Modalitati de Predare Invatare Evaluare a Educatiei Ecologice la Prescolari Si Scolari

Capitolul 2

Modalități de predare-învățare-evaluare a educației ecologice la preșcolari și școlari

2.1 Conținutul programei de ecologie

Spre deosebire de multe alte țări în care educația ecologică este realizată atât prin curriculumul școlar, cât și datorită multitudinii de inițiative venite din partea societății civile, în România situația este mai degrabă inversă. Educația ecologică a fost introdusă în programa școlară relativ recent, cu o întârziere de aproximativ un deceniu după ce primele proiecte educaționale au fost dezvoltate în sectorul nonguvernamental. Abia în 2007 educația ecologică a fost introdusă în Curriculumul Național ca materie opțională, cum este și în acest moment, sub denumirea de „Educație ecologică și de protecție a mediului”, pentru învățământul preșcolar, primar și gimnazial.

În urma publicării acestui ordin, sub egida Ministerului Educației au apărut numeroase materiale menite să ajute activitatea profesorilor. Pe lângă acestea, profesorii au oportunitatea de a discuta temele acoperite de educația ecologică în timpul orelor de biologie, geografie, deși aceste cursuri oferă posibilități limitate, în special în ceea ce privește experiențele în aer liber și implicarea în activități de protecție a mediului.

(http://www.revistacalitateavietii.ro/2012/CV-1-2012/02.pdf)

În conținutul programei considerăm că un loc deosebit vor ocupa următoarele obiective:

Însușirea noțiunilor de biologie generală; modul de organizare a materiei vii, însușirile ei fundamentale și relația ei cu materia nevie;

Dezvoltarea capacităților elevilor de a sesiza complexitatea conexiunilor proceselor și fenomenelor biologice cu cele fizice, chimice și din alte domenii.

Criteriul fundamental de studiu al ecologiei este cel fenologic.Lecțiile de ecologie se vor realiza cu ieșiri în teren și cu activități practice, acestea asigurând pe lângă accesibilitatea cunoștințelor și modificarea atitudiniii elevului față de natură, în vederea realizării obictivului prioritar al ecologiei: ocrotirea naturii și protecția mediului. (Ana Fabian, Rodica Onaca, – „ Ecologie aplicată”, Casa de editură „Sarmis”, Cluj-Napoca, 1999, pg:334)

Misiunea educației ecologice poate fi redată schematic astfel:

(http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:oezXw18-xFMJ:edu.moodle.ro/pluginfile.php/38163/mod_folder/content/0/3.%2520Lucr%25C4%2583ri/18.Tania%2520SABAU.pdf%3Fforcedownload%3D1+&cd=1&hl=ro&ct=clnk&gl=ro)

În concluzie școala are menirea de a organiza și desfășura o vie și susținută mișcare de educație ecologică și protecție a mediului, iar elevii sub îndrumarea cadrelor didactice de specialitate pot și trebuie să formeze marele detașament de apărători ai naturii.Adevărata educație ecologică își va atinge scopul numai atunci când se va reuși ca elevii-cetățeni de mâine-să fie convinși de necesitatea ocrotirii naturii și să devină factori activi în acțiunea de conciliere a omului cu natura.

În prezent, gândirea ecologică se integrează tot mai activ în toate domeniile vieții cotidiene, exercitând un puternic impact asupra conștiinței sociale.( A. Aredelean, Gh. Mohan, – „Ecologie și protecția mediului”, Editura „Scaiul”, București, 1993, pg:340)

2.2 Abordări ale educației ecologice

Originile educației ecologice sunt legate de momentul în care omul conștientizează relația dintre el și biosferă, prin evaluarea rolului său în menținerea sau deteriorarea echilibrelor naturale.

Educația ecologică cunoaște trei abordări principale:

1. Educația despre mediu: asigură înțelegerea modului de funcționare a sistemelor naturale; asigură înțelegerea impactului activităților umane asupra sistemelor naturale; dezvoltă capacitățile de investigare și gândirea critică. Nu implică însă formarea unor comportamente pozitive față de natură, dar stă la baza formării unui suport cognitiv, care să permită participarea informată la luarea deciziilor legate de mediu. Multe arii curriculare și domenii ale cunoașterii (știintele naturale și sociale, artele), ca și activitățile non- și informale pot contribui la realizarea obiectivelor acestui tip de educație.

2. Educația în mediu: asigură relevanța, realitatea și experiența practică a învățării, prin contactul direct cu componentele mediului (fie că este vorba de mediul urban, natural sau tehnologic); dezvoltă abilități de culegere a datelor și de investigație pe teren; dezvoltă capacitatea de apreciere estetică; asigură conștientizarea și stimulează preocuparea față de problemele de mediu.

3. Educația pentru mediu: finalizează educația în și despre mediu; dezvoltă sensul responsabilității față de mediu; dezvoltă eco-etica; dezvoltă motivația și abilitățile de a participa la îmbunatățirea stării mediului; promovarea dorinței și capacității de a aborda un stil de viața compatibil cu utilizarea adecvată și responsabilă a resurselor. Educația pentru mediu oferă posibilitatea de a realiza, din punct de vedere teoretic și practic, o contribuție hotărâtoare la buna gospodărire a naturii, necesitând stabilirea de legături între educația de mediu, educația morală, educația estetică etc.

Educația ecologică nu este doar o “formă de educație”, nu este doar un instrument în rezolvarea problemelor de mediu sau în gestionarea resurselor umane. Este vorba despre o dimensiune esențială a educației fundamentale care implică sfera interacțiunilor ce stau la baza dezvoltării personale și sociale: interacțiunile cu sine ce vor genera construirea identității personale, sfera interacțiunilor cu ceilalți și sfera interacțiunilor cu mediul. Pentru a înțelege mediul și pentru a interveni în mod adecvat trebuie să ținem seama de multiplele fațete ale acestuia:

– mediul – natură (de respectat, de apreciat, de conservat). La baza problemelor socio-economice actuale se află alterarea relațiilor între om și natură. Este necesară reconstruirea apartenenței față de natură a populației umane, prin refacerea legăturilor cu propria identitate, cultură și tradiție;

– mediul – resursă (de gestionat, de împărțit). Nu poate exista viață înafara ciclurilor bio-geo-chimice. Educația pentru mediu implică o educație pentru un consum responsabil al resurselor, pentru împărțirea echitabilă a acestora între membrii societății actuale și viitoare, pentru gestionarea resurselor comune ca și a deșeurilor rezultate din utilizarea resurselor;

– mediul – problemă (care trebuie prevenită și rezolvată) face apel la dezvoltarea abilităților de investigare critică a realității imediate și de diagnosticare a problemelor care se ivesc;

– mediul – sistem (care trebuie înțeles pentru a putea pătrunde complexitatea fenomenelor naturale). Cunoașterea diversității, bogăției mediului înconjurător, identificarea “nișei” ocupată de fiecare specie în ecosistemul global necesită o perspectivă sistemică, care să asigure înțelegerea legăturilor între local și global, trecut, prezent și viitor, între sănătatea umană și mediu etc;.

– mediul de viață (de cunoscut, de amenajat) este cel în care se derulează viața cotidiană, școală, casă, locul de muncă, transporturile etc;

– mediul – biosferă (coabilitatea/ respectarea altor specii) pune în evidență interdependența relațiilor socio-ecologice la scară planetară și necesitatea unui echilibru dinamic;

– mediul – proiect asigură parteneriatul în scopul realizării schimburilor dorite;

– mediul – teritoriu poate fi evidențiat în cazul populațiilor locale, tradiționale, atașate puternic locului în care trăiesc;

– mediul – peisaj pune în lumină dinamica evoluției istorice , geografice a unei arii.

Domeniul educației pentru mediu trebuie să evolueze într-o direcție constructivă O educație pentru mediu raportată doar la una dintre dimensiunile mai sus menționate ar fi incompletă și limitativă, de aceea trebuie avute în vedere toate dimensiunile prezentate anterior. Educația este percepută ca un instrument în serviciul conservării pe termen lung a mediului, acesta fiind considerat ca un rezervor de resurse ce trebuie exploatate în contextul unei dezvoltări economice durabile.

Este esențial ca educația în spiritul respectului față de natură, de mediu înconjurător să înceapă încă de la grădiniță, când datorită particulatrităților psiho-pedagogice specifice vârstei preșcolare e posibilă familiarizarea copiilor cu impactul activităților umane asupra naturii și li se pot educa emoții, sentimente și atitudini pozitive față de aceasta.

Prin educația ecologică trebuie să se încurajeze inițiativa, spiritul de responsabilitate și dedicație pentru edificarea unui viitor mai bun.

Cunoștintele căpătate în primii ani de viață, cu privire la ocrotirea naturii sunt mai temeinic consolidate și aplicate în practică, decât cele primite în anii următori.

Natura este cea mai importantă lecție de viață. Ea nu ne cere nimic, în schimb ne asigură totul: aer, apă, hrană, adăpost, motiv pentru care avem datoria s-o respectăm, s-o ocrotim ca pe un bun comun-cel mai de preț. Însă natura are nevoie de om pentru “a-i pansa” rănile deschise, pricinuite chiar de el și pentru a fi ocrotită.

Educația ecologică este un element crucial când vorbim de o dezvoltare durabilă și ea trebuie să interacționeze și cu celelalte domenii (geografia, chimia, arta etc). Școlii îi revine sarcina să demonstreze că indiferența, lipsa de grijă față de natură sunt reminescențe intolerabile, iar preocuparea de a nu aduce nici un fel de atingere naturii, de a nu-i știrbi din integritate și frumusețe, ar trebui să caracterizeze tânărul și omul civilizat de astăzi.

Învățământul ar trebui să promoveze activități de cercetare științifică, de educație ecologică și să practice excursiile ecologice, drumețiile în grup, expedițiile în natură, care să știe să ofere valențe educative și instructive nebănuite ce se cer bine valorificate. Organismele vii, animalele, plantele trebuie cunoscute în mediul lor de viață.

Ecologia este disciplina care treptat, trebuie să capete un profund caracter practic-aplicativ. Desfașurarea lecțiilor în natură îi stimulează pe copii să urmarească și aspecte legate de etologie (comportamentul animalelor), care în cele mai frecvente cazuri, fascinează. Activitățile din natură se bazează pe analiză, sinteză, discuții privind aspectele pozitive și negative ale intervenției omului în natură, sesizarea relațiilor dintre factorii biotici și abiotici.

Deplasările în natură se constituie totodată și într-o alternativă, o replică la imobilismul generat de magia televizorului, calculatorului, internetului, cu efecte secundare prea puțin cunoscute în rândul celor mici.

Educația ecologică trebuie să aibă în vedere, cu o pondere încă mai sporită, problema degradării ecosistemelor (terestre, acvatice, continentale, litorale și marine, recifele coraliere), care în ecologia practică ocupă un loc central, deoarece degradarea ecosistemelor echivalează cu ruinarea biosferei prin extincția masivă a speciilor de viețuitoare. Educația pentru mediul înconjurător ar trebui să fie o prioritate fără concurență în preocupările sistemului de învățământ, cultură și educație, sistem care s-ar cuveni să poarte cea mai înaltă încărcătură morală din toată sfera cunoașterii umane.

Primele etape ale vieții umane (până în jurul vârstei de 6 ani) pot fi de mare utilitate prin recunoașterea elementelor componente ale naturii individuale, prin ceea ce el în mod inconștient realizează ca activitate modelatoare asupra mediului înconjurător și a elementelor acestuia. Cea mai mare parte din acțiunile pe care le realizează și exteriorizeaăa copilul în această etapă sunt martori ai naturii sale individuale. Un mediu exterior cu cât este mai bogat în elemente și situații, cu cât este mai variat în structura lui, cu atât va permite copilului să exteriorizeze cât mai multe dintre elementele naturii sale individuale.

Copilul de vârstă preșcolară ar putea înțelege că natura este patrimoniul comun al umanității. Este și trebuie să fie, în egală masură, a noastră, a celor care avem șansa de a trăi acum, dar și a generațiilor viitoare. De la grădiniță, copiii învață despre sol, apă, aer, plante și animale și ar trebui să știe că fără acești factori naturali, viața nu este posibilă, așa că acești factori trebuie protejați.

Știința mediului este o experiență care se întinde pe toată durata vieții, deci nu se limitează la o educație formală.

Etica ecologică sau etica mediului se fundamentează pe următoarele argumente sau principii:

– fiecare specie are dreptul la existență;

– toate speciile sunt interdependente;

– natura are și o valoare spirituală, estetică;

– diversitatea biologică precum și evoluția ei sunt necesare pentru a înțelege evoluția vieții;

-omul are responsabilitatea prezervării speciilor și față de generațiile următoare. (http://www.didactic.ro/materiale-didactice/abordari-ale-educatiei-ecologice Aurelian Burcu, Alexandru Burcu, – ,,Educația ecologică, dezvoltarea durabilă și calitatea vieții”, Editura ,,Mega”, 2005)

2.3 Scopul și obiectivele educației ecologice

Scopul principal al educației ecologice este facilitarea dobândirii unor cunoștințe care să permită înțelegerea problemelor de mediu în profunzimea și complexitatea lor, conducând în final la luarea deciziilor pe baza unei conștiințe ecologice, precum și la promovarea oportunităților de a avea experiențe directe cu mediul natural.

( http://www.revistacalitateavietii.ro/2012/CV-1-2012/02.pdf )

Ecologia școlară folosește din ecologia generală noțiunile si fenomenele de bază, accesibile elevilor precum și viziunea de abordare a acestora simbiologică.Subliniem că, cunoașterea naturii nu este un scop în sine, ci ea trebuie să ducă la formarea unor convingeri și comportamente menite să asigure păstrarea mediului înconjurător nealterat, pentru a menține echilibrele din natură, de pe suprafața Terrei.

Obiectul ecologiei urmărește:

Dezvoltarea gândirii ecologice la elevi, ca sarcină majoră din care decurg;

Dezvoltarea raționamentelor pe baza cărora elevii să se apropie de cunoașterea fenomenelor esențiale din natură;

Dezvoltarea la elevi a convingerilor despre stabilitatea și în același timp despre variabilitatea micro și macroscopică a fenomenului viu;

Formarea la elevi a unor convingeri și comportamente îndreptate spre păstrarea nealterată a biosferei, spre menținerea echilibrelor complexe din natura biologică de pe suprafața Terrei;

În urma cunoșterii fenomenului viu elevii vor înțelege situația omului pe planeta Pământ, ca ființă bio-psiho-socială, din acesta decurgând rolul său de a folosi cu chibzuință resursele planetei;

Prin predarea ecologiei se va realiza și alte obiective majore ale învățământului ca: dezvoltarea capacităților fizice și intelectuale ale elevilor , dezvoltarea conduiteiatice a acestora ș.a.

Este necesar sa subliniem că realizarea acestor obiecte nu se poate desăvârși de către un singur educator/învățator și într-un singur an de studiu.Cunoașterea legilor ce guvernează natura este obligatorie pentru fiecare cadru didactic începând cu învățământul preșcolar și terminând cu cele mai înalte forme ale învățământului.La fiecare nivel de școlarizare este necesar să se cultive dragostea și respectul față de fenomenul biologic, față de frumusețea, uitilitatea și armonia acestuia, urmând ca intimitatea și complexitatea fenomenului să cadă în sarcina profesorilor de specialitate.

Atingerea obiectivelor propuse în predarea ecologiei se poate realiza numai într-un învățământ activ, centrat pe elevi, in care acesta să observe și să experimenteze prin lucrari practice atât în clasă, cât și pe teren adevărurile științei.

Se impune ca obiectivele obiectului ecologie să se realizeze prin:

Apropierea și sesizarea permanentă a modificărilor fenologice din cadrul ecosistemelor, al indivizilor, al populațiilor, sub influența factorilor de mediu, cât și interdependența dintre fenomene.

Învățarea activă la ecologie presupune un numar sporit de lucrari practice și activități pe teren (la colțul viu, în pădure, la apele curgătoare sau stătătoare, în parcuri, pe terenurile de cultură, la crescătorii de animale, dar și în stațiile de cercetare, stații meteo) în rândul cărora elevii vor fi obișnuiți să observe, să experimenteze, dezvoltându-le capacitățile intelectuale de analiză, sinteză, abstractizare si generalizare în urma selectării și prelucrariiînformațiilor primite. (Ana Fabian, Rodica Onaca, – „ Ecologie aplicată”, Casa de editură „Sarmis”, Cluj-Napoca, 1999, pg:343)

În gradiniță cât și în școală urmărim formarea unei conduite ecologice, conduită care presupune manifestarea de acțiuni în prevenirea deteriorării mediului.

Din obiectivele specifice, privind copiii preșcolari am putea aminti:

Să cunoască unele elemente componente ale lumii înconjurătoare (obiecte, aerul, apa, solul, vegetația, fauna, ființa umană ca parte integrantă a mediului, fenomene ale naturii), precum și interdependența dintre ele.

Să recunoască și să descrie verbal și/sau grafic anumite schimbări și transformări din mediul apropiat

Să cunoască elemente ale mediului social și cultural, poziționând elementul uman ca parte integrantă a mediului.

Să manifeste disponibilitate în a participa la acțiuni de îngrijire și protejare a mediului, aplicând cunoștințele dobândite.

Să își asume responsabilități de îngrijire/ocrotire a mediului apropiat lui;

Să participe la întreținerea și îngrijirea mediului apropiat (plante, viețuitoare etc.);

Să cultive dragostea pentru Terra, a tuturor elementelor care intră în componența acestuia;

Să conștientizeze necesitățiile de a economisi apă, energie electrică,lemn etc. (CURRICULUM NAȚIONAL PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL OBLIGATORIU)

Din obiectivele specifice, privind copiii școlari am putea aminti:

să descopere elemente componente ale lumii înconjurătoare prin antrenarea tuturor organelor de simț;

să numească elementele structurale ale mediului apropiat: apă, aer, sol, plante, animale, oameni și a elementelor create de aceștia;

să analizeze prin mici experiențe aceste elemente (dizolvare, combinare, separare, ardere, fierbere, evaporare, solidificare, atracție magnetică, plutire, scufundare) folosindu-se de instrumente diferite;

să recunoască fenomene ale naturii (vânt, briză, viscol, ploaie, ninsoare, îngheț, grindină, fulger, furtună, trăsnet, tunet) în momentul producerii lor;

să observe și să enumere modificări apărute în viața omului, plantelor, animalelor în funcție de anotimp; să le descrie și să le compare;

să observe pe o perioadă dată un anumit proces (procesul de dezvoltare al unei plante, hrănirea și îngrijirea unui animal, fenomene ale naturii);

să participe, alături de adulți, la acțiuni practice de îngrijire, ocrotire și protejare a mediului;

să înțeleagă efectele negative ale activității omului asupra mediului; (http://www.romanianecologicalsociety.ro/uploaded/docs/sre.newsletter%203&4.pdf

2.4 Modalități de realizare a educației ecologice la preșcolari

Educația trebuie să răspundă aspirațiilor și cerințelor sociale.Nevoia de educție este o sintagmă des vehiculată pe plan internațional.Depășind accepțiunea strictă de ,,sisteme școlare”, educația tinde să abordeze realitatea în condițiile unui grad de complexitate a cunoasterii și relațiilor sociale.

Eucația va implica individul în mod conștient și decisiv într-un proces permanent, cuprinzând familia, mediul gradiniței/școlii, activitățile practice, timpul liber etc.

Viitorul presupune anumite cerințe față de care procesul de educație iși stabilește prioritățile cum ar fi:

Accesul la cunoaștere;

Dezvoltarea autocunoașterii;

Desprinderea de a trece peste impulsurile nedorite și comportament distructiv;

Deprinderea de a stabili o comunicare cu ceilalți;

Instituțiile de educație vor pune accentul în viitor pe formarea capacității de a controla schimbarea și de a permite raportarea critică la schimbarea efectivă și la discursurile despre acestea.Unii specialiști apreciază că astfel de sistem de educație va avea câteva caracteristici definitorii:

Educția va însoți omul pe tot parcursul existenței sale active.

Educația va acționa asupra tuturor funcțiilor vitale.

Educația de tip școlar trebuie sa pună accentul pe activitățile aplicative și să fie accesibilă unui număr cât mai mare de participanți.

Ritmul reușitelor intenționate în domeniul educațieiva depinde de ritmul dezvoltărilor sociale și de nivelul social și de nivelul investițiiilor în educație.

Astfel, orientarea școlii trebuie să conducă spre o modalitate de învățare adecvată specificului vieții sociale.Cercetătorii fac o disociere între ,,învățarea de menținere” și ,,învățarea inovatoare”.Societățile tradiționale pun accentul pe achiziția de metode și reguli fixe pentru a face față unor situații deja cunoscute, reversibile.Se asigură astfel funcționarea unui sistem existent printr-o învățare de menținere.

Învățarea inovatoare are doua trasături principale:anticiparea și participarea.Societatea și școala trebuie să-și dezvoltae activitatea astfel încât să fie capabile să anticipeze și să-și proiecteze eventualele modificări, dar mai ales să intervină activ în soluționarea lor.Acet tip de învățare presupune calități cum ar fi autonomia și integrarea ( a acceda la o gandire holistică, a putea stabili conexiuni rapide între informațiile intrate recent în circulație).

Considerăm relevantă prezentarea lor comparativă:

Ansablul de orientări curente și de inovații școlare lansate în prima perioadă a secolului XX în Europa și America de Nord se caracterizează prin câteva preocupări comune: plasarea copilului în centrul proceselor didactice, respectarea intereselor și aspirațiilor sale, accentul pus pe stimularea creativității.Toate aceste tendințe au revoluționat studiile din domeniul educației, reunindu-se sub sintagma ,, educația noua”.

Cele doua concepte, ,,educația noua” și ,,noile educații”, sunt susceptibile de a fi confundate în momentul în care se discută despre regândirea și inovarea sistemului educativ. (Emil Păun, Romiță Iucu, – ,,Educația preșcolară în România”, Editura Polirom, București, 2002, pg: 202, 103, 104)

O ,,nouă educație” este și educația ecologică care este centrată pe obiectivul fundamental care se referă la promovarea unei culturi ecologice bazate pe cunoștințe privind explorarea rațională a resurselor naturii și conservarea mediului ambiant.

Atfel, remarcăm necesitatea abordării interdisciplinare și a acțiunii unitare, continue și sistematice a tuturor factorilor educativi în vederea determinării unei întelegeri clare a pericolului pe care îl reprezintă dezechilibrul ecologic (cf. Jinga, Negreț, 1994).

Caracterul interdisciplinar al educației ecologice este determinată de complexitatea dezvoltării influențelor negative asupra mediului înconjurător care reclamă o analiză multireferențială.

Educația pentru mediul înconjurător vizează diferite laturi ale dezvoltării personalității individului: sunt implicate atât disciplinele de cultură generală, cât și cele de specialitate. Teme ale educației ecologice pot fi abordate în cadrul tuturor activităților și la toate nivelurile preșcolarității.Scopul esențial al educației ecologice este îndeosebi acela de a forma la copii bazele unei gândiri și atitudini centrate pe promovarea unui mediu matural propice vieții, de a le dezvolta spiritul de responsabilitate față de ecosistem.Prin participarea tuturor factorilor educativi – școală, familie, comunitate locală, mass-media etc. – la realizarea acestor intenții, individul poate înțelege mai bine efectele pe care le are un comportament necorespunzător asupra componentelor mediului.

Sub raportul conținutului său specific, educația ecologică urmărește impulsionarea unei cunoașteri și conștientizări a necesității căilor, mijloacelor și obiectivelor în ocrotirea și ameliorarea mediului.

Se au în vedere în principal:

Realizarea unei imagini comeplexe asupra mediului înconjurător, ca totalitate a factorilor naturali și a celor creați prin activitate umană.

Întelegerea importanței fiecarui factor natural de mediu.

Descrierea consecințelor poluării.

Cunoașterea și respectarea unor reguli și reglementări privind protecția mediului înconjurător. (Emil Păun, Romiță Iucu, – ,,Educația preșcolară în România”, Editura Polirom, București, 2002, pg: 106)

În gradinița de copii, procesul instructiv-educativ imbracă două forme principal: activități comune, cu întreaga grupă (având caracter obigatoriu), și jocuri și activități la libera alegere (comune sau individuale)

Activitățile obigatorii realizează în mare măsură sarcinile instructiv-educative ale programei, fiind organizate de educatoare cu scopul de a transmite cantitatea de informații necesare copilului, în funcție de vârstă.Ele reprezintă principala cale sistematică de cunoaștere a mediului înconjurător, de formare a deprinderilor intelctuale și practice. Activitățile obigatorii îmbogățesc conținutul și structura jocului preșcolar și a tuturor activităților libere ale copilului.Varietatea acestor activități a determinat și încercări de clasificare după diverse criterii: conținut, formă, sacină didactică.

După conținut, se impart în: activități de cunoaștere a mediului înconjurător; de dezvoltare a vorbirii; cu conținut matematic, desen, pictură, modelaj, activități muzicale, practice și de educație fizică.

După sarcina didactică, există: activități obigatorii de dobândire a noilor cunoștințe, activități de consolidare, de perfecționare a deprinderilor, de sistematizare, de evaluare.

Desfășurarea programei de activități obigatorii înseamnă respectarea cu strictețe a grupei de vârstă și, în funcție de acesta, se stabilește durata activității (15-30 minute la nivelu copiilor de 3-5 ani și 30-35 minute la nivelul copiilor de 5-7ani).Durata unei activități este stabilită convențional, însă în practica fiecarei forme de activitate ea poate fi depășită în unele cazuri, din dorința de activitate a copiilor.

Jocurile și activitățile la alegere se pot desfășura pe întreg parcursul zilei, sub directa îndrumarea a educatoarei, în funcție de tipul gradiniței.În acest context, educatoarele au posibilitatea să desfășoare o muncă diferențiată, de sprijinire individuală a unor copii care au rămâneri în urmă față de nivelul grupei și reclamă fie corectarea vorbirii, fie precizarea si consolidarea unei cunoștințe, priceperi sau deprinderi slab însișite.Totodată pot fi create condiții de activitate suplimentară pentru copiii cu aptitudini deosebite.(Emil Păun, Romiță Iucu, – ,,Educația preșcolară în România”, Editura Polirom, București, 2002, pg: 163, 164)

În școala de azi, strategiile didactice trebuie adaptate încât să se asigure copiilor capacități necesare învățării permanente. Metodele și conținuturile trebuie să răspundă atât intereselor, nevoilor și cerințelor individuale cât și celor de grup. În acest context, profesorul are rolul de a-i ajuta pe preșcolari să devină răspunzători de propria formare. În timpul activităților trebuie creată o atmosferă de lucru care să stimuleze disponibilitățile spre acțiune, într-un cadru psihopedagogic afectiv pozitiv .

Observarea sistematică a naturii de către copii, sub îndrumarea educatoarei contribuie la îmbogățirea cunoștințelor lor, la înțelegerea adecvată a fenomenelor naturii, la dezvoltarea spiritului de observație, a gândirii și limbajului. Observând natura, copiii pot, de asemenea, sub îndrumarea adultului să sesizeze frumusețile ei și să o îndrăgească. În felul acesta li se educă simțul estetic, sentimentul de admirație, de dragoste și mândrie pentru bogățiile și frumusețile naturii patriei noastre. De asemenea, mediul înconjurător oferă copiilor și alte posibilități de cunoaștere. Este vorba de cunoașterea muncii oamenilor, a diferitelor meserii, a rezultatelor activității umane în diferite domenii. Prin însușirea de noi cunoștințe despre aceste aspecte ale vieții sociale, copiii își lărgesc orizontul, își dezvoltă interesul pentru cunoașterea activității omului, li se educă dragostea și respectul față de om și de rezultatele muncii lui.

(http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:m46eoYMIgz0J:dppd.ubbcluj.ro/rojed/articol_2_4.pdf+&cd=1&hl=ro&ct=clnk&gl=ro)

Un dezavantaj a observării il constituie numeroasele probleme de ordin organizatoric.Aceste probleme sunt legate de locul unde se va desfășura activitatea, de materialele folosite cât și de scop și sarcini.Un exemplu ar putea fi activitățile care se desfășoară în natura necesită o organizare mai mare față de cele care se desfășoară în clasa deoarece educatoara trebuie să găsească cele mai bune condiții în care poate să aibă loc activitatea de observare.

În structura activității de observare se disting următoarele etape:

Introducerea in activitate

În acestă etapă se face apel la sentimentele copiilor și prin acest fel educatoarea le poate capta atenția cu ușurință spre obiectul observării.Pentru ca activitatea de obsevare să aibă succes trebuie să ne asigurăm că participă toti elevi.

Desfășurarea activității

Dintre metodele generale de învățământ care își găsesc aplicabilitatea în activitatea de observare sunt explicația și conversația.

Conversația poartă un rol important în dialogul dintre educatoare și copilaș, educatoarea este un partener care nu doar întreabă ci și răspunde întrebărilor copiilor.Acesta determină o participare activă a tuturor copiilor.Este important ca copilași să adreseze întrebări educatoarei doar atunci cand nu înteleg ceva.În acest fel ritmul de munca ar fi unul ordonat iar copii ar fi atenți.

Formele de convesație pot fi clasificate după mai multe criterii:

După numărul de persoane cărora li se adresează întrebarea

Individuală ( legatura educator – copil )

Frontală ( întrebări care se adresează grupei și răspund diferiți copilași )

După obiectivele urmărite

Introductivă

În cadrul prezentării materialelor

Pentru fixarea cunoștințelor

Pentru recapitulare

După felul adresări întrebărilor

Euristică

Catihetică

O importanță a conversației este faptul ca ajută la dezvoltarea și însușirea limbajului ecologic.Cadrele didactice consideră că întrebările sunt un instrument important în predare deoarece îi ajută pe copii sa gândească singuri.

Avantajele conversației sunt următoarele:

Se pune accentul pe înțelegere nu pe memorare mecanică;

Se asigură că învățarea se bazează pe ceea ce au învățat anterior;

Se produce învățarea transferabilă;

Ofera feed-back imediat;

Încurajează dezvoltarea gândiri;

Dezavantajele conversației sunt următoarele:

Este o metoda care consuma timp;

Nu este o metodă simpla;

Face dificilă implicarea tuturor copiilor;

Pentru ca metoda conversației să fie o reușită cadrul didactic trebuie sa-și insușească tehnica de a pune întrebări.

Încheierea activității

În încheierea activității educatoarea poate să pună întrebări pentru a primi un feed-back iar dacă în activitate sa atins și compararea atunci putem face referire la asemanări și deosebiri.

Prin activități de educație ecologică crește nivelul cunoașterii, se îmbunătățește nivelul comportamentului, se modifică nivelul sentimentelor, înlăturându-se sentimentele negative, de nepăsare față de mediu și crescând nivelul celor ce manifestă grijă față de protecția mediului și pentru a nu perturba echilibrul ecosistemelor.

Implementarea unor proiecte de educație ecologică la nivel preșcolar oferă copiilor oportunități pentru:

– manifestarea prin desen, lucrările realizate pe teme date fiind expuse și discutate cu copiii;

-participarea efectivă la amenajarea spațiului verde și de joacă, copii învățând să sape, să planteze, să plivească, să ude și ceea ce este mai important să respecte natura și creând un spațiu ce poartă amprenta personalității lor, înțeleg că opinia lor contează, iar prin propria lor contribuție pot modifica mediul, mai ales în colaborare cu ceilalți.

( http://www.romanianecologicalsociety.ro/uploaded/docs/sre.newsletter%203&4.pdf )