Modalitati DE Investigatie Psihologica In Romanul Rusoaica DE Gib Mihaescu
MODALITĂȚI DE INVESTIGAȚIE PSIHOLOGICĂ ÎN ROMANUL RUSOAICA DE GIB MIHĂESCU
CUPRINS
Introducere
1.Romanul Rusoaica în contextul prozei românești psihologice din perioada interbelică
Romanul psihologic românesc din perioada interbelică și orientarea lui spre orizontul european
Modernitatea scrierilor psihologice ale lui Gib Mihăescu
Rusoaica, roman psihologic al obsesiei
Imaginarul obsesiei în Rusoaica și recursul protagonisului la analiza psihologică
Dedublările comportamentale ale personajului central și dublul lui discurs
Monologul interior și defularea interiorității
Introspecția și sondarea lăuntricului răvășit
Valorificarea simbolului și mitului ca modalități de sugestie psihologică
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
Dezvoltarea romanului românesc de analiză psihologică în perioada dintre cele două războaie coincide cu afirmarea unor importante curente în psihologie, precum și a unor remarcabile realizări ale prozei psihologice universale. Și unele, și altele – psihanaliza sau gestaltismul, operele lui Proust, Joyce, Thomas Mann sau Dostoievski au avut influențe notabile asupra creației scriitorilor români. Astfel, influențat de ceea ce aduc nou romancierii veacului XX, pe urmele lui Dostoievski, scriitorul Gib I. Mihăescu este cunoscut în perioada interbelică prin interesul sporit pentru proza de analiză psihologică. Dintre scriitorii români, Gib Mihăescu pare a fi cel mai potrivit pentru un studiu psihanalitic, căci opera lui abundă în vise, închipuiri, în obsesii și vedenii, fiind nimic altceva decât transcrierea fidelă a unor deliruri prelungite în stare de veghe.
Specifică acestui scriitor este capacitatea excepțională de a analiza psihologiile obsesive. Obsesia și anume cea erotică, reprezintă motivul central în toate nuvelele și romanele prozatorului.
Dincolo de toate acestea, Gib Mihăescu se impune a fi un analist de o rară pătrundere, un ingenios observator al aparenței umane care, prin intermediul monologului, mitului, simbolului, dedublării și introspecției, realizează disecția sufletelor umane. Totodată, iscusitul prozator face monografia unei laturi sufletești a eroului său, în acest mod, Gib Mihăescu marcând pozițiuni decisive în proza de investigație psihanalitică românească.
Actualitatea și importanța temei
Actualitatea temei propuse pentru studiere derivă din interesul constant al producțiilor literare din ultimele decenii pentru controversatul tărâm al psihicului uman, depozitar al obsesiilor sau dorințelor neîmplinite, pentru instinctualitatea obscură sau pentru subiectivități umane înzestrate cu puterea de a produce infinite universuri subiective, adesea alienante, precum și pentru tendința elucidării proceselor subconștiente prin intermediul viselor și halucinațiilor, de care sunt frecventați eroii operelor analizate.
Scriitor purtând marca modernității, în permanență sedus de substraturile cele mai tainice ale ființei umane, Gib I. Mihăescu își găsește consolarea, ca majoritatea „suferinzilor epocii moderne”, în spațiul fictiv, prolific, al propriei imaginații din care s-a născut o scriitură autentică, viabilă, opera sa rămânând întotdeauna actuală prin numeroasele perspective pe care le deschide spre analiză.
Cercetând Rusoaica lui Gib I. Mihăescu, am constatat că romanul respectiv excelează prin investigarea conflictelor sufletești, a obsesiilor, ca frica, gelozia, efectele unor boli, prejudecățiile și superstițiile, care fac victime din protagoniști. Urmărirea tehnicilor de narație pe care le mânuiește scriitorul este indiscutabil la fel de importantă în stabilirea originalității operei acestuia, având în vedere că anume în acest roman, pot fi surprinse toate tendințele artistice caracteristice scrisului lui Gib Mihăescu.
Cu darurile unui analist de o rară pătrundere, într-un stil în care stăpânește multe resurse și procedee de investigație psihologică (introspectivă, sugestivă), Mihăescu se dovedește a fi un ingenios observator al sufletului omenesc, iar Rusoaica ne oferă destule exemple probante în acest sens.
Generalizând, demersul analitic întreprins în lucrarea de față își propune, pe de o parte, dezvăluirea modalităților de investigație psihologică pe care le valorifică prozatorul în Rusoaica, iar, pe de altă parte, evidențierea trăsăturilor specifice ale autenticității și psihologismului în scrierile lui Gib Mihăescu.
Obiectivele propuse în teză
La crearea aceastei teze ne-am propus următoarele obiective:
– Să-l încadrăm pe Gib Mihăescu în contextul prozei de analiză psihologică românească din perioada interbelică;
Să definim conceptul de tehnici de narație în baza surselor studiate;
Să urmărim evoluția personajului principal masculin din romanul Rusoaica.
Să analizăm metamorfoza obsesiei în romanul analizat;
Să argumentăm, prin analiză,valențele modalităților de investigare psihologică folosite în Rusoaica;
Să demonstrăm importanța analizei psihologice în configurarea personajelor din roman și a lumii lor.
Scopul cercetării
Studiul nostru are drept scop relevarea importanței instrumentarului psihologiei, în general, în literatură și, în speță, în proza lui Gib I. Mihăescu. Un alt scop este de a demonstra perspectiva înnoitoare adusă de Rusoaica în ceea ce privește dezvăluirea interiorității personajului obsedat cu ajutorul modalităților de investigație psihologică utilizate și de alți scriitori în perioada interbelică.
Ne-am propus să demonstrăm posibilitățile analizei psihologice pe care ea le oferă creatorului din perspectiva pătrunderii în adâncul sufletului omenesc, pentru a afla acolo tainicele resorturi care pun în mișcare mecanismele secrete ale vieții.
Am evitat orice referire tendențioasă la viața intimă a scriitorului, în centru studiului nostru aflându-se numai opera lui ca reflectare ficțională.
În demersul nostru urmărim să accentuăm că Gib Mihăescu nu copiază realitatea, ci pornește de la ea, creând, prin mijlocirea tehnicilor de narație, o nouă realitate, una personal concepută, deosebită de cealaltă, prin uzitarea unei singure dimensiuni sufletești: adâncimea.
Tangențial, fără a pretinde o tratare exhaustivă a subiectului, am urmărit de asemenea reactualizarea universului epic controversat din nuvelele și romanele scriitorului analizat, al căror liant îl constituie tema obsesiei sub diferitele ei forme de manifestare, oglindite în conștiința unor personaje emblematice, adesea victime ale unei instinctualități obscure și, mai ales, ale unei închipuiri extrem de prolifice.
Gradul de investigație a temei
Teza cuprinde două capitole, în care am încercat în baza surselor studiate să evidențiem importanța și actualitatea temei alese. Astfel, capitolul I (Romanul ,,Rusoaica” în contextul prozei românești psihologice din perioada interbelică) conține informații teoretice privind apariția romanului psihologic, evidențierea celor mai de vază prozatori, precum și modalitățile de investigare în romanul psihologic. Drept repere ne-au servit Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică de Gheorghe Lăzărescu, precum și Romanul psihologic românesc de Alexandru Protopopescu. De asemenea, fundamentarea teoretică am realizat-o în baza studiului Ambasadorii sau despre realismul psihologic de Dana Dumitriu; Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea de Zig Ornea, Romanul românesc interbelic de Carmen Matei Mușat etc.
Analiza tehnicilor de narație propriu-zise valorificate în romanul Rusoaica nu s-a realizat fără consultarea unor studii de referință precum: Opera lui Gib.I.Mihăescu de A. Baciu, Psihanaliză și creație în opera lui Gib I. Mihăescu de S. Cincă, Gib Mihăescu-Remember de Alina Rogobete etc.
Caracterul inovator al lucrării rezidă în actualizarea universului epic gibmihăescian din perspectiva supratemei obsesiei, decelabilă sub diferite forme de manifestare și prin diverse tehnici de narație, care trădează propensiunea scriitorului modern de a-și focaliza privirea, aproape exclusiv, asupra lăuntrului omenesc ce revelează, adesea, existența apăsătoare, fantomatică, a ființei umane condamnate la un destin absurd, alienant.
Studiul nostru a contribuit totodată la evidențierea originalității romancierilor români, care nu constă numai în inspirația socială, ci în realizarea analizei psihologice.
Structura tezei
Teza elaborată conține două capitole, în care am încercat să exemplific în baza surselor consultate rădăcinile apariției romanului psihologic, personalitățile care s-au remarcat printr-o analiză profundă în operele lor, precum și să stabilesc și să cercetez principale tehnici narative în folosite de Gib I. Mihăescu.
Capitolul I este intitulat Romanul ,,Rusoaica” în contextul prozei românești psihologice din perioada interbelică. Primul paragraf din acest capitol (Romanul psihologic românesc din perioada interbelică și orientarea lui spre orizontul european) reflectă istoria și evoluția romanului psihologic românesc atât în context național, cât și european, evidențiind cei mai de vază prozatori români care au contribuit la dezvoltarea lui. Paragraful 2 ( Modernitatea artistică a scrierilor lui Gib Mihăescu) analizează motivul central, cel al obsesiei, reflectat într-un șir de opere ale prozatorului român, precum și modalitățile de investigație utilizate. Tot aici se argumentează includerea romanului Rusoaica în categoria scrierilor de analiză psihologică.
Capitolul II este intitulat Crizele de identitate ale protagonistului din Rusoaica și recursul lui la analiză psihologică. Acest capitol vizează o cercetare aprofundată a romanului Rusoaica din unghiul modalităților de analiză psihologică folosite de autor (monologul interior, introspecția, simbolul, mitul, dedublarea). Prozatorul, ca nimeni altul, atribuie personajelor sale clipe de teroare, în care obsesia și anume cea erotică le creează destinul, iar prin intermediul modalităților de investigație psihologică crizele de identitate sunt conturate cu deosebire plauzibil.
Principii și metode de cercetare
Metodele de cercetare utilizate în teză sunt urmatoarele: analiza psihanalitică și comparativă, disocierea documentară și sinteza. Metoda documentară constă în cercetarea unui șir de surse care vizează tema tezei. Fundamentul teoretic al investigației s-a edificat, în primul rând, din studiile unor cunoscuți critici și istorici literari, sociologi, psihologi, filozofi ca: Nicolae Balotă, Al.Protopopescu, Șerban Cioculescu, Zigu Ornea, Stelian Cincă, Gheorge Lăzărescu, Mihail Diaconescu, Andrei Baciu ș.a., ale căror lucrări au contribuit la crearea unui cadru mai larg pentru tema de cercetare.
Metoda comparativă a vizat studierea evoluției romanului psihologic, stabilirea motivului central prezent în majoritatea operelor scriitorilor români din perioada interbelică, precum și punerea în discuție a contribuției unor scriitori la dezvoltarea romanului psihologic în raport cu activitatea lui Gib Mihăescu.
Sinteza a presupus formularea de concluzii privind tema pusă în discuție.
Cuvinte-cheie : roman psihologic, analiză, trăire, obsesie, mecanism, teroare sufletească, tehnici narative, mit, simbol, dedublare, introspecție.
ROMANUL RUSOAICA ÎN CONTEXTUL PROZEI ROMÂNEȘTI PSIHOLOGICE DIN PERIOADA INTERBELICĂ
Romanul psihologic românesc din perioada interbelică și orientarea lui spre orizontul european
Perioada dintre cele două războaie mondiale reprezintă una dintre cele mai strălucite epoci îndeosebi din istoria romanului românesc, prin valorile cărora le-a dat naștere, prin inovațiile pe care le-a adus. Anume în această perioadă, în romanul românesc interbelic, sub influența, mai ales, a prozei europene, s-a extins zona de investigație asupra domeniului vast al psihicului și s-a perfecționat tehnica literară de disecție în profunzime.
Deși raportul literatură-psihologie-om este sesizat încă de antici, elementul psihologic începe să fie valorificat de către prozatori abia la hotarele secolelor XIX-Xcă și orientarea lui spre orizontul european
Perioada dintre cele două războaie mondiale reprezintă una dintre cele mai strălucite epoci îndeosebi din istoria romanului românesc, prin valorile cărora le-a dat naștere, prin inovațiile pe care le-a adus. Anume în această perioadă, în romanul românesc interbelic, sub influența, mai ales, a prozei europene, s-a extins zona de investigație asupra domeniului vast al psihicului și s-a perfecționat tehnica literară de disecție în profunzime.
Deși raportul literatură-psihologie-om este sesizat încă de antici, elementul psihologic începe să fie valorificat de către prozatori abia la hotarele secolelor XIX-XX și doar în măsura în care acesta îi îndreaptă spre lumea ascunsă a personajului, ea constituind o necesară informație pentru autori.
Scriitorii își propun ca obiect de investigație universul lăuntric al personajului, care este observat până la cele mai intime vibrații, până la cele mai ascunse tainițe ale conștiinței. Astfel, se impun atenției două tipuri de romane, pe care G.Ibrăileanu le numește ,,de creație și de analiză”.
Primul, considerat superior, mizează pe eroi a căror lume este dezvăluită prin intermediul faptelor și vorbirii lor, al reacțiilor lor exterioare. Al doilea, mai puțin prețuit de publicul dornic de acțiune, prezintă personaje din interior, prin disocierea gândurilor și stărilor lor sufletești sau de conștiință. Trăsăturile principale ale acestuia din urmă, în opinia Danei Dumitriu, sunt: ,,obiectivitatea reflectării artistice a unei realități psihologice, excluderea imixtiunii unei subiectivități analitice și restrângerea complexității existenței la nivelul trăirii psihice”, romancierul cedând întreaga autoritate personajului care devine ambasadorul său. Așadar, proza analitică vine cu modificări esențiale în ceea ce privește principalele elemente tradiționale ale genului: personaj, povestire, intrigă, tehnici narative.
Deși schimbările survenite acum în tehnicile narative românești stau sub semnul diversității, preocuparea constantă și comună a romancierilor noștri rămâne reflectarea lumii sau a sufletului omenesc. Într-un timp relativ scurt, practic două decenii, romanul românesc traversează vârste diferite, trecând ,,de la realismul epic, orientat exclusiv spre lumea exterioară, la realismul subiectiv, interesat să descopere realitatea infinit mai complexă a spiritului, experimentând totodată și formule inedite, ca structura muzicală, jurnalul, antiromanul, sau romanul cu substrat mitic”.
Cu referire la acest aspect, Carmen Mușat consideră că romanul românesc trece într-o nouă etapă și dacă ,,doricul romanului aparține unei vârste biblice de început și unui creator la fel de impasibil ca și Creatorul”, nu este mai puțin adevărat că ionicul de la care pornește Nicolae Manolescu în Arca lui Noe, înseamnă ,,psihologism și analiză, iar reflecția începe să tragă de mînecă.”
Romanul românesc a cunoscut o serie largă de forme și de manifestări în literatura română. Afirmându-se plenar în perioada interbelică, el a adoptat diferite modalități estetice, de la clasic la modern, de la roman realist la roman mitologic, alegoric. În cazul romanului modern, de analiză psihologică, autorul își propune să absoarbă lumea în interiorul conștiinței, anulându-i omogenitatea și epicul, dar conferindu-i dimensiuni metafizice; nu mai este demiurg în lumea imaginarului, ci descoperă limitele condiției umane; are o perspectivă limitată și subiectivă, completată adesea cu opinii programatice despre literatură, autorul devenind teoretician. În ceea ce privește opera, personajul-narator înlocuiește naratorul omniscient, ceea ce potențează drama de conștiință, conferindu-i autenticitate.
Opțiunea pentru convențiile epice favorizează analiza (jurnalul intim, corespondența privată, memoriile, autobiografia); principiile cauzalității și coerenței nu mai sunt respectate (cronologia este înlocuită cu acronia). Sunt alese evenimente din planul conștiinței, iar din exterior sunt preferate faptele banale, lipsite de semnificații majore, fară să fie refuzate inserțiile în planul social. Cititorul se identifică cu personajul-narator, alături de care investighează interioritatea aflată în centrul interesului și are acces la intimitatea personajului-narator. Intriga în romanul de analiză psihologică nu mai are importanța pe care o deține în cel tradițional. Ea continuă să existe, dar se află în serviciul analizei.
Dezvoltarea romanului românesc de analiză psihologică în perioada dintre cele două războaie coincide cu afirmarea unor importante curente în psihologie, precum și a unor remarcabile realizări ale prozei psihologice universale. Și unele și celelalte – psihanaliza sau gestaltismul, operele lui Proust, Joyce, Thomas Mann sau Dostoievski (intrată cu adevărat în conștiința literară românească și universală abia după primul război mondial) au avut influențe notabile asupra creației unuia sau altuia dintre scriitorii români.
Din cele două direcții principale și sub influența romanului european, în literatura română s-au dezvoltat mai multe orientări estetice care au dat naștere la noi formule de roman: liric (Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu), al mediilor periferice (Carol Ardeleanu), proza memorialistică (Constantin Stere), proza estetizantă și simbolică (Mateiu Caragiale), proza fantastică și a ,,experienței” (Mircea Eliade, Gib Mihăescu).
Deși au dat un puternic impuls dezvoltării romanului de analiză, cuceririle psihologiei moderne nu-l explică în totalitate. Scriitorul se referă la opera lui și la datele științei, dar se confruntă vital cu realitatea umană, cu predecesorii și contemporanii din care își trage seva și pe care încearcă să-i depășească, precum și cu propria sa imaginație creatoare. Intuiția profundă a scriitorului o ia nu o dată înaintea observației omului de știință, și psihologii timpurilor moderne s-au îndreptat adesea cu folos spre unele personaje literare pe care le-au transformat în obiect de studiu.
Psihologia și literatura au nevoie una de alta, completându-se reciproc. Știința întrece arta prin rigoare și posibilități de generalizare, dar personajul literar conține în ambiguitatea sa funciară semnificații mai bogate decât cazul studiat de filolog.
Este adevărat că întâlnim la unii scriitori români cazuri clare de mimetism, de imitare a unor modele străine, dar scrierile astfel rezultate nu pot interesa doar ca document, ilustrând un aspect al receptării literaturii universale în țara noastră, nu însă și prin valoarea lor literară.
Marii creatori: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Anton Holban, Gib Mihăescu sau Hortensia Papadat-Bengescu, sunt voci profund originale. Aprofundând și îmbogățind analiza psihologică, ei au contribuit în același timp și la evoluția prozei românești cu subiect social. Se verifică astfel, o dată în plus, observația lui Ibrăileanu conform căreia în opera marilor scriitori ,,creația și analiza sunt întotdeauna îmbinate”. Chiar atunci când pun accentul pe sondarea adâncurilor sufletului omenesc, acești creatori o realizează pe fundalul realității epocii evocate.
Mediul social nu este în acest caz un simplu decor, ci intră în relații multiple cu personajul, căruia chiar dacă nu îi determină integral comportamentul, i-l condiționează într-o măsură destul de însemnată, constituind adesea catalizatorul energiilor și dramelor psihice latente ale eroului.
Un exemplu concludent este oferit de Pădurea Spînzuraților. În orice țară și în orice situație Apostol Bologa ar fi un personaj problematic, nehotărât. Dar faptul că este român în Imperiul Austro-Ungar și că ia parte la un război dus împotriva fraților săi, îl pune într-o dilemă tragică, făcându-l să-și trăiască drama cu o intensitate sporită.
Interesul pentru problemele istoriei și ale politicului se intensifică în romanul de analiză contemporan, iar Liviu Rebreanu contribuie considerabil la dezvoltarea prozei analitice, reușind să se înscrie printre cei mai buni prozatori ai secolului XX. Ideile realiste reflectate în operele sale implică și psihologie. Dovadă este romanul Ion, care, la prima vedere, este un roman tradițional, dar, în pofida acestui fapt, beneficiază de analiză și sugestie psihologică.
Deși universul lui Rebreanu este considerat un studiu al societății, totuși el conține și o lume în care personajele trăiesc în permanență o dramă. Evidentă în cazul romanelor Ciuleandra, Adam și Eva, Ion sau Răscoala, ,,fatalitatea biologică, socială, națională este o modalitate de a resuscita mecanismul tragediei antice. Dincolo de voința umană, destinul acționează implacabil și orb în cazul lui Puiu Faranga sau al lui Ion, în cazul lui Apostol Bologa, sau al cuplului etern din Adam și Eva, sortit să se refacă de-a lungul unor existențe succesive.”
O perspecitivă nouă se deschide în romanul Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război. Apărut în 1930, a constituit o noutate absolută în epoca interbelică. Cunoscător al diferitelor teorii filosofice și științifice care circulau în epocă, admirator declarat al operei lui Marcel Proust, autorul romanului în cauză creează primul personaj-narator din literatura română preocupat să înțeleagă în ce constă diferența între realitate și autosugestie, între absolut și relativ. Opera se încadrează în proza de analiză și ilustrează concepția estetică a scriitorului despre roman, concepție dezbătută și în Noua structură și opera lui Marcel Proust. Pentru Camil Petrescu, literatura, și mai ales romanul, reflectă ,,spiritul epocii sale ”.
Ioan Slavici în scrierile sale s-a afirmat ca un mare psiholog, chiar dacă n-a fost un analist în adevăratul înțeles al cuvîntului. Prozatorul surprinde mișcările sufletești, simple sau complexe. ,,Originalitatea scriitorului constă în capacitatea de a se insinua în interiorul personajului, de a prezenta, prin intermediul reproducerii indirecte și a stilului indirect liber, gândurile acestuia”, opinează Gh.Lazărescu. Slavici, fiind un mare psiholog al colectivității, își asumă adesea rolul de exponent al opiniei publice, scriitorul apărând în ipostaza de moralist.
O altă personalitate care a activat în același domeniu este D. Zamfirescu. El a fost considerat un precursor al romanului românesc de analiză, un precursor fără voie, căci într-o scrisoare către T. Maiorescu, referindu-se la Discipolul lui P. Bourget, afirmă că ,,denumirea de roman psihologic” este ,, o vorbă goală”, orice roman bun trebuie să fie psihologic.
D. Zamfirescu este un fin psiholog, dar această calitate se manifestă mai rar în analiza propriu-zisă și mai des în sugerarea unui gând sau a unui sentiment printr-un gest, un cuvânt sau o privire, nedisecate de autor și lăsate să-și dezvolte semnificațiile în mintea cititorilor.
Hortensia Papadat-Bengescu, creatoarea unui roman caracterizat printr-o lume înfățișată care își pierde omogenitatea, cu spirit de finețe și de analiză, contemplație, individualism, drame personale, spirit reflexiv, problematică filosofică și psihologică, discontinuitate epică, este o altă reprezentată a romanului psihologic.
Compoziția operelor sale este una modernă ( jurnal, scrisori, articole de ziar, confesiune), modul dominant- dialogul, finalul deschis, iar naratorul este și personaj. Aceasta creează definitiv un gen nou: ,,romanul polifonic, muzical în construcție, dar și o tipologie umană specifică- cea a individului târât, descompus de boală, dar și de aspirații ce vin în contradicție cu posibilitățile sale intelectuale.”
Atras de formula prozei lui Proust, Anton Holban face o minuțioasă analiză a vieții interioare, disecă fiecare gând, fiecare sentiment. Proza lui este subiectivă, discontinuă, lipsită de simț epic. În același timp, proza lui Holban resimte și influența concepției lui André Gide. Analiza are loc prin intermediul eroilor înșiși, care se caută, romanele confundându-se astfel cu un jurnal intim.
Cele trei romane ale lui Anton Holban ( O moarte care nu dovedește nimic, Ioana, Jocurile Daniei) sunt niște variațiuni pe aceeași temă: bărbatul (care în toate romanele are numele Sandu) și femeia se pândesc reciproc, neputându-se suporta când sunt împreună și neputând trăi despărțiți.
Interferența elementului psihologic cu cel artistic, în perioada interbelică, a contribuit la crearea unei adevărate literaturi în spațiul românesc, iar ceea ce contează expres este faptul că se creează o opoziție tot mai tranșantă dintre romanul modern și cel tradițional, arcul balanței dând prioritate celui dintâi, din considerentele unei „deschideri” fără limite a procesului gnoseologic și artistic, subiectul aflându-se într-o permanentă căutare de sine, în intenția sa de descifrare a enigmelor vieții și ale artei.
Opoziția este remarcată de majoritatea cercetătorilor, fiind explicată prin faptul că „romanului tradițional, artificial, „pus în scenă” de un romancier omniscient, cuviincios, gata să se mândrească în fața cititorului, povestirii acesteia magistrale i se va opune, fără a predomina totuși un alt roman a cărui optică e diferită: romanul care nu mai e o lecție completă, ci o enigmă” , așa cum explică R.-M. Albérès.
Edivent, realizarea artistică se desfășoară diferit de la romancier la romancier, fiecare creându-și capodopera potrivit convingerilor și abilităților sale, încercând totodată să fie original în metodele de investigație psihologică abordate, tehnica analizei psihologice dezvăluind resorturile intime care mișcă lumea interesului, snobismului și degerenescenței.
Concluzionând, menționăm că întreaga structură a romanului se modifică, punctul de interes balansând spre cercetarea tărâmurilor întunecate ale psihologiei, iar noile tehnici narative la care recurg tot mai des prozatorii români interbelici sunt semnul concludent al unei viziuni originale a omului și realității supuse analizei, tehnici care aduc romanul românesc aproape de orizonturile europene.
Modernitatea scrierilor psihologice ale lui Gib Mihăescu
Secțiunea cea mai interesantă și cea mai amplă a operelor lui Gib I. Mihăescu, care relevă adevărata sa originalitate, este aceea a prozei analitice, de o modernitate certă, proză în care țesătura epică formează doar pretextul de declanșare a unor complicate procese de conștiință sau stări sufletești.
Nuvelele sale, excelente sondaje în regiunile ascunse ale sufletului, sunt concentrate în cea mai mare parte în jurul sentimentului erotic, sentiment plasat totdeauna într-o zonă limită, de incertitudine a iubirii, dilatat până la formele lui cele mai torturante de gelozie. Gelozia, nesiguranța și neîmplinirea iubirii, teroarea opiniei publice, care-l degradează pe cel ,,încornorat”, constituie, luate în parte sau reunite la același personaj, surse puternice de crize sufletești, de obsesii erotice. Prozatorul a fost atras de explorarea diversă și profundă a erosului, înfățișat în complexitatea sa, evoluând de la farmecul primei iubiri, la gelozie și de aici la obsesie, la o adâncă și neliniștitoare teroare sufletească. Eroii iubesc cu patimă, până la violență, deși păstrează în adâncul sufletului nostalgia iubirii ideale, viul purității morale. Această dualitate dintre dorința cărnii și negarea ei prin ideea iubirii ideale creează structura dramatică, încordarea și deznodămîntul violent al operei lui Gib. I. Mihăescu.
Trei noțiuni definesc personajele nuvelelor lui Gib I. Mihăescu: gelozia, teama de ridicol și complexul de inferioritate în fața amantului, uneori și a soției. Teama de a nu deveni ridicoli în fața celorlați capătă proporții catastrofale într-un mediu în care oamenii sunt dominați de prejudecăți. Pentru burghezul provincial, fie că se numește căpitanul Naicu (Vedenia), inginerul Rărunc (Scuarul), Sandualian (Deus ex machina) sau Sava Manaru (La ,,Grandiflora”) opinia publică este mai presus de orice. Galeria tipologică a soților ,,încornorați”, care suferă de teama ridicolului, este specifică vieții provinciale și se regăsește în toată opera scriitorului.
Mai mulți critici remarcă că eroii lui Mihăescu sunt niște obsedați sexuali. Noi credem că afirmația este exagerată și pune într-o lumină falsă, nivelatoare, existența lor individuală, negând dramele sufletești pe care le parcurg. Pe bună dreptate, Perpessicius sublinia faptul că în proza lui Gib Mihăescu nu este vorba de ,,aventurile pasiunii carnale, ci de o permanentă înfruntare a eternului Adam și a eternei Eva”, de înfrângerea lor reciprocă. Criticul remarcă faptul că în proza lui Gib Mihăescu iubirea este chinuitoare prin insondabilul ei mister și nu prin ,,dorința cărnii” , prin erotomanie. Cele mai multe nuvele ale lui Gib I. Mihăescu au într-adevăr la bază, așa cum am văzut o obsesie de ordin erotic, fixată în special sub forma geloziei soțului față de soția infidelă, care pendulează între cei doi bărbați – soț și amant – fascinându-i printr-un abil joc al pasiunilor, prin instabilitate, dar și prin aerul de noblețe și risipa de forme corporale care par a atinge perfecțiunea. Întâlnim astfel, destul de frecvent, obsesia corporalității, în care mersul, statura, culoarea pielii, a părului etc. devin elemente esențiale în stimularea unor puternice pasiuni.
Criticul N. Balotă remarcă preponderența culorii albe în alcătuirea multor portrete feminine. Am adăuga acestei observații preferința scriitorului pentru atributele care dau perfecțiunea și frumusețea fizică, înălțimea statuară, fascinația dată de culoarea brună a părului, de tenul ciocolatiu, de aerul de noblețe și mister, precum și o sete permanentă a acestora pentru iubire. ,,Aceste trăsături și calități devin atribute ale feminității ideale, motive de declanșare a unor puternice sentimente de iubire, plasate de cele mai multe ori prin incertitudine, în zona toridă și chinuitoare a obsesiei”. Trecerea de la schițele de observație realistă, cu subiecte din război sau din viața burgheziei provinciale, către proza de analiză, se face treptat și anticipează marile creații de mai târziu. Lucrările lui Gib Mihăescu implică sentimentele, stările sufletești și actele de conștiință supradimensionale care izvorăsc brusc din adâncurile neguroase ale subconștientului, punându-și amprenta asupra comportamentului personajelor.
Temele obsesiei, infidelității, ale orgoliului și ale maleficului primesc, în nuvela La Grandiflora, o tratare foarte amănunțită. La Grandiflora – una dintre cele mai importante scrieri ale lui Gib I. Mihăescu, este o nuvelă în care observația psihologică se împletește cursiv cu fantasticul. Nuvelistica prozatorului oltean, argumentează Mihail Diaconescu, ,,demonstrează o înțelegere largă, cuprinzătoare, a vieții și psihologiei umane. Ceea ce reține el cu predilecție din experiențele pe care le transfigurează artistic se leagă însă de lucruri aflate sub semnul bolii, neputinței, urâtului, minciunii, setei de răzbunare, crimei, pornirilor anormale. Lumea fantasmelor e de un patetism sumbru, plin de melancolie”. La Grandiflora demonstrează, poate mai bine decât alte nuvele și povestiri, pornirea autorului de a amesteca imaginile realului cu cele ale fantasmelor, gravitatea- cu atitudinea rece, detașată, înfiorarea patetică- cu grotescul și sarcasmul.
Proeminența fondului biologic în conturarea unora din obsesiile evocate de Gib Mihăescu a fost observată de comentatori. Șerban Cioculescu notează că ,,omul lui Gib I. Mihăescu este stăpânit de instinctul primordial, sub al cărui imperativ suferă abateri de la viața normală. Indiferent de încuviințarea rațională a cititorului, subiectele violente ale autorului se impun prin vigoarea tratării, prin eliminarea inutilului, prin gradarea dramatică a efectelor. Este suficient să-i admitem eroii unidimensionali, cu obsesiile lor, chiar dacă nu i-am mai întîlnit în realitate, pentru ca acțiunile lor să ia caracterul necesității; opera e o plăsmuire dincolo de realitate, cu rădăcini în biologie și cu ramificații în fantastic”.
La Grandiflora, notează Gh. Florea, ,,rămâne o amplă nuvelă , a cărei acțiune este din păcate prea mult diluată, gravitând îndelung în jurul unui singur erou, Manaru, și a unei singure stări sufletești – gelozia – supradimensionată până la paroxism”. Subiectul nuvelei este simplu, povestirea, destul de redusă, servește în mod strict la punerea în valoare a analizei sufletești a eroului, marcând evoluția geloziei acestuia, obsesia care îl va înrobi definitiv și-i va deregla întregul mecanism sufletesc. Stelian Cincă susține că în La Grandiflora se face ,, analiza ascuțită, lucidă, clinică, a unui caz de gelozie morbidă”. În nuvelă găsim o manieră robustă, o analiză de adâncime a unei obsesii erotice care are ca punct de pornire gelozia. Axată în jurul sexualității, cu o îndrăzneală care a putut să scandalizeze, autorul a răscolit domeniul inconștientului ca nimeni altul. Astfel de creații l-au situat pe autor pe primul plan al nuvelisticii române.
O altă nuvelă în care este reflectat motivul obsesiei erotice este Vedenia. Morbul care dă naștere la evenimente și macină existența provincială, mediu din care sunt recrutați aproape în totalitate eroii nuvelelor lui Gib Mihăescu, este gelozia, sentiment ce determină iubiri neașteptate, manifestări scăpate, de cele mai multe ori de sub controlul rațiunii. Infidelitatea femeii, veșnica ei tendință de schimbare și împlinire erotică constituie mobilul care generează și amplifică conflictele dramatice, stabilind structura și impunând deznodământul întâmplărilor.
,,Neputând transforma iubirea într-un bun personal, înscris în dosarele de proprietate, atunci când o pierd sau sunt obligați să o împartă cu alții, eroii lui Gib Mihăescu reacționează violent, se lamentează, sunt chinuiți de neașteptate stări obsesive, manifestări care produc, de multe ori, dezechilibru psihic”. Tulburările psihice, repulsiile ca și teroarea ideilor fixe, dorința de a ajunge în orice mod la anumite situații, fobiile sunt rezultatul unor lente și multiple acumulări. Autorul se arată preocupat exclusiv de momentul culminant al unei evoluții de durată. Dezlănțuită, obsesia apare însă preschimbată într-un voluntarism elementar și într-o inteligență detectivă. Aproape toate nuvelele care evocă obsesii dezvoltă o parte inițială amănunțit-expozitivă, mult mai amplă decât restul narațiunii. Aici sunt enumerate datele aperceptive ce favorizează manifestările psihopato-logice, elementele ce le provoacă, etapele parcurse de un personaj sau altul, până la declanșarea stărilor de dereglare psihică. Restul evenimentelor este istorisit strâns, în suspensie, cu o bună știință a organizării faptelor spre un final de efect. Această organizare acordă un rol deosebit de important descrierii atmosferei în care evoluează personajul. De obicei, atmosfera este apăsătoare, sufocantă, plină de semne ale unor posibile pericole.
Nuvelistica lui Gib Mihăescu demonstrează o înțelegere largă, cuprinzătoare, a vieții și psihologiei umane. Ceea ce reține el cu predilecție din experiențele pe care le transfigurează artistic se leagă însă de lucruri aflate sub semnul bolii, neputinței, urâtului, minciunii, setei de răzbunare, crimei, precum și pornirilor anormale. Lumea fantasmelor în care se transpunea atunci autorul e de un patetism sumbru, plin de melancolie. Evident, un asemenea univers nu-ți putea face locul într-o creație perfect închegată, echilibrată. Amestecul de reverie, dorințe nelămurite, fobii și impulsuri neclare legate când de datele realului, când de cele ale lumii fantasmelor, are un corelat artistic în diversitatea atitudinilor adoptate de autor. Nuvela Vedenia demonstrează poate mai bine decât alte nuvele și povestiri, pornirea autorului de a amesteca imaginile realului cu cele ale fantasmelor, gravitatea cu atitudinea rece, detașată, înfiorarea patetică cu grotescul și sarcasmul. Opera presupune o complexă analiză a obsesiei. În paginile ei această halucinație, degradare psihică este cercetată cu minuție, ,,pe toate fețele și în toate unghiurile. Se creează, mai întâi, condițiile preliminare apariției, se urmărește evoluția, apoi apoteoza; finalul este indecis, ca în orice vedenie”.
Aprecierile criticii asupra nuvelisticii lui Gib I. Mihăescu au fost și continuă să fie contradictorii. Totuși majoritatea criticilor literari sunt fascinați de elementul nou introdus de prozator în literatură. Octav Suluțiu găsea în volumele La Grandiflora și Vedenia câteva dintre cele mai desăvârșite nuvele din literatura românească”. El remarcă originalitatea scriitorului și ,,perfecta posesiune a tehnicii care face din fiecare nuvelă a sa o entitate estetică de sine stătătoare, cu o economie stringentă, cu un echilibru de compoziție armonios și un stil adecvat”.
Dacă ne referim la structura romanelor lui Gib I. Mihăescu, menționăm că sunt, într-o oarecare măsură, asemănătoare: un bărbat, plasat în medii diferite, aspiră către o femeie ideală, de obicei inaccesibilă, dar în acest timp el are relații cu alte femei în locuri cu totul neașteptate. În jurul acestui personaj principal se află o serie de indivizi, dintre care niciodată nu lipsește soțul înșelat. Plasându-și personajul în diferite medii (micul orășel de provincie, granița, mahalaua bucureșteană), scriitorul accentuează o trăstură comună a protagoniștilor: veșnica aspirație către o femeie deosebită.
Se poate identifica la toate personajele masculine din opera scriitorului un complex de inferioritate al bărbatului, dar în timp ce eroii nuvelelor sunt soți torturați de ideea de infidelitate și roși de gelozie distructivă, la cei din romane sentimentul geloziei este aproape inexistent, aceștia aflându-se uneori în postura amantului, dar niciodată a soțului înșelat. Indivizi idealiști întâlnim în toate romanele lui Gib I. Mihăescu, dar, spre deosebire de ceilalți, Andrei Lazăr este singurul care se sinucide, el nu se poate desprinde de lumea imaginară în care trăiește, nefiind suficient de lucid ca Ragaiac sau Mihail Aspru. Protagonistul se află în incapacitatea de a avea un rol normal în societate și din cauza propriilor cerințe individuale care nu au legătură cu grupul căruia aparține.
În Donna Alba este prezentă tendința de transfigurare a femeii, de transpunere a ei într-un univers al perfecțiunii, nu neapărat având corespondent în realitate. Donna Alba reprezintă idealul feminin, întruchipare a frumuseții, superiorității și mai ales al inaccesibilității. Personajul masculin din romanul dat, Mihai Aspru, reprezintă exact opusul acestui ideal, cel puțin din punct de vedere al poziției sociale: un bărbat cu origini plebee, fără importanță și fără viitor. Tocmai intangibilitatea Donnei îl determină să lupte mai dârz în intentia de a o seduce, obsesie care îi justifică, cel puțin în mintea proprie, toate acțiunile ulterioare.
Iubirea pentru Donna Alba poate fi pusă destul de mult sub semnul incertitudinii. Cu cât ajungi să îl cunoști mai bine pe Mihai, cu atât îți dai seama că bărbatul urzește un plan cu subterfugii care are la bază frustrări de ordin personal, material și social. El a fost comparat cu un alt personaj asemănător din literatura universală: Julien Sorel din Roșu și negru al lui Stendhal, cel care de asemenea își propune cucerirea unei femei din înalta societate, cucerire pentru care irosește tocmai zece ani.
Așadar, opera lui Gib I. Mihăescu conține momente tensionate, întorsături de situație, aventuri erotice, realitatea exterioară a eroilor în strictă dependență de universul lor interior. Personajele și fenomenele lor psihice sunt circumscrise direct aspectelor vieții sociale de după primul război mondial. Câțiva bărbați asaltați de dorințe erotice fac expediții nocturne, fiind tot timpul în căutarea sau așteptarea femeii ideale și unei iubiri himerice.
Din aceste considerente, creația alui Gib Mihăescu este neegalată prin puterea de a comunica sentimentul obsesiv, natura, lucrurile, întâmplările zilnice, ființele din jur care iau o înfățișare stranie. Umbre dense și tulburătoare cad peste întreaga realitate, deformând contururile și dăruind reliefuri neașteptate.
Rusoaica, roman psihologic al obsesiei
Obiect predilect de observație al romancierilor analiști, obsesiile se numără printre nevrozele cele mai frecvente. Aceste tulburări psihologice, care constau în idei, cuvinte sau imagini ce se impun minții subiectului în mod independent de voința sa și în opoziție cu ea, prezintă, în general, o gradație ascendentă în intensitate, care corespunde creșterii gradate a tensiunii în opera literară.
Imagine, gând sau stare afectivă care ia în stăpânire conștiința în mod perseverent și intens, împotriva voinței subiectului și a funcțiilor critice intelectuale, obsesia persistă parazitar, devine chinuitoare și, permanentizându-se, exprimă un simptom de nevroză (mai ales de psihastenie). Subiectul conștientizează anormalitatea obsesiei, deseori caută să o ascundă pentru a evita desconsiderarea celor din jur și astfel, cuprins de anxietate, ajunge la acte nefirești și deci la perturbații de comportament.
După A. Adler, obsesia ,,exprimă fuga de realitate și transpunerea conflictelor vitale într-un plan ireal. P. Janet consideră că obsesia este un gând prevalent ce se impune atenției și care determină un travaliu mental prelungit și penibil până a ajunge angoasant, cu toate că subiectul îi recunoaște în parte inutilitatea și absurdul. După Pavlov, obsesia este un focar nervos caracterizat prin inerție patologică ce se fixează reflex”.
Termenul este utilizat și în cadrul conduitelor normale pentru a desemna preocupări și scopuri neobișnuit de intense și durabile. În cadre normale, micile obsesii apar ca o consecință a oboselii și epuizării nervoase și se exprimă în comportamente repetitive greu de controlat și înlăturat. Obsesiile se împart în: obsesii intelectuale, cum e ideea fixă; obsesii impulsive, comiterea unor acte contrarii propriei voinței; obsesii inhibitive, cum este preocuparea permanentă, dintr-o frică irațională, de ceva sau de a face ceva.
Un scriitor al obsesiilor este Gib Mihăescu, care este sensibil la o singură problemă fundamentală- erotismul- eroii lui fiind axați pe o singură dominantă care le structurează întreaga evoluție. Personajele lui sunt pline de energie și ingeniozitate în urmărirea idealurilor lor, recurgând la analiză numai în măsura în care gândurile și sentimentele supuse investigației gravitează în jurul aceluiași ideal.
Protagonistul din Rusoaica trece drept un mare căutător de ideal. Așa pare a-l fi croit prozatorul, așa este el înțeles la prima lectură și așa l-au văzut întotdeauna criticii. Ragaiac nu tânjește după frumoasa fără corp, ci cu corp. E lucrul cel mai simplu și mai evident, pe care se pare că nici romancierul nu l-a înțeles pînă la capăt. Dar din această neînțelegere s-au născut admirabilele mijloace epice. S-a născut, cu alte cuvinte, o proză unică și unitară, în care rolul principal îl joacă materia. Ca și în cele mai bune nuvele ale sale (Vedenia, La Grandiflora, Semnele lui Dănuț etc.), scriitorul creează în Rusoaica o atmosferă tulbure, apăsătoare, în care personajele se lasă pradă unor obsesii și fobii ce se amplifică spre dezlănțuire paroxistică. Mecanismul obsesiei este în fond similar cu cel din majoritatea nuvelelor și romanelor lui. Mai întâi, se produce o acumulare detaliată și treptată, dar inexorabilă, a contextului cazual, care, la sfârșit, conduce la o derariere mentală la fel de neevitat a protagonistului. Și în Rusoaica autorul își încheie narațiunea, în punctul de vârf al parcursului maniacal al personajului, netrecând însă dincolo, pe tărâmurile patologicului în sine sau ale vecinătăților lui. Andrei Baciu menționează că ,,o dată, am crede, pentru că nu nebunia ca stare psiho-emoțională propriu-zisă este cea care îl interesează pe Gib. În al doilea rînd, deoarece în acest chip impresia operei asupra cititorului este una mult mai accentuată: acesta, abandonat în plin suspans, este invitat și forțat chiar să devină activ și să intre în joc.”
Faza finală în care ajunge protagonistul reprezintă, după cum se știe, momentul când, spre marea lui stupoare, se vede confruntat cu incredibilele consecințe ale căutărilor lui aberante: în goană după intangibila fantasmă a rusoaicei, el provoacă o suferință enormă multor oameni în fond buni. Obsesia îl deformează astfel încât el cunoaște abandonul rațiunii, iar, drept urmare, nu conștientizează cât de mare e durerea ce le-a provocat-o Niculinei, Marusei ș.a.
Analizând Rusoaica, unii exegeți ajung la concluzia că, la coborârea în adâncurile interiorității lui Ragaiac, Gib Mihăescu i-a avut drept călăuze pe scriitorii ruși, în special, pe Dostoievski și Leonid Andreiev. Carențele stilistice, formale ale literaturii rusești față de marile literaturi romanice i se păreau lui Gib Mihăescu pe deplin compensate de profunzimea problemelor omenești abordate. În opinia lui M. Tomuș, trimiterea la marea proză rusă stă scrisă în chiar titlul acestui roman, Rusoaica, iar abordarea psihologică a subiectului tratat facde trimitere inevitabil la ,,povestea unui vis în foarte sensibilă apropiere de țărmurile obsesiei.”
Pentru prozator opera este o altă realitate posibilă, așa cum pagina de literatură este un alt univers alături de realitatea cotidiană. ,,Din acest punct de vedere, Rusoaica, cel mai bun roman al lui Mihăiescu, e în multe privințe exemplar”. Locotenentul Ragaiac, primind drept misiune paza unei porțiuni de graniță mai puțin solicitată,visează chipul unei rusoaice, un chip din legendă, rod al lecturilor și imaginației personajului.
Romanul poate fi considerat o dramă a așteptării și deziluziilor, iar noutatea acestui roman rezidă în ,,considerarea patimii din interior”. D. Micu emite părerea că, lucrarea, nu reprezintă propriu-zis analiză psihologică, ,,detaliere infinitezimală a nuanțelor de gândire sau de sentiment”, ci e pur și simplu aducere la lumină a unor reprezentări de o desăvârșită materialitate, a unor scene derulate pe un ecran invizibil. Același exeget consideră că ,,Gib Mihăescu utilizează în analiză tehnica creației, operează introspecții cu mijloace comportamentiste”.
Semnificația obsesiei sale, ca aspirație la idealitate, se conturează în dialogul dintre el și caporalul Marinescu din dimineața când cei doi se întorc, după o noapte de iubire, la post: ,,- Dă-o dracului de viață, dom’ locotenent. Dacă nu-i mai pune omu’ nițică frumușață, ce dracu să mai alegi dintr-însa?”. În acest context, ofițerul trăiește complexe de inferioritate amintindu-și propriile cuceriri. Așadar, Ragaiac se complăcuse constant în ,,albia de porci” a desfrâului, trecutul său erotic nefiind decât un ,,gol imens, smârc perfid și lacom”, iar prin Rusoaică, acesta speră să obțină purificare și să cunoască adevărata iubire. ,,Rusoaica devine o metaforă a idealului, niciodată atins, al absolutului iubirii.”
Mircea Tomuș constată că pentru a sesiza caracterul psihologic al romanului nu sunt necesare studii sofisticate în acest domeniu. El crede că ,,visarea obsesivă la femeie, și, în general, la feminitatea pură și simplă, este un apanaj și o funcție generalizată a masculinității tinere și nu trebuie convocate, aici, nu știu ce specializate competențe în psihologie.” El vede în Rusoaică ideea feminității în sine, un centru dinamic, motorul narativ, funcționând după principiul unei fantazări obsesive.
O trăsătură definitorie a psihologismului cultivat de Gib Mihăescu în romanul vizat o relevă construcția, incontestabil modernă, a ,,personajului” supranumit Rusoaica. Imprecizia psihologică, ambiguitatea funciară, densitatea sugestiei, lipsa de coeranță, contradicțiile ei interne sau ale raporturilor cu celelalte componente ale narațiunii, lipsă de substanță narativă, fac parte, după Mircea Tomuș, din structura acestui,,actant”. Or, toate aceste caracteristici probează modernitatea psihologismului agreat de autorul Rusoaicei.
Referindu-se la Ragaiac, personajul principal, M. Tomuș, admite că putem atribui fantazării lui trăsături obsesive, fără a identifica totuși o obsesie propriu-zisă, căci fuga protagonistului după imaginea visată e posibil să fie înțeleasă drept o ,,eternă căutare” a femeii ideale, care corespunde anumitor criterii și exigențe ale lui.
În Rusoaica feminitatea este născută din reverie și vis, un alt element ce subzistă psihologicul, din ecouri de lecturi, ,,din ce este mai bun și mai pur din idealurile unei vârste și ale unei formații intelectual-culturale și este confruntată, apoi, căzută sau lăsată pradă celor mai joase, celor mai animalice porniri ale umanității; prea bunul din om a visat-o, prea răul din el o distruge, estetica privește în primul rând și aproape cu strictețe numai problemele narativității”, astfel încât, prin acest roman, Gib I. Mihăescu devine un autor ,,în linia întâi a prozei românești interbelice.”
De o altă părere este însă Henri Zalis, care vede în Rusoaica un roman erotic, feminitatea fiind întruchipată, potrivit lui, nu într-o femeie eterică pe care o caută Ragaiac, ci în expresia carnală a Niculinei: ,,El are imperios nevoie de o femeie în carne și oase, neapărat nestăpânită și tot neapărat jinduind proteic să fie chinuită, iertată, subjugată. Un anume senzațional evoluează meandric, labirintic, spre un demers al așteptării intrigate și al fervorilor cu peripeții. Eliberând ispite, recuperând indecizii, pierzându-se în irealizabil”.În concluzia exegetului, romanul nu este psihologic, ci erotic: ,,Din decepțiile ceasului, din elementele complicației cu sex plus energie degradată plus hazard plus umanitate, rezultă o epopee. Insuficientă să calibreze dependența eroului de așteptare, dar savant adusă din condei ca să-i însoțească tentația neîmplinită cu distanța ce-i desparte de ,,frumoasa fără corp”, cum subtil interpretează Protopopescu idealul erotic în contra timp cu speranța deșartă.”Pentru Zalis, Rusoaica, deși reprezintă un pisc al romanului românesc, rămâne a fi ,,numele unui roman al Absenței, al incompletitudinii”. Ce anume are el în vedere, înțelegem din următoarea lui precizare: ,,Mai puțin narațiune psihologică, deși Valia, Niculina sunt repere pe drumul către Rusoaică. […] Dezamăgirile, ca și speranțele lui Ragaiac, dublul său joc de o teatralitate vădit tranzacțională, unesc fire încrustate în drumul marginalității.”
Abordând romanul din perspectivă erotică, Zalis notează că ,,în latura de evaziune, de febricitantă scenografie, de ambiguitate obsesională ce scrie și se scrie pe sine prin depărtarea de cadrele istorice pentru a rămâne într-un fel de bovarism insațiabil, straniu senzitiv și morbid-detectabil, se delimitează de orice produs subliterar care să te scoată pe terenul alianței cu joasă concupiscență”. Limitele romanului însă adăpostesc pe îndelete o poveste savuroasă a prisosului de virilitate între ,,oglinzile paralele ale saturației și crispării, între clara demarcație dintre civilizație și natură, antiteză diabolică, simptomatic eliberată de stereotipii.”
Traseul integral al aventurii lui Ragaiac presupune căutarea fantasmei unui vis, născut în cele mai adânci determinări ale ființei și întreținut ca principal nutriment al ei.
George Călinescu se declară în favoarea încadrării Rusoaicei în romanele de analiză psihologică prin subtilitatea și profunzimea analizei psihologice, a modului în care introspectează resorturile și motivările unei obsesii erotice. Gib Mihăescu realizează acest lucru cu o desăvârșită artă compozițională, lăsând personajul central să se autodefinească prin propriile sale confesiuni și rememorări. Rusoaica este un roman psihologic și pentru că nu există preocuparea pentru determinarea individualității eroilor, ci este făcută monografia unei laturi sufletești, a aspirației bărbatului pentru femeie inaccesibilă. Călinescu susține că ,,virilitatea aventuroasă e descrisă de toți eroii deodată și prin urmare cu o rară multiplicitate de nuanțe”.
Tudor Vianu împărtășește aceeași opinie: ,,Pătrunderea psihologică a lui Gib I.Mihăescu este una din cele mai de seamă în generația sa. Folosind convenția literară a romanului-confesiune, scormonirea psihologică ia la el formele autoanalizei”. Criticul literar susține că analizeze lui Mihăescu, chiar dacă nu evită caracterizarea sentimentelor, totuși sunt realizate prin intermediul dialogului pur.
Și Nicolae Manolescu vorbește despre romanul Rusoaica ca fiind unul psihologic, considerând că autorul romanului ,,analizează niște cazuri de conștiință, adică felul în care realitatea se modifică în conștiințe. Fie că e o gelozie, fie că e un complex de inferioritate, fie că e un sentiment de ură, totdeauna punctul de plecare este cel dintâi o stare sufletească sau de conștiință posibilă”.
Stelian Cincă expune o părere asemănătoare. El conchide că o dată ce romanul este scris la persoana întâi, acest fapt deja îl încadrează în ,,tratamentul” psihanalitic. Aspectul de confesiune al romanului confirmă ,,catharsis”-ul la care recurge scriitorul. Mărturisindu-și obsesiile, Mihăescu ,,tratează” prin metoda psihanalitică a defulării. Relatând trăirile lui Ragaiac, Mihăescu extrage din propriu-i subconștient materialul din care-și zidește eroii dezbrăcați de orice urmă de morală.
Romanul Rusoaica a fost considerat, pe bună dreptate, cel mai reprezentativ pentru întreaga creație a lui Mihăescu, unde „erotismul și imaginația se îmbină în proporție ideală” (Nicolae Manolescu). Bombasticismul stilului ori calitatea insuficientă a reflecției filosofice nu mai pot fi reproșate autorului, pentru că relatarea o face acum un narator cu identitate clară (locotenentul Ragaiac), cu un anume nivel cultural, cu o profesie ce își pune amprenta asupra comportamentului lui, cu o anume formă mentală, toate acestea fiind exprimate fidel în stilul relatării. În plus, atunci când se aude „vocea autorului” se lasă sesizată și distanțarea ironică față de personajul-narator, ceea ce face improprie așezarea semnului de egalitate între autor și narator.
În ciuda unor inadvertențe stilistice vizibile, cu acest roman Gib Mihăescu, așa cum nota autorul unei monografii dedicate prozatorului, „a izbutit să dea cea mai înaltă expresie gândului organizat după legile obsesiei erotice”. Roman „al prezentului indicativ, și nu al evocării”, după cum sesiza Marian Papahagi, prin frecvența verbelor la prezent, Rusoaica nu permite anticipări cu privire la evoluția ulterioară a evenimentelor, cum se întâmplă frecvent în nuvele, unde tehnica „discursului inconsecvent” rezultat din demontarea sau contrarierea orizontului de așteptare al cititorului, reprezenta cheia de boltă a succesului literar. Această constantă narativă corespunde universului interior al protagonistului care trăiește cu voluptate într-un prezent precar, incert, sub tutela senzațiilor imediate. Victimă, în esență, a propriilor aspirații, conturate prin aventura cunoașterii livrești, eroul se îndrăgostește, asemenea miticului sculptor Pygmalion, de însăși creația sa, sublimată în mitul Rusoaicei. Noul Pygmalion eșuează, însă. Destinul potrivnic refuză să insufle viață „Galateei” născută în timpul delirului imaginar.”
Fără îndoială, despre proza psihologică a lui Gib Mihăescu vor fi emise încă multe opinii, poate unele tot atât de contradictorii, pentru că ea este, în registrul său, unică. Chiar dacă Gib Mihăescu ,,nu e un novator în materie de tehnică narativă”, el este ,,un bun scriitor al obsesionalului, îndeosebi al obsesiei erotice care destabilizează psihic și moral.”
Într-o construcție narativă care asociază mijloace și tehnici multiple și diverse, de la simbol, la metaforă, cifru semiotic până la notația cea mai frust realistă, de la expresia de suavă sau aspră poezie a peisajului sau a situațiilor la suspansul bine regizat, Gib Mihăescu ne-a dat o proză concretă și fascinantă a puterii noastre de a visa și de a ne iluziona, proză cu profunde accente psihologice care să capteze și să suscite interesul cititorului și al criticilor literari.
IMAGINARUL OBSESIEI ÎN RUSOAICA ȘI RECURSUL PROTAGONISTULUI LA ANALIZA PSIHOLOGICĂ
Dedublările comportamentale ale personajului central și dublul lui discurs
Cititor pasionat de proză rusească, Gib I. Mihăescu exploatează frecvent, în propria operă, asemenea lui Dostoievski și Leonid Andreev, situații critice extreme, momente de teroare psihică intensificată până la paroxism. Roman cu construcție ramificată Rusoaica cuprinde personaje agitate de o frenezie a simțului erotic împinsă în straturile subconștientului.
În romanul Rusoaica, Gib Mihăescu construiește compensatoriu o lume așa cum și-ar dori să fie. Universul ficțional nu este unul autonom, ci ,,tiranizat de vrerile protagonistului și forțat să i le îndeplinească așa încât să se arate superioritatea sa indiscutabilă.” Dumitru Micu opinează că Rusoaica este ,,romanul aspirației la idealitate. Grănicer la Nistru, locotenentul Ragaiac năzuiește mistuitor la un ,,au-delà” ce nu are nimic din dorul mistic de altă existență, posibilă doar în cuprinsuri nepământești. Obsedat de femeia ideală, el își localizează visul de puritate în sfera erosului, absolutul feminin ia, în spiritul său, chipul unei rusoaice dintre acelea imortalizate în romanele ce-i sunt familiare, ale lui Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev, Andreev.”
Așadar, în centrul romanului apare locotenentul Ragaiac, ce primește ordin să se instaleze într-un bordei pe Nistru împreună cu un detașament de soldați pentru a surprinde eventualele încercări de trecere frauduloasă a graniței. Malul Nistrului este împărțit în sectoare, iată de ce ofițerii și soldații sunt siliți să trăiască în singurătate, departe de așezările omenești. În astfel de împrejurări, scopul ofițerilor devine căutarea unei femei prin împrejurimi, fiecare nutrind idealul său. Dar pentru Ragaiac idealul este ,,Rusoaica” cea visată zile și nopți, ,,Rusoaica” cea înjghebată de el din studii și romane, o ,,femeie înaltă, cu un pas lung și maestros, dezmințind veșmintele de contrabandă în care s-a deghizat…”, pe care s-o întâmpine ,,sprinten ca un husar”, s-o ajute ,,să-și scoată, din buleandra siberiană, liniile lungi ale trupului ei și mlădierile de călăreață a stepei.”
Figura femeii ideale, a femeii perfecte, îl însoțește cu insistență diabolică, instalându-se în subconștient, dictându-i acțiunile, ocupându-i spiritul. Însă forța care îl însuflețește atât de violent pe Ragaiac nu este atât dorința de cunoaștere a femeii unice, cât ,,exacerbata curiozitate de-a afla ceva nou, ceva ce n-a mai întâlnit niciunde și nicăieri, ceva care să-l facă să-și plece fruntea ca în fața unei minuni nemaiîntâlnite… De aici simbolul cel mai înalt, de structură permanent umană, idealul absolut, imposibil de atins.” Prin Rusoaică, el speră să cunoască adevarata iubire. Rusoaica e ,,necunoscutul”, ,,ceea ce n-a mai fost”, ,,noul”.
,,Locotenentul Ragaiac este scafandrul și cosmonautul propriilor tânjiri, așteptări și deziluzii. Trăiește erotismul cel mai carnal cu voluptate, fără remușcări inutile. Nu îl arde conștiința că s-a zvârcolit eliberator în patul unei femei măritate, nici că a abandonat cinic și tragic o tânără (Marusea), în al cărei pântec urmele virilității sale prinseseră viață. Avea frisoane erotice și cu Măriuca văduva, cumnata Niculinei (amanta istovitoare a lui Ragaiac, măritată cinstit cu Serghe Bălan, cel care trecea clandestin emigranții peste graniță). Măriuca însă se juca în paie cu un alt ofițer, spre disperarea refulată a personajului privitor. În sfârșit, toate aceste femei pot fi întruchipări construite după modelul celebrei păpuși Matrioșka. Dar cu Rusoaica era altceva… Rusoaica între timp a căpătat un nume, o cheamă Valia. ”
Replica masculină a Emmei Bovary, un Don Quihote rătăcit în tranșeele primului război mondial, după cum îl numește critica literară, Ragaiac nu o dorește anume pe Valia ca persoană fizică, ci mai degrabă dorește să afle taina pe care această persoană o poartă în sufletul și în făptura ei. Personajul este obsedat nu atât de trup, ci de speranța că ea va reuși să-l impresioneze prin ceva cu totul necunoscut lui, ceva care s-o deosebească de lungul șir de femei care s-au perindat în inima lui.
,,Obsedat de ,,rusoaică”, eroul vrea să se salveze, în suflet cu această imagine mântuitoare, de prăbușirea definitivă în banalitatea care-l amenință din toate părțile. Calitatea visului personajului apare uneori îndoielnică, idealului lui ,,degradat” cum s-a spus, dar speranța recuperării nu-l abandonează nici măcar atunci când se vede înfrânt. Sufocat, prizonier al lumii concrete, nimeni și nimic nu-l poate opri pe Ragaiac să viseze că poate depăși această realitate împovărătoare prin voință și energie, cucerindu-i fețe necunoscute.”
Cincă opinează că ,,aspirând spre idealul feminin, Gib Mihăescu a creat-o pe Valia, iar acesteia i-a oferit corespondentul masculin prin Ragaiac, atribuindu-i gama completă a însușirilor bărbătești, înzestrându-l cu o nesfârșită virilitate, pe care și-o consumă în tovărășia Măriucăi și Niculinei, în timp de gândurile-i aleargă după Valia, Rusoaica, femeia ideală.”
Însă ,,drama așteptării locotenentului Ragaiac a însemnat deziluzie. Acest bărbat puternic, viril, învestit cu o importantă misiune oficială, aceea de a apăra granițele țării, s-a lăsat torturat de un ideal erotic fascinant și misterios care însă fugea, fugea tot mai departe de realitate.”
Personajul masculin Ragaiac, cu un comportament axat pe aventura bizară sau fatală a iubirii, este de fapt proiecție sau mască a sinelui auctorial, dedublarea acestuia fiind evidentă în textul romanului.
În volumul de eseuri critice Labirint (1970) al criticului Nicolae Balotă, avem ocazia să surprindem exact interpetarea în grilă psihanalitică a agravării obsesiilor și devierilor comportamentale, pe care eroii lui Gib. Mihăescu ajung să le suporte drept consecințe ale unor acte (ratate). Nicolae Balotă subliniază că ,,ceea ce provoacă anxietatea personajelor sunt fantasmele, nu realitatea, reprezentările imaginare ale unei situații conflictuale inconștiente. Eroii au o apetență spre imaginar și o eroare de cele închipuite, de halucinațiile, obsesiile și delirul lor. Această ambivalență îmi aduce aminte de Baudelaire, de dubla apetență: extaz al vieții, oroare a vieții. Tocmai dedublarea și tensiunea conflictuală este cea care provoacă anxietatea din proza lui Gib I.Mihăescu.”
Pentru Gib Mihăescu, sufletul rusesc, mai ales protagonistul din romanul Crimă și pedeapsă a constituit o adevărată obsesie literară, după cum o demonstrează construirea unui personaj ca Ragaiac, din Rusoaica. Ca și Raskolnikov își însușește, din cărți, teoria supraomului, cei doi având în comun această latură donquijotească, adică această tendință de a confunda realitatea cu irealul.
Tendința eroului de a-și literaturiza viața, explică încrederea lui într-un ideal intangibil, așteptând apariția unei „rusoaice” care să semene cu eroinele din cărțile citite. Am putea avansa ideea unei dedublări comportamentale, Ragaiac suferind o metamorfoză care îl determină să se autoanalizeze și să-și domine instinctul erotic. Și totuși, Ragaiac nu deține profunzimea de gândire, dramatismul remușcărilor atât de specifice personajelor dostoievskiene, fiind un „senzual” (Alexandru Andriescu), fără vocație, superficial și nestatornic. Personajul lui Gib I. Mihăescu acționează sub impulsul unei idei, și nu al unui instinct, deși în anumite cazuri, și acesta poate juca un rol semnificativ. Instinctul, de fapt, este, în acest caz, traducerea unei idei și, din acest motiv, devine atemporal.
Ion Simuț în Bovarismul lui Ragaiac încearcă să urmărească similitudinile lui Ragaiac cu Doamna Bovary și Don Quijote: ,,Mai mult decât un quijotic, Ragaiac mi se pare un bovaric, deși quijotismul și bovarismul sunt două faze istorice ale aceleiași tendințe umane. Le diferențiază cel puțin două aspecte majore: pe de o parte, bovarismul renunță la sensul eroic (fie el și ironic) în construcția iluziei, devenită un proces nespectaculos al intimității; pe de alta, bovarismul socializează iluzia în actul unei iubiri ce vrea o consacrare în noblețe. Bovaricul își investește în iubire disponibilitatea sa urgentă de a deveni un altul, de a se transforma radical”
Așadar, exercitarea serviciul pe Nistru este pentru Ragaiac un prilej de transformare morală a propriei vieți, transformare ce se sprijină în principal pe modificarea idealului feminin. mutațiile care se petrec în conștiința lui Ragaiac în plan intelectual, moral și erotic vin de la ideea că ,,dacă va iubi de acum încolo un alt tip de femeie (una de viță nobilă, situată deasupra oricăror mizerii și josnicii), el însuși va deveni altul și se va salva din mediocritatea vieții sale de până atunci, mediocritatea unui ofițer, suferind de provincialism, atracția pentru băutură, joc de cărți și femei ușoare.”
Al. Florin Țene afirmă că în roman, literatura nu mai este epifenomen, o proiecție bovarică, așa cum, cu argumente seducătoare, a susținut Călinescu care scria în a sa Istorie că ,,Rusoaica e un fel de Madame Bovary al virilității întrucât în Ragaiac sunt întrupate aspirațiile oricărui bărbat, fără vreun accident mai deosebit.” Oricum, reflectând în personaj această considerație pur teoretică, putem verifica pînă la detalii adevărul următor: pasionalitatea sa extremă, maladie a sufletului, este ea un reflex al imaginarului obsesiv, o expresie și o supapă a unor conflicte, traduse metaforic în așteptarea Rusoaicei, de ordin psihic. Un adevăr este că Ragaiac se exprimă pe sine și prin etapele aventurii erotice în care îl descrie autorul cât și prin starea de agitație în așteptarea femeii necunoscute, care îi alungă singurătatea.
Aici se poate vorbi de un bovarism al virilității, acesta fiind la Ragaiac un produs al acțiunii imaginarului. În carte, realitatea este supusă planului superior al ficțiunilor și reveriilor personajului. Semnificativ este, ca exemplu, legătura cu Niculina care este posibilă atâta vreme cât personajul trăiește în aura romanească.
Pe de altă parte, sufocat, prizonier al lumii concrete, nimeni și nimic nu-l poate opri pe Ragaiac să viseze că poate depăși această realitate împovărătoare prin voință și energie, cucerindu-i fețe necunoscute. Devenit propriul său vrăjitor, Ragaiac este un Don Quijote torturat de Dulcineea cea vrăjită, pe care, spre deosebire de eroul lui Cervantes, o cunoaște numai în această ipostază, deformată, comună, cealaltă față a ei, nevăzută, sacră, pe care o bănuiește și o dorește cu ardoare, fiindu-i cu desăvîrșire interzisă.
Observăm că Gib I. Mihăescu nu și-a idealizat personajul. Ragaiac, condus de autor, se înfățișează din fanfaronadă, consideră N. Manolescu, altfel decât este: ,,Autorul își lasă personajul-narator să se prezinte ca un Don Quijote; însă el știe că Ragaiac e de fapt un Sancho Panza. Știe și ne-o sugereazã prin ironia care dublează emfaza”. Ironia autorului conduce la demistificarea soldatului fanfaron: ,,Un ins banal joacă rolul Cavalerului ce aleargă după himera Prințesei Îndepărtate și vrea să ne convingă că stupidele lui aventuri au mare conținut spiritual. În miezul Rusoaicei este o mistificație-demistificație: naratorul încearcă să-și demistifice personajul. Jocul stilistic dintre fanfaronadă și ironie se explică prin jocul acestor atitudini.” Al. Andriescu adaugă: ,,Pentru Don Quijote, care nu poate depăși acest hotar (al realității), realitatea e tot vis, închipuire. Ragaiac, prizonier al realității, este legat de ea prin lanțuri puternice, se zbate să le rupă, privind halucinat dincolo (boală pe care i-o transmite și lui Iliad, cum i-o transmite Don Quijote pe a sa lui Sancho Panza), către o lume pe care o populează cu himera rusoaicei.”
Ragaiac este victima fericită a femeii sale din vis, o ființă devoratoare și- ceea ce e cel mai important – cu capacitate transformatoare. Ragaiac cel nedemn și meschin se lasă devorat pentru a se trezi renăscut într-un regim al nobleții morale. Ragaiac se autovictimizează masochist, însă fără a se culpabiliza. Regenerarea sa morală nu se poate produce cu adevărat pentru că procesul său interior de conștiință nu e dus până la capăt. Ragaiac vrea imperios să devină altul, dar fără să expliciteze resorturile și vinile, lăsate în penumbră. Scenariul simbolic al iernii alimentează conotațiile purității, după cum fantasma devorării transformatoare asigură disponibilitatea personajului de a deveni altul.
Romanul Rusoaica are un final neașteptat. Bălan este împușcat, Ragaiac părăsește postul de pe Nistru nu înainte de a asista la nunta lui Iliad cu Marusea (care fuge cu un alt iubit). Dezamăgiți, Ragaiac cu gîndul la Niculina, Iliad gîndindu-se la Marusea, eroii merg cu aspirațiile lor înainte, spre inaccesibil, spre Rusoaica apărută pentru scurt timp și înecată în Nistru.
,,Este un roman adevărat roman de analiză, face monografia unei lature sufletești, a aspirației bărbatului în genere pentru femeia necasnică, fugitivă și inaccesibilă. ”
În romanul de dimensiuni Rusoaica, descoperim stări obsesive, fiind vorba de așteptarea unei femei ideale, așa cum a conceput-o imaginația sa, cu elemente ale realității și ale reminiscențelor sale, lecturi din literatura rusească, și care, cu toate experiențele prin care trece, rămâne o simplă dorință neîmplinită, ce nu l-a eliberat de tensiunile psihoafective.
,,Rusoaica este o frenetică dezlănțuire de viață, o captivantă poezie, o atît de patetică ilustrare a aventurilor erotice și în același timp un așa de sigur meșteșug al marilor construcții epice” încît Gib Mihăescu demonstrează că este un mare descoperitor al sufletului uman și un mare analist al stărilor normale și patologice.
În romanul Rusoaica Ragaiac încearcă să demonstreze că este un veritabil cavaler reîncarnat în contemporanietate și, pentru a atinge acest deziderat, cartea are un dublu discurs: unul cel imediat vizibil, al acțiunilor obiective, și altul camuflat, care enunță ceea ce cititorul trebuie să rețină privitor la caracterul exemplar al personajului. În conturarea celul de-al doilea tip de discurs autorul recurge la monolog, introspecție, simbolul și mit.
2.2.Monologul interior și defularea interiorității
Una din modalitățile principale de analiză psihologică în proza modernă este monologul interior, care a fost preluat de roman din teatru.
Monologul interior are ca bază teoretică legea psihologică a asociațiilor libere. Dujardin a ținut mai multe conferințe, explicând esența procedeului folosit; ,,Monologul interior este acel discurs neauzit și nespus prin care un personaj își exprimă cele mai intime gânduri, acelea care sunt cel mai aproape de inconștient, anterior oricărei organizări logice – adică în starea lor originară, prin intermediul unor fraze, reduse la un minim sintactic, astfel încât să dea impresia că reduc gândurile chiar așa cum vin ele în minte”.
Primul care a utilizat această modalitate de analiză psihologică a fost Dostoievski, care și-a explicat-o programatic în introducerea din 1876 a nuvelei Krotkaia.
În epocă, monologul interior e legat de metoda psihanalitică a exprimării libere, a gândurilor care vin în minte, fie pornind de la un element dat (cuvânt, număr, imagine dintr-un vis etc.), fie în mod spontan, cu simultaneitatea din tablourile cubiste și cu dicteul automat suprarealist, care își propunea să exprime cu ajutorul automatismului psihic funcționarea reală a gândirii, în absența oricărui control al cugetului, în afara oricărei preocupări estetice sau morale.
Cu toate că monologul interior se apropie de metoda psihanalitică, Gh.Lăzărescu, consideră, pe bună dreptate, că modalitatea ,,nu se identifică total cu asociațiile libere ale pacientului unui psihanalist. Ca orice procedeu al unei creații literare, monologul interior presupune o elaborare și este construit după modelele realului, dar pe structura literarului, el nefiind o simplă transcriere a realității, ci o ficțiune menită să o sugereze cu impresia maximei autenticități”.
Theodor W.Adorno comentează filozofic monologul în roman ca o expresie a invaziei lumii obiectelor în conștiința creatoare a scriitorului. ,,Subiectul creator, care renunță la convențiile reprezentării obiective, își recunoaște concomitent propria neputință și superioritatea lumii obiectelor, care revine în mijlocul monologului. Astfel, se pregătește o a două limbă, distilată din rezidurile primei, o limbă obiectuală, descompusă și asociativă.
Așadar, monologul, constituie o modalitate de introducere directă a cititorului în viața interioară a personajului, aceasta realizându-se fără vreo intervenție din partea autorului, făcută sub formă de explicații sau comentarii. Dar el este în același timp și o modalitate de defulare a interiorității, în măsura în care scoate la suprafață, uneori din adâncurile subconștientului, stări emoțional-psihice tăinuite, aspirații și visuri refulate.
În Rusoaica Gib Mihăescu valorifică pe deplin această tehnică încercând să prezinte gândurile și sentimentele personajului dinăuntru, să respecte fluxul adesea dezordonat al conștiinței, să surprindă succesiunea stărilor psihice și ecourile subconștientului, realizând identificarea cititorului cu personajul prin punerea lor în contact direct și prin dispariția totală a povestitorului.
Monologul interior a lui Ragaiac este pentru cititor un prilej de descărcare a sufletului și deci de cunoaștere a lumii lui lăuntrice tăinuite, a esenței sale romantice, foarte bine mascată în timpul operațiunilor de la hotarul țării: ,,Astfel îmi cântă închipuirea mea și e grozav de romantic și de frumos, mă simt bătând ca o inimă în mijlocul vastelor evenimente pe care le pregătesc și care sunt atât de minunat, de artistic plămăduite, de nocturne, de pline de depărtare și mister, că simt un înțeles acestei firi impunătoare, înțelesul pe care îl orbecăiam în cărți sacre și în cărți matematice.” Limbajul poetic al ofițerului, ,,patima” pentru artistic și sublim, trădează sentimentalismul lui.
Observăm că monologul interior al protagonistului nu este mascat, ci redat direct de către autor: ,, „Aci”, mi-am spus cu toată încrederea, aci voi deveni alt om. Fii slăvită, sfântă singurătate! ” ” ; ,,Îmi venea să regret măsurile prea strânse pe care le luasem. Hm, puteam oare să dau înapoi? Puteam să-mi felicit soldații de strășnicia lor și să conced drept mulțumire că acum pot s-o lase mai ușor?”. Întrebările retorice și ghilimelele sunt cele care în majoritatea împrejurărilor însoțesc monologul interior al lui Ragaiac.
În cele mai multe cazuri, monologul interior al personajului principal este generat de apariția/ dispariția unei femei din viața acestuia: ,,În primele momente mă gândeam nici să nu-mi iau rămas bun de la Marusea. Un om hotărât s-o rupă cu totul de ceilalți, deci și de prietena lui intimă, trebuie să pornească în pas gimnastic și nici măcar să nu se mai uite înapoi. Dar reversul gândului îmi spunea: un bun hotărât trebuie să revadă până în momentul clipei finale tot ceea ce are să se despartă și, dacă inima lui nu-i va da niciun brânci înapoi, el va porni senin, mândru, conștient de tăria lui.”
Monologul lui Ragaiac este însoțit, în majoritatea cazurilor, de verbe care transmit clar nedumerire, trăire, simțire: ,,simt, știu/ nu știu, gândesc”. Substantivele ,,amintire, obsesie, indiferență, teamă, așteptare” sunt alte stări perfect conturate în textul monologurilor. Alături de ele, un rol important îl au punctele de suspensie care exprimă indecizie, incoerență a gândurilor, învălmășeala de stări și trăiri erupte din adâncuri.
În cazul lui Ragaiac, monologul interior nu este doar o înșiruire de gânduri intime, este și un dialog cu sine însuși: ,, „Din cauza ta l-am arestat”… voiam să spun, dar nu izbuteam. Severitatea înlemnită a obrazului ei îmi interzicea orice cuvânt. Mă indignai pe subita mea timiditate, dar, când văzui că mi-e cu neputință s-o alung, mă îngrozii cu desăvârșire. „E nevastă de contrabandist” … îmi spuneam. „Ești un idiot” … îmi răspundeam. „Asta a fost tot ce-a simțit ea pentru mine… și-a făcut nevoile cu mine… dar n-are nicio importanță, e o soție, o complice de contrabandist” … îmi spuneam ca să-mi stimulez nepăsarea. Dar nepăsarea mea era stângăcie, nătângie.” Observăm că în atare secvențe identitatea personajului se scindează, alteritățile lui manifestându-se dialogic efervescent.
Monologul interior condiționat de faptul că pe lângă Iliad trecuse rusoaica și fusese nevoit să o trimită înapot peste Nistru ( ,,Valia, Valia,… trebuia să afli că, fără mine, imbecilul te-ar fi trimis în magherniță, alături de toți vagabonzii, ca să-ți ia interogatoriul abia a doua zi dimineața… Pentru el n-ai fi fost decît… o rusoaică și nimic mai mult… Niciodată n-ai fi fost Rusoaica!… Eu i-am deschis ochii, Valia, ca un ticălos, ca un imbecil i-am dat în mână pe această minunată, pe această fără pereche femeie, pe care nenorocitul cu siguranță a scăpat-o ca un idiot…” ) este unul din numeroasele monologuri în care protagonistul spune pe nume ceea ce nu are curajul să spună în față, folosind înjurături. Plauzibil în acest sens este și monologul: ,, „Va să zică, banditule”, țipă gândul meu, ,,cu adevărat mi-ai furat-o; ai pus pe ea labele tale de dobitoc păros și ai fugit cu dânsa în adâncul pădurii, ca un urangutan…” ”
Totuși, cele mai multe monologuri sunt generate de ,,Rusoaica” care bântuie gândurile și sufletul lui Ragaiac: ,, „Ea se apropie necontenit de podul de gheață pe care Dumnezeu l-a aruncat între sufletele oamenilor”, răspundea ca un ecou, dar numai pentru auzul meu, gândul acum în mine singur domnitor. Să mi se vorbească de rusoaică! Să am necontenit tot mai aprinsă imaginea ei în minte, să fiu amăgit de perspective pentru a mine a epocalei ei iviri… […] Dar ea trebuie să vină. Mi-o spuneau asta figurile uneori mai puțin dure, mai cioplite, mai subțiri la pieliță, ajunse aici din înspămîntătoare depărtări pentru a fi în rândul întâi la întoarcere.” Astfel, Ragaiac își dezvăluie prin propriile mărturisiri și memorii, obsesia erotică, tânjirea carnală către Rusoaica, femeia absolută, fantasmă, ideal, vis delirant.
Modalitate de introducere direcă a cititorului în viața interioară a personajului, în Rusoaica, monologul interior este un mijloc de investigație psihologică căreia Mihăescu îi atribuie un caracter reflexiv. Prin intermediul acestei modalități, cititorul observă cum și cînd în gândirea persoanjului intervine factorul inhibitiv, care determină crearea unor stări sufletești de îndoială, difuze. Naratorul parcă se contopește cu personajul său, intervine în interiorul lui, astfel încât gândurile lui Ragaiac se deschid în fața cititorului în toată plinătatea.
Deci, am putea conchide că în Rusoaica, monologul interior este o eficientă modalitate de analiză psihologică. Datorită acestei metode, atât nuanțele, cât și lumea interioară ia amploare, câșigă în complexiate. Cu ajutorul ei, Gib Mihăescu a reușit să dezvăluie multilateritatea personajului său.
2.3.Introspecția și sondarea lăuntricului răvășit
Introspecția (numita și autoobservație) este o formă a observației care are ca obiect propriul comportament, propriile gânduri și trăiri afective.
Termenul ,,introspecție” provine din latinescul ,,introspectio”, adică a privi în interior, deci a orienta privirea spre interior, spre propriile stări subiective. Popularitatea imensă a observației interioare se explică prin crearea unui contact direct cu fenomenul psihic, considerat ca fenomen pur subiectiv, intern și absolut personal, accesibil pentru studiu numai celui care îl trăiește. Autorii recurg la utilizarea introspecției realizată de personaj, deoarece în cadrul procesului de analiză a defectelor, traumelor, obiceiurilor, patimilor, instinctelor și a trăsăturilor urâte de caracter, acesta devine un observator aspru și dur față de sine, conferind scrierii autenticitate.
Introspecția protagonistului din Rusoaica este o privire în sine determinată de faptul că ,,acțiunea e fixată în cea mai propice regiune pentru faptă epică. D. Gib Mihăescu și-a încadrat eroii săi, de o veche violență, instinctivă, pe terenul care le justifică atât de firesc actele și temperamentul ”.Locotenentul își dezvăluie uneori impudic visele, faptele, situațiile prin care trece, relațiile pe care le construiește cu detașamentul și cu locuitorii cătunului de pe malul Nistrului, însă marea parte a romanului se axează pe analiza stărilor sale interioare.
Considerându-se a fi și un roman erotic, în Rusoaica, personajul Ragaiac își cercetează trăirile lăuntrice care sunt generate de numeroasele femei cu care are de-a face: ,,Marusea. Simt vag prin epidermă, amintirea caldă și parfumată a apropierei ei; obsesia parfumului ei favorit, pe care nu știu cum îl cheamă, m-ar îmbăta poate și acum sub suflul acestei evocări, dacă mirosul cert care mă stăpânește până-n miezul creerului, al nucului cu sălbateca aromă nu l-ar preface în nimic. Biata Marusea, ea n-a putut fi rusoaica visurilor mele cu toate că familia ei a purces încoace din nu-mi mai amintesc ce ținut de cazaci. Îi mai lipsește ceva, nu știu unde, la suflet, la corp? Cine dracu' poate să spună. Mă gândesc un moment să-i scriu c-am auzit veselul eveniment, și-mi pare bine că se mărita. Dar știu bine că n-am s-o fac. Din indiferență?! Sau ca să spun ca și dânsa- din teama să nu precipit lucrurile. Dacă ea vrea să aștepte. Să mă aștepte. evident, fără nicio nădejde și – cu siguranță – fără nicio schimbare a împrejurărilor.” Ragaiac își numește direct stările: ,,mă stăpînește”, ,,obsesie”, ,,m-ar îmbăta”. Personajul este sincer cu sine și nu încearcă în nici un fel să își îndreptățească indiferența cu care o tratează pe Marusea, cu toate că obiectiv îi recunoaște importanța și nu ascunde dependența pe care i-o creează. În analiza trăirilor sale, Ragaiac este lucid și evoluează de la examinarea elementului subiectiv (amintirile care îl tulbură) spre cel obiectiv (măritișul Marusei, împrejurările în care se desfășoara relația lor).
În următorul fragment Ragaiac nu mai este lucid, ci se lasă pradă pornirilor sexuale (,,cu toată pornirea, cu tot elanul, cu toate cântecele sufletului ”) în analiza stărilor sale interioare: ,,A început cu adevărat să simtă pentru mine ceva mai mult decât satisfacerea unui capriciu sau decât plăcerea de a mă întrebuința ca o minge, pentru jocul cu sufletul bărbatului ei? Mi-e greu să mă înveselesc prea mult de noutatea asta, cu toate că aș dori-o nespus. Acest neașteptat sentiment e cu atât mai de preț, cu cât sosește atât de tardiv.” El este incert, însă incertitudinea nu este un impediment pentru imaginația sa (,,O, dacă ar fi adevărat, aș începe asaltul final cu entuziasm și încăpățânare, prin această oricât de mică spărtură. Aș învinge cu siguranță: adversarul are dezavantajul obișnuinței și al simplităței lui brute”), mai ales pentru că, analizându-se, se raportează la adversarul său, descoperindu-se pe el, cel superior, cel invincibil, cel dorit și venerat, în pofida faptului că ,,în această redută masivă, își are adânc înrădăcinată domnia, vechiul stăpânitor”. Indiferent de poziția superioară pe care o deține, Ragaiac încă visează la Rusoaica lui: ,,Aș fi preferat să nu mai mi se arunce în picioare, îndoielile astea, aș fi dorit să păstrez intact pasul meu săltat spre dulcele vis, pe care-l taie în două râul de gheață” .
Așteptarea Rusoaicei în nenumărate pagini este motivul introspecției personajului principal. De la dorința erotică până la preocuparea pentru drumul pe care îl va avea Rusoaica de parcurs, Ragaiac gândește și analizează în cele mai mici detalii setea lui de a-și vedea visul împlinit. El este conștient de faptul că nu se mai poate împotrivi acestei dorinți mistuitoare de a vedea în totul Rusoaica și că totul este în voia destinului: ,,Așa însă, această minunată imagine țesută din poveste și dorinți, începe să pălească fără voia mea; va resista ea, scumpa fată rătăcitoare, când va fi aevea, fatalei comparații cu zmeoaica din cătunul fără nume'? Dar iată, această mistuitoare curiozitate a început acum, să mă încerce stăruitor. În setea-mi de deplinătate, de exclusivitate, miza mea a căzut pe figura încă acoperită de mister și confuz.
Și tremur, așteptând întoarcerea, pe care niciun trișaj de astă dată nu va fi în stare s-o abată, într-o parte sau alta, a roatei norocului”.
Incertidutinea, frica și emoția cu care își așteaptă Ragaiac fantasma visată determină neconcordanța dintre stările sale. În fragmentul: ,,Astfel îmi cântă acum închipuirea mea și e grozav de romantic și de frumos, mă simt bătând ca o inimă în mijlocul vastelor evenimente pe care le pregătesc și care sunt atât de minunat, de artistic plămădite, de nocturne, de pline de depărtare și de mister, că simt în sfârșit un înțeles acestei firi impunătoare, înțelesul pe care-l orbăcăiam în cărți sacre și în cărți de matematici” descoperim o cu totul altă ipostază a lui Ragaiac, care aduce oarecum aminte de un copil nevinovat care este foarte aproape de a i se îndeplini cea mai mare dorință. Este tocmai întruchiparea naivității și inocenței, căci anume în acest moment, analiza obiectivă lipsește cu desăvârșire. Destrămarea visului nu îl face să recunoască stupiditatea faptelor sale (,,Întrucât mă privește însă, nu încercam câtuși de puțin să-mi dau seama, în ce măsură mi se reduceau sau poate îmi creșteau perspectivele visului meu, care rămăsese totuși, cu toate tragicele evenimente din urmă, căci îl simțeam strâns acolo, în adânc și în întunerec, ca-n fundul unei vizuini pe-un animal pălit de amorțeala hibernărei”), ci îl motivează să se lase pradă unei vieți defrânate ( ,,Eram bucuros să-i acord deci toate câte se cuvin unui convalescent și ca atare, tocmai pentru a nu-l turbura din somnolența-i întremătoare, încercam să mă dau cu totul vieței celei nou, petrecerilor și aventurilor”).
Analiza stărilor interioare ne permite să dezgolim sufletul lui Ragaiac și să îi cunoaștem toate trăirile lăuntrice menționate direct prin intermediul unei memorabile asocieri pe care o face personajul între emoțiile și temerile lui și povestea lui Iliad: ,, Ah, metaforele lui Iliad mă înfurie. Știu că el are un caiețel de poezii, din care, multe bucăți alese, trebuie să mai zacă și-acum prin fundul coșurilor de redacție ale tuturor revistelor mari și mici. Și cu toate acestea, imaginele lui șue și banale se integrează minunat în cadrul prin care sufletul meu se așază să primească și să asculte, ca printr-o fereastră ce dă afară, într-un peisagiu de iarnă, povestirea lui. Desigur fluturi de argint. Era fatal ca pentru acest țimbalist al sentimentelor omenești aparatul să fie complect, după cum i-a fost atât de promptă împlinirea dorinței, pe care eu, eu i-am sugerat-o. Nu s-au împlinit încă trei luni de atunci, ah mi-e atât de necaz pe cele ce au să urmeze, încât mi se pare că toată întâmplarea mi-a furat-o mie. Seara cu fluturi de argint, cu banalii fluturi de argint. De câte ori n-am visat-o Doamne și eu. De câte ori n-am rostit și eu, numai că în viitor, nu în trecut, această. Ah, trebuie să-mi amintesc. Nu cumva a auzit de la mine până și această șue expresie, cu care se lăfăește acum, cu aerul ăsta care mă horipilează, dar mă și satisface în același timp, de victimă a vitregiei hazardului.” Ragaiac se identifică cu spusele lui Iliad, ceea ce îi provoacă amintirea despre rusoaică, idealul în care în crede și pe care nu încetează să îl aștepte. Constatăm totuși că în numeroase cazuri protagonistul își sugerează direct sau indirect, prin introspecție, supremația față de ceilalți combatanți, și mai ales față de Iliad (,,Da. Da. Și eu trebue să binecuvintez acest păduche, care oricum, dă împrejurării un aer mai scoborât, oho, încă destul de scoborât, ce-mi face suportabilă aflarea restului peripețiilor. Haida de! Rusoaica păduchioasă, nu e tocmai ceea ce așteptau visurile mele. Aventura lui Iliad îmi pare acum vrednică de el, e a lui, nu mi-a mai furat-o. Îl privesc cu simpatie și-l ascult cu înduioșare. Unde e Iliad ușuratecul de acum trei luni, cu gesturile lui de șmecher de duzină, cu glumele lui suficiente, cu expresiile de cazon umflat și agresiv: – He, he, cariera. Datoria înainte de toate. Îmi pare rău, pe onoarea mea, dar, he, he, barișnia, ce să-i faci, așa e valsul ăsta al vieței. – O, Doamne, ce am făcut din bietul băiat!”).
Evident, asemenea introspecții au o pregnantă funcție caracterologică, mai ales că fiecare introspecție a lui Ragaiac în raport cu cineva, culminând cu desăvârșirea imaginii perfecte pe care el încearcă să și-o creeze, îi pune în relief adevărata identitate, complexitatea caracterului lui Introspecțiile de acest gen parcă i-ar scoate personajului de pe față o mască invizibilă, prilejuindu-i cititorului intruziuni revelatoare.
Cel mai important însă, după mine, în introspecția stărilor lui Ragaiac este analiza în ansamblu a trecutului, dovadă certă a faptului că acesta este încă rațional și obsesia lui nu l-a stăpânit pe deplin: ,,Începând să refac domol bilanțul trecutului, constatai speriat că eu nu făcusem decât să mă complac într-o astfel de albie, la care el nu recurgea decât din extremă necesitate; alergai speriat de-a lungul întregului trecut de la caz la caz, dar peste tot mă întâmpina porți zăvorâte, gol imens, smârc perfid și lacom. Cum? Fusesem într-adevăr atât de singur?” Totuși nu știm cât de pregătit este Ragaiac pentru o astfel de analiză și pentru constatarea adevăratei sale esențe și modalități de manifestare. Întrebările retorice de la finele fragmentului propus, ne demonstrează tocmai elementul de ,,noutate” pe care îl descoperă protagonistul care, până a-și face bilanțul trecutului, nu a simțit nici o clipă singurătate și gol sufletesc.
În toate fragmetele analizate observăm că Mihăescu utilizează faptul brut, îl acumulează și îl glorifică, spre psihologia personajelor sale, agitate de o frenezie a simțului erotic și de o ,,nostalgie slavă a necunoscutului împinsă în straturile subconștientului”.
2.4.Valorificarea simbolului și mitului ca modalități de sugestie psihologică
Simbolul reprezintă un mijloc de sugestie psihologică, constituind un instrument predilect, fiind ușor operat. La fel el este un element substitutiv, bogat în semnificații și exprimă într-un fel însăși esența ideii sau a lucrului reprezentat.
Un simbol literar este un semn particular, care ține locul și îndeplinește funcțiile unei entități uneori particulare, alteori având un caracter general, în unele cazuri aparținând realității cognoscibile, în altele unui univers transcendent, misterios ori secret, cu neputință de reprezentat într-altfel.Astfel, dupa Goethe, simbolica transformă aparența în idee, ideea în imagini, în așa fel încât ideea rămâne etern activă și, deși intangibilă, inexprimabilă în alt mod, sensibilă și inteligibilă. Generalizând experiența simbolică, transformând-o într-o metafizică a simbolului, Goethe afirmă: ,,Tot ce se petrece este simbol” și: ,,Totul trebuie înțeles simbolic”.
În secolul XX psihanaliza, prin utilizarea interpretării simbolice a experientelor onirice, dă un nou impuls utilizării simbolului în poezie și proză. Pentru Freud, orice experiență, care prin refulare și prin cenzură exercitată de supra-eu nu poate să aibă o formă de expresie directă, tinde să apară din inconștient în spațiul conștiinței sub o forma derivată, simbolică.
Până a demonstra cum se manifestă simbolul Rusoiacei în roman, ținem să specificăm că încă de la începutul textului sunt făcute referințe la nume-simboluri care determină crearea simbolului central: ,,La început și eu credeam că frumusețea clasică și măsurată a poemelor homerice îmi vor pune balsamul păcei pe sufletul meu ars. Dar era o cruntă greșală, zeii greci începură să frecventeze visurile mele. Brațele albe ale Junonei nu odată se întinseră molatec în adâncul turburatelor mele vise, încrucișându-se la ceafă și făcând să se ridice într-o voluptoasă răsuflare, un bust turburător din școala lui Fidias. Nu odată părul creț al blondei Venere, îi înfășura goliciunea ei divină punând capăt lăcomiei ochilor mei, asmuțiți în neființă. Dar cine nu mă vizita în nopțile acelea, de adâncă tăcere, pe malul singuratec al fluviului cu capricioase meandre și cu lascive convulsii! Frumoasa Elena și Penelope; zâna Calipso și demonica Circe, frumoasa andromaca și pasiunea mea deosebită, virginala zeiță Pallas, ale cărei trăsături de severă și gravă mândrie, al cărei profil ideal, sub coiful de războinică, îmi plăcea să le văd în vârtejul fantasmagoriilor stupide ce mă frământau ca pe un nevrednic solitar, contractate de spasmurile sur-prizei primului amor –sacrilegiu”.
Așadar, Ragaiac, plictisit, după numai câteva zile de izolare, de lecturi serioase și de spectacolele meschine date în fața grupurilor de refugiați (pe care-i joacă fără milă, trecându-i de la speranță și bucurie la deznădejde), începe să viseze, dar nu ca un adolescent care și-o imaginează pe femeia vieții lui și începe s-o caute cu înfrigurare, ci ca un erotoman capabil să se excite, de exemplu, până și în timpul lecturilor din cărțile sfinte, unde, crede el, sunt mai multe tâlhării, incesturi, fapte reprobabile decât în codul penal. Idealul lui Ragaiac este Rusoaica frumoasă, ciudată, misterioasă, capabilă de gesturi-limită, răzvrătită, imorală, dar credincioasă sieși. Și, pentru a o vedea mai bine, împrumutasem fetei mult așteptate, când trăsăturile Avdotiei Alexandrovna, sora lui Rascolnicov, cînd ale Zinei, ori Dariei din Posedații, ale Natașei din Război și pace, ale Nastasiei Filipovna din Idiotul, ale Ecaterinei Ivanovna, ori Grușencăi din Frații Karamazov, sau ale Soniei, din Crimă și pedeapsă, pe care împrejurările de acum din țara ei o scuzau mai mult decât orice pledoarie dostoievskiană.
Deci, și Rusoaica este o plăsmuire, rodul imaginației lui Ragaiac în urma lecturilor efectuate, dar care capătă conotații simbolice, mai ales datorită faptului că tot firul epic al romanului se concentrează asupra găsirii ei: ,,Și mă refugiam în odaia mea, căutând pasagiile preferate, deși le știam pe dinafară. Iar timpul trecea iarăși. De ce mă adânceam mai mult în lecturile mele, de aceia mă încredințam tot mai mult că ea va veni. Sufletul ei bizar și sălbatec de cazacă, dornic de libertăți de stepă, de galopuri sălbatice în inimi omenești, de hârnojeli viclene cu vârful de migdală al ochilor oblici și străpungători ca un hamger tătăresc, n-avea să mai suporte multă vreme spațiul strâns îngrădit și constrângerea mecanică la care era supusă”.
Ragaiac posedă mai multe femei, de care se simte atras și oarecum mulțumit. Printre acestea erau: Măriuca (,,Binecuvântam pe Măriuca, pe biata văduvă săteană, care cu atât de puțin mă zmulsese din încleștarea de foc, a cărților, dătătoare de insomnii haine, de ambiții nesăbuite și ațâțătoare la păcat”), Marusea (,,Marusea. Simt vag prin epidermă, amintirea caldă și parfumată a apropierei ei; obsesia parfumului ei favorit, pe care nu știu cum îl cheamă, m'ar îmbăta poate și acum sub suflul acestei evocări, dacă mirosul cert care mă stăpânește până'n miezul creerului, al nucului cu sălbateca aromă nu l-ar preface în nimic”), Niculina ( ,,Niculina, Niculina, comoara pe care n-am știut s-o prețuiesc, cât de fericit sunt că am descoperit în sfârșit sufletul tău! Eu așteptam rusoaica de peste Nistru și ea era doar la un întins de mână departe de mine. Iliad, băiatule, rusoaica mult așteptată a venit, închipuie-ți, și ea era o moldoveancă. Iar sufletul ei s-a deschis acum pentru întâia oară: degetul meu l-a atins și el s-a deșteptat. Cu atât mai bine, el e încă fraged și nou, el încă ignorează cumpăna valorilor și ordinea ierarhiilor, dar lasă să se întrevadă bogate zăcăminte și posibilități surprinzătoare. Cu atât mai bine, cu atât mai bine, o humă proaspătă și fină, atât de minunată, pentru cel dintâi modelaj!”). Însă idealul confecționat din ecouri livrești și obsesia găsirii lui în lumea reală îl împiedică pe Ragaiac să vadă limpede. De fapt el posedase rusoaica, fiindcă Marusea întrunea toate calitățile fetei din vis, numai că locotenentul fusese prea orb ca să vadă acest lucru. El își aștepta Rusoaica: ,,Dar ea trebuia să vină. Mi-o spuneau asta figurile uneori puțin dure, mai cioplite, mai subțiri la pieliță ajunse aci, din înspăimântătoare depărtări pentru a fi în rândul întâi la întoarcere; mi-o spuneau ordinile noi primite prin fir de telefon, ori prin mesagiile directe ale agenților de legătură. Domnul colonel ne atrăgea serios atenția asupra numărului mare de nepoftiți, pe care a început și va continua să-i aducă iarna; ne soma categoric să nu greșim cu o iotă la normele prestabilite pentru selecționarea refugiaților, și spre marea mea recunoștință nu uita să sublinieze niciodată cazul unic, care se părea dumnealui că ar constitui pricina unor interpretări greșite sau răuvoitoare a ordinelor, din partea tinerilor ofițeri. Iar cazul unic, care putea fi altul decât rusoaica, rusoaica mult așteptată!”
După cum afirma Eugen Lovinescu, nu ne interesează, în roman, peripețiile locotenentului Ragaiac, nesfârșita desfășurare de scene erotice, într-o masă informă de fapte, pe care nu le poate reglementa obișnuita lipsă de simț critic și estetic al scriitorului, lipsa de stil și de stilizare, nu ne interesează ceea ce face Ragaiac, ci febra viselor lui, obsesia tipului de femeie ireală, de ,,rusoaica” scoasă din lectură sau din visări. Rusoaica se va lăsa așteptată în întregul roman. Ea nu reprezintă un personaj propriu-zis, ci mai degrabă un ideal feminin, o întruchipare a perfecțiunii care, tocmai prin desăvîrșirea care i se atribuie, nu se poate cristaliza într-o ființă palpabilă, primind astfel conotațiile de simbol.
Tot ceea ce se referă la Rusoaică capătă o aură mirifică, descrierile lui Ragaiac conferindu-i sacralitate: ,,Pot s-o compun din bucăți: buzele i le știu, fruntea, sprâncenele, obrajii, surâsul, bărbia, alunița, năsucul, Doamne! sunt atât de multe că până la urmă nu izbutesc să le așez una lângă alta. Când am desăvârșit fragmentul unei tâmple, îmbinarea sprâncenelor, sau vre-o bucată de profil, alcătuirea se năruie în partea cealaltă. În totalitate, figura ei e veșnic estompată pentru mine; un văl înșelător o acoperă. Izbutesc să-l dau la o parte pe-alocuri dar niciodată de tot. Fața Valiei e o închegare sacră.” Pare un vis, o închipuire pe care și cititorul, în timpul lecturii, îl trăiește prin ,,plutirea” cu care este înzestrată tainica ființă: ,, Fluturarea părului și culoarea lui o văd; încâlceala lui și plimbările mătăsoase pe care le face pe gâtul gol. Ochii îi văd de minune; îi surprind fixându-mă nu numai cu o privire de plăcere, de satisfacție, ca pe Iliad, dar plini până-n fund de mirare, largi la exces, ca într-o mărturisire de surprindere, de adorație. Am certitudinea că aceasta ar fi fost privirea ei pentru mine.”
În roman, nu numai Ragaiac, ci toți militarii priviți mai de aproape tînjesc de dorul contagios al Rusoaicei. Iliad, care găzduiește în bordeiul său o rusoaică reală, mai bine de o săptămînă, visează la o alta, compatriotă, Marusea, fostă amantă a lui Ragaiac. Caporalul Marinescu își face o ,,rusoaică” din Anuța, fata cu care își petrece nopțile, în amor platonic, între clăi. Dorul de ,,rusoaică” rezumă în roman, un dat de temelie al naturii omenești. ,,Rusoaica” devine o metaforă a idealului, niciodată atins, al absolutului iubirii. Cu toate acestea, doar pentru Ragaiac fantasma Rusoaicei devine aerul cu care respiră: ,,Înșiruiri de imagini în toate chipurile, se încrucișează prin capul meu, ca vânturile la răspântii. În toate domnește ea, peste toate stăpânește ca. O simt alături de mine dimineața când mă scol și când mâinile mele, singura realitate din ea, pipăie în gol aeriene forme. O văd pe-un scaun, la lumina lămpei, ca o mare pată bronzată, cârpind atentă un ciorap, căci păduchii s-au sfârșit. Mănânc cu forma ei la masă și când ordonanța iese, îndrăsnesc chiar să rostesc pentru ea câte-un cuvânt tare. În gând i-am scornit toate numele de dismerdare care se pot trage și se pot combina cu cuvântul Valia. Cu năluca ei alături construesc milioane de ipostaze: gesturi neașteptate și blânde la oricare din mișcările mele, chiar lipsite de eleganță, răspunsuri cu totul neprevăzute la ritualul banal al galanteriilor, ingenuitate, virgină de orice intenție, în expresia cotidiană a noutăței lăuntrice. Încheg astfel în necurmată elaborare sute de situații idilice or dramatice, pe care se proectează umbre sinistre din afară, figura de buldog pietrificat a domnului colonel, ochii jucăuși ai lui Gârneață și ai celorlalți subalterni urmărindu-mi cu prefăcut desinteres mișcările de disimulare, chipul tragic și sumbru al Niculinei, dinaintea înfățișărei de candoare și mândrie senină, care caută azil. Seara, imaginile sunt extrem de lascive: scoaterea treptată și divină a piciorului din teaca lungă a ciorapului, băile părului, încălzitul la gura sobei, oboselile dulci ale iubirilor momentan săturate, o grămadă de familiarități, care mă turbură și mă torturează până la neurastenie. Nopți întregi de insomnie mă lasă în urmă stăruind îndărătnic la compunerea unei singure imagini, la alegerea amănuntului, celui mai just, celui mai firesc al închipuitei noastre vieți intime”.
Valia reprezintă pentru Ragaiac o existență pur imaginară. Captarea visului, retroversiunea lui în act de viață, rămâne o pură iluzie. Cadrul uman din jur, pe tot timpul peregrinărilor sale, formează un cadru care o expulzează și mai mult pe Valia într-o zonă fantastică, printr-un fel de opoziție, poate prea demonstrativă câteodată, cu lumea concretă. În această lume nu-i loc pentru ea. Visul se detașează tot mai mult de realitate. Lui Ragaiac, pentru ca acest mit să poată dăinui, i se interzice întâlnirea cu femeia din vis. Fire comună, acesta vrea însă să pipăie absolutul, care este un dat al imaginației. El nu înțelege că cel mai aproape de Rusoaica lui misterioasă a fost atunci când aceasta se afla la mii de verste de sectorul prin care a trecut Valia și are nesocotința s-o caute în preajma lui, confundând-o cu o fată oarecare, frumoasă ca atâtea altele, nenorocită ca atâtea altele, gata s-o trădeze, pentru un trup pângărit pe inaccesibila femeie din vis.
Sufocat, prizonier al lumii concrete, nimeni și nimic nu-l poate opri pe Ragaiac să viseze că poate depăși această realitate împovărătoare prin voință și energie, cucerindu-i fețe necunoscute.
Cu multă măiestrie folosește scriitorul și mitul ca modalitate psihologică. Se știe că mitul e considerat o sursă importantă de inspirație pentru literatură, formând matricea din care se naște literatura, caracteristice fiindu-i repetabilitatea și schimbarea și caracterul simbolic al personajelor. Pentru D. H. Lawrence, mitul este o încercare de a istorisi o întreagă experiență umană având un scop prea profund, care merge până în adâncimile sufletului și ale sângelui, printr-o descriere sau o explicație mentală.
Victimă, în esență, a propriilor aspirații, conturate prin aventura cunoașterii livrești, în Rusoaica, eroul Ragaiac, se îndrăgostește, asemenea miticului sculptor Pygmalion, de însăși creația sa, sublimată în mitul Rusoaicei. Noul Pygmalion eșuează, însă. Destinul potrivnic refuză să insufle viață „Galateei” născută în timpul delirului imaginar.Aici e locul să facem o paralelă cu mitul lui Pygmalion evocat în Metamorfozele lui Ovidiu în care se descrie peripețiile celebrului sculptor în felul următor: ,,Pygmalion pentru că le-a văzut ducând o existență marcată de fărădelegi, plin de oroare pentru viciile pe care natura le-a dăruit cu dărnicie femeii, trăia fără soție, celibatar, și a petrecut mult timp fără o parteneră cu care să împartă patul. Totuși cu un talent minunat și plin de succes, el a sculptat în fildeșul alb ca zăpada, un corp căruia el îi dă o frumusețe pe care nici o femeie nu o poate avea de la natură. El se îndrăgosti de opera sa. Ea avea înfățișarea unei fecioare adevărate pe care am fi crezut-o vie și – dornică să se miște, dacă pudoarea nu ar fi împiedicat-o. […] Pygmalion se minunează și inima sa se aprinde pentru acest simulacru de corp. Adesea el atinge cu mîinile opera sa pentru a-și da seama dacă este carne sau fildeș, dar nu își poate mărturisi că este de fildeș. El îi dă sărutari și își imaginează ca ele îi sunt înapoiate; îi vorbește, o strânge în brațe și i se pare că simte carnea cedând sub degetele sale, îl cuprinse chiar teama că membrele ei vor păstra o urmă lividă datorită îmbrățișărilor sale. El o mângâie, îi aduce daruri […] o îmbracă cu haine scumpe, îi pune la deget inele cu pietre prețioase, la gât lungi coliere; Totul îi stă bine, iar goală este la fel de frumoasă. […] El o numește companioana patului său […]”.
Gib I. Mihăescu tratează foarte liber acest mit în romanul Rusoaica. Fantasma Rusoaicei este creația lui Ragaiac, de care se îndrăgostește la fel de puternic ca personajul din legenda antică. Sculptorul legendar s-a servit de fildeș pentru a materializa chipul femeii. Mișcată de rugile acestuia, Afrodita va da viață materiei. Femeia lui Ragaiac rămâne însă o pură izvodire a imaginației, o fantasmă care încearcă să se substituie realității, fără ca metamorfoza să fie, ca în mitul antic, posibilă. Romanul lui Gib I. Mihăescu se încarcă astfel cu o semnificație tragică. ,,Între imaginar și existența concretă nu se fixează nici un punct de convergență. Realitatea contrazice brutal imaginația, acolo unde te-ai aștepta mai puțin. Cu cât însă această contradicție ia forme mai sordide, cu atât aspirația ideală devine mai mistuitoare. Obstinata încercare de a da femeii închipuite viață, de a o coborî din cărți și din miturile vechi în realitate formează miezul epic al romanului, după ce se vor stinge urmele surselor livrești.”
Pe parcursul lecturării romanului urmărim procesul de creare, construcție a Galateii lui Ragaiac. Mai întîi este pregătit anturajul în care își va face apariția tainica nălucă: ,,Iarna trebuia să vină odată, mă gândeam. Atunci va sosi ea. Alunecând pe vadul de gheață lucioasă, printre tufișurile de chiciură, în cadrul iernatic, în care poate să-i stea bine unei rusoaice. Acum trebuie luntre și lopată, trebuie înțelegere cu mijlocitor, lacom și trădător. Dar iarna ea va ghici drumul, îl va descoperi singură și va alege sectorul meu, pentru că încoace e cel mai ferit de locuințe omenești și- cum se vede- cel mai apreciat de fugari”. După mine, anume conturul bine definit, cadrul natural al apariției este primul pas spre schițarea portretului, aici fiind relevantă menționarea depărtării de mitul lui Pygmalion, căci sculptura lui Ragaiac, încă de la bun început este profilul sufletesc al Rusoaicei. Ea este descurcăreață și neînfricată, trăsături subliniate și în fragmentul următor: ,,Și pentru a o vedea mai bine împrumutam fetei mult așteptate, când trăsăturile Avdotiei Alexandrovna, sora lui Rascolnicoff, când ale Zinei, ori Dariei din Posedații, ale Natașei din Război și Pace, ale Annei Filipovna din Idiotul, ale Ecaterinei Ivanovna, ori Grușencăi din Frații Karamazov; sau ale Soniei, din Crimă și Pedeapsă, pe care împrejurările de acum din țara ei o scuzau mai mult decât orice pledorie dostoievskiană. Apoi mă gândeam la copilele enigmatice din Andreev și din întreaga literatură rusă, fascinate de efectele sociale ale nitroglicerinei, ca fluturii de lumina lămpii. O subțirică studentă anarchistă aș fi vrut să se izbească de ușa mea, cu toată puterea corpului plăpând, speriată de realitatea idealului ei social. Însă dacă ar fi fost ca întâmplarea să se împlinească întocmai, întocmai după gându-mi, eu visam o subțire cazacă palidă, cântând și acompaniindu-se din ghitară, așa ca într-una din micile povestiri vânătorești ale lui Turgheniev”. Fragmentul propus relevă și unicitatea ,,sculpturii” prin materialul deosebit (cele mai speciale trăsături ale eroinelor romanelor lecturate ) pe care îl folosește.
Nu întâmplător am menționat cadrul în care trebuie să apară și în care este însuflețită Rusoaica lui Ragaiac. Chipul acesteia și toate aventurile imaginare cu ea, apar doar iarna, predilecția pentru acest anotimp, fiind motivată, după mine, de contrastul dintre fierbințeala trăirilor lor și răceala de dincolo de spațiul în care se află ei doi: ,,Mă refugiam atunci la sânul imaginarei mele zeițe, ce trebuia acum să coboare, – căci când marele alb mă copleși sub fluturarea valurilor nesfârșite de speranță. […] …eu îmi torceam dulcele fir al nădejdei reînoite, trăgeam din fuiorul necunoscutului imaginea care să se întreacă pe sine, mă închipuiam, refăcând într-una cele mai subtile dialoguri, clădeam episodul cel mai minunat, – singurul minunat al vieței mele. Amuțiți de grozava tăcere a imensităților albe sau înfiorați de jalea vânturilor călătoare, strânși unul într-altul la scrâșnetele de mânie ale viscolelor turbate; suspinele patimilor noastre se îngânau în aceiași tragică așteptare”.
Atât pentru Pygmalion, cât și pentru Ragaiac senzația de îndrăgostire de creația lor devine una obsesivă, care îi copleșește atât de mult, încât nu mai concep lumea în lipsa zeității lor: ,,Iar dacă rusoaica mea întârzia, în schimb imaginea ei proteiformă mă vizitează chinuitoare toată noaptea, căci de la un timp răresc vizitele la Niculina. Adorm cu privirile ei înfipte în cuget, cu privirile ei adânci și negre, care deodată se aprind de pâlpâiri fosforice și se înconjoară de un șirag de dinți albi ca de lup, ca dinții sănătoși ai Niculinei, – cu care am petrecut pe furiș în prima noapte de Crăciun, – dar eu nu fac nicio împotrivire, nu fac nicio mișcare spre steirul și spre browningul meu, unul sub pernă și altul pe măsuță, și mă las devorat, cu o voluptate care mă înfioară, la acest oaspăț al făpturei cu infinit de multiple, de frumoase, de nestatornice fețe, cu râs nemaistăpânit și sigur de norocul lui ca al Niculinei, în noaptea de Crăciun”.
Și dacă Pygmalion își sculptează idealul, atunci Ragaiac îl construiește asemeni unui puzzle: ,,Dar fața îmi scapă. Pot s-o compun din bucăți: buzele i le știu, fruntea, sprâncenele, obrajii, surâsul, bărbia, alunița, năsucul, Doamne! Sunt atât de multe că până la urmă nu izbutesc să le așez una lângă alta. Când am desăvârșit fragmentul unei tâmple, îmbinarea sprâncenelor, sau vreo bucată de profil, alcătuirea se năruie în partea cealaltă. În totalitate, figura ei e veșnic estompată pentru mine; un văl înșelător o acopere. Izbutesc să-l dau la o parte pe-alocuri dar niciodată de tot. Fața Valiei e o închegare sacră. Cel care ar descoperi-o dintr-o dată, ar cădea fulgerat” . Astfel, ,,Galateia” lui Ragaiac capată un contur mai evident, așa încât profilul ei este lesne închipuit de cititor. Din păcate însă, în ,,Rusoaica” metamorfoza nu se produce.
Concluzionând, scriitorul și-a încadrat eroii săi, de o veche violență, instinctivă, pe terenul care le justifică atât de firesc actele și temperamentul. Unui ochi superficial i s-ar părea acest roman o reluare de haiducești peripeții sămănătoriste, cu țărănci avide de senzualism, cu soldați dornici de aventură, cu masculi romantici, dar și cu neistovite rezerve sexuale. Personajele lui Gib Mihăescu sunt agitate de o frenezie a simțului erotic și de o nostalgie slavă a necunoscutului, împinsă în straturile subconștientului. În vitalitatea talentului său, scriitorul a adăugat cu Rusoaica toată acea concepție dedaliană a romanului, acea construcție ramificată prin labirintul căreia, cititorul înaintează pe urma firului conducător, când mai încâlcit, când mai destins. Roman de aventură în cea mai nobilă accepțiune a cuvântului, în care evenimente moderne se împleteau cu ecouri de viață haiducească, Rusoaica este mai degrabă romanul unei iubiri himerice.
CONCLUZII
Studiul intitulat Modalități de investigație psihologică în ,,Rusoaica” a permis să evaluăm importanța psihologiei în literatură, să conturăm principalele momente în apariția romanului psihologic românesc, să enumerăm cei mai reprezentativi scriitori români care au asimilat în operele lor elementul psihologic cu cel artistic. La fel, acest studiu a permis stabilirea motivului central în Rusoaica, precum și modalitățile de analiza psihologocă folosite.
În mod cert, perioada interbelică aduce mutații fundamentale în ceea ce privește structurile narative tradiționale, care vor fi detronate de o epică modernă, mizând pe autenticitate și pe factorul autoreferențial. Lumea materială, a percepțiilor nemijlocite și aelementelor descriptive tipice perioadei sămănătoriste, începe să îi satureze pe scriitorii români, deschizându-le perspective inedite spre analiza propriului eu, a universului mai complex și mai nuanțat, dar și mai tragic care trece prin psihologism.
Sub influența catalizatoare a francezilor A. Gide si M. Proust, literatura noastră este marcată de inovații fundamentale sub raportul structurilor narative ce converg unanim spre o epică modernă bazată pe autenticitate și inconformism. Astfel, romanul românesc interbelic, sub influența, mai ales, a prozei europene, și-a extins zona de investigație asupra domeniul vast al psihicului și și-a perfecționat tehnica literară a disecției în profunzime.
Recurgînd la diverse modalități de investigație în procesul de explorare a subconștientului în momentele de criză, scriitorii din perioada interbelică au contribuit considerabil la constituirea romanului psihologic românesc. Aceștia, putem spune au depus un efort titan, pentru perceperea stărilor lăuntrice ale umanității. Putem afirma că efortul nu a fost zădarnic, fiindcă, drept rezultat, ia naștere o nouă concepție despre ființa umană, care apare într-o altă ipostază pentru cititorii perioadei interbelice. Astfel, ființa umană devine mai mult decît un trup muritor, acesteea i se atribuie acele calități spirituale ce țin de sufletul omului, care este asemeni unui univers infinit. Pe lîngă frămîntările sale morale, personajul se impune atenției și prin manifestările sale psihice, prin faptul ca lumea lui lăuntrică, subconștientul, sunt sondate mai profund. Fiecare din scriitorii analiști interbelici sunt constructori epici excepționali, deoarece, indiferent de modalitățile de investigație folosite în scrierile sale, au contribuit la dezvoltarea prozei psihologice românești, în care au explorat în profunzime sufletul omenesc, plăsmuind caractere literare complexe, cu adîncime problematică.
Studiul nostru, pe lîngă faptul că a urmărit evoluția romanului psihologic, a vizat și o studiere amplă a romanului Rusoaica lui Gib I. Mihăescu, care este un analist în adevăratul sens al cuvîntului.
Prin Rusoiaca, Gib Mihăescu încadrează romanul românesc interbelic într-o direcție inedită a modernității, prin preocuparea exclusivă pentru problematica vieții interioare, prin cultivarea cu predilecție a autenticității, lucidității critice, ca forme de afirmare sinceră, a unei atitudini despre lume și viață, despre artă și literatură.
,,O carte europeană, o contribuție care depășește hotarele literaturii noastre. Prin simbolismul ei, cartea îmbogățește nu numai literatura națională, de care e legată prin limbă, dar însăși literatura continentală, prin adevărul general omenesc”, așa scria criticul literar Șerban Cioculescu despre Rusoaica lui Gib Mihăescu.
Cu alte cuvinte, Gib I. Mihăescu rămâne în memoria cititorilor drept un explorator neobosit al imaginației declanșate de forța incoercibilă a obsesiilor tulburătoare. Andrei Baciu menționează următoarele despre opera lui Gib Mihăescu ,,Ce rămâne, așadar, din opera autorului drăgășănean? Rămâne, mai mult decât orice, apăsarea grea și greoaie a unei perpetue dureri existențiale resimțite de individul ce se confruntă integral, până la plăsele, fie că își dă seama, fie că nu, cu ceea ce mai rămâne din el și din lume când, părăsit la rândul Său, Dumnezeu se retrage deasupra cerului gri. Rămân lucrări cu o vibrație atât de intensă și de autentică, încât orice cultură ar avea toate motivele să le așeze, cu adevărat, la loc de cinste”.
Astfel, capitolul II al tezei, dedicat modalităților de invetigație psihologică în Rusoaica, ilustrează veritabila capacitate a scriitorului de a studia în profunzime sufletul omenesc. Elementul psihologic este marcat de descrierea puterii subconștientului, a obsesiei morbide, care, în final, determină destinul protagoniștilor din operele sale.
Cercetarea noastră a stabilit că valoarea romanului nu stă în expresie, în episoade, în tehnică, ci sugestie, căci tot ce are mai bun romanul ne însuflețește și ne transmite anume prin intermediul acesteia. Fibra vinelor lui Ragaiac, obsesia tipului de femeie ireală, de ,,rusoaică” scoasă din lectură și visări, sunt mult mai valoroase decît peripețiile locotenentului Ragaiac, defășurarea scenelor erotice etc.
Utilizînd diverse modalități de investigație în procesul de explorare a subconștientului în momentele de criză, Gib Mihăescu alături de alți scriitorii din perioada interbelică, a contribuit considerabil la constituirea romanului psihologic românesc.
Rusoaica lui Gib I. Mihăescu va dăinui și va crește în admirația anilor ce vin, pentru că ea cuprinde într-însa miraculosul aluat de viață și de artă care sporește timpul, va dăinui pentru că este însemnată cu mirul incoruptibil, cu care au fost însemnate operele celor aleși să străbată veacurile.
BIBLIOGRAFIE
Lăzărescu Gh..Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică.București:Minerva, 1983.
Dumitriu D.Ambasadorii sau despre realismul psihologic.București:Cartea Românească, 1976.
Mușat C., Romanul românesc interbelic. București: Humanitas educațional, 2004.
Protopopescu Al.Romanul psihologic românesc. București:Eminescu,1978.
Petrescu C. Noua structură și opera lui Marcel Proust.București: Gramar, 2002.
Albérès, R.-M. Istoria romanului modern. București: EPLU, 1968.
Florea Gh.Gib.I.Mihăescu. Bucureșt:Minerva,1984.
Balotă N.Universul prozei.București:Eminescu,1976.
Baciu A.Opera lui Gib.I.Mihăescu.București: Muzeul literaturii române, 2012
Cioculescu Ș.Varietăți critice.București:Editura pentru literatură,1966
Cincă St.Psihanaliză și creație în opera lui Gib I. Mihăescu.Craiova:Scrisul românesc,1995
Suluțiu Octav.Pe margine de cărți.Sighișoara:Miron Neagu,1938
http://www.psychologies.ro/cuvant/obsesie
Tomuș M. Romanul romanului românesc, vol.1, În căutarea personajului, București: Gramar, 1999.
Mircea Zaciu (coordonare și revizie științifică),Scriitori români, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1978
Micu D. Istoria literaturii române de la creația populară la posmodernism, București: Saeculum, 2000
Ghițulescu M.(coordonator) 100 cei mai mari scriitori români, București: Star
Zalis H. O istorie condensată a literaturii române 1880-2000, Tîrgoviște: Bibliotheca, 2007
Călinescu G. Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București:Minerva, 1985
Vianu T. Arta prozatorilor români, Casa de editură Litera, Chișinău, 1997
Manolescu N., Existența imaginară a lui Gib I.Mihăescu, prefață la volumul Gib I.Mihăescu, La ,,Grandiflora”, București: Editura pentru literatură, , 1967
http://www.crispedia.ro/Gib_I__Mihaescu
http://arhivawww.uoradea.ro/attachment/791672704232e82e41d0a31a6bc16159/8b2a9766f67bce5d5a0cb58cf3d3b928/Ghergheles_Crina.pdf
Oprișan I. Istoria literaturii române, București: Saeculum, 2001
Sufletul rusesc, obsesia literară a lui Gib Mihaăescu, în Jurnal, 25 mai 2009, Roxana Vintila
Un roman de dragoste înșurubat în ,,liubov”-ul rusesc, Jurnal, 26 mai 2009, Clara Mărgineanu
Rogobete Alina, Gib Mihăescu-Remember, Râmnicu-Vâlcea, ed.Offsetcolor, 2013
Anghelescu M.Dicționar de termeni literari.București:Garamond, 2007
Pompiliu Constantinescu, Romanul românesc interbelic, ed.Minerva, București, 1997
Adam M., În labirintul teoriilor despre mit, În: Teorie Literară, 2003, nr. 5-6
Lecturi paralele (Al. Andriescu) în Rusoaica, București, ed.Polirom,2004
Al. Florin Țene, Aventură prin dicțiunea ideilor, editura Sămănătorul, August 2011
Istorie Literară: Bovarismul lui Ragaiac de Ion Simuț, 2005 , Numarul 7
Al Florin Țene, PASIONALITATEA CA REFLEX AL IMAGINARULUI ÎN "RUSOAICA"DE GIB I. MIHĂESCU, Confluente literare, Ediția nr. 220 din 08 august 2011
Lecturi paralele (Al. Andriescu) în Rusoaica, București, ed.Polirom,2004
Rogobete Alina, Gib Mihăescu-Remember, Râmnicu-Vâlcea, ed.Offsetcolor, 2013
Perspesscius , 12 prozatori interbelici, ed.Eminescu, București, 1980
BIBLIOGRAFIE
Lăzărescu Gh..Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică.București:Minerva, 1983.
Dumitriu D.Ambasadorii sau despre realismul psihologic.București:Cartea Românească, 1976.
Mușat C., Romanul românesc interbelic. București: Humanitas educațional, 2004.
Protopopescu Al.Romanul psihologic românesc. București:Eminescu,1978.
Petrescu C. Noua structură și opera lui Marcel Proust.București: Gramar, 2002.
Albérès, R.-M. Istoria romanului modern. București: EPLU, 1968.
Florea Gh.Gib.I.Mihăescu. Bucureșt:Minerva,1984.
Balotă N.Universul prozei.București:Eminescu,1976.
Baciu A.Opera lui Gib.I.Mihăescu.București: Muzeul literaturii române, 2012
Cioculescu Ș.Varietăți critice.București:Editura pentru literatură,1966
Cincă St.Psihanaliză și creație în opera lui Gib I. Mihăescu.Craiova:Scrisul românesc,1995
Suluțiu Octav.Pe margine de cărți.Sighișoara:Miron Neagu,1938
http://www.psychologies.ro/cuvant/obsesie
Tomuș M. Romanul romanului românesc, vol.1, În căutarea personajului, București: Gramar, 1999.
Mircea Zaciu (coordonare și revizie științifică),Scriitori români, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1978
Micu D. Istoria literaturii române de la creația populară la posmodernism, București: Saeculum, 2000
Ghițulescu M.(coordonator) 100 cei mai mari scriitori români, București: Star
Zalis H. O istorie condensată a literaturii române 1880-2000, Tîrgoviște: Bibliotheca, 2007
Călinescu G. Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București:Minerva, 1985
Vianu T. Arta prozatorilor români, Casa de editură Litera, Chișinău, 1997
Manolescu N., Existența imaginară a lui Gib I.Mihăescu, prefață la volumul Gib I.Mihăescu, La ,,Grandiflora”, București: Editura pentru literatură, , 1967
http://www.crispedia.ro/Gib_I__Mihaescu
http://arhivawww.uoradea.ro/attachment/791672704232e82e41d0a31a6bc16159/8b2a9766f67bce5d5a0cb58cf3d3b928/Ghergheles_Crina.pdf
Oprișan I. Istoria literaturii române, București: Saeculum, 2001
Sufletul rusesc, obsesia literară a lui Gib Mihaăescu, în Jurnal, 25 mai 2009, Roxana Vintila
Un roman de dragoste înșurubat în ,,liubov”-ul rusesc, Jurnal, 26 mai 2009, Clara Mărgineanu
Rogobete Alina, Gib Mihăescu-Remember, Râmnicu-Vâlcea, ed.Offsetcolor, 2013
Anghelescu M.Dicționar de termeni literari.București:Garamond, 2007
Pompiliu Constantinescu, Romanul românesc interbelic, ed.Minerva, București, 1997
Adam M., În labirintul teoriilor despre mit, În: Teorie Literară, 2003, nr. 5-6
Lecturi paralele (Al. Andriescu) în Rusoaica, București, ed.Polirom,2004
Al. Florin Țene, Aventură prin dicțiunea ideilor, editura Sămănătorul, August 2011
Istorie Literară: Bovarismul lui Ragaiac de Ion Simuț, 2005 , Numarul 7
Al Florin Țene, PASIONALITATEA CA REFLEX AL IMAGINARULUI ÎN "RUSOAICA"DE GIB I. MIHĂESCU, Confluente literare, Ediția nr. 220 din 08 august 2011
Lecturi paralele (Al. Andriescu) în Rusoaica, București, ed.Polirom,2004
Rogobete Alina, Gib Mihăescu-Remember, Râmnicu-Vâlcea, ed.Offsetcolor, 2013
Perspesscius , 12 prozatori interbelici, ed.Eminescu, București, 1980
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modalitati DE Investigatie Psihologica In Romanul Rusoaica DE Gib Mihaescu (ID: 154397)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.