Modalitati de Petrecere a Timpului Liber la Adolsescenti
CUPRINS
Argument
CAPITOLUL I: Delimitări conceptuale ale adolescenței
Familia – factor important în dezvoltarea adolescentului
Dezvoltare fizică
Dezvoltare intelectuală
Dezvoltare socială
CAPITOLUL II: Timp liber, definiții
Modalități de petrecere a timpului liber și oportunităti
Conceptul de loisir
CAPITOLUL III: Socializare și sociabilitate
CAPITOLUL IV: Personalitatea adolescentului
Adolescentul și familia
Adolescentul și dezvoltarea tehnologiei
Adolescentul și grupul de prieteni
În loc de concluzii: Adolescența în zilele noastre
Bibliografie
ARGUMENT
Una din perioadele frumoase dar și foarte complexe ale evoluției unei personalități, o reprezintă adolescența. Fiind interesantă și omniprezentă, adolescența este studiată de majoritatea științelor atât generale, cum ar fi : psihologia, sociologia, pedagogia, medicina sau filosofia; dar și de științe rezultate din interferența acestora: psihologia socială, psihologia dezvoltării, psihologia copilului și a adolescentului, sociologia comunicării, sociologia timpului liber, psihopedagogie, psihiatrie, etc.
Datorită complexității conceptului apare nevoia de a preciza definițiile principalelor termeni utilizați – personalitatea, adolescența, timpul liber, socializarea și sociabilitatea; prezentarea adolescenței în ceea ce privește dezvoltarea fizică, socială sau intelectuală; precizarea principalelor modalități de petrecere a timpului liber al adolescenților (care nu mai sunt ca acum 10-20 de ani); descrierea procesului de socializare dar și încercarea de a delimita gradul de sociabilitate al reprezentanților acestei etape în dezvoltarea unei personalități; precum și schițarea personalității adolescentine, relația cu familia, tehnologia sau prietenii.
Tema „Modalități de petrecere a timpului liber la adolescenți” este insipirată din acea shimbare a societății dată de procesul de tehnologizare, nefinalizat încă și continuu, care influențează într-o masură foarte mare adolescentul – acesta vrea sa fie independent (deși nu este în stare), libertin, la modă, utilizator și proprietar al noutăților tehnologice, dar lăsat în pace de familie și părinți.
Astfel încercăm sa studiem adolescența în complexitatea ei psihologică și sociologică; adică trăirile, schimbările și manifestările psihice ale adolescentului, în raport cu societatea care îl înconjoară și încearcă să-l pregătească pentru integrare. Este interesant să observăm paralela între adolescenții de astăzi și cei din anii 90, asemănările și deosebirile, precum și principalele modaliăți de a-și ocupa timpul liber. O parte importantă a timpului liber al acestei categorii sociale o reprezintă socializarea dar, din păcate, cu accentul mutat de pe interacțiunea directă și personală, pe cea indirectă, prin intermediul rețelelor sociale (Facebook, Twitter, Instagram, Hi5, etc), forum-urilor sau site-urilor specializate.
CAPITOLUL I
DELIMITĂRI CONCEPTUALE ALE ADOLESCENȚEI
Din cele mai vechi timpuri, omenirea a fost interesată să studieze omul și personalitatea în toată complexitatea sa, pentru o mai bună înțelegere a etapelor de dezvoltare umană, dar și a proceselor de transformare prin care trece aceasta. Datorită factorilor interni și externi care o pot influența, a diversității și a dificultății de a o studia în toate manifestările sale, personalitatea este într-o dezvoltăre perpetuă.
În general, psihologia dezvoltării este cea care studiază evoluția personalității de la naștere până la bătrânețe, dar ținând cont că fiecare are propriul ritm de evoluție, că factorii genetici, sociali sau condițiile de mediu diferă de la un individ la altul.
Din punct de vedere psihologic, personalitatea este o caracteristică general-umana, modelată de mediul social și dată de relația dinamică general-particular-individual. Kluckhohn C. si Schneider M. precizează că o persoană se individualizează datorită raportului la cele trei tipuri de norme – universale, valabile pentru o populație generală; de grup – omul raportându-se la specificitatea grupului din care face parte; și cele individuale – dată de propriile trăsături. După Allport G., personalitatea este acea organizare dinamică, în cadrul individului, a acelor sisteme psihice și fizice care determină gândirea și comportamentul său specific.
Din punct de vedere sociologic, personalitatea este expresia socio-culturală a individualității umane. Astfel, în limbajul uzual termenul de personalitate a devenit sinonimul unei persoane puternice, originale și ambițioase – adică o individualitate impunătoare.
Pentru o înțelegere mai bună și mai completă, a dezvoltării umane și a problematicii vârstelor, s-a impus stadializarea – adică împărțirea în etape diferite prin care trece individul de-a lungul vieții sale: de la concepție până la deces. Fiind o problematica atât de complexă și în perpetuă schimbare, cercetătorii din diferite domenii (dar mai ales psihologii) au încercat să realizeze o împărțire care să cuprindă toate etapele dezvoltării unei personalități dar să fie cât mai aproape de realitate. Aceste împărțiri în etape de dezvoltare sunt multe și variate, care mai generale, care mai specifice.
Pentru înțelegerea unuia din conceptele principale ale prezentei lucrări, adolescenta – ca etapă a dezvoltarii unei personalitati, vom încerca să prezentăm o delimitare mai cuprinzătoare a principalelor perioade ale vieții, cu rezerva că ele pot fi diferite de la un om la altul. Astfel se pot delimita:
Perioada prenatală, care începe cu concepția propriu-zisă și se termină cu nașterea. Este o etapă foarte importantă în care se pun bazele organismului uman, dar este destul de vulnerabilă la anumite condiții interne, ale mamei, și externe, ale mediului în care trăiește aceasta din urmă.
Copilăria mică, adică de la 0 la 3 ani, este etapa dependenței de adulți, a diminuării instinctelor înnăscute și amplificării celor senzoriale, prin învățare. Abia pe la vârsta de 2 ani, copilul capătă o oarecare independeță – se învață să meargă, să vorbească, să comunice.
Copilăria mijlocie, care cuprinde etapa de la 3 la 6 ani, preșcolară, când copilul învață să socializeze și să se integreze într-o forma de educație (grădinița). Apar primele relații sociale, autocunoașterea, autocontrolul, relația cu adulții este mult îmbunătățită. Apar primele semne ale caracterului și ale temperamentului unui adult.
Copilăria mare, cuprinzănd etapa școlară de la 6 la 14 ani, se dezvoltă procesele cognitive, intelectuale și de autocontrol. În această perioadă apar procesele de cunoaștere a normelor și a valorilor sociale, care vor facilita integrarea în societate. Este etapa sociabilității și a socializării.
Adolescența, este perioada între 14-20 de ani, caracterizată prin dezvoltarea fizică importantă, prin care corpul adolescentului devine al unui adult; prin finalizarea formării proprii identități; prin depărtarea și separarea de părinți; printr-o gândire formată.
Adultul tânăr, (20 – 40 ani), caracterizat prin formarea unui cuplu, apariția copiilor, dezvoltarea profesională și personală.
Adultul matur (40 – 65 ani) – este o etapă caracterizată prin crize care pot fi generate sau amplificate de factori diverși cum ar fi: plecarea copiilor la casele lor, decesul părinților, pensionarea și adaptarea la o viață liniștită dar și schimbarea statusului social, toate ducând la conștientizarea apropierii sfârșitului vieții.
Senectutea, începând cu 65 de ani, este perioada în care individul învață să se adapteze cu vârsta sa, cu diminuarea activității fizice, este acceptarea inevitabilului.
Gessel a observat și a susținut faptul că, în dezvoltarea psihică a personalității există o anume succesiune dintre stadii de echilibru cu stadii critice, de tensiune.
Dată fiind problematica prezentei lucrări, ne vom concentra asupra unei singure perioade dintre cele prezentate mai sus și anume – adolescența, o etapa destul de vunerabilă, complicată dar importantă în dezvoltarea personalității umane. Adolescența este etapa intermediară între copilarie și tinerețe, cu trăsături caracteristice biologice și psiho-sociale. Aceasta a fost definită destul de recent ca o etapă distinctă – pe la începutul secolului al XX-lea, se considera că etapa copilăriei era urmată de pubertate caracterizată prin transformări mai mult fiziologice, care continuă cu o etapă de învățare a abilităților de a reacționa cu ceilalți membri ai societății și de a se integra în comunitate. Dar odată cu dezvoltarea societății umane a apărut necesitatea identificării unei etape distincte între copilărie și maturitate. În unele societăți, maturitatea este dată de începutul maturizării sexuale, pe când în altele, mai dezvoltate, maturitatea este semnul abilității de a-și asuma responsabilitatea propriei vieți, de a fi independent financiar și psihologic.
Dictionarul de Sociologie (1998, pag.19) ne precizează că în perioada adolescenței putem delimita două etape distincte și anume:
Preadolescența sau pubertatea, între 12-15 ani;
Adolescența propriu-zisă, între 15-20 ani, dar care se poate prelungi datorită anumitor factori care o influențează, devenind o adolescență întârziată. Printre condițiile care o favorizează, putem enumera scolarizarea prelungită dar și neasumarea propriilor responsabilități.
Adolescența este o constantă dependentă de condițiile atât biologice (ereditare), cât și de cele socio-culturale sau educaționale. Psihologia studiază adolescența prin prizma evoluției intelectuale, afective, sensibilitate accentuată, conflicte motivaționale. Pe de alta parte, sociologia se axează pe integrarea socială a grupurilor adolescentine care au interese comune, ajungând chiar să-și formeze o subcultură adolescentină. Aceste grupuri se deosebesc printr-o unitate accentuată, influențându-i pe membrii săi.
Familia – factor important în dezvoltarea adolescentului
Cunoscută, prezentă și studiată din cele mai vechi timpuri, familia poate fi considerată fundamentul societății – datorită funcției sale principale, procrearea; dar și asigurarea evoluției omenirii – prin moștenirea și transmiterea cunoștințelor dobândite, generațiilor noi. Familia este cea care dă naștere și protejează copiii până la maturitate (uneori și după) și are un rol foarte important în educarea acestora. Astfel, înainte să prezentăm modalitătea în care se dezvoltă și caracteristicile specifice perioadei de adolescență, vom încerca să definim și să prezentăm, foarte succint, atât conceptul de familie, cât și modul în care aceasta îl poate influența pe adolescent – punctul central al prezentei lucrări.
Murdock G.P. (1949) definește familia, într-o accepțiune mai largă, drept un grup social cu membrii care sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopție, care conviețuiesc și se ajută reciproc, în toate privințele (susținere morală și financiară, creșterea copiilor, etc). Această definiție presupune existența unei o familii extinse cu părinți, bunici, străbunici, nepoți, frați….tip de familie specific perioadei preistorice, dar care se intâlnește și astăzi – la rromi.
O definiție mai simplă este dată de Dicționarul de Sociologie, unde se precizează că familia este un grup social format dintr-un cuplu căsătorit și copiii acestuia. Această definiție este mult simplificată dar din ea rezultă, logic, toate caracteristicile unei familii, din cele mai vechi timpuri până în modernitate, și anume:
O familie este în primul rând un grup format cel puțin doi oameni maturi, în general un bărbat si o femeie (este accepțiunea tradițională, dar unele civilizații acceptă și posibilitatea formării unei familii și de către parteneri de același sex );
O familie se bazează pe căsătorie, fiind vorba deci de cuplu căsătorit. Iar cuplul căsătorit poate fi format doar dintr-un bărbat și o femeie, datorită legislației românești care interzice căsătoriile dintre partenerii cu același sex. În ultimul timp însă, întâlnim tot mai des încadrarea în termenul de familie și a uniunilor consensuale sau a concubinajelor – adică conviețel puțin doi oameni maturi, în general un bărbat si o femeie (este accepțiunea tradițională, dar unele civilizații acceptă și posibilitatea formării unei familii și de către parteneri de același sex );
O familie se bazează pe căsătorie, fiind vorba deci de cuplu căsătorit. Iar cuplul căsătorit poate fi format doar dintr-un bărbat și o femeie, datorită legislației românești care interzice căsătoriile dintre partenerii cu același sex. În ultimul timp însă, întâlnim tot mai des încadrarea în termenul de familie și a uniunilor consensuale sau a concubinajelor – adică conviețuirea și creșterea copiilor chiar, fără oficializarea relației. Dar și invers, poate exista o căsătorie fără o familie în adevăratul sens al termenului, fiind vorba de o căsătorie fictivă – pentru niște beneficii materiale sau de alt fel, sau putativă – termen preluat din jurisprudență, care înseamnă menținerea căsătoriei nule prin hotărârea instanței judecătorești, păstrându-i-se toate efectele unei căsătorii normale, doar pentru soțul de bună-credință.
Fundamentul este egalitatea deplină în drepturi și obligații, mai ales în creșterea și educarea copiilor proveniți din căsătorie, implicit familie, pentru crearea condițiilor optime pentru dezvoltarea lor.
Acel sistem de reguli și norme care reglemenetază relațiile între părinți – pe de o parte, și părinți și copii – pe de alta, a fost numit sistem familial. Acest sistem familial cuprinde rolurile – adică comportamentul efectiv față de cel așteptat de societate; atribuirile – adică interacțiunea dinamică a cauzei și a efectuluiși expectanțele membrilor – acele așteptări care provoacă predicții.
Familia poate lua mai multe forme diferite în funcție de cultura și civilizația poporului, dar și în funcție de criteriul de clasificare al acesteia. Astfel putem deosebi, în funcție de numărul membrilor: familia nucleară, cuprinzând soții și copii lor, și familia extinsă, de care am amintit mai sus, cuprinzând mai multe generații care conviețuiesc într-un cămin. În funcție de liderul familiei, adică membrul care are autoritatea cea mai mare, putem aminti:
Familii patriarhale, în care autoritar este soțul din familia nucleară sau bărbatul cel mai în vârstă al familiei extinse;
Familii matriarhale, unde autoritatea este a soției sau a femeii cele mai vârstnice, conform exemplului de mai sus.
Familii egalitare, care se caracterizează prin distribuția relativ egală a autorității, a drepturilor și a sarcinilor familiale – caracteristici tot mai des întâlnite astăzi.
În funcție de locul de stabilire a domiciliului, familia poate fi patrilocală – stabilirea în zona de proveniență a soțului; matrilocală – stabilirea în orașul natal al soției; sau neutră – în afara ambelor zone precizate. În funcție de moștenirea averii, familia poate fi patrilineară, matrilineară sau bilineară – ambele familii de origine își ajută copiii căsătoriți în formarea noului cămin, în creșterea copiilor, și lasându-le moștenire. O clasificare interesantă a tipologiilor familiale a fost propusă de Mitrofan I. și Ciupercă C. (1998), care diferențiază:
Familii liberale, care încurajează independența și inițiativa copiilor rezultați, și cele reprimatoare, care le înnăbușă orice inițiativă;
Familii active, care încurajează evoluția, dinamica, inițiativa și schimbarea, și cele pasive – adică indiferente la orice schimbare ivită sau propusă.
Familii stabile și instabile – primele se bazează pe un set de reguli, principii și valori care se mențin constant, pe când cele din a doua categorie au permanente schimbări ale regulilor și a vieții în familie, în general.
Indiferent de tipul familiei, aceasta este un factor foarte important în creșterea și educarea copiilor, respectiv adolescenților din simplul motiv că este primul grup din care va face parte, al cărui reguli și principii vor fi învățate, comentate și interiorizate într-un final. Familia este suportul moral, este ajutorul necondiționat indiferent de vreme, timp sau tip, este asigurarea financiară a existenței unui cuplu, este fundamentul educației copiilor rezultați (primele exemple de comportament și roluri invățate sunt cele ale părinților). Astfel comportamentul părinților este preluat direct de copiii lor, prin imitare.
Putem concluziona că familia, ca instituție, îndeplinește mai multe funcții importante:
reproducere, principal funcție care asigura continuitatea omenirii. din cele mai vechi timpuri, viabilitatea căsătoriei și a familiei era dată de nașterea copiilor;
socializare, prin care se transmit cunoștințele dobândite, principia și valori morale, generațiilor viitoare;
sprijin emoțional, în cazul unor problem ivite;
asigurarea de către părinți a unui anumit status, dobândit de membrii mai vechi ai familiei;
și o funcție mai veche, de reglare a comportamentului sexual premarital – mai puțin prezentă în zilele noastre.
Dezvoltare fizică
Adolescența își are începutul pe la vârsta de 12-14 ani și se finalizează la 20 de ani, cu mici excepții. Această etapă presupune existența a unei serii de modificări fizice – pe de o parte, și psihice – pe de alta. Printre primele semne ale maturității se numără dezvoltarea sistemului osos și muscular, adică se accentuează și finalizeză creșterea în înălțime și greutate, care sunt influențate de condițiile ereditare dar și de mediul în care crește individul. S-a observat că alimentația bogată și diversificată induce pubertatea pe la 12-14 ani, pe când cea caracteristică țărilor sărace o deplasează spre 15-18 ani.
Începutul perioadei de adolescență se caracterizează printr-o creștere accelerată, urmând o stabilizare a acesteea, pe la mijlocul perioadei. După efectuarea unor cercetări longitudinale asupra adolescenților s-a constat că aceștia cresc aproximativ 20-30 cm și pun 4 – 5 kg anual.
În ceea ce privește ritmul dezvoltării fiziologice, acesta diferă la fete față de băieți. Dacă înaintea perioadei pubertății, diferențele ritmului de dezvoltare erau aproape insesizabile, în cadrul adolescenței, acestea se accentuează. Fetele au un ritm mai accelerat, corpul lor se transformă din unul de copil în unul caracteristic unei femei, are loc maturizarea sexuală, cresc mult în înălțime (pe la 14-15 ani ajung la înălțimea care o vor avea ca adulți). Iar băieții, de cele mai multe ori, au un decalaj de câțiva ani, față de ritmul de dezvoltare al fetelor, culminând cu schimbarea timbrului vocii și maturizarea sexuală.
Maturizarea fizică timpurie induce, în plan psihologic, o stare echilibrată, de bine, de relaxare, de autocontrol și de încredere în forțele proprii. Ca rezultat al acestui fapt, relațiile sociale sunt mai dezinvolte, naturale și lipsite de conflicte, ceea ce reprezintă cheia popularității și a succesului în propriul grup. Acest fapt înlătură paradoxul vârstei, care înseamnă balansarea între nevoia de a fi unic, individual, dar și nevoia, la fel de puternică, de a fi asemănător cu membrii grupului său de apartenență.
Maturizarea fizică târzie, din punct de vedere psihologic, conduce la dependență față de familie, față de grup sau de prieteni, dar și la agresivitate, lipsa încrederii de sine, nesiguranță, răscularea față de părinți și regulile/principiile lor.
Atât maturizarea fiziologică precoce, cât și cea târzie, au o serie de avantaje, dar și dezavantaje. Maturizarea precoce condiționează creșterea încrederii de sine, prin urmare relații sociale mai bune; iar adolescenții se simt presați să răspundă așteptărilor grupului – să devină maturi. Un avantaj al maturizării târzii îl poate constitui faptul că, datorită comportamentului caracteristic copilăriei, așteptările grupului nu sunt așa de mari, adolescenții pot să le facă față și să se adapteze fără a fi generate frustrări.
În această etapă a dezvoltării unei personalități, cei mai mulți sunt interesați de propria imagine fizică, dar și cei mai mulți sunt dezamăgiți de aceasta. Indiferent de gradul de maturizare, adolescenții se caracterizează printr-o percepție, în general, negativă a corpului, care duce la apariția frustrărilor dintre cele mai variate. Fetele sunt cele care acordă imaginii fizice o importanță mai mare ca băieții, considerând că aceasta simplifică crearea relațiilor inter-umane și micșorează stresul posibilității singurătății.
Astfel starea de bine a adolescentului este dată de aspectul fizic, iar cauzele înbolnăvirilor sunt de regulă psihologice. Este o etapă în care pot să apară tulburări de alimentație care duc la anorexie sau bulimie, consumul de tutun, alcool sau droguri, etc. Anorexia se deosebește prin faptul că alimentația este în general normală, dar urmată de laxative sau vomitive pentru a nu fi digerată hrana. Bulimia este caracterizată prin supraalimentare care duce la depresie și reacții nevrotice. Psihologii și sociologii presupun că aceasta apare ca rezultat al vederii unei imagini distorsionate a propriului corp și al dorinței de a avea un corp ideal (promovat de modă, reviste, mass-media). Consumul alcoolului, tutunului sau a drogurilor apare odată cu conflictele din familie, problemele la integrarea în societate și propiul grup, a percepției negative asupra corpului sau a așteptărilor prea mari sau ambigue din partea adulților. Așteptările ambigue ale adulților se datorează faptului că unii se așteaptă, de la adolescent, să se comporte ca un copil, iar alții – ca un adult. Astfel adolescentul este derutat, încearcă să fie „conform așteptărilor”, dar nu face față acestor balansări și devine nesigur pe propriile forțe în lumea adulților. Cercetările lui Mead M. au demonstrat faptul că în culturile unde copii participă la viața comunității, trecerea de la copilărie la adolescență se desfășoară fără conflicte majore. Pe când în cazul societăților dezvoltate, unde copii au o viață relativ restrictivă și se trezesc brusc la realitate, în jurul vârstei de 18 ani, când trebuie să răspundă așteptărilor și nevoilor societății, nefiind foarte cunoscute de aceștia. Drept urmare apar neînțelegeri, conflicte sau traume psihologice.
Dezvoltare intelectuală
În etapa adolescenței, dezvoltarea fizică este însoțită de cea psihologică și intelectuală – copilul nu mai este copil, ajunge la maturitate, ceea ce înseamnă că:
Poate gândi abstract – din punct de vedere cognitiv;
Poate forma un cuplu stabil, poate relaționa cu ceilalți, își poate alege cariera profesională – din punct de vedere sociologic;
Conștientizează propria identitate, își crează un sistem de valori, devin independenți, psihic și financiar, față de părinți, cu care poate avea relații mature și echilibrate.
După cum am precizat în subcapitolul anterior, dezvoltarea fizică duce la anumite efecte psihologice – adolescenții se consideră “centrul universului” pentru cei din jur, sunt egocentrici (semne de rămășițe din copilărie, care se caracterizează prin egoism și egocentrism), conștientizează schimbarea formei corpului lor care nu poate fi controlată – toate conduc la frustrări, stări conflictuale sau depresii chiar.
Dintre cele mai importante caracteristici care se apar în perioada adolescenței sunt conștiința și conștiința de sine, mai ales, referindu-se la identificarea Ego-ului și încadrarea lui în realitatea și timpul actual.
Cel mai important test al adolescenței este despărțirea de părinți și căpătarea autonomiei în propriile decizii și acțiuni. Puternica protecție din partea părinților nu-și mai are rostul și este înlocuită cu acordarea a tot mai multe libertăți.
Autonomia poate fi de trei tipuri: morală, comportamentală și emoțională. Autonomia morală se caracterizează prin abilitatea de a distinge binele și răul, problem importante sau minore. Autonomia comportamentală se referă la capacitatea de a lua proprii decizii, de a acționa conform acestora și de a le asuma. Autonomia emoțională se referă la separarea emoțională de părinți și reorientarea atașamentului emoțional către prieteni sau iubiți. Acest proces de separare a fost numit generic detașare și este o parte importantă a dezvoltării unei personalități, în devenirea acesteia drept un adult normal.
Steinberg (1990) susține că detașarea emoțională față de părinți nu înseamnă ruperea acestor relații afective, ci doar rearanjarea acestora în clasamentul importanței lor pentru un adolescent, bineînțeles din prizma lui de vedere. Prin urmare, chiar dacă este o perioadă caracterizată mai ales de neînțelegeri și conflicte dintre părinți și copii, nu prea au fost găsite indicii că acestea ar dăuna (sau rupe chiar) atașamentul dintre ei.
Conform teoriei lui Erikson, care se bazează pe faptul că celor opt vârste cronologice le corespund opt așa-numite “crize sociale”, adolescenței îi este asociată criza de identitate, ca rezultat al unui proces continuu de evoluție, inevitabil de altfel. După Erikson, stabilizarea identității duce la finalizarea formării imaginii de sine care este împăcată cu trecutul dar și deschisă spre viitor. Această acceptare a propriei identități este dificilă, pentru că adolescentul va pendula între diferite roluri până când își va găsi “rostul” și menirea, ceea ce poate duce la agresivitate sau frustare (dacă nu este depășită), scăderea stimei de sine și a încrederii în forțele proprii sau egocentrism. Factorii care duc la aceste stări conflictuale pot fi diverse: competivitatea cu colegii, prietenii sau părinții chiar; necesitatea de a se elibera de aceste conflicte; dificultatea deciziei de a se raporta la valorile familiei sau cele ale grupului de prieteni…
Egocentrismul adolescentin se referă, în principal, la preocuparea pentru imaginea și comportamentul propriu. Din dorința de a fi plăcut de prieteni, de a avea ”prestigiu”, ei își controlează reacțiile anticipând percepția celorlalți. Astfel își maschează trăirile reale atât cât pot. Adolescenții se percep ca niște actori principali pe scenă, iar societatea – ca un public imaginar. Anticiparea reacțiilor celorlalți este bazată pe propriile trăiri și concepții, iar rezultatul reacțiilor lor este baza autoevaluării – adică dacă adolescentul este critic, îi va percepe și pe ceilalți ca pe niște critici ai comportamentului său și va crește anxietatea.
În ceea ce privește competențele există diferențe de sex: băieții adolescenți au anxietatea dependentă de abilitățile fizice, pe când la fete – este dependentă de succesul relațiilor interpersonal. Diferențele ce apar din evaluarea propriilor competențe și expectanțele adulților dau naștere acestor trăiri anxioase care duc la comportamente aggressive. Astfel Gessel este cel ce ne prezintă o descriere a comportamentelor agresive între 12-16 ani:
12 ani, este specific un comportament destul de pozitiv și deschis relațiilor interpersonale;
13 ani, comportamentul este introvert și adolescentul răspunde agresiv oricăror eforturi de a-l scoate din lumea lui interioară;
14 ani, este etapa rebeliunii, orice impunere din partea celorlalți (părinți, rude, prieteni…) provoacă agresiune;
15 ani, este dată de tendința spre echilibrare, agresivitatea fiind în scădere tot mai accentuată;
La 16 ani rămân doar cu rămășițe de agresivitate.
O altă caracteristică a adolescenței este dezvoltarea gândirii, în sensul căutării a tot mai multe soluții posibile de rezolvare a situațiilor critice – adică abilitatea de a raționa ipotetic. După Piaget, maturizarea cognitivă este ajutată atât de dezvoltarea fizică și neurologică, cât și de contextul socio-cultural al individului – educația primită, mediul familial, cultura.
Dezvoltarea intelectuală este dată și de dorința și nevoia de a învăța pentru a-și crea o imagine asupra realității înconjurătoare, se dezvoltă tot mai mult limbajul verbal, caracterizat de originalitate și autocontrol. Evoluează și memoria logică, se formează un stil propriu de memorare a informațiilor noi, iar pe la 16-18 ani, inteligența își atinge punctul maxim de operativitate.
Gândirea concretă este detronată de cea abstractă. Gândirea concretă este bazată pe rezolvarea unor probleme concrete, găsirea unei soluții evidente – pe de o parte, dar și pe dificultatea de a înțelege subînțelesurile sau sensurile duble – pe de alta. Gândirea abstractă însă, permite anticiparea, amânarea acțiunilor și a reacțiilor, până la găsirea celei mai bune soluții abstracte, ceea ce implică înțelegerea simbolurilor, metaforelor și a subînțelesurilor.
Conștientizarea și construirea propriei identități de gen este o altă ”achiziție” a perioadei prezentate în lucrarea ”Modalități de peterecere a timpului liber la adolescenți”. Aceasta apare datorită învățării rolurilor sociale, adică a acelor comportamente care răspund normelor și cerințelor societății și care sunt așteptate din partea adolescentului.
Există mai multe teorii care încearcă să explice procesul de conștientizare și interiorizare a identității de gen. Din punct de vedere al psihanalizei, individul se naște bisexual, iar identificarea identității are loc ca urmare a modului de rezolvare ale conflictelor în ceea ce privește relațiile cu părinții, gelozia și dragostea, trăiri emoționale. În cazul fericit, adolescentul se va identifica cu părintele de același sex, iar în cazurile mai puțin fericite apar devierile (homo-, trans-, bisexualitatea).
Din prizma învățării sociale, se consideră că diferențele anatomice înnăscute sunt insuficiente pentru a se identifica corect din punct de vedere al genului. Prin urmare, această teorie accentuează importanța imitației și învățării rolurilor din familie, într-o prima fază, prin recompensele selective acordate pentru adoptarea comportamentului părintelui de același sex. După depășirea acestei faze, mediul social este cel care va acorda recompensele sau pedepsele în funcție de adoptarea, respective abaterea, de la identitatea de gen a individului.
O altă teorie explicativă a identității de gen este teoria auto-socializării a lui Kohlberg, care are la bază dezvoltarea cognitivă. Coform acestei teorii copii/adolescenții învață întâi să se eticheteze ca fiind băiat sau fată și abia apoi observă că aceste categorii au tipuri diferite de comportament – drept urmare ajung să-și dorească să-și actualizeze comportamentul conform genului pe care îl reprezintă.
În general, cercetările psihologice și sociologice au demonstrat faptul că părinții obișnuiesc să diferențieze copii în funcție de sex, adică pedepsele aplicate diferă de la băieți la fete, precum și limbajul utilizat pentru încurajare. De exemplu, fetele aud mai des că sunt frumoase, deștepte, cuminți…. iar băieții – că sunt curajoși, puternici, sportivi…. Astfel asistăm la o diferențiere clară a modelelor comportamentale ale masculinității față de cele ale feminității ceea ce duce la așa-numita sexualizare a relațiilor sociale.
Dezvoltare socială
Paralel cu dezvoltarea fizică și cea psihică (sau intelectuală), personalitatea adolescentului cunoaște și dezvoltarea pe plan social. După cum am precizat anterior, adolescenții se detașează de părinți și rude – adică de grupul arhicunoscut; și se apropie mai mult de grupul prietenilor, învățând reguli și norme, principii și valori, de multe ori complet diferite decât cele cunoscute de ei. Prietenii devin autoritatea supremă, de aceea legătura cu un grup cu valori deviate și deviante este periculoasă, ducând pe un drum anevoios și de ce nu – ilegal. De aceea, adolescența este considerată de adulți o etapă critică a dezvoltării unei personalități, cu suișuri și coborâșuri – doar în mâna adolescentului este hotărârea de a face sau nu parte dintr-un grup sau altul, de a merge pe un drum sau altul în viață.
Gagné precizează că pot exista diferite forme de învățare, la adolescenți, și anume:
învățarea prin ghidaj emotiv, care se referă la faptul că părintele sau profesorul poate aproba sau dezaproba o acțiune, astfel fie stimulează, fie sancționează, doar prin limbaj și atitudinea sa;
învățarea prin stimuli relevanți, cu acumulări informaționale, se referă la utilizarea unor cuvinte sau fraze chiar, dintr-o limbă străină sau dintr-o știință înrudită care permit stabilirea relațiilor sociale;
învățarea algoritmilor aplicativi, care permit însușirea tehnicilor în acumularea cunoștințelor folositoare;
învățarea algoritmilor care conțin paradigmele domeniului;
învățarea prin limbajul verbal ca prezentator al experienței;
învățarea prin discriminarea multiplă;
învățarea prin sistemele de rezolvare.
Strategiile învățării întâlnite la adolescenți, presupun interese și expectanțe diferite de la caz la caz, stimulate de înreaga dezvoltare intelectuală și facilitate de dezvoltarea originală a limbajului. Astfel prin limbaj și gândire, adolescenții învață să opereze cu simboluri, metafore, alegorii, imagini, generalizări și sistematizări.
Cercetările psiho-sociale au demonstrat faptul că adolescenții creativi sunt mai activi, sociabili, dornici de nou și de a atrage atenția asupra personalității sale; cei cu inteligență medie sunt mai prudenți, mai puțin sociabili cu ceilalți, autocritici până la devalorizarea chiar a activității sale; paradoxal însă, cei cu inteligență slabă sunt mai sociabili, mai siguri și convinși de valoarea pe care cred că o au; iar cei cu retard intelectual sunt puțin creativi și nu au un fundament al relațiilor realist.
Deși încă are nevoie de afecțiune și încă este sensibil la respingere, adolescentul încearcă să-și afirme eul, să manifeste dispreț față de familie, fiind convins că este adult deja. Astfel încearcă prin toate mijloacele posibile să fie non-corfomist și original, după părerea lui, prin limbaj, vestimentație, muzica ascultată, dezordinea spațiului lui… Deși este încă sub influența familiei, aceasta este tot mai scăzută, adolescentul luptă din răsputeri să dobândească autonomie și puterea de decizie. Nici pentru aduții familiei nu este tocmai o perioadă ușoară, pentru că și ei sunt nevoiți să caute o cale eficientă de a restabili bunele relații cu copiii lor adolescenți. Nici o extremă, prea multă indulgență sau prea multă exigență, nu vor face decât să înrăutățească situația, adolescentul evitând tot mai mult familia în luarea unor decizii importante.
Personalitatea adolescentină cunoaște perioade diferite și schimbătoare, în stabilizarea și construcția ei. Perioadele de echilibru se schimbă cu perioade de criză de personalitate, dependente de factori familiali, sociali sau educaționali dobândiți. Posibilitățile reduse de adaptare și de integrare socială sau profesională, eșecurile, dezamăgirile pot duce la comportamente deviante sau suicid chiar. Pe când, succesul, autocunoașterea și autoaprecierea realistă vor duce la integrarea armonioasă și benefică în viața socială a adulților.
În condiții favorabile, aspectele pozitive predomină la adolescenți, totul pare nou, interesant, provocator, iar adolescentul este fericit și plin de fantezii despre visele, aspirațiile și realizările sale. Ca urmare a trăsăturilor personalității, se tranformă jocurile și distracțiile, după cu ne precizează Verza E., pentru că prin intermediul lor se răspunde cerințelor societății. Adolescenții vor prefera jocurile intelectuale unde se vor putea convinge ei-înșiși de abilitățile sale, dar le vor putea demostra și celorlalți din jur – își vor crea un stil aparte și reputație. Pe langă un comportament normal, poate să apară și unul anormal, bazat pe negativism, ostilitate, nonconfosmism, încălcarea regulilor fie din neștiință (acțiuni amorale), fie din ignoranță dar bună-știință (conduite imorale). Aceste conduite provoacă conflicte și frustrări, care pot fi destul de prelungite ca timp și vor influența relațiile sociale ale adolescentului, în funcție de manifestările comportamentale a unui anumit tip de personalitate. Verza E. enumeră următoarele posibilități comportamentale, în funcție de tipul de personalitate:
a imaturității psihice, când adaptarea este dificilă și infantilă, lipsită de realism;
a dezvoltării dizarmonice, caracterizate prin instabilitate, impulsivitate, brutalitate, negativism, egoism, nesociabilitate, ostilitate față de ceilalți;
a evoluției astenice de natură cerebrală, somatogenă sau psihogenă, datorită vulnerabilității persoanei la diferite situații;
a evoluției psihopatice, caracterizată prin labilitate afectivă și tendințe infracționale.
Astfel structurile personalității, la adolescenți, pot genera deviații comportamentale, care au fost clasificate de același autor ajutat de Șchiopu Ursula, în:
tulburări comportamentale care au la bază deficiențe fizice (senzorială, motorie…);
tulburări comportamentale care se bazează pe o deficiență intelectuală;
tulburări comportamentale care au la bază nereușită socială sau profesională, de exemplu – eșecuri continue la școală, neîmplinirea dorințelor și a viselor;
tulburări de comportament care au la bază deprivări psihice;
tulburări de comportament care se bazează pe educație necorespunzătoare sau influențe sociale mai puțin potrivite. Atât supraautoritatea, cât și lipsa totală de supraveghere și control, modele negative – sunt toate exemple care crează condiții numai bune pentru comportamente deviante ale adolescenților.
Important este că de cele mai multe ori și cei mai mulți adolescenți reușesc să depășească această perioadă de criză, conflictele și frustrările, își găsesc forțele necesare pentru a ajunge la o stare de echilibru caracteristică adultului, aproape de idealul acceptat de grup și societate. Astfel adolescenții devin conștienți de valorile cautate de societate: autoanaliză, perspicacitate, eficiență, spirit critic, curiozitate, abilități și însușiri care vor facilita integrarea afectivă și socio-profesională.
CAPITOLUL II: TIMP LIBER, DEFINIȚII
Odată definit termenul de adolescență, cu toate carateristicile principale, se impune definirea a celui de-al doilea concept important utilizat în demersul nostru științific – timpul liber.
Din punct de vedere sociologic, timpul liber este acea parte a timpului extraprofesional care îndeplinește trei funcții, după Dumazedier J., și anume: odihnă, divertisment și dezvoltarea culturală a personalității. Timpul liber este o componentă importantă a civilizației moderne dar dependentă de timpul dedicat muncii. Acesta are un rol de limitare, împreună cu alte activități sociale sau civice. Cu alte cuvinte, timpul liber este cel rămas dincolo de obligațiile socio-profesonale sau familiale, este timpul pentru activități recreative „pentru suflet”, hobby-uri, interese, sporturi, etc.
Odihna este principalul remediu al oboselii, fiind necesară pentru refacerea fizică a organismului și pentru desfășurarea normală a activității la parametrii normali – de exemplu odihna săptămânală, week-end-ul, sau cea anuală – vacanțele. Divertismentul este important în recreare, de exemplu: plimbări, ieșiri cu prietenii, vizite la cinema sau mall-uri. Dezvoltarea culturală a personalității, cea de-a treia funcție a timpului liber, este și una dintre cele mai importante pentru că ajută la creșterea ”zestrei culturale” a personalității prin interemediul mijloacelor de comunicare în masă (radio, televiziunea, presa scrisă, internetul).
Comunicarea în masă se referă la emiterea și transmiterea unui mesaj codificat, la un număr mare de potențiali receptori. Astfel prin comunicarea în masă înțelegem totalitatea ziarelor, revistelor, televiziunii, radioului, cinematografului, publicității, internetului și a publicațiilor de cărți chiar.
Mărimea timpului liber diferă de la o categorie socio-profesională la alta sau de la o categorie de vârstă la alta – pe de o parte, și de un tip de societate la altul sau de la un grad de dezvoltare economică la altul – pe de alta. Modalitatea prin care se studiază timpul liber al unei persoane este numită bugetul de timp și presupune întocmirea unui chestionar unde sunt consemnate toate activitățile desfășurate de către o persoană, în decursul a 24 de ore.
Deși mărimea timpului liber poate să fie aceeași, percepția asupra acestei mărimi poate fi diferită de la un individ la altul în funcție de preocupările sale, poate prea multe sau prea puține; în funcție de obișnuință – un om obișnuit să fie ocupat cu diferite activități în afara celor socio-profesionale va resimți mai puțin lipsa timpului liber, pe când cel obișnuit să vină de la muncă și să nu mai facă nimic, pus fiind în situația de a avea anumite activități suplimentare, va claca și va evoca lipsa timpului liber. Astfel timpul liber poate fi mult pentru unii, puțin pentru alții sau inexistent pentru ceilalți – fiecare având un sâmbure de adevăr în etichetarea acestuia. Cert este că întrebuințarea rațională a timpului liber are un efect tonic, de întreținere a capacităților fizice și intelectuale. Iar activitățile din timpul liber ajută la îmbogățirea cunoștințelor, lărgirea orizonturilor, dezvoltarea abilităților și, de ce nu, a talentelor.
În cazul nostru, ne interesează principalele modalități de petrecere a timpului liber al adolescenților în special, care sunt ele, cum au evoluat aceste modalități de-a lungul timpului, care sunt preferințele adolescenților de astăzi, dacă și prin ce se deosebesc de adolescenții de acum 20 de ani.
Modalități de petrecere a timpului liber și oportunităti
Datorită dezvoltării explozive fizice, psihice și sociale a adolescentului, despre care am amintit mai sus, acesta din urmă poate avea trei forme de conduită apărute din dorința de a se informa, de a cunoaște și de a fi unic și original față de semenii săi. Astfel, adolescentul poate avea o conduită a revoltatei, caracterizată prin refuzul de a accepta ceea ce a învățat, normele și principiile sociale, prin ironizare și critica oricărui lucru propus de ceilalți. O altă formă de conduită este cea a închiderii în sine bazată pe autoanaliză, autocritică și cenzurarea propriilor sentimente sau trăiri, introspecție și cunoașterea de sine, dar și analiza conduitelor celorlalți ce-l înconjoară pe adolescent. A treia formă este a conduitei afirmării și exaltării, care se caracterizează prin confruntări directe pentru a-și demonstra abilitățile pe care crede că le are, fizice sau intelectuale, și prin neacceptarea tuturor conduitelor care nu se încadreaza în standardele sale.
Odată cu îmbogățirea limbajului și a vocabularului, a abilităților de a lucra cu concepte abstracte și simboluri, crește dorința și necesitatea adolescentului de a cunoaște – în general, adică putem vorbi de dorința lui de a ști cât mai multe și de a avea accesul la cât mai multe informații despre lume, despre mediul înconjurător, despre literatură, cinematografie, televiziune… Astfel adolescenții sunt importanți consumatori ai culturii: citesc literatura artistică, deși acum mai puțin ca acum 20 de ani, când literatura era una din preocupările principale ale petrecerii timpului liber al adolescenților și nu numai; vizitează piese de teatru sau chiar se înscriu în trupe de actori pentru practicarea actoriei ca o meserie, valorificându-și talentul de a exprima trăirile personajelor interpretate; vizionează filmele – în ultimul timp, cinematografia și interesul față de aceasta a renăscut datorită apariției cinema-urilor 3D sau chiar 7D, prin intermediul cărora experiența trăită la vizionare este una foarte apropiată realității; ascultă muzică, de obicei cu texte cu înțelesuri profunde și simbolice, prin care reușesc să evadeze din realitatea cruntă în care se consideră neînțeleși de părinți și familie.
Pe de altă parte, datorită interesului manifestat față de propria imagine, se observă interesul adolescenților față de practicarea unui sport, nu neapărat de performanță, ci de întreținere (pentru că cei care au de gând să facă sport de performanță, încep din frageda copilărie, continuând în adolescență) și ducerea unui mod sănătos de viață – alimentație adecvată, mișcare și socializare.
În ceea ce privește comunicarea și socializarea, putem observa că, în ultimii ani s-a deplasat accentul de pe comunicarea directă și interpersonală, pe cea indirectă și impersonal. Cu alte cuvinte, adolescenții preferă să comunice prin intermediul Internetului – a forumurilor, chat-urilor, jocurilor, mesageriei instant sau a rețelelor de socializare, de genul Twitter, Hi5, Facebook, etc care au „înflorit” în ultimii ani. Nefiind vorba de comunicare directă, prin intermediul Internetului, poate fi evidențiată doar o anumită latură a personalității sau chiar prezentat un alt tip de personalitate, adolesecentul devenind actorul care își va alege personajul și poate prezenta lumii înconjurătoare o altă realitate, cea pe care vrea să o vadă. Astfel, dacă în anii `90, adolescenții preferau să se întâlnească afară, prin parcuri sau discoteci, să comunice direct, să creeze relații sociale directe, unii cu alții; în zilele noastre aceasta nu mai este o prioritate, deși ei cred că pot crea relații prin intermediul rețelelor de socializare, dar în siguranța căminului. De multe ori aceste relații “create” pe Facebook, pot constitui factori favorizanți ai frustrărilor sau depresiilor pentru că “pe rețea” se afișează o viață frumoasă, ideală, cu ieșiri sau călătorii, oameni și lucruri frumoase – nu afișează aproape nimeni greutățile ce pot apărea de zi cu zi și aceasta nu înseamnă că ele nu există, deși pare că este așa. Dar adolescenții, neavând destulă experiență de viață și fiind doar la începutul creării unei concepții despre lume și viață, în general, pot fi frustrați realizând comparații ale propriei lor vieți și cea a altuia, ajungând chiar la depresii. În concluzie, Internetul și toate modalitățile de petrecere a timpului liber legate de el sunt multe și variate, dar prezintă avantaje și dezavantaje, cum de altfel se întâmplă cu orice lucru din lumea asta. Este bun pentru informare: se pot vedea și afla lucruri interesante pe care, altfel, n-ai avea de unde să le afli, cel puțin nu în viitor apropiat; se pot “vizita” locuri pe care, altfel, nu le-ai putea vedea; se pot cunoaște oameni cu care, altfel, n-ai avea nici o tangență; și lista poate continua. Dezavantajele pot fi sintetizate în faptul că toate informațiile aflate cu ajutorul trebuie verificate sau filtrate, pentru că oricine poate posta sau scrie pe site, chiar și persoane neavizate sau neautorizate – dovadă stau multe articole apărute în ceea ce privește alimentația de exemplu, sunt contradictorii sau reciproc eliminatorii, fără a avea vreo baza de cercetare asupra lor, iar lista domeniilor este practic interminabilă. Prin urmare, nu pot fi credibile orice informații apărute, credibile de cei adulți, însă adolescenții sau copii le pot lua ca atare, considerându-l, în naivitatea lor, purul adevăr. Din această cauză, în ultimii ani, părinților li se recomandă parolarea anumitor site-uri, micșorarea timpului petrecut de copiii lor în fața calculatorului, implicarea acestora în activități în aer liber.
Ca modalități de petrecere a timpului liber, adolescenții pot aluneca și în plasa comportamentelor deviante, cum ar fi: consumul de alcool, tutun sau droguri – care devin mijoace de evadare din realitate, de a te simți bine și relaxat, înțeles de prieteni (care sunt considerați ceilalți cu care se consumă aceste substanțe) ajungând să fie dependenți de acest consum, pentru a simți împlinirea iluzorie, pe care nu o au în realitate. Cercetările realizate de Werner și Smith (1982) sau Mayer (1988) au demonstrat anumite caracteristici specifice ale adolescenților care ajung consumatori de alcool sau droguri – majoritatea au avut o copilărie nefericită, familii dezorganizate sau prea puțin interesate de educația lor, și acuză stări de depresie, gânduri de sinucidere, stres, nervozitate sau insomnia. Această categorie de adolescenți au reușite puține în ceea ce privește școala, imaginea de sine este deteriorată și au nevoie de consiliere psihologică și de abordare fină pentru a nu-i stârni și a nu-i speria.
Tot în această perioadă numită, simbolic, de unii psihologi ”furtună și stres” datorită oscilațiilor continue între extreme și căutarea permanent a stării de echilibru, apare interesul față de celălalt sex. Deși inițial pare că se manifestă o oarecare indiferență și distanțare față de reprezentanții celuilalt sex – aceasta nu este decât o tatonare și cunoaștere a terenului necunoscut. Claparède E. (1975, pag.129) denumește perioada pubertății drept perioada ”fructului interzis”. După perioada indiferenței, cât și după puseul de creștere și maturizare, băieții vor manifesta o agresivitate sexuală, manifestată în limbaj și comportament, iar fetele trec prin perioada iubirilor romantice și neîmpărtășite. În adolescență însă, afectivitatea se echilibrează și apar iubirile nebune, contrar celor ce cred părinții sau familia. În general, aceste alegeri de parteneri se bazează pe modelul comportamental părintesc, iar dacă se ajunge cumva la extreme – interdicții din partea familiei, conflicte, neînțelegeri – acestea se pot transforma în alegeri întâmplătoare și pur aleatorii și trebuie tratate cu multă răbdare și înțelegere.
Conceptul de loisir
Etimologic, termenul de ”loisir” provine din limba franceză și înseamnă ”timp liber”, după cum ne precizează și Dicționarul Explicativ al Limbii Române. Este un termen preluat, cum sunt și multe altele care sunt folosite în limba română așa cum se folosește și într-o limbă străină. Astăzi a ajuns să însemne nu doar expresia de timp liber, ci utilizarea optimă a acestuia, potrivit dorințelor și abilităților individului. Cu alte cuvinte prin ”loisir” înțelegem nu doar o petrecere, oricare a fi ea, a timpului liber – pierdutul timpului prin privirea televizorului, prin navigarea fără scop și sens pe paginile Internetului, prin plimbările în parc …. referindu-ne la activitățile pur întâmplătoare; ci la anumite modalități de petrecere a timpului liber, care se aleg conștient de fiecare individ în parte, în funcție de interesele sale, dorință și disponibilitate. Astfel această utilizare optimă poate fi reprezentată de dans, sport, creația anumitor lucruri handmade, gătit, etc – domenii în care un individ, în cazul nostru un adolescent, își poate exprima creativitatea și talentul pe care îl are, putând să devină chiar o viitoare preocupare socio-profesională.
Dumazedier J., definește termenul de ”loisir” prin cei trei ”d”: destindere, dezvoltare și distracție, cu precizarea că activitățile de timp liber sunt alese cu plăcere și conștient. Funcția de destindere constă în regenerarea organismului după o zi de muncă, respectiv de școală, cu ajutorul odihnei active, mai ales (cea pasivă nu aduce decât lene și plictiseală). Funcția de dezvoltare a personalității este una educativă și autoeducativă, se referă la satisfacerea dorințelor, intereselor, activități creative, etc. Funcția de divertisment se referă la activități distractive pentru a asigura confortul optim de viață și sentimentul de fericire.
După cum precizează Rață G. în lucrarea sa Sport și timp liber, timpul liber a devenit o problemă socio-culturală și pedagogică atât a individului, cât și a societății de astăzi. Este o problemă a individului pentru că dezvoltarea sa fizică, psihică și intelectuală depinde direct de timpul liber de care dispune acesta dar și de utilizarea lui. Este o problemă socială pentru că evoluția omenirii este condiționată de sănătatea, inteligența și creativitatea membrilor săi.
Percepția timpului liber diferă de la un om la altul, deși timpul efectiv liber este comparabil ca și cantitate. Astfel unii îl percep mult, alții – puțin, iar ceilalți – aproape inexistent. Depinde de percepția fiecăruia, bugetul de timp, dar și preocupările pe care le are și cât timp le acordă.
În ceea ce-i privește pe adolescenți, timpul lor liber este comparabil, cu mici excepții (de exemplu, cei care se ocupă de un sport de performanță, evident că vor avea tot timpul ocupat cu antrenamentele zilnice și foarte puțin timp liber care va fi utilizat pentru refacere datorită efortului fizic prelungit pe care îl depun). În cazul lor, în marea majoritate a cazurilor, cred ca putem vorbi, totuși, de timp liber și nu de loisir – modalitățile de petrecere a timpului liber sunt sunt de multe ori aleatorii și influențate de grupul de prieteni – nu putem discuta de alegerea conștientă și optimă personalității adolescentului. Deși se cunosc destule cazuri fericite de manifestări ai creativității adolescentine importante și recunocute: scenarii de filme sau piese de teatru, picturi, poezii, actori celebri la vârsta adolescenței…
CAPITOLUL III: SOCIALIZARE ȘI SOCIABILITATE
După cum am precizat și în subcapitolul „Modalități de petrecere a timpului liber și oportunități”, un fenomen important atât în dezvoltarea umană, cât și în dezvoltarea personalității adolescentului îl constituie socializarea prin intermediul căreia se realizează integrarea în societate. Astfel pentru o mai bună înțelegere am considerat necesară definirea a celor două concepte apropiate ca sonoritate, dar destul de diferite ca sens: socializare și sociabilitate.
Socializarea a fost definită drept „un proces psihosocial de transmitere și asimilare a valorilor, cunoștințelor, atitudinilor și comportamentelor specifice unui grup sau a unei comunități, în vederea formării, adaptăprii și integrării unei persoane în viața socială a acelei comunități”. Astfel socializarea este un proces interactiv de comunicare care depinde atât de modul personal de recepție și interpretare a mesajelor, cât și de dinamica transmiterii acestora prin influențele sociale. Cu alte cuvinte, socializarea presupune învățarea socială ca un proces fundamental al existenței unei personalități, finalitatea acestuia fiind înglobarea acesteia în grup, respectiv societate.
Din punct de vedere sociologic, socializarea este studiată în funcție de diferite variabile sau chiar în funcție de dependența lor reciprocă. Variabile de care trebuie să ținem cont sunt: caracteristici individuale – de genul, sex, vârstă, gradul de maturitate, coeficientul de inteligență, gradul de dezvoltare; agenții socializării, care pot fi – grupul, națiunea, familia, grădinița sau școala, cultura sau clasa socială; metodele de socializare – limbajul verbal sau nonverbal, obișnuițe sau ritualuri, modelul de creștere al copiilor sau cel de control, imitare sau identificare, substituire sau întărire; structuri ale valorilor, atitudinilor, acțiunilor sau a comportamentelor – roluri sau statusuri sociale, relațiile sociale, conduita etică, orientările politice, altruism, spiritul civic, conformare, integrare, etc. Prin combinarea acestor posibile variabile pot rezulta și pot fi caracterizate diferite tipuri de socializare.
În funcție de finalitatea socializării se poate distinge două tipuri:
socializarea adaptivă sau integrativă, care se caracterizează prin formarea acelor abilități și însușiri individuale care vor ajuta la integrare în comunitate, la participarea sau inițierea anumitor activități sociale încurajate de comunitate;
socializarea anticipatoare care presupune că un individ va învăța și va interioriza acele comportamente, atitudini, valori și principii care îi vor ajuta integrarea viitoare într-un grup, comunitate sau societate chiar. Perioada copilăriei și a adolescenței se caracterizează printr-o intensitate maximă a manifestării acestui tip de socializare.
Odată cu studiul socializării, atât sociologia, cât și psihologia, își orientează interesul și către procesele de desocializare și resocializare, în completarea primeia. Desocializarea se referă la izolarea fizică și socială a unui individ de persoanele sau contextul care îi sprijină modelul comportamental învățat sau statusul adoptat, pentru a-l elibera de această influență nefastă și nedorită. Un exemplu de desocializare îl poate constitui preluarea și instituționalizarea copiilor din familii dezorganizate, odată cu pierderea drepturilor părintești – societatea, găsindu-le un loc în instituții de protecție socială, încearcă să limiteze posibilitatea părinților naturali de a-i influența pe copii și încearcă să-i obișnuiască cu un nou mod de viață, mai bun, cu modele de comportament, valori și principii morale altele decât cele învățate în familie. Aici desocializarea evoluează lent către resocializare. Resocializarea, după cum am descris, este complementară procesului de desocializare și presupune orientarea învățării sociale către modelele comportamentale conforme cu cele ale noului sistem care încearcă să integreze individul în cauză. Gradul de eficiență a resocializării depinde nu doar de receptivitatea personală, ci și de intensitatea controlului social exercitat de noul sistem, dar și de gradul de eliminare ale modelelor comportamentale anterioare. Bineînțeles că vorbim de situații ideale, însă viața reală este mult mai complicată, instituțiile statului sunt depășite, de multe ori, de situația din teren, prin diversitate și număr, iar desocializarea și, respectiv, resocializarea sunt greoi implementate și duse la bun sfârșit.
În ceea ce privește prezentul demers științific, dedicat adolescenților și problemelor lor de adaptare și integrare în societate, putem menționa că socializarea lor constituie procesul prin care aceștia învață principiile, valorile, atitudinile sau acțiunile compatibile cu cele ale grupului lor de prieteni, pentru prima dată, și abia utlerior, cele ale comunității din care fac parte. Dacă, istoric vorbind, socializarea se realiza prin comunicarea directă, interpersonală și individuală a adolescentului cu grupul său familial, apoi cu grupul de prieteni și în final, cu ceilalți reprezentanți ai societății. Astăzi, o bună parte a comunicării directe a fost înlocuită de cea indirectă – prin intermediul Internetului, în general; și prin intermediul forumurilor, chat-urilor sau a rețelelor de socializare, în special. Adolescenții preferă să stea în fața calculatorului și, în siguranța căminului său și a anonimatului asigurat, să comenteze sau să posteze lucruri care altfel n-ar avea curajul/tupeul să o facă. Astfel ei se pot prezenta ”lumii” așa cum vor ei, cu anumite abilități sau comportamente, jucând un anumit rol, care poate fi complet altul decât cel pe care îl au în realitate. Iar socialiazarea se bazează și ea pe învățarea modelelor comportamentale sau așa-numitelor valori morale, destul de denaturate, promovate de televiziuni, emisiuni de divertisment, tabloide sau presa scrisă. Adolescenții, neavând experiența necesară în a distinge adevăratele valori de cele false, se află într-o situație dificilă și incomodă, pot fi influențați prea mult și pot asimila astfel de principii. Ceea ce se promovează masiv, în zilele noastre, sunt: formele de model ale fetelor, care ajung să fie bulimice sau anorexice în tendința de a fi modele sau ”asistente de televiziune” – un fel de modalitate de a se promova și de a avea o ”carieră” în televiziune; extensii, imbunătățiri cu ajutorul siliconului, bronz indiferent de sezon – toate acestea transformă femeia ideală într-o păpusă Barbie, fiind preluate direct prin imitare de către adolescente; forma fizica a băieților realizată cu ajutorul sportului și a suplimentelor alimentare luate, cuceriri numeroase ale unor fete cu corpuri de model, etc – aceste exemple sunt preluate și râvnite de către adolescenți, în speranța unei vieți ușoare și lipsite de griji financiare, considerându-se că nu este nevoie de inteligență prea mare pentru asta.
Sociabilitatea însă este o caracteristică a personalității umane, adică însușirea de a fi sociabil, comunicativitate. Sociabilitatea presupune capacitatea individului de a trăi în societate și de a comunica cu semenii săi, adică abilitatea de a transmite anumite informații codificate către receptor/ri, pentru a-i influența opiniile, în general. Gradul de sociabilitate depinde de numeroase și diverse variabile de genul: sex (în general fetele sunt mai sociabile ca băieții), vârstă (adolescenții sunt mai comunicativi ca adulții, dar mai puțin comunicativi ca și copiii), educație (un anumit nivel de educație asigură lejeritate în inițierea relațiilor sociale, precum și comunicativitate), caracterul și temperamentul (colericii sunt cei mai comunicativi, povestind, în general, tot ce au pe suflet, astfel eliberând-se de ceea ce îi deranjează sau îi chinuie), numărul membrilor în familie (persoanele care au crescut având frați sunt mult mai comunicativi ca cei care au fost singuri la părinți), tipul familiei: normală sau monoparentală …
Etimologic, termenul de sociabilitate provine din latină – „sociare” însemna asociere, adică abilitatea oamenilor de a relaționa cu ceilalți, de a trăi în societate. Se pot delimita anumite caracteristici ai acestei calități umane și anume, cel sociabil: își face prieteni cu ușurință, vorbește mult, corect și expresiv, se simte relaxat chiar și în relații cu oameni noi sau în împrejurări noi, are nevoie de comunicarea cu ceilalți, este extrovert și emoțional, îi plac evenimentele și acțiunile aglomerate, preferă profesii legate cu domeniile sociale.
Cercetările în psihologie au demonstrat că sociabilitatea este direct dependentă de stima de sine și încrederea în forțele proprii, întrucât indivizii timizi și neîncrezători sunt mai puțin comunicativi. După teoria lui Erikson, sociabilitatea este influențată de modelul de comunicare cu mama sau ambii părinți, din copilărie.
În interiorul unui grup, indivizii vor lega relații între ei, care nu vor avea o legătură directă cu scopurile grupului – putem vorbi despre sociabilitate intra-grup. Astfel se pot stabili relații între indivizi în cadrul grupului sau între grupuri diferite, sunt toate manifestări ai sociabilității la nivele diferite. Se numesc rețele sociale, acele legături pe care le stabilește fiecare actor social cu ceilalți actori, iar aceștia, la rândul lor, cu alții, etc. Intensitatea și amploare posibilelor rețele variază destul de mult de la caz la caz, pot exista: rețelele rudelor, vecinilor, de clasă – în cazul școlarilor, prietenilor, cluburilor, saloanelor de înfrumusețare, etc. Héran (1988, p.14) denumește rețea, acel ansamblu de persoane cu care individul interogat este în contact. Este un sens destul de restrictiv pentru că îl privește pe individ cu totalitatea de legături sociale/relații pe care le crează în contact cu ceilalți.
În concluzie, socializarea și sociabilitatea sunt componente importante în dezvoltarea atât a personalității, în general, cât și a celei adolescentine, în special. Prezența și necesitatea lor este sigură și imperios necesară pentru dezvoltarea armonioasă a individului, dar și foarte importantă pentru întreaga comunitate sau civilizație chiar, asigurând continuitatea omenirii. Datorită sociabilității indivizii comunică între ei, transmit informații și cunoștințe dobândite de la ceilalți, la rândul lor; iar datorită socializării – se formează acele abilități și însușiri individuale care vor ajuta la integrarea în comunitate.
CAPITOLUL IV: PERSONALITATEA ADOLESCENTULUI
Personalitatea, ca termen și obiect de studiu al numeroaselor științe, se referă, la om – în general, la existența sa fizică și psihică bazată pe totalitatea valorilor acumulate, dobândite sau învățate. Conceptul este destul de contradictoriu și cu multe înțelesuri, datorită complexității și a structurii sale, dar și datorită unicității și a eterogenității sale.
Astăzi, orice demers sau cercetare științifică asupra personalității umane trebuie să ține cont de relația continuă și permanentă a individualului cu generalul (studiul persobnalității ar trebui să fie bazat pe unicitatea caracteristicilor individuale, dar să ținem cont și de trăsăturile general-umane aplicabile întregii umanități), dar și a concretului cu abstractul (putem studia trăsăturile individuale doar raportându-le la cele de grup, în timp ce caracteristicile de grup sau generale pot fi clasificate, definite și studiate tot pe baza celor individuale ale fiecărui reprezentant al comunității). În ceea ce privește caracteristicile personalității acestea pot fi clasificate în: general-umane sau universale, caracteristice umanității; tipologice sau particulare, care sunt valabile anumitor indivizi sau grupuri; și cele individuale, cele care se referă la omul unic și original.
De-a lungul timpului, au existat mai multe teorii explicative ale personalității, pe care le vom descrie, foarte pe scurt:
Modelul psihanalitic – este modelul susținut de Freud, bazat pe psihanaliză, prin intermediul căreia s-a încercat explicarea rațională și structurală a personalității. Psihanaliza se baza pe asociații de cuvinte și analiza viselor cu ajutorul testelor proiective. În concepția lui Freud, orice individ este motivat de instincte înnăscute, inconștiente și imposibil de a fi identificate de el-însuși. Personalitatea este considerată drept un iceberg, în care partea vizibilă (de-asupra apei) simbolizează conștientul, iar cea invizibilă – reprezintă inconștientul, cu mult mai mare și important de studiat. Acest model se bazează pe trei concepte sau procese importante: Sinele, Ego și Superego. Sinele este fundamentul personalității, bazat pe instincte care conduc psihicul uman, inconștient, din care se vor dezvolta celelalte două. Egoul se bazează pe realitatea obiectivă, încercând să o confrunte cu imaginile cunoscute create inconștient de Sine. Superegoul se referă la valorile morale învățate de la familie sau societate, dar și la pedepsele, respectiv recompensele, impuse de societate. dacă Egoul caută compromisul, Superegoul caută perfecțiunea. O descoperire importantă a lui Freud este teoria conform căreia orice disfuncționalitate psihică a adultului își are rădăcini în experiențele trăite din copilărie, relația cu mama – în special, și părinții – în general, modalitatea de satisfacere a nevoilor de bază, etc.
Modelul umanist accentuează importanța experienței individuale și a autoconștientizării. Susținut de Maslow A. sau de Rogers C., această teorie se bazează pe importanța voinței și a experienței individuale, dar minimalizează efectele mediului fizic sau educațional înconjurător. Pentru Maslow, nevoile, care pot fi bazate fie pe deficiențe (fundamentale), fie pe creștere (meta) sunt impulsuri reale pentru sănătate, realizare, autocunoaștere. Astfel, el crează așa-numită piramidă a nevoilor, bazându-se pe idea că primele sunt satisfăcute nevoile fundamentale (în extremă, prin orice mijloace posibile, fiind nevoi necesare supraviețuirii), abia apoi meta-nevoile (bazate pe creștere, auto-realizare, dragoste sau apreciere). Rogers însă realizează teoria Selfului, considerându-l pe individ ca unul capabil de auto-actualizare prin compararea ”Sefului real” cu ”Selful ideal”, prin prizma valorilor învățate.
Modelul social-cognitiv al personalității se referă la strategiile de procesare a informației – acel mod de realizare a reprezentărilor individuale ale situațiilor sau a acțiunilor, conform cărora acționează individual și are un comportament propriu, conform principiilor și a concepțiilor sale. Acest model a fost susținut, dezvoltat și completat de Kelly G., Rotter J. sau Bandura A. Kelly și-a bazat cercetarea pe modalitatea prin care indivizii își construiesc experiențele, dau sens acțiunilor proprii în raport cu ceilalți și societatea. Datorită relațiilor de cauză-efect, ne construim propria imagine despre lume și încercăm să preîntâmpinăm evenimentele viitoare. Astfel realizăm ”constructe personale” pe care le utilizăm în interpretarea evenimentelor și a situațiilor, în prezicerea și controlul mediului înconjurător, în deducerea comportamentelor probabile.
Modelul trăsăturilor, se referă la împărțirea oamenilor datorită trăsăturilor distinctive, trăsăturile fiind considerate stabile și de lungă durată. Este cea mai veche teorie explicativă a personalității, din timpul lui Hipocrates care clasifica indivizii ca fiind reprezentanții ale uneia din cele patru tipuri (după excesul de fluid din corp corespunzător celor patru elemente primare ale Universului: apă, aer, foc sau pământ), cunoscute și astăzi: melancholic, coleric, sanguinic și flegmatic. Această teorie a fost dezvoltată ulterior de către Allport G., care definește trăsătura drept ”un sistem neuropsihic generalizant și focalizant, cu capacitatea de a coordona mai multți stimuli funcționali echivalenți și de a iniția formele unui comportament expresiv și adaptativ”. Allport, amintind de existența a 4000 de trăsături de personalitate, explică constanța comportamentului unui individ ca rezultat al trăsăturilor esențiale, iar unicitatea și originalitatea rezultă din modalitatea de combinare a anumitor trăsături.
Modelul bazat pe teoria învățării și a condiționării, aduce în prim plan posibilitatea utilizării metoelor științifice în studierea personalității. Conform adepților acestei teorii, personalitatea nu este altceva decât un set de modele comportamentale învățate, bazate pe relația individ-situație. Personalitatea umană diferă datorită faptului că un model de comportament a fost recompensat într-un fel la un copil și în alt fel – la altul, astfel creându-se discriminări și recompense diferite, iar ca rezultat – indivizii vor reacționa diferit față de același stimul.
Toate aceste teorii încearcă explicarea personalității dar doar dintr-o perspectivă asupra căreia insistă, pe când acest termen complex nu poate fi studiat decât ca un sistem și un tot unitar al elementelor sale structural, pentru că doar așa se poate studia interacțiunile și relațiile caracterizate prin unicitate și structuralitate.
În concluzie, personalitatea nu este o sumă de fenomene sau trăsături, ci trebuie studiată ca o structură complexă, organizată, care își păstrează caracteristicile, dar suportă și transformări, de-a lungul timpului. Meili R. (1963, p.152) afirmă că personalitatea este o structură care cuprinde trei aspecte distincte și importante: caracterul, temperamentul și aptitudinile. Rubinstein I. susține că structura personalității este mai complexă și cuprinde:
Nevoi, trebuințe, idealuri, principii, valori, etc – ceea ce semnifică orientarea personalității;
Procese psihice cognitive (senzații, gândirea, memoria, imaginația), afective (sentimente și emoții) și volitive (voința);
Caracteristicile individual-tipologice, cuprinzând caracterul, temperamentul și aptitudinile;
Caracteristicile morfofiziologice, care se referă la particularitățile fizice, anatomice și de vârstă, dependente de funcționalitatea creierului.
După Platonov K., structura personalității are patru substructuri interdependente: substructura orientării personalității, cuprinzând (ca la Rubinstein) nevoile, calitățile, atitudinile, principiile; cea psihologică sau a formelor de reflectare, referindu-se la caracteristicile individuale ale unor procese psihice care au loc în timpul vieții; cea a experienței sociale – adică priceperile, abilitățile și cunoștințele dobândite prin învățare social, de la ceilalți; și cea condiționată biologic, care se poate compara cu particularitățile morfofiziologice ale lui Rubinstein, și care cuprinde caracteristicile tipologice, genetice și de vârstă.
Vom încerca definirea celor trei substructuri importante care coincid și apar în orice încercare de a împărți pe substructuri a conceptului principal – personalitatea, și anume: caracterul, temperamentul și aptitudinile. Prin caracter înțelegem atitudinea individului față de lumea înconjurătoare, față de ceilalți oameni, astfel apreciem comportamentul său, characteristic personalității sale. Caracterul este latura relațional-valorică a personalității, care poate fi definită drept un tipar de comportament individual și unic dar de modul său propriu de a acționa în cadrul relațiilor sociale. Aceasta structură, pe de o parte, definește orice personalitate în cadrul relațiilor sociale, și pe de alta, reprezintă caracteristica care deosebește o personalitate de alta.
În general, caracterul cuprinde concepția individului despre lume și despre modul de a trăi, aspirațiile, acțiunile, convingerile, activitățile și sentimentele socio-morale. Într-un sens mai restrâns, caracterul cuprinde un ansamblu de atitudini relativ stabile care orientează modalitatea de a acționa și de a se raporta la sine, la ceilalți sau la societate. Dacă temperamentul se ivește în orice situație, caracterul se schițează doar în contextul relațiilor și situațiilor sociale. În mod normal, orice individ crescut în societate (nu vorbim de cazuri particulare de cei crescuți în sălbăticie), educat de familie, bazându-se pe interacțiunea și comunicarea cu ceilalți actori sociali cu care intră în contact, își crează un anumit profil caracterial, adică un anumit mod de a se raporta la ceilalți și de a acționa în consecință, datorită proceselor de ordin cognitiv, motivațional sau afectiv.
Pavlov, prin intermediul experimentelor sale, a demonstrat că, din punct de vedere fiziologic, caracterul este un sistem de legături reflex-condiționate, care s-au format pe baza învățării și a imitației, devenind relativ stabile. Aceste legături se formează diferit, în funcție de caracteristicile individual-tipologice ale activității nervoase, și în funcție de cunoștințele dobândite din interacțiunile individuale cu mediul social încojurător.
Structura caracterului cuprinde o totalitate de caracteristici umane care relaționează între ele și sunt interdependente. În această structură există elemente: afective (emoții și sentimente), volitive (voința), motivaționale (valori, nevoi, idealuri, interese) și cognitive (concept, principii, judecăți) – toate acele elemente care, după Rubinstein, formau fiecare o structură independentă.
Caracterul constituie o componentă esențială în structura personalității, nucleul acesteia în ceea ce privește individualitatea și valoarea morală. Îi dă valoare personalității pentru că subordonează și integrează celelalte componente ale personalității (temperament și aptitudini) influențându-le și orientându-le spre o valorificare maximă.
Bazele caracterului se pun în vârsta școlară mică, în preadolescență – este în plină dezvoltare, pe când, în adolescență se ajunge la o stabilitate relativ mai mare, pentru că déjà se poate vorbi de o experiență de viață, de un ansamblu de priceperi, cunoștințe și abilități care îi orientează conduita adolescentului și o fac destul de previzibilă în funcție de contextul social. Astfel se dezvoltă spiritul de inițiativă, hotărârea, independența, perseverența și orientarea către rezultat – principalele caracteristici ale caracterului adolescentin.
Temperamentul este latura dinamico-energetică a personalității, care se caracterizează prin particularitatea generală și constantă, intrinsecă și destul de invariabilă a individului. Temperamentul poate fi considerat drept un cadru pentru dezvoltarea dimensiunilor valorice ale personalității – caracter și aptitudini, indicându-ne dinamismul manifestărilor de comportament.
Darley, Glucksberg și Kincha (1991, pp.441-445) definesc temperamentul prin diferențele individuale în ceea ce privește comportamentul din viața timpurie, dar care sunt relativ stabile în timp și context. Această structură de bază a personalității a fost și este intens studiată pentru că sunt dependente dar și influențează relațiile umane, începând chiar de la cele ale mamei cu copilul, până la interacțiunea cu diferite roluri și statusuri sociale. Temperamentul este considerat o dimensiune înnăscută a individului în care se pot deosebi următoarele niveluri ale manifestărilor comportamentale:
nivelul de activitate – mișcări fine sau nu;
adaptibilitatea, care se referă la ușurința de adaptare la mediul social;
inhibiția socială, care se referă la tendința de a inhiba sau stimula activitatea în anumite situații sociale;
emoționalitatea negativă, adică frecvența și intensitatea emoțiilor;
perseverența sau distractibilitatea – acea constanță în continuarea sarcinilor dificile, fără a distrage atenția;
ritmicitatea, în sensul de regularitate;
pragul, care se referă la acel nivel de stimulare care este necesar pentru rezultatul unui răspuns.
În ceea ce privește dependența de mediu, părerile sunt împărțite, unii cercetători consideră că temperamentul este stabil și impenetrabil de factorii externi (de ex: de mediu), dar alții (în frunte cu Zlate M.) susțin că acesta nu este o latură a personalității pentru că structurile nu sunt moștenite, ci dobândite și formate. Astfel, pentru a fi recunoscut drept o structură, ar trebui să i se recunoască determinarea genetică, dar modelată de mediul socio-cultural și cel de existență a individului. Există și voci care susțin că stabilitatea caracteristicilor temperamentului este rezultatul influenței factorilor genetici și ambientali asupra manifestărilor comportamentale.
De-a lungul istoriei psihologiei ca știință, au fost definite și clasificate numeroase tipologii comportamentale care se bazează fie pe substanțele lichide sau solide care există în organismul uman. Astfel una din primele tipologii este cea a lui Hipocrates și Galenus:
temperamentul coleric, caracterizat prin dinamism, energie, otpimism, impulsivitate, agitație până la nestăpânire de sine, agresivitate, reactivitate rapidă la stimuli, trăiri și emoții intense, extrovertism, sociabilitate, tendința de a domina;
temperamentul sangvinic, bazat pe rapiditate, dar și calm, adaptibilitate, dorința de schimbare și succes, echilibru psihic chiar și în context dificil, decizii rapide și reușite de cele mai multe ori;
temperamentul flegmatic, care este destul de lent, calm, cu răbdare și toleranță, echilibrat și stabil emotiv, rezistent la schimbări, calculat și indiferent afectiv;
temperamentul melancolic – reactivitate redusă, sensibil, emotiv, adaptibilitate greoaie, prudent, dependent de prietenii săi, sentimente de durată, nerezistent la efort.
Tipologia propusă de Pavlov I. combină forța, echilibrul și mobilitatea proceselor nervoase, specificând tipul temperamental corespunzător:
puternic-neechilibrat-excitabil – coleric;
puternic-echilibrat-mobil – sangvinic;
puternic-echilibrat-inert – flegmatic;
slab – melancolic.
Utilizând această tipologie, Zapan G. o completează cu direcția, tonusul și persistența proceselor nervoase, și realizează o nouă clasificare: activ – cu nivelul motor dominant; afectiv – cu nivelul afectiv dominant; artistic – nivelul perceptiv-imagistic dominant; și gânditor – dominant fiind nivelul mental. Jung C.G. realizează una din cele mai cunoscute tipologii, bazată pe perechi de trăsături rezultate din interacțiunea individului cu mediu, și anume: extravertit – cel sociabil, realist, orientat spre ceilalți, dornic de noi trăiri și cunoștințe; intravertit – cel orientat spre interiorul său, tăcut, calm, neadaptabil, indiferent; ambivert – cu manifestările celorlalte două tipuri, în funcție de situație.
Temperamentul evoluează odată cu vârsta – se schimbă dinamicitatea, intensitatea sau frecvența datorită influențelor din partea celorlalte două structuri, menționate anterior: caracterul și aptitudinile.
Aptitudinile reprezintă latura instrumental-operațională a personalității, fiind o dimensiune naturală și dobândită care îi deosebește pe indivizi care la o educație egală vor avea randament diferit (Claparede E.). Orice funcție psihică generală poate fi considerată o aptitudine dacă ea marchează diferențierea dintre indivizi. Aptitudinile constituie un complex de procese și trăsături psihice individuale și original combinate, care ajută la efectuarea cu succes a anumitor activități. Dicționarul de Psihologie definește aptitudinea drept dispoziția naturală și dobândită de a îndeplini anumite sarcini. Cu alte cuvinte, prin termenul de aptitudine se înțelege combinația complexă și unică a proceselor și trăsăturilor psihice, care ajută efectuarea și finalizarea cu succes a unei activități.
Pentru ca o însușire psihică să fie considerată o apitudine ea ar trebui să fie:
individuală, să-l caracterizeze pe individ în raport cu ceilalți;
să asigure finalitatea acțiunii;
să ajute la ridicarea calității acțiunii respective;
să fie operațională și eficientă.
O aptitudine nu poate constitui singură structurarea personalității, este într-o strânsă interdependență cu celelalte structuri, amplificându-le funcționalitatea. Prin intermediul aptitudinii, se dă o anumită valoare personalității, astfel Zörgö B. (1980, p.192) concluzionează că aptitudinea este o rezultantă funcțională acționând ca un tot dinamic, în care sunt implicate diverse trăsături de personalitate (afective, volitive, motivația, temperamentul, orientarea principiilor).
Aptitudinea este o combinare originală a ereditarului cu dobânditul – nu este total ereditară dar se bazează pe anumite caracteristici și predispoziții moștenite genetic care pot face parte din numeroase aptitudini, după cum susține Popescu-Neveanu P. (1978, pag.60). Nu este nici total dobândită, pentru că individul se naște cu anumite predispoziții genetice care se vor dezvolta sau nu, fiind condiționate de condițiile favorabile din mediul înconjurător care le pot declanșa sau pot favoriza apariția lor. Există însă aptitudinile care se dezvoltă independent de mediul social (de ex: vorbitul, mersul) care poate doar decala (în cazuri excepționale) ritmul normal de dezvoltare a personalității. Pe de altă parte, există unele aptitudini care sunt influențate de mediu, dar și de activitatea subiectului. Astfel Zlate M. menționează că activitatea este elementul caracteristic pentru aptitudini, pentru că este sursă pentru formarea lor, dar și mijloc de obiectivizare a acestora.
Aptitudinile pot fi generale – cele care intervin în majoritatea activităților individului și în rezolvarea majorității sarcinilor; sau speciale – cele care ajută individul să obțină performanță într-un anumit domeniu de activitate profesionale. Astfel aptitudinile generale pot fi: senzoriale (rapiditatea percepțiilor), psihomotorii (rapiditatea sau forța mișcărilor) și intelectuale (inteligența, limbajul, flexibilitatea gândirii, atenție distributivă). Iar aptitudinile speciale sunt cele: științifice, artistice, sportive, manageriale sau tehnice.
Aptitudinile, asemănător caracterului și a trăsăturilor de caracter, cunosc o dezvoltare rapidă și complexă în perioada pubertății și a adolescenței unui individ. Atunci se descoperă anumite predispoziții și înclinații spre diferite domenii, care se pot dezvolta dacă sunt create condiții favorabile pentru aceasta – este perioada descoperirii talentului sau a intereselor care se pot materializa fie în anumite hobby-uri, fie în alegerea viitoarei profesii. Este o perioadă importantă care trebuie valorificată de către familie și sistemul educațional și ajutată de către mediul social înconjurător, adică societatea.
După definirea și prezentarea principalelor structuri ai personalității putem concluziona că personalitatea este ”întreaga organizare mintală a unui individ în orice stadiu al dezvoltării sale. Ea include fiecare aspect al caracterului uman: intelect, temperament, aptitudinile, moralitate sau atitudine care s-au format de-a lungul vieții”. (Warren H.C.). Este de la sine înțeles că în perioada adolescenței, personalitatea are aceleași structuri (precizate anterior) care sunt într-un proces de plină dezvoltare și optimizare a caracteristicilor, valorificarea calităților și a însușirilor, stabilizarea caracterului și a temperamentului, dezvoltarea inteligenței și a creativității, etc.
Adolescentul și familia
Adolescența ca etapă a dezvoltării personalității a fost și este un subiect mult cercetat și dezbătut de numeroasele științe de ramură ale psihologiei, cum sunt psihologia dezvoltării, psihologia socială, psihologia personalității și cea a adolescenței, dar și de alte științe socio-umane cum sunt sociologia, demografia, pedagogia, etc. Fiind una dintre cele mai importante etape ale dezvoltării umane, perioada adolescenței este corelată cu relațiile din cadrul familiei, și nu doar cu părinții, ci ne referim aici la relațiile dintre membrii familiei extinse.
Adolescentul încă are nevoie de manifestarea dragostei din partea familiei și este foarte sensibil la respingere sau indiferență. El încearcă să-și găsească propria identitate, să-și afirme Egoul, să fie indiferent față de familia sa, fiind convins că este adult – că poate fi independent și luptă din răsputeri să i se recunoască aceasta, că nu are nevoie de ajutor din partea celorlalți, că are dreptate și vrea să fie lăsat în pace. Adolescentul va încerca, prin orice mijloacele posibile, să fie non-conformist, unic și original, fie prin limbaj, fie prin vestimentație, fie muzica ascultată – orice modalitate de a ieși în evidență este acceptată și considerată perfectă.
În ceea ce privește influența familiei, aceasta este tot mai scăzută, iar sfaturile sau impunerile venite din partea ei – tot mai disprețuite și respinse, adolescentul luptând pentru dobândirea autonomiei sale și recunoașterea puterii sale de decizie. Nu este o perioadă ușoară nici pentru familie, pentru este nevoită să se adapteze acestor crize de personalitate prin care trece copilul lor și să caute o cale eficientă de a restabili bunele relații de dinainte. S-a demonstrat că nici o extremă nu este bună și nu duce la rezolvarea conflictelor: atât prea multă indulgență, cât și prea multă exigență doar vor înrăutăți situația, iar ca rezultat – adolescentul va evita tot mai mult familia, o va exclude din procesul de luare a unor decizii importante, o va ignora pur și simplu. În concluzie, familia ar trebui să se adapteze situației și tipului de personalitate al adolescentului, să-și decidă modul de comportament pentru a putea echilibra balansarea dintr-o stare în alta și pentru a reconstrui relațiile familiale, tradițional bazate pe afecțiune, înțelegere și respect.
Personalitatea în etapa adolescenței va cunoaște perioade schimbătoare, în stabilizarea și construirea ei. Perioadele de echilibru se vor schimba cu cele de criză, dependente de factori familiali, sociali sau educaționali. Atunci când posibilitățile de adaptare sunt reduse, integrarea socio-profesională este greoaie sau inexistentă, pe fondul unei relative labilități psihice, eșecurile și dezamăgirile pot duce la niște comportamente deviante (consum de alcool, tutun sau droguri, furturi, etc) sau chiar sinucidere, în extremă. Pe când, succesul, autocunoașterea și autoaprecierea conformă cu realitatea, vor contribui la integrarea armonioasă în societate și la beneficierea de pe urma relațiilor și interacțiunilor sociale cu adulții.
Pe de altă parte, în evoluția familiei de-a lungul vieții ei, prezența copiilor adolescenți reprezintă o etapă aparte, pentru că este o perioadă de încercare, confruntându-se cu problemele și conflictele rezultate din instabilitatea adolescentină, dar și din nevoia de libertate și independență.
În concluzie, rolul familiei este unul foarte important în cadrul tuturor etapelor de dezvoltare a personalității, în general, dar mai ales în perioada copilăriei și a adolecenței. În copilărie, individul nu este în stare să se descurce singur, fără ajutorul unui adult, în orice activitate zilnică oricât de banală ar fi ea; pe când în adolescență, deși individul este destul de matur pentru a se descurca și a-și îndeplini nevoile de bază, totuși are nevoie de familie pentru a simți afecțiunea, pentru a căpăta încredere în forțele proprii, pentru fi ajutat și ghidat în cunoașterea propriei personalități, în toată complexitatea sa, dar și în orientarea socio-profesională corelată cu interesele și aptitudinile lui.
Adolescentul și dezvoltarea tehnologiei
În ceea ce privește relația cu tehnologia, fiind foarte curioși și deschiși spre învățare, adolescenții sunt interesați de tot ce este nou, de ultimile apariții. Gagdeturile sofisticate, tablete, telefoane mobile de tip smartphone (neapărat cu acces la Internet și rețele de socializare), televizoare 3D sau Smart – orice noutate apărută este primită cu mult interes, “butonată” și acceptată ca un lucru fără de care nu mai pot comunica sau chiar nu mai pot exista. Adolescenții vor tinde să cumpere ultimile modele de gadget-uri, iar imposibilitatea de a le avea poate conduce la apariția sau agravarea comportamentului deviant, din dorința de a satisface această nevoie, care este considerată una de bază.
Internetul și rețelele de socializare reprezintă un capitol aparte și extrem de important în viața de zi cu zi, pentru că este modalitatea de comunicare rapidă și sigură, indirectă și impersonală, prin intermediul schimbării statusurilor, postări și share-uiri de poze și informații, comentarii sau like-uri. De aceea, pentru a fi permanent ”conectat” cu prietenii reali sau virtuali (de exemplu: cei de pe facebook, pe care nu-i cunoaște încă în realitate), adolescentul devine dependent de ei și va tinde să posede un smartphone compatibil cu aceste nevoi (de a fotografia tot ce are nevoie, de a avea Internet mobil, de a putea posta în voie). Altfel, se va considera rupt de realitate și de ”comunitatea” creată în rețea.
În ultimul timp, psihologii susțin ideea unei dependențe chiar, față de Internet (ca sursă de informare, dar și principalul mijloc de comunicare cu prietenii), calculator și smartphone – de tehnologie în general. Putem observa ca interesul adulților s-a deplasat spre comunicarea indirectă și impersonală. Adolescenții preferă să comunice prin intermediul Internetului – a forumurilor, mesageriei instant sau a rețelelor de socializare, de genul Twitter, Hi5, Facebook, accesibile și de pe telefoane, mai nou. Prin acest tip de comunicare poate apărea o anumită “deviere” a realității sau chiar o prezentare mult mai frumoasă a ei – pentru că se evidențiază doar anumite laturi ai personalității (cele considerate bune). Astfel adolesecentul devine actorul care își va alege personajul jucat, putând să prezinte lumii înconjurătoare realitatea sa, cea pe care vrea să o vadă.
Dacă în acum 20 de ani, adolescenții preferau să se întâlnească prin parcuri sau în fața blocului, să comunice direct, creându-și astfel rețeaua socială; în zilele noastre aceasta nu mai este o prioritate – ei sunt convinși că pot crea relații și prin intermediul rețelelor de socializare, dar în siguranța propriului cămin. De multe ori aceste relații “create” pe Facebook, pot fi considerați niște factori favorizanți ai frustrărilor sau depresiilor pentru că pe pagină oficială se afișează o viață ideală, călătorii, oameni și lucruri frumoase – nu afișează nimeni greutățile ce pot apărea de zi cu zi, însă aceasta nu înseamnă că ele n-ar exista. Dar adolescenții, neavând destulă experiență de viață, nu prea sesizează diferența dintre realitate “reală” față de cea “virtuală” și pot deveni frustrați datorită neconcordanțelor dintre propria lor viață și cea a altuia, ajungând chiar la depresii sau sinucidere.
În concluzie, Internetul prezintă avantaje și dezavantaje, cum de altfel se întâmplă cu orice lucru din lumea asta. Este bun pentru informare: se pot vedea și afla lucruri interesante pe care, altfel, n-ai avea de unde să le afli; se pot “vizita” locuri pe care n-ai ajunge să le vezi; se pot cunoaște oameni cu care n-ai avea nici o tangență; etc. Dezavantajele constau în faptul că toate informațiile aflate cu ajutorul Internetului trebuie filtrate și verificate, pentru că oricine poate posta sau scrie pe un site orice informații în care crede, adică persoane neavizate sau neautorizate se pot da mari cercetători, doctori sau știutori, iar informațiile nu sunt neapărat corecte sau adevărate. Prin urmare, nu pot fi credibile de către adulți orice informații apărute, însă adolescenții sau copii le pot lua ca atare, considerându-le, în naivitatea lor, purul adevăr.
Adolescentul și grupul de prieteni
După cum am precizat anterior, adolescenții încearcă să se depărteze de părinți și rude – adică de grupul arhicunoscut încă de la naștere; și se apropie tot mai mult de grupul prietenilor – un nou grup provocator și atrăgător. Ei vor învăța reguli, norme, principii și valori noi, de multe ori complet diferite decât cele cunoscute până atunci, fiind promovate de familie. Astfel prietenii devin o autoritate supremă, de neclintit de multe ori – de aceea vreo legătură cu un grup cu valori deviante este periculoasă, ducând pe un drum anevoios și greu. Astfel adolescenții sunt profund interesați de părerile prietenilor, a așa-numei ”găști” din care fac parte (fiind o situație ideală, fără a provoca frustrări sau probleme) sau vor să facă parte (nefiind încă acceptați ca ”ai săi”, adolescenții vor tinde să-i impresioneze, să le câștige respectul și încrederea – dreptul de a face parte ca membri cu drepturi depline). Aceasta se datorează faptului că cei singuratici și care se deosebesc prea mult de restul adolescenților sunt stigmatizați și dați la o parte, pe când ceilalți, care fac parte dintr-un grup și sunt susținuți de membrii acestuia, sunt considerați personalități remarcante, sociabili, buni și încrezători în forțele proprii.
În această etapă a dezvoltării și a vieții, individul realizează o rearanjare a priorităților: pe primul loc ajunge grupul de prieteni și tot ce este legat de ei, pe al doilea se află propria persoană și cunoașterea propriei identități, abia apoi se află familia. Deci, cu toate conflictele și frustrările, problemele și confruntările, nu putem vorbi de dispariția completă a familiei din ierarhia de valori a adolescentului. Familia există dar este dată la o parte, încercându-se descurcatul pe cont propriu, dar având siguranța că va primi ajutor din partea ei, dacă va fi nevoie sau dacă va fi cerut.
Adolescența este un moment important, pentru că adolescentul este la o răscruce de drumuri și nu prea știe în ce direcție să o ia. Această decizie este influențabilă mai ales de grupul prietenilor, de educația primită și mediul familial de proveniență. Cercetătorii au demonstrat faptul că cei proveniți din familii dezorganizate, consumatori de alcool sau droguri, au șanse mult mai mari de a repeta viața părinților săi și de a alege o cale greșită. Scăparea lor din această ”pânză de păianjen” de care sunt legați stă doar în alegerea unui grup de prieteni cu comportamente normale și adecvate realității, unde se apreciază performanța, învățarea, succesul, ajutorul reciproc și atingerea anumitor statusuri sociale.
ÎN LOC DE CONCLUZII: ADOLESCENȚA ÎN ZILELE NOASTRE
Adolescența, ca etapă complexă și complicată, a dezvoltării umane, a cunoscut și ea o evoluție proprie, odată cu dezvoltarea generală a omenirii. Una era să fii adolescent în perioada preistorică, când speranța de viață era in jur de 30-40 de ani – prin urmare, adolescentul de atunci era cu mult mai matur decât unul din zilele noastre, fiind responsabil cu apărarea familiei (și nu vorbim de familii de origine, ci cele proprii, formate prin căsătorie), cu vânatul animalelor sălbatice sau pescuitul, și cu amenajarea locului de trai. Nu cred că apărea vreo problemă de adaptare sau integrare în viața socială (era neviot să învețe repede pentru a spraviețui) sau vreo problemă de găsirea identității proprii, de autocunoaștere sau autodezvoltare (erau mult prea preocupați satisfacerea nevoilor primare – ocupație principală a fiecărei zi-lumină).
În antichitate, odată cu creșterea speranței de viață și adolescența devine o etapă mai conflictuală și instabilă – caracteristici pe care le cunoaștem și astăzi, apare preocuparea către cunoaștere și dezvoltare atât a cunoștințelor noi, cât și a propriei personalități. Adolescenții erau preluați de maiștri din diferite domenii, în funcție de originea părinților și propriile interese, și învățați. Apare interesul către științe umane și artistice – poezia, dramaturgia, istoria, arta, oratoria, pictura sau muzica. În perioada Evului Mediu, se menține și crește interesul față de propria identitate, cunoaștere și autodezvoltare, îmbinate cu lupta pentru putere. Atât în preistorie, cât și în antichitate sau evul mediu exista o mare deosebire între sexe: dacă la băieți se poate observa o schimbare/evoluție a rolurilor principale, fetele aveau un singur și principal rol – de naștere și creștere a copiilor.
Perioada modernității poate fi împărțită în cea de dinaintea apariției și globalizării Internetului, ca principal mijloc de informare și comunicare, și cea de după. Dacă acum 20 de ani, adolesenții erau preocupați de: întâlniri cu prietenii, afară – în fața blocului sau în parcuri, preferând să comunice direct unii cu ceilalți; lectura literaturii clasice; ascultarea muzicii rock; vizionarea pieselor de teatru sau de opera; practicarea unui sport individual sau de echipă… Astăzi, datorită dezvoltării mijloacelor de comunicare la distanță, adolescenții preferă comunicarea indirectă și impersonală, desfășurată în intimitatea și siguranța căminului lor familial. Comunicarea și socializarea se face, în general, cu ajutorul rețelei globale de Internet, accesată de pe orice dispozitiv mobil compatibil (telefon, smartphone, tabletă sau laptop). Aceasta nu este însă o problemă doar a adolescenței, ci a tuturor etapelor de dezvoltare a personalității. Dar este mult mai accentuată în adolescență datorită curiozității și nevoii de a cunoaște lumea înconjurătoare, precum și datorită nevoii de a fi în pas cu dezvoltarea tehnologiei și familiarizarea cu utilizarea ei. Ne aflăm într-o situație extremă chiar, când oamenii se întâlnesc în locuri publice (de genul: cluburi, cafenele sau parcuri) pentru a discuta și stau împreună, dar fără a comunica – doar butonând telefoanele mobile și postând pe facebook.
Potrivit statisticilor Institutului Național de Statistică, la 1 iulie 2011, adolescenții reprezentau 9,43% din populația din România, la acea dată. Pe când la 20 octombrie a aceluiași an 12,3% sunt adolescenții României raportați în analiza rezultatelor recensământului din 2011. Dintre aceștea 51,22% erau băieți și 48,78% – fete. Comparativ cu recensământul din 2002, Institutul Național de Statistică raportează o îmbătrânire a populației. Cuprinși în sistemul de învățământ erau 87,36% din totalul adolescenților români – destul de puțini față de țările civilizate, cei în afara sistemului educațional sunt în general rromi sau adolescenții din familii dezorganizate.
Conform Studiului privind situația adolescenților din România, realizat cu ajutorul UNICEF, în 2013, 93,7% din respondenți au declarat că merg la școală: ponderea mai mare fiind la fete – 95%, decât la băieți – 92,3%; și la respondenții proveniți din mediul urban (96%) față de cei proveniți din mediul rural (91,6%). Interesant este că față de 6,3% din cei care au declarat că nu frecventează școala și nu sunt incluși în niciun sistem de învățământ, doar 1% au menționat că lucrează – ceea ce reprezintă o problemă importantă, care trebuie studiată și găsite cauze și posibilele rezolvări ale ei. Se știe că cine nu are o ocupație normală, are șanse mult ma mari de a fi derutați și debusolați din drumul normal al vieții și evoluției, putând să o ia pe calea comportamentelor deviate – de genul consumului de alcool, tutun sau droguri. Institutul Național de Statistică raportează din cei cu școala: 44,2% au un nivel scăzut de educație, absolvind școala generală; 41,4% au absolvit cursurile liceale, posliceale sau de maiștri; și doar 14,4% – nivel superior.
Același studiu realizat de CURS, ne informează că 42% dintre adolescenții cuprinși în eșantion au consumat alcool cel puțin o dată în viață. La băieți ponderea este cu mult mai mare – 57% față de 27% de la fete, și iarăși la mediul urban (50%) față de cel rural (32%), ceea ce poate fi explicat datorită faptului că mediul urban are diverse și mult mai multe tentații care îi atrag pe adolescenți și se ”lipesc” ca o caracatiță care nu-i mai lasă. În ceea ce privește consumul de tutun: 23% din adolescenți au declarat că au fumat măcar o dată, proporția fiind mult mai mare la cei peste 14 ani (33% față de 6% de respondenți sub 14 ani); dintre care 32% – băieți și 16% – fete. Experimentarea drogurilor sau a substanțelor stupefiante a fost cunoscută de 3,8% din respondenți, dintre care marea majoritate având vârsta mai mare de 14 ani.
În ceea ce privește comportamentul sexual, 15% din adolescenți au declarat că au întreținut raporturi sexuale, din care 23% sunt băieți și 11% – fete, 20% din mediul urban și 11% din cel rural. Vârsta medie declarată de începere a vieții sexuale a rezultat 15,5 ani. Întrebați fiind dacă se protejează de o sarcină nedorită și timpurie, aproape jumătate dintre respondenți (48%) au declarat că se protejează.
Conform studiului realizat de CURS, mass-media și Internetul sunt principalele mojloace de informare în rândul adolescenților. Astfel 96% din ei privesc zilnic televizorul, dintre care 50% petrec minim 3 ore în fața televizorului. Ponderea celor care utilizează Internetul, în diferite scopuri, este un pic mai mică – 88%, media fiind de 3,37 ore, zilnic. 84% utilizează rețelele sociale pentru a comunica sau a se informa, proporția fiind diferită în funcție de sex: fetele utilizează rețelele de socializare pentru informare, pe când băieții – în comunicare și socializare, cu alte cuvinte în crearea unor noi prietenii.
În ceea ce privește adresarea după ajutor, în caz de orice nevoie, toți sunt convinși că familia i-ar ajuta orice problemă ar avea. Însă, în funcție de domeniul problemei, adolescenții schimbă preferințele în ceea ce privește adresantul cererii de ajutor: în cazul unei probleme de învățare – 60% dintre cei care au răspuns se vor adresa părinților sau bunicilor și doar 28%, profesorilor; în cazul unei probleme de familie, procentul este destul de echilibrat – 36% vor încerca să o rezolve în familie și 32% se vor adresa prietenilor; și în cazul unei probleme de dragoste, procentul este apropiat: 39% se vor adresa părinților/bunicilor și 40% – prietenilor/colegilor. În cazul unei probleme de sănătate, diferența procentuală este covârșitoare, 88% adolescenți au declarat că se vor adresa părinților și doar 3% – prietenilor, explicația constă în faptul că ei se simt în siguranță lângă părinți, au încredere că aceștia din urmă știu cum să rezolve problema, având mai multă experiență în așa ceva.
Concluzia studiului este că adolescenții petrec în media 8 ore pe zi având următoarele activități: televizorul, Internetul și jocurile – ceea ce este foarte mult și reprezintă o problemă a societății de astăzi, ei nemaiavând timp să facă sport, pentru întreținerea formei fizice sau pentru a învăța și a-și pregăti temele de la școală. Spațiul virtual tentant este un factor care influențează comportamentul adolescenților, având consecințe grave asupra abilității lor sociale, iar site-urile oferă acces facil și neînregistrat la droguri.
Astfel, adolescența este etapa intermediară între copilarie și tinerețe, cu trăsături specifice biologice și psiho-sociale. Definită destul de recent ca etapă distinctă, se considera că etapa copilăriei era urmată de pubertate caracterizată prin transformări mai mult fiziologice, și care continuă cu o etapă de învățare a abilităților de a reacționa cu ceilalți membri ai societății și de a se integra în comunitate. Însă odată cu dezvoltarea societății umane și descoperirea complexității termenului de personalitate, a apărut necesitatea identificării unei etape distincte între copilărie și maturitate – adolescența. Aceasta este o etapă complicată a personalității, cu manifestări ale instabilității opiniilor, principiilor și a valorilor, datorită faptului că sunt în plină schimbare urmată de stabilizare. este etapa detașării de părinți și a apropierii de grupul de prieteni. Prin urmare, prietenii devin o autoritate supremă, iar în funcție de profilul și educația prietenilor și adolescenții au șanse mai mari să aleagă calea greșită.
Adolescența este o etapă a dezvoltării pe toate planurile: fizică, socială și intelectuală. Graficul acestor schimbări, însă, s-a mai schimbat odată cu evoluția societății, industrializarea și promovarea egalității sexelor. Este o perioadă importantă care merită și trebuie cercetată în detaliu, pentru a minimaliza crizele de personalitate, conflictele și frustrările prin care trec adolescenții, ușurându-le adaptarea și integrarea în viața socială. Deși destul de studită, totuși ar merita niște studii complexe, reprezentative, cu rezultate relevante – care să stea la baza creării politicilor sociale de protecție a adolescenților, împreună cu copii, dar și de promovare a continuării studiilor și a dezvoltării propriei personalități, pentru o viața reușită, satisfacție și succes.
BIBLIOGRAFIA
Balint Gheorghe, 2007, Activități sportive-recreative și de timp liber: paintball, mountain bike și escaladă, Iași, Editura PIM.
Bistriceanu C., 2005, Sociologia Familiei, București, Editura Fundația României de mâine.
Boudon R., coord., 1997, Tratat de sociologie, București, Humanitas
Crașovan, F., 1999, Psihologia teoretică generală, Timișoara, Tipografia Universitatii de Vest.
David D., 2012, suport de curs, Psihologia familiei, Universitatea “Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca.
Dincă M., 2011, Psihologia Copilului și a Adolescentului, suport de curs, Universitatea Titu Maiorescu
Iluț P., 2005, Sociologia și antropologia familiei, Polirom, Iași.
Mitrofan I., Ciupercă C., 1997, Introducere în psihologia și psihosexologia familiei, Ed. Alternative, București.
Munteanu Anca, 2005, Psihologia copilului și a adolescentului, Timișoara, Augusta.
Rata G., 1996, Sport și timp liber, Note de curs, Universitatea din Bacău, Bacău
Verza E., 1993, Psihologia vârstelor, București, Hyperion
Zamfir C., Vlăsceanu L., 1998, Dicționar de Sociologie, Babel, București
***Noul Cod Civil, cap.II, sec.1, disponibil pe http://legeaz.net/noul-cod-civil/
***Dicționarul Explicativ al Limbii Române, 2009, disponibil pe http://dexonline.ro
BIBLIOGRAFIA
Balint Gheorghe, 2007, Activități sportive-recreative și de timp liber: paintball, mountain bike și escaladă, Iași, Editura PIM.
Bistriceanu C., 2005, Sociologia Familiei, București, Editura Fundația României de mâine.
Boudon R., coord., 1997, Tratat de sociologie, București, Humanitas
Crașovan, F., 1999, Psihologia teoretică generală, Timișoara, Tipografia Universitatii de Vest.
David D., 2012, suport de curs, Psihologia familiei, Universitatea “Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca.
Dincă M., 2011, Psihologia Copilului și a Adolescentului, suport de curs, Universitatea Titu Maiorescu
Iluț P., 2005, Sociologia și antropologia familiei, Polirom, Iași.
Mitrofan I., Ciupercă C., 1997, Introducere în psihologia și psihosexologia familiei, Ed. Alternative, București.
Munteanu Anca, 2005, Psihologia copilului și a adolescentului, Timișoara, Augusta.
Rata G., 1996, Sport și timp liber, Note de curs, Universitatea din Bacău, Bacău
Verza E., 1993, Psihologia vârstelor, București, Hyperion
Zamfir C., Vlăsceanu L., 1998, Dicționar de Sociologie, Babel, București
***Noul Cod Civil, cap.II, sec.1, disponibil pe http://legeaz.net/noul-cod-civil/
***Dicționarul Explicativ al Limbii Române, 2009, disponibil pe http://dexonline.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modalitati de Petrecere a Timpului Liber la Adolsescenti (ID: 122377)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.