Modalitati de Prevenire a Comportamentului Delincvent al Minorului
Modalități de prevenire a comportamentului delincvent al minorului
Argument
Capitolul 1
Introducere. Generalități. Tulburări de conduită la minori generatoare de
Delicvență
1.1. Conceptul de minoritate
1.2. Definirea comportamentului deviant. Elemente de identitate a deviației
1.3. Învățarea socială. Dobândirea comportamentului prin învățare din perioada copilăriei
și adolescenței
1.4. Factori etiologici a tulburărilor de comportament ale infractorului minor. Cauze
generale și specifice
1.5. Delicvența juvenilă, tipuri de comportament antisocial
Capitolul 2
Profilul psihologic al minorului delicvent
2.1. Componența personalității, trăsăturile personalității delicvenților
2.2. Particularități psihologice ale diferitelor tipuri de delicvenți
Capitolul 3
Combaterea comportamentului delincvent al minorului
3.1. Combaterea minorului delicvent prin implementarea sistemul măsurilor educative
3.2. Măsurile educative neprivative de libertate
3.3. Măsurile educative privative de libertate
Capitolul 4
Studiu caz -Metode de prevenire a comportamentului delincvent al minorului
4.1. Nivelurile de prevenire
4.2. Implementarea unui program de prevenire a delicvenței minorului sau de remediere
a tulburărilor comportamentale prin dezvoltarea unor abilități de viață independentă
Concluzii
Bibliografie
Argument
Pentru lucrarea de licență am ales ca temă „Modalități de prevenire a comportamentului delincvent al minorului”, fiind o temă de maxim interes și întâlnită atât la nivel național cât și internațional.
Primul capitol denumit „Introducere. Generalități. Tulburări de conduită la minori generatoare de delicvență” face referire la conceptul de minoritate, definirea comportamentului deviant, elemente de identitate a deviației, învățarea socială, dobândirea comportamentului prin învățare din perioada copilăriei și adolescenței, factori etiologici a tulburărilor de comportament ale infractorului minor, cauze generale și specifice, delicvența juvenilă, tipuri de comportament antisocial.
Al doilea capitol este dedicat stabilirii unui „Profil psihologic al minorului delicvent” vorbind despre componența personalității, trăsăturile personalității delicvenților, particularități psihologice ale diferitelor tipuri de delicvenți.
Capitolul al treilea, tratează „Combaterea comportamentului delincvent al minorului”. Prin acest capitol se abordează combaterea minorului delicvent prin implementarea sistemul măsurilor educative care pot fi neprivative de libertate și privative de libertate.
Ultimul capitol din prezenta lucrare se axează pe un studiu caz ce face vorbire despre metodele de prevenire a comportamentului delincvent al minorului, prin explicare nivelurilor de prevenire cât și prin implementarea unui program de prevenire a delicvenței minorului sau de remediere a tulburărilor comportamentale prin dezvoltarea unor abilități de viață independentă.
Lucrarea are ca scop identificarea tuturor acestor noțiuni, dezvoltarea lor și mai apoi combaterea fenomenului de delicvență în rândul tinerilor.
Întreaga lucrarea are la bază surse bibliografice ale celor mai cunoscuți autori din domeniu precum și statitistici oferite de diferite programe.
Capitolul 1
Introducere. Generalități. Tulburări de conduită la copii
și adolescenți
1.1. Conceptul de minoritate
Conceptul de minoritate este reprezentat de starea bio-fiziologică a individului în vârstă de până la 18 ani, cât și de starea socio-juridică a individului, cuprinzând trei perioade: până la vârsta de 14 ani, când minorul nu răspunde penal indiferent de gravitatea faptei săvârșite; perioada cuprinsă între 14-16 ani, când minorii răspund penal dacă au discernământul faptelor produse și perioada cuprinsă între 16-18 ani, când minorii nu răspund decât dacă nu au discernământul faptelor săvârșite. Prin sancțiunile care se pot aplica, minorii beneficiază de regimul special de favoare cu privire la pedepsele penale, cât și la măsurile educative adoptate împotriva lor.
Răspunderea minorilor apare astfel ca o specializare a răspunderii penale, o particularitate care vizează, în principal, reducerea pedepsei și creșterea eficienței măsurilor educative pentru reformarea socială a individului. De altfel, prin legislația actuală se instituie ordinea de aplicare a formelor de reeducare a făptuitorilor minori, în sensul că „față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă". Regula juridică privind consecințele răspunderii penale a minorilor este legată și de sistemul reconsiderării principiului umanismului legii penale, de sancționare și prevenire a faptelor ilicite.
Trăsătura esențială a regimului juridic de favoare al sancțiunilor infractorului minor constă în diminuarea limitelor maxime și minime ale pedepselor penale, pedeapsa, fiind cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului sancțiunii prevăzută de legea penală. Procesul de diferențiere a sferei conceptului de minoritate se realizează în cadrul științei criminologice, în patru faze: copilăria, adolescența, maturitatea și bătrânețea, existând astfel o gamă diversificată de criterii pentru stabilirea cauzelor și condițiilor favorizante, a efectelor infracțiunilor, precum și a mijloacelor și modalităților de reformare socială a infractorilor minori.
Din punctul de vedere al terminologiei dreptului penal, au semnificație juridică doar conceptele de „minor" -minoritate și „major" – maturitate, conceptele de „copil-copilărie și „bătrân" – bătrânețe, fiind lipsite de importanță juridică, deoarece față de criteriul legal al vârstei, atât responsabilitatea, cât și individualitatea vor ține seamă de persoana infractorului (care poate să fie lipsit de experiență sau poate să sufere de un handicap grav senzorial, fizic, mintal din cauza bătrâneții). Prin urmare, cele două forme de raportare a vârstei infractorului; perioada minorității și perioada majoratului, ocupă un loc precis în activitatea de cercetare penală, de individualizare legală și judiciară a pedepselor penale.
În cadrul structurii conceptului de minoritate, prin lege s-au stabilit trei perioade de vârstă: până la 14 ani minorul nu răspunde penal; între 14-16 ani minorul răspunde numai dacă se dovedește că asăvârșit fapta cu discernământ; după împlinirea vârstei de 16 ani minorul va răspunde penal, fiind exonerat de răspundere doar dacă se dovedește că a săvârșit fapta fără discernământ. Promovarea intereselor legitime ale infractorilor minori poate să justifice ca ședința de judecată să fie secretă, dacă se solicită de procuror, părțile din, proces sau din oficiu, pentru a nu se aduce atingere moralei, demnității sau vieții intime a minorilor. Măsura este consacrată prin art. 290 C. proc. pen.și face parte din regimul de favoare privind pedepsele pentru minori. Atitudinea favorabilă față de minori se regăsește și în dispoziția prevăzută de art. 50 C. pen., potrivit căreia „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal”.
De regulă, legea penală impune un regim sancționator generalizat pentru infractorul minor, în sensul că, indiferent.de felul sau gravitatea infracțiunilor săvârșite, limitele pedepselor care urmează a se adopta de instanța judiciară se reduc la jumătate. Minorului nu i se va aplica detențiunea pe viață sau pedepse complimentare, iar condamnările suferite în timpul minorității nu vor atrage incapacități sau decăderi. Din cauza pragului de vârstă impus de legea penală împotriva minorilor care nu au împlinit 14 ani, pentru săvârșirea unor fapte cu consecințe grave, prin lege specială se dispune adoptarea unor măsuri de ocrotire a acestora.
Din cauza modului de concepere și de realizare a infracțiunilor; de regulă, faptele săvârșite de infractorii minori prezintă un pericol social mai puțin grav, încât ponderea măsurilor de realizare a efectului de sancționare al acțiunii sociale de răspuns se limitează la adoptarea unor măsuri educative, iar, în situația producerii unor fapte grave (care prezintă un pericol social ridicat), pedepsele penale care se pot aplica minorului sunt doar închisoarea sau amenda ale căror limite se reduc la jumătate.
Regimul de favoare acordat infractorilor minori rezultă și din dispozițiile legii privind continuarea executării pedepsei sau a măsurilor educative aplicate acestora și după împlinirea vârstei de 18 ani, în același regim de executare deoarece prioritatea în realizarea activității de reeducare este reprezentată de necesitatea recuperării sociale a minorilor.
1.2. Definirea comportamentului deviant. Elemente de identitate a devianței
Pentru a putea defini comportamentul deviant, este nevoie mai întâi să înțelegem ce înseamnă noțiunea de devianță în general. Privită în sens larg, devianța este utilizată atât în psihologia socială, sociologie, cât și în domeniul juridic și criminologie. Astfel, prin devianță se înțelege „îndepartarea sau abaterea indivizilor față de normele și valorile sociale”.
Comportamentul deviant se poate răsfrânge fie printr-un comportament excentric, fie printr-un comportament disfuncțional. Acestea se referă la acele persoane care fac gesturi ieșite din comun adică adoptă un comportament dezordonat, neglijent, pe alocuri aberant până la delicvent.
În opinia unui autor, devianța se clasifică „atât în devianță pozitivă cât și negativă. Cea pozitivă intervine atunci când individul renunță la stereotipurile conformității și adopă norme și valori superioare în stil creativ iar cea negativă se remarcă prin încălcarea și refuzarea indicațiilor normelor medii”. Edwin Lambert (1951) „face o altă distincție cu privire la delicvență clasificând-o în devianță primară și devianță secundară. În cazul primei categorii, se spune că aproape orice persoană evită din când în când regulile, dar are un caracter temporar, și persoana în cauză rămâne acceptată din punct de vedere social. În cazul celei de-a doua categorii persoanele adoptă un stil deviant și cu care se conformează având ca rezultat neacceptarea lor în societate”.
Cu alte cuvinte „comportamentul deviant include infracțiunea și delictele (omorul, furtul, violul, delicvența juvenilă), sinuciderea, consumul de droguri, prostitutia, homosexualitatea, lesbianismul, pornografia, devianțele religioase, extremismul politic. Tot ca un comportament deviant au fost incluse bolile mentale și handicapurile fizice.”
Printre elementele de identitate ale devianței, după părarea lui Pitulescu, remarcăm:
„a)- devianța morală –acționează ca o încălcare a normelor morale ale unui grup față de normele obișnuite ale societății. Aceasta poate interveni și cadrul profesiei atunci când cei implicați săvârșesc fapte imorale;
b)- devianța funcțională –se manifestă atunci când există abateri disciplinare de la regulemente, când o persoană este incompetentă din punct de vedere profesional sau este incapabilă de a ocupa o funcție în cadrul unei organizații și a cărei rezultat provoacă o disfuncționalitate în desfășurarea activității respective.
c)- devianța penală se răsfrânge la faptele prevăzute de legea penală. Aceste fapte sunt deviante indiferent de vârstă sau starea mentală a celor în cauză. De aici rezultă două categorii de delicvență penală, poate exista criminalitate în rândul adulților aceste persoane se încadrează la vârste mai mari decât ale minorității civile și care au înfăptuit fapte care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, fiind catalogați drept „infractori”; și mai poate fi delincvența juvenilă în care minorii cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani și care au săvârșit cu bună știință o faptă care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, fiind denumiți „delincvenții minori”.
În concluzie, devianță are drept consecințe destabilizarea ritmului de viață a unei persoane în cadrul societății.
1.3. Învățarea socială. Dobândirea comportamentului prin învățare din peul profesiei atunci când cei implicați săvârșesc fapte imorale;
b)- devianța funcțională –se manifestă atunci când există abateri disciplinare de la regulemente, când o persoană este incompetentă din punct de vedere profesional sau este incapabilă de a ocupa o funcție în cadrul unei organizații și a cărei rezultat provoacă o disfuncționalitate în desfășurarea activității respective.
c)- devianța penală se răsfrânge la faptele prevăzute de legea penală. Aceste fapte sunt deviante indiferent de vârstă sau starea mentală a celor în cauză. De aici rezultă două categorii de delicvență penală, poate exista criminalitate în rândul adulților aceste persoane se încadrează la vârste mai mari decât ale minorității civile și care au înfăptuit fapte care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, fiind catalogați drept „infractori”; și mai poate fi delincvența juvenilă în care minorii cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani și care au săvârșit cu bună știință o faptă care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, fiind denumiți „delincvenții minori”.
În concluzie, devianță are drept consecințe destabilizarea ritmului de viață a unei persoane în cadrul societății.
1.3. Învățarea socială. Dobândirea comportamentului prin învățare din perioada copilăriei și adolescenței
În opinia teoreticienilor se prezumă că „personalitatea sau conduita copilului se dezvoltă în urma interacțiunii sociale – prin aprecieri și pedepse, imitare, transpunerea cu anumite modele de rol și însușirea la expectanțe”. Copilul parcurge mai multe etape în dezvoltarea sa pornind de la cunoașterea socială și înțelegerea conduitei oamenilor, rolurile sociale, conduitele asociate și comunicarea, atât verbală cât și non-verbală. „Prima cunoaștere a copilului cu lumea exterioară are loc, de regulă, prin gesturile, mimica și vorbele persoanei care are grijă de el. Toate acestea ajută sau nu copilul să dobândească o experiență destul de bogată: ridicarea și strângerea în brațe sunt diferite de mesajul verbal, iar atitudinea părinților prin zâmbetul acestora constituie un tip de stimulare diferit de zâmbetul afișat de copil atunci când este gâdilat”. Potrivit acestor comportamente pe care le afișează părinții sau persoanele îngrijitoare, copilul începe să își formeze cunoștințele asupra lumii.
De-a lungul timpului mai mulți cercetători au încercat să explice evoluția copilului în relația cu factorii înconjurători. În cele ce urmează voi prezenta concepția acestor cercetători.
În concepția lui Schaffer (1971), „copilul reacționează mult mai bine la oameni, decât la alți stimuli din jurul său, cum ar fi begulețele sau zgomotele. Copii sunt predispuși să socializeze foarte puternic în fașa adulților. Tot o formă deosebită de interacțiune între adulți și copii este imitarea. În considerația unor studii, chiar și copiii cu o vârstă fragedă imită expresiile mamelor lor, iar mamele se comportă deseori exprimând expresii faciale exagerate atunci când le vorbesc copiilor”.
Stern (1977), un alt cercetător, a arătat că „bebeluși de câteva săptămâni în momentul interacțiunii cu mamele lor, imită expresiile acestora. De asemenea, plânsul, poate fi considerat o formă de comunicare. Atunci când un copil are probleme locomotorii, plânsul poate deveni o strategie esențială pentru supraviețuire. Mamele, de multe ori își cunosc copiii distinct, în funcție de plânsul fiecăruia, diferențiind situațiile în care copilul are o senzație de foame, are dureri sau este furios. Contactul vizual prezintă una dintre cele mai importante variante de comunicare între mamă și copil, asupra căreia s-au concentrat numeroși cercetători”.
În studiile intreprinse de Fitzgerald (1968) s-a constatat „că dilatarea pupilelor, care este o cale prin care se arată inconștient afecțiunea față de alte persoane, este un semnal pe care îl transmit și copiii, mai ales față de părinții lor, începând chiar de la vârsta de patru luni. Înainte de această vârstă îl afișează la vederea oricărei figuri. Acest aspect indică două lucruri, mai întâi că persoanele care interacționează cu copilul vor primi și alte mesaje în afară de zâmbet, care le arată că și copilului îi face plăcere interacțiunea, în al doilea rând se observă că pe la patru luni copilul începe să aibă preferințe în privința persoanelor din jurul său”.
Cu cât analiza dezvoltării copilului este mai intensă cu atât mai mult se poate observa că acesta presupune un proces de socializare, în care copilul învață să se raporteze normelor societății și să intervină în mod adecvat. Din fericire, natura este de partea copiilor, deoarece ei sunt receptivi la tot ce este nou și cu o putere avansată de învățare în scurt timp. „Există trei modalități principale de încurajare a socializării la copil, prin procesul de imitare și identificare, prin educația directă, implicând pedepse și recompense și prin transmiterea expectanțelor sociale. În acest caz, majoritatea celor care au studiat învățarea socială consideră că procesul de imitare și de identificare este cel mai important dintre cele trei”.
Cât privește adolescența, aceasta este o perioadă delicată în transformarea copilului, astfel că el va întâlni și se va confrunta cu experiențe noi. În primul rând este vârsta marilor schimbări corporale, a primilor fluturi în stomac și nu în ultimul rând și a experiențelor sexuale. Tot în această perioadă intervine luarea marilor decizii cu privire la direcția și scopul vieții.
De la 15 ani adolescentul dobândește capacitatea completă de discriminare a detaliilor. Criza de originalitate îl va împinge pe adolescentul nesigur, nepregătit, să alerge după senzații tari, să șocheze, provocând la rândul său senzații similare anturajului și părinților.
Și în acest caz, adolescentul trebuie îngrijit cu atenție de către familie, pentru a-i orândui bunul mers al educației și să nu adopte un comportament deviant, agresiv și care să tulbure liniștea societății. În cazul în care din diferite motive, adolescentul adoptă un comportament deviant, acest lucru se poate observa din limbaj, gândire, imaginație, memorie, motivație și vionță, etc. Acesta prezintă următoarele însușiri:
„- este ostil la dialog, răspunde vag și lacunar, comunică greu și monosilabic, aderă la limbajul argotic pentru a-și ascunde abilitățile verbale sărace;
– prezintă insuficiențe de combinatorică abstractă, capacitate redusă de analiză și sinteză, nu poate interpreta critic realitatea, conștientizând doar parțial importanța majoră a sferelor vieții și activității sociale, nu poate formula explicit unele întrebări de esență asupra locului și menirii propriei persoane, autoreflexia și autoanaliza sunt distorsionate; are o fantezie debordantă, fabulații și reverii prelungite, disimulează frecvent, recurge la minciuna de imaginație pentru a-și exprima un eu ideal;
– memoria afectivă este mai dezvoltată în raport cu cea verbală și cea motrică, tulburările de percepție spațială și temporală determină înregistrarea și fixarea incorectă a dimensiunilor spațio-temporale;
– învață copiind conduitele negative ale celor din anturajul său, înregistrează performanțe slabe la obiectele teoretice;
– conflictele motivaționale determină minciuna de justificare (de motivație, de apărare, de vanitate), nivelul de aspirație este scăzut, se amăgește, este încăpățânat, control voluntar slab ceea ce duce la lașitate, disimulare, tendința spre consumul de droguri, alcool, distracții cărora nu le poate rezista, adoră falșii eroi”.
În consecință, dobândirea cunoștințelor pentru un comportament adecvat pe tot parcursul vieții este moștenit de la familia în care aceștia sunt crescuți precum și a anturajului și grupului de prieteni cu care socializează.
1.4. Factori etiologici a tulburărilor de comportament ale infractorului minor. Cauze generale și specifice
Familia joacă un rol foarte inportant în creșterea și educația copilului, dar pe lângă acestea și anturajul în care se dezvoltă poate să influențeze atitudinea copilului.
În general tulburările de comportament ale infractorilor minori constituie una din cele mai frecvente cauze pentru care familiile doresc consultul de specialitate. „Acestea pot provoca abandonul școlar, furtul, minciuna, vagabondajul, consumul de substanțe interzise, nerespectarea regulilor morale, gesturi agresive. Toate acestea conduc la comportamente deviante dar care uneori se situează la limita delicvenței”.
Tulburările de comportament sunt variabile de la individ la individ. Ele pot începe cu o simplă minciună și să culmineze cu acte de mare gravitate, periculozitate, ca de exemplu omucidere.
Simptomele tulburărilor de comportament sunt reprezentate de:
minciună pe baza fabulației sau al mitomaniei. Aspectele motivaționale care determină minciuna acționează pe un teren psihic afectat de erori educaționale, acestea pot influența adolescentul mincinos orientându-l către delicvență;
instabilitatea reprezintă incapacitatea de a păstra o atitudine, de a atrage atenția, de a reacționa în mod conștient, de a prevedea o acțiune manifestându-se în aria sensibilității afective, ca și în cea atitudinală și comportamentală, fiind atât produsul structurii individuale cât și rezultatul unor dificultăți adaptative apărute în cadrul relațiilor interpersonale, familiale sau al proceselor de integrare în școala și colectivele de muncă;
irascibilitatea intervine la mânie și de cele mai multe ori se încheie cu mișcări heteroagresive.
impulsivitatea reprezintă acea reacție a persoanei care nu stă să judece înainte de a acționa și care este împins de o putere din interior nestăpânită;
eșecul scolar. Adolescenții, de regulă băieții, desconsideră sistemul de învățământ iar școala tinde să pară neimportantă. De multe ori relațiile din cadrul familiei pot contribui la proastele rezultate ale copilului;
furtul. În cazul copilului, furtul pornește de regulă din cadrul familiei, urmând să se extindă și în afara ei. Acesta atentează la proprietatea particulară sau publică iar drept motivații întâlnim ori satisfacția unor gusturi, a imaginației ori dorul de aventură, ce se manifestă prin sentimentul de teama, invidie, orgoliu;
fuga sau vagabondajul. Diferența dintre cele două este de durată, fuga acționează ca dorință de evadare, de aventură iar vagabondajul se desfășoară în timp;
incendiile voluntare, sunt provocate de către adolescenți ca urmare a unei dorințe de răzbunare iar autorii fiind debilii mintali, epileptici;
alcoolismul și dependența de droguri intervine în situațiile de a alunga permanentele stări de depresie pe care le cunosc ca urmare a unei diversități de probleme nerezolvate;
devierile sexuale sunt comportamente sexuale regresive: homosexulalitatea și prostitutia;
omuciderea se remarcă în cazului unei situații frustrante, ceea ce conduce la o anumită răceală afectivă, la atitudine dăunătoare de indiferenta, de insesibilitate afectivă;
suicidul și tentativa de suicid. Suicidul intervine atunci când o persoană, își cauzează moartea intenționat.
Trăsăturile tulburărilor de comportament care alcătuiesc infracționalismul sunt: „comportament deviant moral, acesta are loc după vârsta de 7 ani. Comportamentul deviant moral se manifestă atunci când un individ este inadaptat social, familial, școlar. După pubertate și în adolescență, comportamentele deviante se răsfrâng la imaturitatea socio-afectivă și caracterială, dar și la dificultățile de adaptare în cadrul legislației și ale restricțiilor; comportamente aberante se pot exprima relativ devreme și au spectru larg de manifestări adesea stereotipe, ca și a incapacității de progres sub influența educației”.
În cazul adolescentului, stările „normale” ale comportamentul său sunt: a) stările afective (depresie, anxietate, excitație, stări hipomaniacale, reacții psihosomatice, obsesii, fobii). b) stările caracterologice (inegalități în randamentul activității intelectuale, eșecuri scolare, concentrarea asupra unor informatii particulare). c) stările psihosociale (multiple conflicte cu părinții, cu scoala și cu anturajul în scopul de a stabili legăturile de dependenta și climatul tutelar).
Toate cele prezentate mai sus, sunt reacții de apărare ale adolescentului în privința adoptării noilor lui roluri și responsabilități sociale și nu trebuie interpretate ca simptome ale unei tulburări psihopatologice. În cazul în care adolescentul preferă consumul de alcool și cel de tutun, aceste sunt acte cu semnificațe morală, el încercând să-și demonstreze sie insuși precum și anturajului său autonomia și dobandirea precoce a statusului de adult. Chiar și abandonul școlar și părăsirea domiciliului semnifică, de cele mai multe ori, atitudini ale adolescentului față de metode educative inadecvate sau fata de sistemul de pedepse și sanctiuni aplicate în familie sau școala, nefiind din acest punct de vedere, conduite delincvente propriu-zise.
1.5. Delicvența juvenilă, tipuri de comportament antisocial
Delincvența juvenilă, a fost definită ca o parte a criminalității, o componentă a acesteia cu identitate proprie, stabilită de categoria de indivizi la care se referă. Această identitate proprie este oglindită și de caracterul imprecis al acestui fenomen, care nu se suprapune pe evoluția, pe creșterile și descreșterile înregistrate de fenomenul infracțional în general. De aici reiese și faptul că fenomenul criminalității în rândul minorilor are multe cauze diferite de cele ale criminalității adulților. „Delincvența juvenilă se interpune cu fenomenul de devianță, care rezultă din incapacitatea unor minori și tineri de a se adapta la normele de conduită din societate, incapacitate datorată unor cauze de ordin bio – psiho – social”.
Conduita generală, tipică, rezultată din hotărârile adoptate de minori, se rezumă la nerealizarea actelor individuale de voință din motive economice, morale sau afective. În reglementarea relațiilor sociale, normele juridice țin seamă de cerințele legilor obiective, de efectele și consecințele juridice produse de aceste legi, independent de voința individuală. Prin sistemul legislativ creat se realizează o omogenizare a manifestărilor individuale de voința.
În cazul minorilor (a căror voință este absentă sau insuficientă pentru adaptarea conduitei la condițiile impuse de mediul social), aceștia nu devin conștienți de efectele acțiunilor săvârșite. Vârsta (sub 14 ani) sau lipsa discernământului (starebio-psihică ce determină perceperea și înțelegerea acțiunilor-inacțiunilor săvârșite în mod conștient prin capacitatea și experiența individuală de a respecta normele de comportament, de a aprecia pericolul produs de actele individuale în raporturile cu mediul social, de a lua măsuri de prevedere a efectelor actelor produse, de a încerca să evite pedepsirea), înlătură răspunderea penală pentru faptele săvârșite. Restul categoriilor de minori care încalcă legea vorsuporta efectele reformative ale constrângerii penale.
Constrângerea statală realizează un regim legal favorizant, de protecție a minorilor, prin reducerea limitelor pedepselor penale, prin reintegrarea socială a minorilor, atragerea acestora spre o participare mai activă la combaterea efectelor negative ale actelor ilicite, prin instituirea unor garanții efective în scopul respectării drepturilor și libertăților constituționale. Regimul de favorizare al tratamentului juridic al minorilor se regăsește în normele de drept penal care instituie garanții specifice, eficiente, de protecție a infractorilor atât sub aspectul limitării pedepselor, al formei, al controlului aplicării și al modului de executare.
Metodologia realizării unei „prevenții preinfracționale” cuprinde categoria de minori care „au avut o conduită contrară normelor juridice și cărora urmează să li se interzică această conduită, prin măsuri de ocrotire, cât și prin adoptarea unui sistem de sancțiuni de natură să determine reeducarea acestora”. Personalitatea delincventului minor nu posedă puterea, spiritul de a discerne efectele acțiunilor-inacțiunilor infracționale, fapt care determină necesitatea supravegherii și îndrumării permanente.
O determinantă substanțială a comportamentului minorului este reprezentată de subiectivitatea exacerbată, care nu se lasă întotdeauna condusă de activitatea reformatoare a socialului și, cu toate că se comportă destul de activ în raportul antisocial, se comportă pasiv față de determinația fundamentală pe care o exercită societatea.
„Concepțiile fundamentale ale minorilor îi orientează spre problemele de formare, dezvoltare și definitivare a personalității sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce privește reacția individuală la mediulambiental.
Următoarele deziderate apar, în mod invariabil, în motivarea actului delincvențial: independența financiară și perfecționarea modalității de a realiza venituri; considerația acordată mijloacelor ilicite pentru obținerea de venituri; participarea mijlocită sau nemijlocită la producerea actului ilicit; asocierea în grupuri pentru participarea la acte ilicite”.
O trăsătură care trebuie să caracterizeze răspunderea penală a minorilor este modalitatea care a afectat percepția individuală a reprezentării faptelor ilicite săvârșite. Însă, nu toate consecințele actelor ilicite sunt considerate de minor ca având efecte negative grave, în mediul ambiental, devenind astfel incapabil să reacționeze în mod normal la regimul sancționator adoptat de sistemul legislativ. Ceea ce determină înțelegerea efectelor acțiunii – inacțiunii ilicite este „starea psiho-fizică a minorului” care, din cauza experienței individuale, poate aprecia efectele reale, pozitive sau negative ale acțiunilor săvârșite, eliminând din comportamentul lui faptele care aduc sancțiunea legii sau, dimpotrivă, nu este conștient de gravitatea faptelor produse. Această conștientizare începe în mod obișnuit după împlinirea vârstei de 14 ani, în condiții speciale, excepția fiind reprezentată de afectarea discernământului datorită intervenției unei boli psihice. În acest sens, categoria minorilor, sub raportul executării unor acțiuni-inacțiuni, se împarte în următoarele grupe: minori care nu răspund penal; minori care răspund penal.
În țara noastră, există unii tineri și minori care sunt prezenți activ la înfăptuirea unor fapte penale. Cele mai întălnite fapte din partea lor sunt: infracțiunea de furt și cele de vagabondaj și cerșetorie. Pe lângă acestea, un număr semnificativ se înregistrează și de violuri, vătămări corporale, iar într-un număr restrâns, mai săvârșesc infracțiuni de lovituri cauzatoare de moarte, omor și tentativă de omor.
Principala cauză a apariției comportamentului antisocial, este dată de influența mediului social și proceselor psihice la nivelul conștiinței individului. „Luarea de hotărâri infracționale este rezultatul proceselor psihice care au loc pe planul conștiinței”.
Bineînțeles că aceste comportamente sunt influențate și de împrejurările concrete de viață ale individului. În acest context, „actul infracțional nu trebuie examinat ca o simplă reacție la factorii externi, deoarece situația concretă de viață dă naștere prin ea însăși la un act de voință, ci numai când se corelează cu personalitatea unui individ, când trece prin interesele, obiceiurile, mentalitățile, particularitățile psihice ale individualității sale”.
În aceste condiții, pentru a găsi cauzele și consecințele care însoțesc delincvența juvenilă, trebuie ca analiza să înceapă de la nivelul structurii interne ale individului și a factorilor externi, care pot fi surse ale acestui fenomen negativ sau condiții care influențează și alimentează manifestările de acest gen. Personalitatea copilului se dezvolă abia după vârsta de 2 ani, vârstă la care copilul începe să perceapă și să fie atent la ceea ce se întâmplă în jurul său. Familia este prima care trebuie să vegheze la formarea și modelarea personalității copilului. În perioada adolescenței, continuă în ritm alert procesul de desăvârșire a personalității individului. Apar așa numitele „crize” ale adolescenței, care apar și în raport cu situația familiei, cu societatea în care trăiește adolescentul. Odată cu trecerea timpului, copilul devine puternic și capabil de eforturi mari iar colectivul în care învață, grupul de prieteni își pune amprenta pe formarea personalității.
Adolescenții devin tot mai subiectivi în gândire, iar în această privință atât părinții cât și profesorii trebuie să fie foarte obiectivi cu ei. Toate frământările lor duc la conturarea personalității, la formarea unui ideal de viață și al unui sistem de valori care nu se schimbă ulterior. Dacă mediul copilului în care crește și se dezvoltă este nesănătos, adică face parte dintr-o familie dezbinată iar acesta și-a ales greși grupul de prieteni, fiind influențat negativ de colegi, de prieteni, etc., personalitateea poate deveni aceea a unui infractor. „Personalitatea infractorului minor, este rezultatul unei îmbinări neizbutite, a tuturor factorilor care participă la formarea personalității umane, îmbinare care dă naștere unei personalități temporar imperfecte care îmbină greutăți de diferite grade în procesul de adaptare la cerințele vieții în societate”.
Tulburările de comportament sunt în strânsă legătură cu delincvența juvenilă. Acestea pot cauza comportamente suicidare, agresive și delincvența juvenilă a toxicomanilor. Delincvența juvenilă are la bază și imaturitatea afectivă, intelectul într-o singură direcție, personalitate instabilă. De regulă, la adulți, acest comportamentul antisocial, se datorează tulburărilor comportameentale din perioada copilăriei, care pot lua și forma încăpățânării, întârzierilor acasă, agresiune fizică, impulsivitate.
Așa cum am prezentat mai sus, atât fuga cât și vagabondajul, reprezintă alte două tulburări de comportament grave, care pot duce la abandonarea școlii sau care se pot asocia și cu alte tulburări de comportament. Fuga deși nu este o infracțiune ea stă la începutul comportamentuli delincvent. Vagabondajul este o formă de fugă organizată, determinată de o insatisfacție față de mediul natural. De obicei, victimele vagabondajului sunt copiii crescuți în orfelinate iar acolo regimul de viață este foarte aspru. Pot fi denumiți vagabonzi, copiii a căror personalitate este dezarmonică precum și cei care au suferit unele modificări psihice în urma leziunilor și infecțiilor cerebrale și copiii schizofrenici.
La adolescenți vagabondajul se datorează, spiritului de aventură al unor minori care se asociază în grupuri sub conducerea unei personalități psihopate ce determină la manifestări antisociale. Fuga are ca semnificație bruschețea și adesea ea poate fi primul semn de inadaptare. „Dintre factorii care duc la acest fenomen, ar putea fi menționați: spiritul de revoltă, dorința de independență, plictiseala, spiritul de aventură, căutarea fericirii în ideal, în mistic”.
Un alt tip de comportament inadecvat îl reprezintă personalitatea structurală dizarmonic de tip antisocial, se manifestă în timpul copilăriei prin chiulul repetat, purtare necorespunzătoare, minciuna persistentă, furturi, vagabondaj, vandalism. Aceste tulburări reprezintă o cauză de natură strict psihică ce cataloghează individul ca având o boală psihică.
Unii autori „consideră că există o colaborare între vârstă și comiterea unor fapte antisociale. S-a ajuns la concluzia că cel mai mare număr de infracțiuni este săvârșit de adolescenți și tineri pentru că această vârstă presupune mai multă forță fizică și temeritate sau chiar nesăbuință”.
Un psihic bolnav, labil, instabil nu este o cauză a delincvenței juvenile, decât dacă anumite cauze de mediu favorizează acest lucru. Un copil cu un psihic sănătos, normal ajunge în mod sigur la delincvență dacă mediul social în care trăiește nu îl favorizează.
Cauzele care pot conduce la un comportament delicvent, pot fi de cele mai multe ori cauzate de mediul familial defavorabil; inadaptarea și eșecul școlar; neintegrarea socio – profesională; alegerea unui grupului de prieteni cu influențe negative; alte cauze de natură socială;
Pe lângă acestea mai pot fi incluse și alte cauze de natură socială, cum ar fi emigrarea de la viața rurală la cea urbană; informațiile timpurii cu privire la aspectele de viață, are loc o maturizare psihică timpurie a minorului, aflată adeseori în conflict cu întârzierea maturizării sociale, ceea ce presupune prelungirea studiilor, întârzierea lansării în viața socială activă. De multe ori, minorul, adolescentul considerându-se mare, încearcă să imite comportamentul unor adulți pentru a fi considerați ei însăși adulți, ajung să comită acte antisociale, infracțiuni, considerând că în felul acesta își dovedesc curajul și maturitate; deficiențele de activitate a unor instanțe de control social și îndrumare educativă cum sunt: organele judiciare și reprezentanții autorității tutelare; prezența televiziunii și a cinematografului pot genera delincvența juvenilă, deoarece s-a constatat că minorii își petrec o mare parte a timpului liber în fața televizorului sau la cinematograf.
Capitolul 2
Profilul psihologic al infractorului minor
2.1. Componența personalității, trăsăturile personalității infractorului
Creionarea profilului psihologic al infractorului minor, presupune un demers care să concentreze în jurul său atât elementul psihologic cât și pe cel juridic, reprezentând un punct central în descifrarea manifestărilor personalității celui incadrat în categoria delincvenților juvenili.
Sunt de remarcat trimiterile care se fac în legătură cu imaturitatea socială ce conduce la dificultate în integrarea socială, apărând astfel un conflict față de cerințele unui sistem de valori, evidențiindu-se în felul acesta diverse tulburări în structura raporturilor sociale. „Front comun” în partea „negativă” a caracteristicilor personalității infractorului minor, fac: instabilitatea emotiv-acțională, inadaptarea socială, căutarea satisfacției materiale sau morale, infracțiunea și duplicitatea comportamentului său.
În ce privește cercetarea propusă, un impact semnificativ asupra infractorului minor îl au primele două trăsături asupra cărora vom face mai departe referire.
Astfel, „instabilitatea emotiv-acțională este asociată în general cu schițarea profilului personalității delincvente, foarte cunoscute fiind reacțiile discontinue, trecerile nemotivate de la o extremă la alta, lipsa de consecvență în reacții față de stimuli și inestatornicia preponderent endogenă”. Labilitatea emoțională se profilează deci, ca o caracteristică esențială a personalității nematurizate a infractorului minor, la acest stadiu reliefându-se mai clar deficiențele dezvoltării personalității, traumatizarea sa, decât stadiul dimensiunii cognitive.
Inadaptarea socială este cauzată de o insuficientă maturizare socială, precum și de nesatisfăcătoare educație socio-afectivă, legată de grupul de referință. Abaterea timpurie de la linia socială sau trecerea dincolo de ea, este decisivă întrucât în această perioadă sunt determinate legăturile temporale de bază, iar dacă atitudinile antisociale rezultate din carențele de educație, nu sunt înlăturate, se pot stabili în mod cert, practici negative care, în contextul condițiilor social-economice nefavorabile, ajung să genereze devianțe care conduc de cele mai multe ori la infracțiuni.
Imaturitatea psihică rezultă și din faptul că diverși excitanți din mediul ambiant, manifestă asupra infractorului minor un îndemn cu mult mai mare față de indivizii ceilalți. Stimularea în exces are drept sursă atât sensibilitatea deosebită a infractorului minor cât și forța specifică a stimului, în contextul în care inhibițiile pe linie socială lipsesc. Necenzurarea morală este așadar considerată ca o trăsătură a infractorului minor, împreună cu inhibiția socială înțeleasă ca un echivalent al formării intereselor într-o direcția antisocială.
De asemenea, tot ca o caracteristică a personalității infractorului minor, apare și duplicitatea comportamentului său ca o a doua natură, dând o notă artificială a întregii sale conduite. Infractorul minor conștientizează caracterul antisocial și distructiv al acțiunilor sale, de multe ori acționând în taină, observând, plănuind și în același timp ferindu-se de controlul adulților și în special de cel al autorităților.
Pentru el, este obsesivă ideea de a acționa în așa fel încât să nu fie decoperit, ceea ce conduce la o tensiune dominatoare crescândă, inhibitoare de multe ori în momentele decisive ale comiterii infracțiunii. Frica, din dominantă se transformă în paralizantă, infrânând instanța corticală în a cărei funcționare se vor produce hiatusuri și greșeli care îl pot trăda într-un anumit moment.
În ceea ce privește descifrarea mecanismelor interne ale conturării personalității, sunt implicate: mobilurile, motivațiile și scopurile acțiunilor delictuale. În aceeași notă a abordărilor psihice se situează și determinările cauzale ale delincvenței juvenile în contextul în care se simte decalajul dintre cerințe și posibilități din punct de vedere tensional, așadar, apărând blocaje și frustrări, ca rezultante emoționale ale privațiunii.
Un cunoscut cercetător în domeniu, Lopez M.Y. (1959) afirma că „inclinațiile infracționare sunt din naștere, deoarece individul încearcă să-și satisfacă nevoile vitale și esențiale, fără să ia în considerare pejudiciul adus mediului care îl înconjoară”.
Însă, odată cu dezvoltarea și integrarea individului în mediul social, pe lângă motivele primare în esență biologice, apar motive noi, de esență socială, care, datorită ordinii și apariției lor, au fost denumite motive secundare. În cazul delicvenților minori și tineri, din cauza distrucțiilor procesului de socializare, motivele secundare de esență socială se conturează cu dificultate sau nu se mai conturează deloc, ceea ce determină ca în comportamentul lor să se manifeste în mod imperios, mai ales, motivele primare.
De aceea, atunci când delincvenții minori, suprapun între stările afective și actele comportamentale, diverse mecanisme evalutiv-cognitive, se produce un proces de sublimare, iar necesitățile și motivele, în loc să declanșeze direct delicte cu gravitate mai mare (viol, furt, crimă), apar alte acte delictuale pe care Lopez M.Y. le-a denumit delicte derivate (viol = seducere, atentat verbal la pudoare; furt = excrocherie, plagiat; omor = agresiune, insultă, calomnie).
Același Lopez M.Y. preciza faptul că accentul va cădea pe imaginea creată de delincvențele cauzatoare de infracțiune asupra motivelor primare ale personalității, în care cele două direcții fundamentale sunt identificte cu nevoia de conservare a vieții individului și nevoia de conservare a vieții psihice. În prima categorie sunt incluse tendințele posesive și defensive corespunzătoare în comportamentul delincvent de crimă, furt și neglijență, iar cea de-a doua, fiind corespunzătoare infracțiunilor sexuale.
De specificat faptul că, în manifestarea personalității sunt implicate anumite forțe ale trăsăturilor, cu referire implicită la imaturitatea intelectivă și afectivă, prima nefiind identică cu un coeficient de inteligență (Q.I.) scăzut, întrucât imaturitatea intelectuală se caracterizează printr-o capacitate scăzută în stabilirea raportului rațional între pierderi și câștiguri în efectuarea și proiectarea unui act infracțional. Numai prin educație, infractorul minor va reuși să învețe că acțiunile sale comportamentale trebuie să fie un compromis, o tranzacție între satisfacerea nevoilor proprii și a nevoilor altora. Infractorul minor va învăța prin educație, cum să se adapteze la normele impuse de societate, satisfăcându-și în același timp și necesitățile sale, fără a intra în conflict cu societatea din care face parte. Pentru a putea reda toate achizițiile pozitive dobândite prin educație, actul este condiționat de o serie factori cum sunt: modalitățile utilizate; mediul în care influența educativă este realizată; capacitatea de a discerne a individului cât și forța instinctelor sale, producându-se astfel un echilibru între tendințele de pătrundere a posibilului delincvent, în zona de acțiune infracțională.
O importanță majoră în cadrul cercetării propuse îl reprezintă modul în care, minorul infractor, respectiv cel între 14 și 16 ani, își poate asuma responsabilitatea faptelor sale, făcând sau nu dovadă de discernământ.
Responsabilitatea, o categorie juridică importantă, reprezintă un act de angajare a individului în procesul interacțiunii sale cu societatea, prin asumarea concesințelor faptelor sale. Dacă în plan juridic se admite faptul că sancțiunea penală trebuie aplicată în funcție de responsabilitate, trebuie admis că delincventul minor răspunde pentru propria sa alcătuire psihică și pedepsit în consecință. Astfel, prin furnizarea unor criterii medicale de specialitate pe baza cărora organele judiciare stabilesc existența sau inexistența responsabilității, psihiatrii, fără a fi în mod direct implicați în actul de justiție, sunt totuși cei mai competenți și mai activi consilieri ai acestui act, întrucât, criteriile medico-legale sunt singurele care pot decide emiterea unor sancțiuni de ordin corectiv-educativ ori a unor măsuri de siguranță de ordin medical preventiv.
În sensul acesta, numai noțiunea de responsabilitate coercitivă în conceptul psihiatric (discernământul), ridică problema raportului normal-patologic, fiind criteriul cu semnificație unică.
Determinarea stării de iresponsabilitat, în vederea individualizării motivației și sancțiunii, este o problemă foarte importantă, întrucât e necesar să se stabilească existența unei afecțiuni psihice care să genereze această stare sau lipsa de responsabilitate în momentul comiterii faptei. Întrucât, simpla constatare a unei afecțiuni psihice implică și iresponsabilitatea făptuitorului, determinarea stării de iresponsabilitate se dovedește a fi o problemă serioasă, dificilă și complexă. Sub acest aspect analiza juridico-penală a criminalității coroborată cu cea sociologică, psihologică și criminologică converg la constatarea și lîmurirea contextului individual și socio-cultural care produce delincvența sub forma devianței sociale.
În contrabalans, vine termenul de discernământ care, invocat de Codul Penal, nu este în mod expres definită șide legiuitor, unica precizare făcând referire la faptul că până la proba contrarie, orice individ care comite o faptă penală, se presupune că a avut discernământ, exceptându-i pe minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, și care, neavând responsabilitate, nu pot fi trași la răspundere penală. Alte definiții prezintă discernământul ca o constantă a psihicului care cuprinde întreaga personalitate, constând în acomodarea eficientă cu mediul, puterea de înțelegere, de autocontrol, acceptarea normelor și constatarea conștiinței de sine.
La întrebările fundamentrale: care sunt cauzele care il împing pe individul minor să săvărșească acte delictuale?, cum se pot preveni asemenea situații și care sunt criteriile care stau la baza evaluării unei conduite ca fiind delicvență juvenilă?, răspunsurile pot fi grupate în trei categorii și anume:
1. Pledarea faptului că la baza oricărui comportament deviant stă personalitatea individului și structura biologică, fapt ce implică:
– perspectiva biologic-constituțională ce are în vedere factorii genetici și biologici ca având un rol hotărâtor în originea criminalității;
– înclinația neuro-psihică care consideră actele criminale ca făptuite cu preponderență de personalități patologice, tulburările lor fiind transmise ereditar;
– înclinația psiho-individuală ce consideră trăsăturile de personalitate reflectate la nivel comportamental, ca fiind surse de agresivitate și frustrări;
– înclinația psiho-socială unde se consideră că individul nu se naște criminal, ci prezintă un deficit de socializare, alcătuindu-se în dizarmonie cu normele sociale, în funcție de modelele culturale avute;
2. Aprecierea delincvenței juvenile ca fenomen de neintegrare socialăți inadaptare, fapt ce conduce la o anumită stare conflictuală născută din lipsa de concordanță dintre țelurile individului, scara lui de valori și ofertele sociale, rezultatul acestui dezechilibru dconducând atât la scăderea controlului social, cât și a puterii de consiliere a conflictelor, reliefându-se în acest caz, orientări:
– statistico-normative care au în vedere variațiile ce se înregistrează în rata delincvenței juvenile;
– macrosociale care își propun identificarea unor legi sociale determinante a faptelor de delincvență juvenilă;
3. Includerea teoriei cauzalității multiple care consideră că fenomenul delincvenței juvenile are semnificații multicauzale atât de factură:
– internă, de natură psihologică și biologică;
– externă, de natură culturală și economico-socială și;
„O astfel de prezentare structurată a răspunsurilor, permit explicații, interpretări, și descifrări, dar și elemente de prevenție a delincvenței juvenile, introducând astfel, elementele caracteristice de personalitate”. Personalitatea reprezintă, în conformitate cu principiul determinismului probabilist, funcția importantă atât al mediului cât și al alcătuirii interne în structura sa. În cazul acesta, mediul social are însușire atât diversificată cât și contradictorie, plasându-l pe individ în fața nevoii de obțiune, de decizie, iar alcătuirea internă apărând ca o nevoie a asigurării și menținerii unei similitudini între dinamica proceselor mentale și cea a manifestărilor externe.
Se poate menționa faptul că, tiparul relațional dinamic dintre mediul social și alcătuirile interne, pot fi considerate ca un complex de relații interpersonale, de statusuri și roluri reflectate la în planul personalității, de angajare, prindesfășurarea și planificarea internă a capacităților și disponibilităților psihofizice ale individului raportate la rolurile și statutul asumate.
În măsura în care este capabil, minorul, va avea satisfacții consolidându-și sau dimpotrivă fragilizându-și echilibrul psihic al personalității lui, luând în considerare felul în care își joacă rolul social și își asumă statusul pe care îl deține.
În funcție de reușitele sau eșecurile legate de atribuțiile acestui rol, minorul va accede pe o traiectorie ascendentă sau descendentă în ierarhia sa socială. Această traiectorie în corelația „rol-status”, va avea o personalitate puternică asupra personalității sale, un rol însemnat având mecanismele care contribuie la dezvoltarea rezistenței la frustrări și la stabilirea unei relații judicioase a aspirațiilor și așteptărilor cu propriile posibilități și specificul împrejurărilor date.
În încercarea de a intregi profilul personalitățiii infractorului minor, trebuie ținut cont de acele trăsături negative care îl cataloghează drept „imatur caracteriologic”și anume: rezistență scăzută la frustrare, deficit de autocontrol, agresivitate și impulsivitate, sminimalizarea greșelilor și a actelor antisociale comune, lipsa de dezvoltare a sentimentelor morale și a motivelor superioare de tip social. Pentru întregirea tabloului structural, mai pot fi adăugate și: disprețul și indiferența față de activitățile sociale utile cum sunt învățarea și munca, împotrivirea normele juridice, morale și neacceptarea acestora, subestimarea proprie și aderarea la statutul de delincvent, dar mai ales, falsa imagine despre libertate și autonomie individuală, alcătuită sub forma agresivității, violenței și a forței brute.
Tulburarea proceselor de asimilare și adaptare a minorului este datorată cauzelor incapacității de adaptare socială, ce poat configura semnalele delincvenței juvenile. Există totuși oserie de factori interni și externi care pot conduce la acte de infracțiune și mai târziu la devianța de comportament.
În cadrul factorilor interni pot fi amintiți: deficiența intelectuală, ereditatea, tulburările caracteriale și ale afectivități, temperamentul. În ce privește factorii externi, o importanță deosebită o are: școala, familia, mass-media.
2.2. Particularități psihologice ale diferiților tipuri de infractori
Încercările de portretizare, clasificare și creionare a infractorilor reprezintă importanță atât din punct de vedere teoretic, dar și practic. Teoretic, pentru că ajută la redactarea unor modele explicative cu privire la modul de alcătuire a personalității infractorilor și totodată, la reliefarea unor aspecte cu privire la formarea și dezvoltarea unor asemenea structuri în tim. Pe scurt, pentru că ajută la stabilirea unor acte sociale preventive și la elaborarea unor programe de reabsorție socială și recuperare.
Cunoașterea cât mai precisă a profilului personalității infractorului ingăduie în primul rând alcătuirea unui program individualizat și diferențiat de recuperare, reeducare, și reabsorție socială. În al doilea rând, cunoașterea profilului infractorului este utilă organelor judiciare pentru stabilirea adevărului și soluționarea legală a cauzelor.
În continuare vom prezenta particularitățile psihologice esențiale ale diferitelor categorii de infractori, cum sunt: cerșetorul, hoțul, spărgătorul, tâlharul, infractorul intelectual, asasinul, infractorul recidivist, infractorul de profesie.
Cerșetorul
Cerșetoria a fost tratată din perspectiva mai multor domenii, abordată atât în literatura de specialitate cât și în domeniul religios.
De-a lungul timpului, acestui fenomen i-au fost conferite mai multe definiții, printre care voi menționa câteva dintre ele în cele urmează.
În primul rând, potrivit Dicționarului Explicativ Român, „cerșetoria reprezintă acțiunea de cerșetori și rezultatul ei, mai exact strângerea de pomeni ca mijloc de existență”.
Dacă privim din punct de vedere religios, cerșetoria ca meserie, practicată fără voie, este un păcat greu, căci cerșetorul nu-și folosește puterile lui trupești și sufletești ca să-și câștige păinea și înșeală și exploatează pe alții ca să mănânce păine și sudoarea străină. Talentul capacității sale îl îngroapă și astfel în ziua judecății va auzi zicându-i-se: „Pe acest netrebnic aruncați-l în întunericul iadului, unde este tânguirea și scrâșnirea dinților (Matei 25,30).
În opinia sociologului Turner Jonathan, „percepția și definirea cerșetorului ca sărac îi consolideaza existența în sărăcie. Societatea, ca o retea de interacțiune, creeaza indivizi, dar actiunile persoanelor creeaza, prin interacțiune, societatea. Nici una nu exista fără cealaltă, societatea fiind o entitate dinamică, creată și recreată continuu de persoane care interacționeaza între ele”. Astfel, indiferent din ce clase sociale fac parte, toți membrii unei societăți contribuie la construcția acesteia prin acțiune și interacțiune umană, „acțiunea umană realizându-se prin definirea situațiilor și fiind orientată relațional”. Astfel, din cele prezentate mai sus pot spune că cerșetoria poate fi privită și din perspectiva interacționalismului simbolic. Astfel pentru ca o persoană să poată cerși este nevoie de interacțiune cu cel care este impresionat și îi donează anumite bunuri.
De multe ori, pentru ca impactul să fie unul mai mare de obice, întâlnim pe străzi cerșetori din rândul copiilor, a bătrânilor precum și persoane cu un grad de handicap.
Din perspectiva drepturilor copilului, „cerșetoria reprezintă una dintre cele mai grave forme de exploatare prin muncă a copilului, indiferent de motivațiile părinților sau adulților cărora le sunt încredințați copiii”. Cerșetoria nu reprezintă un comportament anti-social, ci mai degrabă un rezultat al excluderii sociale prin acces limitat la servicii sociale sau educaționale pentru copilul care cerșește sau familia acestuia. Oferindu-le bani, trimitem indirect copiii la cerșit, deoarece părinții nu mai sunt motivați să caute alte soluții pentru supraviețuire, menținând copiii în aceeași stare de degradare sociala și morală care le afectează dramatic copilăria și, prin abandonul școlar, le limitează șansele la o viață decentă.
Din perspectiva sociologică, un cerșetor dezvoltă mai multe teorii, și anume teoria rolului, a seducției, a etichetării sociale.
Potrivit primei teorii, se poate spune că rolul de cerșetor este foarte important pentru actul cerșitului, exercitarea lui presupune interacțiunea cerșetorului cu potențialii donatori. Drept exemplul, Ralph Linton spune că „societatea este compusă din indivizi a căror adaptare și organizare este cerută de supraviețuire”. Astfel, „actul de cerșit este un comportament deviant fiind considerat nepotrivit de ceilalți, comportament ce implică negocierea unor situații sociale specifice”.
Potrivit celei de-a doua teorii, indivizii care cerșesc apelează în mod evident la seducerea trecătorilor, folosindu-se de un anumit sistem de semne. Ei pot adopta diferite modalități de a convinge trecătorii să-i ajute cu diferite bunuri. Ei pot seduce prin simpla prezență, prin imagine sau prin interacționarea cu aceștia.
Ultima teorie dezvoltată presupune etichetarea unui cerșetor ca fiind sărac, societatea contribuie la perpetuarea sărăciei, iar dacă cerșetorii sunt văzuți ca oameni leneși, fără vreun impuls înspre muncă, apatici, imorali și incompetenți, aceștia tind să accepte toate aceste lucruri și tind să creadă ca acestea sunt reale, adoptând comportamente și atitudini specifice etichetei lor.
Așa cum am specificat mai sus, fenomenul de cerșetorie este definit din perspectiva mai multor specialiști care au tratat subiectul de-a lungul timpului sub mai multe aspecte.
Revenind asupra concepției de cerșetorie, aceasta se poate defini în general ca „un discurs prin care o persoană caută asistență, fie cerând bani în mod direct sau exprimându-și nevoia prin alte forme clare de comunicare precum semne, recipiente pentru donații sau mâna întinsă. De cele mai multe ori solicitarea unui cerșetor este acompaniata de comunicări care conțin mesaje sociale sau politice. Chiar și în lipsa unui discurs particularizat, prezența unei peroane neîngrijite și murdare, care ține mâna întinsa sau o cupă pentru a primi donații, transmite un mesaj de nevoie de suport și asistență”.
Stephen Lankenau prezintă termenul de cerșetor într-o etnografie a străzii din 1999, a cerșetorilor care trăiesc pe străzile din Washington D.C. El definește cerșetorul ca „acea persoană care cere în public, în mod regulat, bani sau bunuri pentru uz personal într-o mainera fața-n față, fără să ofere un produs de valoare destinat consumului sau un serviciu în schimbul lucrurilor primite” (Lankenau, 1999).
Cu alte cuvinte, cerșetoria presupune un comportament deviant al individului care îl prestează, prin actul de a cere diferite bunuri (pe care le foloseste în scopuri personale, precum: bani, îmbrăcăminte, încălțăminte, mâncare, etc.), de cele mai multe ori cerând donații într-un mod deranjant, creând trecătorilor o stare de disconfort, intimidare, insistând prin umilință donarea acestor bunuri.
Imaginea cerșetorului este dată de acel individ cu un status scăzut, care practică actul cerșitului făcând apel la anumite strategii de persuasiune, sensibilizând cât mai mult publicul prin diferite modalități: expunerea unor părți corporale vizibil afectate de diferite boli, exploatând un copil pentru a senzibiliza simțul matern/patern al oricărui trecător, rostind cuvinte și urari legate de subiecte sensibile precum religie, sărăcie etc. De cele mai multe ori cerșetorul frecventează locuri publice, el poate fi întâlnit în intersecții, la semafoare, la colț de stradă, în parcuri, în zona centrală a orașului, pe lângă diferite locuri de alimentație publică sau în jurul bisericii cerând în mare parte bani, de obicei mărunt, modul clasic de a cerși fiind cel de a intinde mâna, practicând acest act singur sau însoțit. El poate folosi diferite recipiente pentru a primi donațiile, precum: căni, cutii, pungi, pălării etc..
Dacă analizăm definiția dată de Lankenau care spunea că „un cerșetor nu se definește și prin oferirea unor produse sau servicii în schimbul lucrurilor primite”, aș completa că în cazul societății noastre, există cerșetori care sunt dispuși să intreprindă anumite activități pentru a i se oferi în schimb anumite bunuri. Cu titlul de exemplu, indivizii care stau in fața locurilor de parcare ținându-le ocupate și invitând pe șoferi să parcheze acolo unde stau ei sau indivizi care pe timpul iernii stau cu lopețile pentru a dezepezi locurile de parcare ale proprietarilor în schimbul unor sume de bani. Mai pot aminti și alte cazuri de prestări servicii pentru oferirea unor donații, și anume: spălarea parbrizelor mașinilor oprite în trafic, deschiderea ușii mașinii, supravegherea mașinii parcate, până și ajutarea la bagaje, vânzarea de obiecte fara valoare (breloguri, ilustrate etc.). Toate aceste servicii se diferențiaza de restul serviciilor prin faptul ca individul care le prestează este predispus să justifice donatorului nevoia de bani, sau alte bunuri pe care le cere prin acest serviciu, sau cu care este recompensat.
De regulă printre cauzele actului de cerșit, cel mai des întâlnit motiv tinde să fie sărăcia. În rândul copiilor, acest fenomen se produce datorită numărului mare de membri în familie sau că au rămas fără părinți. Însă mulți copii care ajung să intreprindă acest act al cerșetoriei de cele mai multe ori sunt exploatați. La polul opus, în categoria vârstnicilor, cei mai mulți practică cerșetoria din motive de boală sau insuficiența pensiei de boală.
În ziua de azi, tot mai multe campanii au pornit împotriva cerșetoriei, astfel că în spatele acestui fenomen de multe ori se ascunde un cap al rețelei care exploatează acești indivizi făcând profituri uriașe de pe urma lor.
O astfel de campanie de combatere a cerșetoriei și exploatării copiilor și bătrânilor prin cerșetorie a fost intreprinsă de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 6, sub sloganul “Ajută-i cu adevărat! Spune “NU” cerșetoriei!”. La inițiativa Primăriei Sectorului 6, în perioada 5 – 19 decembrie 2013 s-a desfășurat o campanie de combatere a fenomenului cerșetoriei și efectelor negative ale acestuia asupra comunității. Echipajele de poliție naționale și locale, asistenți sociali ai Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 6, alături de voluntari, s-au aflat în zonele cele mai frecventate de cerșetori pentru a împărți materiale informative și a sta de vorbă cu cetățenii. Cu sprijinul acelorași structuri, cerșetorii aflați pe stradă au fost identificați iar, în cazul minorilor, au fost adoptate măsuri de protecție specială.
Acțiunile s-au desfășurat în intervalul orar 16.00 – 17.00 în intersecțiile Plaza, Cora-Lujerului, Piața Crângași, APACA, Răzoare și Piața Gorjului, acolo unde au fost amplasate și bannere cu mesaje anticerșetorie.
Cetățenii care au observt persoane care cerșesc pe raza sectorului 6 au fost rugați să sune la numărul de telefon 0731.62.48.49.
De la debutul campaniei, din luna septembrie 2012, au fost recepționate 105 apeluri telefonice venite din partea cetățenilor care au observat cerșetori pe raza sectorului 6, București.
Intervențiile echipelor s-au soldat cu următoarele rezultate:
– 21 copii aflați la cerșit,
– 5 copii reintegrați în familie,
– 11 copii predați direcțiilor din județele de domiciliu,
– Pentru 5 copii s-a instituit plasamentul de urgență în C.P.E.R.U. „Arlechino” din subordinea instituției prezentate.
– 10 minori proveniți din familii fără adăpost, cu domiciliul legal în jud. Ilfov, au fost predați împreună cu familiile lor D.G.A.S.P.C. Ilfov.
– Pentru 3 familii cu 10 minori, depistate în zona „Cora-Lujerului”, se fac demersuri pentru acordarea plății chiriei pe o perioadă determinată și reintegrarea lor socială.
– 64 persoane adulte depistate la cerșit în diverse zone ale sectorului au fost îndrumate către adăpostul de noapte al instituției noastre unde le-au fost oferite gazduire și asistență.
Campania anticerșetorie continuă și în ziua de azi, în cadrul acesteia desfășurându-se și acțiuni de popularizare și de informare a cetățenilor în legătură cu nocivitatea fenomenului, atât pe raza sectorului prin distribuirea de materiale care explică gravitatea fenomenului și consecințele sale imediate, cât și în mediul on line pe pagina web:
– www.asistentasociala6.ro și pe pagina campaniei
– www.protectiacopilului6.ro/spuneNUcersetoriei/.
În concluzie, pot spune că dimensiunile cerșetoriei încă nu se cunosc iar îngrijorător fața de acest lucru este faptul că numărul cerșetorilor este în creștere conform statisticilor prezentate în urma unor studii.
Hoțul -făptuiește cel mai primitiv act infracțional. Acțiunea în sine presupune mișcări relativ simple: întinde mâna, apucă obiectul, îl ia, îl camuflează și pleacă cu el într-un loc ascuns. Furtul se caracterizează prin modul discret în care este sustras obiectul și apoi îndepărtarea în grabă de la locul infracțiunii și ascunderea de cei care ar putea să-l urmărească pe infractor.
Pentru desfășurarea acțiunii în sine hoțul lucrează mai mult cu mâna și cu corpul, dar, pentru pregătirea furtului se cere cere o activitate mintală minuțioasă și laborioasă.
Trăsătura predominant fizică al acțiunii cere din partea lui un antrenament deosebit. Mobilitatea fizică, dexteritatea caracteristică, rapiditatea mișcărilor sunt rezultatele exercițiuluin, și, în al doilea rând, sunt înlesnite și de unele predispoziții native.
Însușirea unor mișcări specifice, produse de stimuli specifici, ca urmare a unui exercițiu îndelungat, perfecționat și nuanțat îi face pe unii hoți “să fure fără să vrea”.
Spiritul de observație al hoțului este unul foarte dezvoltat, se orientează prompt într-o situație dată și alcătuiește imediat un plan de acțiune conform cu elementele prezente și concrete. Modalitățile și mijloacele lui de operare, deși sunt ingenioase, sunt totuși puțin variabile. Modul de a acționa în unele situații, se bazează pe imitații în general, sau, atunci când își elaborează un plan propriu, acesta devine frecvent, fapt ce poate conduce la descoperirea lui.
Ca toți ceilalți infractori, nici hoțul nu are calități deosebite în gândire, aceasta fiind limitată la preocupările lui frecvente. În ce privește personalitatea și voința, hoțul acționează după rețete și șabloane puțin variabile, sunt superficiali și lipsiți de acele calități ale voinței cu caracter etico-social. Aplecarea spre risc este una foarte mare, în consecință ei mizînd de multe ori pe elemente cu foarte puține șanse de reușită. Reacția obișnuită este înlăturarea obiectul furat și fuga de la locul faptei. Hoțul nu opune rezistență și nu se apără decât în cazul când este atacat fizic. Suprapunerea unor factori externi cu nereușita acțiunii, îl face pe hoț să devină superstițios și chiar mistic.
Spărgătorul- se creionează tipic ca personalitate, prin acționarea în bandă și prin întrebuințarea forței ca modalitate de apărare în caz de surprindere. Spărgătorul, mai ales cel modern, are cunoștințe temeinice de ordin tehnic. Întrucât săvârșirea actului infracțional cere acțiuni complexe, de siguranță individuală, spărgătorii provin din rândul celor mai de seamă infractori. Spărgătorii au nevoie de inteligență practică și multă iscusință pentru a pregăti și pune în aplicare spargerile, dar și de alte calități mai deosebite, cum sunt calmul, curajul, corecta apreciere a situației. Atunci când folosesc și violența în apărarea lor, ei se aseamănă foarte mult cu tâlharii, iar prin aceea că își însușesc diverse bunuri, seamănă cu hoții.
Tâlharul- toată acțiunea sa infracțională se manifestă prin violență, susținută de o conformație fizică și somatică adecvate. Atitudinile specifice dobândite în desfășurarea activității infracționale, pot fi amintite motricitatea sporită față de cea normală, îndrăzneală și hotărâre în timpul operațiunii, cruzime de multe ori, deși tâlharul recurge la omor doar în caz de nevoie și mai mult în scop de apărare. Se exprimă violent, și odată ce-și elaborează planul nu mai poate suspenda sau amâna cu ușurință acțiunea infracțională.
Infractorul intelectual (șantajistul, falsificatorul, escrocul).
Pentru a putea exercita pe scară largă o asemenea acțiune infracțională, presupune necesitatea unor mijloace intelectuale mai deosebite, din punct de vedere psihologic. La această categorie forța fizică nu este atât de importantă, în general aspectul fizic trecând pe un plan secund și joacă un rol decorativ, care intermediază uneori comiterea infracțiunii.
Afară de unele “unelte” cu importanță nesemnificativă, infractorii intelectuali își săvârșesc acțiunile pe cale verbală. De aici se pot desprind două particularități importante: un discurs adecvat scopului urmărit și adaptat rolului, accesibil celui vizat.
Cea mai importantă armă de atac a infractorului intelectual este minciuna. Escrocilor și șantajiștilor le este caracteristică o elasticitate în gândire, descoperind cu rapiditate slăbiciunile victimei, găsind cu rapiditate soluții pentru a se eschiva și a ieși din eventualele încurcături.
Asasinul- este cel mai nociv, atroce și odios infractor. Comportamentul său este caracterizat de manifestări irascibile, agresivitate și impulsivitate crescute. Are o capacitate de a raționaliza scăzută, egocentric, foarte instabil și superficial în planul afectiv, ceea ce îl determină să intre în situații conflictuale, având reacții violente.
Săvârșirea infracțiunii este posibilă din cauza pătrunderii individului într-un mediu ofertant din punct de vedere al situațiilor conflictuale, de la care el nu poate și nu știe cum să se sustragă.
În funcție de motivul asasinatului (răzbunare, obținerea unor avantaje materiale, fanatism, ură, etc.) și gradul de violență cu care acesta a fost comis, se poate stabili dacă asasinul este sau nu normal. În cazul celor normali nu se pune problema de o plăcere sadică, ci de o detașare, în urma unei mari tensiuni, după rezolvarea unei situații conflictuale prin asasinat.
Așadar este o aparentă satisfacție de moment, după săvârșirea actului. Temperamentul impulsiv, motricitatea ridicată, manifestată prin violență, vin să dubleze situația conflictuală în care se află asasinul. Acesta nu manifestă niciun fel de sensibilitate față de durerile fizice ale altora și nu are niciun fel de compasiune față de ceilalți. Această lipsă de sensibilitate nu este înnăscută, ci se dobândește ca urmare a stilului de viață dus în condiții de vicisitudini psihice și fizice.
Infractorul recidivist- psihologic se caracterizează prin:
– egocentrism;
– scepticism;
– imaturitate intelectuală;
– agresivitate;
– indiferență afectivă;
– opoziție;
– rezistență scăzută față de stimuli.
În general, recidiviștii, tind să perceapă realitatea într-un mod deformat și neobișnuit, având impresia că nu au ajutor din nicăieri și că în viață totul se petrece după “baftă” sau "ghinion".
Le sunt caracteristice manifestările de indecizie interiorizare, dificultate în autoreprezentare, tendința de a-și ascunde personalitatea. Reușita primei infracțiuni, reprezintă un stimul pentru alte infracțiuni asemănătoare.
Acceptă cu greu dezaprobarea, atâta vreme cât aprobarea îl stimulează pozitiv. Atitudinea ostilă față de exigențele legii penale, este un indiciu deosebit de important pentru periculozității persoanei infractorului. De aceea, prin individualizarea pedepsei, instanța nu poate face abstracție de existența sau de lipsa unor antecedente penale, chiar dacă între timp a intervenit grațierea, amnistia sau chiar reabilitarea.
Infractorul de profesie (de carieră) – este instruit și socializat pentru comiterea de infracțiuni. Prin faptul că singura lui sursă de existență este reprezentată de infracțiune, reprezintă ultimul grad de inadaptare socială. Obiectivul central al acțiunilor sale infracționale îl constituie câștigurile financiare și nu se implică în săvârșirea unor infracțiuni violente.
Debutul și-l face, de obicei, în calitate de copil delincvent, avându-și originea în treptele de jos ale societății. Infractorul de profesie își formează abilități tehnice și deprinderi de înalt specialist, fiind capabil să-și organizeze activitățile, să-și identifice victimele și să-și ducă la îndeplinire planul de săvârșire a infracțiunii, astfel încât să evite descoperirea ei.
El organizează acțiunea infracțională cu o minuțiozitate mai mare decât o face infractorul obișnuit, de ocazie. În general este mereu în expectativa unei anumite perioade în penitenciar fiind pregătit pentru arest și judecată, găsind aceasta ca făcând parte din viața sa obișnuită. În penitenciar, prin contactul cu alți infractori, are ocazia de a învăța noi metode pentru comiterea infracțiunilor, luând parte la un adevărat schimb de experiență, profesorii lui făcând parte din categoria profesioniștilor cu experiență.
Tot ca un rezultat al infracțiunii, el poate să aibă bani puși deoparte pentru cheltuielile de judecată și precum și pentru perioada post-detenție.
Din punct de vedere psihologic, în cazul infractorului de profesie afectul atinge o formă pasională accentuată, iar acțiunea este dirijată de actul de gândire. Infractorul se deosebește de ceilalți, ca structură psihologică, nu ca o funcționare aparte a proceselor sale psihice, ci prin aceea că acțiunile lui au un pronunțat conținut antisocial. Prin aptitudinile lui, elaborate ca urmare a unei practici îndelungate, poate să se ridice în unele privințe deasupra omului normal, dar acestea nu-i determină activitatea infracțională fără un teren favorabil, reprezentat de mediul social.
Cunoașterea trăsăturilor psihice specifice ale infractorului conduce la explicarea comportamentului, la posibilitatea identificării și reeducării acestuia. La infractori manifestările agresive, antisociale, sunt în mare măsură învățate ,dobândite în contextul climatului familial agresiv și în contextul împrejurărilor de viață, profund disfuncționale din punct de vedere psiho-social.
Capitolul 3
Combaterea comportamentului delincvent al minorului
3.1. Combaterea minorului delicvent prin implementarea sistemul măsurilor educative
Măsurile educative au forma și conținutul diferit de măsurile de siguranță, întrucât măsurile educative sunt specifice regimului de favoare instituit de legiuitor pentru protejarea infractorilor minori, iar prin adoptarea măsurilor de siguranță se urmărește înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală atât de infractorii minori, cât și de infractorii majori.
În cazurile măsurilor de siguranță, legea identifică stările de pericol social care vor trebui sa fie evitate, pe când în situația măsurilor educative „cauzalitatea este difuză", însă este specifică vârstei și experienței de viață a minorilor, fiind determinată de lipsa de maturizare psiho-socială a acestora.
Delincvența juvenilă „va fi redusă prin adoptarea unor măsuri sociale adecvate (educația, stabilitatea economică, terapia medicală), cu scopul reeducării infractorilor minori și prin exercitarea represiunii judiciare (aplicarea măsurilor educative și a pedepselor față de făptuitorii refractari la exigența legilor).” Factorii declanșatori ai delincvenței juvenile sunt, de regulă, obiectivi, aceștia fiind determinați și de factorii subiectivi rezultați din unele constrângeri sociale, pe fondul unei predispoziții individuale. Conceptul de delincvență juvenilă include situații, împrejurări diverse, care afectează exercitarea drepturilor și obligațiilor sociale ale minorului, când nu este adaptat exigențelor sociale.
Delincvența „decurge din existența unor deosebiri, a unor inadaptabilități sau incapacități manifestate de minori față de regulile sociale create, față de cadrul juridic legal, acceptând în locul unei prestații sociale licite exercitarea unor acțiuni-inacțiuni ilicite pentru realizarea unor mobiluri individuale, împotriva infractorilor minori s-a adoptat un cadru juridic adecvat, necesității de readaptare a acestora, dar și de pedepsire pentru atitudinea autorului faptei ilicite față de rezultatul posibil, previzibil precum și de acceptare a riscului producerii acestuia”.
Măsurile educative reprezintă o formă mai ușoară de sancționare a făptuitorului minor decât pedepsei penale, astfel încât, prin lege, s-au individualizat distinct măsurile educative de pedepsele penale aplicabile minorilor pe criteriul gravității faptei sau pericolului social prezentat de făptuitor. Gradarea eficienței juridice a măsurilor educative rezultă din prevederea expresă a legii privind aplicarea unei măsuri mai severe sau a unei pedepse dacă minorul săvârșește o faptă care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni (instanța dispunând internarea minorului care a beneficiat de libertatea supravegheată sau va aplica o pedeapsă).
În reglementarea măsurilor educative, după criteriul gradualității crescânde a acestora, se constată că penultima măsură: internarea într-un centru educativ nu prezintă un conținut de gravitate, ci un conținut specific stării care declanșează comportamentul periculos pentru societate, al infractorului minor. În acest caz, realizarea efectelor specifice normei juridice constă în izolarea infractorului minor, prin internarea într-un centru pentru educarea acestuia. Măsura ține seama de situația reală, respectiv de producerea unei infracțiuni pentru care s-ar impune aplicarea uneia dintre măsurile educative sau dintre pedepse, însă, pentru interesul salvării sănătății infractorului, cât și pentru evitarea producerii unor fapte periculoase, legea impune internarea într-un centru educativ.
Orientarea legislativă, în adoptarea limitată a măsurilor educative aplicabile făptuitorilor minori, se referă la specificul sancționării acestora, la formarea unui sistem de măsuri de ocrotire și reeducare a minorilor, pe plan socio-uman, la încurajarea tendințelor reformative (ceea ce constituie și esența dreptului), la stabilirea relațiilor sociale prin abținerea de la orice acțiuni-inacțiuni ilicite și prestarea unui comportament social în care să se regăsească respectarea legalității. În condițiile noul Cod penal, măsurile educative neprivative și privative de libertate sunt prevăzute de art. 115, alin. 1 și 2, îmbrăcând următoarele forme.
3.2. Măsurile educative neprivative de libertate
Măsurile educative neprivative de libertate sunt:
a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfârșit de săptămână;
d) asistarea zilnică.
Noul cod penal intrat în vigoare in 2014 aduce schimbări majore cu privire la măsurile educative. Primele modificări majore, sunt cele legate de măsurile educative neprivative de libertate, respectiv mustrarea și libertatea supravegheată, care nu mai sunt amintite în noul Cod penal, acestea fiind înlocuite cu o serie mai amplă de măsuri.
3.3. Măsurile educative privative de libertate
Măsurile educative privative de libertate sunt:
a) internarea într-un centru educativ;
b) internarea într-un centru de detenție.
În condițiile art. 124 alin. (1) „- Măsura educativă a internării într-un centru educativ constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintegrare socială”.
În condițiile art. 125 alin. (1) – Măsura educativă a internării într-un centru de detenție constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale.
Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată față de minor, se face în condițiile art. 114, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74.
Art. 116, în alin. 1 și 2, aduce ca noutate referatul de situație, care spune: „În vederea efectuării evaluării minorului, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74, instanța va solicita serviciului de probațiune întocmirea unui referat care va cuprinde și propuneri motivate referitoare la natura și durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum și la alte obligații ce pot fi impuse acestuia de către instanță.” „Referatul de evaluare privind respectarea condițiilor de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse se întocmește în toate cazurile în care instanța dispune asupra măsurilor educative ori asupra modificării sau încetării executării obligațiilor impuse, precum și la terminarea executării măsurii educative.”
Referatul de situație este util, deoarece în acest fel se pot detalia sarcinile pe care minorul va trebui să le îndeplinească, precum și serviciile și programele pe care le-ar putea urma în vederea reabilitării sale psiho- sociale, fiind bine determinate în timp.
De asemenea, „se va face o evaluare completă și personalizată pentru fiecare minor în parte, reușind să se atingă toate punctele prevăzute de la art. 74, realizându-se astfel un istoric al comiterii faptei, dar și al cauzelor care au stat la baza acesteia, permițând astfel profesioniștilor să atingă exact părțile problematice ale situației minorului”.
Referatul de situație poate, de asemenea, să arate instanței de judecată eficiența unei măsuri, dar și ineficiența sa, astfel încât instanța de judecată să poată revoca sau modifica măsura educativă cu o altă măsură care ar putea fi mult mai eficientă, în vederea reabilitării minorului. Practic, un astfel de referat de situație permite o permanentă revizuire a eficienței măsurii, prezentând un cadrul actualizat al situație minorului, putând astfel măsura reușitele, dar și eșecurile.
Capitolul 4
Studiu caz -Metode de prevenire a comportamentului delincvent
al minorului
4.1. Nivelurile de prevenire
Prevenirea delincvenței reprezintă ansamblul de politici, măsuri și tehnici care, în afara cadrului justiției penale, vizează reducerea comportamentelor care antrenează prejudicii considerate ca fiind ilicite.
Prevenirea se poate realiza pe 3 niveluri:
1. Prevenirea primară – ce vizează publicul larg sau o populație care nu a fost identificată pe baza unui criteriu legat de risc.
Deoarece sunt programe proactive, pozitive și oferite independent de existența unui risc, potențialul programelor universale de a stigmatiza individul este minimizat și mesajele vor fi mai ușor acceptate și adoptate.
Un program de prevenire primară se poate adresa unui grup foarte larg, de exemplu populația școlară la nivelul unei țări sau unui grup de copii de o anumită vârstă sau identificați după criterii care nu au legătură cu factorii de risc. Când vorbim de prevenire primară a delincvenței juvenile ne referim la modificarea condițiilor delictogene din mediul fizic și social global.
2. Prevenirea secundară (selectivă)– ce vizează indivizi sau subgrupuri formate pe baza unor factori de risc, al căror potențial de a dezvolta anumite probleme este peste medie, prezintă un risc ridicat de delincvență (ex. se pot organiza programe pentru copii din cartiere sărace).
3. Prevenirea terțiară (intervenția) – ce vizează prevenirea recidivei și cuprinde toate acțiunile de reintegrare pentru copii și adolescenți care deja sunt identificați ca fiind delincvenți.
4.2. Implementarea unui program de prevenire a delicvenței minorului sau de remediere a tulburărilor comportamentale prin dezvoltarea unor abilități de viață independentă
Acest model reprezintă modelul unui program complet, eficient de prevenire a delincvenței juvenile care, pentru a reduce efectiv riscul și pentru a schimba atitudini și comportamente, trebuie să conțină patru componente:
1. Informațiile (CE?) – informații cât mai complete și cât mai exacte referitoare la problematica delincvenței juvenile (cauze, forme ale delincvenței, profilul minorului delincvent și / sau profilul copilului în risc, legislația în vigoare, modalități de prevenire și combatere etc.)
2. Motivația (DE CE?) – motivația schimbării pentru a obține rezultatele așteptate (schimbarea atitudinilor și comportamentelor), argumentare judicioasă a necesității schimbării, o justificare puternică care să se bazeze pe motive de ordin emoțional și cognitiv Exercițiile de conștientizare a amplorii fenomenului delincvenței juvenile și a gravității consecințelor sunt un excelent mijloc de creare a motivației schimbării.
3. Deprinderi și abilități practice necesare pentru comportamentul dorit (CUM?) – o componentă practică, de aplicare și exersare a noilor atitudini și comportamente (exersarea unor atitudini și comportamente prosociale: toleranță, sprijin etc.) Un astfel de program trebuie să se bazeze pe jocuri, exerciții, aplicații care să demonstreze concret cu poate fi manifestat un comportament sau o atitudine și care să ofere posibilitatea practicării lui în scopul însușirii.
4. Resurse (CE și UNDE CĂUTĂM?) – ce și unde căutăm când ne confruntăm cu o problemă legată de tematica programului (serviciile care există în comunitate, resursele la care pot apela dacă, de exemplu, intră în contact cu un copil în risc sau delincvent sau dacă eu sunt în risc de a deveni victimă)
Acest model al unui program de prevenire a delincvenței juvenile se bazează pe cea mai importantă formă de învățare care valorifică experiența și activitatea – învățare experiențială –
SPUNE-MI …UIT,
ARATĂ-MI … ÎMI AMINTESC,
IMPLICĂ-MĂ … ÎNȚELEG!
OAMENII REȚIN:
10% din ceea ce citesc
20% din ceea ce aud
30% din ceea ce văd
50% din ceea ce văd și aud
70% din ceea ce spun
90% din ceea ce spun în timp ce fac
PROGRAM DE PREVENIRE A DELINCVENȚEI JUVENILE SAU DE REMEDIERE A TULBURĂRILOR COMPORTAMENTALE PRIN DEZVOLTAREA UNOR ABILITĂȚI DE VIAȚĂ INDEPENDENTĂ
Argument – Programele de prevenire a delincvenței juvenile / remediere a tulburărilor comportamentale care vizează doar INFORMAREA (asupra riscurilor la care se supun copiii cu comportament predelincvent / delincvent și asupra celor mai frecvente acte delincvente și infracționale comise de minori precum și a pedepselor prevăzute în codul penal) și CONȘTIENTIZAREA RISCURILOR (prin vizionare de filme, prin discuții și analiza unor cazuri reale, prin întâlniri cu polițiști sau foști infractori reabilitați, prin vizite în penitenciar sau în centre de reeducare etc.) sunt incomplete deoarece nu oferă copiilor / tinerilor în risc sau care au un comportament predelincvent / delincvent alternative la acest tip de comportament.
Care sunt abilitățile de viață independentă?
Abilități sociale:
– abilități de comunicare interpersonală: comunicare verbală/ nonverbală; ascultarea activă; oferirea/ solicitarea feedback-ului; comunicare asertivă; empatia – înțelegerea nevoilor celuilalt și exprimarea acestei înțelegeri; inițierea relațiilor adaptative – cu prietenii, de colaborare, echipă, familie; gestionarea (menținerea / încetarea) relațiilor; lucrul în echipă / evaluarea propriului rol în echipă; acceptarea diferențelor de opinii/ contribuții/ stil; căutarea/ oferirea suportului social; gestionarea conflictelor;
Abilități emoționale:
– autoreglare emoțională: identificarea propriilor emoții; recunoașterea emoțiilor celorlalți; autoeficacitate emoțională; înțelegerea cauzelor emoțiilor; comunicarea asertivă a emoțiilor negative; controlul acceselor de furie; abilitățile de coping – folosirea mecanismelor de coping prosociale în locul mecanismelor antisociale (agresive) sau asociale (izolare, evitare). Abilitățile de coping prosociale includ procese de schimb de informații, management comportamental, rezolvare de probleme; managementul stresului;
Abilități cognitive: evaluarea propriilor abilități; rezolvare de probleme – abilitatea de a recunoaște probleme sau de a formula obiective, de a dezvolta strategii de reducere sau eliminare a problemei în mod eficient sau de a progresa înspre îndeplinirea unui obiectiv; luarea deciziilor; abilități de influențare și persuasiune; abilități de negociere; flexibilitatea cognitivă; căutarea suportului informațional / selectarea informației; abilități de estimare corectă a riscului (prevenția exploatării la copii deja victime ale abuzurilor);
Abilități comportamentale: abilități privind siguranța personală; stil de viață sănătos; managementul timpului, abilități de petrecere a timpului liber; managementul bugetului; dimensiunea de gen: promovarea echității de gen; identitatea sexuală; percepția propriei sexualități la copiii abuzați sexual de ex. la băieți abuzați percepția masculinității și feminității.
Ipoteze – Copiii / tinerii au un comportament predelincvent sau delincvent pentru că au un spectru de comportamente limitat.
1. Acest model este singurul învățat în familie și au o istorie în care acest tip de comportament a primit întărirea socială;
2. Nu au fost învățați să reacționeze pozitiv la situații emoționale puternice (amenințări, stres, presiuni psihice etc.);
3. Nu au fost învățați să verbalizeze emoțiile pentru a se descărca;
4. Nu au fost învățați să evalueze riscul.
Propunere program – arii de cuprindere a activităților
1. Dezvoltarea abilităților de comunicare interpersonală – comunicare verbală și nonverbală, ascultare activă, oferire / solicitare de răspunsuri, comunicare asertivă, empatie
2. Dezvoltarea abilităților de inițiere și menținere a unei relații de prietenie și de a face față respingerii sau ieșirii dintr-o relație
3. Dezvoltarea abilităților de rezolvare pozitivă a conflictelor
4. Dezvoltarea abilităților de autoreglare emoțională – cunoașterea emoțiilor, identificarea propriilor emoții în diferite situații, explicarea emoțiilor, verbalizarea emoțiilor, controlul furiei
5. Dezvoltarea abilităților de asigurare a siguranței personale – de a spune NU în anumite situații
6. Dezvoltarea deprinderilor de viață sănătoasă – program variat și echilibrat, alimentație sănătoasă, sport și mișcare etc.
Conținutul și durata programului: Cele mai eficiente programele sunt cele care țintesc mai mulți factori – atât reducerea factorilor de risc cât și dezvoltarea factorilor de protecție ai copilului (diminuarea punctelor slabe și întărirea punctelor forte) și care cuprind sesiuni repetate periodic, minim 2 ani. Factorii de protecție au fost considerați mult timp variabile care reduc probabilitatea apariției unor comportamente dezadaptative în condiții de risc.
Deși se cunoaște puțin despre modul de „operare” a factorilor de protecție s-au stabilit cel puțin trei categorii generale de astfel de factori: prima categorie este reprezentată de caracteristici ale individului (abilități cognitive, sociale etc); calitatea interacțiunii copilului cu mediul definește a doua categorie de factori de protecție; (interacțiunile se referă de exemplu la atașamentul securizant față de părinți și atașamentul față de cei de aceeași vârstă sau alți adulți care se angajează în comportamente sănătoase și au valori prosociale) – al treilea domeniu protector este sistemul larg în care funcționează copilul (relația școală – familie, oferta sistemului de educație etc).
La fel ca factorii de risc, și cei de protecție sunt diferiți în privința maleabilității – unii factori pot constitui mai ușor ținte pentru programele de prevenire.
Modul de prezentare – jocuri de rol și exerciții practice de modelare comportamentală (nu doar transmitere de informații sau demonstrarea abilităților).
Criterii care ghidează selecția activităților:
• Vârsta și educația beneficiarilor
• Maturizarea psiho-socială și nivelul de dezvoltare intelectuală al beneficiarilor
• Interesele și nevoile exprimate de beneficiari
• Mărimea grupului și relațiile stabilite în grupul beneficiarilor
• Starea psihică a beneficiarilor și recomandările psihologului
• Planurile de viitor pe care le are fiecare beneficiar
• Materialele și resursele de care dispunem
Important! Activitățile nu trebuie impuse!
Modalități de proiectare/planificare și evaluare a activităților din cadrul unui program de prevenire a delincvenței Se recomandă a se realiza o planificare lunară a activităților pentru fiecare beneficiar sau pentru un grup.
Structura planificării poate fi: scop, 1-3 obiective, titluri și descrierea succintă a activităților, resurse, standarde de performanță și modalități de evaluare. Evaluarea activităților realizate trebuie să aibă, în principal, caracter formativ și se poate realiza, în funcție de tipul de activitate, prin: discuții, chestionare, foi de lucru, fișe de observații, aprecierea lucrărilor realizate, expoziții etc.
Exemple de activități:
1. „Podul” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților emoționale și sociale; se recomandă pentru copiii de 10-14 ani. Scop: Să explice ce este stresul. Să descrie abilitățile prin care se poate face față stresului. Materiale: Paste făinoase de diferite forme; carton; plastilină, pastă de modelat, sârmă, alte materiale. Desfășurare: Copiii analizează mai întâi imagini cu poduri și discută despre părțile unui pod. În echipe, copiii construiesc din materialele pe care le au la dispoziție câte un pod. După ce podul a fost realizat se discută despre factorii de stres cu care s-au confruntat până în acel moment. Se realizează liste separate pentru fete/ băieți. Apoi pentru fiecare factor de stres se realizează câte o etichetă cu numele lui și se stabilește un gramaj, prin discuții cu echipa. Se pot găsi obiecte care să simbolizeze fiecare factor stresor (de exemplu creioane, mere, radieră, caiet etc., cele mai ușoare reprezentând factorii mai puțin stresanți, iar cele mai grele factorii mai importanți).
Când podurile sunt gata, copiii pun diferite greutăți și observă ce se întâmplă cu podul. Puncte de discuție:
1. Ce putem face ca să nu se dărâme podul?
2. Cum ați stabilit care factori sunt mai importanți, mai „grei” decât alții?
3. Pe cine afectează mai mult factorii enumerați ? Pe fete sau pe băieți?
4. Cum reacționează de obicei fetele, respectiv băieții pentru a face față acestor situații?
5. De ce fetele își exprimă mai des emoțiile verbal? Așa cum podurile sunt construite să suporte traficul greu, și organismul uman este construit ca să facă față stresului. Pentru a păstra podul, poți controla/reduce traficul greu. Cu problemele care apar la oameni nu putem face asta de multe ori. De aceea e important să învățăm mai degrabă cum sa consolidăm podul, să-l facem mai puternic.
2. „Emoții” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților emoționale și sociale; se recomandă pentru copiii de 6-10 ani. Scop: Să numească trăiri emoționale cât mai variate. În cadrul acestei activități copiii vor identifica variate trăiri emoționale care sunt în mod uzual cuprinse sub eticheta “mă simt bine” sau “mă simt rău” și vor exersa numirea lor corespunzătoare. Materiale: Planșe cu principalele trăiri emoționale; Scenarii (secvențe de texte literare în care personajul are o anumită trăire emoțională; aceste scenarii pot fi alese astfel încât să fie adecvate intereselor și vârstei participanților); Ziare, reviste; Foarfeci; Lipici; Cartoane. Desfășurare: Copiii sunt invitați să spună pe rând cum se simt. Fiecare copil va numi o emoție (se poate remarca faptul că cel mai frecvent mod de exprimare a emoțiilor este “bine” sau “rău”). Este prezentată planșa cu principalele trăiri emoționale. Fiecare copil trebuie să descrie ultima situație în care s-a simțit: 1. Vesel 2. Furios 3. Speriat 4. Trist. Copiii sunt împărțiți în grupe de câte 4-5 persoane. Fiecare grup primește un scenariu în care este prezentată o situație. Sarcina lor este aceea de a identifica și de a numi trăirea emoțională a personajului. Fiecare grup primește sarcina de a realiza un colaj de imagini care prezintă trăirea emoțională a personajului din scenariu.
3. „Exprimarea emoțiilor” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților emoționale și sociale; se recomandǎ pentru copiii de 10-14 ani. Scop: Să analizeze rolul stereotipurilor de gen în exprimarea verbală a emoțiilor. În cadrul acestei activități va fi analizată relația dintre normele de gen și sănătatea emoțională. Desfășurare: Tinerii sunt împărțiți pe grupe. Primesc sarcina să noteze cum influențează genul exprimarea emoțională la fete și la băieți. Fiecare grup prezintă răspunsurile și sunt notate pe tablă sau pe flipchart normele de gen care cresc probabilitatea adoptării comportamentelor de risc la fete și la băieți.
4. „Ghid de utilizare a prietenilor” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților emoționale și sociale; se recomandǎ pentru tinerii de 14-18 ani. Scop: Operaționalizarea conceptului de prietenie. Desfășurare: Tinerii sunt rugați să scrie, în echipe de 3-5 persoane, sfaturile pe care i le-ar da unui extraterestru adolescent/ unei extraterestre adolescente, care sunt începători în inițierea și menținerea relațiilor de prietenie pe Pământ. Ideile echipelor se centralizează și se realizează un ghid de utilizare a prietenilor.
Puncte de discuție: 1. Ce înseamnă să fii prieten/ prietenă cu cineva? Cum ne alegem prietenii? 2. Cum inițiem o relație de prietenie? 3. Cum menținem o relație de prietenie? 4. Putem avea prieteni de sex opus? Cum ne comportăm într-o astfel de relație? 5. Ce așteptăm de la un prieten? Dar de la o prietenă? 6. Cum ne poate ajuta un prieten într-o situație – problemă? 5. „Cui pot cere ajutor” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților de coping; se recomandă pentru copiii de 6-10 ani. Scop: Învățarea unor acțiuni concrete pe care copilul este bine să le facă atunci când se confruntă cu probleme. Desfășurare: Se realizează o listă cu posibile probleme pe care le pot întâmpina copiii (ei pot participa la crearea listei): 1. mă simt rău; 2. nu înțeleg ceva la ore; 3. mi-am uitat pachetul cu mâncare acasă; 4. m-am încăierat cu alți copii în fața blocului; 5. un străin m-a întrebat unde locuiesc și dacă părinții sunt acasă etc. Puncte de discuție: Copiii discută, pentru fiecare situație, care sunt persoanele la care pot apela pentru ajutor. Li se explică faptul că este normal să avem nevoie de ajutor, ca și adulții cer ajutorul cuiva când au probleme.
6. „Vreme ploioasă” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților de coping; se recomandă pentru copiii de 10-14 ani. Scop: Înțelegerea modului în care abilitățile pe care ni le dezvoltăm pot reprezenta mecanisme de a face față problemelor cu care ne confruntăm. Materiale: Hârtie decupată sub formă de picături de ploaie; baloane; umbrelă. Desfășurare: Se realizează 6 picături mari de ploaie (din hârtie decupată sau, dacă exercițiul se desfășoară afară, baloane umplute cu apă și înnodate). Fiecare picătură se denumește după unul din comportamentele de risc. Un elev ține o umbrelă, în timp ce un altul aruncă picăturile de ploaie. Se explică faptul că cel care ține umbrela este pregătit sa înfrunte “furtunile” cu care oamenii se pot confrunta în viață. Puncte de discuție: Se discută ce ar putea constitui o umbrelă pentru noi (lucruri care ne ajută să facem față problemelor care pot apărea) și cum ne pot proteja acestea: abilitatea de a lua decizii responsabile, de a căuta suportul celorlalți, valorile pe care le ai etc.
7. „Inventarul abilităților” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților emoționale și sociale, dezvoltare a abilităților de coping; se recomandă pentru copiii de 10-14 ani. Scop: Să conștientizeze abilitățile de a face față la situații dificile. Materiale: Foi de flipchart; Marker-e. Desfășurare: Copiii pot face o listă de comportamente care exprimă abilitățile lor emoționale, sociale și cognitive pe care le folosesc în viața de zi cu zi. Se lucrează pe echipe de fete și echipe de băieți. Apoi ideile copiilor se pot centraliza într-un inventar pe care aceștia îl pot aplica altor colegi (din alte clase). Se explică faptul că nu e vorba de un test, ci de o ocazie ca fiecare să se gândească la resursele pe care le are pentru a face față. 1. Cer ajutorul când am nevoie. 2. Am cel puțin un hobby. 3. În general mă plac și mă accept pe mine însumi. 4. Pot accepta ca cineva să mă critice constructiv. 5. Mă simt mulțumit când știu că am dus ceva la bun sfârșit. 6. Am cel puțin unul sau doi prieteni buni. 7. Pot spune “nu” prietenilor. 8. Evit să bârfesc. 9. Iau hotărâri cu grijă, fără a mă pripi. 10. Nu abuzez alte persoane și nu-i las pe alții să mă abuzeze. Puncte de discuție: 1. Ce diferențe au apărut între listele fetelor și cele ale băieților? Putem spune că aceste diferențe se reflectă și în comportamente diferite ale fetelor/ băieților? 2. Ce răspunsuri au dat ceilalți copii când au completat inventarul? Cum explicăm rezultatele?
8. „Scrisoare de încurajare” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților de coping, estimarea riscului; se recomandă pentru tineri de 14-18 ani. Scop: Să analizeze funcția pe care o îndeplinește comportamentul de consum de substanțe nocive. Să identifice comportamentele sănătoase/abilitățile care au aceeași funcție și care pot înlocui comportamentul de risc. Desfășurare: Elevii scriu o scrisoare de încurajare către un prieten imaginar care are un comportament de risc (fiecare elev alege unul din comportamentele stilului de viață). În această scrisoare, trebuie să-l convingă pe prietenul imaginar să renunțe la comportamentul nesănătos. Este important ca în scrisoare să apară o descriere a comportamentului de risc, idei despre acest comportament, alternative sănătoase la acest comportament, motive pentru care prietenul imaginar ar trebui să ia o decizie pentru a-și schimba comportamentul. Elevii pot scrie și despre cum să iei decizii responsabile, cum să îți creezi încrederea în tine, de ce e important să fii sănătos. Puncte de discuție: 1. Care sunt comportamentele de risc mai frecvente la bărbați/ femei? 2. Ce observăm în privința încrederii în sine la femei/ bărbați ? Există diferențe? 3. Dar în privința altor abilități necesare în viață ?
9. „Asumarea riscului”- Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților de estimare a riscului; se recomandǎ pentru tinerii de 14-18 ani. Scop: Să identifice riscuri pe care și le asumă și consecințele riscurilor asumate. Materiale necesare: Coli de hârtie; marker-e. Desfășurare: Participanții stau în cerc pe scaune. Facilitatorul enunță afirmații de genul celor de mai jos prin care cere să-și schimbe locul cei care și-au asumat riscul: 1. Să conducă mașina. 2. Să meargă la școală cu temele nefăcute. 3. Să mănânce foarte mult sau alimente nesănătoase. 4. Să comunice cu persoane necunoscute. 5. Să spună un secret unui prieten/ coleg/ adult. 6. Să fumeze. 7. Să circule seara târziu prin locuri necirculate. Participanții pot expune și ei enunțuri legate de riscuri întâlnite în experiența lor de viață. Pe grupuri mici, participanții găsesc consecințe posibile (și pozitive și negative) ale riscurilor enunțate. Puncte de discuție: Se discută despre risc, ce înseamnă asumarea riscurilor, identificarea situațiilor de risc, pași de depășire a riscurilor. Sunt diferite riscurile pentru fete și băieți? Care este diferența dintre persoanele care sunt în situații de risc care dezvoltă probleme și care nu dezvoltă probleme?
10. „Riscul” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților de estimare a riscului, dezvoltare a abilităților de siguranță personală; Se recomandǎ pentru tinerii de 10-14 ani. Scop: Identificarea riscurilor posibile și a resurselor de care dispun pentru a le minimiza. Materiale necesare: coli de hârtie, markere, cartonașe (pentru fiecare participant) cu mesajele: “ Ești în siguranță.”, “ Fii atent, ai grijă.”, “ Periculos” Desfășurare: Participanții desenează o “hartă” a zilei trecute, desenând ce activități au făcut, prin ce locuri au trecut, cu ce persoane au intrat în contact. Fiecare își prezintă harta și ceilalți ridică unul din cartonașe – cu mesajul pe care îl consideră potrivit în situația respectivă. Se pot completa hărțile cu alte activități, locuri etc. mai riscante pentru a vedea cum reacționează participanții. Puncte de discuție: 1. Ce este riscul pentru voi? 2. De ce oamenii își asumă riscuri? 3. Cum reușesc oamenii să supraviețuiască deși se confruntă cu riscuri cotidiene? 4. În cazul expunerii la riscuri cine este responsabil sau cine poate contribui la păstrarea siguranței și a integrității?
Exemple de activități de autocunoaștere și intercunoaștere – exerciții și jocuri individuale sau de grup (4 – 20 persoane) care au ca principal scop o mai bună cunoaștere a propriei persoane și/sau a celorlalți. Ele pot optimiza relațiile prin dezvoltarea unor atitudini prosociale ca înțelegere, toleranță, acceptare etc. prevenind astfel eventuale conflicte.
1. „Eu sunt … și-mi place să mănânc …/ să citesc …/ să mă îmbrac cu … / etc.” Scop: Optimizarea cunoașterii de sine și / sau a acelorlalți
Obiective: O1. Să exprime în fața grupului propriile preferințe în ceea ce privește mâncarea, îmbrăcămintea, interesele; O2. Să asculte preferințele celorlalți. Materiale; – nu sunt necesare Timp: ½ h – 1 h Descrierea activității: participanții stau pe scaune în cerc și fiecare trebuie să-și spună numele și mâncarea sau cartea preferată etc. Dacă grupul este nou format li se poate cere participanților să repete ceea ce au spus cei dinaintea lor înainte de a-și spune numele propriu pentru reținerea cât mai exactă a tuturor informațiilor. Se poate crește gradul de complexitate al activității, cerându-se participanților să explice cât mai pe larg preferința (De ce îți place?; Când ai mâncat / îmbrăcat / citit prima oară această mâncare / îmbrăcăminte / carte?; Povestește o întâmplare hazlie care are legătură cu această preferință! Etc.) sau li se poate solicita să spună primele 3 preferințe. Variantă: „Dacă aș fi un animal aș fi … pentru că …”;
2. „Nume-adjectiv” Scop: Optimizarea cunoașterii de sine și / sau a acelorlalți Obiective: O1. Să identifice propriile trăsături de personalitate; O2. Să asculte părerile celorlalți. Materiale: nu sunt necesare. Timp: ½ h – 1 h Descrierea activității: participanții stau pe scaune în cerc și fiecare trebuie să-și spună numele și un adjectiv care îi reprezintă și începe cu aceeași literă ca și numele lor – Cristi cel Credincios. Variantă: Se poate solicita participanților să –și spună numele și 3 calități sau, ca și la exemplul anterior, li se poate cere să explice pe larg alegerea.
3. „Reclama personală” Scop: Optimizarea cunoașterii de sine și / sau a acelorlalți și dezvoltarea creativității. Obiective: O1. Să creeze o reclamă a propriei persoane; O2. Să evalueze critic pozitiv reclamele celorlalți participanți. Materiale: foi de flipchart, markere, culori, pensoane sau orice alte materiale Timp: ½ h – 1 h Descrierea activității: fiecare participant va trebui să-și creeze în 15 minute o reclamă a propriei persoane și să o prezinte grupului cât mai creativ. Activitatea se poate desfășura și sub formă de concurs.
4. „Autoportretul” Scop: Optimizarea cunoașterii de sine și / sau a celorlalți și dezvoltarea creativității Obiective: O1. Să – și construiască autoportretul; O2. Să evalueze critic pozitiv portretele celorlalți participanți. Materiale: foi de flipchart, markere, culori. Timp: ½ h – 1 h Descrierea activității: fiecare participant trebuie să-și deseneze propria figură pe marginea căreia se va discuta ulterior răspunzându-se la întrebări de genul – Ochii sunt deschiși sau privirea este întoarsă? De ce?; Zâmbetul/tristețea au motive și în realitate? Dacă priviți acest autoportret vă recunoașteți?; Autoportretul vă reprezintă? Etc.) Variantă: Se poate realiza „Autoportretul în grup” – fiecare își face autoportretul și la final moderatorul prezintă pe rând aceste autoportrete, membrii grupului trebuind să r ăspundă la întrebările de mai sus. Participanților li se poate cere să identifice persoane căreia îi aparține autoportretul.
5. “Cine sunt eu?” Scop Optimizarea cunoașterii de sine și / sau a celorlalți și dezvoltarea creativității Obiective: O1: să-și exprime gândurile și sentimentele despre problemele personale. O2: să vorbească în grup despre aceste gânduri și sentimente Materiale Fișa de lucru a participanților “Cine sunt eu?”, creioane, tablă, cretă, hârtie. Timp 1 h Descrierea activității 1. Se cere participanților să răspundă sincer și să completeze fișa de lucru “Cine sunt eu?” 2. După ce participanții au completat fișa de lucru, vor descrie una din calitățile pe care au arătat că o admiră, aceste calități fiind notete de educator pe o coală mare / pe tablă. Dacă apar repetări se notează cu o linie fiecare menționare, pentru a sublinia câți participanții s-au referit la acea calitate. 3. Se poartă o discuție liberă pe marginea întrebărilor: A fost greu să răspundeți la întrebările din fișă? Explicați.; V-ați simțit stânjeniți sau vi s-a părut greu să scrieți lucruri pozitive despre voi înșivă, chiar dacă nimeni nu va citi ce ați scris? Explicați.; Cum vi se pare că vă folosiți timpul pentru a reflecta la calitățile voastre?; Admirăm și trăsăturile negative ale oamenilor? Explicați.
CINE SUNT EU? fișa de lucru
Nume _______________________ Prenume ______________________________
1. Oamenii de care îmi pasă cel mai mult în viață sunt ______________________
2. Mă simt mândru de mine când _________________________________________
3. Sunt o persoană plăcută pentru că _______________________________________
4. Oamenii pe care îi admir cel mai mult în viață sunt __________________________
5. Calitățile pe care le admir cel mai mult la ei sunt ____________________________
6. Două din cele mai remarcabile calități ale mele sunt __________________________
7. Unul dintre lucrurile cele mai bune pe care le-am făcut vreodată a fost __________
Exemple de activități ludice și de relaxare – acele activități individuale sau de grup care au ca principal scop detensionarea, destinderea persoanei/grupului, condiționarea pozitivă operantă și crearea unui mediu relaxat. Ele pot optimiza relațiile prin reducerea stresului și a sentimentului de teamă, optimizarea comunicării și asigurarea bunei dispoziții etc., prevenind astfel eventuale conflicte. Exemple: Audiții muzicale, vizionări de filme, plimbări, dans, dramatizări; jocuri de societate ca: „ȚOMANAPT”, „Telefonul fără fir”, „Telefonul fără fir cu gesturi” (participanții stau în cerc, cu spatele spre interiorul cercului și un participant face un gest sau o succesiune de gesturi; următorul participant trebuie să imite gesturile ș.a.m.d. Ultimul participant se asemenea în fața celui care a inițiat gesturile și va face gesturile percepute de el, în timp ce primul participant va face gesturile inițiale. În mod normal, aceste gesturi ar trebui să fie identice, însă acest lucru se întâmplă foarte rar. După ce a făcut gestul, fiecare participant se întoarce cu fața spre cerc.), „Mim cu sau fără muzică”, „Una spun și alta fac” (participanții stau în cerc și un participant stă în interiorul cercului și mimează o acțiune. Următorul participant îl întreabă: Ce faci? Primul participant va răspunde, numind o altă acțiune decât cea mimată (Exp. mimează tăiatul lemnelor și spune că scrie). Participantul care a întrebat Ce faci ? rămâne în cerc și va mima ce a spus celălalt că face (în exp. va mima că scrie), „Obiectul multifuncțional” (Participanții stau în cerc și un participant stă în cerc și ține în mână un obiect (exp. capsator). El va mima o acțiune făcută cu acest obiect, diferită de cea la care se folosește obiectul respectiv=capsat (exp. perie de haine, perie de dinți, clamă, pix, etc.). Cine recunoaște și numește obiectul intră în cerc.) etc.
Exemple de activități culturale și de cunoaștere – activitățile care au ca scop consolidarea/completarea cunoștințelor, lărgirea sferei cunoașterii și formarea/exersarea deprinderilor cognitive În această categorie de activități includem toate activitățile care facilitează reintegrarea școlară sau optimizarea situației școlare, completarea culturii generale și de specialitate, exersarea deprinderilor cognitive de bază (calcul și rezolvare de probleme matematice, scris-citit, învățare etc.). Ele pot optimiza relațiile prin creșterea stimei de sine și valorificarea intereselor deținuților.
Exemple:
1. Activități de asistare/sprijinire a beneficiarilor reintegrați școlar în efectuarea temelor;
2. Discuții pe marginea unor cărți citite/filme vizionate – aceste discuții se pot organiza spontan dacă constatăm că există interese comune în rândul membrilor grupului (toți au vizionat un film care i-a impresionat) sau pot fi provocate prin vizionarea unor filme în grup și discutarea lor ulterioară sau prin recomandarea unor lecturi ca suport pentru discuții tematice. Alegerea filmului/ cărții se face în funcție de grup.
3. Jocuri și exerciții de îmbogățirea vocabularului cum sunt: „Găsește sinonime /antonime /omonime”, „Cât mai multe cuvinte cu A”, Rebusuri /integrame etc.
4. Exerciții și activități de stimulare a comunicării în grup Exemplu: Lista proverbelor și aforismelor Scop: compararea părerilor spontane ale membrilor unui grup, aflarea opiniilor acestora cu privire la diferite situații. Obiective: O1: Să –și spună părerea cu privire la conținutul unor proverbe sau aforisme O2: Să asculte opiniile celorlalți O3: Să respecte reguli de comunicare în grup Materiale: o listă cu proverbe și aforisme pentru fiecare persoană și o foaie de răspuns în care sunt trecute numerele de ordine ale proverbelor și variantele de răspuns: A – Întru-totul adevărat; B – Nu este întru-totul adevărat; C – Nu pot să răspund nici cu A, nici cu B. Timp: 1h – 1 ½ h Desfășurarea activității: 1. Fiecare participant completează individual chestionarul. 2. Se compară răspunsurile tuturor participanților, fiind trecute într-un tabel sintetic astfel: în prima coloană se consemnează numărul de ordine al proverbelor, iar în celelalte coloane se trec răspunsurile persoanelor. În cazul în care există unanimitate a răspunsurilor, se cere membrilor grupului să explice de ce au dat aceleași răspunsuri. Dacă răspunsurile sunt divergente, se organizează o discuție asupra cauzelor. 3. La final se organizează o discuție privind dificultățile legate de comunicare (aceleași expresii, foarte cunoscute și recunoscute, pot să nu aibă aceeași semnificație pentru toată lumea) și se subliniază c ă multe dintre stările tensionate au ca sursă superficialitate a modului în care sunt formulate opiniile, aprecierile referitoare la persoane, situații. Prezentăm mai jos o listă cu proverbe și aforisme (ele pot fi, însă, înlocuite și cu altele). Recomandăm utilizarea unor liste cuprinzând 35-50 de proverbe.
5. Jocuri și exerciții de dezvoltare a imaginației și creativității ca: desene/colaje tip mozaic sau tapet, construire de scenarii/povestiri pe temă dată, ilustrarea prin desen a unui obiect/personaj imaginar, completarea de propoziții/povestiri/desene neterminate („Du gândul mai departe”, „Ce s-ar întâmpla dacă … – exp. soarele ar fi rece sau nu ar fi pe lume flori etc”),
6. Exerciții de exersare a empatiei („Ce-ai face dacă ai fi în locul … – exp. mamei tale sau al președintelui etc.”) Precizare: În funcție de nivelul grupului / individului, se recomandă la început exerciții de empatizare cu persoane neutre infracțiunii, putându-se apoi introduce exerciții de emapatie cu victima. 9. Exerciții/jocuri pentru dezvoltarea atenției și a capacității de concentrare ca „Ce lipsește din desen/cameră?”, „Ce este în plus?”, „Găsește diferențele/asemănările”. Planșe model pentru „Găsește diferențele”
7. Exerciții de exersare a memoriei ca cel de mai jos: Valiza – La început cereți participanților să își spune numele și declară ce obiecte ar pune într-o valiză. Fiecare trebuie să repete numele și „obiectul împachetat” de către cel dinainte lui înainte de a-și spune numele și de a „împacheta” la rândul său un obiect. De exemplu: 1. Mă numesc Emil și împachetez o pereche de șosete. 2. Emil împachetează șosete. Eu sunt Dina și-mi iau o rochie. 3. Emil ia șosete, Dina – o rochie. Numele meu este Ion și-mi iau un tricou etc. Participanții se pot exprima printr-o frază, dar și telegrafic. Iată alte sugestii de subiecte pentru realizarea acestui exercițiu:
• Cumpărături la magazin;
• Cumpărături de Crăciun;
• vitrină de jucării;
• La librărie;
• Aeroportul Internațional;
În a două etapă a jocului, cereți participanților să reia exercițiul încercând să-și imagineze fiecare lucru auzit. Experiențele făcute în cadrul seminariilor au arătat că în prima rundă lucrul se complică la verigile 68 ale lanțului!
Exemple de activități de socializare – activități care au ca scop principal formarea și exersarea deprinderilor de comportare civilizată și de relaționare socială adecvată. În această categorie de activități includem toate activitățile care vizează optimizarea, consolidarea și pozitivarea relațiilor în grup, exersarea de relații în micro-grupuri (familie, clasă, colectiv de muncă, grupul de prieteni) și macro-grupuri (la restaurant, la cinematograf, la teatru, la cumpărături etc.). Ele pot optimiza relațiile și facilita reintegrarea școlară și socio-profesională prin exersarea unor comportamente prosociale.
Exemple: aniversări ale zilelor de naștere, organizarea de petreceri cu ocazia sărbătorilor religioase, jocuri de rol și alte jocuri / competiții sportive în aer liber etc. În jocul de rol se joacă o scurtă piesă care are subiect inspirat din viața reală. În utilizarea jocului pe roluri trebuie să se țină cont de sentimentele participanților și de stereotipurile și prejudecățile care pot influența rezultatele jocului. Întotdeauna, jocul de rol trebuie să fie urmat de discuții.
1) Ghici cine vine la cină? Scop Conștientizarea rolului pe care îl are familia în transmiterea valorilor societății Obiective O1. Să analizeze mesajele pe care le-au primit de la familie despre oameni diferiți din punct de vedere socio-cultural O2. Să explice valorile care se ascund în spatele acestor mesaje. Materiale Copii ale role-cardurilor, hârtie si pixuri pentru observatorii speciali Timp 1h
Desfășurarea activității
1. Din grup se vor alege 4 voluntari pentru roluri si alți 4 care vor fi observatori speciali. Restul membrilor grupului rămân observatori generali.
2. Fiecare observator va observa un voluntar și va nota toate argumentele folosite de acesta. Se hotărăște de la început cine pe cine observă.
3. Fiecare voluntar primește un role – card și are 2-3 minute să intre în rol.
Card 1 FIICA / Fiul – Ai hotărât să-ți înfrunți familia și să le spui că vrei să te muți cu prietenul tău / prietena ta de culoare.
Situația – Iți anunți familia că vrei să locuiești cu prietenul tău / prietena ta, care e de culoare și încerci să-ți aperi hotărârea. Argumente: vrei să iei o poziție pentru a te opune prejudecăților față de relațiile dintre tinerii de origine diferită.
Card 2 MAMA – Fiica ta / fiul tău are un prieten / o prietenă de culoare cu care are o relație foarte apropiată. Situația – Vă iubiți fiica/ fiul foarte mult dar nu înțelegeți cum a putut să vă facă un asemenea lucru. Vă sprijiniți soțul în tot ce zice. Nu vă amenințați fiica / fiul.
Card 3 FRATELE MAI MARE – Sora ta / fratele tău are un prieten / o prietenă de culoare cu care are o relație strânsa. Situația – În principiu nu-ti pasă dacă sora ta / fratele tău are un prieten / o prietenă de culoare și de fapt tu aperi dreptul oamenilor de a fi liberi. Îți arăți grija și vrei să-ți aperi sora / fratele.
Card 4 TATAL – Fiica ta / fiul tău are un prieten / o prietenă de culoare cu care are o relație foarte apropiată. Situația – D-voastră reprezentați autoritatea în casă, nu sunteți de acord cu relația fiicei/fiului și vă pasă de ce spun oamenii. Gândiți-vă la un tată sever și argumentați precum ar face- o el.
4. Scena: 4 scaune în semicerc reprezintă camera de zi a unei case în care vor asista la o discuție în familie.
5. Scena se joacă timp de 15 – 20 minute.
6. Se poartă o discuție despre cum s-au simțit voluntarii- actori. Fiecare observator va citi argumentele folosite de fiecare actor pentru a-i convinge pe ceilalți. Se continuă cu o discuție cu tot grupul despre care au fost argumentele asemănătoare cu cele pe care le-ați auzit in familiile voastre?; Ar fi existat vreo diferență dacă în loc să fie de culoare prietenul / prietena ar fi fost de aceeași rasă?; Ce s-ar fi întâmplat dacă nu era vorba despre o relație cu o persoană de culoare ci despre o relație între persoane de același sex?; Credeți că asemenea conflict e normal în zilele noastre, sau e ceva trecut?
2. „Avioanele” Scop Exersarea abilităților de negociere și rezolvare de conflicte Obiective: O1. Să utilizeze tehnici de negociere și rezolvare de conflicte O2. Să lucreze în grup Materiale: Foi flipchart, hârtie de copiator alba, hârtie de copiator colorata, markere, carioca / creioane colorate / tempera, pensoane, pixuri, scotch, lipici solid, flipchart Timp: 1 h – 1 ½ h
Descrierea activității 1. Participanții se împart în 2 grupuri. Coordonatorul jocului explică regulile exercițiului: fiecare grup reprezintă o mare companie de avioane; cele 2 companii sunt în concurență și trebuie să construiască cel mai performant avion care se găsește la ora actuală pe piață (avion confecționat din hârtie care trebuie să zboare pe o distanță de minim 7m și care să fie colorat în minim 10 culori). Pentru a realiza acest avion, fiecare companie trebuie să realizeze un prototip cu care să convingă Banca (reprezentată de către 2 voluntari și educator) să îi finanțeze producția de avioane. Fiecare Companie primește de la Bancă un minim de resurse cu care, însă nu poate începe realizarea prototipului. Prima companie primește 5 coli de hârtie, iar a doua companie primește 1 tub de lipici și 5 creioane colorate. Echipele companiilor sunt informate că au voie să negocieze atât între ele cât și cu banca pentru obținerea de noi resurse. Câștigă echipa care realizează producția cea mai mare de avioane în 20 de minute. La final se vor purta discuții în grupul mare despre: Cum au decurs negocierile?; Dacă au apărut conflicte cum au fost abordate? etc.
3. „Negocierea valorilor” Scop Exersarea abilităților de negociere și rezolvare de conflicte Obiective: O1. Să utilizeze tehnici de negociere și rezolvare de conflicte O2. Să lucreze în grup Materiale: hârtie, pixuri Timp: 1 h Descrierea activității 1. Coordonatorul jocului spune participanților următoarea poveste: „Sunteți în vacanță. Vă pregătiți pentru o excursie. Unde?! … Este vorba despre o excursie prin viață care va dura câteva luni. Trebuie să vă faceți bagajele, care pentru această excursie vor fi diferite de cele obișnuite. Pentru a vă relaxa și a vă simți cât mai bine în această vacanță, trebuie să vă luați în bagaj cel puțin 10 calități și 10 defecte ale voastre.” Participanții sunt lăsați 10 minute pentru a nota aceste calități și defecte. După aceea coordonatorul continuă: „Este foarte, foarte târziu. Mai sunt doar 5 minute până la plecarea trenului și bagajul vostru nu se închide. Din păcate toate defectele sunt așezate la fundul rucsacului, iar la suprafață sunt doar calitățile. Trebuie să lăsați acasă 3 calități. Tăiați de pe listă trei calități de care credeți că vă puteți lipsi câteva luni.” Participanții au la dispoziție 5 minute pentru a rezolva această sarcină. După aceea coordonatorul continuă: „Bravo! Sunteți în tren! Plecați în excursia vieții voastre. Acum ați ajuns la destinație. Din păcate, deja observați că nu aveți în bagaj tot ceea ce v-ar trebui pentru a vă descurca. Din fericire, puteți negocia cu colegul de cameră pentru a obține de la el ceea ce vă lipsește.” Participanții se împart în perechi și timp de 5 minute trebuie să negocieze astfel încât să obțină de la partener trăsăturile pe care ei nu le au dar și le-ar dori. Regulă: Nu poți da nimic fără să primești ceva la schimb. 2. După aceea coordonatorul jocului continuă: „Din păcate la colegul de cameră nu ați găsit tot ceea ce vă doriți. Din fericire puteți merge împreună la vecinii de apartament să negociați cu ei.” Participanții au la dispoziție 5 minute pentru a uni echipele câte 2 și să poarte o negocie în grup de 4. 3. Coordonatorul jocului: „Din păcate nici la vecini nu ați găsit tot ceea ce vă doriți. Din fericire puteți merge cu toții în holul hotelului pentru a vedea dacă nu puteți să negociați cu un alt membru al grupului mare.” Participanții au la dispoziție 10 minute pentru a se reuni în grupul mare și să poarte o negociere cu ceilalți. 4. La final se vor purta discuții în grupul mare despre: Cât de ușor / greu a decurs negocierea?; Cât de mulțumit este fiecare participant de „bagajul” pe care îl are acum?; Cât de greu a fost să schimbe defecte pe calități? Etc.
În consecință, toate aceste modele și exemple sunt menite să ajute copiii/adolescenții care au manifestat comportamente deviante și pe care le pot combate sau preveni. Această combatere se face prin programe speciale, așa cum am arătat și îi ajute pe delicvenți să se integreze în societate.
Concluzii
În concluzie, delicvența juvenilă apare ca un fenomen al devianței ce se manifestă prin incapacitatea de adaptare la normele de conduită sociale. Această incapacitate decurge din mai multe cauze, fie ele biologice, psihologice sau chiar sociale.
În toată lumea, inclusiv la noi în țără există cazuri de delicvență juvenilă datorate din acțiuni penale. Cele mai întâlnite cazuri sunt infracțiunile de furturi, violuri, vătămări corporale, infracțiuni de lovituri cauzatoare de moarte, omor și tentativă de omor.
De regulă, criminalitatea în rândul minorilor privește mai multe cauze față de criminalitatea adulților.
Printre acele cauze, pe care le-am analizat și în textul lucrării întâlnim cel mai des cauze datorate abandonului școlar sau comportamente cu caracter deviant în grupuri antisociale, lipsa supravegherii din partea părinților sau a altor tipuri de supraveghetori, dezorganizare familială, antecedente în familie din partea părinților, rudelor, proveniența de la casa de copii, școli de reeducare, etc.
Pe lângă aceste cauze se mai întâlnesc și alte situații care duc la dezvoltarea unui comportament deviant printre care participarea într-un anturaj cu comportamente antisociale, necunoașterea părinților a locurilor frecventate de copii, lipsa de legătură dintre familie și scoală, influența unor infractori majori în anturajul minorului pentru a-i determina pe aceștia să comită fapte sociale ce contravin vieții obișnuite, consumarea de droguri sau substanțe cu efect haluciongen, etc.
Toate aceste cauze, dacă sunt înlăturate din timp, recuperarea minorului pe calea cea dreaptă este mult mai rapidă, neajungând să comită fapte care îi vor afecta buna creștere.
În cazul în care aceste fapte vor fi comise, minorul se poate recupera dacă este introdus într-un program eficent de prevenire și combaterea acțiunilor cu caracter delicvent, așa cum am prezentat în studiul de caz.
Aceste programe pot atinge succesul dacă există formatori competenți de pregătire. Aceștia îi pot instrui și convinge pe delicvenți de natura faptelor sale și reflectarea pe viitor în cazul recidivei.
Bibliografie
Banciu Dan, Sorin M. Rădulescu, Evoluții ale delincvenței juvenile în România. Cercetare și prevenire socială, Ed. Lumina Lex, București, 2002.
Butoi, T., Criminologie. Comportamente criminale, Editura Solaris, București, 2009.
Crișu, Anastasiu, Tratamentul infractorului minor în materie penală, ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2007.
Deflem, Mathieu, Sociological Theory and Criminological Research: Views from Europe and the United States, Elsevier, 2006.
Dongoroz V., Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Ediția a 2-a, Volumul I, Editura C.H. Beck, București, 2012.
Foca Liliana, Gulei Alexandru, Adela Serea, Metode și tehnici de prevenire a delicvenței juvenile, Reducerea vulnerabilității copiilor lăsați singuri acasă de părinții plecați la muncă în străinătate, proiect derulat de către Asociația Alternative Sociale în 2006 și finanțat de European Children’s Help Organisation (E.C.H.O.) Marea Britanie.
Luca, Cătălin; Dana, Chircă; Flavius, Vasile, Onofrei; Gheorghe, Popa; Liliana, Foca, Traficul de persoane, practici și resurse pentru combatere și colaborare, Editura Hamangiu, București, 2008.
Morandau, Dorel, Sociologie generală, ediție revizuita, Sibiu, Editura Psihomedia, 2007.
Munteanu, A., Psihologia Copilului și Adolescentului, Editura Augusta, Timișoara, 1993.
Pașca Maria Dorina, Profilul psihologic al infractorului minor, Universitatea de Medicină și Farmacie Târgu Mureș.
Pitulescu I., Delincvența juvenilă, Editura Ministrerului de Interne, București, 2002.
Pitulescu, I., Delincvența juvenilă, Editura Ministrerului de Interne, București, 1995.
Petcu, M., Delincvența – repere psihosociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.
Radu I., Druțu I., Mare V., Miclea M., Podar T., Preda V., Introducere in psihologia contemporana, Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1991.
Rădulescu, Sorin, Sociologia devianței: teorii, paradigme, arii de cercetare, Editura Victor, București, 1998.
Rădulescu Sorin M., Devianța criminalitate și patologie socială, Ed. Lumina Lex, București, 1999.
Rotari, Oxana, Delicvența juvenilă, probleme actuale și căi de soluționare, Universitatea Liberă Internațională din Moldova, Chișinău, 2010.
Stern, Daniel, N. The First Relationship: Infant and Mother, With a New Introduction, Harvard University Press, 1977.
Schaffer, H.R., Social development in infancy, In R.Lewin (ed), Child Alive. NY: Wiley, 1975.
Schaffer, H.R., The Growth of Sociability. Harmondsworth: Penguin, 1971.
Schetky Diane H., M.D. Elissa P. Benedek, M.D., Principles and Practice of Child and Adolescent Forensic Psychiatry, American Psychiatric Publishing, Inc., Washington, DC London, England, 2003.
Șchiopu U.; Verza E., Psihologia Vârstelor, ciclurile vieții, Editura Didactică și pedagogică, București, 1997.
Verza, E., Psihologia vârstelor, Editura Hyperion XXI, București, 1993.
Bibliografie
Banciu Dan, Sorin M. Rădulescu, Evoluții ale delincvenței juvenile în România. Cercetare și prevenire socială, Ed. Lumina Lex, București, 2002.
Butoi, T., Criminologie. Comportamente criminale, Editura Solaris, București, 2009.
Crișu, Anastasiu, Tratamentul infractorului minor în materie penală, ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2007.
Deflem, Mathieu, Sociological Theory and Criminological Research: Views from Europe and the United States, Elsevier, 2006.
Dongoroz V., Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Ediția a 2-a, Volumul I, Editura C.H. Beck, București, 2012.
Foca Liliana, Gulei Alexandru, Adela Serea, Metode și tehnici de prevenire a delicvenței juvenile, Reducerea vulnerabilității copiilor lăsați singuri acasă de părinții plecați la muncă în străinătate, proiect derulat de către Asociația Alternative Sociale în 2006 și finanțat de European Children’s Help Organisation (E.C.H.O.) Marea Britanie.
Luca, Cătălin; Dana, Chircă; Flavius, Vasile, Onofrei; Gheorghe, Popa; Liliana, Foca, Traficul de persoane, practici și resurse pentru combatere și colaborare, Editura Hamangiu, București, 2008.
Morandau, Dorel, Sociologie generală, ediție revizuita, Sibiu, Editura Psihomedia, 2007.
Munteanu, A., Psihologia Copilului și Adolescentului, Editura Augusta, Timișoara, 1993.
Pașca Maria Dorina, Profilul psihologic al infractorului minor, Universitatea de Medicină și Farmacie Târgu Mureș.
Pitulescu I., Delincvența juvenilă, Editura Ministrerului de Interne, București, 2002.
Pitulescu, I., Delincvența juvenilă, Editura Ministrerului de Interne, București, 1995.
Petcu, M., Delincvența – repere psihosociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.
Radu I., Druțu I., Mare V., Miclea M., Podar T., Preda V., Introducere in psihologia contemporana, Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1991.
Rădulescu, Sorin, Sociologia devianței: teorii, paradigme, arii de cercetare, Editura Victor, București, 1998.
Rădulescu Sorin M., Devianța criminalitate și patologie socială, Ed. Lumina Lex, București, 1999.
Rotari, Oxana, Delicvența juvenilă, probleme actuale și căi de soluționare, Universitatea Liberă Internațională din Moldova, Chișinău, 2010.
Stern, Daniel, N. The First Relationship: Infant and Mother, With a New Introduction, Harvard University Press, 1977.
Schaffer, H.R., Social development in infancy, In R.Lewin (ed), Child Alive. NY: Wiley, 1975.
Schaffer, H.R., The Growth of Sociability. Harmondsworth: Penguin, 1971.
Schetky Diane H., M.D. Elissa P. Benedek, M.D., Principles and Practice of Child and Adolescent Forensic Psychiatry, American Psychiatric Publishing, Inc., Washington, DC London, England, 2003.
Șchiopu U.; Verza E., Psihologia Vârstelor, ciclurile vieții, Editura Didactică și pedagogică, București, 1997.
Verza, E., Psihologia vârstelor, Editura Hyperion XXI, București, 1993.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modalitati de Prevenire a Comportamentului Delincvent al Minorului (ID: 165703)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.