au și un grad ridicat de dependentă (nevoie de supunere). Cu alte cuvinte, mulți dintre cei care doresc să-i domine pe ceilalți manifestă nevoia de a se exercita un control autoritar asupra lor (Ciucurel, 2002). Din acest motiv, sportivii cu dominanță mare nu vor crea probleme antrenorilor ei acceptând cu ușurință indicațiile sarcinile trasate de antrenor. Pe de altă parte indivizii cu dominanță redusă vor accepta mai greu impuneri de la alții, mai ales dacă e vorba de îngrădirea independenței lor.

Comparând sportivii cu nesportivii, din punctul de vedere al dominanței, se constată că această caracteristică a personalității nu pare a fi influențată de practicarea unui sport, dar influențează motivația de alegere și practicare a sportului (Martens 1987). Se consideră firesc ca sportivii să aibă mai multă încredere în sine decât nesportivii.

Dacă activitatea unui sportiv nu se bucură de succes, atunci este foarte probabil ca el să dispună de o redusă încredere în sine. S-a demonstrat că sportivii din discipline cu contact fizic direct suportă mult mai ușor durerea fizică în comparație cu nesportivii. Ei sunt învățați de mici să reziste la durere prin diferite exerciții cu scopul de a mari rezistența la frustrare.

Clinicienii au pus în evidență existența tipului de sportiv înclinat spre accidente, ele fiind drept cauză a unor conflicte nerezolvate, de natură inconștientă. Tendințele nevrotice manifestate și sportivii ce somatizează sau au o tulburare hipocondriacă. Nu trebuie însă uitată nici acea categorie de sportivi care au tendința de a simulă boală sau accidentul sau de a -și exagera simptomatologia pentru a-și justifica eșecurile. De fapt acești sportivi fug de anxietate, ceea ce impune problema diferențelor referitoare la anxietate dintre sportivi și nesportivi (Ciucurel, 2004).

În situațiile stresante generate de activitatea sportivă și competițională, se întâmplă frecvent să vedem sportivi cuprinși de un nivel atât de ridicat de anxietate încât fie nu pot acționa, fie acționează ineficient, și anume se observă mișcări rigide, într-un context nefavorabil, mobilizarea sportivului este foarte redusă, tempou energetic scăzut apar gânduri de genul nu am să pot face acest lucru, și nu sunt în stare, ceea ce duce la un eșec sigur.

Când se întâmplă acest lucru, randamentul sportivului scade semnificativ și anume se observă o rigiditate a mișcărilor și viteză de execuție scăzută, etc. Cattell RB. diferențiază și el anxietatea manifestată de anxietate voalată și propune o serie de indicatori calitativi ai anxietății:

-slăbiciunea Eu-lui,

-sentimente de culpabilitate și de neîncredere în sine,

-iritabilitate (Epuran, Holdevici, Tonita,2001).

Pentru sportivii cu nivel ridicat de anxietate trebuie luate măsuri deosebite în ceea ce privește pregătirea psihologică. Astfel, trebuie lucrate foarte bine deprinderile motrice pentru că, în condițiile stresante ale competiției, ei să poată obține totuși rezultate bune (Ciucurel, 2004).

De asemenea, în unele situații este chiar indicat ca sportivii foarte anxioși să fie supuși unor acțiuni de psihoterapie. În cazul unui sportiv cu potențial performantial mare el va beneficia de aceste măsuri de terapie. În cazul unui nesportiv, dacă acesta nu investește singur în propria persoană căutând un ajutor specializat, atunci nivelul de anxietate al nesportivului va fi mai mare decât al sportivului. S-au făcut diverse studii asupra nivelului de agresivitate. Există două forme de agresivitate:

– nativă

– instrumentală

Se consideră că practicarea unui sport pare să ofere un control mai bun al agresivității native doar în cazul sportivilor cu tendințe agresive reduse și moderate. La sportivii cu puternice tendințe agresive ridicate probababilitatea că acestea să scadă datorită practicării unui sport este mai mică decât la sportivii cu tendințe agresive scăzute sau moderate. Sentimentele de culpabilitate generate de manifestarea deschisă a agresivității îl pot împiedica pe sportiv în funcție de experiențele educative avute în copilăria timpurie să adopte nivelul de agresivitate instrumentală cerut de mediul sportiv.

Starea de oboseală fizică și anticiparea sancțiunilor comportamentului agresiv determină o scădere a agresivității instrumentale (Ciucurel, 2003).

S-a ajuns la concluzia că sportivii au o mai bună capacitate de autoapreciere decât nesportivii.

Capacitatea de autoapreciere obiectivă este caracterizată de o atitudine realistă, critică față de sine, printr-o corectă raportare a cerințelor la posibilități, o analiză corectă a situației, și prin stabilirea unor scopuri dificile, dar posibil de atins. Acest rezultat este explicat de faptul că sportivul este familiarizat de timpuriu cu autoanaliză, autocontrolul și independența comportamentală (Holdevici, 1993).

"Specialiștii în domeniul psihologiei sunt de părere că, în cazul sportivilor de înaltă performanță, este de dorit să se formeze o imagine de sine puțin mai ridicată decât cea obiectivă deoarece o astfel de imagine atrage după sine performanța" (Epuran, Holdevici, Tonița, 2001, apud Ciucurel, 2006).

Așadar sportivul trebuie să dea dovadă de autocontrol și să aibă capacitatea de a trece peste anxietate și stres, elemente care sunt prezente în sportul de performanță. Dincolo de anxietatea că trăsătură, precompetițională și competițională se înregistrează o anxietate că stare care este cu atât mai intensă cu cât nivelul de dezvoltare a inteligenței emoționale a scăzut (Ciucurel, 2003).

Sportivii anxioși pot învăța să exploateze anxietatea precompetițională (anxietate anticipatorie) pentru a se motiva. O anxietate de mică amplitudine sau dimpotrivă de foarte mare amplitudine nu va determina obținerea unei performanțe, ci ea va funcționa ca distres. Transformarea distresului în eustres se poate face prin creșterea inteligenței emoționale a sportivului și anume:

– Cultivarea unei gândiri pozitive, a unei viziuni mai largi asupra propriei vieți și performanțe;

– Evocarea doar a experiențelor pozitive, eliberarea de ceea ce Bandler numea „Defect de programare mentală”, (Ciucurel 2004);

– Fixarea unui nivel de aspirație realist, dinamic, cu puțin peste posibilitățile de moment ale sportivului, etc. (Ciucurel, 2004);

– Inteligența emoțională este o abilitate ce implică o relaționare creativă cu stările de teamă, durere și dorință. Rezultă și alte concepte asemănătoare cum ar fi inteligența socială ce aparține lui Thornodike, capacitatea de a înțelege și de a acționa eficient în relațiile interumane;

– Inteligența interpersonală considerată a fi abilitatea de a-i înțelege pe ceilalți de-ai cunoaște pe oameni .

– Inteligența interpersonală abilitatea de a se întoarce spre sine, de o structură de un model pentru a acționa adecvat în viață Mayer și Salovey (1990, 1993) evidențiază corelațiile dintre emoție și gândire și afirmă că inteligența emoțională implică trei abilități:

1. De a percepe cât mai corect emoțiile și de a le exprima .

2. De a genera sentimente atunci când se facilitează gândirea .

3. De a cunoaște și înțelege emoțiile de a le regulariza pentru a promova dezvoltarea emoțională și intelectuală .

Putem spune că în acest context pregătirea psihologică este esențială și este un factor reglator. Aceasta este efectuată de psiholog și urmărește să ofere fiecărui sportiv ceea ce i se potrivește: motivația performanței ; atenuarea stărilor negative de start, cum ar fi febra de start sau apatia de start, nikefobia (teama de succes) ; combaterea unor stări de stres, folosind fie excitantul verbal (convorbiri individuale), fie unele tehnici specifice domeniului ; în același timp se va urmări imprimarea unei "agresivități controlate", în limite rezonabile, favorabile unui randament sportiv superior, în condițiile respectului față de coechipieri, adversar, arbitri, public etc.

AUTOREGLAREA CONDUITEI EMOȚIONALE LA SPORTIVI

Performanțele sportive superioare sunt facilitate de o serie de trăsături pozitive ale personalității.

Prin antrenamente psihologice speciale cu sportivii s-a realizat dezvoltarea trăsăturilor de personalitate care contribuie la obținerea unor performanțe sportive superioare: stabilitatea emoțională, conștiinciozitatea simțul datoriei, încrederea în sine, nivelul scăzut de anxietate, nivel superior al capacității de autocontrol emoțional, nivel superior al motivației pentru performanțe înalte.

Problema psihoreglarii în sport este una din cele mai actuale probleme, ținând cont de importanța deosebită a factorului psihologic în activitatea sportivă. Psihoreglarea a fost studiată de numeroși psihologi sportivi (M. Epuran,1990; I. Holdevici și I.P. Vasilescu, 1988; V. Balisevici, 2000; O. Cernicova, Daschievici, 1972; Rodionov,1983; L. Ghisen, 1983, L. Maharant, 1999; s.a.). în cea mai mare parte a lucrărilor, psihoreglarea este tratată că mijloc de reglare a stărilor emoționale înainte de startul competițional la sportivi. Sunt mai puține lucrări care propun recomandări referitoare la utilizarea metodelor psihoreglatorii pentru anumite genuri de sport.

Psihoreglarea este tratată de noi sub două aspecte: 1) ca însușire specială de personalitate ce permite sportivului să-și dirijeze gândurile, emoțiile, acțiunile; 2) ca activitate intreprinsă de sportiv în vederea utilizării mijloacelor psihoreglatorii, atât în antrenamente, cât și în concursuri, care îi permite acestuia să-și realizeze optimal posibilitățile fizice și psihice.

CAPITOLUL IV

ANTRENAMENTUL MENTAL ȘI ROLUL ACESTUIA ÎN PREGĂTIREA SPORTIVILOR

4.1. Relaxarea

În sens larg, termenul de relaxare semnifică o deconectare generală a individului de activitatea sa cotidiană. Aceasta cuprinde activități foarte variate, mergând de la odihna activă până la forme statice de deconectare. Relaxarea este în același timp o metodă de autoreglare a stărilor psihice utilizată în pregărirea psihologică a sportivilor și cosmonauților, precum și în tratamentul unor afecțiuni de tip nevrotic sau psihosomatic.

Relaxarea poate fi împărțită în 2 tipuri: mentală și fizică. Tehnicile de relaxare mentală sunt deseori menționate ca tehnici psiho-corporale, deoarece sunt destinate în primul rând relaxării prin intermediul minții. Meditația este un exemplu de relaxare mentală și este benefică deoarece ajută și concentrarea.

Este important de subliniat că nu orice tehnică de relaxare este potrivită și eficientă pentru orice individ. De exemplu, meditația poate fi adecvată pentru un individ, dar nu și pentru altul. Un criteriu general pentru adoptarea și implementarea tehnicilor de relaxare este cel al „ipotezei potrivirii”. Aceasta afirmă, așa cum se vede în figura 6, că tehnicile relaxării ar trebui potrivite simptomelor de anxietate pe care le trăiește sportivul. Cu alte cuvinte, o tehnică mentală de relaxare ar trebui folosită pentru sportivii care manifestă predominant stări de anxietate cognitivă, iar o tehnică de relaxare fizică ar trebui folosită de sportivii ce manifestă predominant simptome de anxietate somatică.

Fig. 9 – Potrivirea tehnicii de relaxare la simptomul de anxietate

4.1.1. Relaxarea și autoprogramarea mentală

În jurul anilot 1977 s-a dezvoltat în Statele Unite o tehnică de autoperfecționare psihico-somatică numită „programare ligvistică”. Antrenamentul bazat pe programarea neurolingvistică are menirea de a-i învăța pe subiecți să-și modifice în mod deliberat trăirile afective și să-și optimizeze comportamentul. Programarea neurolingvistică este o tehnică psihoterapeutică și autoformativă de modificare a comportamentului, ale cărei principii se bazează pe cunoștințe din domeniile programării, teoriei informației și teoriei comunicării, fără a neglija cunoștințele de psihologie clinică și psihoterapie.

În cadrul programării neurolingvistice sunt prezentate tehnici simple de autoreglare și autoconducere a creierului și a stărilor psihice pentru a modifica voluntar acele experiențe psihice de care nu suntem mulțumiți.

4.2. Antrenamentul mental

Antrenamentul mental este o metodă de psihoterapie și autoreglare a stărilor psihice. Aceasta constă din exerciții de concentrare a atenției și modificare voluntară a sistemelor de reprezentări realizate în timpul unei stări de relaxare.

Din istoricul antrenamentului mental (AM) putem spune că a fost descoperit încă din filosofia lui Platon, iar mai târziu, din anul 1890, AM este definit astfel: exersarea mentală se referă la repetarea cognitivă a unei deprinderi fizice în absența mișării evidente, fizice. Se poate spune că imaginile mentale întăresc comportamentul. Richard Magill (1989) definește AM astfel: exersarea mentală se referă la repetarea cognitivă a unei deprinderi fizice în absența mișcării fizice, evidente. Varoshevskz M. (1985) spune că actul ideomotor este transmiterea ideii unei mișcări a mușchiului la realizarea acestei mișcări.

Antrenamentul mental a fost definit ca repetiția unei sarcini fără mișcare, cu intenția de-a învăța – Corbin (1972). Se poate spune că imaginile mentale întăresc comportamentul. Jacobson a observat potențialul de acțiune din mușchi când un subiect își imaginează alegerea. Utilizarea imaginării se încadrează în concepția psihosomatică despre individ. Psihoterapeuții au reintrodus influența imaginii mentale (a cuvântului, a afectelor și a senzațiilor) ca și comportament închis în modificarea psiho-comportamentului, al relațiilor reciproce dintre subiect și ambianță.

După Richard Schmidt (1991) practica mentală este repetarea cognitivă a unei deprinderi în absența practicii aparente, fizice. Ea constă din imaginarea execuției actuale a unei mișcări. Experimentele au dovedit că antrenamentul mental este util în dobndirea, efectuarea și reținerea unei deprinderi motrice. Explicația constă în bazele neuromusculare și cognitive ale lui. A.M. Eficiența antrenamentului mental poate fi pusă în legătură cu abilitatea subiectului de imaginare a acțiunii.

Facând parte dintr-un sistem complex de metode și tehnici destinate să amelioreze capacitatea psihică a individului, antrenamentul mental este condiționat de câteva tehnici care-i asigură fie orientarea, fie condițiile practicării, fie valorificarea mai eficientă a rezultatelor.

Antrenamentul mental a fost utilizat pentru prima dată de către psihologii sportivi pentru:

– creșterea eficienție învățării motrice;

– optimizarea execuției deprinderilor motrice;

– corectarea unor greșeli de execuție în cadrul comportamentului motor;

– recuperarea deprinderilor motrice după accident sau îmbolnăvire;

– familiarizarea sportivului cu situația competițională și desensibilizarea acestuia față de evenimentele stresante.

O metodă foarte utilă în antrenamentul tulburărilor nevrotice și de adaptare, cât și în optimizarea performanțelor umane o reprezintă un sistem combinat de antrenament mental (o metodă de psihoterapie și autoreglare a comportamentului de tip „cocktail”).

Structura antrenamentului cuprinde mai multe trepte care sunt învățate în mod progresiv.

1. Prima treaptă constă în învățarea exercițiilor de greutate și căldură, aparținând antrenamentului autogen a lui Schultz.

Când pacientul este capabil să se relaxeze suficient de bine, se trece la treapta următoare.

2. Exerciții care au drept scop antrenarea sistemelor de reprezentări aparținând „programării neurolingvistice” (Bandler, 1985).

3. Modificarea prin antrenament mental a modului în care subiectul (sportivul) se raportează pe sine însuși la evenimente și situații.

Sportivului, în stare de relaxare, i se cere să-și imagineze o schemă în care evenimentele pozitive sunt plasate deasupra liniei orizontale, iar cele negative dedesubtul respectivei linii. Când pacientul realizează progrese în domeniul antrenamentului mental, el trebuie să reușească să se plaseze pe sine, în mod spontan, în „poziția centrală”, poziție care duce la creșterea încrederii în sine.

Loc plăcut Perioada în care m-am simțit bine Persoane simpatice

Poziție centrală

Persoane pe care le detest Perioadă în care m-am simțit Loc neplăcut

trist, speriat, deprimat

4. Modificarea modelelor de gândire ale subiectului și cultivarea gândirii pozitive

5. Modificarea imaginii de sine

Datele clinice și observațiile din viața cotidiană au evidențiat faptul că persoanele slabe psihic, depresive, anxioase, lipsite de încredere în sine, au tendința de a atribui, de regulă, succesele lor unor cauze accidentale (șansă), iar eșecurile unor cauze stabile (propria lor incapacitate). Dimpotrivă, indivizii echilibrați, cu succes în viață, au o atitudine contrară: cu succes în viață, au o atitudine contrară: ei atribuie succesele calităților și abilităților lor, iar eșecurile unor cauze accidentale (ghinion).

6. Sugestii pentru întărirea ego-ului și înlăturarea simptomelor nedorite

Într-o stare de relaxare profundă se administrează subiectului sugestii de întărire a eu-lui.

După însușirea acestora, subiectul, pacient sau sportiv de înaltă performanță, este instruit să practice respectivele exerciții zilnic acasă, timp de 20 de minute, utilizând unul din exercițiile de antrenament mental în cursul fiecărei ședințe de relaxare.

4.3. Antrenamentul total

Conceptul de „antrenament total” apărut în deceniul a 7-lea al secolului XX, are în vedere dezvoltarea completă a individului și echipei. Maximizarea performanței nu se poate obține fără maximizarea personalității sportivului.

Fiind vorba de o activitate umană, desfășurată de oameni, în slujba omului, tot ceea ce se întreprinde pentru desfășurarea ei la nivelul maximal al eficienței are în mod evident conținut psihologic, cu atât mai mult cu cât ne ridicăm pe scara valorilor și exigențelor. Conceptul psiho-somatic a fost demult depășit, fiind înlocuit de conceptul triadic, bio-psiho-social, în lumina căruia explicăm fenomenele și în același timp, dorim să le controlăm.

Încă de acum câteva decenii, s-a considerat că antrenamentul sportiv propriu-zis are cinci laturi – numite și componente sau factori: pregătirea fizică, pregătirea tehnică, pregătirea tactică, pregătirea teoretică și pregătirea psihică. De curând s-au adăugat factorii refacere și pregătire artistică.

Antrenamentul invizibil este definit ca un ansamblu de comportamente care au la bază atitudini, convingeri, deprinderi și obișnuințe de respectare a tuturor regulilor de igienă fizică, psihică, socială, menite să asigure nu doar calitatea vieții sportive dar și profilaxia ei. Regimul alimentar, de odihnă și de refacere, viața sexuală, activitățile sociale și recreative, hobby-urile, etc., toate trebuie să fie „controlate” de o singură lege sau regulă: creșterea energiei psihice și păstrarea acumulărilor realizate prin pregătire.

Este firesc să se acorde atenție antrenamentului întrucât, prin conținut și durată, realizează aproape integral pregătirea sportivilor. El este o activitate în același timp instructivă, cu valențe formative din cele mai eficiente. Urmărind realizarea adaptării progresive a ființei umane la solicitările sportului, antrenamentul îl învață pe sportiv să se autoregleze, să treacă din stadiul de condiționare asocioaționistă la cel de decizie rațională, la reglare de optimizare și dezvoltare până în stadiul de creație. Și chiar dacă antrenamentul nu poate modela prin analogie concursul și solicitările specifice ale acestuia, el îl capacitează pe sportiv să pregătească anticipativ evenimentele întrecerii.

Conținutul psihologic al pregătirii teoretice

Pregătirea teoretică se exprimă în sistemul organizat de cunoștințe care descriu și explică procesele și fenomenele activității sportive. Ea se realizază prin:

A. Pregătirea intelectuală generală, școlară și profesională;

B. Formare filosofică-axiologică;

C. Cunoștințe din domeniul sportului:

de biomecanică și tehnică;

de fiziologie și igienă – despre pregătire fizică, efort, refacere, alimentație, control medical;

de psihologie – autocunoaștere, autoreglare, de perfecționare a propriei conduite;

despre bazele învățării tehnicii și tacticii;

despre regulamentul concursurilor și arbitrajului;

despre conducerea și metodica antrenamentului;

despre etică și conduita sportivă individuală și colectivă.

D. Informații generale despre sport:

aspectele socio-politice-economice ale sportului;

problemele olimpismului și ale fair-playului;

istoria mondială și națională a sportului;

sportul în literatură și artă;

istoria sportului și a ramurii practicate.

Conținutul psihologic al pregătirii artistice

Pregărirea artistică este proprie numai unor sporturi, dar nu este lipsită de interes nici în altele, întrucât „gustul pentru frumos” trebuie cultivat tuturor sportivilor. În domeniul acesta vom avea în vedere obiective care urmăresc:

armonia mișcărilor și acțiunilor corporale;

expresivitatea mișcărilor;

semnificația comunicării non-verbale;

simțul tempoului, al ritmului și al acordării coordonării mișcărilor complexe („timimg”);

simțul muzical;

estetica și controlul gesturilor și al expresiilor verbale;

estetica ținutei și echipamentului.;

estetica ambianței de antrenament și concurs.

Conținutul psihologic al refacerii

Fără a fi considerat încă de teorie o „ramură” a antrenamentului, refacerea a dobândit în ultimele două decenii o însemnătate tot mai mare.

Solicitările fizice și psihice foarte mari la care este supus timp îndelungat sportivul de performanță au făcut să crească proporțional cu ele atât mijloacele cât și tehnologiile refacerii.

Aceasta se referă la reechilibrarea funcțiilor care prin solicitare au pierdut eficiența sau capacitatea de adaptare la cerințe. Din punct de vedere psihologic, orice oboseală (fizică, în condiții de efort aerob sau anaerob) are și o componentă psihică.

Problema de bază este însă acea a refacerii psihice totale întrucât prin solicitări, întregul sistem psihocomportamental este „consumat”, iar uneori chiar deteriorat. Refacerea psihică va include refacerea funcțiilor și proceselor psihice după antrenamente și concursuri; după succes sau eșecuri, după accidente; după îmbolnăviri sau stări de suprasolicitare care afectează și sfera comportamentală.

Principalul aspect psihic al refacerii constă din mecanismele autoreglării și ale reconstruirii imaginii de sine a sportivului care se poate deteriora în condițiile stresului de antrenament de competiție.

Definim pregătirea psihică a sportivului ca ansamblul strategiilor și tehnicilor de instruire și educare utilizate în scopul creșterii capacității psihice și dezvoltării personalității sportivilor, corespunzătoare cerințelor probei/sportului, pentru obținerea efectelor și rezultatelor superioare în antrenament și concurs.

S-a emis cândva părerea că pregătirea psihică nu se realizează prin mijloacele antrenamentului, ci prin mijloace speciale. În ultimele decenii a crescut nivelul de pregătire științifică și metodică a antrenorilor. Acum este clar că, în primul rând, mijloacele pregătirii fizice, tehnice, tactice sau teoretice influențează sfera psihică și pot chiar realiza pregătirea psihologică dacă sunt folosite cu orientare spre scopurile acesteia, scopuri realiste, dar și corect formulate. În al doilea rând, mijloacele pregătirii psihice vor fi luate din domeniul psihologiei, pedagogiei și sociologiei. Ele sunt în permanență asociate cu metodele generale sau particularizate ale educației: convingerea, exercițiul, exemplul, aprobarea, dezaprobarea, întrecerea, modelarea, simularea, supraînvățarea, suprasolicitarea (cu refacere adecvată). În al treilea rând, mijloacele pregătirii vor fi alese din rândul metodelor și tehnicilor psihologiei, psihoterapiei și psihoigienei – cu consultarea și sprijinul psihologilor sportivi. Ele pot fi utilizate la copii și adolescenți, dar cu prudență și în scop de instruire și antrenare pentru stadiul superior al sportului de performanță (aici sunt incluse tehnicile de relaxare, concentrare, autosugestie, de exemplu), și în mod deosebit la juniori și seniori în stadiile avansate ale performanței.

CAPITOLUL V

SCHI BIATLONUL

5.1. Definiție și istoric

Biatlonul (latinăbi “doi” și greacă athlon “concurs”) este un termen care desemnează un eveniment sportiv format din două probe. De obicei, termenul se referă la un sport de iarnă în care se combină stilul liber al schiului fond cu tirul. În zilele noastre, biatlonul este reglementat de Uniunea Internațională de Biatlon care organizează principalele competiții.

Dezvoltarea istorică a ramurii sportive numită biatlon este legată strâns de anumite linii sociale de evoluție a omenirii. Originea „luptei între doi” (duel) a constat în satisfacerea necesităților vitale din timpurile preistorice. Pe vremea vânătorilor și a colecționarilor, a fost indispensabilă necesitatea de a vâna iarna cu arc și săgeată, sau cu sulița, pe niște construcții asemănătoare cu schiurile de azi.

Primele transmiteri în scris al practicării schiului la vânătoare, datează din perioada istorică romană și greacă, dar și chineză. La 400 î.en. descrie poetul roman Virgiulius, vânătoarea pe schiuri.

Țările scandinave și Rusia pot demonstra folosirea tradițională a regimentelor echiapate cu schiuri încă din anii 1550 e.n.

În Franța, schiatul nu a pătruns prin sport – cam tot în acea perioadă – nici prin turism, ci a servit de la început tot în scopuri militare, urmărind interesele acestora.

În Italia, schiatul a pătruns în armată prin asociații civile. După ce în 1902 s-a format Corpul Alpin, după conflagrația mondială 1914-1918, s-au lărgit domeniile de instruire în armată a mersului pe schiuri.

În Germania, mersul pe schiuri pe plan militar s.a dezvoltat de abia la sfârșitul secolului XIX, fiind preluat și de interese civile.

La interesul țărilor scandinave, s-a adoptat în 1949 la a 42-a sesiune a Comietului Olimpic Internațional la Roma propunerea suedeză, de a recunoaște combinata Fond-schi și Tragerea ca disciplină sportivă individuală. Termenul „Biatlon” este întrebuințat pentru prima dată în regulamentele uzuale din 1955. Dezvoltarea biatlonului ca sport de performanță pe plan internațional, a început în 1957.

După această decizie, s-a demarat o dezvoltare rapidă a întrecerii duble de iarnă. S-a hotărât organizarea anuală de Campionate Mondiale. Prima s-a desfășurat în 1958 la Courmayeur (Italia), unde s-au prezentat la start 25 de atleți din 7 țări la singura disciplină, cea de biatlon cu traseul de 20 km.

Sportivii parcurg circuite de lungimi diferite între care se intercalează câte o sesiune de tragere amenajată într-un spațiu special, fiecare sesiune având cinci ținte de atins.

La prima ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă Chamonix 1924 a avut loc o singură probă în cadrul concursului de biatlon: patrulă militară 30 km masculin. Concursul s-a desfășurat în ziua de marți 29 ianuarie 1924, în cea de-a cincea zi a competiției, începând cu ora 08:40, ora locală. Au participat 6 echipe formate din câte 4 sportivi. Startul s-a dat decalat, la distanță de 3 minute între echipe. Prima echipă care a plecat în cursă a fost Finlanda. Ultima echipă care a ajuns la sosire a fost Cehoslovacia la ora locală 13:15. Echipele Italiei și Poloniei au abandonat. Clasamentul s-a realizat scăzându-se din timpul real, obținut pe traseu, câte 30 de secunde pentru fiecare țintă atinsă în poligon.

Biatlonul de iarnă poate fi considerat una dintre cele mai vechi activități omenești, acesta avându-și originea în vânătoarea pe schiuri, preocupare care se pierde în negura îndepărtată a istoriei. Unitățile militare pe schiuri și acțiunile lor sunt semnalate mai frecvent chiar de la începutul mileniului al doilea al erei noastre în regiunile nordice.

Ca sport olimpic, biatlonul a fost acceptat la cea de-a 50-a Sesiune a C.I.O. de la Paris, din 1955, ca urmare a propunerii federației de specialitate din Austria, și a figurat în programul de la Squaw Valley din 1960, unde pentru prima oară 30 de sportivi din nouă țări și-au disputat titlul olimpic la proba de 20 km. Se înlocuia astfel cursa demonstrativă de patrulă militară.Ștafeta 4 x 7,5 km apare în programul J.O. pentru prima oară la Grenoble, 1968, iar cursa de 10 km la J.O. de la Lake Placid în 1980.

IBU a înaintat IOC-ului cererea ca proba de urmărire săfie inclusădin 2002 la Jocurile Olimpice de Iarnăde la Salt Lake City/SUA, iar proba de masstart a fost inclusăîn programul Jocurilor Olimpice de Iarnădin 2006 de la Torino – Italia.

Dezvoltarea explozivăa sportului feminin din ultimile decenii nu a lăsat neinfluențat nici biatlonul. În anul 1984 se desfășoarăprimele Campionate Mondiale de biatlon feminin, iar în 1992 sunt programate primele probe de biatlon femei la J.O. de iarnă.

Ca sport olimpic, biatlonul a fost de la bun început prezent la Jocurile Olimpice, deși la primele ediții se numea patrula militară. Rezultatele obținute pot fi un moment de reflexie pentru forurile care se ocupă de sporturile de iarnă, respectiv COSR, FRSB, dar și cluburile, antrenorii și sportivii trebuie să se gândeascăla o altfel de abordare a performanței sportive în continuare. Fiind început de ciclu olimpic, poate de aici ar trebui luate primele măsuri ca pregătirea olimpică a loturilor să se deruleze pe toată perioada celor patru ani.

Pentru a atinge vârfuri internaționale în sportul de performanță este necesară descinderea atleților dintr-un „rezervor” a generației tinere cu pretenții în acest domeniu de activitate, pentru a putea face față cerințelor din ce în ce mai mari.

5.2. Dezvoltarea regulamentului

Prin munca activă și constructivă a reprezentanților germani în cadrul UIPMB s-a putut contribui și pe plan internațional la dezvoltarea și promovarea sportului biatlonic.

S-a lucrat la reducerea caracterului militar al probei, în urma cărui fapt s-a înlăturat ținta în forma capului uman, s-a redus distanța de tragere la calibru mare de 150m. Reorientarea la arme de calibru mic a fost realizată și programul de întrecere la bărbați pe lângă alergarea individuală a fost înlocuit, lărgit cu ștafeta, cu sprintul de 10 km, cu întrecerea pe echipe în urmărire și cu alergarea de sprint cu start în masă.

Din 1958 până la 1963 s-au efectuat în cadrul Campionatului Mondial în biatlon, numai alergarea individuală. În aaceastă disciplină au fost și sunt nenumărate modificări. S-au menținut constante numai lungimea pistei de 20 km, numărul probelor de tragere, în număr de 4 și efectuarea de fiecare a celor 5 focuri. Până la Campionatele Mondiale din 1966, toate cele 4 trageri s-au executat pe standuri diferite de tragere la distanțe diferite. Pe atunci, la primele 3 distanțe de tragere s-a putut folosi orice poziție, dar la standul de tragere ultimă, poziția a fost obligatorie a fi „în picioare nerezemat”.

Distanța de tragere a fost în ordinea sosirii de 250m, 200m, 150m și 100m. Începând cu Campionatele Mondiale din 1966, se execută prima tragere în poziție „culcat” iar celelalte trei cu alternanța „în picioare” și „culcat”.

Și diametrele țintelor de hârtie erau diferite de la poligon la poligon. În ordinea de sus numită, acestea aveau un diametru de 30cm, 25cm, 20cm și 15cm. Evaluarea rezultatelor tragerii s-a efectuat prin constatarea lovirii, respectiv a ratării, ce se penaliza cu 2 minute înainte de fiecare foc ratat, care rezultate s-au adunat cu durata alergării. Acest mod de efectuare a întrecerii nu putea fi menținut, din cauza cheltuielilor materiale, tehnice și organizatorice prea mari pentru antrenamente și concurs.

Regulamentul tragerii în cadrul biatlonului stabilește că participantul are de absolvit o probă de tragere după 2,5km și 5km, în poziția „culcat”, a doua în poziția „în picioare”. Pentru nimerirea de fiecare dată a celor 5 ținte, îi stau la dispoziție 8 lovituri (cartușe), dintre care 5 din magazia armei, iar restul de 3 în funcție de nevoie, prin încărcarea individuală ulterioară. Pentru fiecare țintă nelovită se aleargă o penalizare de cca. 200m. Aceste reguli își au valabilitatea și azi, doar lungimea traseului de penalizare s-a redus la 150m.

S-au modificat doar dispunerea, mărimea și materialul țintelor. La inițierea probei cu ștafetă în 1966, țintele erau baloane cu aer, plasate în locașe de cartoane cu diametrul potrivit cu un exterior pătrat. Dispunerea țintelor era analoagă cu cea a celor 5 puncte pe un zar.

Această soluție a fost marcată de insuficiențe multiple, care impunea o grabnică modificare. Astfel de exemplu nu a fost exclus, ca balonul și fără să fi fost lovită să piardă aer și să cadă în locaș, sau și vântul ar fi putut să dizloce un balon din locașul de carton.

O soluție echitabilă din punct de vedere sportiv, care nu mai lasă nici o șansă hazardului, a întâmplării, asigură folosirea ca țintă a unei sticle de siguranță vopsită în negru, care a fost elaborată în Republica Democrată Germană, aplicată pentru prima dată în 1967 în Altenberg, găsindu-și utilizarea apoi în cadrul întrecerilor internaționale. Până la schimbarea tragerii biatlonice, de la calibru mare de la 7,62mm la 6,5mm la calibru mic de 5,6mm în 1978, s-au păstrat analog mărimea țintei, gruparea plăcilor de sticlă cu cele ale baloanelor.

Schimbarea tehnicii de armă de la calibru mare la cel mic a fost până în acest punct cea mai semnificativă și cea mai hotărâtoare pentru dezvolzarea pe mai departe a genului sportiv.

După mai mulți ani de dezbateri a problemei calibrului de armă, s-a luat hotărârea în Congresul UIPBM din 1976 de a introduce, începând din 1978 folosirea oficială la toate întrecerile UIPBM, a armelor de calibru mic.

Doar scurtarea distanței de tragere la 50m, ce include de la sine o reducere substanțială a cheltuielilor pentru măsurile de siguranță, a făcut posibilă participarea a mai multor țări la acest sport. Participanților, cărora li se impune realizări notabile în disciplina tragerii, le-au fost create condiții mai bune, mai stabile, pentru că poligoanele fiind mai mici, mai scurte, realizarea lor cu condițiile de vânt și vizibilitate mult mai favorabile, au fost mai ușor de realizat și cu cheltuieli mai reduse. A fost modificată și mărimea țintelor, și distanța – la 50m. În ambele poziții de tragere se trage deasupra discurilor de concurs din metal.

Poziția „în picioare” Suprafața de țintire 115mm

Suprafața de lovire 115 mm

Poziția „culcat” Suprafața de țintire 115 mm

Suprafața de lovire 45 mm

Materialul discurilor de țintă și plasarea acestora au fost mai înainte preluate de la întrecerile de ștafetă a tragerii cu arma de calibru mare.

Contrar cazului de tragere cu arma de calibru mare, unde la fiecare probă individuală s-au efectuat 5 focuri în același disc, la introducerea armei de calibru mic, participantul trebuia să țintească 3 discuri și trebuia să lovească fiecare disc cel puțin o dată și maximal de 2 ori. Dispunerea discurilor-țintă era în formă de triunghi. Acest mod a fost valabil până inclusiv la Jocurile Olimpice de Iarnă din 1980.

La Congresul de Biatlon din același an, s-a hotărât aplicarea în viitor a dispunerii discurilor țintă în poziție orizontală în număr de 5 la fiecare probă.

Introducerea țintelor fragile, și mai târziu a celor rabatabile și în probele individuale la fondul de 20 km au dat biatlonului noi impulsuri. Această inovare a intrat în vigoare prima dată cu ocazia Campionatelor Mondiale din 1981.

În întrecerile de sprint și ștafetă, tragerile se execută pe discuri rabatabile de la Campionatele Mondiale din 1978. Pentru fiecare foc ratat se atribuia o rundă suplimentară de penalizare.

Proba de sprint, denumită inițial și întrecerea „Handicup” s-a disputat pentru prima oară la campionatele Mondiale din 1978. Proba este alcătuită dintr-o alergare de fond pe distanța de 10km, cu o tragere în poziție „culcat” și alta în poziție „în picioare”, asupra unor ținte disc rabatabile. Ca și în întrecerea de ștafetă, se execută câte o rundă de penalizare pentru fiecare foc ratat. „Handicup”-ul consta în faptul că participantul dispunea doar de 5 cartușe – și nu de 8 ca la ștafetă – pentru nimerirea celor 5 ținte.

După regulamentele actuale în vigoare pentru desfășurarea întrecerilor IBU, sunt uzuale două tipuri de discuri-țintă la concurs:

a. Discuri mecanice

b. Discuri electromagnetice.

În cazul discului mecanic, indicarea lovirii se produce prin rabatarea țintei prin forța lovirii proiectilului, în care caz se evidențiază o suprafață albă. Țintele pot fi repuse apoi prin tragerea unui cablu. Înlocuirea condițiilor de tragere „în picioare” în cea a poziției „culcat” se evidențiază tot prin acționarea unui cablu.

La discurile electromecanice, repunerea țintelor se realizează pe cale electromecanică, prin intermediul unor servomotoare. Vizualizarea lovirii se produce de regulă cu un panou alb activat mecanic sau electric.

În 1989 s-a lărgit programul de întreceri prin întrecerea de patrulă, iar în sezonul 1966/67 prin întrecerea de urmărire (pursuit) precum și prin întrecerea de masstart cu start în masă.

Prin introducerea armelor cu aer comprimat și de calibru mic, sunt create condiții de întreceri pentru școlari și tineret.

Pentru școlarii de vârsta 13-14 ani este instituită seria de întreceri „Campionatul Național de Copii”, și pentru categoria de vârstă 15-16 ani seria de întreceri „Campionatul Național cadeți.”

Pentru ambele „Campionate Naționale” sunt valabile reglementările de întreceri ale FRSB.

Determinări de tragere

Participanții tuturor claselor de vârstă folosesc arme de aer comprimat, conform stabilirilor IUB, cu sau fără curea de armă. Este permisă încărcarea muniției prin intermediul aerului comprimat. Sunt permise armele monofoc, sau cu sisteme de încărcare multiplă. Arma și muniția rămân în poligon. Se observă 2 discipline de tragere a câte 5 focuri fiecare în poziție culcat și în picioare cu arma nerezemată (la categoria Copii 13-14 numai în poziția culcat rezemat).

Discurile țintă se instalează la 10 m distanță de bordura frontală a instalației de tragere.

Se utilizează discuri rabatabile a căror mărime de țintă este de 15mm pentru poziția culcat și 35mm pentru cea în picioare. În cadrul întrecerii individuale, se acordă o penalizare de 40 secunde pentru fiecare ratare. La celelalte întreceri, fiecare ratare se penalizează cu câte 75m de alergare.

5.3. Particularitățile metodice în perfecționarea tehnicii de tragere la

biatlonul modern de iarnă

Un antrenament eficient de tragere presupune o tehnică corectă, stabilă, a cărei însușire garantează performanțe ridicate chiar atunci când unele condiții externe sunt variabile. Solicitările în antrenamentul pentru perfecționarea tehnicii sunt, în pricipiu, de lungă durată. Antrenamentul tehnicii la nivelul performanțelor mondiale înseamnă perfecționarea capacităților de coordonare și a deprinderilor tehnice. Ea se face la un asemenea nivel, încât în viitor, în condițiile unui efort fizic și psihic mare, să se poată obține o precizie mare a loviturilor și o execuție mai rapidă a tragerii.

5.3.1. Capacitatea de concentrare și antrenamentul de tragere

O înaltă capacitate de concentrare este absolut necesară pentru a atinge un succes în procesul de învățare a tehnicii de tragere cu arma. Sub acest aspect, sunt de remarcat următoarele:

– starea de oboseală a sportivului la începutul antrenamentului tehnic, ca efect al ședințelor precedente de instruire;

– încadrarea antrenamentului tehnic în regimul zilei;

– volumul, durata și intensitatea antrenamentelor tehnice.

Antrenamentul de tragere trebuie astfel încadrat în procesul general de antrenament, încât acumularea de oboseală, datorită antrenamentului pentru alergare să nu-și fi exercitat efectul negativ asupra capacității de concentrare, este necesar să se introducă un timp de refacere între antrenamentul de alergare și de cel pentru tehnică. Un antrenament intens pe faze asigură o îmbinare judicioasă între instruirea pentru tragere și cea pentru alergare și prin aceasta, un efect cumulativ mai accentuat pentru conținutul diferitelor antrenamente.

5.3.2. Activizare nervoasă

Procesul de învățare poate fi îmbunătățit prin punerea la punct a sistemului de antrenament. Drept consecință, pentru antrenamentul tehnic decurge necesitatea unei pregătiri psihomotrice, astfel încât sportivul să fie de acord cu solicitările ulterioare.

Pentru tirul de performanță condițiile respective se creează prin tragerile de reglaj. Este bine ca ele să fie precedate de câteva trageri la tub pentru a se crea o dispoziție nervoasă optimă. Fiecare ședință de antrenament tehnic începe deci cu tragerea la tub și presupune o anumită dispoziție fizică și psihică. O activizare (angrenare) a sistemului neuromuscular îmbunătățește viteza de reacție și capacitatea de concentrare.

Introducerea de procedee de reglare psihică, respectiv antrenamentul ideomotor sau cel autogen, trebuie apreciată sub aspectul acceptării psihice a solicitărilor legate de tragere, respectiv de o refacere accelerată.

5.3.3. Antrenament de tragere în condiții apropiate de cele din concurs

Antrenamentul la tragere în condiții apropiate de cele din concurs se defășoară în legătură cu un efort de alergare cu intensitate maximală optimă.

Conținut:

– continuarea dezvoltării și stabilizării tehnicii de tragere în condiții tactice optime înainte, în timpul și după terminarea tragerii;

– creșterea capacității de concentrare și reacție, precum și a spiritului de pregătire pentru risc a puterii de decizie în orice condiții meteorologice și a unui efort psihic și fizic ridicat;

– formarea unei performanțe stabile în ceea ce privește loviturile, ca premisă pentru tragere în condiții de concurs.

Materiale pentru antrenament:

– armă de concurs;

– armă cu laser legată de instalația de tragere la tub.

5.3.4. Tragere în concurs

Tragerea în concurs se defășoară în condiții specifice de concurs de biatlon cu armă de concurs.

Condiții:

– dezvoltarea și stabilizarea tehnicii de tragere în condiții de concurs;

– stabilirea modului de comportare tactică învățat înainte, în timpul și după tragere;

– controlul asupra stadiului însușirii și stabilității aptitudinilor tehnice;

– atingerea unei înalte stabilități psihice;

– formarea unor performanțe stabile de tragere în condiții de concurs în cele mai diferite condiții externe.

Metodica de instruire la tragerea cu arma la biatlon se caracterizează prin următoarele aspecte: tragerea de bază, tragere pentru tehnică, tragere în condiții apropiate de cele din concurs, tragere în concurs. În funcție de gradul de pregătire, pe parcursul anului sau a mai multor ani, de vârstă ca și de nivelul performanței, anumite aspecte de antrenament pentru tragere capătă o importanță prioritară pentru o anumită perioadă de antrenament. Ca principii de bază se enunță că la început trebuie să existe un nivel suficient de performanță în tragerea de bază, înainte de a se pretinde cerințe mai ridicate pentru antrenamentul de tragere în condiții de efort.

PARTEA PRACTICĂ

CAPITOLUL VI

ORGANIZAREA EXPERIMENTULUI PILOT

6.3. Scopul și importanța cercetării

Datorita faptului că schiul-biatlon este o disciplină complexă în care sportivul este solicitat la un nivel ridicat atât din punct de vedere fizic cât și psihic și se vede necesară o abordare în pregătirea acestora și din punct de vedere mental.

Ca și scop general în realizarea cercetării ne-am propus elaborarea unei strategii de acționare în vederea reducerii stresului si anxietatii competitionale,imbunatatirii abilitatilor si stimei de sine.

Masurarea, identificarea nivelului de anxietate cu ajutorul unor instrumente psihologice specifice reprezinta o etapa importanta in procesul de optimizare a performantelor individuale.

6.4. Obiectivele cercetarii

a. Obiective principale

-Obiectivul principal al cercetarii ar fi reducerea stresului si anxietatii de competitie in schi-biatlon

-Obiectivul secundar ar fi stabilirea continutului si structurii programului de pregatire psihologica pe perioada unui ciclu anual de antrenament.

b.Obiective operaționale

Tehnicile PNL – chestionarul Bandler si Jacobson – pentru aflarea canalului principal de comunicare a fiecarui sportiv in parte – aplicate inițial și final (Pe ambele loturi)

– lot control 15 sportiv

– lot experimental 15 sportivi

Teste pentru procesele cognitive – aplicate inițial și final: (Pe ambele loturi)

ASQ – Chestionarul pentru evaluarea anxietatii

Acest chestionar surprinde dimensiunea cognitivă, somatica si comportamentala a anxietatii. Cei 36 de itemi au fost construiti si validati de Lehrer si Woolfolck in 1982.

SAH – Scala de anxietate Hamilton

SAH evalueaza severitatea simptomelor la anxiosi.Este o scala de avaluare completata pe baza unui inteviu semistructurat.Contine 15 itemi dezvoltati de Hamilton in 1959.Autorul a selectionat o serie de simptome asociate cu anxietatea si le-a grupat in 15 clase. O analiza factoriala a aratat ca itemii descriu un factor general de anxietate si 2 subfactori: de cognitie si simptome somatice. Scala a fost utilizata pe scara larga, mai ales in evaluarea rezultatelor

Teste de gandire – Matrice progresive Reaven) – pentru reprezentările ideomotorii

– Tehnici de relaxare Jacobson

– Tehnica de relaxare Suinn(1976) VMBR-visual motor behavior rehearsal(repetitia comportamentului visual motor) .Potrivit paradigmei VMBR,sportivul trece printr-o procedura progresiva de relaxare,procedura care este o versiune prescurtata a celei propuse de Jacobson.

c.Obiective intermediare

Teste de gandire – Matrice progresive Reaven – pentru reprezentările ideomotorii (Pe lotul experimental)

Aplicarea tehnicilor programării neuro -lingvistice (pe toată perioada experimentului) – în cadrul antrenamentului mental (în legătură cu obiectivele propuse)

Identificarea cuvintelor cheie – specifice schi-biatlon care crează anumite emoții pozitive în vederea optimizării antrenamentului (inițial, final)

Identificarea tipului de emoții și localizarea lor: cele pozitive sunt special localizate în emisfera stângă în timp ce supărarea, tristețea, și anxietatea se formează în cea dreaptă; (Richard Bandler șiGardner Thomson (2012)

Programele de pregătire fizică – Aplicarea programelor de pregătire fizică generală pe uscat și pregătitrea fizică specifică pe uscat și pe zăpadă. (TRX Skiing Condition – Youtube; Ski Conditioning workout; TRX Ski)., cu dozare specifică pentru fiecare categorie de vârstă.

d.Obiective finale

Analiza statistică a datelor:

6.5. Ipotezele cercetării

În sportul de performanță pe lângă pregătirea tehnică, fizică și tactică un rol important în realizarea performanțelor îl joacă pregătirea psihologică(mentala). Din acest considerent inteligența emoțională poate veni în ajutorul performanței sportive prin dezvoltarea acesteia prin diverse mijloace.

Aplicand tehnici de antrenament mental se creaza:

– noi modele și se îmbunătățesc rezultatele sportivilor și se optimizează performanțele sportive, prin aplicarea sistemelor de mijloace specifice (pregătirea tehnică) din schi-biatlon

– se îmbunătățește comportamentul performanțial al sportivilor și se urmărește modificarea emoțiilor negative disfuncționale înainte și în timpul competiției:stres, anxietate, tristețe, vină

– creșterea emoțiilor pozitive: încrederea în sine, stima de sine și managementul echilibrului

– controlul mental al oboselii.

– creșterea capacității de atenție si concentrare

6.6. Metode, echipamente, teste folosite în fundamentarea experimentului

Metoda documentării sau studierii bibliografiei și a publicațiilor de specialitate

Metoda observației

Observația, este atunci când se practică în mod independent în științele dezvoltate, și se apropie de experiment prin grija de a găsi cele mai temeinice argumente pentru afirmarea existenței unei relații cauzale. (Rotariu, Iluț, 2006 )

Pentru cunoașterea sportivului observația joacă un rol deosebit de important; ea trebuie să fie obiectivă, continuă și sistematică iar datele obținute astfel se înregistrează, se clasifică, se prelucrează și contribuie la formularea concluziilor. (Dungaciu P. 1967. 105 p)

Metoda observației am folosit-o în scopul obținerii de informații referitoare la potentialul

psihomotric specific sportivilor. Dintre tipurile de observatie am folosit:

• observația directă a subiecților, în condițiile de pregatire cat si in timpul concursului.

• observația experimentală, sistematică, organizată, provocată în timpul aplicarii in practica

a metodelor și testelor folosite. Informațiile obținute vor fi inregistrate in grilele de observare.

Metoda experimentului:

Experimentul este observarea și măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente asupra variabilei dependente, într-o situație în care acțiunea altor factori (prezenți efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum“ (Festinger&Ratz, 1963). Subiectii: la realizarea experimentului participa ,sportivi ai clubului CSS Baia Sprie impartiti in 2 loturi: (sportivi ai sectiei de schi-biatlon

-lot control alcatuit din 15 sportivi

-lot experimental alcatuit din 15 sportivi

Metoda testelor

Indici psihologici – prin teste etalonate

-Scalele Endler de masurare a anxietatii(EMAS),reprezinta un set de 3 scale care masoara diferite tipuri de anxietate

– Scalele Endler de Evaluare Multidimensională a Anxietății (EMAS) resprezintă un set de trei scale ușor de administrat, care măsoară diferite tipuri de anxietate. Aceste scale oferă un set de instrumente pentru a evalua: (a) predispoziția unui individ de a resimți anxietate în patru tipuri de situații relevante pentru o gamă largă de experiențe; (b) răspunsul anxios tranzitoriu, de moment; (c) percepția individului asupra amenințării situaționale. Modalitățile de răspuns au fost selecționate astfel încât să includă o gamă variată de răspunsuri anxioase, incluzând atât itemi cognitivi, cât și fiziologici. Cele trei scale individuale care compun EMAS sunt:

Emas S: măsoară anxietatea ca stare

Emas T: măsoară anxietatea ca trăsătură

Emas P: măsoară anxietatea ca percepție

Caracteristici ale scalelor EMAS

Anumite aspecte ale EMAS, precum și construirea scalelor, le conferă utilitate atât pentru clinicieni, cât și pentru cercetătorii interesați de evaluarea anxietății. Scalele EMAS se bazează pe modelul interacționist al personalității (Ender, 1983) și au fost folosite într-o mare varietate de cercetări. Această bază teoretică și empirică oferă contextul pentru interpretarea rezultatelor testului și pentru asocierea scorurilor obținute cu alte arii ale funcționării personalității. O altă caracteristică importantă a scalelor EMAS este multidimensionalitatea acestora. Tendințele de creștere a anxietății sunt evaluate prin raportarea la patru contexte situaționale generale: situații de evaluare socială, situații periculoase din punct de vedere fizic, situații ambigue și situații de rutină zilnică. Această abordare multidimensională a evaluării anxietății conferă o mai mare precizie în precizarea răspunsurilor individuale de anxietate ca stare și în înțelegerea răspunsurilor individuale de anxietate ca stare și în înțelegerea pattern-ului individual al reacțiilor anxioase în diferite situații.

Fig 7 – Aspecte multidimensionale ale anxietății ca trăsăturii

– RAVEN: Este considerat a fi unul dintre mai celebre teste de măsurare a inteligenței. De fapt, el măsoară „factorul G”, inteligența generală, nivelul de dezvoltare mentală a unei persoane. Când spune „Raven”, specialistul se referă la mai multe variante de test, care se aplică în funcție de persoană și de context: Matricile progresive standard, Matricile progresive avansate, Raven colorat, Raven necolorat, fiecare cu număr diferit de itemi.

– FPI (Freiburger Personlichkeitsinventar) – Numit uneori „fratele mai mic al lui CPI”, este un inventar multifazic ce măsoară factori de personalitate. Evaluează personalitatea adultă și este folosit mai ales în psihologia muncii, industria organizațională (cu referire la relațiile persoanei cu domeniul ocupațional, profesii, valori profesionale, preferințe vocaționale, motivație, activitate în condiții de program solicitant și de stres), în domeniul educațional, de consiliere a carierei.

– NPQ (Nonverbal Personality Questionnaire) – Este vorba despre două chestionare realizate pentru a măsura edificarea personalității umane normale. Îmbină o abordare lingvistică și o analiză factorială, într-un model de definire în 5 superfactori (dimensiuni) ai personalității umane.

– Rosenberg :testul pentru evaluarea stimei de sine

– STAI (Stait Trait Anxiety Inventory) – Inventarul de expresie a anxietății ca stare și trăsătură (cu o variantă pentru copii); probe psihometrice pentru detecția și descrierea diferențială a anxietății.Important pentru că decelează starea de trăsătura de anxietate. Util în psihodiagnostic clinic și terapie, dezvoltare personală, delincvență, devianță, selecție de personal, consiliere vocațională.

– Pisitest Cabinet este un sistem psihoinformatic destinat optimizarii activitatii subiectilor testati. Sunt evaluate aspecte privind percepția (viteza și exactitate) atenția (concentrare și distributie) si eficienta operationala a gandirii. În elaborarea metodologiei am avut ca suport documentația furnizată de ECPA – Paris cu JAS – instrument de analiză a muncii realizat de Edwing A. Fleishman și, de asemenea, documentația de specialitate preluată de la EAP – Paris, documentațoe ce are la bază studiile în domeniu efectuate de R. Bonnardel, J.M. Lahy și J. Bremond.

Metodologia cuprinsă în „PSITEST Cabinet” a însemnat transpunerea pe suport informatic a principalelor sarcini specificare în testele „bateriilor de securitate” amintite, fără a modifica conținutul psihologic al acestora, păstrând astfel valoarea predictivă a datelor obținute.

Sunt evaluate aspecte privind percepția (viteză și exactitate), atenția (concentrare și distribuție), eficiența operațională a gândirii. Evaluarea factorului general de coordonare motorie se realizează prin sarcini care permit numeroase combinații de stimuli/răspunsuri (mână-picior), evidențiind în final aspecte privind capacitatea de învățare motorie, coordonare propriu-zisă, adecvarea și sincronizarea mișcărilor, reactivitatea / rapiditatea și exactitatea reacțiilor și reorganizarea răspunsurilor / inhibiția retroactivă. Acest tip de sarcini posedă o bună capacitate de diferențiere între grupe diferite de subiecți. Studiile lui Lahy și Bonnardel au indicat corelații strânse între performanțele slabe în astfel de sarcini și accidentabilitatea.

– Testul ACRM (atenție concentrată cu reacție manuală)

Specificații funcționale:

Oferă informații despre capacitatea de concentrare a atenției în activități cu ritm impus și câmp de observații dinamic.

Modul de administrare: Individual sau colectiv

Durata: aprox. 15 minute.

Descriere: Printr-o fantă desenată pe ecran trec șiruri de câte 7 litere. Subiecții trebuie să apese pe butonul unei manete ori de câte ori observă în șir una din cele 2 litere care le-au fost indicate prin consemn (p1=M, N, p2=C,O). Pentru administrare individuală se recomandă utilizarea primului post (p1=M, N).

Programul de adaptare constă în rularea a 50 de șiruri de litere dintre care doar ½ cuprind o literă stimul. Informațiile feed-back pentru examinator este afișată pe ecran sub forma unui tabel care oferă în timp real informații privind randamentul subiecților. Sunt prezentați următorii indicatori:

– numărul de ordine a stimulului;

– indicatorii testului: – C = nr. de răspunsuri corecte

– E = nr. de răspunsuri greșite

– O = nr. de omisiuni

Proba de fond constă în rularea a 300 de șiruri de litere în două trepte de viteză a câte 150 de șiruri. Ca și în programul de adaptare, doar ½ din numărul de șiruri cuprind „litere-stimul”.

Afișarea rezultatelor: Sunt afișate în tabel notele brute și notele standard (5 clase nominalizate I-V) pentru fiecare indicator. Indicatorul principal este EX (Atenție concentrată) = răspunsuri corecte / 150 + răspunsuri greșite. La acestea se adaugă informațiile celorlalți doi indicatori: VP (viteza de percepție) = nr. de omisiuni, EP (exactitatea percepției) = nr. de erori.

Tabelul nr. 2 – PSITEST Cabinet – Testte administrate pe calculator

– emWave2 – Tehnologia emWave2 este dedicată atât terapeuților, medicilor cât și oamenilor care doresc îmbunătățirea stării generale de sănătate, a relațiilor, a vitezei de învățare, a puterii de concentrare și ridicarea performanțelor în sport, afaceri și orice arie a vieții prin atingerea unui nivel superior de echilibru emoțional. În primul rând, emWave este un sistem de antrenament ca subiecții să poată practica starea de funcționare optimă. Spre deosebire de un aparat EKG clasic care doar monitorizează ritmul cardiac, emWave ajută la optimizarea ritmului, pentru a crea coerență fiziologică în întregul corpul – o stare optimă în care inima, mintea, emoțiile funcționează sincronizate, în echilibru și funcțiile sistemului nervos și imunitar funcționează într-o coordonare armonioasă, astfel încât nivelul de sănătate și performanță să fie maxime.

Tehnologia emWave se bazează pe descoperirea coerenței. Coerența este o stare a sincronizării între inimă, creier și sistemul nervos autonom. Sistemul urmărește trei nivele ale coerenței: scăzut (roșu), mediu (albastru), ridicat (verde). Acestea apar ca trei linii colorate sub titlul „Rația coerenței”, deasupra graficului din dreapta jos de pe ecran.

În esență prin această tehnică se poate aduce rapid ritmul inimii în coerență. Coerența este un termen folosit de oamenii de știință pentru a descrie o stare fiziologică foarte eficientă în care sistemul nervos, cardiovascular, hormonal și imunitar lucrează împreună eficient și armonios. Prin practicarea stării de coerență întreg organismul se poate elibera de stres, se pot vindeca traume emoționale, griji și frici exagerate, iar pe măsură ce este practicat, se observă o îmbunătățire din ce în ce mai mare a stării generale de sănătate.

Când sportivul se confruntă cu emotii stresante, cum ar fi tensiune, anxietate, iritare, furie sau, modelul ritmului cardiac devine neregulat și incoerent, lucru care afectează negativ sănătatea, funcțiile creierului, performanța și sentimentul de bunăstare. Când sportivul se confruntă cu emoții pozitive, cum ar fi apreciere, îngrijire, bucurie și dragoste, modelul ritmului cardiac este mai comandat și coerent.

Figura nr. 8 – Modelul ritmului cardiac

-Cercetarea pilot

Va fi constituită din construirea și testarea întregului sistem pentru a se corecta sau modifica eventualele greșeli. Această cercetare este caracterizată prin munca de modelare și re-modelare a întregului sistem în funcție de rezultatele la testele efectuate regulat.

-Cercetarea propriu-zisă

Această parte din întregul proiect este, de fapt, aplicarea completă a sistemului, în forma lui finală, unor subiecți. Utilizarea acestuia va reprezenta modul direct de evaluare a fiabilității sistemului în domeniul activităților corporale.

-Metoda statistico – matematică – prelucrarea statistico-matematică a datelor rezultate din chestionarele și testele aplicate. Analiza cantitativă și calitativă a rezultatelor obținute se va face din perspectiva obiectivelor și ipotezelor anchetei. Se va folosi programul SPSS (program de analiză statistică) pentru aplicarea testelor neparametrice Wilcoxon și Mann Whitney (U).

-Metoda reprezentării grafice. Prin intermediul reprezentărilor grafice se vor vizualiza informațiile statistice, se vor percepe mai ușor variația valorilorobservate, repartiția lor, a legăturilor care există între ele, a evoluției lorîn timp (prin reprezentări grafice cu ajutorul cercului de structură -diagramă circulară)

CAPITOLUL VII

CONCLUZII SI PROPUNERI.

În urma interpretării datelor adunate după terminarea cercetării, vor fi formulate concluziile proiectului care vor argumenta superioritatea sau nu a utilizării unui astfel de sistem. Totodată aceste date ne vor permite sa prezentam posibilele îmbunătățiri.

9. BIBLIOGRAFIE:

Andreescu, A., Liță, Ș. (2006). Managementul stresului profesional. Editura FEST Bucuresti

Bamber, M.R. (2011). Overcoming your workplace stress.A CBT-based selfhelp guide. Routledge, New-York

Băban, A. (1998). Stres și personalitate. Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca

Borkovec, T.D. (1976). Physiological and cognitive processes in the regulation of anxiety. In G. Schartz & D. Shapiro (Eds.), Consciousness and self-regulation: Advances in research (vol. 1, pp. 261-312). New York: Phelem Press.

Cooley, E.J. (1987). Situational and trait determinants of competitive state anxiety. Perceptual and Motor Skills, 64, 767-773.

Dragnea, A. și colab. (2006). Educație fizică și sport – teorie și didactică, Editura FEST,Bucuresti

Epuran M., (1992), Metodologia cercetării activităților corporale, vol.I, II. București:A.N.E.F.S 246 p.

Epuran M., Holdevici I., Tonița F. (2001) Psihologia sportului de performanță: teorie și practică; Editura FEST, București

Ermolaeva, A., I., (1982). Statistica matematica in sportul de performanta, CCEFS Bucuresti.

George, T.R., Feltz, D.L., (1995), Motivation in sport from a collective efficacy perspective, International Journal of Sport Psychology, 26, 98-116

Gould, D., Udry, E., Bridges, D., Beck, L., (1997) Stress sources encountered when rehabilitating from season – ending ski injuries, The sport Psychologist, 11, 361-378

Grosu, E., F., (2001) – Aplicații ale antrenamentului mental în sport, vol III, din Colecția Acțiune motorie versus acțiune psihică, Editura GMI, Cluj – Napoca, p.32, 33.

Grosu, E., F., (2012) – Tehnici de antrenament mental, din Colecția Acțiune motorie versus acțiune psihică, Editura GMI, Cluj – Napoca, p.11, 12.

Holdevici, I. (2010) – Psihologia succesului. Autosugestie și relaxare, Ed. Universitaria, București

Jones G., (1995), More than just a game: Research developments and issues in competitive anxiety in sport, British Journal of Psychology, 86, 449-478

Jones, J.G. & Cale, A. (1989).Relationships between multidimensional competitive state anxiety and cognitive and motor subcomponents of performance. Journal of Sports Sciences, 7, 229-240.

Jones, J.G. & Hardy, L. (1993).Stress and cognitive functioning in sport. Journal of Sport Science, 7, 41-63.

Kerr, J. H., (1985) Motivation and emotion in sport: Reversal Theory, East Sussex, United Kingdom: Psychology Press Ltd.

Lazarus, R.S., (2000) How emotions influence performanc in competitive sports, The sport Psychologist, 14, 229-252

Lazarus, R.S., Folkman, S., (1984), Stress appraisal and coping, Springer, New York

Martens, R., Vealey, R.S., Burton, D., (1990), Anxietate competitivă în sport, Human Kinetics Books, Illinois, Champaign

Maslow, A.H. (1970) Motivation and personality, Harper & Row, New Yorker

O'Connor, P.J., Carda, R.D., & Graf, B.K. (1991). Anxiety and intense running exercise in the presence and absence of interpersonal competition. International Journal of Sports Medecine, 12, 4, 423-426.

Oxendine, J.B., (1970), Emotional arousal and motor performace, Quest, 13, 23-30

Patmore, A. (1986), Sportivii sub stres, Ed. Hutchinson, Londra

Pelin, F., (2001), Schi fond, Editura Printech, București

Pelin, F., Lungociu I., Pelin Gh. (2007), Antrenamentul de tir pentru biatlon, Editura Printech, București

Selye, H., (1980), The stress concept: past, present, and future. In C.L. Cooper (ed), Stress research, (pp. 1-20), New York: John Wiley & Sons

Silva, J.M., (1990), An analyses of the training stress syndrome in competitive athletics, Applied Sport Psychology, 2, 5-20

Spielberger, C.D., (1971), Trait-state anxiety and motor behaviour, Journal of Motor Behaviour, 3, 265-279

Weiner, B (1985), An atributional theorz of achievement motivation and emotion, Psychological Review, 92, 548-573

BIBLIOGRAFIE: