Modalitati de Optimizare a Jocului de Aparare la Nivelul Echipei Reprezentative Scolare de Handbal la Clasele V Viii
=== 8adbc6bb7c617281106d5e4be842a124a464e6fa_398203_1 ===
CAPITOLUL I – INTRODUCERE
I.1 HANDBALUL – MIJLOC AL EDUCAȚIEI FIZICE
Teoria și metodica educației fizice și sportului cunosc următoarele mijloace ale educației fizice și sportului: atletismul, gimnastica, jocurile și turismul.
Handbalul este un joc cu mingea, care se desfășoară în cea mai mare parte a timpului în mișcare, în alergare, de foarte multe ori în cea mai mare viteză, ceea ce pretinde din partea subiecților să depună eforturi fizice mari și să participe cu un mare angajament psihic la joc. Se poate afirma, fără rezerve, că handbalul este un mijloc al educației fizice, care contribuie pozitiv la rezolvarea sarcinilor acesteia. Handbalul practicat în mod științific și metodic de către școlari, studenți și alte categorii sociale, contribuie, prin efectele efortului fizic și psihic, la întărirea sănătații și dezvoltarea multilaterală a capacităților fizice, intelectuale, morale și volitive ale oamenilor.
Handbalul, ca mijloc al educației fizice, contribuie la însușirea unor deprinderi motrice de bază și specifice, a unor abilități necesare în viață, a unor cunoștințe speciale de tehnică și tactică sportivă.
O latură extrem de importantă, care nu are voie să fie neglijată, o reprezintă educarea calitățiilor morale, intelectuale, de voință, a simțului estetic legat de gestul motric și întrecerea sportivă. Am arătat că handbalul, ca mijloc al educației fizice, este folosit cu succes în activitatea desfășurată în mod organizat de diferite categorii sociale. În mod pregnant, handbalul ca mijloc al educației își găsește locul în școlile de toate gradele. Astfel, jocul de handbal este prezent în lecțiile de educație fizică începând cu clasa a V-a, când se predau diferite elemente de bază din tehnica și tactica jocului, diferite exerciții pregătitoare pentru învățarea fazelor de joc de atac și apărare, precum și jocul bilateral, la început cu reguli simplificate, mai târziu, în clasele mai mari, în condiții competiționale.
Handbalul își găsește locul și în cadrul orelor de activități sportive ale elevilor care doresc să-și îmbogățească tehnica și tactice jocului, să aprofundeze cunoașterea acestuia.
În cadrul diferitelor activități sportive școlare sunt cuprinși cei mai buni elevi din clasele școlii, care, pe lângă efectele practicării acestui joc sportiv asupra organismului, urmăresc să se pregătească temeinic pentru a fi selecționați și încadrați în eșaloanele bazei de masă a handbalului de performanță.
Cei selecționați în formațiunile acestor eșaloane, participă la instruirea organizată în cadrul cluburilor sportive școlare sau în echipele de copii și juniori ale cluburilor și asociațiilr sportive de performanță.
I.2 ARGUMENTAREA ALEGERII TEMEI
Handbalul este un joc sportiv colectiv, care se desfășoară în alergare, uneori în mare viteză , ceea ce imprimă acestuia un caracter dinamic. El poate fi considerat ca o sinteză fericită a deprinderilor motrice și aplicative, ceea ce oferă handbalului, pe lângă caracteristicile sale de joc de echipă, practicat în competiții și calitate de mijloc al educației fizice și de sport complementar, cu influențe pozitive asupra pregătirii fizice a sportivilor din alte ramuri.
Având în vedere efectele practicării handbalului asupra organismului elevilor din clasele V –VIII, el a fost introdus în programele de educație fizică și de activitățiile sportive. Handbalul poate fi practicat sub forma lui integrală, adică prin jocuri bilaterale, la două porți, cât și sub forma unor structuri de exerciții sau de combinații între mai mulți jucători, care o dată însușite, vor putea fi aplicate în joc, mărind eficiența acțiunilor de atac și apărare.
Fiind un joc complet, care angrenează întreaga musculatură a corpului în activitate și prin aceasta activează marile funcțiuni ale organismului, influențând favorabil ameliorarea calitativă a acestora, handbalul este preferat altor jocuri sportive de către elevi si profesori. Se spune, fără să se exagereze prea mult, că handbalul este “atletismul cu mingea”, deoarece pentru a fi jucat el pretinde din partea celor care-l practică să alerge, să sară și să arunce. În afara acestor caracteristici, trebuie să amintim că jocul de handbal este accesibil, atractiv și spectaculos, atribute care stimulează interesul elevilor pentru educația fizică și sport.
La clasele V-VIII, tehnica și tactica jocului de handbal sunt adaptate la posibilitățiile biomotrice și psihice ale elevilor din diferite clase, care sunt de regulă în vârstă de la 10 la 14-15 ani. Astfel, la început, conținutul tehnico-tactic al jocului practicat de copii este foarte mult simplificat și se limitează la cele mai simple și ușoare procedee de pasare, de aruncare la poartă, de dribling, de așezare în teren și mișcare în teren. Treptat, aria tehnico-tactică se lărgește până la însușirea unui fond de deprinderi motrice specifice, pe baza căruia elevii pot practica un joc bilateral antrenant și care să le dea satisfacții. Totodată, jocul capătă progresiv noi valori educative și formative, contribuind în felul acesta cu tot mai mare eficiență la rezolvarea sarcinilor educației fizice școlare.
În lecțiile de educație fizică la calsele a V-a și a VI-a se recomandă utilizarea unor jocuri dinamice simple, în conținutul cărora sunt incluse unele elemente tehnico-tactice de bază ale jocului de handbal, ca, de exemplu: prinderea și pasarea mingii, driblingul, unele procedee de mișcare în teren etc. Astfel de jocuri obișnuiesc pe elevi cu spiritul de echipă, le dezvoltă simțul mingii și dorința se a se întrece, îi inițiază în tehnica fundamentală a jocului și creează o bună premisă pentru învățarea jocului de handbal în ciclul școlar imediat următor.
Din cele arătate mai sus rezultă, că la clasele mici, tehnica și tactica jocului de handbal sunt simple și se limitează la un fond minim de deprinderi motrice specifice, iar pe măsură ce elevii promovează în clasele superioare jocul devine mai complex, în conținutul său, acțiunile tehnico-tactice fiind mai mumeroase și mai variate. La terminarea școlii, elevii trebuie să fie capabili să practice handbalul în mod corespunzător, potrivit modelului tehnico-tactic de joc, pentru lecțiile de clasă și de activitate sportivă.
În conformitete cu cele prezentate anterior considerăm că tema acestei lucrări “Optimizarea initierii în jocul de handbal la clasa a V-A prin jocuri dInamice” este oportună și de actualitate, deoarece la terminarea școlii, elevii trebuie să fie capabili să practice handbalul în mod corespunzător, potrivit modelului tehnico-tactic prevăzut pentru lecțiile de clasă și de activități sportive din școală.
I.3 SCOPUL, IPOTEZA ȘI SARCINILE LUCRĂRII
Efectele pozitive ale practicării jocului de handbal asupra organismului și personalității elevilor, depind în mare măsură de metodica predării acestui joc sportiv.
În stabilirea metodicii de predare a handbalului în școală, trebuie să se pornească de la ideea potrivit căreia la rezolvarea sarcinilor educației fizice școlare contribuie în mod eficient jocul bilateral și fazele acestuia, iar nu exersarea analitică, izolată de condițiile jocului, a procedeelor tehnice, cuprinse în conținutul acestuia.
Numeroase studii și cercetări din ultima vreme au făcut posibilă apariția și consacrarea unei noi viziuni cu privire la conținutul real al jocului și la metodica instruirii acestuia, prin care se realizează o accelerare a procesului de invătare a jocului și o creștere considerabilă a eficienței acțiunilor individuale și colective ale jucătorilor.
Majoritatea jocurilor pregătitoare se adresează începătorilor, unele pot fi folosite și în lecțiile cu jucătorii avansați, tocmai datorită calitățiilor de a stimula atenția creând astfel condiții optime pentru însușirea deprinderilor de bază necesare în atac și apărare. Elementul de întrecere care le caracterizează contribuie simțitor la realizarea acestei sarcini, în ultimă instanță la reușita procesului de instruire.
Scopul lucrarii
Ca scop general ne-am propus ca prin introducerea unor jocuri dinamice, în cardul lecției de educație fizică cu teme din handbal, procesul instructiv- educativ să înregistreze progrese importante în ceea ce privește însușirea deprinderilor tehnice specifice clasei a V-a.
CAPITOLUL II – FUNDAMENTAREA TEORETICO-ȘTIINȚIFICĂ A LUCRĂRII
II.1 MODELUL DE JOC PENTRU LECȚIILE DE LA CLASĂ ȘI DE ACTIVITATE SPORTIVĂ ÎN ȘCOALĂ
Modelul de joc pentru lecțiie de educație fizică este simplu, accesibil și cuprinde exerciții cu caracter tehnic-tactic de o dificultate ce nu depășește posibilitățiile elevilor.
Practicarea jocului de handbal după modelul preconizat va asigura elevilor o dezvoltare fizică armonioasă, o creștere valorică a indicilor de pregătire fizică, o lărgire a sferei de cunoștințe, deprinderi și priceperi motrice, va contribui la întărirea sănătății și la formarea personalității acestora.
În același timp, pentru cei înzestrați cu calități deosebite, cu aptitudini deosebit pentru această disciplină sportivă, acest model reprezintă o primă treaptă spre performanță, în cazul în care sunt orientați și selecționați în unitățiile sportive școlare, deci cuprinși în eșalonul numit baza de masă a sportului de performanță.
Pentru însușirea modelului de joc specific școlii, elevii vor percurge o suită de etape de pregătire, gradate metodic, pentru fiecare fiind elaborat un model de instruire corespunzătoare.
Desfășurarea jocului presupune parcurgerea a două faze de atac și a două faze de apărare.
Fazele jocului de atac sunt:
trecerea rapidă din apărare în atac
atacul organizat
Fazele joculu în apărare sunt:
replierea la semicercul propriu
apărarea organizată
II.1.1 Fazele jocului în atac
Faza I: trecerea rapidă din apărare în atac
Spre deosebire de modelul handbalului de performanță, în care prima fază a atacului este contraatacul, cu numeroasele lui forme de desfășurare, faza I-a a modelului de joc pentru școală este reprezentată de trecerea rapidă a jucătorilor de la semicercul propriu la poarta echipei adverse. Ea începe în momentul intrării în posesia mingii și se realizează prin pase executate din alergare susținută între doi, trei sau mai mulți jucători, care încearcă să surprindă apărarea adversă neorganizată încă, prin care un atacant să poată să pătrundă la semicerc și să arunce la poartă.
În această faza a jocului de handbal fiecare elev va fi obligat să alerge pe culoarul lui (stabilit anterior), până la formarea deprinderii corecte de desfășurare a acestei faze de atac, atunci când se poate renunța treptat la restricție, potrivit așezării corecte în dispozitivul de atac, pentru a putea începe un atac organizat.
Conținutul tehnico-tactic al fazei I a atacului
alergare și schimbarea direcției de alergare;
demarcajul față de apărătorii care se repliază;
repunerea mingii în joc de către portar;
pase din alergare între doi, trei sau mai mulți jucători, aflați în același plan și/sau în adâncime (pasarea mingii în lateral, pasarea mingii oblic înainte și oblic înapoi, precum și prinderea mingii venite din lateral și din urmă);
dribling simplu și multiplu;
aruncarea la poartă din alergare;
aruncarea la poartă din săritură.
Faza a II-a a atacului: atacul organizat
În această fază, jucătorii sunt așezați în dispozitiv și atacă apărarea adversă, cu hotărâre și în mod organizat, prin pase laterale cu amenințarea succesivă a porții, prin angajarea jucătorilor de semicerc sau prin depășiri individuale, până la găsirea unei situații favorabile de aruncare la poartă.
Așezarea corectă în dispozitivul de atac este o condiție foarte importantă pentru desfășurarea ordonată a acțiunilor echipei care atacă. În cadrul modelului de joc pentru școală este prevăzută aplicarea sistemului de atac cu un jucător pivot.
Întrucât respectarea așezării pe posturi în timpul jocului este greu de realizat le începători, la clasele mici se recomandă ca, în etapele de inițiere și de învățare a jocului bilateral, să se folosească o așezare mai simplă, și anume în potcoavă.
După o animită perioadă, atunci când profesorul apreciază că este momentul potrivit, se va trece la așezarea în sistemul de atac cu un jucător pivot.
În desfășurarea atacului organizat practicat de elevi, mai ales de către cei începători, se întâlnesc frecvent multe greșeli care trebuie corectate permenent, cu răbdare și perseverență.
Dintre acestea, unele sunt mai importante și le vom menționa în continuare:
elevii prind și pasează mingea pe loc, fără să atace poarta, în felul acesta negăsind niciodată posibilitatea justificată de aruncare la poartă. Ei trebuie să-și însușească temeinic și corect prinderea mingii din alergare spre poarta adversă, amenințarea porții și adoptarea soluției celei mai adecvate situației, cum ar fi aruncarea la poartă, angajarea unui jucător infiltrat la semicerc, depășirea individuală sau pasa laterală la un coechipiei;
abuzul de aruncări la poartă din situații complet nejustificate;
după atacarea porții adverse, cu sau fără minge, jucătorul rămâne foarte aproape de apărători sau chiar printre aceștia, nefiind în situația de demarcaj pentru a putea primi mingea din nou. Elevii trebuie să fie obișnuiți cu retragerea la locul inițial de așezare în teren, imediat după ce au atacat poarta și au pasat mingea unui coechipier;
excesul de încercări de a pasa sau arunca la poartă, majoritatea nereușite, de depășiri individuale.
Aceste ultime două aspecte, tratate cu superficialitate, pot conduce la jocul individualist, fragmentat și la unele aspecte negative asupra dezvoltării personalității copiilor. Elevii trebuie obișnuiți în joc cu răspunderea colectivă, pentru întreaga echipă din care fac parte.
Faza a II-a a atacului se termină, în mod normal, printr-o aruncare la poartă, dar se mai poate încheia și prin greșeli tehnice sau prin greșeli de regulament. Indiferent prin ce se încheie această fază, mingea intră în posesia echipei adverse și din momentul respectiv echipa este nevoită să treacă în situație de apărare, urmând să acționeze după regulile de desfășurare a primei faze de apărare.
Conținutul tehnico-tactic al fazei a II-a a atacului:
așezarea în teren
respectarea posturilor în cadrul sistemului de joc în atac cu un singur pivot;
executarea paselor laterale cu amenințarea succesivă a porții (pasarea mingii în potcoavă);
depășirea individuală
pătrunderea printre apărători;
pasele de angajare a jucătorilor de semicerc;
aruncarea la poartă.
II.1.2 Fazele jocului de apărare
Faza I: replierea la semicercul propriu
Replierea constă în retragerea jucătorilor la semicercul propriu imediat după ce echipa a pierdut posesia mingii. În cadrul replierii, jucătorii trebuie să alerge direct spre locul unde își organizează apărarea, deplasându-se pe drumul cel mai scurt și fără ocoliri inutile, opriri sau încercări nefondate de interceptare a mingii.
Viteza de alergare în repliere depinde de modul în care adversarii repun mingea în joc. Dacă echipa adversă repune mingea în joc foarte repede, replierea se va executa în cea mai mare viteză, iar dacă se întârzie repunerea mingii în joc, se va executa în alergare ușoară.
Greșelile cele mai frecvente pe care le fac cei mai mulți începători sunt acelea că întârzie replierea, se opresc la mijlocul terenului sau se deplasează dezordonat spre locul unde se joacă mingea.
Ca și în cazul fazei I a atacului, elevii trebuie obișnuiți cu retragerea la semicercul propriu, pe culoarele lor, dinainte stabilite.
Pentru realizarea replierii corecte nu este necesară o perioadă lungă de instruire, ci mai degrabă formarea convingerii, la elevi, că trebuie să se replieze pe pozițiile stabilite, renunțând la incercările inutile și hazardate de oprire a atacului advers, la întâmplare, si reintrarea în posesia mingii.
Conținutul tehnico-tactic al fazei I-a a apărării:
opriri, întoarceri, porniri;
alergare de viteză;
alergare cu spatele;
marcajul adversarilor în timpul replierii;
reintrarea in posesia mingii.
Faza a II-a: organizarea apărării
În cadrul apărării organizate, jucătorii sunt așezați la semicercul propriu, la intervale aproximativ egale unul față de celălalt, și încearcă, prin acțiuni specifice jocului de apărare, să împiedice pe adversari să găsească o soluție favorabilă de aruncare la poartă.
Cea mai caracteristică acțiune de apărare în această fază este marcarea adversarului aflat în posesia mingii. Ea se execută, de fiecare apărător, prin deplasarea înainte, în poziție fundamentală, până aproape de semicercul de 9 m, ori de câte ori adversarul din fața lui intră în posesia mingii și atacă poarta sau țintește marcarea golului. După ce atacantul a pasat mingea, apărătorul trebuie să se retragă imediat la semicerc.
Pentru evitarea apariției unor spații prea mari între apărători, elevii trebuie să-și formeze deprinderea de a se retrage la semicerc oblic înapoi în direcția în care adversarul a pasat mingea. În felul acesta, întreaga apărare execută mișcarea de translație, care asigură o aglomerare corespunzătoare pe direcția de atacare a porții de câtre adversar.
Dacă echipa adversă atacă în sistemul cu un jucător pivot, apare o altă acțiune importantă de apărare, și anume marcajul pivotului. Pivotul este marcat de jucătorul în a cărui zonă de apărare s-a plasat.
Dacă pivotul se deplasează în altă zonă, va fi preluat și marcat de apărătorul care acționează în zona respectivă. Fiecare dintre ceilalți apărători va avea grijă să se plaseze în dreptul unuia dintre atacanții adverși, în așa fel încât, nici un moment să nu rămână vreun adversar nesupravegheat. Această acțiune poartă denumirea de repartizarea adversarilor și este foarte importantă în ceea ce privește eficiența apărării organizate.
Elevii începători, ca și cei din clasele mai mari, nu au încă preocupări pentru repartizarea adversarilor. Ca urmare, sistemul lor de apărare are un randament scăzut, ceea ce va trebui să-l determine pe profesorul de educație fizică să acorde o atenție mai mare învățării și consolidării acestei acțiuni acțiuni tehnico-tactice colective.
Conținutul tehnico-tactic al fazei a II-a a apărării:
așezarea în teren și respectarea posturilor;
poziția fundamentală și deplasările în apărare;
atacarea adversarului aflat în posesia mingii și retragerea la semicerc;
blocarea mingilor aruncate la poartă;
marcajul pivotului.
II.2 ORIENTAREA METODICĂ GENERALĂ ÎN PREDAREA HANDBALULUI ÎN ȘCOALĂ ÎN CADRUL LECȚIILOR DE CLASĂ
Datorită atributelor sale de ordin instructiv și educativ, jocul de handbal se înscrie printre cele mai importante mijloace ale educației fizice școlare. Prin conținutul său complex, în care sunt prezente numeroase forme de alergare, de aruncări și sărituri, executate în situații mereu schimbătoare, handbalul aduce o însemnată contribuție la rezolvarea sarcinilor educației fizice școlare.
Practicarea jocului de handbal contribuie și la rezolvarea altor sarcini ale educației fizice școlare, dar în mai mică măsură decât unele discipline sportive ca gimnastica, atletismul și altele, care rezolvă mai eficient deprinderile de ținută corectă și dezvoltare fizică armonioasă.
Etapizarea inițierii, învățarii și perfecționării pregătirii elevilor este o necesitate metodică de prim rang, pentru a se ajunge la practicarea unui joc bilateral de calitate. Pentru a se realiza acest lucru este necesar să se stabilescă, de către profesori, obiectivele care să corespundă dezideratelor majore care stau în fața predării handbalului la nivelul școlii, și anume accelerarea învățării jocului, însușirea temeinică a componentelor lui și perfecționarea continuă a jocului bilateral pentru a se putea participa la diferite competiții școlare, care va spori treptat contribuția la rezolvarea sarcinilor educației fizice școlare.
Dintre aceste sarcini, la realizarea cărora jocul de handbal contribuie cu mare eficiență, pot fi amintite:
întărirea sănătății;
formarea unui fond de cunoștiințe, priceperi și deprinderi motrice de bază și specifice care pot fi aplicate în condiții cât mai variate;
creșterea indicilor de valoare a calitățiilor motrice de bază și specifice;
dezvoltarea calitățiilor morale și de voință: spirit de echipă, responsabilitatea pentru activitatea individuală subordonată intereselor colective, combativitatea, dăruirea, competitivitatea etc;
formarea obișnuinței de practicare independentă în scop recreativ și sanogen.
Efectele pozitive ale practicări jocului de handbal asupra organismului și personalității elevilor depind, în foarte mare măsură, de metodica acestui joc sportiv. În stabilirea metodicii de predare a handbalului în școală, trebuie să se pornească de la ideea potrivit căreia la rezolvarea sarcinilor educației fizice școlare contribuie în mod eficient jocul bilateral și fazele acestuia, și nu exersarea analitică, izolată de condițiile jocului, a procedeelor tehnice cuprinse în conținutul acestuia. Mai mult, numeroase studii și cercetări din ultima vreme au făcut posibile apariția și consacrarea unei noi viziuni cu privire la conținutul real al jocului și la metodica instruirii acestuia, prin care se realizează o accelerare a procesului de învățare și perfecțioanre a jocului și o creștere considerabilă a eficienței acțiunilor individuale și colective ale jucătorilor. Potrivit acestei orientări, predarea handbalului trebuie să se facă pornindu-se de la acțiunile de joc cu ajutorul cărora se realizează fazele de atac și apărare și concomitent, de la jocul bilateral. În felul acesta, asupra celor care învață jocul de handbal se acționează cu mai mult realism, elevii fiind puși în situația să-și însușească, de la început, acele elemente de joc (procedee tehnice integrate în acțiuni tactice individuale și colective) prin care se rezolvă fazele de atac și apărare. Așadar, noua orientare privind predarea handbalului la nivelul școlii recomandă calea globală de instruire. Se apreciază că este depășită calea metodică analitică, prin care învățarea jocului de handbal se face pornindu-se de la învățarea izolată de joc a procedeelor tehnice și a acțiunilor tactice și după cunoașterea acestora, asamblarea lor în cadrul jocului bilateral.
Orientarea metodică generală în predarea handbalului în școală recomandă cu insistență folosirea permanentă a căii globale, dar nu neagă oportunitatea folosirii căii analitice, în anumite situații, momente sau etape ale procesului de instruire. Aplicarea în practică a celor două căi trebuie să aibă o motivare logică din punct de vedere metodic. Dacă, în timpul exersării jocului sau a fazelor de joc, se constată că un anumit procedeu tehnic este insuficent de bine însușit de unul sau mai mulți elevi și prin aceasta se frânează desfășurarea corespunzătoare a jocului sau a fazei respective, se va trece la exersarea analitică a acestuia. Exersarea analitică trebuie făcută prin mijloace bine selecționate, după criteriul eficienței, pentru ca procedeul respectiv să fie însușit cât mai repede și reintegrat în execuția globală.
Rezultă, prin urmare, că predarea handbalului în școală se face prin aplicarea pe scară largă a jocului bilateral și prin exersarea fazelor de atac și apărare ale acestuia. Dar, fără obișnuirea elevilor cu diferite acțiuni în care se manevrează mingea de handbal, fără o inițiere prealabilă în elementele tehnico-tactice fundamentale ale jocului elevii nu pot practica în mod satisfăcător jocul bilateral, oricât de simplificat ar fi conținutul lui tehnic și tactic. Totodată, apare ca necesare inițierea în jocul bilateral și în continuare învățarea și consolidarea deprinderilor motrice de executare a elementelor tehnico-tactice de bază, în vederea perfecționării treptate a jocului bilateral.
Din cele prezentate mai înainte reiese că procesul de predare a handbalului în școală parcurge o suită de etape, în fiecare etapă fiind necesară rezolvarea unor obiective instructive prioritare, cum ar fi:
obișnuirea cu mingea de handbal (simțul mingii),
inițierea în elementele tehnico-tactice fundamentale ale jocului,
inițierea în jocul bilateral,
învățarea și consolidarea deprinderilor motrice specifice conținutului tehnico-tactic de bază.
II.3 OBIECTIVELE PRIORITARE ȘI ETAPIZAREA PROCESULUI DE PREDARE A HANDBALULUI ÎN CICLUL GIMNAZIAL
Clasa a V-a
Etapa I:
Obișnuirea cu mingea de handbal și dezvoltarea simțului mingii;
Inițierea în elementele tehnico-tactice fundamentale ale jocului de handbal.
Etapa a II-a:
Inițierea în jocul bilateral;
Învățarea elementelor tehnico-tactice fundamentale ale jocului de handbal.
Clasa a VI-a
Etapa a III-a:
Învățarea jocului bilateral;
Consolidarea deprinderilor motrice implicate în execuția elementelor tehnico-tactice fundamentale ale jocului de handbal.
Clasele a VII-a și a VIII-a
Etapa a IV-a:
Perfecționarea jocului bilateral;
Învățarea, consolidarea și perfecționarea elementelor tehnico-tactice de bază, în forma de manifestare specifică fazelor de joc, ale modelului prevăzut pentru școală.
2.4. CONȚINUTUL ȘI METODICA PREDĂRII HANDBALULUI ÎN CADRUL ETAPELOR DE INSTRUIRE
Etapa a I-a
În această etapă elevii iau un prim contact cu cele mai simple activități motrice specifice jocului de handbal.
În cadrul acestei etape se realizează inițierea practică în elementele de conținut ale jocului.
Durata acestei perioade poate să difer de al o școală la alta, sau chiar de la o clasă la alta, în funcție de baza materială, de tradiția din școală și de experiența motrică a colectivelor de elevi.
În general, se apreciază că obiectivele acestei etape pot fi îndeplinite pe parcursul primului semestru din clasa a V-a.
Obișnuirea cu mingea de handbal
Îndeplinirea acestui obiectiv conduce la familiarizarea elevilor cu mingea de handbal, la căpătarea așa-numitului “simț al mingii” și constituie o bună premisă pentru activitatea următoare.
Mijloacele cele mai indicate pentru realizarea acestui scop sunt anumite jocuri dinamice, de mișcare și ștafete simple, în care mingea nu este pasată sau aruncată, ci doar purtată sau transmisă din mână în mână de către elevii care participă la activitate.
Dintre acestea amintim:
mingea peste pod;
mingea prin tunel;
mingea prin lateral;
combinări diferite ale acestor jocuri amintite;
semănatul și culesul cartofilor;
diferite ștafete cu transportul mingii sau cu rostogolirea mingii.
Inițierea în elementele tehnico-tactice fundamentale ale jocului de handbal
Prin elementele tehnico-tactice fundamentale înțelegem acel fond minim de procedee tehnice și acțiuni tactice simple ce intră în conținutul jocului simplificat și pe baza căruia se poate desfășura cea mai simplă formă de joc bilateral.
Execuțiile lor sunt simple, se bazează pe mișcări naturale și prin urmare, sunt însușite cu destulă ușurință de catre elevi.
Ele constau din prinderea și pasarea mingii, aruncarea mingii, driblinguri și unele procedee de mișcare în teren (variante de alergare, opriri și porniri, schimbări de direcție, întoarceri, sărituri etc.).
Pentru realizarea acestui obiectiv, ponderea cea mai mare trebuie s-o aibă următoarele categorii de mijloace:
jocuri de mișcare, în conținutul cărora se găsește unul sau mai multe dintre elementele tehnico-tactice de bază;
ștafete, pe parcursul cărora sunt introduse execuții ale unuia sau mai multor elemente tehnico-tactice, în diferite combinații;
exerciții sub formă de întrecere, executate de regulă cu mingea de handbal.
Enumerăm câteva mijloace de inițiere în elementele tehnico-tactice fundamentale ale jocului de handbal:
“ferește capul”;
“apărarea cetății”;
“ziua și noaptea”;
“prinde cel strigat”;
“leapșa” (în diferite variante);
“cine pasează mai mult”;
“ștafetă cu mingea în dribbling”: sub formă de suveică, șerpuind printre jaloane, dribling în alergare în linie dreaptă, cu ocolirea unui obstacol situat la 10-15 m de linia de plecare și întoarcere în dribling la locul de start;
“ștafetă cu dribling și pasă”;
diferite concursuri de aruncare a mingii la țintă sau la distanță.
Etapa a II-a
Etapa a II-a se caracterizează prin aceea că elevii iau contact practic cu jocul de handbal la două porți, bineînțeles cu un conținut tehnico-tactic minim, în care au fost inițiați în prima etapă.
Îndeplinirea obiectivelor și conținutului folosit pentru acesta au o importanță deosebită în procesul de însușire a jocului de către elevi.
Se apreciază că scopul urmărit în cadrul etapei a II-a poate fi realizat în semestrul II al clasei a V-a.
Obiectivele instructive prioritare
Inițierea în jocul bilateral
Oricât de simplificat ar fi jocul de handbal pe care încep să-l practice elevii, inițierea acestora constituie un obiectiv ceva mai pretențios. Dificultatea constă în faptul că, în cadrul jocului, elevii trebuie să respecte anumite relații față de coechipieri și de adversari, cerute de cea mai elementară tactică colectivă și totodată să se încadreze in unele reguli de joc. Dintre problemele care se pun în realizarea acestui obiectiv și care trebuie să stea în atenția profesorului se detașează ca importanță, următoarele:
formarea deprinderilor de așezare în teren în atac și apărare și mai cu seamă, respectarea locurilor de acționare pentru fiecare jucător;
aplicarea calsică a regulamentului de joc, o oarecare strictețe fiind necesară în aplicarea acelor reguli care, dacă nu sunt respectate, pot conduce la denaturarea jocului;
intervenții active și permanete cu noi indicații și cu corectarea inerentelor greșeli individuale și colective în derularea jocului bilateral.
Prezentăm în continuare câteva mijloace cu care se acționează în etapa inițierii în jocul bilateral:
suveică cu pase executate din elergare între 6 jucători pe lungimea terenului;
aceeași suveică, cu replierea celor 6 jucători care au executat pasele din alergare, imediat după ce mingea a fost pasată grupei din față. Indicație metodică – elevii care se repliază nu vor încerca interceptarea mingii;
elevii sunt așezați în potcoavă în fața celor două porți. Mingea va fi pasată din om în om de la extrema stângă până la extrema dreaptă care rostogolește mingea, prin semicerc, înapoi la extrema stângă. Exercițiul se execută în ambele sensuri;
elevii sunt așezați în potcoavă în fața semicercului de la 9 m și vor executa pase din om în om de la o extremă la cealaltă și înapoi, de mai multe ori;
același exercițiu, cu 6 apărători la semicerc. Fiecare apărător va executa ieșirea la atacantul din fața lui, când acesta are mingea, apoi se retrage la semicerc;
joc la două porți.
Indicații metodice privind inițierea in jocul bilateral:
în cadrul fazei de trecere din apărare în atac, elevii vor alerga pe un front larg, fiecare pe culoarul propriu postului său. Elevii din echipa care se repliază din atac în apărare se vor deplasa pe drumul cel mai scurt spre semicercul propriu, încercând să-și ocupe posturile care le-au fost repartizate de professor;
în atacul și apărarea care se desfășoară în fața semicercului, fiecare elev se retrage la locul inițial de așezare, imediat după terminarea acțiunii pe care a întreprins-o.
Învățarea elementelor tehnico-tactice fundamentale ale jocului de handbal
Dacă în prima etapă s-a realizat inițierea în elementele tehnico-tactice de bază, în această etapă se va urmării învățarea acestora.
Învățarea lor se face prin exerciții a căror structură se aseamănă cu secvențe situaționale de joc.
O atenție deosebită trebuie acordată accesibilității si mai ales atractivității acestor exerciții, în vederea cultivării interesului și a dragostei pentru handbal în rândul elevilor. Jocurile dinamice corespund atât nivelului de dezvoltare a capacității motrice (calități condoționale, coordinative, deprinderi și priceperi motrice de bază și utilitar-aplicative si specifice diferitelor ramuri de sport) și spiritului ludic manifestat de elevi la această vârstă.
Pentru indeplinirea acestui obiectiv se recomandă următorarele categorii de mijloace:
jocuri dimanice cu grad mai mare de complexitate, în conținutul cărora se găsesc mai multe elemente tehnico-tactice executate în structuri mereu schimbătoare și având o oarecare similitudine cu părți de joc;
ștafete și exerciții sub formă de concurs, ale căror structuri să aibă o oarecare analogie cu jocul simplificat în care se inițiază elevii;
exerciții elaborate după structurile prevăzute în programa școlară, ținând seamă de realitatea jocului.
Prezentăm în continuare o suită de mijloace pentru învățarea elementelor tehnico-tactice fundamentale ale jocului de handbal:
“Ține terenul curat” – acesta este un joc dinamic mult gustat de elevi și cu efecte apreciabile asupra dezvoltării spiritului de întrecere. Elevii sunt împărțiți în două echipă, fiecare echipă fiind plasată pe câte o jumătate de teren și având un număr egal de mingi. Elevii aruncă mingile din jumătatea proprie de teren în terenul echipei adverse, străduindu-se să culeagă cât mai repede mingiile aruncate de adversar și să le returneze în terenul acestora. La semnalul de încetare a jocului (30”), se declară câștigătoare echipa care are mai puține mingi în terenul propriu.
“Între două focuri sau partizanii”
“Cine ține mingea mai mult”
Ștafetă cu culegerea și conducerea mingii printre jaloane și așezarea acesteia în locul de unde a fost ridicată;
Ștafetă cu dribling și pasă.
Ștafetă cu dribling, aruncare la țintă într-un perete, recupararea mingii și întoarcere tot în dribling la locul de plecare;
Etapa a III-a
Inițierea în jocul bilateral și învățarea elementelor tehnico-tactice fundamentale, obiective realizate în etapa precedentă, au creat o bază corespunzătoare pentru învățarea jocului bilateral.
Etapele a treia se desfășoară pe parcursul semestrului I și II ale clasei a VI-a.
Sub aspectul conținutului tehnico-tactic jocul ramâne tot simplificat, dar elevi trebuie să dobândească mai multă siguranță în joc și să se încadreze în regulile de bază ale jocului.
Obiective instructive prioritare
Învățarea jocului bilateral
Pentru accelerarea însușirii jocului de către elevi, este necesar să se evite sau să se elimine, cât mai repede cu putință, principalele greșeli care frânează desfășurarea ordonată și organizată a jocului. Prima dintre aceste greșeli este aglomerarea jucătorilor pe locul sau în zona unde se joacă mingea, fapt care oprește cursivitatea jocului și îl transformă intr-un gen de “huștiuluc”. Pentru evitarea greșelii, jucătorii care se repliază trebuie obișnuiți, sau obligați să alerge repede și direct spre semicercul propriu, iar cei care atacă, să-și paseze mingea alergând pe un front larg pe toată lățimea terenului. Cea de a doua greșeală mare constă în rămânerea jucătorilor, atât a celor care atacă, cât și a celor care se apără, în locul unde au încheiat o acțiune individuală. Prin comiterea acestor greșeli, jocul devine dezorganizat, se depărtează de zona din fața semicercului și apare din nou pericolul că majoritatea jucătorilor să se aglomereze în locul unde se joacă mingea.
Soluția pentru rezolvarea acestor probleme constă în corectarea permanentă cu răbdare și perseverență și prin exersarea separată a fazelor de atac și apărare.
Consolidarea deprinderilor motrice implicate în execuția elementelor tehnico-tactice fundamentale ale jocului de handbal
Învățarea corectă și temeinică, precum și accelerarea procesului de însușire a jocului bilateral depind, în mare măsură, de siguranța, precizia și corectitudinea executării de către elevi a elementelor tehnice fundamentale cuprinse în conținutul jocului de handbal.
Iată de ce este necesar ca, în această etapă de instruire, să se urmărească atingerea unui nivel superior în executarea elementelor tehnice de bază ale jocului de handbal.
Pentru aceasta, în conținutul lecțiilor de educație fizică trebuie incluse mijloace corespunzătoare, cu o eficiență mare și care fac posibilă, înlesnesc, consolidarea deprinderilor motrice specifice jocului de handbal, învățate deja în etapa precedentă.
Sistemul de mijloace prin care se acționează în această etapă.
Între obiectivele de instruire ale etapei precedente și celei ale etapei a III-a nu sunt diferențe decât de ordin calitativ. Se trece în mod firesc și logic, din punct de vedere metodic la un stadiu mai avansat de instruire, accesibil elevilor din aceste clase. De la inițierea în jocul bilateral se trece la învățarea acestuia și de la învățarea elementelor tehnice de bază ale jocului la consolidarea deprinderilor motrice specifice acestora. În consecință, apreciem că nu este necesară prezentarea, ca la celelalte etape, a unui set de mijloace, ci numai a câtorva considerații de ordin tehnico-metodic privind mijloacele ce pot fi utilizate.
Întrucât etapa a III-a se desfășoară pe parcursul clasei a VI-a, se impune asigurarea, în continuare, a unui caracter cât mai atractiv și antrenant a conținutului lecțiilor.
De aceea se recomandă selecționarea unor jocuri dinamice
și pregătitoare, în conținutul cărora se găsesc acțiuni de joc cu complexitate mare și care să aibă similitudine cu acțiunile din jocul de handbal.
Se recomandă de asemenea, utilizarea ștafetelor și a exercițiilor sub formă de întrecere.
Acestea trebuie să aibă structuri apropiate, cât mai mult posibil de realitatea acțiunilor din jocul de handbal în care sunt legate, în mod variat și analog jocului, procedeele tehnice de bază.
Dacă unele execuții tehnice se însușesc mai greu și devin factori de perturbație în desfășurarea cursivă a unor structuri de joc mai complexe, se va apela la exerciții simple prin care să se instruiască analitic procedeele respective. Analiza analitică a acestora se va face fie cu toată clasa, dacă majoritatea elevilor dovedesc stângăcie și nesiguranță în execuție, fie numai cu un grup de elevi la care se simte nevoia repetării în condiții ușurate, deci izolate de joc.
Apreciem că, pentru însușirea temeinică a jocului de handbal, deci pentru îndeplinirea obiectivelor instructive ale acestei etape se pot planifica 2-3 lecții de tip mono-handbal în fiecare trimestru când se predă acest joc sportiv, bineînțeles, fără a se afecta celelalte discipline prevăzute în programa de educație fizică școlară.
Etapa a IV-a
În clasele a VII-a și a VIII-a pe parcursul cărora se desfășoară etapa a IV-a, elevii își vor îmbogății treptat, fondul de cunoștințe, priceperi și deprinderi motrice specifice, își vor însuși integral de joc pentru școală și se va perfecționa jocul bilateral. În aceste condiții, jocul lor va fi caracterizat prin mai multă siguranță prin aplicarea unei game mai largi de acțiuni individuale și colective prin creșterea randamentului în joc. Toate acestea stimulează interesul elevilor în practicarea handbalului și oferă acestora satisfacții deosebite, formându-se astfel obișnuința de a juca handbal în scop recreativ și sanotrof în ciclurile superioare de învățământ sau după terminarea școlarizării.
În stadiile de inițiere și învățare a jocului bilateral, conținutul tehnico-tactic a fost limitat la acțiuni și execuții simple, ușoare și accesibile, la un fond minim de procedee și acțiuni, pe baza căruia să se poată desfășura un joc de handbal. În etapa a IV-a se va urmării, cu consecvență pedagogică, însușirea integrală a modelului de joc prevăzut pentru școală. Acesta se va realiza pas cu pas fiind programate și exersate, treptat, noi și noi elemente de joc ce intră în conținutul tehnico-tactic al modelului, până la învățarea, consolidarea și chiar până la perfecționarea componentelor prevăzute în model. Ținând seamă de faptul că, în clasele a VII-a și a VIII-a, elevii au un potențial biologic și motric mai mare, că au acumulat o oarecare motricitate și experiență motrică, însușirea noilor elemente tehnico-tactice se va face în contextul fazelor de joc, deci prin exersare globală. La lucrul analitic se va apela numai în cazul în care dificultatea execuției depășește capacitatea majorității elevilor de ași însușii execuția respectivă prin exersare globală a fazei de joc.
Elevii care au disponibilități deosebite pentru handbal, vor depăși cadrul limitat al modelului de joc, însușindu-și și aplicând și alte execuții cu un grad de dificultate mai mare.
Obiective instructive prioritare
Perfecționarea jocului bilateral
În etapa a IV-a se va lărgi, treptat, fondul de cunoștințe, priceperi și deprinderi motrice specifice handbalului și ca urmare, jocul va avea un nivel calitativ superior, cu acțiuni individuale și colective mai numeroase și diversificate. Totodată, elevii își vor consolida și perfecționa execuțiile tehnico-tactice și vor dobândi capacitatea de aplicare a acestora în joc cu oarecare siguranță și cu randament sporit. Astfel jocul la două porți se va perfecționa mereu, va fi mai bine organizat și desfășurarea fazelor lui va fi oportună și elastică.
Învățarea, consolidarea și perfecționarea elementelor tehnico-tactice de bază, în forma de manifestare specifică fazelor de joc ale modelului prevăzut pentru școală
Pentru îndeplinirea acestui obiectiv și totodată, pentru ușurarea învățării corecte și perfecționării jocului bilateral, se recomandă folosirea exercițiilor și formațiilor de lucru a căror structură să aibă analogie cu fazele de joc din atac și apărare.
Este indicat să nu lipsească elementul de întrecere în cadrul exercițiilor folosite în lecție, precum și jocul bilateral. Forma de concurs în care se pot desfășura diferitele exerciții le apropie de realitatea jocului. Ne referim la tempoul de execuție și la cadrul psihologic creat de aceste întreceri. Prin aceste exerciții de întrecere se dezvoltă și se cultivă spiritul de învingător.
Elementele tehnico-tactice de bază vor fi exersate în structuri și condiții mereu schimbătoare, așa cum se întâmplă și în jocul bilateral.
Sistemul de mijloace prin care se acționează pentru învățarea, consolidarea și perfecționarea elementelor tehnico-tactice ale modelului prevăzut pentru handbalul în școală
Pase în trei din alergare pe lungimea terenului. Jucătorii aleargă în același plan și pasează mingea din om în om.
Pase în trei din alergare pe lungimea terenului. Jucătorii aleargă în scară și își pasează mingea din om în om, oblic înainte și oblic înapoi.
Pase în trei din alergare pe lungimea terenului. Jucătorii aleargă în formație de cocor, cu cel din mijloc mai avansat, iar cei din lateral mai retrași, pasând mingea din om în om.
Pase în trei din alergare pe lungimea terenului. Jucătorii aleargă în formație de cocor cu cel din mijloc este retras, iar cei din lateral mai avansați, pasând mingea din om în om.
Câte trei jucători așezați în șir înapoia semicercului de la 9 m. În fața fiecărui șir la semicercul de la 6 m este plasat câte un distribuitor cu minge. Primul jucător din șir aleargă spre poată primește mingea de la distribuitor, execută un elan de trei pași, pasează mingea distribuitorului și se retrage cu spatele la urma șirului propriu. Când distribuitorul a primit mingea începe aceeași acțiune cel de al doilea jucător din șir, apoi al treilea s.a.m.d.
Câte trei jucători așezați în șir înapoia semicercului de la 9 m. În fața fiecărui șir la semicercul așezat lateral este plasat câte un distribuitor cu minge. Primul jucător din șir aleargă spre poată primește mingea de la distribuitor, execută un elan de trei pași, pasează mingea distribuitorului și se retrage cu spatele la urma șirului propriu. Când distribuitorul a primit mingea începe aceeași acțiune cel de al doilea jucător din șir, apoi al treilea s.a.m.d.
Câte trei jucători așezați în șir înapoia semicercului de la 9 m. În fața fiecărui șir, la semicercul de la 6 m este plasat câte un distribuitor cu minge. La care se adaugă câte doi apărători semiactivi la semicercul de la 6 m în fața fiecărui șir. Primul jucător din șir aleargă spre poată primește mingea de la distribuitor, execută un elan de trei pași, pasează mingea distribuitorului și se retrage cu spatele la urma șirului propriu. Când distribuitorul a primit mingea începe aceeași acțiune cel de al doilea jucător din șir, apoi al treilea, al patrulea s.a.m.d.
Suveică cu pase laterale între două șiruri plasate între două posturi pe linia aruncătorilor la poartă de la distanță. Fiecare jucător execută acțiunile următoare: alergare spre poartă, prinderea mingii venite din lateral, elan de trei pași, pasă laterală la un jucător din celălalt șir și retragere cu spatele la urma șirului propriu.
Aceeași suveică cu pase laterale executate între trei șiruri pe cele trei posturi de la 9 m.
Aceeași suveică cu pase laterale executate între trei șiruri pe cele trei posturi de la 9 m la care se adaugă trei apărători plasați în fata fiecărui șir la semicercul de la 6 m.
Șase atacanți așezați în potcoavă și șase apărători plasați la semicercul de la 6 m. Atacanții își pasează mingea din om în om cu atacarea succesivă a porți și retragerea cu spatele la locul inițial de așezare, iar apărătorii execută ieșirea la adversarul direct când acesta se află în posesia mingii, retrăgându-se apoi la semicerc, oblic înapoi în direcția în care a fost pasată mingea. Exercițiul se execută de la o extremă la cealaltă de mai multe ori, după care se schimbă rolurile între atacanți și apărători.
Să nu se uite jocul bilateral din instruirea elevilor. Acesta devine un mijloc de instruire absolut necesar.
Joc bilateral cu temă.
Joc bilateral pe teren redus.
Joc bilateral pe o jumătate de teren etc.
II.5 CARACTERIZAREA GENERALĂ A PREADOLESCENȚEI
Preadolescența (etapa scolarității mijlocii), etapa ontogenetică cuprinsă între 10/11 si 14/15 ani, se caracterizează în mod esențial prin faptul că marchează încheierea copilăriei și începutul fazei de maturizare.
Pubertatea este o perioadă de impetuoase și profunde modificari biosomatice și psihologice
În această perioadă de vârsta școlarul încetează de a mai fi copil, dar nici nu poate fi considerat matur, deși el începe să creadă aceasta și chiar să se impună printr-un comportament opozitiv.
Dezvoltarea biofiziologică
Procesul de creștere intră într-o fază de puseu: în perioada de vârf – 13 ani la fete, 15 ani la băieți – creșterea taliei este de 8-10 cm pe an, iar a greutății corpului de 5-6 kg pe an.
Creșterea intensă în înălțime este însă însoțită de unele stări de disconfort.
Datorită creșterii mai intense a membrele inferioare și a celor superioare, în raport cu trunchiul a cărui creștere se produce în timpul pubertății propriu-zise și ulterior în ajunul pubertății, are loc o modificare a segmentelor și particularităților siluetei.
In această perioadă de vârstă se desăvârșește osificarea coloanei vertebrale, se accelerează procesul sudării oaselor bazinului, se încheie în mare procesul de osificare a oaselor mâinii, de aici apariția unor stângăcii ale mișcărilor fine ale mâinii.
Creșterea mai intensă a unor segmente ale organismului precum și dezvoltarea într-un ritm diferit – mai lentă și mai târzie a musculaturii decât a scheletului – modifică parțial sistemul de coordonare a mișcărilor, de unde iarași o stângăcie în mișcări.
Aceste stângăcii dispar la sfârșitul pubertății.
Schimbări importante se produc în această perioadă și în structura și funcțiile aparatului cardio – vascular. Masa și volumul inimii se amplifică, dar muschiul cardiac nu se dezvoltă în același ritm, pe de altă parte, diametrul vaselor sanguine crește mai lent decât volumul inimii.
Ca efect, mai ales în condiții de efort susținut, ritmul inimii sporește considerabil, astfel crește presiunea sanguină, apar uneori fenomene de tulburare a circulației și activității inimii: palpitații, ritm neregulat, dispnee, precum și unele tulburări ale activității nervoare: amețeli, dureri de cap, oboseală.
Aceste fenomene impun necesitatea evitării factorilor suprasolicitanți în procesul psihoeducațional.
Perioadei preadolescenței îi este caracterizată și intensificarea dezvoltării plămânilor, de creșterea capacității pulmonare și sensibilității pulmonare.
În ceea ce privește sistemul nervos, masa creierului nu mai crește. În schimb, au loc o complicare a structurii cerebrale interne și o evidentă dezvoltare a plasticității funcționale a activităților nervoase superioare.
Modificări complexe se produc la în special la nivelul sistemului endocrin.
Locul central în restructurarea generală a organismului preadolescentului îl ocupă procesul maturizării sexuale, care își pune amprenta atât pe dezvoltarea anatomo – fiziologică, cât și pe cea psihică.
Se înregistrează acum numeroase momente de instabilitate nervoasă, o relativă slăbire a forței inhibiției, exprimată prin izbucniri zgomotoase, cu caracter exuberant, prin reacții nervoase și prin prezența unei iritabilități generale.
Prin evidențierea caracterelor sexuale secundare se manifestă semnele maturizării fizice a individului.
Dezvoltarea psihică
Concomitent cu dezvoltarea biofiziologică în pubertate se desfășoară intens și procesul de evoluție psihică. O puternică influență asupra dezvoltării psihice la această vârstă o exercită conținutul mai complex și formele lor variate ale activității pe care o desfașoară copii de vârsta școlară mijlocie.
Pe plan senzorial – perceptiv se constată o evidentă intensificare a dezvoltării mai ales a capacităților vizuale și auditive, se dezvoltă orientarea spațio – temporală, spiritul de observație etc., iar percepțiile îmbracă accentuate forme analitice.
Memoria înregistrază transformări calitative, procesele sale până acum mecanice, dobândesc treptat caracteristice logice, fixând, păstrând, reproducând esențialul.
Gândirea, în prima parte a preadolescenței, are încă un caracter concret, utilizând preponderent imagini intuitive.
Conținutul procesului de învațământ, devenit mai complex, exprimând cerințele care solicită capacitățile interpretative și creatoare, determină însă un salt calitativ în manifestările gândirii, care devine mai abstractă, logică, generalizată etc.
Structura vocabularului se îmbogățește cu noi termeni științifici și tehnici; debitul verbal crește; relatările verbale sau scrise devin mai consistente, mai bogate și mai facile.
Preadolescentul este deosebit de sensibil la manifestările afective ale familiei, prietenilor, grupului social, fiind la rândul său capabil de o bogată și intensă afecțiune.
Preadolescentului îi este specifică afirmarea intensă a aspirațiilor, idealurilor, ca și a posibilităților, fenomen ce marchează începutul constituirii liniilor de perspective ale vieții.
Se constată uneori o concordanță între aspirații, dorințe și posibilitățile de realizare .
Dezvoltarea motricității
Datorită dezvoltării organismului pe mai multe planuri mai ales mărirea plasticității scoarței cerebrale și a mobilității proceselor nervoase excitația și inhibiția, sporesc și posibilitățile de educare/dezvoltare a tuturor calitaților motrice.
Ca urmare a dezvoltării aparatului locomotor îndemânarea progresează evident, fapt pentru care pubertatea mai este denumită “vârsta îndemânării“.
Prin îmbunătățirea calităților mușchilor, sporește capacitatea de forță în regim de viteză sub forma detentei.
În privința motricității, la vârsta învățământului gimnazial, nu sunt deosebiri esențiale între băieți și fete, ci numai unele particularități de care trebuie ținut cont pentru a se face o judicioasă tratare diferentială, particularități care se referă la gradul de maturitate al mișcărilor, cursivitate, tempoul, expresivitatea.
În această perioadă băieții au înclinații spre exercițiile de forță, în timp ce fetele preferă exercițiile expresive.
Din cercetările făcute, alergarea este deprinderea cel mai larg utilizată, însă volumul alergării scade odată cu înaintarea în vârstă, fapt care trebuie împiedicat printr-o buna aplicare a alergării în lecție de către profesorul de educție fizică. Aruncările sunt realizate mult mai bine și mai corect de către băieți, fetele având tendința de împingere a mingii în loc să folosească procedeul de azvârlire.
Datorită dezvoltării morfologice din această perioadă și săriturile au de suferit din punct de vedere calitativ, impunându-se în acest caz, o atentă îndrumare a profesorului în ceea ce priește coordonarea mișcărilor segmentelor corpului, dezvoltarea musculaturii membrelor inferioare, însușirea corectă a componentelor săriturilor. Pe parcursul ciclului gimnazial există mari disponibilități privind însușirea unor procedee specifice jocurilor sportive.
Selecționarea elevilor pentru formarea echipei reprezentative de handbal a școlii.
Selecția este una dintre cele mai importante faze la întemeierea unei echipe deoarece copiilor și adolescenților, pentru activitatea sportivă de performanță, le este circumscrisă de cunoașterea legilor dezvoltării corpului și creșterii corpului, a proceselor și fenemenelor care sunt la baza evoluției fizice și psihice a viitorilor performeri. Selecția trebuie desfășurată de antrenori ca fiind o activitate pentru depistarea aptitudinilor pentru practicarea diferitelor ramuri de sport.
’’Pornind de la ideea că, selecția nu este o acțiune simplă efectuată o dată pentru totdeauna; selecția este un proces în continuă schimbare pentru că trebuie să se țină cont de evoluția psihică și motrică și de evoluția somato-funcțională a copilului .
Selecția nu trebuie să fie privită ca o activitate simplă, singulară, ea trebuie privită ca o lecție de antrenament cu un grad ridicat de pregătire.
Selecția este ca un proces continuu, care se desfășoară pe o perioadă mai îndelungată de timp, care se desfășoară în funcție de ramura de sport practicată.’’
Handbalul este un joc sportiv care are un caracter dominant – efortul bazat pe viteză și viteză forță. Selecția este prevăzută într-un interval de 7-8 ani, de aceea trebuie să spunem că selecția în handbal începe pe la vârsta de 10- 11 ani. Este o vârstă în care deprinderile sunt conturate în manifestările psiho – motrice ale copilului. Procesul de selecție pentru handbal trebuie să fie bine desfășurat. Prin desfășurarea selecție trebuie să se dezvolte la maxim randamentul și eficiența, stabilind posibilitățile de învățare, formare, dezvoltare și perfecționare a parametrilor fizici, psihici, tehnici, tactici și funcționali. Este o vârstă care este optimă pentru prezentarea obiectivelor, sarcinilor și criterilor dar și mijloacele de realizare a acestora, necesară fiind reproducerea perioadelor și etapelor procesului de selecție și pregătire.
Sarcinile și obiectivele care trebuie îndeplinite:
Clădirea grupelor de începători: Pregătirea fizică generală, adică dezvoltarea vitezei (de deplasare, reacție și execuție), dezvoltarea îndemânării generale (mobilitate, suplețe, coordonare și echilibru), dezvoltarea detentei musculare (membrelor superioare, membrelor inferioare). Dupa ce s-a parcurs prima etapă, practic vorbind, trecem la inițierea în tehnica handbalului unde avem: învățarea și perfecționarea mișcării în teren (opriri, poziție fundamentală, ieșire la adversarul cu minge, alergare corectă) aruncare și prinderea mingii, conducerea mingii, de blocare a mingii, atacarea adversarului în posesia mingii.
Următorul pas pe care trebuie să îl avem în vedere este inițierea în tactica handbalului unde trebuie să urmăm următorii pași: învățarea marcajului și demarcajul, replierii, fazei I , apărarea om la om și 6-0 și învățarea atacului pozițional cu un pivot. La pregătirea teoretică trebuie să învățăm noțiunile de regulament, iar la pregătirea psihologică trebuie să ținem seama de educarea și dezvoltarea pasiunii pentru handbal și pentru muncă, dezvoltarea calităților morale și de voință și nu în ultimul rând dezvoltarea curajului și dârzeniei.
Pentru selecționarea elevilor la formarea echipei reprezentative școlare trebuie să urmărim următoarele demersuri medico-biologice: cea mai importantă fază în selecționarea copiilor este starea de sănătate, adică trebuie făcut examenul clinic efectuat de cabinetul medico-sportiv. În cazul în care copiii prezintă stări hepatice și renale, malformații cardiace, distrofii ale coloanei vertebrale și ale aparatului locomotor, aceștia nu vor fi acceptați în echipa școlii. Următorul pas este făcut de antrenor adică măsurători antropometrice, tot antrenorul își va testa grupul de elevi cu teste pentru dezvoltarea efortului (testul matorin), tensiunea arterială, frecvența cardiacă, capacitatea vitală, frecvența respiratorie .
Trebuie date niște probe de control, acestea pot fi: pentru grupa de începători: alergare 50 m plat; săritură în lungime de pe loc; rezistență – 600 – 800 m fete; 600 – 1000 m băieți; aruncarea mingii de oină; menținut în atârnat – tracțiuni; îndemânare – naveta; forță abdomen; mobilitate; 2 deplasări în triunghi; aruncarea mingi de handbal; săritura în lungime de pe loc; aruncarea mingi de handbal cu elan de 3 pași; dribling în linie dreaptă pe 30 m.
Un alt criteriu foarte important este talia, de la vârstă foarte fragedă se impune ca jucătorul de handbal să aibă o anumită talie; de asemenea anvergura trebuie să depășească cu cel mult 12-% din înălțime și lungimea palmei este un avantaj pentru jucători.
Tabelul nr. 2.2 Indici măsurători
Etapizarea procesului de selecție. Selecția se împarte în mai multe faze:
1. Selecția inițială:
Selecția inițială este desfășurată în activitatea de formare a grupelor, de descoperire a elementelor cu aptitudini pentru handbal. Selecția începe la copii cu vârstă cuprinsă între 10 și 11 ani. Nu este o vârstă la care ne putem opri, bineînțeles putem accepta și fete de vârsta cuprinsă între 9 ani, dar și băieți cuprinși între vârstă de 12 ani .
Antrenorul poate folosi diferite metode de a găsi elementele dotate, ele fiind în număr mare dar și diferite, putând fi structurate astfel :
Participarea la lecțiile de educație fizică din școli;
Supravegherea evoluției copiilor în preocuparea competițională desfășurată;
Desfășurarea de jocuri speciale cu caracter de aflare;
Urmărirea dezvoltării copiilor la joacă în marile cartiere de locuințe sau în parcurile de joacă;
Conversații purtate cu părinții copiilor dar și cu profesori lor.
Elementele care sunt desfășurate în această etapă sunt destul de greu de efectuat și destul de greu de trecut. Sunt de ordin obiectiv – subiectiv, iar acest lucru afectează foarte mult selecția, deoarece mulți copii se pierd.
Un rol foarte important în practicarea sportului de către copii, îl au părinții, deoarece nu înțeleg beneficiile mișcării, sau nu vor să înțeleagă. Acest lucru se resimte în activitățile de handbal, față de alte activități sportive. Mai putem adăuga condițiile grele de antrenament, deficiența cadrelor de specialitate.
Ca să putem depăși aceste momente trebuie să fie luate anumite măsuri care pot obține rezultate pozitive.
2. Selecția intermediară (1)
Este o etapă în care se formează echipa reprezentativă. După introducerea în handbal, se trece la activitățile organizate de echipă cu componență relativ stabilă. După 2-3 ani, la vârsta de 13-14 ani când s-au înregistrat unele progrese, urmează un nou proces de pregătire. Acesta este momentul când se traversează o nouă etapă.
3. Selecția intermediară (2)
Selecția intermediară este penultima etapă din parcurgerea unei selecți iar aici se formează echipa reprezentativă de juniori II, unde din cele două grupe de juniori III se formează o grupă. Pregătirea echipei și constituirea echipei este de 4-5 ani. Este o etapă importantă în formarea colectivului deoarece trebuie să existe o legătură între formare și perfecționare. Este foarte importantă etapa această deoarece aici se formează echipa de junioare I și se încheie selecția.
4. Selecția finală
Este rezultatul muncii până la această perioadă. La 17-18 ani sportivi sunt pregătiți pentru sportul de performanță, iar roadele muncii depuse se observă din timp.
Cele patru etape pe care le-am enumerat mai sus nu sunt singurele forme de a urmări evoluția unui sportiv. Poți organiza concursuri în care să urmărești multilateralitatea gradului de dezvoltare fizică, tactică, tehnică, capacitatea psihică individuală.
Sunt mai multe etape prin care se pot rezolva:
control medical periodic;
probe și norme de control;
cunoașterea nivelului de învățătura și situației familiare.
Criterile de selecție a jucătorilor în vederea constituirii eșaloanelor de performanță, accentuarea pregătirii tehnico-tactice, fizice, psihologice și teoretice, precum și modificările regulamentului de joc, alături de îmbunătățirile metodologice ale strategiei de antrenament realizate de cadrele de specialitate, au determinat transformări profunde ale aspectelor jocului competițional de handbal, la nivelul tuturor eșaloanelor de pregătire.28
Performanța sportivă depinde în mod deosebit de calitatea procesului de instruire, de profesionalismul cadrelor de specialitate, a întregii echipe tehnice și de calitatea materialului uman avut la dispoziție.
Pe baza performanțelor obținute la nivelul eșaloanelor de performanță se pot evidenția o serie de aspecte ce caracterizează jocul actual de handbal.
Este un joc colectiv cu caracter dinamic în care se îmbină armonios deprinderile motrice de bază ale omului (alergarea, săritura, aruncarea și prinderea) cu deprinderile specifice. 29
Poate fi caracterizat prin fazele imprevizibile și aleatorii, presărat cu
structuri motrice simple și complexe, manifestate în contact direct sau în afara
contactului cu adversarul.
Jocul de handbal are o tehnică simplă și ușor de însușit, deoarece majoritatea acțiunilor sunt executate cu mâna. Handbalul poate fi practicat ca
“sport pentru toți”, în scop recreativ, ca mijloc al educației fizice și ca sport de performanță.
Conținutul lui este într-o permanentă evoluție și extrem de variat,
cuprinzând, pe lângă mișcările simple și naturale, o serie de alte mișcări mai complexe, care apar în cadrul jocului, cum sunt: fentele, schimbările de direcție, pasele speciale sau cele specifice apărării. Toate acestea au o mare influență asupra motricității, contribuind la dezvoltarea fizică armonioasă, dar și asupra pregătirii tehnico-tactice ale fiecărei jucătoare.
Regulamentul jocului fiind relativ simplu, cu reguli puține poate fi însușit
și aplicat repede, chiar și de către începători.
Jocul actual de handbal se desfășoară într-un ritm susținut ceea ce presupune depunerea unor eforturi fizice mari, aceasta impunând o bună însușire și stăpânire a tuturor acțiunilor tehnico-tactice specifice și un nivel superior de dezvoltare a capacității motrice generale și specifice.
Acțiunile tehnico-tactice, numeroase și variate, trebuie însușite astfel încât să poată fi aplicate în joc în condițile crizei de timp și spațiu.30
28 Bădău Dana, (2006)- Teză de doctorat, (Ambidextria în handbal – o posibilă strategie de creștere a eficienței acțiunilor de joc), București, p.5-6
În ultimul timp se poate remarca o amplificare a bagajului tehnico-tactic, apărând noi acțiuni și combinații, acest fapt determinând creșterea măiestriei a cât mai multor jucători și a spectaculozitatea acestui joc sportiv.
Împreună cu alți factori, dintre care amintim aplicarea în practică a științei
antrenamentului sportiv, conducerea științifică a procesului de antrenament, existența unui plan calendaristic intern realist și rațional, etc., selecția, desfășurată obiectiv și pe baze științifice, contribuie în mod hotărâtor la creșterea nivelului performanței în handbal. Procesul de antrenament este un proces complex a cărui finalitate constă în creșterea capacității de performanță a tuturor celor implicați în această activitate. Pentru eficiența și pentru o perspectivă reală în performanță, deosebit de importantă este maniera de realizare a pregătirii a începătărilor și juniorilor mici, orientarea metodică a pregătirii și modul în care sunt selecționate mijloacele de acționare.
Teoria și metodica antrenamentlui sportiv, arată că procesul de pregătire sportivă se constituie într-un proces stadial, desfășurat pe mai mulți ani, precizând care sunt obiectivele și sarcinile specifice fiecărui stadiu al antrenamentului.31
Selecția este un proces organizat și repetat de depistare timpurie a posibilităților înnăscute a copilului, juniorului, cu ajutorul unui sistem complex de criterii medicale, biologice, psihosociologice și motrice, pentru practicarea și specializarea lui ulterioară într-o disciplină sau probă sportivă.
Selecția nu este o operație unică, făcută odată pentru totdeauna, ci un proces evolutiv, strâns legat de creșterea și dezvoltarea somato-funcțională și motrică a copilului și adolescentului. Având în vedere tendințele de dezvoltare a
handbalului pe plan mondial, precum și stadiul actual de progres al handbalului românesc, printre măsurile ce se impun este și aceea a efectuării cu atenție sporită a selecției și pregătirii copiilor și juniorilor.32
O selecție bună trebuie să aibă un caracter obiectiv și o bază științifică. Pentru aasigura aceste deziderate sunt necesare respectarea și aplicarea câtorva cerințe de bază ale selecției și anume:
investigarea unui număr cât mai mare de copii cuprinși între vârsta de 8-10 ani
(vârstă când pot începe handbalul);
asigurarea concordanței dintre modelul selectiv și modelele care determină obținerea performanțelor la diferite nivele de pregătire și categorii de vârstă;
îmbunătățirea raportului dintre numărul celor selecționați și ponderea elementelor de valoare formate în succesiunea nivelurilor de pregătire pe
parcursul activității competiționale.
Selecția este o activitate complexă care vizează toate laturile personalității sportivului și se realizează după următoarele criterii:
31 Bădău Dana, (2006)- Teză de doctorat, (Ambidextria în handbal – o posibilă strategie de creștere a eficienței acțiunilor de joc) București, p.5-6
Criterii medico-biologice
Acestea trebuie să stabilească starea de sănătate, dezvoltarea somato-
funcțională a viitorului sportiv și se realizează prin examen clinic complex, pe aparate.33
Rezultatele acestor examinări sunt date de examenul antropometric, somatoscopic, precum și prin determinarea stării funcționale endocrino- metabolică, neuromusculară, neuropsihică, hepato-renală, cardio-respiratorie etc, cu precizarea că dintre toate organele și sistemele, aparatul cardio-vascular și cel respirator sunt cele mai adaptabile la efortul fizic.Controlul medico-sportiv în toate etapele de selecție, este absolut necesar datorită intensității crescânde dar și variabile a efortului fizic.
Criterii somatice
Aceste criterii stabilesc parametrii care favorizează obținerea
performanțelor în handbal precum și nivelul de dezvoltare fizică generală.
Pentru toate acestea se vor urmări în special:
a.Talia (înălțimea corpului) – se va compara cu valorile medii pe țară
pentru a se putea preciza dacă viitorul handbalist se încadrează în normal pentru vârsta sa.în acest scop se folosește relația procentuală existentă între media pe
țară a înălțimii la 18 ani și media pe țară a fiecărei vârste cuprinsă între 8 și 88 de
ani.
Acordând mediei înălțimii pe țară la 18 ani procentul de referință de 100%
rezultă că:
b.Masa corporală – este de mare importanță și ea poate fi comparată cu mediile pe țară,dar se va raporta la talie pentru aprecierea stării de nutriție.
c.Bustul – reprezintă înălțimea cuprinsă între creștetul capului și suprafața scaunului, măsurată în poziția așezat.
d.Lungimea membrelor inferioare- rezultă din diferența dintre talie și
bust.
e.Anvergura, alonja sau deschiderea brațelor la orizontală – reprezintă
lungimea ambelor brațe plus lățimea toracelui la nivelul umerilor. Anvergura este la6 ani mai mică decât talia, pe care o depășește însă după această vârstă. Ea reprezintă 92,4% din talie la naștere, 101% la 7 ani și 103% la 16 ani. La maturitate ea reprezintă 106% din talie.
f.Perimetrul toracic – se măsoară elasticitatea, care rezultă din datele măsurătorilor acestuia în respirație profundă și expirație forțată.
g.Diametrul biacromial si bitrohanterial – indică măsura dezvoltării
centurii scapulare și a centurii pelviene.
Criterii motrice34
Determină nivelul de dezvoltare al capacităților motrice precum și volumul
și calitatea deprinderilor motrice de bază și specifice.
a. Viteza – este determinată de mobilitatea proceselor nervoase de la nivelul scoarței și se materializează în jurul vârstei de 16 ani la băieți și 14 ani la
fete.
Evoluția între 8-18 ani ar putea fi următoarea:
b.Capacitatea coordinativă – este determinată de aria motrică a scoarței cerebrale și analizatorii kinestezici. Ea se manifestă de timpuriu și la vârsta de 14 ani se apropie de valorile adultului.
c.Forța – arc ca substrat morfofuncțional sistemul neuromuscular, ajungând
la valoarea maximă la 30 de ani. în mod orientativ dăm mai jos evoluția forței între
8 și 30 de ani.
d.Rezistența- ajunge la rezultate maximale la 19 ani. La vârsta de 16 ani volumul inimii și al consumului de oxigen reprezintă 80% din valorile pe care adultul, deci după această vârstă eforturile specifice jocului de handbal pot fi prestate de sportivi.
e.Detenta – prezintă o calitate combinată între viteză și forță. La 15-16 ani se manifestă cel mai puternic, dezvoltarea la această vârstă având un caracter exploziv.
Criterii psihologice
Câteva dintre calitățile psihice care au importanță pentru jocul de handbal
ar fi cele din sfera afectivului sub concretizarea emotivității, curajului, etc.
a.Afectivitatea – se apreciază la copii după fondul vesel, blând sau închis și agresiv. Comportamentul la școală, în colectiv, poate indica datele necesare pentru conturarea afectivității.
b.Voința – duce la perseverență în pregătire, iar absența ei duce la oboseală prematură la orice efort și chiar la abandonarea activității.
c.Memoria și imaginația – trebuie să fie bogată, vie, capabile să rezolve situațiile în diferite momente ale jocului.35
Portarul trebuie sa posede calități psihice deosebite:
Curaj
Bună rezistență la stres
Capacitate de analiză a situației mare
Decizie rapidă
Reactivitate bună
Atenție concentrată și distributivă bună
Spirit de inițiativă
Capacitate de a-și asuma riscuri majore
Grad ridicat de autocontrol
Spontaneitate
Îndemânare deosebită
Bună comunicare cu jucătorii în apărare
Particularități somato-motrice și funcționale al elevilor de gimnaziu.
Lecția trebuie organizată în conformitate cu particularitățile somato-motrice, de aceea copilul între 11 – 14 – 15 ani străbate una dintre cele mai importante etape din viața lui; deoarece acum se termină perioada copilăriei și începe un nou stadiu adică transformările care conduc la maturizarea sa. Această fază este numită ca pubertate și se împarte în: pubertatea sau etapa antepubertară 10 – 12 ani, pubertatea propriu zisă 13 – 14 ani, etapa post pubertară 14 – 15 ani care încheie transformările bio-psihice. Datorită bunelor condiții de trai, și de civilizație, în unele cazuri pubertatea poate începe de la o vârstă de 9 -10 ani și poate ține până la vârsta de 16 – 17 ani în special la băieți
De altfel, particularitățile somatice sunt:
Accelerația pubertății duce la creșterea în înălțime într-un ritm foarte rapid, dar stagnează la vârsta de 20 – 21 ani. Creșterea mai rapidă se observă la membrele inferioare apoi la cele superioare, acest lucru creează dezarmonii. Datorită acestor considerente unii autori spun că este faza de formare alungită a oaselor și de mușchi insuficienți dezvoltați și alungiți. Trunchiul este lung și toracele îngust, iar abdomenul supt. Ca urmare a acestor trăsături somatice și organele interne din cutia toracică sunt puțin dezvoltate fapt care generează dificultăți în procesul de adaptare la efort prin lipsa de rezistență funcțională.
De asemenea și sistemul articular este slab, în plin proces de consolidare. La fete pubertatea apare mai repede ca la băieți, valorile ridicate ale creșteri în înălțime și greutate sunt la fel la fete și la băieți. Aceasta fiind singura etapă în care fetele ating valori somatice superioare băieților, exprimate și printr-un trunchi mai lung, membrele inferioare fiind mai scurte. Această perioadă poate fi caracterizată ca fiind o etapă de transformare a proceselor morfo – funcționale și psihice în vederea maturizării treptate a tinerilor.
Mai departe particularitățile funcționale sunt:
Echivalent cu particularitățile dezvoltării morfologice menționate, se constată o capacitate scăzută de adaptare și reprezintă funcționala aparatelor cardio – vascular și respirator la efortul fizic intens. La vârsta de 12 ani capacitatea vitală se situează la cca. 2.000 cmc, până la 3.00 de cmc, la 15 ani. Aparatul respirator și plămâni sunt puțin rezistenți la infecții. În timpul efortului fizic cordul depune un travaliu mare pentru irigarea organelor și sistemelor deoarece lumenul vaselor este îngust și ca urmare pot apărea uneori fenomene de oboseală, amețeli, tulburări ale ritmului cardiac.
Privind sistemul nervos se constată o creștere redusă a volumului creierului însă se adâncesc circumvoluțiile, iar prin înmulțirea fibrelor de asociație sporesc conexiunile funcționale dintre diferite zone. Celulele corticale se dezvoltă în continuu perfecționându-se și diferențiându-se crescând astfel baza funcțională a activității de prelucrare a informației. În această perioadă se realizează diferențierea dintre cele doua sexe prin maturizarea caracteristicilor sexuale.
Tot odata particularități psihice sunt:
Preocuparea nervoasă superioară și psihică se dezvoltă rapid atingând un nivel superior, ca urmare procesele gândirii, analiză, sinteză, se perfecționează și face posibilă rezolvarea unei situații. La 11 – 12 ani apare o a patra și ultimă perioadă de echilibru se clasifică la nivelul adoleșcenței. Noul mod de a raționa care nu se mai referă exclusiv la obiecte sau la realități direct reprezentabile și la propoziții din care pot fi trase repercursiunile necesare fară ca subiectul să se rostească asupra adevărului sau falșității lor înaintea de a examina rezultatul acestor implicații. Toată tehnologia de predare trebuie restructurată, cu deosebire metodele care trebuie să prezinte conținutul educației fizice în mod cauzal, problematizat, realizând o participare activă, din partea elevilor.
În fine, particularități motrice sunt date de:
Datorită dezvoltări organismului pe multiple planuri mai ales măririi plasticității scoarței și mobilității, procesele nervoase de excitație și inhibiție sporesc și posibilitățile de dezvoltare a tuturor calităților motrice și în special a vitezei, cu deosebire de la 12 ani la fete și 13 ani la băieți. La 12 ani viteza fetelor e mai mare decât a băieților, urmând ca aceștia să își sporească indici de viteză depășindu-le pe fete. Acest proces durează în jurul vârstei de 14 – 15 ani. Până la 15 ani sunt disponibilități de dezvoltarea vitezei sub formele sale simple; în condițiile în care viteza este în corelație cu celelalte calități motrice care ating valori superioare la vârste mai mari.
Datorită dezvoltării aparatului locomotor, concomitent cu viteza, îndemânarea progresează evident fapt pentru care îndemânarea este mai denumită. În efectuarea acțiunilor motrice se remarcă oarecare '' stângăcie '' însă disponibilitățile pentru mărirea îndemânării sunt totuși crescute, atunci această calitate este dezvoltată simultan cu simțul orientării în spațiu, care pe la vârsta de 12 – 13 ani se apropie de cea a adultului. Mobilitatea are cele mai mici indici la vârsta de 12 – 13 ani fete și 13 – 14 ani băieți, acest lucru arătând că mișcările nu pot fi făcute cu o amplitudine corespunzătoare. Prin îmbunătățirea calităților mușchilor și mai ales a vitezei crește capacitatea de forță în regim de viteză sub forma detente. Se mai mărește și capacitatea de efort statico moderată, în raport cu greutatea corporală.
Capacitatea de rezistență este scăzută mai ales sub forma ei de rezistentă cordio – vasculară, fapt care însă nu împiedică, ci impune acționarea sistematică cu mijloace bine dozate pentru dezvoltarea ei. Se va puncta pe dezvoltarea rezistentei în regim de forță sau viteză, care să angajare grupe musculare mari și să permită activitatea nestingherită a aparatului cardio – respirator fără a-l solicita la posibilitățile sale maxime. La fete rezistența este mai scăzută ca la băieți. În privința calităților motrice a elevilor de ciclul gimnazial, în jurul vârstei de 12 – 14 ani trebuie luate măsuri metodice atente în procesul de dezvoltare a forței și rezistenței, acest lucru va determina creșterea acestor calității deosebit de importante.
Ca urmare a caracteristicilor morfologice, fiziologice și psihice ale elevilor din ciclul gimnazial, metodologia acțiunilor în vederea realizării componentelor procesului instructiv educativ capătă o însușire particular. Motricitatea la ciclul gimnazial acestea nu reprezintă deosebiri între băieți și fete doar unele particularități care trebuie luate în considerare pentru o tratare diferențiată. Aceste particularități se referă la gradul de maturitate al mișcărilor, cursivitate, tempou, expresivitate. Băieții au înclinație către exercițiile de forță, fetele preferă mișcările expresive.
În privința aruncărilor acestea sunt dominate de băieți unde spre sfârșitul ciclului aceștia vor executa foarte bine mișcarea de azvârlire. La vârstele ciclului gimnazial există mari disponibilități în ceea ce privește însușirea unor procedee specifice ramurilor de sport și mai ales jocurilor sportive. Învățarea rapidă a unor ramuri de sport constituie o sarcină prioritară a educației fizice.
CAPITOLUL 3
Modele de antrenament
3.1. Antrenament
Toată lumea știe că antrenamentul este mijlocul principal de pregătire a sportului pentru competiție și pentru realizarea performanței, dar numai antrenorii și unii sportivi știu cât de complicat este procesul pregătirii și câte cerințe se ridică pentru realizarea caracterului lui științific.
Departe de a fi un simplu proces biologic de creștere a aptitudinilor motrice – viteză, forță, îndemânare, rezistență – sau proces psiho-pedagogic de învățare și consolidare a unor comportamente tehnico-tactice, antrenamentul se prezintă ca o realitate foarte complexă de condiții și stimuli, strategii și metode prin care se urmărește în principal:
dezvoltarea maximă a capacității de performanță a sportului;
pregătirea sportivului pentru reușită deplină performanțială în concurs;
dezvoltarea armonioasă a personalității socio-morale a sportivului, ca cetățean util și după terminarea activității competiționale.
Antrenamentul sportiv este un proces complex de tip bio-psiho-social, multifactorial, a cărui desfășurare trebuie să se supună legilor care guvernează fenomenele hipercomplexe, unele de tip determinist, dar multe de tip probabilistic.
Antrenamentul rămâne în esență un proces instructiv-educativ, dar cu caracteristici de proces de conducere care sintetizează legile nu numai din sfera biologică, psihică și socială a sportivului (sau grupului), ci și din sfera fenomenelor interdisciplinare și integratoare.
Principalul scop al antrenamentului este realizarea unei „pregătiri speciale a jucătorilor și echipelor de handbal”.
Pornind de la scopul arătat, antrenamentul este guvernat de următoarele principii: principiul specializării instruirii echipelor și jucătorilor potrivit elementelor de conținut caracteristice handbalului; principiul individualizării; principiul dezvoltării multilaterale a calităților motrice și a indicilor morfologici și funcționali; principiul modelării; principiul eforturilor intense și maxime.
Principalele mijloace ale antrenamentului sunt exercițiile fizice. Ele au un caracter diversificat și, în același timp, specializat. În conținutul handbalului caracterul specializat al exercițiilor fizice în antrenament este de neînlăturat, ele constituind fondul instructiv caracteristic.
Exercițiului fizic i se adaugă alte mijloace specifice, cum ar fi: aparatura de antrenament și nespecifice sau asociate, ca factorii naturali de călire și condițiile igienice.
Când luăm în discuție conținutul antrenamentului sportiv, trebuie să avem în vedere elementele constitutive fundamentale ale procesului instructiv-educativ, adică pregătirea fizică, tehnică, tactică, psihică și teoretică.
Antrenamentul va determina obținerea performanței maxime numai cu condiția să fie TOTAL și condus după cele mai recente orientări ale științei sportului.
SCHEMA ANTRENAMENTULUI TOTAL (M. EPURAN)
3.2 Antrenamentul individualizat
Individualizarea (pregătirii, instruirii, educației, antrenamentului) este o activitate metodico-științifică specială, de tratare a sportivilor în funcție de particularitățile individuale și de cerințele specifice ale ramurii de sport.
Individualizarea antrenamentului urmărește modelarea procesului de instruire sportivă, în funcție de particularitățile individuale și de cerințele specifice ale ramurii de sport.
Individualizarea antrenamentului urmărește modelarea procesului de instruire sportivă, în funcție de particularitățile sportivului și de efortul specific, în vederea obținerii performanțelor maxime.
Noțiunea de individualizare trebuie înțeleasă în sensul de „tratare individualizată” care se caracterizează prin:
dezvoltarea, instruirea, educarea, perfecționarea, armonizarea particularităților pozitive;
prevenirea, frânarea, scăderea, înlăturarea sau corectarea unor particularități negative.
Individualizarea antrenamentului se reflectă atât în procesul cunoașterii individualității sportivului, cât și în alegerea, găsirea, crearea și aplicarea celor mai indicate metode, procedee și mijloace pentru procesul instructiv-educativ, care urmărește îndeplinirea obiectivelor și sarcinilor specifice.
Individualizarea este înțeleasă ca principiu și ca metodă de lucru, venind să întărească cele spuse puțin mai sus.
Victor Cojocaru scrie: „Individualizarea antrenamentului sportiv este fundamentată științific de către principiul accesibilității și al individualizării”.
Aplicarea practică a antrenamentului individualizat se face în patru forme de lucru:
în antrenamentul colectiv, când se lucrează cu doi sau mai mulți sportivi deodată, dar fiecare având sarcini separate;
în antrenamentul individual îndrumat, când sportivul lucrează singur, sub îndrumarea antrenorului;
în antrenamentul individual independent, când sportivul lucrează singur, sub propria conducere, având sau nu indicațiile de la antrenor;
în cadrul antrenamentului pe cupluri, individualizarea făcându-se pentru fiecare sportivă în parte.
Factorii care determină conținutul individualizării sunt:
particularitățile jucătorilor care alcătuiesc echipa;
modelul de joc al echipei ce poate fi influențat de însușirile unor jucători, poate fi sugerat de tendințele de dezvoltare ale jocului;
sarcinile și eficiența jucătorilor pe posturi;
eficiența jucătorilor în joc;
ciclicitatea procesului de pregătire;
situațiile speciale, din care fac parte accidentele, și jucătorii selecționate la loturi.
3.3. Antrenamentul individual
Antrenamentul individual reprezintă o formă de organizare a procesului de individualizare, a modului de punere în practică a principiului individualizării. Deci, antrenamentul individual este o componentă a procesului individualizării privit ca metodă de lucru.
Antrenamentele individuale pot fi:
antrenament individual în cadrul lecției de antrenament în colectiv;
antrenament individual în lecții separate conduse de antrenor;
antrenament individual pe cupluri și compartimente;
antrenament individual independent.
Conținutul pregătirii individuale a jucătorilor de handbal este foarte complex. Principalele elemente ce trebuiesc luate în considerare din fiecare componentă a antrenamentului sunt:
pregătire fizică: – dezvoltare fizică;
– calități motrice;
– indici morfo-funcționali;
– deprinderi motrice și însușiri perfectibile;
pregătire tehnică: – însușirea procedeelor tehnice noi;
– corectarea procedeelor greșit însușite;
– perfecționarea unor elemente tehnice;
pregătire tactică: – pregătirea tactică individuală;
– pregătirea tactică colectivă;
– pregătirea tactică de echipă;
pregătire psihologică: – calități intelectuale;
– calități afective;
– calități moral-volitive;
– trăsături ale personalității;
pregătirea teoretică: – cunoașterea modelului de joc pentru postul
pe care se joacă;
– cunoașterea tacticii de echipă;
– cunoștințe din fiziologie, anatomie, etc.
3.4. Modelarea
Modelarea reprezintă modul matematic de abordare a problematicii cunoașterii unui fenomen (activitate, proces, obiect); modelul fiind reproducerea schematică a acestuia sub forma unui sistem similar care-i evidențiază elementele semnificative. În felul acesta cu ajutorul modelului pot fi studiate proprietățile activității, stabilindu-se soluții și măsuri eficiente pentru realizarea ei.
În lucrarea „Modele matematice ale sistemului educațional”, Mircea Malița și Corneliu Zidăroiu, arată că în activitatea de instruire „existența unui model permite organizatorului ca în orice moment să poată avea variante posibile în legătură cu adoptarea unei anumite decizii. În lipsa unui model, gândirea asupra unui sistem nu se poate face decât fracționat, costul (investiția, timpul) se judecă într-o parte, obiectivele în alta, iar conținutul se judecă și el independent cu celelalte două componente. Modelul este cea mai bună formă prin care putem GÂNDI GLOBAL asupra unui fenomen”.
Privită în contextul procesului de instruire al jucătorilor de handbal, modelarea este acceptată ca principiu ce ordonează programarea întregului conținut al pregătirii în raport cu modelele stabilite. Aceste modele trebuie să redea toate aspectele definitorii ale jocului. Sistematizarea elementelor tehnico-tactice ale jucătorilor specializate pe posturi, profilurile somatice și motrice ale tuturor jucătorilor sunt tot atâtea modele elaborate cu scopul de a răspunde cerințelor impuse de handbalul de performanță feminin.
Modelul handbalistei se înscrie pe aceleași coordonate ale abordării moderne a conținutului jocului. Stabilirea unui model înseamnă fixarea cerințelor maxime ale activității respective, care presupune cunoașterea posibilităților de dezvoltare a organismului, a indicilor de dezvoltare a organismului, a indicilor de dezvoltare a calităților motrice, a conținutului fondului motric reprezentat de deprinderile motrice ce trebuiesc însușite de către subiect. În același timp, conținutul pregătirii se corelează cu cerințele maxime impuse de handbalul de mare performanță.
În jocul de handbal modelarea determină: conținutul tehnico-tactic al fiecărui post, caracteristicile efortului specific jocului, posibilitățile de combinare a regimurilor în care se pot găsi calitățile motrice, caracteristicile sistemului competițional, posibilitățile de generalizare a combinațiilor de elemente caracteristice fiecărui post, pentru a putea fi luate în considerație în planificarea și realizarea procesului instructiv-educativ, în funcție de importanța reală pe care o reprezintă fiecare în parte.
Elaborarea modelului jucătorii de handbal poate asigura obiectivitatea selecției și pregătirii, făcând posibilă cunoașterea criteriilor motrice și psihice de selecție, ca și cunoașterea conținutului tehnico-tactic, ce trebuie realizat prin pregătirea pe o anumită perioadă de timp.
În concluzie, extinderea modelului antrenamentului în handbal la toate nivelurile și etapele se impune ca o necesitate.
Handbalul feminin de performanță nu poate fi practicat decât de jucători a căror capacitate competițională este deosebit de mare și în continuă creștere.
Caracteristicile efortului în jocul de handbal necesită un anumit tip funcțional, care să se poată adapta perfect complexității efortului ce trebui depus. Tehnica și tactica jocului impun existența unui fond de priceperi și deprinderi motrice de bază care să fie în deplină concordanță cu caracteristicile fiziologice. Dacă adăugăm la aceasta și existența unui tip somatic deosebit (din punct de vedere al taliei), în conformitate cu cerințele jocului modern, presupune ca handbalista să fie tipul de sportivă ideală. Aceasta înseamnă că pe fondul deprinderilor și priceperilor motrice deosebite parametrii funcționali să ajungă la nivel ridicat, toate în deplină concordanță cu cerințele tehnice și tactice. Tactica presupune inteligență, calitate necesară și importantă pentru o jucători, alături de celelalte trăsături.
Handbalista ideală trebuie să fie înaltă, rezistentă la efort (ca durată, intensitate, volum), să aibă forță, viteză, să fie inteligentă, să aibă îndemânare în mânuirea mingii (tehnică perfectă), încadrându-se perfect în jocul colectiv (tactică bună).
Prezentăm mai jos calitățile necesare unei handbaliste pentru sportul de performanță:
talie foarte înaltă, peste 1,80 m la jucători și peste 1,84 la portar;
diametrul biacromial și anvergura mari și foarte mari (38-39, respectiv 178-188 cm);
diametrul palmar transversal peste 22 cm (1/8 din talie și chiar mai mare);
puterea maximă aerobă la nivelul de foarte bine, conform tabelelor C.M.S., la fel și pentru puterea anaerobă;
forța scapulară foarte bună, peste 80% din greutatea corporală;
stare de sănătate bună și forță musculară bună, scapulară peste 75% din greutatea corporală, iar lombară peste 20%;
concentrarea atenției, test „baraj”, 10 minute, cu viteză de execuție minimum 59 puncte și exactitatea execuției 95 de puncte din 100 posibile;
coordonarea vizual-motrică, test „trasaj”, 4 minute, minimum 180 de puncte;
perseverență, dârzenie, test „R.B. Cetlell” cu clasificare la grupele valorice 9-12;
reactivitate psihică generală bună, test „MRK 432”, program IV, stimuli complexi 21,43 s, reacții corecte minimum 22 puncte, timp de reacție minimum 22 de s/stimul;
rezistență la oboseală psihică și distributivitatea atenției, test „Praga” 16 minute, minimum 41 puncte;
integrare psiho-socială și afectivă în grupul sportiv, test „sociomotric”;
structura temperamentală echilibrată, test „woodworth”, barem sub 120 de puncte la fiecare din cele 8 trăsături semnificative ale testului;
Pentru portari se adaugă următoarele:
viteză de reacție la stimuli optici și auditivi, 140-160 sutimi de secundă;
spirit de observație și intuiție, test „Toltoinschi”, 4 minute, 8-10 puncte;
Prezentăm în continuare modelul somatic și motric al elevilor senioare, model elaborat de F.R.H.
3.5. Instruirea programată
Programarea, ramură a matematicii aplicate care se ocupă de studierea principiilor și metodelor de optimizare a unor funcții cu mai multe variabile, care satisfac aceleași sisteme de relații, are în prezent aplicații în toate sferele sociale.
Instruirea programată utilizează principiile și modelele de optimizare proprii matematicii, adoptate specificului procesului de pregătire; oferă criterii obiective și soluții optime pentru ordonarea conținutului procesului instructiv-educativ, cât și pentru controlul eficienței acestuia. Instruirea programată constă în fragmentarea conținutului pregătirii în elemente scurte, accesibile (pași metodici, secvențe, algoritmi, doze de efort, microstructuri, faze de atac, de apărare), plasate într-o ordine de dificultate unică pentru toate sporturile, ordine care depinde în fiecare etapă, achizițiile anterioare, de posibilitățile de asimilare ale fiecărei sportive în parte.
Instruirea programată se caracterizează prin întărirea controlului, verificarea reacțiilor, a rezultatelor obținute în urma influențelor programate. Nu se trece mai departe de a se obține reacțiile scontate, ceea ce asigură trăinicia influențelor instructiv-educative, accesibilitatea noii cantități de informații.
Instruirea programată este deci, instruirea realizată pe baza unui program logic conceput, care indică riguros ordinea operațiilor deținătoare și momentele trecerii la fiecare operație (în baza contractului).
În cadrul instruirii programate, antrenorul acționează în raport cu răspunsul sportivului. Este obligatoriu deci ca după fiecare „pas” parcurs, să se verifice răspunsul sportivei și dependent de exactitatea lui să se treacă la un nou „pas” sau să se regleze procesul de instruire, intervenindu-se cu corecturile necesare.
3.6. Sistematizarea
Sistematizarea reprezintă un principiu metodic ce constă în respectarea legăturilor logice în repartizarea materialului didactic în lecție, a mijloacelor ce vor acționa asupra elevilor, în decursul unei perioade date a anului sau pe câțiva ani. Fiecare antrenament rezolvă o anumită sarcină într-un sistem strict și care are o legătură precis exprimată față de lecțiile anterioare. Spre exemplu, în perioada competițională antrenamentul de luni care este un antrenament de refacere are o strânsă legătură cu lecțiile anterioare (știind că urmează după un meci în care uzura fizică și psihică au fost foarte mari și de intensitate mare, și deci au o intensitate scăzută de tip de odihnă activă), precum și cu cele ce vor urma în microciclul competițional, pregătind organismul sportivei să fie apt pentru a face față efortului în deplinătatea forțelor.
3.7. Dinamica efortului
Stabilirea unei metodici juste de pregătire a jucătorilor de handbal nu se poate realiza fără a se cunoaște caracterul efortului specific cerut de practicarea acestui joc.
Handbalul este un joc sportiv caracterizat printr-o complexitate de mișcări, executate în condiții schimbătoare de viteză și forță, determinate de colaborarea dintre coechipieri și de lupta dintre adversari.
Solicitările la care sunt supuse jucătorii de handbal, în timpul unui joc, se caracterizează prin eforturi de intensitate submaximală, alternate cu eforturi de intensitate maximală și de intensitate moderată. Ca atare, factorul principal de progresie în antrenament îl constituie mărirea vitezei de alergare și de execuție, reducerea pauzelor dintre repetările diferitelor exerciții executate cu maximum de viteză, dar și alternarea judicioasă a acestor elemente de progresie care vor avea ca efect creșterea rezistenței.
Din punct de vedere al calităților motrice, handbalul se caracterizează prin viteză în regim de forță, rezistență și îndemânare, forță specială de aruncare la poartă și forță necesară executării mișcărilor specifice în atac și apărare, îndemânare generală și specifică și rezistență aerobă și anaerobă, specifice travaliului executat de jucători.
Învățarea și perfecționarea tehnică și tactică se realizează, în principal, pe seama creșterii volumului de muncă, iar adaptarea organismului la efort se face, în special, pe seama intensităților.
Complexitatea mijloacelor folosite, în care variază în mod judicios intensitatea și volumul, asigură pregătirea cât mai apropiată de solicitările de efort din timpul jocului. Raportul dintre volum, intensitate, durată și complexitatea mijloacelor variază în funcție de particularitățile etapelor de pregătire ale echipelor, impunând însă totdeauna respectarea caracteristicilor efortului specific al handbalului. Astfel, în prima etapă a perioadei pregătitoare, parametru efortului este caracterizat printr-un volum mare, intensitatea și complexitatea fiind ceva mai scăzute; în cea de-a doua etapă are loc o reducere ușoară a volumului și o creștere importantă a intensității efortului și a complexității mijloacelor. În perioada precompetițională mijloacele folosite vor avea o complexitate analoagă structurii jocului și vor fi executate cu intensitate care poate să depășească în finalul etapei cerințele unei competiții, iar în mod normal volumul de lucru va înregistra o scădere.
În perioada competițională dinamica efortului se menține cu unele variații pe parcurs. La valoarea atinsă la sfârșitul perioadei precompetiționale, variațiile parametrilor efortului sunt date de distanța în timp dintre jocuri sau turnee.
3.8 Jocurile dinamice în lecția de educație fizică
Pentru a contribuii cât mai eficient la realizarea obiectivelor educației fizice scolare, jocurile de mișcare pot fi organizate și desfășurate în forme foarte variate. Folosirea lor în lecție este utilă, însă numai atunci când conțin acțiuni care conduc nemijlocit la realizarea anumitor obiective instructiv – educative, la perfecționarea capacității motrice a elevilor.
Jocul de mișcare sportivă reprezintă o variantă a activității ludice în care rolul mișcărilor este foarte important.
Prezentăm în continuare particularitățile specifice jocurilor de mișcare:
jocurile de mișcare au un caracter complex ce permite perfecționarea simultană a capacităților motrice;
jocurile de mișcare favorizează dezvoltarea simultană a deprinderilor motrice de baza sau specifice, a calităților motrice, precum și a însușirilor și deprinderilor moral –volitive;
în cadrul lor se formează și se consolidează deprinderile motrice utilitare și de bază, fiind favorizate în același timp și dezvoltarea unor calități motrice ca:
capacitățile condiționale, cuprinzând dezvoltarea următoarelor calități motrice:
viteza în multiplele sale forme de manifestare;
rezistența;
forța;
capacitățiile cooordinative: îndemânarea, ambidextria, lateralitatea etc.;
concomitent cu perfecționarea simțului echilibrului și a activității senzorio – motrice.
priceperile și deprinderile motrice se perfecționează în timpul jocului, ca urmare a legăturilor noi și complexe care se stabilesc între ele și datorită relațiilor de condiționare ce pot favoriză transferul pozitiv între cunoștințe, priceperi, deprinderi și calități motrice;
jocului îi este specifică activitatea în colectiv, ce presupune valoare, cooperare cu partenerii de joc, armonizarea intereselor, a motivelor, a acțiunilor și eforturilor personale cu cele ale colectivului, încadrarea în colectiv, asumarea unor responsabilitati etc. In joc, foarte importante sunt relațile de grup ce apar, coeziunea acestora, unitatea în acțiune și efortul conjugat al tuturor componenților echipei, toate acestea asigurând și condiționând reusita;
jocurile de mișcare permit manifestarea initiativei și independenței în acțiune. Aceasta este posibilă numai în cazul în care elevii stăpânesc un bagaj larg de deprinderi, au calități motrice dezvoltate corespunzător și au fost instruiți să acționeze în limitele unor reguli precise. Pentru că participanții sunt obligați sa aplice ceea ce cunosc în situații mereu noi, ei reacționează rapid și găsesc soluții potrivite. Se dezvoltă astfel gândirea, creativitatea, inițiativa, capacitatea de anticipare și decizie;
jocurile au ca element caracteristic de desfășurare: întrecerea, competitivitatea care necesită un bagaj de deprinderi și calități motrice temeinic consolidate. Întrecerea sporește interesul elevilor pentru activitate, le mobilizeaza forțele și îi stimulează;
jocurile nu permit o dozare precisă a efortului și nici o reglementare strictă a execuților tehnice. Participarea elevilor este inegală datorită nivelului diferit de pregătire și datorită insușirilor temperamentale;
In cadrul activității de educație fizică școlară, jocurile de mișcare au următoarele sarcini:
dezvoltarea fizică generală și întărirea sănătății;
perfecționarea capacității motrice a elevilor (dezvoltarea deprinderilor, priceperilor și calităților motrice);
formarea unor cunoștinte utile, prin lărgirea sferei reprezentărilor despre lume;
formarea unor cunoștințe despre tehnică și tactică specifice anumitor ramuri de sport;
dezvoltarea spiritului de prietenie și a calităților moral – volitive.
Jocurile de mișcare se folosesc în toate ciclurile de învățământ, la toate clasele, alegerea și metodica predării lor fiind dependentă de sarcinile procesului instructiv – educativ și de particularitățile individuale: de vârstă, sex, grad de dezvoltare.
In funcție de obiectivul urmărit, jocul de mișcare poate fi folosit cu succes în aproape toate momentele lecției, excepție facând verigile de influențare selectiva a aparatului locomotor și în ultima verigă – aprecieri și recomandări.
Introducerea lor în primele verigi au drept consecință creșterea gradului de concentrare a atenției pentru activitatea din lecție. In acest scop este recomandată alegerea jocurilor de scurtă durată, variate și atractive.
In celelalte verigi ale lecției poate fi folosită o gamă largă de jocuri de miscare specifice, care solicită unele calități motrice sau grupe de calități, unele deprinderi motrice, creând totodată o stare emoțonală corespunzătoare, mai ales în lecțiile care pretind un efort fizic susținut.
La orice vârstă jocurile de mișcare dinamizează activitatea, captează interesul elevilor.
La clasele V – VI datorită dezvoltării musculaturii, se pot practica jocurile de mișcare cu exerciții de fortă.
La această vârstă au un pronuntat caracter de întrecere, o durată mai lungă și reguli mult mai numeroase. Conținutul lor se diversifică incluzându-se și elemente de gimnastică acrobatică (rostogoliri, sărituri), precum și deprinderi aplicative. La aceste clase se folosesc aproape exclusiv jocuri cu împărțirea elevilor pe echipe.
La clasele VII – VIII jocurile de mișcare sunt asemănătoare cu cele de la clasele V-VI, ne referim la jocurile de echipă, cu caracter de întrecere, care trebuie să fie dozate cu multă prudență, deoarece capacitatea de coordonare a mișcărilor scade față de cea a elevilor din clasele V – VI, datorită disproporției dintre membre și trunchi și a slabei dezvoltări musculare în raport cu intensa creștere a oaselor.
In clasele VII – VIII interesul elevilor este orientate cu precădere spre jocurile sportive (fotbal, handbal, baschet, volei) care capătă un pronunțat caracter de întrecere.
Astăzi jocul este apreciat ca o importană metodă de învățământ. Jocul are menirea de a-i conștientiza pe elevi de faptul că se află într-o situație de învățare, în care primează aspectul cognitiv.
In cadrul jocurilor de mișcare vor fi incluse deprinderi cunoscute și accesibile intregului efectiv de elevi, ținându-se cont de mai multe cerințe de ordin metodologic, pe care le prezentăm în continuare:
jocurile să aibă reguli simple, să fie accesibile, să nu pericliteze corecta însușire a unor deprinderi;
în întrecerile și jocurile pe echipe să se acorde fiecărui copil, pe rând, rolul de conducător. Această măsură are darul să-i stimuleze, să-i mobilizeze, constituind în același timp o recompensă pentru activitatea desfășurată;
întrecerile și jocurile să prezinte dificultăți sporite de la o etapă la alta, pentru a dezvolta capacitatea psihomotrică;
jocurile de mișcare sunt condiționate de temele lecției;
jocurile de mișcare se aleg în funcție de sarcinile pe care urmăm să le realizăm în cadrul lecției respective;
locul jocurilor de mișcare în lecția de educație fizică și anume partea în care urmează să fie folosite;
vârsta jucătorilor, deci particularitățile morfofuncționale și psihice ale elevilor cu care se lucrează este importanta în alegerea jocurilor;
jocurile de mișcare se aleg in funcție de nivelul dezvoltării și pregătirii fizice a elevilor, starea lor de sănătate;
jocurile de mișcare trebuie să respecte particularitățile de sex;
trebuie respectate condițiile materiale și condițiile atmosferice.
Prin respectarea acestor cerințe se asigură accesibilitatea și atractivitatea jocului. Un joc neadaptat la posibilitatile elevilor sau lipsit de elemente noi nu trezeste interesul elevilor ș deci nu poate avea efectele dorite.
Explicația și demonstrația jocului difera în funcție de nivelul dezvoltării fizice di motrice a elevilor.
In planul explicației se recomandă următoarea succesiune:
să se explice jocul și să se demonstreze;
să se precizeze denumirea jocului;
descrierea succintș a acțiunilor jocului;
să se evidențieze principalele reguli de joc;
să se stabilească condițiile de câștigare a jocului și de punctaj;
să se stabilească semnalele de începere și terminare a jocului.
Dozarea și gradarea efortului în jocurile de mișcare.
Poate fi realizată prin:
mărirea sau micșorarea suprafeței terenului de joc, în funcție de numărul participanților, de vârsta și sexul acestora;
mărirea duratei jocului;
accelerarea ritmului de joc;
mărirea numărului de repetări;
mărirea numărului de obstacole sau a sarcinilor de îndeplinit pe parcursul jocului;
simplificarea sau complicarea regulilor de joc;
mărirea numărului de repetări.
Cerinte pedagogico – metodice, care condiționeaza eficienta jocurilor de mișcare:
conținutul jocului trebuie să corespundă particularităților somato-funcționale și psihice ale elevilor. Interesul elevilor scade dacă jocul este prea complicat sau dificil ca structură sau efort. Regulile jocului trebuie să fie ințeleseșsi reținute de toți elevii, elementele care-l compun să fie cunoscute, durata efortului și solicitarea organismului corespunzătoare vârstei și nivelului de pregătire;
prin conținutul jocului trebuie să fie realizate obiectivele de instruire prevăzute de profesor în lecția de educație fizică respectivă (dezvoltarea capacității motrice generale);
este necesar ca la alegerea jocului să se aibă în vedere condițiile materiale și climaterice în care se desfășoară activitatea;
paralel cu reducerea regulilor jocului, trebuie să se urmărească rolul de stimulator în realizarea obiectivelor propuse;
este necesar ca echipele să fie de valoare apropiată și egale ca număr;
posturile trebuie astfel distribuite în joc, încât fiecare jucător să fie ocupat și să se poată manifesta în mod activ;
este necesar ca jocul să fie explicat și demonstrat cu claritate și precizie, integral și pe etape, dacă este chiar cazul “încetinit“;
în desfășurarea jocului se impune atenție deosebită în ceea ce privește dozarea efortului, aprecierea și dirijarea comportării elevilor, stabilirea rezultatului, prevenirea accidentelor. Jocul trebuie să se încheie prin mișcări de liniștire și revenire a marilor funcțiuni ale organismului, urmate de comunicarea și explicarea rezultatelor;
respecarea strictă a regulilor.
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modalitati de Optimizare a Jocului de Aparare la Nivelul Echipei Reprezentative Scolare de Handbal la Clasele V Viii (ID: 118504)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.