. Modalitati de Perfectionare a Functiei Publice Prin Optimizarea Relatiei Intre Functia Publica Si Fun
Cap.1 Necesitatea unei abordari comparative pe domeniul functiei publice versus functie politica
1.1 Aceptiuni cu privire la functia publica
Notiunea de functie publica apartine mai multor stiinte, fiecare dintre acestea surprinzandu-i o abordare distincta evidentiata prin trasaturi specifice stiintei respective si avand la baza coordonate dintre cele mai diverse. Astfel putem spune ca acest concept a fost pentru prima oara formulat si explicat in doctrina dreptului public, in principal a dreptului administrativ. Totusi schimbarile fundamentale de conceptie care au intervenit in managementul public din tarile dezvoltate in ultimele decenii ale sec al XX-lea ne determina sa sustinem dezvoltarea unui nou mod de abordare a functiei publice in teoria si practica din institutiile publice, in general.
Astfel, dincolo de acceptiunea generala data de dreptul administrativ si reflectata pregnant in cadrul legislativ, functia publica apare abordata si dintr-o perspectiva practica specifica managementului public, cea care determina de altfel coordonatele necesare unei bune functionari a institutiei publice in care isi desfasoara activitatea functionari publici cu functii publice de conducere si executie si reprezentanti ai politicului.
Functia publica reprezinta un factor de generalizare al unor posturi similare la nivelul ariei de cuprindere a autoritatii si responsabilitatii intr-o institutie din sectorul public.In acest context trebuie sa precizam ca functiile publice trebuie ocupate doar de functionari publici conform cadrului legislativ, care la randul lor se impart in doua categorii de conducere si de executie.
Pe de alta parte, din perspectiva dreptului administrati, functia publica desemneaza „ situatia juridica a persoanei fizice – investita legal, cu atributii in realizarea competentei unei autoritati publice ce consta in ansamblu drepturilor si obligatiilor care formeaza continutul juridic complex dintre persoana fizica respectiva si organul care l-a investit.”
Astfel din aceasta definitie rezulata cateva trasaturi ale functiei publice ca de exemplu: drepturile si obligatiile in relizarea competentei nu pot fi stabilite decat pe cale unilaterala, prin norme juridice, de catre organele de stat, ca si atributiile care depasesc competenta. Asadar „ nu suntem in prezenta unui contract de munca, care este un acord de vointa al unitatii si persoanelor incadrate in colectivul de munca ci al unei institutii a dreputului public”.
O alta trasatura importanta se refera la drepturile si obligatiile celor care exercita functii publice, considerate atributii ale functiei publice, ca si competenta. Continuitatea prin care se are in vedere” existenta acestor drepturi si obligatii, prin care se realizeaza competenta unei autoritati publice, atat timp cat exista competenta pe care functia o realizeaza”, este o alta importanta coordonata a functiei publice.
De altfel cei investiti cu realizarea functiei publice intra intr-un complex de raporturi juridice cu organul care l-a investit. De asemenea funcții publice pot să îndeplinească și persoanele fizice care nu sunt încadrate în muncă în organizații de stat, în general, într-o autoritate a administrației publice, în particular.Este vorba de persoanele încadrate în munca în organizații din sectorul privat, investite, prin autorizare, în condițiile legii, cu dreptul de a presta un serviciu public, în regim de putere publică.”
In accepțiunea profesorului Alexandru Negoiță, sintagma „ funcție publică” are două accepțiuni: una mai largă și alta mai restrânsă, în funcție de natura atribuțiilor care formează conținutul funcției exercitate de angajații diferitelor organe ale administrației publice, mai exact după cum aceste atribuții presupun sau nu folosirea autorității statului.
Potrivit Statutului Funcționarilor Publici, „ funcția publică repreyintă ansamblu atribuțiilor și responsabilităților stabilite de autoritatea sau instituția publică, în temeiul legii, în scopul realizării competențelor sale” – Statut, cap.1, art.2, alin.3 – iar funcționarul public „ este persoana numită într-o funcție publică de căte conducătorul autorității sau instituției pubice”.
Potrivit acestui cadrul legislativ, principiile care stau la baza exercitării funcției publice sunt:
-asigurarea promptă și eficientă, liberă de prejudecăți, corupție, abuz de puter și presiuni politice a tuturor activităților efectuate de funcționarii publici
-selectarea funcțtionarilor publii exclusiv pe criteriul competenței
-egalitatea șanselor la intrarea și promovarea în corpul funcționarilor publici
-stabilitatea funcționarilor publici
În continuare legea arată că „ se aplică tuturor funcționarilor publici, inclusiv celor care au statute proprii aprobate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu dispun altfel”, cu excepția persoanelor numite sau alese în funcții de demnitate publică cărora li se aplică dispozițiile Legii nr.215 din 2001 privind administrația publică locală sau alte legi speciale, precum și cu ezcepția personalului din aparatul de lucru al autorităților și instituțiilor publice, care efectuează activități de secretariat, administrative, protocol, gospodărie, întreținere – reparații și deservire, care nu au calitatea de funcționar public și cărora li se aplică legislația muncii.
Din perspectivă juridică funcția are mai multe trăsături, una dintre cele mai importante ar fi aceea de caracter permanent cu funcționare continuă, în scopul satisfacerii unui interes general în mod perpetuu, fără lmită de timp și fără intermitență.
O alta trăsătură este aceea că funcția publică este titulară de competențe, puteri publice, atribuții și responsabilități stabilite prin lege și este creată prin lege astfel încât administrația nu creează funcții publice.
Autoritatea statului se exercită prin funcțiile publice.Toate categoriile de funcții din structura autorităților publice au la bază atributul de putere publică.În domeniul administrației, de exemplu, prin lege se determină funcțiile publice care sunt ocupate potrivit aceluiași cadru lesilativ de către funcționari publici.
Un lucru extrem de important adus in discuție îl reprezintă însă necesitatea orientării puternice a atenței asupra profesionalismului în execiatrea funcțiilor publice de către funcționarii publici, dar mai ales de către reprezentanții politicului.
Accepțiuni cu privire la funcția politică
In literatura de specialitate exista o serie de aprecieri diferite cu privire la conceputul de functie politica. Cu toate acestea o definitie standard nu a putut fi conceputa pentru a desemna reprezenattiv functia politica asa ca vom expune mai mult caracteristici ale acesteia din perspectiva politologilor si a autorului.
Elementul de baza in obtinerea unei functii politice o constituie calitatea de membru al unei formatiuni politice din spectru politic actual. Odata cu trecerea la un sistem democratic de valori s-a facut si trecerea catre un pluralism politic marcat adesea de numeroase schimbari doctrinare dar si din punct de vedere a liderilor politici.
In aceste conditii putem spune ca pe baza implicarii unui membru in activitatile unui partid acesta poate accede la o functie in structura filialelor partidului si chiar la nivel national in sturctura de conducere conforma cu statutul si Regulamentul de Organizare si Functionare. In urma alegerilor locale si generale partidul castigator isi desemneaza reprezentantii din conducerea partidului pe functii de demnitate publica si autoritate in deplin acord cu votul populatiei din fiecare circumscriptie electorala ( ne referim aici indeosebi la parlamentari, consilieri judeteni si consilieri locali). Pe de alta parte putem spune ca si in cazul functiilor numite exista o apropiere excesiva intre politic si administratie, prin urmare secretari de stat , inalti functionari publici sunt schimbati sub presiunea politicului.
In managementul public se stie ca decizia politica surclaseaza decizia manageriala si apoi pe cea administrativa, insa prin programul de guvernare castigator trebuie aplicate doar normele directoare cu privire la realizarea interesului public. Am adus in discutie problema programului de guvernare creat de specialisti din interiorul unei formatiuni politice cu aspecte administrative, dar ca forma urmareste orientarea doctrinara a respectivului partid. Asadar avem orientari social democrate, orientari populare, orientari liberale si nu in ultimul rand cele nationaliste.
Functionarii de demnitate publica sau chiar inaltii functionari publici, insa provin din randurile mediului de afaceri in general si de multe ori odata ajunsi in functii publice apare un conflict de interese intre ceea ce inseamna functie publica si Statutul Functionarului Public(Legea 188/1999) si functia politica.
Acest conflict de interese poate fi definit de urmatoarea maniera: „ un conflict de interese implica un conflict intre datoria fata de public si interesele personale ale unui functionar public , in care functionarul public are interese, in calitatea sa de persoana privata, care ar putea influenta necorespunzator indeplinirea obligatiilor si responsabilitatilor oficiale”
In urmatoarea parte vom detalia pe larg ceea ce determina un functionar public in a actiona in virtutea propriilor interese sau a interesului public si necesitatea unei astfel de abordari comparative in conditiile unei societati evolutive catre un capitalism excesiv.Statul devine astfel un important pilon pe care cetatenii trebuie sa il inteleaga ca fiind in permanenta miscare.
Argumente
Reglementarea conflictului de interese in exercitarea functiilor de autoritate si functiilor publice in general este o tema care necesita o preocupare majora atat din partea politicului cat si din partea societatii.
Misiunea fundamentala a guvernelor si a institutiilor publice e aceea de a servi interesul public.Se pune in evidenta importanta prevenirii producerii unor conflicte de interese in exercitarea functiilor publice si, in cazul in care astfel de conflicte s-au produs solutionarea lor precum si faptul ca apararea intereselor publice reprezinta baza exercitarii functiilor publice.
Conflictul de interese poate fi definit ca acea situatie in care intereseul privat al unui oficial sau al altei persoane se opune interesului public sau al altui interes comun pe care persoana este chemata sa-l serveasca prin pozitia pe care o detine, afectand sau putand afecta obiectivitatea acesteia in luarea deciziilor ori in indeplinirea obligatiilor care ii revin.
Prin interes personal se intelege orice avantaj patrimonial sau nepatrimonial urmarit de functionarul public pentru sine sau pentru familia sa, parintii, prietenii sau pentru persoanele apropiate ori persoanele juridice sau organizatiile cu care acesta a avut relatii de afaceri sau de alta natura, care poate afecta impartialitatea si integritatea sa in exercitarea functiei publice.
Prin interes public se intelege solutionarea solicitarilor legitime ale persoanelor fizice si juridice, de drept public si de drept privat precum si indeplinirea atributiilor de catre functionarii publici in mod regulat si continuu cu impartialiate si corectitudine, conform competentelor care le revin potrivit legii.
Problema intevine ca interesul privat intra in conflict cu al doilea element al definitiei si anume” indatoririle oficiale” de serviciu, sarcinile pe care un oficial le are de indeplinit in conformitate cu functia pe care o ocupa.
Aceste indatoriri se presupune ca ar trebui sa primeze asupra intereselor private sau personale.
Conflictul de interese interfereaza cu responsabilitatile profesionale intr-un fel specific, si anume prina aceea ca afecteaza sau poate afecta obiectivitatea judecatii profesionale si corectitudinea deciziei.
De-a lungul timpului, au existat numeroase modalitati de a defini termenul de „conflict de interese”. Cum toti functionarii publici au interese legitime, datorita calitatii lor de cetateni, conflictele de interese nu pot fi pu virtutea propriilor interese sau a interesului public si necesitatea unei astfel de abordari comparative in conditiile unei societati evolutive catre un capitalism excesiv.Statul devine astfel un important pilon pe care cetatenii trebuie sa il inteleaga ca fiind in permanenta miscare.
Argumente
Reglementarea conflictului de interese in exercitarea functiilor de autoritate si functiilor publice in general este o tema care necesita o preocupare majora atat din partea politicului cat si din partea societatii.
Misiunea fundamentala a guvernelor si a institutiilor publice e aceea de a servi interesul public.Se pune in evidenta importanta prevenirii producerii unor conflicte de interese in exercitarea functiilor publice si, in cazul in care astfel de conflicte s-au produs solutionarea lor precum si faptul ca apararea intereselor publice reprezinta baza exercitarii functiilor publice.
Conflictul de interese poate fi definit ca acea situatie in care intereseul privat al unui oficial sau al altei persoane se opune interesului public sau al altui interes comun pe care persoana este chemata sa-l serveasca prin pozitia pe care o detine, afectand sau putand afecta obiectivitatea acesteia in luarea deciziilor ori in indeplinirea obligatiilor care ii revin.
Prin interes personal se intelege orice avantaj patrimonial sau nepatrimonial urmarit de functionarul public pentru sine sau pentru familia sa, parintii, prietenii sau pentru persoanele apropiate ori persoanele juridice sau organizatiile cu care acesta a avut relatii de afaceri sau de alta natura, care poate afecta impartialitatea si integritatea sa in exercitarea functiei publice.
Prin interes public se intelege solutionarea solicitarilor legitime ale persoanelor fizice si juridice, de drept public si de drept privat precum si indeplinirea atributiilor de catre functionarii publici in mod regulat si continuu cu impartialiate si corectitudine, conform competentelor care le revin potrivit legii.
Problema intevine ca interesul privat intra in conflict cu al doilea element al definitiei si anume” indatoririle oficiale” de serviciu, sarcinile pe care un oficial le are de indeplinit in conformitate cu functia pe care o ocupa.
Aceste indatoriri se presupune ca ar trebui sa primeze asupra intereselor private sau personale.
Conflictul de interese interfereaza cu responsabilitatile profesionale intr-un fel specific, si anume prina aceea ca afecteaza sau poate afecta obiectivitatea judecatii profesionale si corectitudinea deciziei.
De-a lungul timpului, au existat numeroase modalitati de a defini termenul de „conflict de interese”. Cum toti functionarii publici au interese legitime, datorita calitatii lor de cetateni, conflictele de interese nu pot fi pur si simplu evitate sau interzise, ci trebuie definite, identificate si rezolvate.
Argumentatia pentru o astfel de tema este una cat se poate de simpla: in contextul integrarii europene trebuie ca Romania sa separe interesele de ordin politic de cele publice pe anumite paliere ale administratiei, acestea doua putand fi complementare doar in conditiile stabilirii unor obiective comune: satisfacerea interesului public.
Fie ca sunt functionari publici numiti, fie ca beneficiaza de demnitate publica, acesti exponenti ai vietii publice ar trebui sa stie ca sunt platiti din fonduri publice, alesi sau numiti sa apere interesele comunitatii din care fac parte.
Se stie ca eficienta unei administratii se evidentiaza in primul rand prin calitatea resurselor umane, asadar este aproape vital inocularea unei constiinte a functionarului public dincolo de lege care sa permita Romaniei incadrarea firgurativ vorbind pe harta Uniunii Europene.
Daca in perioada comunista statut era vazut drept un mamut care absorbea tot ce insemna economie, resurse, societate civila, acum statul trebuie suprins din perspectiva dinamica, autonoma respectand si aparand drepturile cetatenilor gestionad eficient fondurile financiare ale acestora dar totodata trebuie avut in vedere si obligatiile fiecarui membru al comnuitatii din care face parte.
Conceptul eticii in cadrul functiei publice presupune anumite linii directoare pe care un functionar public trebuie sa le urmeze pe parcursul exercitarii functiei in care a fost ales sau numit in cadrul unui serviciu public astfel incat interesele politice sa fie in acest caz surclasate de cele publice.
Importanta acestei abordari este una chiar fundamentala, deoarece politicul si administratia au fost legate simbiotic de-a lungul istoriei, or societatea de astazi alege o axioma de valori, etica si morala care devin foarte fragile in fata unor interese private si a instrumentelor de satisfacere a acestora.
Prin etica în serviciul public se înțelege ansamblul principiilor și normelor de conduită folosite în serviciul public.
Fiind conceput ca instrument de prevenire, etica în serviciul public vizează reducerea și eliminarea “delictelor de funcție”, devenite din ce în ce mai numeroase în țările industrializate. Mai mult, ea servește ca model de referință în evaluarea activității administrative, care astăzi dispune de o mai mare marjă de apreciere și de operare în aplicarea sarcinilor sale.
În general, prin etică se înțeleg principiile, normele și valorile de ordin moral care conduc o societate sau un grup social. Etica “aplicată” constă în concretizarea regulilor generale de conduită la domenii specifice de activitate care, prin complexitatea lor crescută, nu dispun decât de puține norme specifice.
Etica în cadrul funcției publice poate fi definită ca un ansamblu de principii și norme de comportament adecvat în cadrul administrației publice.
În funcție de legislație și de tradiția administrativă, aceste reguli fac parte integrantă fie din cultura administrativă, fie dintr-un cadru juridic bine definit.Etica în serviciul public vizeză reducerea neregulilor din acest sector și restabilirea încrederii publicului în administrație. Pe de altă parte, etica administrativă se dorește o reformulare a regulilor de conduită, în contextul unei perioade de restricții bugetare și de reforme administrative. Dacă altădată conflictul dintre interesele private și cele publice era în centrul eticii în administrație, astăzi, noile doctrine țin cont în mod egal de insecuritatea produsă de modernizarea serviciului public. De asemenea, normele de conduită trebuie să fie adecvate în contextul măririi capacității de acțiune a administrației.
Întrebările tipice care se pun asupra eticii administrative sunt următoarele: Pe ce criterii etice trebuie fundamentată o decizie complexă, în contextul unei libertăți lărgite de acțiune? În caz de conflict, funcționarul trebuie să fie loial superiorului sau publicului? În ce măsură, dincolo de deciziile concrete, valorile tradiționale ale administrației (secretul funcției, echitatea) pot să se armonizeze cu valorile noi (transparența, eficacitatea)
Factori generali care favorizeză neregularitățile în serviciul public
a) Schimbarea valorilor în societatea contemporană și fenomenele conexe acestei schimbări, precum scăderea simțului datoriei, o atitudine mai puțin deferentă față de autoritate sau accentuarea individualismului și urmărirea profitului în domeniile de activitate.
b) Internaționalizarea, intervenționismul crescut al statului asupra piețelor, creșterea mobilității profesionale între sectorul public și cel privat, precum și apariția unui trafic de influență exercitat prin finanțarea partidelor din activități private; degradarea condițiilor de muncă ca rezultat al măsurilor de natură economică.
c) Lacunele la nivelul resurselor, gestiunii și controlului, datorate creșterii responsabiliăților politice sau a unei puternice politizări a sectorului public.
d) Responsabilitățile care nu sunt în mod clar definite, ierarhiile complicate, absența controlului.
Se estimează, de asemenea, că factorii personali, precum lipsa de caracter și strâmtoarea financiară, împing agenții să comită acte de corupție sau alte neregularități. Factorii cei mai importanți care favorizează aceste predispoziții personale se datorează, în general, unor lipsuri de gestiune, unor erori de recrutare sau unor competențe prost definite.
Etica și noua gestiune publică
Descentralizarea competențelor și responsabilităților lasă o posibilitate de acțiune mai mare pentru comiterea iregularităților și accelerează degradarea normelor de conduită uniforme care tind să se scindeze în mai multe etici diferite. Pe de altă parte, valorile tradiționale și cele noi sunt percepute ca fiind contradictorii și de natură să dezorinteze agenții. Contactele crescute cu sectorul privat amenință valorile tradiționale, cum ar fi neutralitatea sau primatul interesului public. Acest fapt presupune împrumutul de modele etice care erau până în prezent proscrise de sectorul public (cum ar fi acceptarea de cadouri). Reducerile bugetare și de efective antrenează o degradare a condițiilor de lucru. Alți factori, precum stresul și necesitatea inovației, încurajează de asemenea nerespectarea normelor etice.
Instrumente de încurajare a aplicării normelor etice în sectorul public
a) Controlul să fie asigurat nu numai prin intermediul unui cadru juridic clar definit, care să prevadă mecanismele de învestigare și de sancționare, dar și prin reguli eficace de responsabilizare și de supraveghere publică.
b) Orientarea să fie dată prin definirea normelor și valorilor serviciului public, care să fie înscrise în conduri de conduită. Aceste coduri trebuie să fie susținute de către responsabili politici, să fie implementate prin structuri specifice și să fie aplicate de toate persoanele implicate în serviciul public.
c) Să se asigure o bună gestionare a condițiilor de lucru în funcția publică și a serviciilor specializate de etică care coordonează și supraveghează activitățile specifice administrației.
Codurile de conduită și de formare în materie de etică figurează printre instrumentele cele mai discutate în acest domeniu.
Vom trece la un examen succint al avantajelor și inconvenientelor acestor intrumente. În ciuda popularității, codurile de conduită sunt controversate în literatura de specialitate. Au fost emise temeri asupra acestui subiect, susținându-se, de exemplu, că este imposibil de formulat un cod de conduită unic, ținând cont de diversitatea sarcinilor și structurilor unei administrații moderne sau că această aplicație ar fi dificilă și o asemenea interpretare ar fi precară. S-a mai spus că un cod de conduită poate fi în contradicție cu deontologia unei profesiuni și poate reprezenta o ofensă a agenților integri. În sfârșit, s-a susținut că un cod de conduită poate constitui un paravan în spatele căruia poate prolifera adevărata corupție. Partizanii ideii justifică necesitatea unor astfel de coduri prin faptul că ele îndeplinesc funcțiile de orientare, în particular, dincolo de conflictele între interesele publice și private. Ținând cont de mărirea exigențelor în domeniul administrativ, o percepție intuitivă a moralei este insuficientă. Pentru a fi eficace, un cod de conduită nu trebuie să fie nici abstract, nici detaliat. Acceptarea sa depinde de participarea personalului la formularea sa. În consecință, normele de conduită întomite în mod unilateral de către conducere nu au decât șanse minime de a fi aplicate. În acest context, este deosebit de importantă impunere unor astfel de coduri, adoptarea unui comportament exemplar de conducere și existența unor mecanisme de sancțiune în cazul încălcării prevederilor din cuprinsul Codului.
Formarea funcționarilor publici în sensul normelor etice constituie conștientizarea normelor și valorilor activității administrative și de aplicare a regulilor de conduită abstracte în situații concrete de luare a deciziilor.
În cadrul unui sondaj de opinie pe această temă, efectuat în Elveția, două treimi din persoanele interogate estimează că un cod scris de conduită ar fi un instrument util pentru administrație, cu condiția ca el să fie apropiat de practică, nu prea detaliat și inteligibil. Pentru ca un cod să fie aplicabil trebuie ca normele de conduită etică să fie acceptate și urmate de către angajați. În cele din urmă, anumite condiții prealabile sunt necesare: un climat de muncă deschis și motivant, un comportament exemplar din partea cadrelor și o comunicare activă cu agenții. O parte a persoanelor interogate se pronunță în favoarea unui cod de conduită unic pentru administrația federală, completat de dispoziții specifice ale departamentelor și oficiilor. Cealaltă parte este favorabilă, ținând cont de diferențele între diversele departamente și oficii, codurilor descentralizate de conduită. O treime a persoanelor se opun unui cod de conduită, pe care îl consideră inutil, “contraproductiv”. Pe de altă parte, asemenea norme există deja în cadrul Statutului funcționarului public, administrația federală dispunând de un cod de onoare tacit, izvorât dintr-o îndelungată tradiție administrativă.
Propunerea introducerii de cicluri de formare vizând sensibilizarea agenților față de problematica eticii a primit aprobarea unanimă a persoanelor interogate.
Principii propuse să favorizeze aplicarea normelor etice în serviciul public
Consiliul OCDE a adoptat, la 23 aprilie 1998, o Recomandare privind ameliorarea comportamentului etic în cadrul serviciilor publice. Recomandarea constă într-un ansamblu de principii menite să favorizeze aplicarea normelor etice în cadrul serviciului public. Comitetul gestiunii publice a luat decizia de a întocmi o astfel de recomandare în scopul de a ajuta țările membre în procesul de revizuire a sistemelor lor de gestiune a eticii în domeniul serviciului public.
În prefața Recomandării OCDE se arată: “Chiar dacă guvernele acționează în condiții culturale, politice și administrative, adesea ele se confruntă cu probleme etice asemănătoare și rezolvarea acestora prezintă caracteristici comune.
Țările membre au nevoie de puncte de referință pentru a combina o mare diversitate de elemente, în așa fel încât să se structureze într-un sistem eficient de gestiune a eticii, în funcție de situațiile politice, administrative și culturale proprii fiecăreia dintre ele”.
În continuare, prezentăm principiile cuprinse în Recomandarea OCDE.
1. Normele etice aplicabile serviciului public trebuie să fie clare.
Deținătorii unei însărcinări publice au dreptul să cunoască principiile și normele fundamentale care sunt aplicate în serviciul lor, cât și limitele a ceea ce constituie un comportament acceptabil. Un enunț concis și beneficiind de o largă publicitate a valorilor și principiilor etice fundamentale care ghidează serviciul public, cum ar fi sub forma unui cod de conduită, poate să contribuie la crearea unei concepții comune în sânul administrației publice și, mai mult, în cadrul societății.
2. Normele etice trebuie să fie înscrise într-un cadru juridic.
Cadrul juridic constituie punctul de plecare al comunicării normelor și principiilor minime de conduită obligatorie pentru toți deținătorii unei însărcinări publice. Legile și reglementările trebuie să enunțe valorile fundamentale ale serviciului public și să constituie un cadru în scopul definirii orientărilor, să conțină prevederi procedurale referitoare la anchete și la angajarea sanțiunilor disciplinare și de altă natură.
3. Deținătorii unei însărcinări publice trebuie să poată beneficia de sfaturi în domeniul eticii.
Integrarea profesională trebuie să contribuie la dezvoltarea facultății de apreciere și a competențelor necesare deținătorilor unei însărcinări publice în aplicarea principiilor etice în cazuri concrete. Perfecționarea conduce la dezvoltarea competențelor esențiale pentru analiza etică și raționamentul moral. Un sfat imparțial poate contribui la crearea unui mediu în care deținătorii unei însărcinări publice sunt mai dispuși să înfrunte și să rezolve tensiunile de ordin etic. Trebuie puse în funcție mecanismele de consiliere și consultații interne pentru a ajuta deținătorii unei însărcinări publice să aplice normele etice fundamentale în cadrul profesional.
4. Deținătorii unei însărcinari publice trebuie să-și cunoască drepturile și obligațiile atunci când se descoperă acte criticabile.
Deținătorii unei însărcinări publice trebuie să-și cunoască drepturile și obligațiile în ceea ce privește punerea în evidență a actelor criticabile, reale sau prezumate în cadrul serviciului public. Trebuie să existe mai ales reguli și proceduri clare pe care agenții trebuie să le urmeze și un lanț de responsabilități bine definite. Deținătorii unei însărcinări publice trebuie, de asemenea, să cunoască de ce protecție beneficiază în ceea ce privește descoperirea actelor criticabile.
5. Angajarea responsabililor politici în favoarea eticii trebuie să implementeze comportamentul etic al deținătorilor unei însărcinări publice.
Responsabilii politici au datoria să mențină un nivel ridicat al corectitudinii în exercițiul funcțiilor lor oficiale. Angajarea lor este demonstrată de exemplul propriu și de măsurile care nu pot fi luate decât la nivel politic, de exemplu, punerea în funcție a dispozițiilor legislative și instituționale care fundamentează comportamentele etice și sancționarea actelor criticabile, furnizând resurse suficiente pentru activitățile privind etica în ansamblul administrației și evitând cultivarea regulilor și legilor în materie de etică în scopuri politice.
6. Procesul de luare de deciziei trebuie să fie transparent și să facă obiectul controlului.
Publicul trebuie să cunoască modul cum instituțiile publice utilizează competențele și resursele care le sunt încredințate. Supravegherea exercitată de către public trebuie să fie facilitată prin proceduri transparente și democratice, prin controlul parlamentar și prin accesul la informațiile oficiale. Transparența trebuie în plus accentuată prin măsuri precum sistemele de difuzare de informații și prin recunoașterea rolului pe care îl joacă mass media activă și independentă.
7. Trebuie să existe linii directoare clare în materie de relații între sectorul public și cel privat.
Reguli clare definind normele etice trebuie să ghideze comportamentul deținătorilor unei însărcinări publice în relațiile lor cu sectorul privat, de exemplu în ceea ce privește piețele publice, sau condițiile de angajare în sectorul public. Înteracțiunea crescândă între sectorul public și cel privat cere acordarea unei atenții crescânde valorilor serviciului public și necesită ca partenerii exteriori să se angajeze să respecte aceleași valori.
8. Gestionarii trebuie să promoveze un comportament etic.
Un cadru organic care încurajează norme de conduită stricte încurajând aproprierea unui comportament conform eticii, precum condițiile de lucru și o evaluare eficace a performanțelor, are o incidență directă asupra practicării cotidiene a valorilor și normelor etice în cadrul serviciului public. Gestionarii au un rol important în acest sens prin asigurarea unei direcții coerente și prin adoptarea unei conduite exemplare pe planul eticii în relațiile profesionale cu conducătorii politici, cu alți deținători de însărcinări publice și cu cetățenii.
9. Politicile, procedurile și practicile gestiunii trebuie să favorizeze un comportament conform eticii.
Politicile și practicile gestiunii trebuie să permită demonstrarea atașamentului unui organism la normele etice. Nu este suficient ca administrațiile publice să se mulțumească să se doteze cu structuri fondate pe respectul regulilor. Numai aceste sisteme fondate pe respectul regulilor pot, în mod involuntar să încurajeze anumiți deținători de însărcinări publice să adopte un comportament la limita comportamentelor criticabile. Puterile publice nu trebuie numai să definească normele minimale; dincolo de care acțiunile unui agent public nu sunt tolerabile, dar trebuie să fie enunțate în mod clar de un ansamblu de valori ale serviciului public la care agenții publici trebuie să aspire.
10. Condițiile de angajare specifice funcției publice și gestiunea resurselor umane trebuie să favorizeze un comportament conform eticii.
Condițiile de angajare în serviciul public, cum ar fi perspectivele carierei, dezvoltarea profesională, sau un nivel corespunzător de remunerare, ca și politicile de gestiune a resurselor umane trebuie să creeze un mediu care să conducă la un comportament conform eticii. Respectul principiilor fundamentale, precum meritul, care trebuie să figureze în mod coerent în Codul procedurii de recrutare și de promovare, permite punerea în aplicare a principiului integrității în serviciul public.
11. Mecanisme adaptate care să permită tragerea la răspundere trebuie puse în aplicare în serviciul public.
Deținătorii unei însărcinări publice trebuie să dea socoteală de acțiunile lor în fața superiorilor și, într-un mod mai cuprinzător, în fața publicului. Obligația de a da socoteală trebuie susținută simultan pe respectul principiilor etice și pe rezultatele obținute. Mecanismele proprii tragerii la răspundere pot fi interne organismului sau pot să privească ansamblul administrației. Mecanismele vizând implementarea obligației de a da socoteală trebuie să fie concepute în asemenea mod încât să permită controalele potrivite, dar fără a afecta gestiunea care trebuie să fie suficient de flexibilă.
12. Trebuie să existe proceduri și sancțiuni adecvate în cazul comportamentului incorect.
Mecanismele permițând detectarea actelor criticabile, precum corupția, și anchetarea în mod independent a persoanei respective sunt elemente indispensabile unei infrastructuri etice. Trebuie să se dispună: proceduri viabile și resurse pentru supravegherea încălcării regulilor în serviciul public; semnalarea și anchetarea acestor încălcări; cât și sancțiuni administrative sau disciplinare adaptate descurajării comportamentelor incorecte. Gestionarii trebuie să exercite o judecată potrivită în vederea aplicării mecanismelor rezultând din necesitatea punerii în acțiune a acestui domeniu.
Cap.2 Analiza impactului factorului politic asupra administratiei in perioada postelectorala 2001/2005 (studiu de caz)
2.1 Analiza institutiilor administratiei centrale- puncte forte/ puncte slabe
Parlamentul – autoritatea legislativa
Statutul deputaților
Statutul deputatilor este prevazut în Constitutie si în Regulamentul Camerei. Calitatea de deputat este incompatabila cu exercitarea oricarei functii publice de autoritate, cu exceptia celei de membru al Guvernului. Deputatii de bucura de imunitate si de garantarea libertatii de exprimare a opiniilor publice si votului. Imunitatea parlamentara poate fi ridicata la cererea ministrului justitiei, cu încuvintarea Camerei, dupa ascultarea deputatului în cauza.
INCOMPATIBILITATI
Potrivit articolului 68 din Constitutie, nimeni nu poate fi în acelasi timp deputat si senator, iar calitatea de deputat sau de senator este incompatibila cu exercitarea oricarei functii publice de autoritate, cu exceptia celei de membru al Guvernului. Constitutia prevede, totodata, ca alte incompatibilitati se stabilesc prin lege organica. Deputatul care se afla într-unul din cazurile de incompatibilitate va trebui sa demisioneze din functiile care sunt incompatibile cu mandatul de deputat, în termen de zece zile. Termenul de zece zile curge de la data aparitiei cazului de incompatibilitate. Dupa expirarea acestui termen, deputatul care continua sa se afle într-unul din cazurile de incompatibilitate este considerat demisionat din functia de deputat.
Locul devenit vacant va fi ocupat de supleantul imediat urmator de pe lista partidului, formatiunii politice ori coalitiei acestora pentru care a candidat. Regulamentul Camerei Deputatilor prevede, în acest sens, ca pâna la validarea mandatului supleantului, partidul sau formatiunea politica pentru care acesta a candidat trebuie sa confirme în scris apartenenta sa la partidul sau formatiunea respectiva.
Schimbarile intervenite în activitatea deputatului, în timpul exercitarii mandatului sau, se aduc la cunostinta Biroului permanent al Camerei în termen de zece zile de la data aparitiei acestora.
IMUNITATEA PARLAMENTARA
Deputatii si senatorii beneficiaza de imunitate parlamentara, care are ca scop asigurarea protectiei acestora împotriva urmarilor judiciare si garantarea libertatii de gândire si actiune ale acestora.
Deputatii beneficiaza de imunitate de la data eliberarii certificatului doveditor al alegerii, sub conditia ca mandatul lor sa fie validat. Imunitatea se pastreaza pe toata durata mandatului de parlamentar.
În temeiul imunitatii parlamentare, deputații pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei Deputaților, după ascultarea lor. Urmărirea și trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cererea de reținere, arestare sau percheziție se adresează președintelui Camerei Deputaților de către ministrul justiției. Săvârșirea sau descoperirea ulterioară a unor noi fapte penale determină introducerea unei noi cereri de reținere, arestare sau percheziție.
În caz de infracțiune flagrantă, deputații pot fi reținuți și supuși percheziției. Ministrul justiției îl va informa neîntârziat pe președintele Camerei Deputaților asupra reținerii și a percheziției. În cazul în care Camera constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri. Dispoziția de revocare a reținerii se execută de îndată prin ministrul justiției.
Președintele Camerei aduce la cunoștință deputaților cererea de reținere, arestare sau percheziție, în ședință publică, după care o trimite de îndată Comisiei juridice, de disciplină și imunități spre examinare, care va stabili prin raportul său dacă există sau nu există motive temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărârea comisiei se adoptă, în cel mult 5 zile de la sesizare, prin votul majorității membrilor acesteia. Votul este secret. Ministrul justiției va înainta Comisiei juridice, de disciplină și imunități toate documentele pe care aceasta le solicită; în caz de refuz comisia se va adresa Camerei Deputaților, prin intermediul Biroului permanent, pentru a hotărî cu privire la acest refuz. Cererea împreună cu raportul comisiei, se înaintează grupului parlamentar din care face parte deputatul în cauză. Grupul își va exprima punctul de vedere cu privire la cerere într-un raport scris, în termen de 5 zile de la data sesizării grupului. În cazul deputaților care nu fac parte din nici un grup parlamentar, aceștia pot să depună la Biroul permanent punctul de vedere cu privire la cerere.
Raportul comisiei împreună cu raportul grupului parlamentar se înaintează Biroului permanent și se supun dezbaterii și aprobării Camerei Deputaților. Camera Deputaților se va pronunța asupra măsurii în cel mult 20 de zile de la sesizare, cu votul majorității membrilor prezenți.
LIPSA RASPUNDERII JURIDICE PENTRU OPINIILE POLITICE SI PENTRU VOTURILE EXPRIMATE (INDEPENDENTA OPINIILOR)
Constitutia prevede, de asemenea, ca deputatii nu pot fi trasi la raspundere juridica pentru voturile sau pentru opinile politice exprimate în exercitarea mandatului încredintat de alegatori. Aceasta înseamna ca deputatii sunt liberi sa-si exercite votul în concordanta cu propria lor constiinta si ca, de asemenea, sunt liberi sa-si exprime opiniile politice, în scris sau oral, în sedintele Camerelor sau în comisii, ori alt cadru oficial de exercitare a mandatului, cu privire la propuneri legislative sau proiecte de lege, proiecte de hotarâri, întrebari, interpelari, declaratii etc.
Beneficiind de independenta opiniilor, deputatii sunt datori sa circumscrie acest drept doar la actele si faptele pe care le fac în exercitarea mandatului. Sunt exceptate de la regimul independentei opiniilor orice alte discursuri publice, opinii exprimate în afara Parlamentului, cu titlu personal, si orice alte comentarii care nu au legatura cu mandatul de deputat.
Statutul Senatorilor
IMUNITATEA PARLAMENTARA
Senatorii se bucură de imunitate parlamentară.Imunitatea parlamentară are ca scop garantarea libertății de exprimare a senatorului și protejarea acestuia împotriva urmăririlor judiciare represive, abuzive sau șicanatoare.
In aceste conditii senatorul nu poate fi urmărit pe cale judiciară pentru opinii sau voturi exprimate în cursul îndeplinirii mandatului. Nici un senator nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecată, penală ori contravențională, pentru fapte străine exercitării mandatului, fără încuviințarea prealabilă a Senatului și numai după ascultarea sa.
Cererea de autorizare a trimiterii în judecată, penală ori contravențională, precum și cererea de reținere, de arestare sau de percheziție se adresează președintelui Senatului de ministrul justiției. In continuare Președintele Senatului aduce cererea la cunoștință senatorilor în ședință publică, după care o trimite de îndată Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări spre examinare, care va stabili dacă a fost sau nu a fost făcută în scopul de a-l abate pe senator de la exercițiul funcției sale. Hotărârea comisiei se adoptă prin votul secret al majorității membrilor acesteia.In urma hotararii comisiei, Biroul permanent al Senatului supune, spre dezbatere și aprobare, plenului raportul comisiei, temeinic motivat, în termen de 15 zile de la data depunerii lui. Forul Senatului hotărăște asupra cererii cu votul secret al majorității membrilor Senatului.
În caz de infracțiune flagrantă, senatorul poate fi reținut și supus percheziției. Ministrul justiției va informa neîntârziat președintele Senatului asupra reținerii și percheziției. În cazul în care Senatul constată că nu există temei pentru reținere, va dispune de îndată revocarea acestei măsuri cu votul secret al majorității membrilor Senatului. Dispoziția de revocare a reținerii se execută de îndată, prin ministrul justiției.
Cererile de reținere, de arestare, de percheziție sau autorizarea trimiterii în judecată, penală ori contravențională se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi.
INCOMPATIBILITATI
Calitatea de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului. Alte incompatibilități sunt cele stabilite prin lege organică. Exercitarea unor funcții conferite de un stat străin sau de către o organizație internațională și salarizate de către acestea este incompatibilă cu mandatul de senator.
Senatorii cărora Guvernul le încredințează o misiune temporară de cel mult 6 luni pot cumula exercitarea acestei misiuni cu mandatul de senator o singură data iar incredințarea unei misiuni pe o perioadă mai mare de 6 luni este incompatibilă cu calitatea de senator.
Senatorul care se află într-o incompatibilitate prevăzută în art.172, 173 și art.174 alin.(2)Regulamentul de Organizare si Functionare a Senatului sau în legea organică prevăzută de art.68 alin.(3) din Constituție va demisiona din funcțiile care sunt incompatibile cu mandatul de senator, în termen de 30 zile de la data validării mandatului. După expirarea termenului de 30 de zile, senatorul care se află într-un caz de incompatibilitate este declarat demisionat din funcția de senator, de către Senat, la cererea Biroului permanent al acestuia, pe baza raportului Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări.
Locul vacant va fi ocupat de supleantul imediat următor de pe lista partidului sau formațiunii politice pentru care a candidat, excluzându-se persoanele care nu mai fac parte din partidul sau formațiunea politică respectivă. Asupra legalității alegerii supleantului, Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunități și validări va prezenta Senatului un raport.
Tot in termen de 30 de ziel senatorul trebuie să declare la Biroul permanent al Senatului orice activitate pe care va continua să o desfășoare în viitor.
Schimbările intervenite în activitatea senatorului, în timpul exercitării mandatului, se aduc la cunoștință Biroului permanent, în cel mult 10 zile de la data apariției acestora, fiind aplicabile și prevederile art.175.Regulamentul de Organizare si Functionare a Senatului
Se interzice utilizarea numelui oricărui senator, însoțit de această calitate, în orice acțiune publicitară privitoare la o întreprindere financiară, industrială sau comercială.
Senatorii intră în exercițiul mandatului la data întrunirii legale a Senatului, sub condiția validării. După constituirea legală a Senatului, fiecare senator va depune, în fața plenului Senatului, întrunit în ședință solemnă, jurământul prevăzut de art.82 alin.(2) din Constituția României.
După validare, pe durata exercitării mandatului, senatorilor li se eliberează legitimația de membru al Senatului, semnată de președintele acestuia. De asemenea, senatorii vor avea un însemn distinctiv al calității lor de reprezentanți ai poporului, cu dreptul de a-l purta pe toată durata exercitării mandatului. Modelul însemnului se stabilește de către Biroul permanent, iar cheltuielile pentru confecționarea acestuia se suportă din bugetul Senatului. Legitimația și însemnul se pot păstra de senator după încetarea mandatului, cu titlu evocativ. Pe durata exercitării mandatului, senatorii beneficiază de pașaport diplomatic.
Calitatea de senator încetează la data întrunirii legale a Senatului nou ales, precum și în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces.
Pentru exercitarea mandatului de senator, în circumscripțiile electorale se organizează, pentru fiecare senator, câte un birou senatorial, având ca personal încadrat un șef de birou senatorial, un șofer și o secretară-dactilografă, personal care face parte din aparatul Senatului.
Încadrarea personalului birourilor senatoriale se face cu contract de muncă, pe durată determinată, de secretarul general al Senatului, la propunerea senatorilor în cauză. Pe timpul cât îndeplinește această activitate, personalul angajat se consideră detașat sau, după caz, transferat în interesul serviciului, în condițiile legislației muncii. Contractul de muncă al personalului birourilor senatoriale încetează din dispoziția senatorului sau, în cazul în care titularului mandatului îi încetează calitatea de senator, la data la care noul titular dispune aceasta.
Senatorii primesc drepturile bănești potrivit legii. Ei primesc indemnizația lunară și celelalte drepturi începând cu data intrării în exercițiul mandatului și până la încetarea acestuia. Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunități și validări poate propune Biroului permanent diminuarea indemnizației lunare și a diurnei de ședință, în funcție de prezența senatorului la lucrările Senatului. Pe durata exercitării mandatului de senator, contractul de muncă al persoanei în cauză se suspendă, cu excepția cazurilor în care Biroul permanent decide altfel, la cererea Senatului și cu avizul unității.
O problema insa importanta este definitivarea statutului personalului parlamentar in calitate de functionari publici, aceasta situatie fiind detaliata in cadrul analizei pe criteriiu puncte forte puncte slabe.
Institutia prezindentiala – autoritate executiva
Rolul Președintelui
Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței nationale, al unității și al integrității teritoriale a țării. Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate. (Articolul 80 – ConstituțiaRomâniei)
Alegerea Președintelui
Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. […] Nici o persoana nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi succesive. (Articolul 81 – Constituția României)
Durata mandatului
Mandatul Președintelui României este de 5 ani și se exercită de la data depunerii jurământului. Președintele României își exercită mandatul până la depunerea juramântului de Președintele nou ales. Mandatul Președintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. (Articolul 83 – Constituția României)
Incompatibilități și imunități
În timpul mandatului, Președintele României nu poate fi membru al unui partid și nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată. Președintele României se bucură de imunitate. Președintele nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.(Articolul 84 – Constituția României)
Suspendarea din funcție
In cazul săvârșirii unor fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituției, Președintele României poate fi suspendat din funcție de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor, după consultarea Curții Constituționale. Președintele poate da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută. Propunerea de suspendare din funcție poate fi inițiată de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștință Președintelui. Dacă propunera de suspendare din funcție este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Președintelui. (Articolul 95 – Constituția României)
Guvernul – autoritate executiva
Rolul și structura
Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice. În îndeplinirea atribuțiilor sale, Guvernul cooperează cu organismele sociale interesate. Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică.
Învestitura
Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament. Candidatul pentru funcția de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii liste a Guvernului.
Programul și lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorității deputaților și senatorilor.
Jurământul de credință
Primul-ministru, miniștrii și ceilalți membri ai Guvernului vor depune individual, în fața Președintelui României, jurământul de la articolul 82. Guvernul în întregul său și fiecare membru în parte își exercită mandatul, începând de la data depunerii jurământului.
Incompatibilități
Funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de deputat sau de senator. De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcții de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizațiilor cu scop comercial. Alte incompatibilități se stabilesc prin lege organică.
Încetarea funcției de membru
Funcția de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a al Guvernului revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.
Primul-ministru
Primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuțiile ce le revin. De asemenea, prezintă Camerei Deputaților sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate.Președintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru. Dacă primul-ministru se află în una dintre situațiile prevăzute la articolul 106, cu excepția revocării, sau este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, Președintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuțiile primuluiministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilității exercitării atribuțiilor, încetează dacă primul-ministru își reia activitatea în Guvern. Prevederile alineatului (3) Regulamentul de Organizare si Functionare a Guvernului se aplică în mod corespunzător și celorlalți membri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.
Răspunderea membrilor Guvernului
Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia. Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Președintele României poate dispune suspendarea acestora din funcție. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cazurile de răspundere și pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială.
Încetarea mandatului
Guvernul își exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale. Guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate sau dacă primul-ministru se află în una dintre situațiile prevăzute la articolul 106, cu excepția revocării, ori este în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile. În situațiile prevăzute în alineatul (2)ROF sunt aplicabile prevederile articolului 103. Guvernul al cărui mandat a încetat potrivit alineatelor (1) și (2)ROF îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern.
Ministerele
Elemente generale de definire a ministerelor
Ministerele sunt organe de specialitate ale administratiei publice centrale care realizeaza politica guvernamentala în domeniile de activitate ale acestora. Ministerele se organizeaza si functioneaza numai în subordinea Guvernului, potrivit prevederilor Constitutiei si prezentei legi. Ministerele sau alte organe de specialitate organizate în subordinea Guvernului sunt conduse de ministri, în urma acordarii votului de încredere de catre Parlament. Ministrii raspund de întreaga activitate a ministerului în fata Guvernului, precum si, în calitate de membri ai Guvernului, în fata Parlamentului.
Ministerele si ministrii se aproba de catre Parlament, prin acordarea votului de încredere asupra Programului de guvernare si întregii liste a Guvernului, la învestitura. Primul-ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înfiintarea, desfiintarea sau, dupa caz, divizarea ori comasarea unor ministere. În astfel de situatii prevederile art. 36 se aplica în mod corespunzator. În caz de remaniere guvernamentala sau de vacanta a functiei Presedintele României, la propunerea primului-ministru, revoca si numeste ministrii, cu respectarea prevederilor art. 7-10. ROf. Au personalitate juridica si au sediul în municipiul Bucuresti.
Organizarea ministerelor
Rolul, functiile, atributiile, structura organizatorica si numarul de posturi ale ministerelor se stabilesc în raport cu importanta, volumul, complexitatea si specificul activitatii desfasurate si se aproba prin hotarâre a Guvernului. În fiecare minister se va organiza cabinetul ministrului, cu personal propriu, caruia nu i se aplica prevederile legii privind statutul functionarului public. În functie de natura atributiilor unele ministere pot avea în domeniul lor de activitate compartimente în strainatate, stabilite prin hotarâre a Guvernului. Înfiintarea, desfiintarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice si oficiilor consulare
Ministerele pot înfiinta în subordinea lor organe de specialitate, cu avizul Curtii de Conturi. Ministerele pot avea în subordinea lor servicii publice, care functioneaza în unitatile administrativ-teritoriale.
Înfiintarea sau desfiintarea serviciilor publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte organe centrale din unitatile administrativ-teritoriale, obiectul de activitate, structura organizatorica, numarul si încadrarea personalului, criteriile de constituire a compartimentelor si functiile de conducere ale acestora se aproba prin ordin al ministrului, respectiv al conducatorului organului de specialitate în subordinea caruia aceste servicii sau organe îsi desfasoara activitatea. Ministrul numeste si elibereaza din functie conducatorii organelor de specialitate din subordinea ministerului. Conducatorii serviciilor publice descentralizate se numesc si se elibereaza din functie de catre ministru, cu avizul consultativ al prefectului. Atributiile compartimentelor ministerelor se stabilesc prin regulamentul de organizare si functionare a ministerului, aprobat prin ordin al ministrului.
Conducerea ministerelor
Conducerea ministerelor se exercita de ministri, ministrul reprezintand ministerul în raporturile cu celelalte autoritati publice, cu persoanele juridice si fizice din tara si din strainatate, precum si în justitie. În exercitarea atributiilor ce îi revin ministrul emite ordine si instructiuni, în conditiile legii. În activitatea de conducere a ministerului ministrul este ajutat de unul sau mai multi secretari de stat, potrivit hotarârii Guvernului de organizare si functionare a ministerului; acestia exercita atributiile delegate de catre ministru.
Secretarul general al ministerului este functionar public de cariera, numit prin concurs sau examen, pe criterii de profesionalism. Acesta asigura stabilitatea functionarii ministerului, continuitatea conducerii si realizarea legaturilor functionale între structurile ministerului. Principalele atributii si responsabilitati ale secretarului general sunt urmatoarele:
a) coordoneaza buna functionare a compartimentelor si activitatilor cu caracter functional din cadrul ministerului si asigura legatura operativa dintre ministru si conducatorii tuturor compartimentelor din minister si unitatile subordonate;
b) colaboreaza cu compartimentele de specialitate din cadrul Secretariatului General al Guvernului, cu secretarii generali din celelalte ministere, precum si cu secretarii judetelor si cu directorii generali de prefectura, în probleme de interes comun;
c) primeste si transmite spre avizare ministerelor proiectele de acte normative initiate de
d) transmite Secretariatului General al Guvernului proiectele de acte normative initiate de minister, pentru a fi discutate în sedinta Guvernului;
e) urmareste si asigura finalizarea actelor normative aprobate de Guvern, care au fost initiate de minister;
f) monitorizeaza si controleaza elaborarea raportarilor periodice, prevazute de reglementarile în vigoare;
g) coordoneaza întregul personal al ministerului, activitatea de elaborare a politicilor de personal si principiile directoare pentru managementul de personal din cadrul compartimentelor.
De asemenea secretarul general al ministerului poate îndeplini si alte însarcinari prevazute de regulamentul de organizare si functionare a ministerului ori încredintate de ministru. În realizarea atributiilor ce îi revin secretarul general poate fi ajutat de unul sau doi adjuncti. Acestia sunt functionari publici de cariera, numiti prin concurs sau examen. În cazul în care ministrul, din diferite motive, nu îsi poate exercita atributiile curente, va desemna secretarul de stat care exercita aceste atributii, înstiintându-l pe primul-ministru despre aceasta.
Pe lânga ministru functioneaza, ca organ consultativ, colegiul ministerului. Componenta si regulamentul de functionare a colegiului ministerului se aproba prin ordin al ministrului. Colegiul ministerului se întruneste, la cererea si sub presedintia ministrului, pentru dezbaterea unor probleme privind activitatea ministerului.
Atributiile generale ale ministrilor
Ministrii îndeplinesc în domeniul lor de activitate urmatoarele atributii generale:
a) organizeaza, coordoneaza si controleaza aplicarea legilor, ordonantelor si hotarârilor Guvernului, a ordinelor si instructiunilor emise potrivit legii, cu respectarea limitelor de autoritate si a principiului autonomiei locale a institutiilor publice si a agentilor economici;
b) initiaza si avizeaza proiecte de lege, ordonante, hotarâri ale Guvernului, în conditiile stabilite prin metodologia aprobata de Guvern;
c) actioneaza pentru aplicarea strategiei proprii a ministerului, integrata celei de dezvoltare economico-sociala a Guvernului;
d) fundamenteaza si elaboreaza propuneri pentru bugetul anual, pe care le înainteaza Guvernului;
e) urmaresc proiectarea si realizarea investitiilor din sistemul ministerului, în baza bugetului aprobat;
f) reprezinta interesele statului în diferite organe si organisme internationale, în conformitate cu acordurile si conventiile la care România este parte si cu alte întelegeri stabilite în acest scop, si dezvolta relatii de colaborare cu organe si organizatii similare din alte state si cu organizatii internationale ce intereseaza domeniul lor de activitate;
g) initiaza si negociaza, din împuternicirea Presedintelui României sau a Guvernului, în conditiile legii, încheierea de conventii, acorduri si alte întelegeri internationale sau propun întocmirea formelor de aderare la cele existente;
h) urmaresc si controleaza aplicarea conventiilor si acordurilor internationale la care România este parte si iau masuri pentru realizarea conditiilor în vederea integrarii în structurile europene sau în alte organisme internationale;
i) coordoneaza si urmaresc elaborarea si implementarea de politici si strategii în domeniile de activitate ale ministerului, potrivit strategiei generale a Guvernului;
j) avizeaza, în conditiile legii, înfiintarea organismelor neguvernamentale si coopereaza cu acestea în realizarea scopului pentru care au fost create;
k) colaboreaza cu institutiile de specialitate pentru formarea si perfectionarea pregatirii profesionale a personalului din sistemul lor;
l) aproba, dupa caz, editarea publicatiilor de specialitate si informare.
Ministrii îndeplinesc în domeniul lor de activitate si alte atributii specifice stabilite prin acte normative. De asemenea ei îsi îndeplinesc atributiile ce le revin folosind aparatul propriu al ministerelor, precum si prin institutiile aflate în subordonarea, coordonarea sau autoritatea ministerelor.
Un ministrul conduce aparatul propriu al ministerului, stabilit prin hotarâre a Guvernului, numeste si elibereaza din functie personalul acestuia. Statele de functii ale ministerelor se aproba de ministri, în limita numarului de posturi aprobate prin hotarâre a Guvernului. Guvernul poate aproba modificarile ulterioare în structura ministerelor, a organelor de specialitate, a serviciilor publice descentralizate si a institutiilor subordonate acestora numai în limita alocatiilor bugetare.
Guvernul poate dispune prin hotarâre modificari în organizarea si functionarea ministerelor, precum si transferul unor activitati de la un minister la altul ori la organe de specialitate din subordinea Guvernului.
Am facut aceste aprecieri cu privire la rolul si atributiile fiecarui membru al
administratiei centrale pentru a evidentia clar rolul politic al fiecaruia si rolul de manager public. Este esential in analiza pe care o vom prezenta sa pornim de la o baza legislativa deja formulata.
e) Functionarii publici din institutiile administratiei centrale
Un alt punct important este cel al Statutului functionarilor publici din cadrul administratiei centrale.Vom prezenta cateva aspecte din Legea 188/1999 pentru a evidentia rolul si atributiile functionarilor publici din institutiile statului.
Potrivit acestei legi totalitatea functionarilor publci din autoritatile si institutiile statului constituie corpul functionarilor publici fiind numiti de catre conducatorul autoritatii sau instituiei publice, cu respectarea legii.
Prin Statut se reglemnteaza astfel atributiile, obligatiile si drepturile tuturor functionarilor publici, inclusiv celor care au statute proprii aprobate prin legi speciale, in masura in care acestea nu dispun altfel.Persoanele numite sau alese in functii de demnitate publica nu intra sub incidenta acestei legi.
Un aspect important al legii este acela de drept la opinie a functionarilor publici, garantat acest lucru denota o libertate de exprimare si respectare implicita a drepturilor cetatenesti. De asemenea este interzisa orice discriminare intre functionarii publici pe criterii politice, sindicale, religioase etnice, sex, stare materiala, origine sociala sau de orice natura.
La Sectiunea a 2-a exista 2 articole care se refera indeobste la convingerile politice si etica si morala functionarului public si anume:
„ART. 41
Functionarii publici sunt datori sa isi indeplineasca cu profesionalism, loialitate, corectitudine si in mod constiincios indatoririle de serviciu si sa se abtina de la orice fapta care ar putea sa aduca prejudicii autoritatii sau institutiei publice in care isi desfasoara activitatea.
ART. 42
Functionarii publici au obligatia ca in exercitarea atributiilor ce le revin sa se abtina de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice.”
Asadar este esential articolul 42 pentru respectarea codului de conduita profesionala a functionarului public in contextul crearii unui corp de functionari publici profesionisti si partizani ai intersului public, asigurand astfel o autonomie administrativa in fata politicului.
In alta ordine de idei un functionar public este dator sa pastreze secretul de stat si secretul de serviciu vizand astfel anumite elemente specifice sistemului public care de care poate depinde siguranta nationala a tarii.Daca luam un exemplu cat de mic chiar si cu privire la o licitatie un functionar public poate savarsi acte de coruptie prin divulgarea unor secrete uneia din firmele competitoare, care o pot ajuta in castigarea respectivei licitatii. In conditiile in care firma nu-si respecta partea de contract in cazul castigarii licitatie se ajunge la o situatie de criza din care statul este cel pagubit.
De aceea la art 46 al acestei legi este stipulat clar:
(1) Functionarilor publici le este interzis sa solicite sau sa accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru altii, in considerarea functiei lor publice, daruri sau alte avantaje.
(2) La numirea, precum si la eliberarea din functie functionarii publici sunt obligati sa prezinte, in conditiile legii, conducatorului autoritatii sau institutiei publice declaratia de avere.
INCOMPATIBILITATI
Astfel se stipuleaza urmatoarele:
Calitatea de functionar public este incompatibila cu orice alta functie publica, cu exceptia calitatii de cadru didactic iar functionarii publici nu pot detine functii in regiile autonome, societatile comerciale ori in alte unitati cu scop lucrativ.
Functionarii publici nu pot exercita la societati comerciale cu capital privat activitati cu scop lucrativ care au legatura cu atributiile ce le revin din functiile publice pe care le detin si nu pot fi mandatari ai unor persoane in ceea ce priveste efectuarea unor acte in legatura cu functia pe care o indeplinesc.
De asemenea, functionarii publici, cu exceptia functionarilor publici civili din ministerele privind apararea nationala, ordinea publica si siguranta nationala, pot fi alesi sau numiti pentru exercitarea unei functii de demnitate publica. Pe durata exercitarii functiei de demnitate publica ei sunt suspendati din functia publica pe care o detin si isi pastreaza gradul, clasa si treapta avute. Dupa expirarea mandatului pentru care au fost alesi sau numiti, autoritatile sau institutiile publice in cadrul carora au functionat sunt obligate sa asigure functionarilor publici functia publica avuta sau una echivalenta. Perioada de exercitare a mandatului se considera vechime in functia publica.
Parlament
Institutia prezidentiala
Guvern
Ministere
Analiza institutiilor aministratiei locale – puncte forte/ puncte slabe
Consiliu Judetean – Consiliu Local
Consiliul judetean este autoritatea administratiei publice locale, constituita la nivel judetean, pentru coordonarea activitatii consiliilor comunale si orasenesti, in vederea realizarii serviciilor publice de interes judetean. Consiliul judetean este compus din consilieri alesi prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, in conditiile stabilite de Legea privind alegerile locale 215/ 2001.
In ceea ce priveste mandatul de consilier putem spune ca acestia sunt alesi in principiu ca si in cazul celor locali si se considera incompatibilitati dupa cum urmeaza:
a) functia de prefect si de subprefect;
b) calitatea de functionar public in aparatul propriu de specialitate al autoritatilor administratiei publice centrale si locale; calitatea de functionar public in aparatul propriu de specialitate al consiliului judetean, al prefectului, al serviciilor publice de interes local sau judetean, al serviciilor publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte autoritati ale administratiei publice centrale; calitatea de angajat in cadrul autoritatilor administratiei publice locale respective sau in cadrul aparatului propriu al prefectului din judetul respectiv;
c) functia de manager sau membru in consiliul de administratie al regiilor autonome ori de conducator al societatilor comerciale infiintate de consiliile locale sau de consiliile judetene;
d) calitatea de primar;
e) calitatea de senator, deputat, ministru, secretar de stat, subsecretar de stat si cele asimilate acestora.
Incompatibilitatea intervine numai dupa validarea mandatului, cel in cauza trebuind sa opteze in termen de 10 zile, dupa care, daca acesta nu a optat pentru calitatea de consilier, in sedinta de consiliu urmatoare presedintele de sedinta va supune validarii mandatul supleantului acestuia de pe lista partidului, aliantei politice sau a aliantei electorale respective. si alte incompatibilitati se pot stabili numai prin lege. In cazul in care consilierul declarat ales renunta la mandat inainte de validare sau refuza sa depuna juramantul, se supune validarii mandatul primului supleant inscris pe lista partidului politic, aliantei politice sau aliantei electorale respective, daca pana la validarea mandatului partidele si aliantele politice confirma in scris apartenenta la partid. In cazul in care locurile ramase vacante nu pot fi completate cu supleanti, iar numarul de consilieri se reduce sub doua treimi, se vor organiza alegeri pentru completare, in termen de 30 de zile, in conditiile Legii privind alegerile locale.
In cazul presedintelui Consiliului Judentean si a secretarului legea dispune clar responsabilitatile pentru fiecare din ei.
Consiliul judetean alege dintre membrii sai, pe toata durata exercitarii mandatului, un presedinte si 2 vicepresedinti. Presedintele si vicepresedintii se aleg cu votul secret al majoritatii consilierilor in functie. Eliberarea din functie a presedintelui consiliului judetean se face prin votul secret a cel putin doua treimi din numarul consilierilor in functie, la propunerea a cel putin unei treimi din numarul acestora, daca a emis, in decurs de 3 luni, cel putin 3 dispozitii care au fost anulate irevocabil de instanta de judecata intrucat au contravenit intereselor generale ale statului ori ale judetului sau au incalcat Constitutia si legile tarii. Vicepresedintii pot fi eliberati din functie, in aceleasi conditii, numai daca s-a constatat prin hotarare judecatoreasca irevocabila ca acestia au contravenit, in exercitarea sarcinilor ce le-au revenit, intereselor generale ale statului sau ale judetului ori au incalcat Constitutia si legile tarii. Pe toata durata exercitarii mandatului contractul de munca al presedintelui si vicepresedintilor consiliului judetean la institutiile publice, regiile autonome, companiile nationale, societatile nationale, societatile comerciale cu capital majoritar de stat se suspenda de drept.
Nu in ultimul rand aparatul propriu al consiliului judetean este subordonat presedintelui acestuia. Functionarii din aparatul propriu de specialitate se bucura de stabilitate in functie, conform legii.
De asemenea fiecare judet are un secretar general salarizat din bugetul acestuia. Secretarul general este functionar public de conducere si are studii superioare juridice sau administrative. Secretarul general se bucura de stabilitate in functie, in conditiile legii. El nu poate fi membru al vreunui partid politic sau al vreunei formatiuni politice, sub sanctiunea eliberarii din functie iar numirea se face de Ministerul Administratiei Publice, la propunerea presedintelui consiliului judetean, potrivit legii.
Trebuie spus ca si in cazul consiliului local ca si la cel judetean exista aceleasi tipuri de imcopatibilitate pentru functia de consilieri, amintite mai sus. De asemenea parte din astributiile presedintelui CL si a aparatului propriu de specialitate pe segmentul incopatibilitatilor este acelasi ca si in cazul Presedintelui CJ si a aparatului sau de lucru.
Prefectul
Putem spune ca prefectul este trimisul gruvernului in teritoriu. Vom prezenta pe baza legii cateva din atrbutiile acestuia atat la nivel de judet cat si in cazul Municipiului Bucuresti si cazurile de incompatibilitate cu aceasta functie.
Guvernul numeste cate un prefect, ca reprezentant al sau, in fiecare judet si in municipiul Bucuresti, el fiind de un subprefect. La municipiul Bucuresti insa prefectul este ajutat de 2 subprefecti. Numirea si eliberarea din functie a prefectilor se fac prin hotarare a Guvernului. Pentru a fi numit in functie prefectul trebuie sa aiba studii superioare de lunga durata.
Asadar numirea si eliberarea din functie a subprefectilor se fac prin decizie a primului-ministru, la propunerea prefectului si a Ministerului Administratiei Publice. Pentru a fi numit in functie subprefectul trebuie sa aiba studii superioare. Pe toata durata indeplinirii functiei de prefect sau de subprefect contractul de munca al acestuia la institutiile publice, regiile autonome, companiile nationale, societatile nationale si societatile comerciale cu capital de stat sau majoritar de stat se suspenda.
De asemenea prefectul si subprefectul nu pot fi deputati sau senatori, primari, consilieri locali sau consilieri judeteni si nu pot indeplini o functie de reprezentare profesionala, o alta functie publica sau o functie ori o activitate profesionala remunerata in cadrul regiilor autonome, precum si al societatilor comerciale cu capital de stat sau privat.
Functionarii publici din aparatul propriu de specialitate al prefectului beneficiaza de stabilitate in functie, in conditiile legii.
Primarul si viceprimarii
Comunele si orasele au cate un primar si un viceprimar, iar orasele resedinta de judet, cate 2 viceprimari, alesi in conditiile legii. Viceprimarii nu pot fi in acelasi timp si consilieri. Primarul participa la sedintele consiliului local si are dreptul sa isi exprime punctul de vedere asupra tuturor problemelor supuse dezbaterii iar pe toata durata exercitarii mandatului de primar, respectiv de viceprimar, contractul de munca al acestora la institutii publice, regii autonome, companii nationale, societati nationale, societati comerciale cu capital majoritar de stat sau la societatile comerciale de sub autoritatea consiliilor locale sau judetene se suspenda de drept.
Calitatea de primar, respectiv de viceprimar, este incompatibila cu:
a) functiile si calitatile prevazute la Art. 30 alin. (1), Legea 215/2001 care se aplica in mod corespunzator;
b) orice functie de conducere din cadrul societatilor comerciale la care statul sau o unitate administrativ-teritoriala este actionar majoritar ori din cadrul societatilor nationale, companiilor nationale sau regiilor autonome;
c) orice alte activitati sau functii publice, cu exceptia functiilor didactice si a functiilor din cadrul unor fundatii ori organizatii neguvernamentale.
Consiliu Judetean- Consiliu Local
Prefectul
Primarul si Viceprimarii
2.3 Analiza altor organe ale statului –puncte forte/ puncte slabe
Ne propunem in cadrul acestui subpunct o analiza de ansamblu a serviciilor publice din subordinea directa Parlamentului, a Guvernului si a ministerelor precum si a celor descentralizate la nivelul colectivitatilor locale. In temeiul celor 2 legi de baza a administratiei publice Statutul Functionarului Public si Legea Administratei Publice Locale ne vom referi indeosebi la functionarii publici care activeaza pe domeniile stabilite anterior.
Putem spune ca de-a lungul mandatelor au existat o serie de modificari in structura acestor servicii publice, determintate in principal de cerintele societatii prin urmare s-au infiintat si desfiintat anumite servicii publice care nu mai corespundeau necesitatilor de la acea vreme. Pentru a determina in mod clar punctele forte si punctele slabe este in primul rand necesar sa cunoastem care sunt aceste servicii publice din subordinea directa a administratiei.
Astfel in subordinea Parlamentului avem:
Curtea de Conturi
Consiliul Legislativ
Avocatul Poporului
Consiliul Concurenței
Comisia Națională a Valorilor Mobiliare
Banca Națională a României
Sericiul Român de Informații
Serviciul de Informații Externe
Serviciul de Protecție și Pază
Serviciul de Telecomunicații Speciale
Consiliul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor
Consiliul Național al Audiovizualului
Societatea Română de Radiodifuziune
Societatea Română de Televiziune
Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității
Agenția Națională de Presă ROMPRES
In subordinea Guvernului avem:
Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
Autoritatea Nationala pentru Protectia Copilului si Adoptie
Agentia Romana pentru Investitii Straine
Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap
Autoritatea Națională de Reglementare în Comunicații
Administrația Națională a Rezervelor de Stat
Agenția Națională pentru Sport
Agenția pentru Strategii Guvernamentale
Agenția Națională pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii și Cooperație
Comisia Națională de Prognoză
Autoritatea Națională de Control
Institutul Național de Statistică
Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor
Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci
Directia Generala a Vamilor
Secretariatul de Stat pentru Problemele Revolutionarilor din Decembrie 1989
Inspectoratul General pentru Comunicații și Tehnologia Informației
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor
Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor
Inspectoratul de Stat in Constructii – ISC
Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale (OCSPS)
La nivelul ministerelor exista in subordine o serie de directii specifice serviciului public pe care il promoveaza. Putem detalia insa aupra serviciilor publice descentralizate pentru a scoate in evidenta mai bine functionarea acestora in teritoriu.
Pentru aceasta trebuie sa facem referire la statul acestor servicii publice descentralizate. Serviciile publice ale comunei sau orasului se infiinteaza si se organizeaza de consiliul local in principalele domenii de activitate, potrivit specificului si nevoilor locale, cu respectarea prevederilor legale si in limita mijloacelor financiare de care dispune.
Astfel, functionarii din cadrul serviciilor publice ale comunei sau orasului si din aparatul propriu de specialitate al autoritatilor administratiei publice locale se bucura de stabilitate in functie, in conditiile legii.
Servicii Publice
2.4 Analiza SWOT
Situatie postelectorala 2001
Situatie postelectorala 2005
Cap.3 Recomandari propuse in vederea asigurarii stabilitatii functiei publice in relatie cu functia politica
4.1 Recomandari la nivelul administratiei publice centrale
Optimizarea relatiei intre functia publica si functia politica prin crearea statutului de manager public si a mecanismelor de control specifice
Reforma funcției publice este o prioritate a strategiei Guvernului României privind modernizarea administrației publice, ea propunându-și crearea unui corp profesionist de funcționari publici, stabil și neutru din punct de vedere politic, comparabil cu cel existent în țările Uniunii Europene. În acest scop, România a primit fonduri în valoare de 4 milioane Euro, din partea Uniunii Europene prin Proiectul Phare RO 0106.03 denumit "Crearea unui corp profesionist de manageri publici în administrația publică – Proiectul tinerilor profesioniști", urmând ca, numai după finalizarea sa cu succes, să mai poată beneficia de încă 3,5 milioane de Euro pentru al doilea ciclu, precum și de alte finanțări pentru ciclurile subsecvente din cadrul programării multianuale a acestui proiect.
Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.56/2004 privind crearea statutului special al funcționarului public denumit manager public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.590 din 1 iulie 2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.452/2004, la art.19 alin.(1) s-a prevăzut că managerii publici au dreptul la un salariu egal funcției de conducere publice din minister, echivalentă gradului de manager public, la care se adaugă un spor de manager public, fără însă a se preciza modul de calcul al salariului de bază și al indemnizației de conducere cu care noile funcții sunt echivalente, fapt care a determinat imposibilitatea stabilirii drepturilor salariale la momentul numirii pe funcțiile de manager public, în noul cadru reglementat prin prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005. Aceasta a împiedicat numirea pe funcțiile specifice de manager public, a absolvenților programului de formare organizat cu asistența Proiectului Phare RO 0106.03, componenta "Stagiari 2003-2004", fapt ce pune în pericol finalitatea acestuia, cu consecințele negative arătate mai sus.
Astfel se completează reglementările referitoare la modul de stabilire al salariilor managerilor publici, la rolul specific al acestora, asigurând, împreună cu alte prevederi și măsuri tranzitorii propuse, cadrul necesar numirii imediate a absolvenților proiectului sus-menționat pe funcțiile de manager public, conform schemei de repartizare aprobate. Respectivul cadru legislativ este menit să permită acestor tineri profesioniști, care au beneficiat de programe de instruire și stagii de practică în sisteme administrative din țări ale Uniunii Europene, îndeplinirea unui rol deosebit și exercitarea de atribuții și responsabilități specifice în reformarea administrației publice, care să le pună în valoare calitățile profesionale și care să determine la nivelul autorităților și instituțiilor publice unde își desfășoară activitatea o reală schimbare de atitudine și realizarea unei compatibilități treptate, cât mai depline, cu structuri similare din țări ale Uniunii Europene. În acest sens, mecanismul propus de remunerare a managerilor publici are scopul de a îi motiva și de a asigura păstrarea lor în sistemul administrației publice.
În vederea respectării angajamentelor României referitoare la depolitizarea administrației publice prin asigurarea unui mecanism transparent și unor structuri independente de evaluare și monitorizare a performanțelor funcționarilor publici, respectiv a managerilor publici, s-a propus constituirea unei Comisii pentru managerii publici, ca organism independent, liber de ingerințe politice, separat de Comisia pentru bursa specială "Guvernul României", care să-și asume responsabilitatea finală a asigurării, cu diligența necesară, a derulării corespunzătoare a mecanismului de gestionare a funcției publice de manager public. În acest sens, structura și rolul Comisiei pentru managerii publici au menirea să-i asigure atât o independență reală funcțională, cât și reprezentativitatea și încrederea publică.
Prin acest act normativ OUG 6/2005 putem spune ca se înscrie în contextul priorităților Guvernului României în domeniul reformei administrației publice stabilite prin Strategia de accelerare a reformei, urmărind eficientizarea și modernizarea activității acesteia, respectarea termenului pentru implementarea cadrului legislativ corespunzător desfășurării activității managerilor publici în sistemul public – decembrie 2004, precum și respectarea calendarului prevăzut de Foaia de parcurs pentru România a Comisiei Europene privind încheierea capitolelor de negociere cu Uniunea Europeană, elemente care vizează interesul public și constituie situații de urgență și extraordinare.
Reexaminarea legislatiei in vigoare –Legea 161/2003 privind Conflictul de Interese
In lege se stipuleaza ca reprezentantii administratiei centrale sunt obligati sa nu emita nici un act administrativ sau juridic ori sa nu pariticipe la luarea unei decizii in exercitarea functiei publice de autoritate sau care produce un folos material pentru sine, pentru sotul sau ori pentru rudele sale de gradul I.Propunerea ar fi aceea de a impinge ideea de persoane apropiate catre rudele de gradul al III-lea. Argumentul ar fi acela ca uneori in practica judiciara s-au intalnit o serie de cazuri de acest fel, ori se presupune ca nu ar trebui sa existe scapari in fata legii.
Trebui sa recunoastem faptul ca cu toate precizarile facute in lege cu privire la incompatibilitatile statutului de parlamentar sau de membru al guvernului sau al altor functii de autoritate din administratia centrala implementarea lor se face intr-un mod defectuos datorita mecanismelor de control dominate de birocratie si aflate inca sub presiunea factorului politic.
Unul dintre cele mai importante mijloace de apãrare a intereselor publice, interese care trebuie sã stea la baza exercitãrii oricãror demnitãți publice și funcții publice, este asigurat prin aceasta lege privind conflictul de interese și regimul incompatibilitãților în exercitarea demnitãților publice și funcțiilor publice atat centrale cat si locale.Reglementarea cuprinsã în capitolele referitoare la administratia publica centrala urmãrește prevenirea producerii unor conflicte de interese în exercitarea demnitãților publice și a funcțiilor publice și, în cazul în care astfel de conflicte s-au produs, soluționarea lor.
. De asemenea, prin dispozițiile date este reglementat regimul incompatibilitãților privind demnitãțile publice și funcțiile publice.
Se completeazã astfel cadrul legal, instituit în țara noastrã, pentru prevenirea și combaterea folosirii abuzive a funcțiilor publice, a obținerii unor câștiguri necuvenite în exercitarea acestora.
Prevederile se înscriu, totodatã pe linia documentelor internaționale în materie și se regãsesc în mare mãsurã în unele legislații europene, cum este cea italianã, cehã, spaniolã, portughezã.
În cadrul dispozițiilor generale se stabilește sfera persoanelor cãrora li se aplicã reglementãrile referitoare la conflictul de interese și la incompatibilitãți. Astfel, aceste reglementãri urmeazã sã se aplice Președintelui României, deputaților și senatorilor, consilierilor prezidențiali și consilierilor de stat din Administrația prezidențialã, primului-ministru, miniștrilor, miniștrilor delegați, secretarilor de stat, subsecretarilor de stat și persoanelor care îndeplinesc funcții asimilate acestora, si mai ales funcționarilor publici.Desigur exista referiri facute si la statutul resurselor umane de la nivel local insa acestea vor fi detaliate pe larg la subpunctul urmator.
Conflictul de interese este definit ca fiind situația în care persoana ce exercitã o demnitate publicã sau o funcție publicã are un interes personal de naturã patrimonialã care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative. Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnitãților publice și funcțiilor publice sunt: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public. Incompatibilitãțile reglementate în Titlul IV al legii privesc toate categoriile de persoane mai sus menționate și se completeazã cu incompatibilitãțile prevãzute de Constituție și de legile speciale.
De asemenea, este prevãzutã obligativitatea întocmirii declarației de interese a persoanelor care exercitã demnitãți publice și funcții publice, declarație în care se includ funcțiile deținute în cadrul unor asociații, fundații sau alte organizații neguvernamentale ori partide politice, activitãțile profesionale remunerate, calitatea de acționar sau asociat la societãțile comerciale, inclusiv bãncile sau alte instituții de credit, societãțile de asigurare și cele financiare.
Este reglementatã interdicția de utilizare a numelui, a imaginii, vocii sau semnãturii persoanelor care exercitã demnitãțile publice și funcțiile publice, în orice formã de publicitate a unui agent economic român sau strãin, a oricãrui produs comercial sau a unei activitãți care aduce profit, cu excepția publicitãții gratuite pentru scopuri caritabile.
Exista si dispozitii specifice privind grupurile de interes economic care au drept principal obiectiv reglementarea acestei noi instituții juridice în cadrul sistemului legislativ românesc, precum și stabilirea condițiilor în care grupurile europene de interes economic sunt recunoscute și pot funcționa în România.
Grupurile de interes economic sunt persoane juridice cu caracter sui-generis. Acestea permit exploatarea în comun de cãtre membrii grupului a anumitor mijloace de producție, care le permite desfãșurarea activitãților proprii într-un mod mult mai eficient și cu costuri mai reduse decât dacã aceastã exploatare ar fi exercitatã în mod izolat. Obiectul de activitate al grupului este lãsat la libera apreciere a membrilor sãi, cu condiția ca acesta sã fie licit, sã aibã un caracter economic (comercial, industrial, agricol sau profesional), activitatea grupului sã aibã legãturã cu activitatea membrilor sãi și nu doar un caracter auxiliar în raport cu aceasta.
Reglementarea acestei instituții a cunoscut consacrare și pe plan european, prin adoptarea Regulamentului nr. 2137 din 25 iulie 1985 privind grupurile europene de interes economic, menitã sã faciliteze cooperarea economicã sub forma acestei instituții între persoanele fizice și juridice din Statele Membre ale Uniunii Europene.
Pentru o deplinã armonizare a cadrului juridic românesc cu dispozițiile legale ale Uniunii Europene, toate dispozițiile imperative vizând constituirea, organizarea și funcționarea grupurilor europene de interes economic au fost prevãzute pentru grupurile de interes economic înmatriculate în România.
Grupul de interes economic împrumutã o serie din caracteristicile societãților comerciale, în special a celor de persoane. Astfel, în cadrul grupului de interes economic, rolul primordial îl joacã membrii grupului, iar nu capitalul. În consecințã, una din trãsãturile grupului de interes economic o constituie rãspunderea nelimitatã și solidarã a membrilor fațã de obligațiile grupului. Regimul drepturilor conferite membrilor în baza deținerii pãrților de interes, precum și motivele de dizolvare a grupului, sunt similare celor prevãzute pentru societãțile de persoane.
Grupul de interes economic are personalitate juridicã, pe care o dobândește de la data înmatriculãrii sale în registrul comerțului. Sunt supuse înmatriculãrii obligatorii în registrul comerțului toate grupurile de interes economic, indiferent de caracterul comercial sau necomercial al grupului.
Titlul V al legii stabilește reguli referitoare la înmatricularea grupului de interes economic și a mențiunilor obligatorii ce trebuie înscrise în registrul comerțului, similare celor prevãzute de legea societãților comerciale.
Membrii grupului au dreptul de a beneficia de serviciile puse la dispoziția acestora de cãtre și prin intermediul grupului, iar, în secundar, dreptul de a percepe o cotã parte din beneficiile grupului, cu titlu de dividende.
O dispoziție importantã, specificã societãților comerciale de persoane, este prevãzutã în legãturã cu eventualele profituri pe care un grup le-ar realiza la sfârșitul unui an financiar. În conformitate cu prevederile Regulamentului nr.2137/1985 și având în vedere scopul declarat al unui grup de interes economic, acela de nu realiza profit pe cont propriu, astfel de eventuale profituri urmeazã a fi distribuite în integralitate membrilor grupului, cu titlu de dividende, potrivit regulilor din actul constitutiv sau proporției rezultate din cota de participare a membrilor la capitalul grupului.
Pe de altã parte, pierderile rezultate la sfârșitul unui an financiar vor urma sã fie acoperite de membri, potrivit regulilor din actul constitutiv sau proporției rezultate din cota de participare a membrilor la capitalul grupului. Atribuțiile referitoare la administrarea grupului sunt exercitate de adunarea generalã a membrilor și de unul sau mai mulți administratori.Administratorii rãspund, fațã de grup și fațã de terți, de îndeplinirea corespunzãtoare a atribuțiilor lor. Rãspunderea urmeazã a fi angajatã și pentru neîndeplinirea corespunzãtoare sau îndeplinirea cu întârziere a obligației de înmatriculare ori înregistrare a unei mențiuni, de depunere a unei semnãturi sau a anumitor acte.
Sunt stabilite sancțiuni pentru fondatorii, membrii, administratorii și lichidatorii grupurilor de interes economic, în funcție de gravitatea abaterilor sãvârșite de aceștia.
Este reglementat, de asemenea, regimul juridic de care se bucurã în România grupurile europene de interes economic. În baza reglementãrilor statuate în Titlul V,al legii acestea sunt recunoscute și pot funcționa, în condițiile legii, în România.
Grupul european de interes economic se constituie în baza unui act constitutiv, având obligația înmatriculãrii sale în registrul special desemnat în acest scop de Statul Membru al Uniunii Europene pe teritoriul cãruia grupul își stabilește sediul. Grupul european de interes economic se bucurã în România de tratamentul juridic consacrat, în privința acestuia, prin Regulamentul nr.2137/1985. Pentru a da eficiențã, în România, dispozițiilor Regulamentului nr.2137/1985.
Astfel se reglementeazã posibilitatea înființãrii, de cãtre grupurile europene de interes economic, de filiale, sucursale, reprezentanțe și alte unitãți fãrã personalitate juridicã.
Se prevede, de asemenea, rãspunderea individualã sau solidarã. reprezentantului sau reprezentanților grupului european de interes economic, atât fațã de grup, cât și fațã de terți.
Cartea II a legii cuprinde modificarea unor reglementãri în scopul prevenirii și combaterii corupției, astfel :
Titlul I – Asigurarea transparenței în exercitarea funcțiilor publice, prevenirea și combaterea corupției
a) Prevenirea și sancționarea faptelor de corupție, precum și a faptelor care aduc atingere intereselor financiare ale organismelor europene constituie o preocupare constantã a acestora, materializatã în numeroase documente, precum:
Convenția penalã privind corupția, a Consiliului Europei, ratificatã de România prin Legea nr.27/2002 sau Convenția privind protecția intereselor financiare ale Comunitãților Europene și Protocoalele sale adiționale, elaborate în baza articolului K.3 din Tratatul Uniunii Europene.
Aceastã preocupare este determinatã atât de necesitatea îmbunãtãțirii legislației penale privind prevenirea și combaterea corupției, cât și de proliferarea faptelor de corupție, fenomen care se manifestã și în România.
Modificarea și completarea Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție urmãrește, pe de o parte, completarea cadrului legal în domeniu cu noi incriminãri, iar, pe de altã parte, extinderea sferei subiectului activ al infracțiunilor de corupție la unele categorii de persoane prevãzute în Convenția penalã privind corupția, precum și în Convenția privind protecția intereselor financiare ale Comunitãților Europene și Protocoalele sale adiționale. De asemenea, pentru asigurarea eficienței în activitatea de urmãrire, judecare și sancționare a faptelor de corupție, legea prevede o reglementare specialã referitoare la alcãtuirea completelor de judecatã.
Astfel, dintre prevederile Titlului I referitoare la noi incriminãri de menționat este dispoziția referitoare la fapta „cumpãrãtorului de influențã”, introdusã la articolul 61 care prevede cã promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influențã sau lasã sã se creadã cã are influențã asupra unui funcționar, pentru a-l determina sã facã ori sã nu facã un act ce intrã în atribuțiile sale de serviciu se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani.
Aceastã nouã incriminare este necesarã, deoarece, în prezent, dacã în cazul mitei este incriminatã, atât luarea, cât și darea de mitã, potrivit art.257 din Codul penal infracțiunea de trafic de influențã privește numai fapta „vânzãtorului de influențã”, nu și fapta „cumpãrãtorului de influențã”. Titlul I introduce în Legea nr.78/2000 o nouã secțiune privitoare la infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunitãților Europene. Prin dispozițiile noii secțiuni sunt incriminate fapte precum: folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunitãților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor sau care are ca rezultat diminuarea ilegalã a resurselor din aceste bugete. De asemenea, sunt incriminate omisiunea, cu științã, de a furniza datele cerute potrivit legii pentru obținerea de fonduri din bugetul general al Comunitãților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, dacã fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept a acestor fonduri sau diminuarea ilegalã a resurselor din bugetele menționate, precum și schimbarea, fãrã respectarea prevederilor legale, a destinației fondurilor obținute din bugetul general al Comunitãților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor. Totodatã, prin dispozițiile secțiunii nou introduse în Legea nr.78/2000 este incriminatã neglijența în serviciu a conducãtorilor agenților economici care are ca rezultat sãvârșirea uneia dintre infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunitãților Europene sau sãvârșirea unei infracțiuni de corupție sau de spãlare a banilor de cãtre persoanele care se aflã în subordinea lor și acționeazã în numele agenților economici.
În ceea ce privește sfera persoanelor care pot fi subiect activ al infracțiunilor de corupție, Titlul I prevede o extindere a acesteia la: funcționarii, persoanele care își desfãșoarã activitatea pe baza unui contract de muncã sau alte persoane care exercitã atribuții similare în cadrul unei organizații publice internaționale la care România este parte sau în cadrul Comunitãților Europene; membrii adunãrilor parlamentare ale organizațiilor internaționale la care România este parte; persoanele care exercitã funcții judiciare în cadrul curților internaționale a cãror competențã este acceptatã de România, precum și funcționarii de la grefele unor astfel de curți; funcționarii unui stat strãin, precum și membrii adunãrilor parlamentare sau administrative ale unui stat strãin.
Titlul I reglementeazã și constituirea completelor specializate în judecarea faptelor prevãzute în Legea nr.78/2000. La judecãtorii, tribunale și curțile de apel, completele specializate vor fi formate din 2 judecãtori.
b) Parchetul Național Anticorupție, conceput ca parchet specializat în combaterea infracțiunilor de corupție, cu atribuții pe întreg teritoriul țãrii a început sã funcționeze la 1 septembrie 2002. Modificãrile și completãrile Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție precum și unele aspecte semnalate în funcționarea Parchetului Național Anticorupție au impus perfecționarea cadrului legislativ cu deosebire în ceea ce privește organizarea și funcționarea acestei structuri specializate în combaterea corupției.
Dintre prevederile Titlului I referitoare la modificarea și completarea Ordonanței de urgențã a Guvernului nr.43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție, aprobatã prin Legea nr.503/2002 menționãm pe cele referitoare la competența și structura acestui parchet.
În ceea ce privește competența Parchetului Național Anticorupție, pentru a-i conferi acestuia posibilitatea unei concentrãri a activitãții de urmãrire spre marile cauze de corupție, au fost determinate precis, prin lege, cauzele care intrã în competența Parchetului Național Anticorupție și a celor care sunt atribuite celorlalte parchete. Totodatã au fost prevãzute în lege și criteriile de departajare a competenței Parchetului Național Anticorupție de competența ce revine parchetelor de pe lângã instanțe. Aceste criterii se referã, în principal, la valoarea prejudiciului cauzat prin sãvârșirea infracțiunilor prevãzute în Legea nr.78/2000, la valoarea sumei ori a bunului care formeazã obiectul infracțiunii de corupție și la calitatea persoanelor care au comis astfel de infracțiuni.
Pentru o mai bunã organizare a activitãții de urmãrire penalã în cadrul Parchetului Național Anticorupție au fost prevãzute unele modificãri în structura parchetului, atât la nivel central, cât și teritorial, cum este, de exemplu, crearea unei secții judiciare sau înființarea de servicii și birouri pentru specialiștii din cadrul parchetului.
c) Un alt aspect abordat în Titlul I privește exercitarea funcțiilor și demnitãților publice în cadrul diferitelor autoritãți care implicã nu numai dreptul la protejarea imaginii persoanelor ce ocupã asemenea funcții, ci și apãrarea dreptului la informație al cetãțenilor pentru a putea semnala organelor competente, în astfel de cazuri, încãlcarea legii. Conform articolului 31 alineatele (1) și (2) din Constituție, fiecare persoanã are dreptul de a avea acces la orice informație de interes public, drept ce nu poate fi îngrãdit. Autoritãțile publice au obligația de a asigura informarea corectã a cetãțenilor în ce privește treburile publice și problemele de interes personal, iar modificarea și completarea Legii nr.115/1996 privind declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de conducere reprezintã unul dintre mijloacele de realizare a acestei obligații. Pentru a înlãtura suspiciunile cu privire la modul în care sunt dobândite bunurile de cãtre demnitari, magistrați, persoane cu funcții de conducere și control și funcționari publici și pentru a impulsiona conduita corectã a acestora în exercitarea atribuțiilor corespunzãtoare funcției sau mandatului, precum și pentru a asigura un control eficient al societãții civile asupra autoritãților publice, prin Titlul I sunt reglementate, în principal, urmãtoarele:
– publicarea declarației de avere, pe paginile de Internet ale Parlamentului, Guvernului, ministerelor, celorlalte autoritãți ori instituții publice centrale, prefecturilor sau consiliilor județene, dupã caz, ori în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a;
– indicarea persoanelor obligate sã actualizeze declarația de avere anual sau, dupã caz, din 4 în 4 ani;
– crearea posibilitãții de declanșare, din oficiu, a procedurii de control și în ipoteza în care persoanele obligate sã-și actualizeze declarația de avere încalcã aceastã obligație, având în vedere faptul cã legea nu conține nici o sancțiune în aceastã situație.
De asemenea, a fost actualizat conținutul declarației de avere și s-a prevãzut obligația de depunere a unei noi declarații de avere în termen de 30 de zile de la data intrãrii în vigoare a Titlului I.
d) Titlul I reglementeazã și unele completãri ale procedurii privind responsabilitatea ministerialã.
Trebuie spus ca am facut aceste precizari cu privire la aceasta lege deoarece o consideram esentiala pentru fundamentarea unui pachet de norme metodologice si o serie de alte acte normative care sa permita implementarea intocmai a legii mai sus amintite.
Raspunderea pentru astfel de acte presupune in primul rand o constiinta a celor alesi in functii de demnitate publica sau ca reprezentanti ai executivului si ca atare trebuie constientizata ca posibilitate evolutiva a Romaniei catre o societate moderna.
3. Parghii de Implementare
Un prim pas s-a efecutat prin prezentarea opiniei publice a declaratiilor de avere si a celor de interese insa una dintre cele mai importante ar trebui legata cu reforma in actul de justitie si accentuarea rolului Corpului de Control al Primului Ministru ca de altfel a PNA-ului.
Desi presa straina si chiar in Raportul de Tara pe 2004a formulat o serie de acuze la adresa politicului pe marginea actelor de coruptie se remarca un numar foarte redus de anchete in cazul marilor scandaluri de corputie.
Un lucru deloc îmbucurător este faptul că, potrivit statisticilor, administrația publică ocupă un loc fruntaș în cadrul domeniilor corupte. Acest fenomen are o manifestare piramidală și stoparea lui ar trebui făcută ”de la vârf”, dar asta nu presupune că nu ar trebui luată atitudine și la nivel local. Funcționarii publici trebuie să dea dovadă de probitate și demnitate și să aibă concepția că sub aspect moral ei se bucură de autoritate, neavând dreptul de a se degrada pe sine sau funcția sa. Pentru a preîntâmpina unele situații de acest fel, ar trebui să li se asigure un sistem de salarizare și posibilitatea realizării unei cariere care să atragă și să mențină oamenii competenți și să-i motiveze, iar promovarea lor să se facă pe criterii de performanță și moralitate.
În privința procesului de depolitizare a funcției publice, recomandãrile au vizat cu precãdere dimensiunea practicã a acestei probleme, propunerea fiind aceea de a întãri rolul activ al comisiilor de disciplinã din cadrul instituțiilor și autoritãților publice în monitorizarea și sancționarea cazurilor de ingerințã politicã în administrație (un exemplu concret fiind acela al monitorizãrii pe viitor a numãrului de funcționari implicați în campaniile electorale, în vederea adoptãrii mãsurilor sancționatorii aferente). Alte recomandãri emise în acest sens au mers chiar pânã la a propune interzicerea dreptului de a fi membru de partid al funcționarilor publici de la toate nivelurile, sub sancțiunea scoaterii definitive din corpul funcționarilor publici, pentru a preveni astfel cazurile de implicare/presiune politicã – un punct de vedere împãrtãșit de reprezentanta Forumului Național Sindical în Administrația Publicã și de reprezentantul
Unitãții de Politici Publice a Secretariatului General al Guvernului. O altã opinie emisã a fost aceea cã o administrație eficientã, chiar în țãrile cu tradiție, nu este alcãtuitã în mod exclusiv din tehnocrați, și cã la nivelul factorilor de decizie ea trebuie sã reflecte și o viziune politicã, dar implementarea acestei viziuni de cãtre funcționarii publici trebuie sã se facã în litera și în spiritul legii.
Un alt aspect important subliniat pe parcursul discuțiilor din prima parte a întâlnirii a fost acela al nevoii de consens la nivelul clasei politice asupra sistemului instituțional și asupra legislației-cadru care reglementeazã în prezent funcția publicã din România. Instabilitatea instituționalã și legislativã, precum și lipsa unei viziuni articulate asupra reformei funcției publice, chiar în cadrul actualei coaliții de guvernare, duc la perpetuarea unei stãri de provizorat care ar putea avea repercusiuni negative asupra obiectivului de profesionalizare a funcției publice. Tendința este aceea ca la fiecare schimbare politicã sã se caute noi artificii legislative care sã forțeze
administrația publicã, de o manierã sau alta, sã se supunã unor cerințe politice.
Concluzia generalã a primei sesiuni de discuții a fost aceea cã Statutul funcționarului public, în actuala sa formã, creeazã toate premisele unui serviciu public de calitate, similar administrațiilor europene, și cã modificãri de tipul scoaterii unor posturi de conducere din categoria funcțiilor publice sunt inoportune la acest moment și marcheazã un recul al procesului de depolitizare al administrației. Problema actualei legislații nu este, deci, una de conținut, ci una de implementare, instituțiile publice nevalorificând în mod eficient mecanismele/instrumentele pe care au la dispoziție pentru o aplicare corectã a legii.
4.2 Recomandari pentru depolitizarea admnistratiei publice locale
1. Aplicarea Legii 161/2003 la nivel local:
Inca din Primele luni de la adoptarea legii pot fi suficiente pentru a justifica oportunitatea remedierii în cel mai scurt timp a carențelor din textul legii. Ipotezele legate e completarea eronată a formularelor de avere și de interese precum și a interpretării variate a legii în privința publicării declarațiilor de interese s-au confirmat în cercetarea efectuată, iar rezerva legată de ineficiența prevederilor din textul Legii 161 pentru prevenirea situațiilor de conflict de interese datorită limitării categoriei celor vizați numai la rude de gradul I s-a probat, presa prezentând în ultima vreme multe cazuri de achiziții și sume de bani vehiculate de autorități publice (locale și centrale) și rude ale acestora care declaraseră averi nesemnificative în propriile declarații.
O serie de propuneri punctuale au rezultat din analiza realizată Unele dintre aceste propuneri și recomandări privescconținutul textului legii, altele normele metodologice, însă le vom lista mai departe în ordinea în care le-am sesizat de-a lungul cercetării. De reținut faptul că aceste recomandări privesc prioritar către funcționarea administrației publice locale în sensul organizării pentru respectarea Legii 161/2003 dar, aplicarea lor și la nivelul administrației centrale, se justifică în egală măsură.
Astfel, recomandăm:
1. Păstrarea, pe paginile de internet, a tuturor declarațiilor de avere depuse de către o persoană, indiferent de schimbările survenite.
2. Îmbunătățirea cadrului legal referitor la obligativitatea și mecanismele publicării declarațiilor de interese.
3. Stabilirea unor proceduri uniforme în publicarea declarațiilor de avere respectiv de interese pe internet, astfel încât să se evite situațiile în care copii ale declarațiilor de avere, de exemplu, sunt scanate (în unele situații sunt scanate fără semnătură) sau 15 toate informațiile din declarațiile de avere sunt preluate și introduse în tabel (modelul de tabel fiind diferit de la o localitate la alta).
4. Crearea unui registru în care să se țină evidența tuturor instituțiilor care își publică pe internet declarațiile de avere. Astfel, persoanele interesate ar putea depista cu ușurință locul unde asemenea informații au fost publicate, ceea ce ar scurta din timpul alocat documentării.
5. Îmbunătățirea procedurii de publicare a declarațiilor în Monitorul Oficial. Recomandăm evaluarea în cel mai scurt timp a modului de organizare și gestionare a datelor (declarații de avere și declarații de interese) de la Monitorul Oficial din București, analiză care se va face urmând să ia în considerare și sumele de bani care se plătesc pentru publicarea fiecărei declarații. Cu o investiție de numai o parte din sumele care se strâng din publicarea tuturor declarațiilor din țară nu numai că sar realiza o economie importantă dar s-ar operaționaliza organizarea publicării datelor astfel încât cu adevărat să se vină în sprijinul cetățenilor.
6. Cum publicarea listelor cu persoanele care nu și-au depus declarații de interese trebuie făcută numai pe internet (deși multe instituții nu au) legea trebuie să prevadă, ca opțiune, publicarea la Monitorul Oficial.
7. Elaborarea unor norme pentru completarea declarațiilor a căror respectare să intre în responsabilitatea persoanei care este împuternicită să primească declarațiile. Aceste norme ar elimina din situațiile în care formularele sunt completate eronat de unele persoane.
Această analiză relevă necesitatea unei reconsiderări a lacunelor legii și adoptarea unor modificări legislative înainte de terminarea acestui mandat pentru ca noua serie de declarații să fie completate pe un cadru legislativ mai complet și mai eficient.
2.Reducerea politizarii transefurilor bugetare- sursa a conflictului de interese
• Ordonanța de urgență 45/2003 necesită serioase revizuiri printre care sugerăm:
1. Formula capacității financiare a localităților folosită în distribuția fondurilor să fie descrisă alături de celelalte criterii obiective,
2. Comisia responsabilă de organizarea consultărilor cu primarii ar trebui desființată iar rolul instituțiilor județene în distribuția fondurilor eliminat,
3. Acordarea posibilității comunităților locale de a negocia direct cu Ministerul de Finanțe pe criterii clare și obiective în vederea alocării sumelor de echilibrare,
4. Înlocuirea actualului sistem de construcție a bugetelor locale pe bază istorică cu un sistem bugetar pe programe,
• Continuarea procesului de descentralizare fiscală și a serviciilor publice, precum și corelarea dintre acestea două pentru o autonomie reală a comunităților locale din România,
• Instituirea unor sancțiuni clare pentru responsabilii în distribuția fondurilor către comunitățile locale (președinții de consilii județene în acest moment) care condiționează transferurile bugetare de anumite acțiuni cu caracter politic ale primarilor din județ, • Construcția unei baze de date care să poată fi actualizată permanent cu informații privind profilul localităților și necesitățile acestora și al cărui administrator poate fi Ministerul Administrației și Internelor.
3. Prefectul- noul functionar public
Noua lege a prefectului propune trecerea acestuia in corpul functionarilor publici prin art 9 alin.1 in care se specifica apartenenta prefectului si subprefectului la categoria inaltilor functionari publici.
De asemenea este specificata clar nonapartenenta la un partid politic, art-22.alin.3 ca de altfel si intrarea acestei institutii sub incidenta legii Conflictului de Interese.
Parghiile de implementare ale legii se dovedesc pana in prezente ineficiente dar pana la sfarsitul anul 2006 factorul politic constrans de presinile externe a dat o linie directoare in sensul rezolvarii practice a numirii prefectilor si subprefectilor in urma concursurilor avand la baza studii specifice de administratie publica.
Recomandarea vine pe fondul inchiderii capitolelor de negociere cu Uniunea Europeana de urgentare a implementarii legii prefectului in totalitate desi s-au facut eforturi considerabile in domeniul implementarii legii in urma alegerilo 2004.
Cap.4 Recomandari pentru reforma functiei publice
4.1. Din perspectiva Uniunii Europene
În funcție de țara de referință, termenul are mai multe accepțiuni și, în consecință, mai multe arii de cuprindere. În majoritatea cazurilor, nu există o definiție legală riguroasă a acestei noțiuni și, pentru a se preciza sensul acesteia, trebuie să se recurgă la practica și doctrina administrativă.Noțiunea de “funcție publică” poate îngloba totalitatea persoanelor supuse unui statut de drept public, dar și o parte dintre cele supuse unui statut de drept privat.
Astfel, însăși noțiunea de “funcționar” este departe de a avea un înțeles uniform, ea cuprinzând persoane aflate în ipostaze diferite, în funcție de legislația fiecărei țări, și care sunt angajate cu titlu permanent sau temporar. Pentru o bună înțelegere a noțiunii de funcționar, trebuie luate în considerare două tipuri de definire a acesteia:
a) Definiția organică, care impune a fi considerați funcționari cei ce lucrează mai mult sau mai puțin direct în sectorul public, în servicii de drept public în cadrul unităților teritoriale sau în serviciile publice economice și sociale dependente de stat sau de colectivitățile teritoriale. De exemplu, în Franța sunt considerați funcționari agenții din serviciile spitalicești, iar în Belgia cei de la căile ferate.
b) Definiția funcțională include în rândul funcționarilor agenții publici care exercită prerogative ale puterii publice sau care participă la apărarea intereselor statului și ale colectivităților teritoriale. Într-o asemenea concepție, sunt considerați funcționari membrii forțelor armate, ai poliției și ai altor forțe de ordine, cei care lucrează în magistratură, administrație fiscală, diplomație, ca și cei care își desfășoară activitatea în ministere, organisme administrative ale colectivităților teritoriale, bănci centrale, în măsura în care persoanele în cauză exercită atribuții ordonate, din sfera puterii de stat sau din aria dreptului public. O asemenea definire se apropie de concepția germană, care face distincție între funcționari și, respectiv, alți salariați și muncitori, considerându-se că numai primii sunt însărcinați să exercite prerogative ale puterii publice. Este, de altfel, și concepția unor instituții europene, inclusiv a Curții de Justiție a Uniunii Europene. În Danemarca sunt considerate ca fiind funcționari persoanele care îndeplinesc cel puțin funcția de șef de birou, ceilalți fiind considerați lucrători și acestora li se aplică regimul convențiilor colective.
O categorie specială o reprezintă în unele state, cum ar fi Franța, funcționarii care deservesc pe șeful statului sau cei care lucrează pentru parlament. Statutul acestora, cât și regimul aplicabil le sunt în general stabilite printr-o legislație specială.
În privința persoanelor care deservesc colectivitățile locale se întâlnesc mai multe situații.În Franța, aceste persoane sunt considerate funcționari și beneficiază de un statut stabilit prin legi speciale, dar care este diferit de cel al funcționarilor de stat. În Germania și Spania, numai o parte dintre aceștia au statutul de funcționari, restul fiind considerați lucrători, iar în Marea Britanie toți sunt lucrători.
În literatura românească de specialitate, funcția publică a fost definită ca reprezentând complexul de puteri și competențe, organizate de lege, pentru satisfacerea unui interes general, în vedere de a fi ocupată, în chip temporar, de un titular (sau mai mulți), persoană fizică care, exercitând puterile în limitele competenței, urmărește realizarea scopului pentru care a fost creată funcțiunea.
Este interesant de remarcat că, pornindu-se de la reglementările în vigoare, doctrina românească contemporană definește funcția publică ca fiind acea grupare de atribuții, puteri, competențe, stabilite conform legii, din cadrul unui serviciu public înființat în scopul satisfacerii, în mod continuu și permanent, de către funcționarii publici, numiți sau aleși în aceste funcții, a intereselor generale ale societății.
Există două sisteme de funcție publică:
a) Sistemul funcției de carieră, expresie a principiului specificității administrației publice, a cărei funcționare implică existența unui personal care este dotat cu competențe particulare și care își consacră viața profesională serviciului funcției publice. Într-un asemenea sistem, funcția publică este structurată potrivit unei concepții ierarhice. Funcționarul, cu o pregătire adecvată, beneficiază de stabilitate. Esența sistemului constă în stabilirea unei separații nete între cei administrați și administratori și se bazează pe noțiunile de interes general și serviciu public.
b) Sistemul lucrativ (funcția publică de ocupație). Angajații sunt clasați în funcție de nivelul calificării cerute, de capacitatea dovedită și de nivelul remunerației. Ei sunt recrutați pentru o funcție precisă și nu beneficiază de garanții suplimentare de securitate a muncii. Calitatea funcționarului este legată de existența activității respective și de evoluția acesteia. În unele concepții, sistemul permite recrutarea de specialiști și, în paralel, economie de mijloace. Statul nu este obligat să finanțeze școli pentru formarea funcționarilor. Sistemul antrenează o politizare a funcționarilor, altfel spus, o totală adecvare la sensibilitatea politică a guvernului în funcție.
În practică, nici un stat nu aplică strict unul sau altul dintre sisteme. Funcțiile publice europene sunt supuse unei mișcări generale care se produce în defavoarea sistemului funcției de carieră. Totuși, sistemul de carieră oferă posibilitatea supleței și flexibilității, ceea ce nu este de neglijat. Astfel, în țări ca Spania, Belgia și Franța, unde este aplicat acest sistem, procedeul recrutării prin concurs permite selecția prin supunerea candidaților la probe de verificare a cunoștințelor și aptitudinilor, probe din care să rezulte calitatea acestora.
În democrațiile europene unde se aplică acest sistem, recrutarea funcționarilor are la bază două principii: egalitatea la accesul în funcția publică și concursul.
Principiul egalității accesului figurează în Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789 și este reluat în art. 21 al Declarației Universale a Drepturilor Omului: “Toate persoanele au dreptul a accede, în condiții de egalitate, la funcții publice în țara lor”. Așadar, sunt interzise restricții și discriminări fondate pe sex, rasă, religie sau opinii. Singurele restricții impuse pe cale legislativă sunt cele care țin de cetățenie, exercitarea deplină a drepturilor civile și politice, moralitate, condiții de vârstă și aptitudini psihice.
Recrutarea unui funcționar public, care beneficiază de garantarea postului, implică pentru stat un angajament financiar pe termen lung. De aceea, legislația din unele țări occidentale, dar și din unele țări din Europa Centrală și de Est, precum Polonia și Lituania, prevede efectuarea unei perioade de probă, înainte de definitivarea pe post.
Un al doilea principiu care guvernează recrutarea funcționarilor publici este cel al competiției deschise, al concursului public. Sunt țări care procedează sistematic la o asemenea modalitate de recrutare, cum ar fi Franța, Italia și Spania, unde se folosește acest procedeu pentru aproape toate posturile din administrația publică, cu excepția acelor posturi care sunt rezervate membrilor guvernului sau care fac obiectul unei nominalizări politice.
Dar, chiar dacă modalitățile practice de recrutare sunt diferite de la țară la țară, sunt urmărite în mod constant două obiective:
evaluarea corectă a capacităților candidaților și
garantarea independenței, obiectivității și calificării celor care au sarcina selecționării.
În plus, publicitatea concursurilor este obligatorie și trebuie făcută în mod repetat prin cât mai multe mijloace de informare.În privința evaluării capacității candidaților, se practică două forme de selecție: prin organisme independente, ca în Marea Britanie și Belgia, sau prin chiar organele administrative care au anunțat posturi vacante.
În Germania, candidații trebuie să urmeze un curs de formare înainte de a solicita un post în funcții publice. În Marea Britanie există o Comisie “civil service” care definește condițiile și nivelul recrutării, nefiind acceptați decât candidații care îndeplinesc, în prealabil, cerințele respective. Italia aplică un sistem similar pentru stabilirea, de către un juriu, a unei liste de posibili candidați. În Franța, recrutarea se face de către un juriu independent de autoritatea de numire, care este obligată să țină cont de opinia juriului și de clasificarea stabilită de acesta. În Olanda și Danemarca se aplică o procedură comparabilă cu cea din sectorul privat, autoritatea care recrutează și numește nefiind legată de criterii generale.
Trebuie precizat că în numeroase țări nominalizarea pentru posturile de înalți funcționari nu se face prin concurs, ci pe criterii politice și de încredere.
Odată ce o persoană a ocupat o funcție publică, este deosebit de importantă, pentru evoluția sa ulterioară, formarea și perfecționarea sa profesională, care se prezintă, în general, sub forma următoarelor forme:
– pregătirea inițială, care are loc imediat după ce o persoană a ocupat o funcție publică și care are ca obiectiv principal așa-zisa socializare, în sensul că funcționarul respectiv trebuie să conștientizeze apartenența sa la o anumită colectivitate, cât și faptul că este în slujba statului și că trebuie să dea dovadă de eficiență, operativitate și neutralitate;
– pregătirea permanentă, care are drept scop menținerea gradului de cunoștințe la nivelul cerut de postul respectiv;
– pregătirea în vederea evoluției, care reprezintă perfecționarea profesională în sensul cel mai larg, aceasta fiind de fapt modalitatea care permite adăugarea de noi competențe, în raport de necesitățile concrete ale îndeplinirii funcției;
– pregătirea managerială, prin care se urmărește oferirea de cunoștințe corespunzătoare pentru ocuparea unor funcții de conducere, pornindu-se de la ideea că nu este suficientă, pentru ocuparea unor posturi superioare, calificarea tehnică a funcționarilor.
Avansarea în carieră a funcționarilor publici, în sistemul funcționarilor de carieră, are loc în general de la grad la grad și, în cadrul gradului, de la eșalon la eșalon.
Avansarea pe eșaloane se face de o manieră continuă, în funcție de vechime și de merite profesionale, și nu are repercusiuni asupra funcției exercitate.
Avansarea în grad înseamnă transferarea de la o activitate la alta, ierarhic superioară. Este însoțită de o schimbare de funcție, o creștere a responsabilității și, în general, de o sporire a gradului de apreciere și tratare. O asemenea avansare nu este posibilă dacă nu există locuri vacante și, la efectuarea ei, se ține cont de meritele celui în cauză, de vechime și de formarea profesională.
Este necesară o reglementare riguroasă pentru a nu se manifesta arbitrarul.
O caracteristică esențială a funcției publice o reprezintă continuitatea, ca expresie a unei funcțiuni specializate care nu trebuie exercitată cu intermitențe.
În țările din Europa Centrală și de Est, care în ultima perioadă sunt supuse unor schimbări profunde, din toate punctele de vedere, pot apărea anumite probleme și disfuncționalități în ceea ce privește aspectul continuității. Având în vedere cele două perspective complexe din care poate fi analizată această situație, cea etică și cea profesională, este necesar să se
pună accentul pe aspectul profesional, pentru a se garanta funcționarea instituțiilor în perioada de tranziție, acordându-se totodată atenție formării unor noi funcționari, pregătiți pentru noul tip de societate care se dorește să se construiască.
În toate țările studiate operează principiul potrivit căruia funcția publică este subordonată autorității publice. În regimurile democratice, puterea de decizie politică este exercitată de reprezentanții aleși pe cale electorală, funcționarii publici, nonpartizani din punct de vedere politic, trebuind să execute deciziile responsabililor politici, în conformitate cu legislația în vigoare.
În general se disting trei situații:
Funcția publică este în totalitate separată de autoritatea politică, căreia îi este subordonată. Este sistemul separației între funcția publică și puterea politică și se întâlnește în Marea Britanie și în Belgia. În aceste țări, separarea amintită este realizată prin reglementări legale exprese, funcționarii putând fi demiși numai în situații excepționale, strict delimitate. Pe de altă parte, este însă obligatoriu ca aceștia, prin activitatea desfășurată, să dovedească neimplicare politică;
Funcția publică este, teoretic, separată de puterea executivă, căreia îi este subordonată, dar, practic, un număr mai mult sau mai puțin important de funcționari sunt dependenți de un legământ de credință față de reprezentanții puterii;
Acesta este sistemul osmozei parțiale între funcția publică și puterea politică și se regăsește în Germania și în Franța;
Funcția publică este legată de cea politică, guvernamentală, care este asumată de un partid și este subordonată acestuia. Acest sistem este sistemul integrării între funcția publică și puterea politică și el este propriu regimurilor comuniste.
Neutralitatea politică a funcționarilor publici este o problemă care are răspunsuri diferite, în funcție de tradițiile și legislația fiecărei țări în parte.
Funcția publică este în întregime în serviciul oamenilor politici democratic aleși sau trebuie să fie autonomă?
Au funcționarii publici libertatea de a-și exercita drepturile politice la fel ca orice cetățean? Dacă da, în ce limite?
Au oamenii politici un rol în desemnarea funcționarilor?
Răspunsul la această din urmă întrebare se consideră că ar trebui să fie negativ. O problemă mai controversată este cea care se referă la înalții funcționari. În privința acestora nu s-a cristalizat încă o părere unitară, în sensul că nu se știe încă cum este mai indicat: ca aceștia să fie administratori de carieră, să fie independenți sau să fie numiți pe criterii politice. Dintre toate țările evaluate, numai în Marea Britanie și în Irlanda se consideră că independența este necesară la toate eșaloanele. De obicei, miniștrii au o oarecare putere discreționară în numirea funcționarilor superiori, în dorința de a se înconjura de persoane care le împărtășesc convingerile și le sunt loaiale. Dar s-a constatat că această practică încurajează politizarea funcției publice la toate nivelurile.
În Marea Britanie, funcționarul public este considerat slujitorul guvernului și al cetățenilor, nefiind considerat ca o entitate independentă, cu valori proprii.
În alte țări, precum Franța și Germania, funcția publică este văzută ca o forță independentă, care asigură “continuitatea statului”, care are rol de mediator între stat și societate și asigură urmărirea și îndeplinirea interesului general.
Ca regulă, în toate statele democratice se așteaptă de la funcționarul public, pe lângă o solidă competență profesională, și neutralitate, loialitate, imparțialitate, simț al datoriei și grijă față de interesul general.
Astfel se consideră că doi factori sunt esențiali pentru o bună funcție publică: etica și încrederea. Pentru funcția publică din Europa occidentală, etica include, în general, imparțialitate în exercitarea serviciului public și rezistență la corupție. Administrația trebuie să respecte norme etice severe. Parlamentarii și miniștrii trebuie să ajute funcționarii, stabilind și aplicând norme de conduită stricte. Cei aleși trebuie să se abțină să ceară funcționarilor să depășească limita ce separă ceea ce este just de ceea ce nu este.
Funcționarii sunt mai eficienți dacă au încredere unul în altul și dacă autoritățile sunt convinse că angajații lor dau avize utile și imparțiale. Funcția publică este mai eficace dacă populația consideră că funcționarii o tratează în mod echitabil, fără inegalități, fără corupție.
Influențarea vieții publice de către corupție este o problemă care afectează ansamblul Europei. Ea se manifestă mai grav în unele țări din Europa de Est, după 50 de ani în care sistemul a alimentat neîncrederea cetățenilor la adresa funcționarilor și a deformat conștiința civică a celor care au trăit și s-au format în acea perioadă.
În literatura de specialitate s-a cristalizat noțiunea de infrastructură etică, care cuprinde un set de instrumente pentru prevenirea atitudinilor necorespunzătoare și pentru stimularea unei conduite corecte. Acestea se bazează în principal pe:
o atmosferă politică bazată pe respectarea valorilor etice, care să constituie un exemplu în acest sens; un cadru juridic adecvat; mecanisme de control și de tragere la răspundere eficace; coduri de conduită operaționale; condiții adecvate pentru îndeplinirea funcției publice; mecanisme de perfecționare profesională; mecanisme de coordonare și supraveghere a conduitei etice; o societate civilă activă, care să urmărească și să amendeze activitatea funcționarilor publici.
Interconectarea, într-o măsură mai mare sau mai mică, a elementelor componente ale infrastructurii etice depinde de tradițiile culturale și politico-administrative ale fiecărei țări.
Eficiența acestei infrastructurii presupune ca ea să fie concretizată și utilizată într-o manieră coerentă.La nivel european, cu prilejul discuțiilor care au avut loc asupra acestei problematici, s-a ajuns la concluzia că este necesară elaborarea unui Cod deontologic european al funcționarului public, care trebuie să stabilească marile principii ce urmează apoi să fie incluse de fiecare stat în legislația proprie.
Statele europene dispun de un “soclu” de valori comune, stabilite prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe această bază este posibilă elaborarea unui cod de valori ale funcției publice, care să definească caracteristicile generale ale unei funcții publice democratice, altfel spus, care să exprime așteptările cetățenilor de la un serviciu public într-un stat democrat. Este vorba de un text cu repere generale, reflectând consensul asupra unui număr de principii, însă deschis unei varietăți de interpretări acceptabile pentru toți.
În Statele Unite ale Americii, principiul etic care guvernează acest domeniu este următorul: “O funcție de interes public este un bun public”, de aici decurgând o anumită abordare specifică a problemelor legate de funcțiile publice și persoanele care le ocupă.
Societatea Americană pentru Administrație Publică a elaborat “Codul eticii funcționarului public din administrație”, care a intrat în vigoare în anul 1981, iar în 1994 a fost revizuit. Principalele principii relevate prin intermediul codului sunt următoarele:
servirea interesului public;
respecarea Constituției și a legilor;
standarde înalte în întreaga activitate, menite a inspira încredere în funcția publică; promovarea criterilor de merit și protejarea împotriva arbitrariului; continua perfecționare profesională.
Una dintre cele mai importante sarcini ale unui stat democratic este aceea de a-și asuma responsabilitatea administrației publice, a gestionării treburilor publice, și de a angaja persoane potrivite, învestite cu diverse competențe specifice. În îndeplinirea acestui rol specific al său, statul este responsabil de performanțele de eficiență, imparțialitate și calitate ale administrației publice. Această responsabilitate în ceea ce privește gestionarea treburilor publice este condiționată de existența unor reglementări specifice, capabile să asigure selecționarea unui personal adecvat, cât și echilibrul și omogenitatea normelor aplicabile în diverse ramuri de activitate.
Așa după cum am arătat, administrația exercită atribuții care țin de autoritatea publică și depinde de fonduri publice. Ca regulă generală, într-un regim democratic, asemenea competențe sunt dublate de obligativitatea existenței mecanismelor de control a performanțelor celor implicați în această activitate, control care trebuie să fie exercitat atât în interiorul sistemului administrativ, cât și în exteriorul acestuia.
Astfel încât, rezultă că este absolut necesară adoptarea unor norme legislative care să definească atât statutul funcționarilor publici, cât și mecanismele specifice de control al activității acestora. Asemenea reglementări, ca și cele care țin de drepturile și obligațiile funcționarilor publici, de sancțiunile disciplinare și de procedura de aplicare a acestora, de codul de etică profesională sunt norme care țin de dreptul public, ele neputând fi definite în cadrul contractelor de muncă individuale, specifice dreptului privat, încheiate între o instituție de stat și un salariat.
O asemenea lege privind funcția publică trebuie să asigure echilibrul între drepturile și responsabilitățile pe care le implică serviciul public și să stabilească garanții privind integritatea profesională a celor care exercită asemenea atribuții.
Programul SIGMA este un program de susținere a reformării instituțiilor publice și a sistemelor de gestiune în țările Europei Centrale și de Est, care a fost inițiat de Centrul OCDE (Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică) pentru cooperare cu economiile în tranziție și CE/PHARE.
SIGMA a fost creat în 1992, pe lângă Serviciul de gestiune publică al OCDE, numit PUMA. PUMA furnizează informații și analize ale unor experți în probleme de gestiune publică și facilitează contactele și schimburile de experiență între cei care sunt responsabili cu gestionarea sectorului public.
Având în vedere modificările structurale la care sunt supuse statele din Europa Centrală și de Est, este de înțeles preocuparea acestora pentru crearea unei administrații eficiente și competente, ca instrument de realizare a reformelor instituționale și economice și de gestionare a sistemului social general.
Ținând cont de aceste considerente, credem că este util de reprodus integral în continuare Lista de criterii de referință privind statutul funcției publice întocmită de profesorul Keith W. Patchett, de la Universitatea din Cardiff, Țara Galilor – Marea Britanie și publicată în 1996 în cadrul Documentelor SIGMA.
STATUTUL FUNCȚIEI PUBLICE
Obiective
: Promulgarea unui statut al funcției publice trebuie să răspundă în special următoarelor obiective:
– să stabilească o funcție publică competentă și neutră pe plan politic, care să îndeplinească prompt și eficient sarcinile serviciului public menite să răspunde nevoilor naționale, care să fie ferită de favoritisme, corupție, abuz de putere și care să răspundă loaial nevoilor guvernării;
– să definească instituțiile însărcinate a administra problemele legate de funcționari sau – – să controleze condițiile în care aceste instituții sunt gestionate, atunci când sarcina de gestionare este încredințată unor ministere/administratori;
– să prevadă măsuri de natură a asigura recrutarea funcționarilor pe bază de merit și ca urmare a unei proceduri de selecție publice și corecte;
– să asigure egalitatea de șanse privind accesul la funcția publică, promovarea în cadrul acesteia și evoluția în carieră;
– să instituie un sistem de obligații pentru funcționari, de natură să asigure calitatea, continuitatea, imparțialitatea și responsabilitate în exercitarea funcțiilor publice; și
– să garanteze un ansamblu de drepturi, avantaje și condiții de muncă care să atragă în aceste funcții un personal de calitate superioară.
4.2. Alte organizatii
Peste tot în lume administrația publică este organizată conform unor modele de bază ce pot fi trasate teoretic. Bineînțeles că în realitate sunt greu de găsit modele pure, dar linii generale de evoluție pot fi recunoscute în fiecare țară. Această parte a lucrării își propune să identifice trendurile cărora li se poate asocia realitatea românească.
Politizare versus insularizare
Modelul ideal presupune existența unei puteri politice liber alese și a unui sector administrativ autonom, eficient și stabil care răspunde la comenzile respectivei puteri. Evident că în practică intervine o contradicție între necesitatea protejării funcționarilor publici și pericolul insularizării lor. Dacă există o administrație total la dispoziția puterii politice, apare pericolul unor disfuncționalități grave în exercitarea atribuțiilor sale. Invers, o protecție absolută poate crea unele blocaje în aplicarea deciziei politice din partea funcționarilor. Sistemul administrativ tinde să se reproducă, reproducându-și
inclusiv deficiențele. Reforma administrației și reforma sectorului administrat, ca și elaborarea de politici publice nu se pot face decât prin decizie politică.
Practic, nu putem vorbi despre un model românesc al echilibrului între politizarea excesivă și insularizarea funcționarilor publici. Nu există un concept de best practice, cin doar practici diverse în funcție de condițiile politice. În general vorbind, clasa politică românească a intervenit prea mult în administrație și a subminat eficiența acesteia. Dar această intervenție nu a fost urmată de politici publice eficiente și moderne. Putem spune că intervenția de multe ori brutală a clasei politice în administrație nu a vizat reformarea acesteia ci doar preluarea unor poziții de putere. Această preluare a fost urmată de conservarea sistemului care aducea avantaje. Legea 188 instituie o limită severă a politizării. Funcțiile nepolitizate, așa cum se vede din secțiunea VI, pornesc inclusiv de la secretarul general al ministerului. Se preia astfel o prevedere legislativă prezentă în majoritatea statelor europene. Modul în care este respectată această limită va fi analizat pe larg, mai târziu.
Flexibilitate versus rigiditate
Conform teoriei administrației publice, corpul funcționarilor publici este organizat în țările europene în două modele
flexibil – promovarea rapidă în ierarhie este mai facilă, vechimea este un criteriu de avansare inferior competenței. Practic, vechimea este un avantaj numai pentru că examenele prin care se avansează în ierarhie cuprind și probe care cer experiență. În aceste sisteme, examenele care se organizează periodic sunt singurele criterii care asigură promovabilitatea (exemplul tipic este Marea Britanie)
de carierã – vechimea are o mai mare importanță, fiind criteriul principal pentru care se asigură sporuri salariale și accesul în trepte superioare. Examenele organizate au numai rolul de a certifica
gradul la care funcționarul ajunge prin vechime (Germania, Franța)
Interpretarea asupra legii 188 este echivocă, părerile specialiștilor fiind împărțite. Putem afirma mai degrabă că avem un model hibrid, cu accent mai mare pus pe sistemul de carierã. În practică, se pare că sistemul va funcționa ca unul de carieră, dată fiind compatibilitatea sporită a acestuia cu practicile birocratice de la noi și cu sistemul general de drept practicat. Interesant este că una dintre cele câteva modificări aduse legii (care nu au schimbat nimic din esența sa) reduce cele 18 trepte ierarhice preconizate în legea inițiala la numai 9, conferind sistemului o flexibilitate mai mare. Deși modelul flexibil
de promovare pare mai atractiv (îndeosebi pentru atragerea tinerilor de valoare) se poate aprecia că în condițiile subiectivismului și a altor deficiențe care se prezintă în sistem (nepotism, politizare, instabilitate) un model de carierã are mai mari șanse să funcționeze în România.
Specialiști versus generaliști
altă diferențiere privește specializarea și mobilitatea funcționarilor. În acest caz, SUA și Marea Britanie reprezintă cazurile polare. În SUA funcționarii tind să se specializeze strict într-un domeniu îngust.Această specializare nu permite transferul dintr-un domeniu în altul. În plus, administrația este politizată. Astfel, fiecare formațiune politică dispune de o gamă de specialiști pentru fiecare domeniu. Atunci când partidul trece în opoziție, se produce un transfer de personal între administrație și sectorul non-guvernamental și universități. În Marea Britanie, modelul clasic din perioada imperiului presupune o elită de funcționari cu înaltă educație care intră într-un corp în care corectitudinea, dedicația față de interesul public și simțul misiunii sunt foarte dezvoltate – era descrisă adesea ca un fel de preoție seculară. Acești funcționari se mișcă foarte mult între agenții, trecând de la Finanțe la Externe, Apărare, Cultură, păstrând toate beneficiile și gradele dobândite.
Această elită este total apolitică, în condițiile în care cutuma permite schimbarea unui număr fix de demnitari după preluarea puterii (acest număr este de câteva sute – o limită destul de permisivă).
Pe distanța dintre aceste două modele extreme, statele Europei continentale au dezvoltat diverse forme hibride. Este greu de definit unde se află exemplul românesc. Din partea opiniei publice există o presiune implicită către specializare strictă. S-a impus ideea că un ministru trebuie să fie un bun specialist în domeniul pe care îl conduce.
Cu toate acestea, legea 188 are mai multe elemente care par a descrie mai
mult un model generalist decât unul specializat: sistemul de salarizare este unitar, în funcție de clase, grupe și trepte, indiferent de domeniul de activitate. În cazul unui sistem cu funcționari publici strict specializați, ca în SUA, se acceptă ideea unor diferențe de
salariu între funcționari de aceeași anvergură, dar din domenii diferite.De exemplu, un funcționar din domeniul finanțelor are un salariu mai mare decât unul din domeniul educației. Această diferență este asumată atunci când se optează pentru un domeniu de specializare.în cazul desființării unor instituții, funcționarii sunt puși la dispoziția Agenției Naționale a Funcționarilor Publici. Aceasta va încerca plasarea lor în alte instituții. Se acceptă, deci, posibilitatea ca funcționarul să treacă în alt domeniu de activitate. Se pare că în pofida unei concepții publice despre funcționar ca o persoană specializată, legislația promovează un sistem generalist. Tradiția unei administrații publice care nu dispunea de funcționari cu un statut anume ci doar specializați (la locul de muncă, eventual) intră în divergență cu această nouă legislație, deoarece sunt bazate pe filosofii diferite.
4.3 Din perspectiva autorului
Partidele de la guvernare vehiculează în această perioadă o serie întreagă de „algoritmi” de alocare a posturilor din administrația publică, invocând un așa numit principiu al proporționalității politice, dar ignorând în mod sistematic faptul că actualul cadrul legal, Legea nr. 188/1999 (republicată) privind Statutul funcționarilor publici, stabilește clar condițiile de acces și de eliberare în/din funcțiile publice. Singura modalitate legalã de ocupare a acestor funcții este prin concurs; prin urmare, actualele calcule politice sunt, nu numai inutile în perspectiva modernizării administrației publice românești, ci și ilegale.
Constatăm că practica numirilor/eliberărilor din funcții pe criterii exclusiv politice se perpetuează în România de la un ciclu electoral la altul și este total lipsită de viziune pe termen mediu și lung. Actualul Guvern uită cu desăvârșire (sau omite cu bună știință?) faptul că, prin actualul Statut al funcționarilor publici, cu unele excepții (prevăzute în Legea nr.161/2003, „pachetul” anticorupție) care vor intra în vigoare începând cu anul 2006, multe dintre funcțiile „tranzacționate” astăzi de partidele politice – de exemplu prefecþii și subprefecþii – sunt deja sau vor intra în categoria înaltelor funcții publice, incompatibile cu însăși calitatea de simplu membru al unui partid. Nu sunt greu de imaginat blocajele la care se poate ajunge în 2006, dat fiind faptul că, așa cum arată astăzi lucrurile în plan politic local, prefecții și aspiranții la posturi de directori ai serviciilor publice descentralizate se confundă cu lideri politici proeminenți ai filialelor. Își vor înainta aceștia demisiile din partid, motivați brusc de o carieră pe viață în funcția publică sau vor găsi metode alternative prin care să eludeze legea? Până atunci putem doar să anticipăm mărirea numărului profesioniștilor în migrație politică.
Atragem atenția Guvernului inclusiv asupra faptului că orice schimbare din funcþie a directorilor executivi ai serviciilor publice descentralizate ale ministerelor, a celor din aparatul propriu al autorităților administrației publice locale (funcționari publici de conducere), precum și a directorilor generali din cadrul ministerelor (înalți funcționari publici) care nu se conformeazã prevederilor exprese din Statutul funcþionarilor publici este abuzivã și ilegalã.
Vehemența cu care se insistă asupra numirii în funcții a unor persoane al căror principal merit este acela de a fi afiliat politic la formațiunea/partidul care a câștigat ultimele alegeri, fără un angajament real față de perspectiva de a face o carieră ca funcționar public, riscă, în opinia noastră, să pericliteze cursul reformei din administrație și să conducă la ratarea obiectivului principal al acesteia, profesionalizarea funcþiei publice. Preocuparea principală a Guvernului ar trebui să fie conturarea unei viziuni articulate cu privire la crearea unui corp profesionist și independent de funcționari publici, nu controlul politic imediat asupra administrației.
In urma noilor schimbari am facut aceste precizari pentru a arata ca o clasa politica responsabila ar trebui sa constientizeze importanta unei administratii publice neutra din punct de vedere politic.
Cap.5 Program de implementare a propunerilor
Cap.6 Concluzii generale
6.1 Acceptiuni generale
Este un adevăr deja cunoscut că, pentru construirea și consolidarea democrației, este necesară nu numai o reformă politică și economică a societății, ci și o reformă administrativă la toate nivelurile și deci, implicit, o reformare și o modernizare a serviciului public. Democrația depinde de respectarea valorilor democratice, dar și de eficiența celor care ocupă funcții publice, indiferent de poziția lor în ierarhia administrativă.
În noua viziune asupra funcției publice se prefigurează, pe lângă cerințele privind profesionalismul, eficiența, responsabilitatea, onestitatea, dinamismul care sunt de o deosebită importanță și necesitatea respectării stricte a reglementărilor constituționale și legale, dar și o reală aplecare către cerințele și nevoile fiecărui cetățean cu care cei desemnați să îndeplinească funcții publice intră în contact.
Din această perspectivă, democrația apare nu numai ca un principiu de organizare politică, dar și ca un principiu care guvernează relațiile interumane.
Din punct de vedere istoric, ideea unei administrații constituite din agenți recrutați pe baza competenței și a altor criterii prestabilite, și nu ca urmare a alegerii discreționare a Prințului sau în virtutea unui drept ereditar asupra unui post este relativ recentă. Această idee a apărut în Europa odată cu iluminismul și cunoaște o puternică dezvoltare în perioada revoluției industriale. Într-adevăr, statul modern se va dezvolta concomitent cu constituirea și dezvoltarea “birocrației”, în sensul dat de Max Weber acestei noțiuni, care se întemeiază pe caracterul impersonal al funcțiilor și care are o dublă legitimitate: legală și națională.
În secolul al XIX-lea, revoluția industrială și apariția statului liberal duc la mărirea considerabilă a numărului de funcționari. Astfel, în Italia, funcția publică reprezenta 2,2% din populația activă în 1880 și 22,3% un secol mai târziu. O creștere asemănătoare are loc și în Franța, având în vedere că raportul dintre funcționari și populația activă era de 6% în 1880, de 16% la începutul celei de-a IV-a Republici și a ajuns la 27,3% în anul 1981. Dar aceste schimbări nu se referă numai la latura cantitativă, ele manifestându-se și prin rolul pe care funcționarul public, și deci administrația, îl joacă în cadrul statului.
Se poate considera, pe bună dreptate, că funcția publică reflectă evoluția socio-culturală, fiind, într-o anumită măsură, un “produs de sinteză” rezultat din elementele componente ale culturii statale specifice secolului XX.
În acest context, este cunoscut că funcția publică constituie un element esențial al activității statale și că regimul politic democratic depinde, la rândul său, de existența și concretizarea unei funcții publice democratice. Funcția publică reprezintă una din legăturile cele mai importante între cetățean și instituțiile statului. Dacă o asemenea legătură este slabă, este afectat ansamblul sistemului democratic al societății.
În momentul în care este tot mai des evocată noțiunea de “spațiu administrativ european”, nu se pune numai problema cerinței crescânde a colaborării între funcțiile publice din diferite state, ci și aceea a mobilității sporite a activității din sectorul public, concomitent cu armonizarea condițiilor în care se desfășoară asemenea activități.
În studierea evoluției funcției publice la nivel european este obligatoriu de luat în considerare importanța tradițiilor și contextului cultural al țărilor avute în vedere, importanța istoriei politice și administrative a acestora, cât și influențele pe care le-au suferit de-a lungul timpului. Acești factori se completează cu cei care țin de condițiile concrete prezente, având în vedere că există o corelare foarte strânsă între gradul de dezvoltare al societății și caracteristicile funcției publice, acest raport modificând profund instituțiile și comportamentele.
Dacă în Europa occidentală reforma în serviciul public este îndreptată spre o creștere a eficienței și productivității acestuia, în țările central și est europene administrația publică, deci implicit serviciul public, trebuie să fie restructurate complet, o atenție deosebită acordându-se conceptului de servire a cetățeanului.
Succesul tranziției în aceste țări presupune în mare măsură o schimbare de atitudine atât la nivelul statului, cât și la nivelul individului, schimbare care nu întotdeauna poate fi impusă prin forța legilor. De asemenea, este foarte importantă perfecționarea profesională a funcționarului public, atât la inițiativa structurilor ierarhice de decizie, dar și din propria inițiativă a fiecărui funcționar.
Cu toate că avem în vedere, așa după cum am arătat, prezența anumitor deosebiri de la țară la țară, trebuie arătat că există o dimensiune europeană a funcției publice, și anume necesitatea existenței unui corp de funcționari publici care este compus din specialiști ale căror calități au fost selectate și testate riguros.
Nu trebuie neglijat aspectul instruirii în știința conducerii pentru funcționarii publici cu funcții de conducere; numai astfel se va crea o elită capabilă să execute deciziile politice și să administreze competent instituțiile publice.
Integrarea în Uniunea Europeană presupune un ansamblu de schimbări în statutul funcției publice al țărilor candidate; toate aceste țări trebuie să-și modifice legislația, structurile organizaționale și practicile în materie de formare profesională în domeniu.
Modernizarea funcției publice reprezintă un criteriu important pentru Comisia Europeană în evaluarea performanțelor țărilor candidate la integrarea în structurile europene.
Comisia Europeană, nu numai că examinează legislația elaborată de țările candidate din punctul de vedere al compatibilității acesteia cu normele comunitare, dar examinează și capacitatea țărilor respective de a pune în aplicare politicile comune și de a respecta dreptul comunitar.
Nu în ultimul rând, menționăm că îmbunătățirea eficienței funcției publice, prin crearea cadrului propice pentru stimularea competenței, poate deveni un factor important în atragerea investitorilor străini, în crearea unui climat favorabil afacerilor.
6.2 Concluziile autorului
Dupa cum am aratat in analiza efectuata influenta politicului in administratie ramane un punct extrem de delicat mai ales prin optimizarea relatiei intre functia publica supusa normelor de drept si functia politica.
In cazul situatiei post electorale 2001 se poate confirma un inceput de reforma a functiei publice mai ales pin conturarea unor parghii de implementare a Legii188/1999 si a Legii 215/2001. a Administratiei Publice Locale. Am constatat in practica insa o migratie masiva mai ales la nivel local a primarilor catre formatiunea politica castigatoare in alegerile locale si parlamentare din 2000 astfel incat procentul de stabilitate a fost de 62,8% iar migratia de 37,2%.(ANEXA I). Asadar de cele mai multe ori criteriul politic nu vine sa formuleze liniile directoare ale administratiei publice de functionare ci apare ca un factor de presiune a resurselor umane din administratia publica.
De asemenea se poate de multe ori observa lipsa de competente si ineficienta unor membrii de partid ajunsi pe listele acelei formatiuni politice si care odata vazuti in posturi cheie nu raspund decat la comenzile politice, de aceea am recomanda formatiunilor politice ca in cadrul actiunilor si evenimentelor specifice sa organizeze traininguri de specializare a acestor reprezentanti care pot in alegeri deveni lideri de opinie a comunitatii din care provin.
De remarcat este o accelerare a reformei in domeniul functiei publice mai ales prin Strategia din 2004 care propunea o mai mare implicare a ANFP in managementul functiei publice, acelasi ANFP care in 2001 a instituit o serie de masuri care au dus la exacerbarea centralizarii administratiei publice ci inlocuirea pe criterii politice a aproape 20000 de functionari publici. Tot in cadrul acestei strategii un rol important l-a avut INA in formarea unei noi generatii de profesionisti in domeniul administrativ avand constiinta unui nepartizanat politic si suprematia interesului public.
Legea conflictului de interese 161/ 2003 a reprezentat de asemenea un punct important in depolitizarea functiei publice si eliminarea clientelismului politic insa aplicarea ei a lasat de dorit pe parcursul celor 2 ani de cand a fost promulgata. Trebuie acordata o mai mare atentie mecanismelor de control a acestui conflict de interese si a incompatibilitatilor cu functia publica.
Un rol important in acest context in joaca salarizarea functionarilor publici care daca ar suferi procedural anumite modificari pentru a avea o anume baza solida, actele de coruptie in ceea ce-i priveste ar putea fi mult diminuate. Si daca tot am facut referire la sistemul judiciar am putea spune ca reforma in acest domeniu este chiar vitala pentru a asigura mecanismele de control asupra acestor situatii de fapt.
Dupa multe presiuni externe asupra guvernului din perioada 2000-2004 s-a aprobat Legea Prefectului 340/2004 cu aplicabilitate finala in 2006. Legea presupune depolitizarea institutiei prefectului si a subprefectului si constituirea unui Corp al Prefectilor si Subprefectilor la care se poate accede in urma unui concurs.
Intrarea in sfera inaltilor functionari a acestor doua institutii denota un prim pas in depolitizarea administratiei publice la nivel local urmaridu-se eliminarea presiunii factorului politic de la nivelul Guvernului catre administratia locala.
In ciuda eforturilor sustinute ale Guvernului 2000-2004 in scopul depolitizarii administratiei si constituirii unui corp de functionari publici profesionisti au existat conform opiniei publice o serie de scandaluri de coruptie datorita lipsei unei practici coerente sustinute de control atat la nivelul institutiilor centrale cat si la nivelul celor locale. Un sondaj recent al Gallup( ANEXA II) arata o realitate trista a perceptiei opiniei publice despre transparenta actului de guvernare, conflictul de interese ca de altfel si actele de coruptie din Romania.
Actualul Guvern propune o continuitate in reforma administratiei publice pe acest palier dar aduce in discutie mai ales la nivel local separarea statutului alesilor locali de cel al functionarilor publici prin creearea unei brese numite manager al localitatii sau al judetului care sa preia atributiile tehnice ale primarului si ale presedintilor de CL si CJ lasandu-le acestora doar atributii spectific politice.
Ideea este una laudabila deoarece se presupune ca astfel se ajunge la o separare a criteriului politic de cel administrativ insa termenul de implementare ar trebui urgentat mai ales in contextul Integrarii Romaniei in Uniunea Europeana.
De asemenea se propune urgentarea rezolvarii personalului tehnic parlamentar PL 307/2000 respins de curand in Parlament. Este necesara in acest sens garantarea stabilitatii pe functii a personalului tehnic parlamentar ca de altfel si situatiile d eincompatibilitate cu alte functii.
Poate cel mai important proiect insa il constiutie un Cod Administrativ care sa aiba in vedere toate aceste masuri proiectate intr-o viziune unitara si moderna. Guvernul actual si-a luat angajamentul ca pana in 2008 sa poata elabora un astfel de cod precum si procedura adminstrativa insa in conditiile actualei crize politice tot sistemul administrativ trece printr-o perioada de confuzie in aplicarea masurilor de reforma.
Odata cu aderarea la Uniunea Europeana insa trebuie compatibilizat si sitemul nostru administrativ in sensul reformularii notiunii de functionar public vazut dintr-o perspectiva europeana.
Schimbarea denumirii de functionar public in cea de manager public reprezinta una dintre cele mai mari succese ale Guvernului actual deoarece se face astfel referire la o viziune dinamica a administratiei publice si nu doar la un sistem rigid de norme si legi puternic ierarhizat.
Resursele umane din administratia publica devin motoare cheie in dezvoltarea de ansamblu a administratiei prin mentalitate, constiinta si actionand in virtutea unor principii de impartialitate, integritate, transparenta decizie si suprematia interesului public.
De aceea o separare a puterii politice de administratie dar mergand impreuna pe palierul directivelor generale ale unui program de guvernare este o anticipare a unei noi ere de modernizare a administratiei publice vazuta din perspectiva proceselor si relatiilor intr-o contiuna dinamica.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Modalitati de Perfectionare a Functiei Publice Prin Optimizarea Relatiei Intre Functia Publica Si Fun (ID: 125607)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.