Modalități de Optimizare a Comunicării la Clasele Primare

=== d20127f1f7184dcf40ac4be2e87403f6324641d9_494811_1 ===

Universitatea, Aurel Vlaicu” din Arad

Facultatea de Științe ale Educației, Psihologie și Asistență socială

Specializare: Pedagogia educației timpurii și școlarității mici

Modalități de optimizare a comunicării la clasele primare

Coordonator: prof. univ. dr. Gabriela Kelemen

CUPRINS

Introducere

CAP. I Prevederile curriculare în sistemul formării capacităților de comunicare ale elevului

CAP. II Comunicarea în sistemul instrucției și educației elevului din ciclul primar

2.1 Trăsăturile comunicării

2.2 Familiarizarea elevilor din ciclul primar cu citirea

2.3 Tipuri de citire

2.4 Instrumentele muncii cu cartea – obiectiv principal al citirii și lecturii

2.5 Dezvoltarea creativității la elevii din clasele primare prin activitatea de citire

CAP. III Experiment formativ – modalități de optimizare a comunicării la clasele primare

3.1 Argumentarea cercetării

3.2 Ipoteza cercetării

3.3 Variabilele de lucru

3.3.1 Variabile independente 

3.3.2 Variabile dependente

3.4 Eșantionul cercetării

3.4.1 Lotul experimental

3.4.2 Eșantionul de conținut

3.5 Instrumente de cercetare

3.6 Experimentul propriu-zis

3.6.1 Etapa constatativă – administrarea pre – testului

3.6.2 Etapă experimentală

3.6.3 Etapa finală – administrarea post – testului
3.7 Concluziile experimentului

Concluzii generale

Anexe

Bibliografie

Introducere

Psihologia copilului reprezintă ramura teoretică și practică a științelor psihologice, cu vaste deschideri către științele educației. Psihologia copilului studiază dimensiunile psihologice ale evenimentelor care sunt parte a realităților educaționale ce determină evoluția copilului.

Familia este centrul de la care pornesc bazele dezvoltării psihice a copilului. Impactul pe care primul mediu social în care crește copilul îl are față de acesta este primordial în dezvoltarea sa ulterioară. Mediul familial este important pentru dezvoltarea personalității copilului, atât din perspectivă pozitivă cât și din perspectivă negativă pentru că „cei 7 ani de acasă” vor pune amprenta asupra personalității și evoluției acestuia.

Tehnicile pe care părinții le adoptă în creșterea copilului își vor pune amprenta asupra dezvoltării psihice a acestuia, la nivel cognitiv, pe de o parte și la nivel socio – afectiv, pe de altă parte. În raportul părinți – copii (privit sub forma unei interacțiuni) sunt importante atât influențele pe care le au părinții asupra copiilor cât și influențele pe care le au copiii asupra părinților. Aceste relații se pot îmbunătăți sau pot fi înrăutățite în funcție de stilul educativ pe care părinții îl abordează pentru copilul lor.

Principalul obiectiv teoretic urmărit în întreprinderea acestei lucrări este strict informativ pentru cei care urmează să devină părinți sau pentru cei care există deja sub această identitate. În acest scop, se va urmări organizarea unor modalități de informare a părinților în scopul adoptării strategiei propice de educație, corespunzătoare propriului copil.

Lucrarea de față va avea la bază:

analiza relației dintre tehnicile parentale și specificitățile sociabilității micului școlar;

analiza influenței mediului educativ asupra sociabilității micului școlar

analiza consecințelor produse de lipsa impactului tehnicilor parentale în educația copilului.

O intervenție din timp în relația părinte – copil, în scopul rentabilizării acesteia, poate preveni apariția unor dificultăți în ceea ce privește dezvoltarea psihică, în ceea ce privește adaptarea în spațiul social și în ceea ce privește relaționarea cu ceilalți.

În scopul susținerii raționamentelor în favoarea nevoii de studiu a raportului dintre educația parentală și sociabilitatea preșcolarului, s-au luat în considerare, drept fundament, cuvintele autoarei Dorothy Law Nolte:

„Dacă trăiesc în critică și cicăleală, copiii învață să condamne.

Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învață să fie agresivi.

Dacă trăiesc în teamă, copiii învață să fie anxioși.

Dacă trăiesc înconjurați de milă, copiii învață autocompătimirea.

Dacă trăiesc înconjurați de ridicol, copiii învață să fie timizi.

Dacă trăiesc în gelozie, copiii învață să simtă invidia.

Dacă trăiesc în rușine, copiii învață să se simtă vinovați.

Dacă trăiesc în încurajare, copiii învață să fie încrezători.

Dacă trăiesc în toleranță, copiii învață răbdarea.

Dacă trăiesc în laudă, copiii învață prețuirea.

Dacă trăiesc în acceptare, copiii învață să iubească.

Dacă trăiesc în aprobare, copiii învață să se placă pe sine.

Dacă trăiesc înconjurați de recunoaștere, copiii învață că este bine să ai un țel.

Dacă trăiesc împărțind cu ceilalți, copiii învață generozitatea.

Dacă trăiesc în onestitate, copiii învață respectul pentru adevăr.

Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învață să fie drepți.

Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație, învață respectul.

Dacă trăiesc în siguranță, copiii învață să aibă încredere în ei și în ceilalți.

Dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.”

Evoluția, alături de condiția umană a unui individ, este stimulată de fenomenul de socializare prin care se definește identitatea persoanei respective și modul de evoluție al nivelului social de integrare al acesteia.

Mediul familial, primul și cel mai direct conectat de evoluția armonioasă a copilului, are un rol primordial în dezvoltarea acestuia. În contextul, în care mediul familial reușește să satisfacă continuu nevoile de siguranță și de sprijin afectiv ale copilului, va reuși, totodată, să scoată în evidență capacitatea biologică a acestuia.

Rolurile comunicaționale și afective pe care le au (și le și îndeplinesc) părinții (și, în mod expres, mama) pregătesc terenul pentru intrarea în acțiune a profesorilor și a celorlalte prezențe care vor influența, într-un moment sau altul din viață, evoluția copilului. Gradul de importanța al acestor roluri reiese din conceptul că pruncul își însușește tot ceea ce observă că se întâmplă în jurul său, stilul său de comportament reprezentând feedback-uri ale tehnicilor de comportare. Acțiunile și atitudinile întreprinse avute de copil în familie depind de regulile, valorile, necesitățile pe care le induc părinții, sub identitatea de “arhitecți” ai existenței sociale a copilului.

Intervențiile pe care le are părintele copilului ca factori de evoluție, îl ajută pe cel mic să își dezvolte dexteritățile necesare unei interacțiuni sociale, permițându-i încercarea unor lucruri pe care nu este (sau nu se simte) capabil să le întreprindă dar pe care, prin adoptarea metodei potrivite, le poate înfăptui.

Sociabilitatea, ca instrument ce facilitează adaptarea, se organizează conform condițiilor mediului exterior. Interesul copilului preșcolar pentru socializare are un grad ridicat, întrucât acesta are o puternică dorință de a intra în contact (social) cu cei ce îl înconjoară. În acest context, sociabilitatea nu este una neapărat generală ci raportată la calea de a ajunge la un comportament de ordin expresiv și adaptativ.

Rolul grădiniței este de a asigura dezvoltarea spectrului experienței personale și, în mod expres, dezvoltarea condițiilor unei activități sociale vaste, diversificate, prin care copilul va putea prelua inițiativa în ceea ce privește contactul social, dezvoltând relații de confidență cu cei ce îl înconjoară și conștientizându-și atât locul cât și rolul său în colectivitatea în care există.

Principala disciplină a învățământului românesc rezidă în limba și literatura română, aceasta fiind reprezentativă ca limbă maternă dar și ca limbaj de realizare a textelor literare.

În maniera în care este cuprinsă în Planul de Învățământ al Curriculumului Național, disciplina limba și literatura româna este descrisă prin două aspecte: lectura literară și limba română. Prin limba română sunt înțelese toate componentele acesteia identificabile în stilistică, în fonetică, în punctuație, în vocabular / lexic, în ortografie, în gramatică – sintaxă și morfologie. Lectura literară presupune aspectul cultivat, îngrijit al limbajului scris în maniera în care acesta apare în textele non – literare și literare și în diversele tipuri de comunicare. Atât strategiile cât și formele folosite la orele de limbă și literatură română au scopul de a contura elevilor abilități de comunicare scrisă și, în mod expres, orală. Prin „abilități de comunicare” este înțeleasă conturarea unor deprinderi potrivit cărora elevii vor fi apți în a recepta mesajele scrise și orale și în a le exprima.

Prezenta lucrare servește, deopotrivă, la evidențierea măsurilor în care activitățile întreprinse de copil la școală influențează gradul de sociabilitate ulterioară a acestuia și măsura în care își utilizează capacitățile asociative spre a conviețui într-o continuă comuniune cu ceilalți, spre a fi apt de a întreține relații de prietenie și, în mod expres, spre a dori să creeze și să păstreze legături cu cei ce îl înconjoară, antrenându-se, astfel, în implicarea și căutarea a noi și noi contacte de ordin social.

În scopul elaborării acestei teze, s-au avut în vedere lucrări scrise și publicate atât la nivel național cât și la nivel internațional, atât de autori români cât și de autori străini, lucrări al căror conținut au aprofundat implicațiile socializării copilului prin dezvoltarea conceptului de socializare progresivă a subiectului sub influența mediului înconjurător, pe de o parte și a familiei, pe de altă parte.

Motivația pentru optarea acestei teme stă în faptul că viitorul societății sunt copiii și, implicit că de dezvoltarea armonioasă a acestora depinde evoluția umanității. Astfel, relevarea schimbărilor produse sub influența factorilor sociali, factorilor de mediu, factorilor educativi, factorilor culturali exercitați asupra copilului este indicată spre cunoașterea acestora, pentru a preveni dezechilibrul și neadaptarea manierei comportamentale umane în conexiunile cu mediul social.

CAP. I Prevederile curriculare în sistemul formării capacităților de comunicare ale elevului

Într-o accepțiune generalistă, educația se identifică în acțiunea – procesul – prin care este întreprinsă alcătuirea și evoluția personalității umane. Aceasta reprezintă o nevoie în ceea ce privește societatea și individul. Așadar, se identifică într-o activitate caracteristic umană, întreprinsă în conjunctura existenței sociale a individului și, totodată, reprezintă un fenomen social caracteristic, o specificitate a societății, o condiție a continuității și a evoluției acesteia.

Prin urmare, educația este raportată, simultan, atât la individ cât și la societate. Între tipurile educației figurează și educația formală, descrisă printr-un caracter instituționalizat, structurat și sistematizat. În complexitatea procesului continuu al educației, aceasta reprezintă o perioadă de alcătuire intensivă ce face din acțiunea educativă un obiectiv central. Aceasta se adresează vârstei de formare, asigurând evoluția capabilităților individuale, asimilarea organizată a cunoștințelor și exersarea intensă a atitudinilor sociale. O multitudine de cercetări indică faptul că în cazul oricărei probleme ce apare în evoluția unui copil, pe măsură ce intervenția este mai vremelnică, cu atât șansa de remediere este mai ridicată. În același context, pe măsură ce intervenția are loc mai târziu, cu atât cheltuielile asociate sunt mai ridicate iar prognosticul poate să fie neavantajos. Astfel, cercetând procentul de repetenție în învățământul primar însă și rata de părăsire timpurie a școlii în ultimii ani, în România, se poate constata că acestea au înregistrat valori mai ridicate în fiecare an în ambele cazuri.

Date fiind cercetările existente se poate raționaliza faptul că o metodă concretă a scăderii repetenției – în mod expres la stadiul învățământului primar – și a părăsirii vremelnice a școlii se identifică în intervenția la vârstele mici. Totodată, trebuie conștientizat faptul că educația vremelnică poate reprezenta o pârghie reprezentativă de diminuare a inegalităților sociale.

Fig. 1.1 Rata de părăsire timpurie a școlii între anii 2000 – 2014

Sursă: Institutul Național de Statistică

Tab. 1 1 Rata abandonului școlar în învățământul primar între anii 2012 – 2015

Sursă: Institutul Național de Statistică

Ca o primă treaptă de pregătire în ceea ce privește educația formală, educația timpurie, asigură intrarea copilului în sistemul de învățământ obligatoriu – în preajma vârstei de 6 ani -, prin conturarea abilității de a învăța. Învățarea timpurie avantajează posibilitățile de învățare ulterioare. Atât cunoștințele cât și deprinderile obținute vremelnic avantajează evoluția altora, ulterior, lipsa deprinderilor și cunoștințelor producând în timp lipsuri mai mari, șanse de învățare slab valorificate ori ratate. Ca aspecte diverse ale educației timpurii pot fi aduse în discuție:

activitățile întreprinse în cadrul procesului educațional care reprezintă reale ocazii de învățare conjuncturală

unicitatea copilului, abordarea sa trebuind să fie una holistică – inteligibilă din toate perspectivele evoluției sale

apariția adultului sub identitatea de partener de joc, la nivelul raportului didactic, matur, ce cunoaște toate normele jocului și detaliile acestuia ce este imperios a fi respectate

abordarea multidisciplinară la vârstele mici – educatie, îngrijire și nutriție totodată.

Ulterior anului 1989, sistemul de învățământ românesc a consemnat evoluții semnificative, în pofida conjuncturilor economice dificile și a frecventelor modificări sociale.

La finalul anului 1990, statul român consemna o stagnare economică însă după anul 1998, drept rezultat al democratizării stadiu cu stadiu și a infuziei fondurilor europene, reforma în educație a fost pusă în mișcare. Între anii 2005-2006 a apărut Strategia Ministerului Educației și Cercetării în spațiul educației timpurii, prin oferirea suportului UNICEF.

Întreprinderea unui sistem armonios de educație vremelnică a copilului în România este o nevoie ce decurge din primordialitățile educației la stadiu național și global.

Prioritatea UNICEF este evoluția vremelnică, integrată a copiilor, cu funcție determinantă în îndeplinirea obiectivului de evoluție al mileniului trei adică asigurarea absolvirii traseului complet de învățământ primar de toți copiii, atât băieți cât și fete. În același context, Declarația adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, în cadrul celei de-a XXVI-a Sesiuni Speciale de pe data de 10 mai, 2002, implică principiile ce ghidează mișcarea mondială de construcție a unui univers demn pentru copii și a unui sistem de educație vremelnică a copiilor din România. Primordialele principii prin care se militează atât pentru viabilitatea cât și pentru soliditatea acestui sistem se identifică în:

perfecționarea calității educației, mulțumirea necesităților de învățare ale copiilor, fortificarea protejării și educației în perioada copilăriei mici prin asigurarea serviciilor și prin sprijinirea programelor direcționate către comunitate, către familii, către personalul educativ și de ocrotire

interesele superioare ale copiilor este imperios să fie obiectivul primordial în ceea ce privește acțiunile care privesc copiii

întinderea și perfecționarea educației și protecției în perioada copilăriei mici, atât pentru fete cât și pentru băieți și, în mod expres, în ceea ce privește copiii cei mai defavorizați și cei mai nevralgici

investiția în copii precum și respectarea drepturilor lor rezidă în una dintre cele mai bune modalitățile de înlăturare a sărăciei

evoluția culturală, fizică, cognitivă, psihică, afectivă, spirituală și socială a copiilor reprezintă o prioritate mondială și națională

orice copil este născut egal și liber în drepturi și în demnitate

o lume propice în ceea ce privește copiii reprezintă o lume în care toți copiii pot să se bucure de anii copilăriei (o perioadă a învățării și a jocului, când copiii sunt alintați, iubiți și respectați, când drepturile le sunt protejate și promovate, în lipsa discriminării, bunăstarea și securitatea lor sunt văzute primordiale și atunci când pot evolua în demnitate, în sănătate și în pace)

copiii este imperios să aibă parte de un start cât mai adecvat în viață

copiii se identifică în cetățeni ce dispun de abilitatea de a participa la conturarea unui viitor mai eficient pentru toți

copiii este imperios să aibă acces și să finalizeze învățământul primar, de bună calitate, gratuit și obligatoriu.

În cadrul învățământului primar (și nu numai), domeniul „limbă și comunicare” acoperă controlul exprimării scrise și orale ca o capabilitate în a înțelege comunicarea scrisă și verbală. Prin exprimarea în situații de grup și prin ascultare, micii școlari obțin abilitățile de a explora experiențele altor indivizi și, în acest context, de a își extinde propriul bagaj de experiențe reprezentative. Prin aplicarea acestui domeniu, se urmărește ca micii școlari să vorbească cu încredere, fluent și concis, folosind metode de exprimare potrivite în scopul diverselor categorii de auditoriu. Este recomandabil ca toate instituțiile de învățământ școlar să contureze conjuncturi în care școlarii să se poată exprima și să folosească activ metodele de comunicare. Din acest punct de vedere, este apreciabil faptul că studierea operelor literare caracteristice vârstei subtilizează limbajul și raționalizarea acestora, lărgește posibilitatea lor de a pricepe o multitudine de situații interpersonale vaste și aduce o contribuție reprezentativă la evoluția capabilităților evaluative.

În cadrul acestui domeniu este inclus și cel dintâi contact al copilului cu o limbă regională ori străină. Astfel, copilul se va obișnui sistematic să asculte „muzicalitatea” caracteristicii limbii studiate, să o recunoască, să o reproducă, să intre în contact cu intonația și cu fonemele (micul școlar este, însă, sensibil la specificitățile limbii necunoscute, precum ritmul, succesiunea silabelor accentuate sau nu, s.a.). Totodată, copilul trebuie să fie ajutat în învățarea cuvintelor care să îi permită să vorbească atât despre el însuși cât și despre spațiul înconjurător, care să îi ușureze contactele sociale simple cu vorbitorii originari ai limbii respective și care să îl ajute să participe verbal la activitatea comunității. Cele mai adecvate activități în scopul acestei învățări se identifică în:

jocuri de limbă

memorarea unor propoziții

imitarea diverselor ritmuri, ținând isonul frazelor auzite și repetate, de pildă, printr-o tamburină

jocuri și cântece muzicale.

În acest context, micul școlar este îndemnat să învețe o multitudine de elemente ale culturii statului ori regiunii respective – activitățile tradiționale, istoria locurilor, mâncărurile sau creațiile artistice caracteristice.

Dezvoltarea comunicării și a limbajului se focusează pe evoluția limbajului – sub egida priceperii însemnătății mesajelor, elementelor vocabularului, sintaxei și gramaticii -, a comunicării – prin raportare la comunicarea verbală ori nonverbală, la capabilitățile de ascultare, la comunicarea scrisă și orală – și a dobândirii atitudinilor citit – scris, însoțind evoluția în fiecare dintre celelalte domenii.

Tab. 1.2 Dimensiuni ale domeniului „Dezvoltarea limbajului și a comunicării”

Sursă: Bârsănescu, S., Pedagogia, Editura Academiei, București, 1984, p. 43

În ceea ce privește dezvoltarea abilităților de comunicare, se poate aduce în discuție comunicarea asertivă. Micul școlar trebui să învețe să spună „nu” fără să îi deranjeze pe cei din jur. Prin comunicarea cu părinții, cu profesorul sau cu colegii, micul școlar trebuie să învețe, prin jocuri, cum să se împace în conjuncturi de această natură, cum să salute, cum să mulțumească sau în cine să aibă încredere. Prin comunicarea cu sine în oglindă, micul școlar ar trebui să își autoanalizeze atitudinile și să înțeleagă faptul că ce lui nu îi place nu ar trebui să facă altuia. Un alt joc reprezentativ în scopul dezvoltării comunicării micilor școlari rezidă în mimă, o formă de comunicare non – verbala și verbală a propriilor sentimente și trăiri.

Obiectivele cadru ale domeniului „Limbă și comunicare” se identifică în:

dezvoltarea abilității de înțelegere și de transmitere a semnificațiilor intermediate de limbajul scris, a intențiilor și a gândurilor

dezvoltarea abilității de exprimare orală, de înțelegere și de folosire justă a înțelesurilor structurilor verbale orale

dezvoltarea expresivității și creativității limbajului oral

educarea unei exprimări orale juste din perspectivă sintactică, fonetică și lexicală.

Obiectivele de referință ale domeniului „Limbă și comunicare” fac raportare la:

înțelegerea însemnătății cifrelor, termenilor și literelor prin învățarea de a le trasa

participarea la activitățile de grup, implicit la activitățile de joc, pe de o parte ca auditor pe de altă parte ca vorbitor

descoperirea faptului că scrierea are niște funcții răspunzând la o serie de solicitări sociale și utilizarea acestei descoperiri – prin recunoașterea destinației unui loc/unei clădiri, simbolurilor ce avertizează cu privire la existența unui pericol, etc

înțelegerea și transmiterea mesajelor simple și, ulterior, reacționarea la acestea

utilizarea simbolurilor și a desenelor în scopul de a transmite semnificație

audierea atentă a unui text, reținerea ideilor acestora și dovedirea că l-a înțeles

utilizarea efectivă a instrumentelor de scris, controlând deprinderile motrice fundamentale de care este nevoie în scopul folosirii acestora

distingerea sunetelor care compun cuvintele și pronunțarea corectă a acestora

perceperea și discriminarea între diversele culori, forme, mărimi – genuri de contururi, obiecte, forme geometrice, imagini

îmbogățirea vocabularului pasiv și activ pe fundamentul experienței, activității personale ori a raporturilor cu ceilalți și, totodată, folosirea unui limbaj verbal corect, din perspectivă gramaticală

folosirea materialelor scrise spre executarea unei sarcini date

receptarea unui text care i se lecturează ori care i se narează prin înțelegerea intuitivă a specificităților estetice și expresive ale acestuia

recunoașterea literelor alfabetului și altor convenții ale limbajului scris

abilitatea micului școlar de a fi capabil să întreprindă mici dramatizări, structuri verbale, povestiri, rime, ghicitori folosind, într-o manieră intuitivă, elementele expresive

recunoașterea literelor și a cuvintelor simple în conjuncturi familiare

recunoașterea existenței scrisului oriunde acesta este întâlnit

manifestarea interesului pentru lectură

înțelegerea faptului că scrisul are însemnătate

identificarea ideii unui text prin urmărirea indiciilor expuse de imagini.

Tab. 1.3 Activități prin care micul școlar își poate dezvolta abilitățile de comunicare

Sursă: Binet, A., Ideile moderne despre copii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975, p. 14

În ceea ce privește evaluarea la sfârșitul clasei a II-a, aceasta are un caracter național, rezultatele obținute putând fi valorificate și la stadiul factorilor hotărâtori, în direcția luării unor hotărâri coerente de politică educațională, de ajustare a curriculumului sau de formare și de îmbunătățire a profesorilor.

Pe fundamentul unui curriculum focusat pe atitudini, pe competențe și pe valori care să răspundă solicitărilor prezente ale vieții profesionale și sociale, în care demersul didactic este direcționat pe achizițiile propriu-zise ale elevilor, evaluarea în învățământul românesc are nevoie de implementarea unor instrumente apte să reliefeze rezultatele elevilor în termeni de competențe.

În actele de comunicare dintre școlari și profesori se folosesc tot mai des noțiunile de „curriculum focusat pe competențe”, de „competențe” și de „competențe cheie”, noțiuni ce au reprezentat obiectul analizelor unei multitudini de practicieni și de teoreticieni din aria științelor educației.

Comunicării în limba maternă îi sunt corelate unele atitudini, cunoștințe și capacități formate și dezvoltate progresiv, începând din clasele primare.

Atitudinile, cunoștințele și deprinderile caracteristice comunicării în limba maternă, se identifică în:

atitudini caracteristice comunicării în limba maternă:

necesitatea de a înțelege și de a utiliza limbajul într-un mod pozitiv, responsabil din perspectivă socială

dispoziția către un dialog constructiv

raționalizarea impactului limbajului asupra celorlalți

analiza calităților estetice și dorința de promovare și interesul acordat în interacțiunea cu ceilalți.

cunoștințe caracteristice comunicării în limba maternă:

flexibilitatea comunicării și a limbii în diverse conjuncturi

vocabularul

specificitățile primordiale ale diverselor registre și stiluri de limbă

gramatica funcțională

registrul de texte non-literare și literare

rolurile actelor de vorbire

raționalizarea tipurilor primordiale de interacțiune verbală.

deprinderi caracteristice comunicării în limba maternă:

utilizarea exprimării, resurselor și formulării argumentelor scrise și verbale într-o manieră convingătoare, potrivită contextului

comunicarea scrisă și orală într-o multitudine de conjuncturi

procesarea, căutarea și colectarea informațiilor

adaptarea și supravegherea propriei comunicări la solicitările conjuncturii

utilizarea și distingerea diverselor tipuri de texte.

Competențele de comunicare în limba maternă își au incipitul la nivelul clasei I respectiv clasei a II-a, prin competența de scris – citit (instrument lingvistic de care este nevoie în scopul tuturor achizițiile ulterioare). În limba română, acțiunile de citire – scriere, asigură utilizarea instrumentelor muncii intelectuale spre antrenarea micilor școlari în actul de comunicare, a interacțiunii cu cei din jur în conjuncturi veridice și distincte de comunicare, poziționând, astfel, elevii în realitățile societății în care trăiesc.

Programele de Limba și literatura română ale claselor I – IV sunt parte a formării și dezvoltării progresive în cazul micilor școlari a competențelor reprezentative ale comunicării scrise și orale.

Bref, comunicarea se definește sub identitatea unei forme individuale a raportului de schimb între două ori mai multe grupuri, între doi ori mai mulți indivizi.

În actul comunicării sunt relevante următoarele elemente:

schimbarea, voluntară sau nu, a atitudinii celor angajați în actul comunicării

raportul dintre grupuri ori indivizi

schimbul, transmiterea și primirea semnificațiilor

În acest context, comunicarea didactică se descrie prin:

transmiterea mesajului didactic de către cadrul didactic ori de o altă sursă de informație, de la o distanță anume

canalul prin care este transmis mesajul

primirea de către elevi a mesajului

înregistrarea și prelucrarea mesajului spre luarea hotărârilor – prin formularea completărilor de către cadrul didactic, a răspunsurilor de către elev ori a corectărilor de către profesor.