. Modalitati DE Investigare A Procesului DE Comunicare DIN Cadrul Microstructurilor Militare

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………pag. 5

CAPITOLUL I CUNOAȘTERE, INFORMARE ȘI COMUNICARE ÎN ACȚIUNEA SOCIALĂ………………………………………………………..7

Comunicarea – fundament al cunoașterii umane…………………8

Informație și comunicare – raporturi și conținut……………….11

Tipuri de comunicare și influența lor asupra calității raporturilor interumane……………………….………..……………………18

CAPITOLUL II MODALITĂȚI DE INVESTIGARE A PROCESULUI DE COMUNICARE DIN CADRUL MICROSTRUCTURILOR MILITARE.30

2.1. Cunoaștere și comunicare în grupul militar………………..……30

2.2. Dimensiunile psihosociale ale ordinului………………..………36

2.3. Tehnici de comunicare utilizate de comandant în vederea

optimizării și eficientizării activităților desfășurate……….…….41

2.4. APLICAȚIE PRACTICĂ cu tema: “Model de investigare a

relațiilor de comunicare existente în cadrul microstructurii”……47

2.4.1.Ipoteza și obiectivele cercetării…………………………….47

2.4.2. Universul investigat………………………………….…… 48

2.4.3. Metode și tehnici de cercetare utilizate…………………….48

2.4.4. Analiza, prelucrarea și interpretarea datelor rezultate în urma

cercetării……………………………………………….……50

CONCLUZII FINALE……………………………….………………….55

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ……………………………….…………58

ANEXE…………………………………………………..……….………60

INTRODUCERE

Societatea modernă nu mai poate concepe buna ei funcționare în afara unei permanente optimizări a procesului de comunicare ce ia naștere între indivizi, grupuri sociale sau mari organizații.

Instituția militară, caracterizată printr-o rigoare deosebită a raporturilor interumane, este și ea interesată în găsirea celor mai eficiente modalități prin care poate fi facilitată comunicarea între comandanți și subordonați, între diferitele grupuri și colectivități militare, între diversele structuri militare în vederea realizării unei cooperări facile și, mai ales, eficiente.

Alegerea temei de cercetare s-a bazat pe următoarele considerente:

Necesitatea elaborării unui model de analiză a procesului de comunicare în cadrul microstructurilor militare, pentru a putea interveni prompt în cazul în care problemele de comunicare afectează obținerea performanțelor în îndeplinirea misiunilor.

Un al doilea motiv și scop a fost și –

· Concentrarea în aceeași lucrare a unor noțiuni, definiții și tehnici care vizează îmbunătățirea procesului de comunicare, pentru a fi la îndemâna, mai ales, a tinerilor instructori – comandanți pregătiți pe filiera indirectă.

Desigur, o bună comunicare nu poate fi realizată în afara unei cunoașteri autentice a particularității diverselor contexte situaționale, a personalității celor care comunică, a scopurilor și obiectivelor pe care ei le urmăresc și, în general, în afara unor informații capabile să susțină procesul comunicării. In consecință, lucrarea de față încearcă să abordeze comunicarea atât dintr-o perspectivă psihosocială, cât și dintr-una sociologică considerând că, – aflarea principalelor modalități prin care comandanții structurilor militare pot optimiza comunicarea existentă la nivelul microgrupurilor pe care le comandă – nu se poate realiza fără o fundamentare teoretică a raporturilor existente între: CUNOAȘTERE – INFORMAȚIE – COMUNICARE.

Ca atare, lucrarea va fi structurată pe două mari capitole: primul va încerca să realizeze această abordare și fundamentare conceptual-teoretică, iar cel de-al doilea, va insista pe specificul comunicării în mediul militar și, mai cu seamă pe modalitățile concrete de optimizare a ei.

Finalul lucrării va încerca și o abordare pragmatică practic – aplicativă a acestei problematici, considerând că în acest fel putem oferi și o serie de concluzii obținute în anii de practică a instruirii trupelor, strâns legate de tema aflată dezbatere.

Pentru cunoștințele și experiența acumulate pe parcursul activității ca militar, vreau să mulțumesc cadrelor didactice și comandanților ce m-au îndrumat în încercarea de a deveni un bun comandant, coleg și subordonat.

Îmi exprim convingerea că lucrarea, deși nu va putea aborda întreaga problematică a comunicării la nivelul microstructurilor militare, va putea pune în evidență principalele sale aspecte și, totodată, va putea constitui un punct de plecare deja bătătorit, spre noi analize psihosociologice.

CAPITOLUL I :

CUNOAȘTERE, INFORMAȚIE ȘI

COMUNICARE ÎN ACȚIUNEA UMANĂ

Trăind în societate, fiecare individ își însușește în cursul existenței sale o sumă de cunoștințe despre lumea înconjurătoare, despre ceilalți oameni cu care intră în relație, despre societate în general. Aceste cunoștințe se bazează pe experiența directă a indivizilor, dar și pe un amplu proces de comunicare care ia naștere în desfășurarea activităților de zi cu zi. Astfel, în activitatea lor practică, oamenii, ca agenți cunoscători individuali sau colectivi, utilizează cunoștințele dobândite anterior, transmise cu ajutorul limbajului natural de la o generație la alta în procesul socializării.

Structura și configurația activităților practice contemporane, modul de raportare la mediul natural și social, sistemul de valori, orizontul cunoștințelor anterioare alcătuiesc “ situația praxiologică determinată ” în care se realizează actul cunoașterii și, respectiv, al comunicării.

Pentru a surprinde mai exact în ce constă raportul ce se instituie între cele două procese – desigur într-o situație praxiologică bine delimitată – vom încerca, pentru început să evidențiem conținutul procesului de comunicare și să argumentăm ideea unanim recunoscută conform căreia comunicarea reprezintă fundamentul cunoașterii.

1.1. Comunicarea – fundament al cunoașterii umane

Din perspectiva sociologică, dar și psihosociologică comunicarea umană ne prezintă un mod fundamental de interacțiune psihosocială a oamenilor realizat prin intermediul simbolurilor și al semnificațiilor social –

generalizate ale realității, în vederea obținerii stabilității, ori a unor modificări de comportament individual sau la nivel grup.

Deosebit de celelalte animale, a căror comunicare este redusă la simple semnalizări de ordin senzorial, comunicarea indivizilor umani se efectuează în sisteme și limbaje complexe prin: gesturi, expresii afective standardizate, în principal prin simboluri verbale, efectuarea de acțiuni, comportamente atitudinale ca și multiple limbaje artificial create (logico-matematice, științifice, artist-plastice , etc.).

Prin comunicare umană – unul din sistemele fundamentale de “ schimb social ” – se operează ,, schimburile de semnificații, distincte de schimburile economico-materiale, tehnice etc. cu care de altfel, aceasta se găsește în raporturi complementare și de reciprocitate “ .

Procesual, activitatea de comunicare constă în transmiterea și schimbul de informații (mesaje) între persoane, în circulația de impresii și comenzi, în împărtășirea unor stări afective, a unor decizii raționale și judecăți de valoare, cu finalitatea expresă de a obține efecte în reprezentările și opiniile indivizilor în practicile sociale pe care le efectuează.

Necesitatea de a comunica cu alți oameni a stat la baza limbii și a conștiinței umane. Odată cu formarea conștiinței umane prin cunoaștere, omul a început să comunice cu semenii săi. În mod curent, trăind în colectivitate,

fiecare persoană este influențată pe de o parte de comunicațiile pe care le recepționează din jurul său, iar pe de altă parte, de efectele pe care le produc propriile comunicări asupra conduitei celorlalți, a interlocutorilor.

Tocmai acest aspect, de percepție a efectului pe care îl produce receptarea mesajelor emise asupra interlocutorului și de modificare, în consecință a cursului comunicării la subiectul emitent deosebește calitativ comunicarea umană vie de transmisia și recepția informațiilor în sistemele automate.

Oricare ar fi modalitatea și limbajul în care indivizii comunică, trăsătura lor obligatorie și esențială rămâne calitatea de a asigura schimbul unor semnificații generalizate de informații, cu acele elemente comune și

generalizatoare pe care le percep și înțeleg toți indivizii care comunică între ei. Abstractizând și încorporând în conținutul lor semantic o largă experiență social-istorică a indivizilor, cuvintele au dobândit în comunicare cea mai mare forță de generalizare .

In funcție de poziția interlocutorilor în actul comunicării, aceasta se realizează direct, într-o formă interpersonală, cu adresă precisă și schimb reciproc de mesaje, fie indirect, fără adresă la persoană, feedback-urile manifestându-se ulterior și pe căi mediate.

Procesele de comunicare umană sunt indispensabile în constituirea oricărui grup social, la organizarea activităților comune ale oamenilor, în coordonarea și conducerea acțiunilor lor colective, precum și la influențarea educativă a persoanelor. In cazul muncii în echipă, comunicarea dintre persoane are un important rol de reglare și sincronizare a eforturilor individuale dezvoltând așa numitele ,, limbaje profesionale “ sau ,, tehnice ”. Rezultă de aici faptul că, în cadrul acțiunii umane nu putem vorbi de cunoaștere fără să vorbim, implicit și de comunicare.

Prin comunicare omul cunoaște și se cunoaște pe sine, dar obține și informații utile și despre toți cei cu care intră în contact. Astfel, de o deosebită însemnătate este cunoașterea ce se realizează la nivelul microgrupurilor sociale.

In cadrul acestora, chiar în faza incipientă de constituire a lor, fiecare individ își formează o părere generală despre grup, despre colegii din grup, despre atitudinile celorlalți față de el și încearcă să își comunice (explicit sau implicit) impresiile celorlalți.

Această pseudocunoaștere este, după un timp, înlocuită cu o cunoaștere adecvată, obiectivă în momentul instituirii unor relații de comunicare autentice. Lăsați să-și comunice problemele personale celorlalți, oamenii se deschid unii față de alții, își împărtășesc unii altora problemele cu care se confruntă și ajung astfel să se cunoască mai bine.

De pildă , un anumit individ din grup, din echipa de muncă care poate părea inabordabil, închis în el, necomunicativ, se poate dovedi în timp – prin

intermediul acestui proces – un om deschis, comunicativ, cooperant. Înțelegem astfel cât de mult se condiționează și se intercondiționează procesele cunoașterii cu cele ale comunicării. O cunoaștere care nu ar implica de loc procese și funcții de comunicare, forme de limbaj, nu ar putea fi niciodată o cunoaștere adevărată. Este și motivul pentru care Sultana Craia relua, într-o lucrare recentă: “Comunicarea este inseparabilă de deproiectarea gândirii și a limbajelor, dar și de acumularea unei cunoașteri colective”.

Cazurile unor copii pierduți de mici, supraviețuind în sălbăticie și care s-au dovedit, când au fost descoperiți, incapabili de vorbire și de gândire, acționând numai la nivel instinctual, demonstrează cu prisosință acest lucru. Abilitatea de a comunica se dobândește prin imitație spontană și se dezvoltă prin educație.

Dar, așa după cum nu putem separa procesul de comunicare de cel de cunoaștere, nu putem omite din analiza comunicării interumane aspectul informațional al acesteia.

În consecință, în cele ce urmează vom evidenția în mod sistematic principalele elemente de conținut dar și principalele raporturi ce se stabilesc între informație și comunicare.

1.2. Informație și comunicare – raporturi și conținut

Informația este, fără îndoială, premisa absolut necesară unui act de comunicare interumană. De aceea ea este noțiunea centrală a teoriei comunicațiilor și a ciberneticii și se referă la structura unui mesaj și la eficacitatea sau la semnificația unui semnal .

Sociologia subliniază și ea importanța informației în actul cunoașterii și, desigur, al comunicării, considerând că acest concept semează procesele cunoașterii cu cele ale comunicării. O cunoaștere care nu ar implica de loc procese și funcții de comunicare, forme de limbaj, nu ar putea fi niciodată o cunoaștere adevărată. Este și motivul pentru care Sultana Craia relua, într-o lucrare recentă: “Comunicarea este inseparabilă de deproiectarea gândirii și a limbajelor, dar și de acumularea unei cunoașteri colective”.

Cazurile unor copii pierduți de mici, supraviețuind în sălbăticie și care s-au dovedit, când au fost descoperiți, incapabili de vorbire și de gândire, acționând numai la nivel instinctual, demonstrează cu prisosință acest lucru. Abilitatea de a comunica se dobândește prin imitație spontană și se dezvoltă prin educație.

Dar, așa după cum nu putem separa procesul de comunicare de cel de cunoaștere, nu putem omite din analiza comunicării interumane aspectul informațional al acesteia.

În consecință, în cele ce urmează vom evidenția în mod sistematic principalele elemente de conținut dar și principalele raporturi ce se stabilesc între informație și comunicare.

1.2. Informație și comunicare – raporturi și conținut

Informația este, fără îndoială, premisa absolut necesară unui act de comunicare interumană. De aceea ea este noțiunea centrală a teoriei comunicațiilor și a ciberneticii și se referă la structura unui mesaj și la eficacitatea sau la semnificația unui semnal .

Sociologia subliniază și ea importanța informației în actul cunoașterii și, desigur, al comunicării, considerând că acest concept semnifică un ansamblu de “cunoștințe, fapte, semnificații, date rezultate din investigarea realității, din analiza unor documente sociale sau din studiul unor cercetări deja finalizate” .

Dar, ca și conceptul de comunicare, conceptul de informație și, respectiv, informare are un caracter polivalent și ambiguu, ridicând numeroase probleme în încercarea de a se formula definiții complete.

Făcând apel la lucrarea lui Emilian Dobrescu (1998), Sultana Craia apelează la câteva definiții și, respectiv, elemente de conținut ale informației cum ar fi:

ansamblu de date, știri, indici care modifică starea internă a sistemului receptor, determinându-i o reacție de răspuns în raport cu sursa;

resursa de abilități ce modifică mentalitățile;

nevoie a creierului, cu funcție importantă în cunoașterea și socializarea umană;

ansamblu de activități și efecte legate de receptarea, transmiterea și selectarea faptelor considerate semnificative în viața socială;

măsura a ceea ce este nou și imprevizibil într-un mesaj;

un produs, o operație, un proces, comunicare interpersonală, transmiterea unui mesaj, schimbarea unei imagini mentale, răspunsul la o întrebare, rezultatul unei experiențe, un test s.a..

Nicolae George Drăgulănescu, adoptă, din rațiuni metodologice, o definiție mult mai simplificată pe care o include chiar în teza sa de doctorat publicată în 1998 la Paris: ,,Informația este o cunoaștere elementară susceptibilă de a fi transmisă, stocată și conservată datorită unui suport și a unui cod de identificare” .

Indiferent la care definiție oferită informației ne vom opri, nu putem să nu constatăm legătura sa cu procesul de comunicare și, mai ales, constituirea ei sub forma unui mesaj ce se cere transmis prin intermediul acestui proces. De altfel psihologia, atunci când analizează limbajul și mai ales funcția sa de comunicare, consideră că avem de-a face cu un proces de comunicare atunci când o informație este transmisă de la o persoană la alta, dintr-un loc în altul sub forma unui anumit mesaj .

La rândul lor, mesajele pot fi corect codificate și interpretate numai dacă interlocutorii împărtășesc același cod, dacă stăpânesc același sistem de semnale, iar în cadrul comunicării verbale, aceeași limbă. Această scurtă enumerare ne poate conduce la ideea, unanim împărtășită în cadrul literaturii de specialitate, conform căreia sub aspectul interacțiunii persoanelor, comunicarea cuprinde:

persoana care inițiază și formulează mesajul, declanșând actul comunicării;

sistemul de emisie în care se codifică mesajele (devenind astfel semnale verbale, grafice, etc.);

calea de comunicație sau canalul prin care pătrund și se transmit semnalele;

aparatul de recepție;

destinatarul, care decodifică, înțelege și interpretează mesajul dat (vezi Anexa nr.3).

Semnificativ este faptul că aceiași indivizi angajați în comunicare, devin, reciproc, expeditori și destinatari, asigurând prin aceasta funcționarea completă a sistemului de comunicare interumană.

Condițiile unei comunicări optime ar fi:

Consistența de conținut a mesajelor, dată de cantitatea de informație principală cuprinsă în mesaj și semnificativă pentru ambii interlocutori;

Expresivitatea comunicării, social elaborată și asigurată prin intonație, calități de stil, pauze logice etc.;

Inteligibilitatea celor comunicate, care depinde nu numai de organizarea informațiilor ci și de nivelul de acces la ele al interlocutorilor, de compatibilitatea comunicațională a partenerilor.

Raportându-ne la aceste condiții, dar și la prezentarea schematică a componentelor unui act comunicațional (vezi Anexa nr.1), vom înțelege cât de importantă este în actul comunicării o informație adecvată., bazată pe o cunoaștere bine fundamentată a situației contextuale.

Complexitatea unui act de comunicare devine însă mult mai evidentă atunci când se desfășoară într-un cadru social, la el participând mai mulți interlocutori interesați în buna desfășurare a activităților ce au loc în cadrul grupului (organizației).

Comunicarea socială este menită să contribuie la transmiterea valorilor culturale, a normelor sociale, a criteriilor de apreciere și a modelelor de conduită de la un individ sau grup la altul, de la o generație la alta. Ea este astfel procesul prin care se realizează socializarea și integrarea indivizilor în grup, învățarea socială și în general, devenirea lor ca membrii ai colectivității date.

In cadrul ei, L.Festinger distinge:

comunicarea instrumentală (care urmărește o anumită eficiență la indivizi);

comunicarea consumatorie (care nu depinde de efectele mesajului produse la nivelul interlocutorului, neinteresând în acest proces nici informația secundară posibilă, nici traficul informațional concomitent de pe canalele comunicării).

Un alt autor binecunoscut psiholog și psihosociolog, G.Miller, consideră că la baza comunicării sociale, de grup a indivizilor stau următoarele temeiuri:

creșterea uniformității informațiilor pe întreg grupul și la nivelul dorit;

creșterea uniformității opiniilor, unificarea lor la modul dorit;

necesitatea resimțită de subiecți de a-și modifica poziția în ierarhia grupului:

nevoia subiecților de a-și exprima emoțiile, stările afective, în sensul comunicării consumatorii a indivizilor.

Procesele de comunicare în grupul restrâns – aspecte care sunt vizate în lucrarea noastră mai ales în cel de al doilea capitol – au constituit obiectul a numeroase cercetări psihosociologice (Th.M. Newcomb, H.J.Leavitt, L.Festinger, iar la noi T.S.Cazacu, S.Chelcea, Luminița Iacob s.a). S-au studiat astfel: viteza de comunicare în grup, integritatea informațiilor transmise, direcția dominantă a comunicării în funcție de statutul persoanelor, calitatea comunicării s.a.

Se apreciază în general calitatea comunicării după cum membrii grupului își exprimă ideile în mod clar , sunt liberi în a solicita clarificări atunci când nu înțeleg cele comunicate, dacă răspunsurile față de informațiile recepționate sunt adecvate.

Modelul de analiză a comunicării în grup elaborat de R. Bales depășește tehnicile sociometrice sau psihanalitice grupând comportamentele verbale ale subiecților în trei zone:

zona socio-emoțională pozitivă;

zona socio-emoțională negativă;

zona neutră (a sarcinii).

Fiecare dintre aceste zone sunt raportate apoi la șase tipuri de probleme și anume:

de comunicație;

de evaluare;

de influență;

de decizie;

tensionale;

de integrare.

El obține astfel în cadrul comunicării de grup 18 categorii de comportamente, fiecare dintre acestea având o determinare și o fundamentare suficient de precisă.

In legătură cu acest aspect, studiile de teoria comunicării apărute în ultimul timp în cadrul sociologiei dar, mai ales în cadrul psihologiei sociale consideră că pentru a înțelege bine comportamentele sociale ale indivizilor trebuie să ne raportăm atât la evenimentele la care aceștia sunt supuși, cât și la modul în care interpretează și comunică informația rezultată în urma interpretării.

Referindu-se la acest aspect Luminița Iacob arată faptul că studierea comunicării în cadrul psihologiei sociale face astăzi tot mai mult apel la teoria reprezentărilor sociale și la psihologia cognitivistă .

In urma acestor studii interdisciplinare s-a ajuns la concluzia că tratarea informației trebuie să ia în considerare atât particularitățile de raportare cât și cele de procesare a acesteia.

Pe această idee s-au constituit și unele modele explicative care precizează faptul că în actul receptării informației este activat un dublu proces:

de tratare centrală / sistematică – axat pe informațiile legate de conținutul mesajului;

de tratare periferică / euristică – declanșat de informațiile vizând caracteristicile formale ale sursei, mesajului și receptorilor.

Totodată se subliniază și faptul că cele două tipuri de tratare au condiții de activizare și mecanisme de răspuns cognitiv diferite (exprimate în Anexa nr.2, preluate fiind de la Luminița Iacob9).

Concluzionând asupra acestui aspect, apreciem faptul că, în sensul cel mai general, comunicarea poate fi înțeleasă ca o relație dintre doi sau mai mulți indivizi, bazată pe co-împărtășirea unei semnificații. Dar, cum în înțelegerea și interpretarea acestei semnificații este implicat un anumit conținut al informației și, mai ales, o anumită interpretare a acestuia, putem să apreciem că dacă informația este premisa absolut necesară a unui act de comunicare, ea nu este însă și suficientă.

Absența înțelegerii și a cadrului relațional (care orientează și îi fixează sensul și semnificația informației) anulează starea de comunicare.

Ca atare, a vorbi înseamnă mai mult decât a stăpâni cuvintele; putem vorbi fără să comunicăm și să comunicăm fără să vorbim (fără a rosti un singur cuvânt).

Astăzi analiza exclusivă a informațiilor codificate prin cuvânt și, deci, centrarea pe mesaje verbale, pierde tot mai mult teren în fața cercetării diversității codurilor utilizate (sunet, cuvânt, gest, imagine, poziție, distanță etc.) și acceptării multicanalității comunicării ( auditiv, vizual, tactil).

Din această perspectivă devine evident faptul că, întotdeauna, comportamentul interlocutorilor are valoare comunicațională.

Totodată, se poate aprecia că o mai bună analiză a relației informație – cunoaștere – comunicare se va putea realiza în măsura în care surprindem și principalele tipuri (forme) de comunicare și influența pe care acestea o exercită asupra calității raporturilor ce iau naștere între indivizi în cadrul grupului social.

1.3. Tipurile de comunicare și influența lor asupra raporturilor interumane

Comunicarea este un fenomen complex și multidimensionat; ea este în același timp relație, informație, acțiune sau tranzacție și de aceea ea poate fi clasificată din mai multe puncte de vedere:

Din punct de vedere al partenerilor comunicării:

comunicare intrapersonală (cu sine; monologul interior sau verbalizat);

comunicare interpersonală (între două sau mai multe persoane);

comunicare în grupul mic (în cazul unei relații de tip “față în față”);

comunicare publică (auditoriul este un public larg);

Din punct de vedere al statutului interlocutorilor:

comunicare verticală (între parteneri care au statute inegale);

comunicare orizontală (între parteneri

care au statute egale );

Din punct de vedere al codului utilizat:

comunicare verbală;

comunicare paraverbală;

comunicare nonverbală;

comunicare mixtă.

Din punct de vedere al finalității actului comunicativ:

comunicare accidentală (transmiterea

întâmplătoare a informațiilor);

comunicare subiectivă (exprimă direct

starea afectivă a celui ce comunică);

comunicare instrumentală (are un scop

precis și urmărește un anumit efect);

Din punct de vedere al capacității de autoreglare în procesul comunicării:

Comunicare lateralizată (unidirecțională)

(comunicare fără feed-back, deci care nu admite interacțiuni: instantanee, așa cum este comunicarea prin intermediul benzii magnetice);

b) comunicarea nelateralizată (cu feed-back concomitent, când există interacțiune între emițător și receptor).

F. Din punct de vedere al naturii conținutului:

a) comunicare referențială (vizează un anumit adevăr care face obiectul expres al mesajului);

b) comunicare operațional-metodologică

(vizează înțelegerea acelui adevăr, modul în care trebuie operat, mintal sau practic pentru ca adevărul să fie descifrat);

c) comunicare atitudinală (valorizează informațiile transmise , situația comunicării și partenerului)

Desigur, în procesul comunicării toate aceste forme coexistă. Același act comunicațional poate fi, de pildă, referențial, operațional și atitudinal. Astfel, o cerință verbală poate fi însoțită de gesturi, dar și de o anumită tonalitate a exprimării.

Nu ne-am propus să analizăm în detaliu fiecare dintre aceste forme, indiferent care ar fi criteriul de clasificare în raport cu care le-am lua în considerare. Ne vom opri însă, cu siguranță, asupra acelor forme de comunicare care sunt specifice comunicării interpersonale și intragrupale, și anume, comunicarea verbală și nonverbală , (din perspectiva codului utilizat), dar și cea verticală și orizontală (din perspectiva statutului interlocutorilor care participă la procesul de comunicare).

Astfel, după cum se cunoaște, comunicarea verbală este una dintre cele mai utilizate tipuri de comunicare interumană care are la bază natura surselor utilizate, încadrarea informației și canalul predilect de transmitere a mesajului astfel rezultat.

În cadrul comunicării verbale, informația este codificată și transmisă prin cuvânt și tot ceea ce ține de acesta (sub aspect fonetic, lexical, morfosintactic).

Deși este cea mai studiată formă a comunicării umane, din punct de vedere antropogenetic și autogenetic ea a apărut după celelalte forme de comunicare umană.

Ea are atât o formă orală, cât și o formă scrisă iar în funcție de acestea utilizează canalul auditiv sau vizual.

Comunicarea verbală are specificul de a permite formularea, înmagazinarea și transmiterea unor conținuturi foarte complexe.

Multă vreme ea a fost studiată ca manieră dominantă, exclusivă a comunicării, iar câteva principii care fundamentau comunicarea verbală erau considerate ca fiind imuabile:

emiterea determină recepția;

mesajul circulă de la un pol preponderat activ spre un receptor pasiv;

desfășurarea lanțului comunicațional are direcție liniară, etapele prezente condiționându-le pe cele viitoare;

dacă în codare și decodare se folosește aceeași cheie lingvistică, mesajul își atinge finalitatea etc.

Odată cu studierea altor forme de comunicare (para și nonverbală), s-a constatat că unele dintre aceste principii (de exemplu ultimul), nu sunt de fiecare dată valabile.

Ori de câte ori vorbim sau scriem, încercăm să convingem, să explicăm, să influențăm sau să îndeplinim orice alt obiectiv.

Prin intermediul procesului de comunicare urmărim, așadar, întotdeauna patru obiective fundamentale:

să fim receptați (auziți sau citiți);

să fim înțeleși;

să fim acceptați;

să provocăm o reacție (o schimbare de comportament sau de atitudine).

Atunci când nu reușim să atingem nici unul dintre aceste obiective, înseamnă că am dat greș în procesul de comunicare.

Acest lucru poate conduce adesea la frustrări și resentimente exprimate în fraze de forma: “nu înțelegi românește ?!” , “ ești turc “ș.a.m.d., ori limba în care comunicăm nu este altceva decât un cod pe care îl folosim pentru a ne exprima gândurile, un cod care, poate fi descifrat numai dacă ambele părți (emițătorul și receptorul) conferă aceeași semnificație simbolurilor pe care le utilizează.

Înțelesul pe care îl dăm cuvintelor rezultă din modul în care fiecare dintre noi interpretează lumea înconjurătoare.

Ca atare, individualitatea noastră este principala barieră în calea unei bune comunicări. Dacă pentru obiectele concrete putem avea unele dificultăți în explicarea sensului lor (în funcție de experiența pe care o avem cu acel obiect), atunci când avem de-a face cu noțiuni abstracte care descriu de exemplu idei, emoții, sentimente etc. dificultățile sunt mult mai mari. Cum putem fi siguri că o altă persoană acordă aceleași înțelesuri ca și noi unor cuvinte ca dragoste, ură, colaborare, colegialitate etc.?

Sensurile atașate acestor cuvinte vor fi rezultatul experienței de viață a fiecăruia dintre noi.

În înțelegerea mesajului verbal pe care îl transmitem, un loc important îl are contextul (situația) în care are loc comunicarea. Aceeași persoană poate atribui înțelesuri diferite acelorași cuvinte la momente și în contexte diferite.

Pentru a comunica, noi învățăm să recunoaștem anumite similitudini ale situațiilor, în așa fel încât să învățăm din experiențele proprii.

Recunoașterea similitudinilor situațiilor nu este întotdeauna folositoare; ea poate fi și dăunătoare pentru că este periculos uneori să presupunem că noua situație cu care ne confruntăm va fi familiară și deci, va trebui să intuim ce să spunem și cum să acționăm în noua situație.

De pildă, dacă am întâlnit o persoană care mi s-a părut distantă, arogantă, vom presupune că la o nouă întâlnire ea se va comporta în mod similar și, în consecință ne vom pregăti să reacționăm în mod agresiv.

Toate aceste aprecieri ne conduc către ideea că pentru realizarea unei comunicații verbale eficiente indiferent de forma în care se realizează și contextul situațional în care el se desfășoară, interlocutorii, dar mai ales cel care comunică trebuie să respecte câteva reguli fundamentale .

Reținem și noi atenția asupra celor mai importante dintre acestea:

precizarea precisă a scopului comunicării

Pentru aceasta, înainte de a comunica trebuie să răspundem în mod cât mai clar la câteva întrebări:

de ce comunic ? ( să informez, să influențez, să conving etc.);

care este scopul meu real și ce sper să realizez prin această comunicare? (o schimbare de opinie, o schimbare de atitudine etc.);

identificarea cât mai precisă a personalității interlocutorului;

ce fel de persoană este? ( gradul de educație, vârstă, statutul social etc.);

cum cred că va reacționa la conținutul mesajului meu? ( calitatea răspunsului dat la această întrebare dovedește în ce măsură cel care comunică are sau nu capacitate empatică);

ce știe și cât știe interlocutorul meu despre ceea ce doresc să-i comunic ?

identificarea unor date cu privire la locul și contextul în care va avea loc comunicarea

unde și când va primi interlocutorul meu mesajul pe care vreau să îl transmit?

în ce momente sosește mesajul meu?

atmosfera este încărcată, tensionată sau cordială?

stabilirea precisă a ceea ce vreau să spun , a conținutului mesajului meu;

ce informații trebuie să ofer ca mesajul meu să fie clar, concis, complet, corect?

ce informații pot omite?

ce dorește să știe interlocutorul meu?

stabilirea precisă a modului în care voi prezenta mesajul (stilul și tonul)

cum voi organiza informațiile pe care vreau să le transmit?

care va fi tonul utilizat pentru a obține efectul dorit?

ce cuvinte trebuie să evit pentru a crea o atmosferă potrivită?

Desigur , în afara acestor reguli fundamentale de comunicare verbală mai sunt și altele, la fel de importante. Astfel se va avea în vedere:

folosirea numai acelor cuvinte pe care interlocutorul le poate înțelege;

evitarea cuvintelor inutile;

folosirea frazelor scurte și potrivite situației;

evitarea repetărilor inutile de fraze sau cuvinte etc.

In procesul comunicării verbale este important nu numai cum vorbim, ci și cum ascultăm. Ori, ascultarea este deseori neglijată, considerându-se că este act pasiv, în realitate este foarte importantă întrucât :

îi încurajează pe cei pe care îi ascultăm:

obținem o cantitate mai mare de informații;

rezolvăm cu mai mare ușurință o serie de neînțelegeri, de probleme dificile.

Așa după cum apreciam anterior, în stabilirea unor relații interpersonale corecte și funcționale, un rol important îl are alături de comunicarea de tip verbal și comunicarea nonverbală .

Aceasta semnifică orice modalitate de comunicare ce nu conține cuvinte sau simboluri care le înlocuiesc. In cadrul acestor modalități un loc aparte îl ocupă paralimbajul, expresia facială, postura, gesturile, proximitatea etc.

Paralimbajul este inclus, în unele lucrări, ca fiind separat de comunicarea verbală și nonverbală. In cadrul său informația este codificată și transmisă prin elemente vocale ce însoțesc cuvântul și vorbirea în general și care au semnificații comunicative aparte.

In această categorie se înscriu:

caracteristicile vocii (comunică date primare despre vorbitori: tânăr-bătrân, energic-epuizat etc.);

particularitățile de pronunție (oferă date despre mediul de proveniență, despre gradul de instruire) etc.;

intonația;

ritmul vorbirii;

debitul vorbirii etc.

În mod logic, paraverbalul nu poate ființa ca formă decât concomitent cu exprimarea verbală. Din perspectiva conținutului însă ele se mai pot separa (de exemplu, un „da” pronunțat ca „nu”). În acest fel se poate ca un mesaj identic codificat verbal, să nu poată modifica sensul și semnificația în funcție de implicarea paraverbalului și să devină practic altceva . Apare astfel fenomenul de supra codificare la care interlocutorii pot fi foarte atenți.

S-a constatat că datorită unor indicii de paralimbaj se pot detecta la interlocutori anumite stări emoționale cum ar fi: afecțiunea, admirația, teama, dezgustul etc.).

Când suntem într-o stare puternic emoțională (furioși sau îngrijorați) vorbim, în general cu mai multe greșeli de exprimare, bâlbâieli sau repetiții, iar când nu suntem siguri de ceea ce spunem sau avem o nesiguranță în privința modului în care ascultătorul este posibil să ne recepționeze, spunem mult mai des decât de obicei ‚,îîî’’ sau ,,ăăă’’.

Persoana care ne ascultă va recepționa complet inconștient aceste semnale și își va face o impresie asupra stării noastre emoționale față de ea.

S-a constatat că și timbrul real al vocii (căldura sau stridența acesteia) este diferit în funcție de starea emoțională. De pildă, poate fi cald și rezonant dacă suntem afectuoși sau poate fi strident și zgomotos dacă suntem furioși.

Ritmul vorbirii este o altă cale prin care putem comunica informații, deseori inconștient.

Un om care vorbește foarte rar poate fi considerat ca fiind nesigur de ceea ce spune, în timp ce vorbirea rapidă poate indica faptul că omul este neliniștit și anxios. In timpul unei conversații obișnuite, există pauze de lungime diferită, care indică lucruri diferite:

o pauză scurtă poate sugera că persoana a terminat o explicație sau o idee și trece la următoarea;

o pauză lungă este semnul că este rândul celeilalte persoane să vorbească.

Expresiile faciale au și ele un rol deosebit de important în comunicarea nonverbală.

Se știe că există cel puțin opt poziții diferite ale sprâncenelor și frunții, cu propria lor semnificație, mai mult de opt poziții ale ochilor și pleoapelor și cel puțin zece pentru partea inferioară a feței. In combinații diferite, acestea dau un număr foarte mare de expresii posibile care permit celor din jurul nostru, mai apropiați, să recunoască mesajele subtile, care străinilor le-ar putea scăpa.

De asemenea, experiențele făcute în acest sens au dovedit că unele expresii faciale au aceeași semnificație și în alte părți ale lumii. De pildă poziția complet ridicată a sprâncenelor semnifică neîncrederea, pe jumătate ridicate – surpriza, după cum complet coborâte semnifică furia.

De reținut că în măsura în care cunoaștem semnificațiile precise ale acestor expresii faciale putem obține un mai mare număr de informații despre emoțiile și sentimentele interlocutorilor noștri și, în consecință putem adopta pozițiile și atitudinile cele mai adecvate.

Printr-o asemenea cunoaștere, ca și prin deținerea informațiilor necesare despre particularitățile interlocutorului sau ale contextului situațional în care are loc comunicarea, se creează un fundament suficient de trainic pentru ca procesul de comunicare să-și îndeplinească funcțiile sale prioritare.

In ultimii ani, analizându-se mai atent raporturile ce se stabilesc atât între comunicare și cunoaștere cât și între comunicare și conducere (dintr-o perspectivă managerială), s-a ajuns la concluzia că prima dintre acestea este o componentă vitală a sistemului managerial al oricărei organizații.

Totodată, funcțiile comunicării manageriale ( de informare, de transmitere a deciziilor, de influențare a receptorului, de instruire, de motivare, de integrare și menținere, etc.) sunt hotărâtoare pentru buna funcționare a oricărei organizații, pentru stabilirea în cadrul acesteia a unor relații interpersonale viabile și mai ales eficiente.

*

* *

Concluzionând asupra aspectelor analizate în prima parte a lucrării, putem aprecia din nou rolul deosebit pe care comunicarea îl îndeplinește în sistemele și subsistemele sociale, relaționarea sa directă cu procesul de cunoaștere care îi oferă nu doar informația necesară în fundamentarea mesajelor sale, ci și claritatea și raționalitatea acestora.

Aprecierea din perspectiva valorică a acestui rol nu poate fi realizată însă pe deplin dacă analiza efectuată nu se raportează la un anumit subsistem al sistemului social global, la particularitățile definitorii ale acesteia.

O astfel de analiză vom încerca să realizăm în partea a doua a lucrării noastre când subsistemul social pe care-l vom avea spre analiză, ca sistem de referință, va fi sistemul militar. Particularitățile sale definitorii vor fi în atenția noastră din perspectiva actului comunicațional urmărind astfel să surprindem nu numai dialectica raporturilor dintre cunoaștere și comunicare ci, mai ales, modalitățile prin care șefii microstructurilor pot optimiza comunicarea în grup în vederea îndeplinirii obiectivelor stabilite.

CAPITOLUL II :

MODALITĂȚI DE INVESTIGARE A PROCESULUI DE COMUNICARE DIN CADRUL MICROSTRUCTURILOR MILITARE

Procesul de comunicare, ca proces distinct pentru oricare dintre grupurile și subgrupurile sociale, se desfășoară în modalități diferite în raport de structurile sociale pe care le intermediază..

Structurile specifice microgrupului social au particularități aparte care capătă o notă și mai distinctivă atunci când microgrupul pe care îl analizăm este o subunitate militară.

Cunoaștere și comunicare în grupul militar

Subunitatea militară, prin caracteristicile care o definesc, poate fi analizată ca un grup primar, cu un scop bine precizat ( pregătirea în vederea desfășurării unor acțiuni de luptă eficiente și judicios coordonate).

Realitatea socială pe care o reprezintă subunitatea militară se constituie și se caracterizează printr-un ansamblu de interacțiuni între membrii grupului sau între membrii grupului și subunitatea deja constituită.

Analizând aspectul sincronic al subunității militare vom putea evidenția alături de diferitele procese și fenomene care iau naștere în cadrul acesteia, și o serie de structuri specifice care constituie fundamentul bunei funcționări a subunității.

Literatura de specialitate apreciază că principalele tipuri de procese și structuri ale grupului militar sunt: procesul de realizare a sarcinii (respectiv structura ocupațională), procesul de influențare interpersonală ( respectiv structura puterii sau autorității), procesul de comunicare (respectiv structura comunicațională) și procesul socioafectiv ( respectiv structura preferențială a grupului).

Tipologia de mai sus rezultă în urma identificării principalelor categorii de interacțiuni dintre membrii microgrupului militar, fiind în strânsă legătură și cu funcțiile de bază ale acesteia: funcția de realizare a sarcinii, funcția de menținere și funcția de satisfacere a trebuințelor membrilor grupului.

Totuși, semnificativ este faptul că diferiți sociologi și psihosociologi resimt necesitatea de a aduce unele completări sau de a extinde aria acestor procese și structuri psihosociale de grup. Astfel, Adrian Milu tratează despre structura afectiv-axiologică a grupului care, după opinia sa, rezultă în urma unui complex proces evolutiv interpersonal, A. Neculai vorbește despre procesul afectiv-apreciativ, iar Mielu Zlate introduce categoria relațiilor cognitive ca relații de prim ordin în asigurarea funcționalității grupului .

Într-adevăr, încă din faza de formare a grupului militar se manifestă ample procese de percepere, cunoaștere și evaluare interpersonală, procese care vor fundamenta într-o etapă ulterioară atât relațiile preferențiale și de influență reciprocă dintre membrii grupului, cât și constituirea unor structuri comunicaționale specifice și respectiv, a unor sisteme normativ-axiologice care să asigure buna reglementare a relațiilor din cadrul grupului.

Acum gândurile tinerilor soldați voluntari sunt dominate de imaginea mediului pe care l-au părăsit, de rezolvarea unor probleme personale, etc.

Aceste aspecte îl determină pe tânăr nu numai să încerce să obțină informații mai multe despre grup, despre sarcinile grupului, despre colegii cu care colaborează, etc., ci să comunice cu aceștia, să-și spună gândurile care îl preocupă și să afle ce trebuie să facă în viitor pentru ca problemele sale să fie depășite.

Tânărul militar mai constată că noul său mod de viață (pentru cei care nu au mai avut tangență cu mediul militar), ambianța în care trăiește, sarcinile pe care le are de îndeplinit dau o notă de ,, noutate’’, dar și de rigoare obișnuințelor sale, modalităților concrete în care era tentat să acționeze până atunci.

In cadrul relațiilor formale și informale care apar și se constituie în microstructura militară, cunoașterea problemelor legate de specificul vieții și activității militare nu se realizează static ci, mai ales, dinamic. Aceasta înseamnă că o bună cunoaștere a oamenilor din grup nu se poate realiza corect și complet decât prin implicarea lor în acțiune.

Participarea zi de zi la toate activitățile grupului, implicarea în rezolvarea și soluționarea problemelor care apar, realizează la nivelul conștiinței fiecărui individ din cadrul grupului militar o cunoaștere detaliată a mediului în care își desfășoară activitatea, a scopului acțiunii sale, a personalității colegilor din grup.

Ori, este un fapt de la sine înțeles că toate acestea nu pot căpăta viață fără implicarea procesului de comunicare, fără schimbarea de opinii, de informații sau fără coordonarea acțiunilor subordonaților prin intermediul ordinelor și dispozițiilor de către comandanții lor. Așadar, un rol important în acest proces revine comandantului de subunitate / șefului de birou care va trebui să preîntâmpine fenomenul asimilării unor informații deformate sau false ce pot canaliza actul cunoașterii într-o direcție greșită și pot prejudicia îndeplinirea calitativă a sarcinilor.

Tot comandantului subunității / șefului de birou îi va reveni rolul ca printr-o activitate susținută de cunoaștere a personalității subordonaților să fie pregătit să depisteze posibilele bariere sau blocaje în procesul de comunicare pentru ca informațiile de care are nevoie să-i parvină în timp util și fără deformări.

Pentru ca actul de cunoaștere a subordonaților și, respectiv cel de comunicare să se realizeze în mod eficient ținându-se seama că militarii din subordine vor fi implicați în multe variate activități. Comandantul subunității va da o mare atenție principalelor principii ce stau la baza acestui proces:

principiul corelării teoriei cu practica;

principiul participării conștiente a militarilor la acțiunile întreprinse;

principiul accesibilității cunoștințelor;

principiul însușirii temeinice a cunoștințelor și principiilor.

Pornind de la necesitatea cunoașterii și respectării acestor principii, comandantul de subunitate (șeful) va urmări ca prin actul de comunicare să transmită militarilor din subordine nu numai cunoștințe, ci și convingeri, stări afective care potențează procesul de realizare a sarcinilor.

Dată fiind poziția sa în grup, comandantul (șeful) influențează în cea mai mare măsură atât emisia cât și recepția mesajelor. Prin intermediul comunicării militarii cunosc ce trebuie făcut, când anume, cum, în ce cadru și cu ce mijloace vor acționa.

In activitatea practică s-a demonstrat că în microstructurile militare în care șefii aduc la cunoștință subordonaților sarcinile imediate și de perspectivă, semnificația activităților ulterioare la care vor fi angajați, explică convingător utilitatea unei anume activități pentru propria lor pregătire etc., performanțele acestor microstructuri sunt mult mai mari.

Unul dintre principalele elemente ale procesului de comunicare îl constituie stabilirea și utilizarea unui sistem de legături formale și informale cât mai adecvate sarcinilor ce trebuie îndeplinite.

Comunicările venite din partea superiorului sunt fundamente pe baza cărora subordonații își organizează munca, ele orientând pe aceștia asupra obiectivelor în care să-și concentreze eforturile principale. Pe de altă parte relațiile de comunicare de la subordonați la comandant sunt deosebit de utile pentru asigurarea succesului și eficienței actului de conducere.

Pe baza acestor legături, comandantul este în măsură să aprecieze în orice moment calitatea și stadiul muncii desfășurate, poate determina când, unde și cu ce să intervină pentru optimizarea activităților. Datorită sistemului ierarhic de organizare militară, notările, aprecierile, diferitele gesturi ale comandantului contează nu numai prin consecințele lor de ordin administrativ (recompense-pedepse sau promovări), ci și prin consecințele lor de natură psihologică .

În funcție de rezultatele pozitive sau negative ale muncii lor, militarii vor fi apreciați sau dimpotrivă, sancționați, fapt care poate avea efect puternic asupra stării lor de spirit, asupra stării afectiv-emoționale . Nu numai utilizarea cuvintelor ci și a diferitelor gesturi, expresii faciale, de către comandant poate sugera subordonaților informații despre succesele sau insuccesele activității lor . De aici rezultă concluzia că o comunicare (verbală sau nonverbală) va fi eficientă atunci când este utilizată în funcție de contextul psihosocial, este în acord cu realitatea și reușește să îl motiveze suficient de mult pe cel căreia i se adresează.

Dacă comunicarea formală se ,,construiește’’ pe structura organizatorică, comunicarea informală urmează traiectele relațiilor interpersonale, socioafective. Din această cauză, structura rețelei de comunicație informale coincide mai mult sau mai puțin cu cea a rețelei de comunicație formale.

Ritmicitatea circulației informației prin rețele informale este mai intensă mai cu seamă atunci când în grup se ivesc situații noi, cu o mare încărcătură emoțională. La nivelul colectivităților militare, relațiile cognitive și comunicaționale sunt strâns legate unele de celelalte. Cunoscându-se, oamenii încep să comunice între ei, încep să facă schimburi de opinii, de cunoștințe, de aprecieri.

De calitatea acestui tip de comunicare (pe orizontală) depinde intr-o foarte mare măsură natura climatului psihosocial ce se instituie în cadrul microgrupului. In afara comunicării pe orizontală un rol aparte îl îndeplinește comunicarea pe verticală comunicarea între șef și subordonat, între comandant și subordonat.

Dacă pentru primul tip de comunicare este raportată mai ales valoarea și cantitatea informațiilor transmise , pentru comunicarea pe verticală importantă este îndeosebi realizarea feed-back-ului (conexiunii inverse).

Dacă comunicarea se realizează unidirecțional și numai de jos în sus atunci între grup (birou, pluton, grupă, echipaj) și comandantul/șeful său nu va exista niciodată o relație normală – pentru buna desfășurare a realității, subordonații vor fi permanent copleșiți de autoritatea șefului lor, și nu vor avea suficient curaj pentru a aduce la cunoștința comandantului problemele care apar. In sens invers, când această comunicare „de jos în sus’’ capătă o amploare și o dimensiune mult peste cea normală, se poate întâmpla ca șeful (comandantul), lăsându-i în permanență pe subordonați să vorbească, să schimbe opinii, în general să comunice, este creat un cadru propice pentru instituirea unui climat psihosocial autentic, netensionat, fundamentat pe încredere și colaborare.

Desigur, pentru buna desfășurare a activităților grupului, pentru îndeplinirea eficientă a sarcinilor, nu trebuie exagerată nici una din aceste dimensiuni, nici comunicarea de jos în sus nici cea de sus în jos.

Într-o atmosferă normală, calmă, de activitate comandantul trebuie să stea de vorbă cu subordonații, să cunoască realitățile din cadrul microstructurii pe care o comandă, iar atunci când din diferite motive nu cunoaște anumite aspecte din cadrul grupului, subalternii să-i ofere prompt și cu exactitate informațiile de care are nevoie.

Cu toate informările pe care comandantul le realizează periodic cu subordonații, iar convorbirile, discuțiile, dialogul își au rolul lor în realizarea comunicării comandant-subordonat, una dintre cele mai importante forme de comunicare la nivel militar o reprezintă ordinul. In consecință vom încerca să analizăm câteva dintre elementele psihosociale ale acestuia.

Dimensiunile psihosociale ale ordinului

In cadrul comenzii militare ordinul ocupă un loc esențial, deoarece conținutul său cognitiv angajează oamenii și colectivitățile la acțiune. Între calitățile ordinului se disting: claritatea, concizia, completitudinea, realismul etc.

Fiecare dintre aceste atribute ale ordinului are o mare însemnătate asupra modului în care este înțeles, cât și asupra modului în care se trece la acțiune. Astfel:

claritatea formulării ordinului ajută nemijlocit la înțelegerea corectă de către subordonați a ceea ce li se cere să execute;

precizia dării ordinului generează un sentiment de siguranță și stimulează inițiativa și încrederea;

concizia elimină pierderea de timp și înlătură detaliile de prisos, care uneori pot încurca și îngreuna înțelegerea fondului problemei;

completitudinea asigură surprinderea elementelor de bază, strict necesare pentru îndeplinirea sarcinii.

realismul creează de la început subordonaților sentimentul că, în măsura în care există toate condițiile pentru îndeplinirea lui, executarea lui efectivă va depinde doar de competența și eforturile lor.

A imprima asemenea atribute valorice fiecărui ordin, este una dintre principalele sarcini ale comandantului/șefului.

Pentru a-și îndeplini întotdeauna, în orice circumstanțe situaționale asemenea atribuții funcționale, comandantului i se cere, pe lângă pregătirea sa de specialitate și o bună cunoaștere a psihologiei și pedagogiei, deoarece ordinul, prin încărcătura sa emoțională și de idei generează o serie de fenomene psihosociale cu mare impact asupra calității și eficienței procesului pregătirii pentru luptă.

Implicațiile pe plan psihologic reclamă ca, pe cât posibil, un șef să însoțească ordinul cu explicațiile necesare privind importanța și scopul îndeplinirii lui.

Mai mult, cunoscându-i bine pe subordonații săi, comandantul, atunci când dă un ordin are în vedere și structura personalității subordonaților săi, particularitățile sale aptitudinale și temperamentale.

Este bine cunoscut în practica militară faptul că darea ordinelor este o chestiune de tact și de cunoaștere a oamenilor. Nu se poate ordona în același fel oamenilor pe care îi avem subordonați.

La asigurarea executării ordinului dat, întocmai și la timp, comandantul mai are în vedere și alți factori care țin tot de aspectul psihologic al acțiunii militare. Astfel, pe lângă claritate, fixarea realistă a termenelor de execuție și controlul exigent al modului în care se îndeplinește, ordinul trebuie astfel transmis încât să apară nu ca o constrângere, ci ca o necesitate inevitabilă, care asigură optima eficientizare a microstructurilor și structurilor militare.

Referitor la ordin, literatura militară de specialitate reține aprecierile deosebit de sugestive elaborate acum aproape un secol de gen. Von Trotha Maha: ,,Nu este îndeajuns numai de a ordona, după cum nici numai de a ține seama de partea principală în darea unui ordin, mai multă înrâurire are asupra inferiorului modul cum se ordonă (s.n.)’’. Referitor la acest aspect, reținem ideea că acel șef care va însoți darea ordinului cu tot felul de amenințări va sfârși prin a crea o prăpastie între el și subaltern, îi va dilua serios capacitatea de înțelegere a esenței ordinului.

Dimpotrivă un ordin dat cu siguranță și profesionalism, cu claritate și precizie în mod politicos etc., va dezvolta la subordonat hotărârea de a-l executa, indiferent de greutățile care ar putea bloca finalizarea sa.

Trebuie să mai reținem că ordinul exercită un rol important în formarea unei atitudini favorabile față de misiunile și sarcinile ce trebuiesc îndeplinite, înrâurește conduita individuală și de grup, starea de spirit a oamenilor, climatul din cadrul microstructurii militare.

Cea mai utilizată cale folosită în darea ordinelor o constituie – mai ales la nivelul subunităților – calea verbală, nemijlocită. Pe calea verbală se pot obține efecte persuasive însemnate, subordonații pot fi convinși asupra necesității îndeplinirii cu strictețe a ordinului și totodată crește încrederea celor care încă mai manifestă șovăială, reținere.

Din modul în care este transmis ordinul, trebuie să rezulte în modul cel mai convingător, răspunderea pe care comandantul și-o asumă atunci când transmite ordinul său subordonaților, dar și încrederea sa în posibilitatea executării ordinului de către aceștia. Convingerea subordonaților în justețea ordinului primit constituie o premisă a îndeplinirii conștiincioase, cu inițiativă și pricepere a misiunilor primite, a dezvoltării unei motivații lăuntrice, fără de care nu se poate concepe o mobilizare integrală și susținută.

Aceasta obligă pe fiecare comandant să gândească profund asupra corectitudinii ordinului dat atât în ceea ce privește conținutul lui, cât și cu privire la posibilitățile subordonaților de a-l executa întocmai și la timp. De aceea s-a afirmat că puterea ordinului dat este direct proporțională cu ecoul pe care-l stârnește în conștiința militarului, cu capacitatea lui de a conștientiza răspunderea executantului.

Desigur, așa după cum se cunoaște, ordinul are un caracter imperativ și trebuie să întrunească niște caracteristici proprii. Dar, exprimarea sa cât mai precisă și concisă nu înseamnă transformarea prevederilor lui în niște formulări cu caracter impersonal, lipsite de orice încărcătură afectivă .

Sunt și situații când nu este timp decât pentru maniera categorică de a ordona , dar sunt și suficiente momente și împrejurări în care, fără a se confunda ordinul cu rugămintea sau cu negocierea acesta poate fi transmis într-o manieră civilizată , pe un ton ponderat, care să trezească în subordonați încrederea și dorința de colaborare la buna desfășurare a activităților. Astfel, se creează un tonus afectiv, mobilizator, generator de fermitate și perseverență, dar și de încredere și inițiativă.

Dimpotrivă, dacă în asemenea momente s-ar insista pe unele lipsuri anterioare, pe unele slăbiciuni ale subordonaților, pe avertismentele legate de consecințele neîndeplinirii ordinelor etc., efectele ar fi firește negative: timorare, nesiguranță, lipsă de entuziasm și nehotărâre.

Chiar și în cazul apariției unor situații dificile, aparent fără ieșire, comandantul trebuie să dovedească, prin starea sa de spirit și, respectiv prin modul de elaborare și transmitere a ordinelor, luciditate, calm, stăpânire de sine , asumarea răspunderii personale pentru ceea ce ordonă .

Tonul iritat, dublat de o privire mereu încruntată provoacă stări afective negative, slăbește buna dispoziție și calmul militarilor, impresionează neplăcut pe cei cu o sensibilitate neuropsihică – mai accentuată sau pe cei mai obosiți, mai stresați.

De asemeni cuvintele necontrolate , ieșite din uzul regulamentelor și al bunei conduite, micșorează capacitatea subordonaților de a-și însuși temeinic conținutul ordinului, a sarcinii încredințare și mai mult, pot genera sentimente de reținere (respingere).

Asemenea atitudini subminează încrederea reciprocă , creează divergențe de natură psihologică.

Toate aceste aspecte au o mare însemnătate, pentru păstrarea unei relații șef-subordonat caracterizată prin încredere și respect reciproc dar, și pentru eficientizarea ordinului ca mijloc specific de comunicare. Fiind fenomene preponderent psihosociale ele se difuzează cu rapiditate ( prin intermediul bine cunoscutului fenomen de contagiune socială) și pot influența pozitiv sau negativ , comportamentul și starea de spirit a întregii microstructuri.

De altfel este foarte bine știut faptul că ordinul este oglinda fidelă a comandantului . Conținutul sau claritatea sa , modul în care el este dat, evidențiază într-o mare parte personalitatea comandantului, experiența și competența sa , virtuțile și deprinderile sale de conducător de oameni și de organizații.

Concluzionând asupra acestui aspect, putem aprecia faptul că ordinul, ca formă de comunicare de bază pe desfășurarea acțiunilor militare, are valențele și dimensiunile sale specifice.

El trebuie să dea limbajului militar expresivitatea și conciziunea de care are nevoie, precizia și claritatea care trebuie să îl caracterizeze. Din acest punct de vedere șeful microstructurii (comandantul de subunitate) trebuie să cunoască, dar și să urmeze toate aceste valențe, să le canalizeze de fiecare dată, spre îndeplinirea scopurilor urmărite, spre eficientizarea acțiunilor întreprinse.

In acest sens consider că o scurtă analiză a principalelor tehnici și modalități de comunicare utilizată de șeful microstructurii în vederea optimizării relațiilor existente în cadrul microgrupului militar, dar și a eficientizării activităților desfășurate , nu poate fi decât benefică.

Tehnici de comunicare utilizate de comandant (șef) în vederea optimizării și eficientizării activităților desfășurate.

Analiza detaliată a procesului de comunicare și a cunoașterii subordonaților cât și a raporturilor ce se instituie între aceasta a scos în evidență rolul procesului de comunicare în asigurarea unei bune organizări și desfășurări a activităților întreprinse în cadrul structurilor militare de toate mărimile.

Totodată am evidențiat în prima parte a lucrării o serie de modalități (tipuri) de comunicare specifice grupurilor și colectivităților umane. Se înțelege faptul că, grupul militar fiind doar un tip aparte de grup social, modalitățile de comunicare dintre membrii care îl compun, nu pot fi cu mult diferite de tipurile de comunicare specifice oricărui grup social. Ceea ce diferă în primul rând , este conținutul mesajelor transmise și uneori, forma în care acestea sunt prezentate. De pildă dacă ne referim la comunicarea orală , așa după cum am putut observa în paragraful anterior , ea capătă o formă specifică , deseori manifestate ca ordine (dispoziții) date subordonaților în vederea orientării și coordonării acțiunilor pe care aceștia le desfășoară.

In general însă atât la nivelul grupului militar cât și în cadrul diferitelor tipuri de grupuri sociale putem evidenția ca tehnici specifice de comunicare, dialogul , convorbirea, interviul, comunicarea paraverbală ș.a.

În cele ce urmează vom insista pe modul specific în care aceste tehnici sunt utilizate în cadrul subunităților ca fiind cele mai reprezentative microstructuri militare și mai ales pe regulile pe care comandantul de subunitate trebuie să le aplice pentru ca acestea să se desfășoare într-o formă optimizată.

Astfel, de la început vom face precizarea că principala regulă impusă din acest punct de vedere, oricărei colectivități militare o constituie permanența dialogului dintre comandant și subordonați.

El poate lega de fiecare dată când situația o impune , o sinceră și emoționantă discuție cu privire la diversele aspecte ale vieții militare, ale activităților desfășurate, ale modului în care cerințele impuse de regulamente și dispoziții specifice , trebuie îndeplinite.

Ori de câte ori în dialogul ce se instituie între comandant și subordonatul său, se impune o barieră , apare un blocaj, acesta trebuie înlăturat cu hotărâre și convingerea că el nu poate influența decât în sens negativ calitatea comunicării desfășurate. Atunci când subordonatul nu vede în fața sa un om ci doar o funcție superioară, un șef inabordabil și dornic să facă viața subordonatului cât mai imposibilă, dialogul nu poate avea eficiența scontată.

Tot astfel atunci când comandantul nu vede în fața decât un simplu subordonat pus să execute în mod necondiționat ordinele transmise indiferent de claritatea și raționalitatea lor, dialogul nu poate îndeplini funcții reglatoare menite să asigure îndeplinirea la un nivel calitativ sarcinile încredințate.

Se poate observa faptul că în astfel de situații, cel de la care se așteaptă cele mai mari eforturi de optimizare a unor astfel de relații nu poate fi decât superiorul, comandantul. El va fi cel care, chiar și în primul caz , va depune efortul major pentru ca subordonații săi să manifeste încredere deplină în cel care formulează și transmite ordinele, în cel care le îmbogățește cunoștințele militare, în cel care le transmite din propria experiență și în cel care le dirijează acțiunile spre reușită.

Acesta trebuie așadar să aprecieze în mod real terenul psihologic al relației sale cu subordonații și, prin tact, înțelegere și multă omenie, să stimuleze dialogul.

Din păcate , există și comandanți care manifestă aroganță, falsă bunăvoință față de subordonați, se apropie de cei față de cei din jur nu pentru a purta un dialog sincer, ci pentru a-și da importanță, a-și pune în valoare propriile calități.

Datorită supraestimării calităților proprii, adoptă, de fiecare dată, în relațiile cu ceilalți (egali sau subordonați și nici într-un caz de superiorii lor), poziții arogante, disprețuitoare ori, pentru ca dialogul cu subordonații să fie construit pe un fundament de încredere, de sinceritate și cooperare, comandantul va fi primul care oferă ,,porți deschise’’ interlocutorului său, oferă un cadru prielnic unor discuții constructive și relaxante.

Așa cum afirmam anterior tonul utilizat pe timpul dialogului trebuie să fie ponderat, adaptat situației, fără a-l obliga pe interlocutor să adopte poziții defensive sau să blocheze, pur și simplu, comunicarea.

Pentru a comunica cu adevărat, deci a ajunge la dialog nu este suficient ca șeful să întrebe, să vorbească, să-și exprime ideile și dorințele, ci este tot atât de necesar ca el să asculte ce-i spune interlocutorul său, să rețină cât mai mult din opiniile celuilalt.

A asculta și a înțelege exact ceea ce ți se spune este o operație la fel de importantă ca și a vorbi, a te face înțeles. Ideile prezentate de către subordonați trebuie privite de comandant cu multă bunăvoință și înțelegere, iar atunci când acestea se dovedesc a fi prețioase să fie apreciate în mod operativ și public.

Alături de dialog, literatura psihopedagogică militară pune accentul pe expunerea orală (scrisă) a informațiilor de către comandant în fața subordonaților (adresate lor) și în aceste situații se impune respectarea unor reguli stricte pentru a se asigura o eficiență maximă recepționării și înțelegerii mesajelor transmise. Astfel) reținem doar câteva dintre acestea:

înainte de comunicare, să fie clarificate ideile, să se stabilească cu precizie obiectivul urmărit de mesajul respectiv, indiferent dacă este transmis pe cale orală sau scrisă;

în prezentarea punctului de vedere să se insiste pe expunerea faptelor, să se utilizeze expresii directe, precise și clare, cuvinte ușor de înțeles de către cei cărora le este adresat mesajul;

în expunerea ideilor să se evite enumerarea de idei, iar dacă acestea totuși există, ele să fie transmise succesiv, pornindu-se de la cele mai simple la cele mai complexe.

Se înțelege faptul că astfel de reguli vizează, în primul rând , transmiterea către subordonați a unor opinii, sugestii, cunoștințe privind tehnica militară sau diferite modalități de acțiune, informații care completează ansamblul de ordine, dispoziții, reglementări etc., cu care comandantul operează în mod curent.

Merită menționat și faptul că literatura de specialitate referitoare la tehnicile de comunicare utilizate în toate mediile sociale (deci inclusiv în cel militar) pune un accent aparte – atunci când realizează comunicarea orală – și pe diferite tipuri de interviuri utilizate în vederea obținerii unor aprecieri, opinii și diverse informații de la interlocutor.

Avem în vedere interviul de selecție (de angajare); interviul de informare; interviul de evaluare; interviul de admonestare; interviul de consiliere s.a..

Dintre acestea, cele care îl pot interesa pe șeful microstructurii – întrucât poate opera cu ele – sunt următoarele:

Interviul de informare , utilizat în scopul culegerii de date în vederea rezolvării unor probleme, sau pentru documentare. Este folosit de către comandant și pentru a investiga cauzele unor deficiențe sau privind diferitele manifestări atitudinale ale subordonaților.

Interviul de evaluare, care urmărește să constate anumite realizări ale subordonaților, dar și de a depista eventualele neconcordanțe între cerințele activităților militare și rezultatele reale ale acestora.

Interviul de admonestare , care se organizează atunci când un subordonat a încălcat cerințele regulamentare atât de grav încât se impune o întâlnire oficială bine documentată. Spre deosebire însă de interviul de evaluare ( în cadrul căruia este absolut necesară exprimarea opiniei subordonatului), în cursul interviului de admonestare comunicarea are loc în cea mai mare parte unidirecțional , de la comandant la subordonat. Acestuia din urmă i se spune ce ar trebui să facă pentru a-și îmbunătăți comportamentul și ce consecințe poate avea nerespectarea recomandărilor făcute.

Interviul de consiliere, utilizat pentru a veni în sprijinul unui subordonat ale cărui probleme personale îi afectează activitatea desfășurată în cadrul microstructurii (afectând, desigur și activitatea grupului militar). Interviul de consiliere nu înseamnă a da niște sfaturi subordonatului, ci de a-l asculta cu atenție pentru ,, a se deschide’’ mai mult în fața comandantului, pentru a se realiza acea legătură afectivă bazată pe încredere și respect reciproc. Doar atunci când acest lucru se realizează , subordonatul va realiza că poate vorbi deschis despre problemele sale cuiva care este capabil să-l asculte și să-l înțeleagă.

*

* *

Desigur, modalitățile de comunicare pe care șeful le utilizează în cadrul relațiilor pe care le stabilește cu subordonații din microstructura pe care o conduce nu se limitează doar la acestea.

Formele de relaționare comunicațională pot fi mult diversificate . Important este însă ca acele modalități care sunt folosite să fie astfel direcționate încât eficiența lor să fie maximă.

Ne vom opri aici cu considerentele teoretice asupra acestor aspecte , considerând că rămân la libera alegere a șefului atât modalitățile de comunicare la care apelează cât și la conținutul și forma lor de realizare .

Totodată, în raport de personalitatea indivizilor care compun microstructura , de gradul lor de pregătire și de înțelegere , de contextul situațional la care ne raportăm etc. șeful poate utiliza și alte forme de comunicare și anume pe cele considerate de el ca fiind mai eficiente în raport cu scopul urmărit.

In finalul lucrării vom încerca să prezentăm, sub forma unei aplicații practice , un posibil model de acțiune vizând modul în care șeful microstructurii poate obține informații de la subordonați săi privind comunicarea în cadrul grupului, și, mai cu seamă, opinii referitoare la optimizarea acestui proces.

2.4. Aplicație practică cu tema: ,, Un posibil model de investigare a relațiilor de comunicare existente în cadrul microstructurii ’’

In paragraful anterior am evidențiat faptul că în măsura în care șeful microstructurii cunoaște și utilizează la modul corect (cu respectarea cerințelor specifice), diferitele tehnici de comunicare în relațiile cu subordonații săi, va avea de câștigat de fiecare dată. Aceasta înseamnă că el va putea să transmită întocmai și la timp informațiile necesare îndeplinirii de către subordonați a sarcinilor primite , că va putea să formuleze și să dea ordine clare , concise și adaptate situației va putea să coordoneze în permanență acțiunile subordonaților în vederea finalizării misiunilor primite.

Fiind conștienți de adevărul acestei aprecieri am considerat că pe o asemenea bază putem constitui un model de acțiune care să surprindă relația ce există între calitatea comunicării la nivelul microstructurilor și realizarea performantă a sarcinilor ce revin acestora.

2.4.1. Ipoteza și obiectivele cercetării

Pornind de la aprecierile anterioare am stabilit ca ipoteză generală pentru investigația noastră ideea conform căreia o bună comunicare realizată între comandant și subordonați creează premisele unor performanțe superioare în îndeplinirea misiunilor.

Ca obiective pe care să le urmărească investigația noastră pe tot parcursul ei am avut în vedere:

Determinarea calității comunicării, realizate între comandant și subordonați și a modalităților concrete prin care ea se realizează;

Determinarea factorilor care influențează comunicarea la acest nivel;

Stabilirea relației ce există între calitatea și conținutul comunicării și măsura îndeplinirii sarcinilor de către subunitatea investigată.

Universul investigat

Cercetarea s-a desfășurat în cadrul U.M. 01049 Someșeni, în perioada 29.10.2007 – 30.11.2007. Ca eșantion de cercetare am utilizat un număr de 62 de soldați / gradați voluntari constituiți în trei subunități distincte , având 20, 21 și respectiv 21 de militari.

Am ales subunități constituite pentru ca în finalul cercetării, să putem realiza o analiză comparativă între acestea privind deficiențele ce ar putea exista între nivele de performanță obținute în instruire.

Metode și tehnici de cercetare utilizate

În alegerea metodelor și tehnicilor de cercetare am avut în vedere, în primul rând, obiectivele stabilite pentru investigația noastră și dorința de a verifica maniera în care ipoteza noastră se confirmă sau nu .

Astfel, am apelat la două dintre metodele utilizate cel mai frecvent într-o cercetare sociologică de acest tip și anume observația sociologică dirijată și ancheta pe bază de chestionar :

Observația ne-a oferit pe tot parcursul investigației posibilitatea de a obține informații utile cu privire la comportamentul militarilor, modul în care ei comunică, interacționează, cooperează în vederea îndeplinirii sarcinilor, se grupează și se regrupează în vederea realizării unor structuri comunicaționale și funcționale etc. Observația sociologică a fost dirijată în sensul că ea nu s-a desfășurat la întâmplare, ci după un plan de observație întocmit anterior și urmărit îndeaproape.

Ancheta pe bază de chestionar . Această modalitate de investigare s-a realizat pe baza unui chestionar alcătuit din 20 de întrebări din care două au fost întrebări factuale, iar celelalte, întrebări de opinie.

Privind forma de înregistrare a răspunsurilor oferite, cea mai mare parte a întrebărilor au fost precodificate, cuprinzând un număr variabil de răspunsuri preformulate, fapt care ne-a permis o mai ușoară prelucrare și interpretare a informației.

În formularea întrebărilor de opinie pentru evaluarea intensității atitudinilor exprimate de subiecții investigați, am utilizat o scală ordinală închisă cu cinci trepte (întrebările 5-16) numărul din dreptul fiecărei variante de răspuns exprimând măsura intensității opiniei respective.

Introducerea în chestionar a unor întrebări deschise (întrebările 18,19 și 20) a făcut necesară și utilizarea analizei de conținut pentru a sintetiza cât mai corect răspunsurile oferite, fără a diminua sau modifica informația cuprinsă în text.

Aplicarea chestionarului s-a realizat prin tehnica anchetei colective indirecte, întrucât venirea tuturor subiecților investigați, pe subunități, în săli dinainte stabilite, s-a putut realiza relativ ușor avându-se în vedere condițiile specifice unităților militare.

Datele obținute au fost prelucrate manual, iar eventualele erori apărute , mai ales în faza de transpunere a informației de pe chestionare în instrumentele de prelucrare, au fost descoperite la prima și a doua verificare și înlăturate.

Analiza, prelucrarea și interpretarea datelor rezultate în urma cercetării

In analiza, prelucrarea și interpretarea rezultatelor obținute atât pe baza observației dirijate, dar mai cu seamă în urma aplicării chestionarului anchetei, am plecat de la premisa că această operație trebuie realizată în raport de ipoteza generală , avansată la începutul investigației noastre, cât și a gradului de validitate și eficiență a instrumentului utilizat.

Astfel, interpretarea datelor obținute în urma aplicării chestionarului s-a axat de la început pe ideea că întrebările incluse în chestionar reprezintă indicatori specifici ai gradului comunicării existente la nivelul subunității.

Totodată, întrucât lucrarea noastră analizează și raportul cunoaștere-comunicare la nivelul microgrupului militar, am considerat că opiniile exprimate de către militarii chestionați nu puteau fi apreciate corect fără a surprinde și gradul de cunoaștere de către aceștia – dar și de către comandantul de subunitate, a unor aspecte cum ar fi: condițiile de viață și de muncă în cadrul subunității, natura relațiilor stabilite între subunități, natura relațiilor stabilite între militarii din grup, problemele personale ale acestora etc.

De aceea, întrebările 1-2 și 13-14, au vizat în mod direct astfel de aspecte. Pe baza analizei răspunsurilor la aceste întrebări am putut concluziona că deși marea majoritate a subiecților (68%) erau mulțumiți de condițiile de muncă și de viață din subunitatea lor, o bună parte din aceștia (32%) nu erau suficient de satisfăcuți de calitatea relațiilor ce se stabiliseră între membrii subunității din care făceau parte. Grafic, situația este prezentată în figura nr.1.

Fig. nr. 1 – Calitatea relațiilor stabilite între membrii subunității:

Situația s-a prezentat aproximativ aceeași și cu privire la indicatorul ,,cunoașterea de către comandant a particularităților personalității militarilor din subordine”, respectiv, a problemelor personale ale subordonaților.

Dacă la primul dintre acești indicatori, procentajul celor mulțumiți de modul în care comandantul îi cunoaște era de 61% (figura nr. 2), în ceea ce privește cel de al doilea indicator, nr. celor mulțumiți de modul în care comandantul le rezolvă problemele personale (pe baza cunoașterii lor) era cu mult mai mic (22%) (figura nr. 3) .

Fig. nr. 2: Cunoașterea de către comandant:

.

Fig. nr. 3: Modul de rezolvarea a problemelor personale:

Deosebit de interesante ni s-au părut aceste date , când am făcut diferențierea lor pe cele trei subunități investigate: S 1, S 2, S 3. Am putut astfel constata că numărul cel mai mare de nemulțumiri din acest punct de vedere s-a constatat la S 2, în raport cu celelalte două subunități, după cum se observă și în figura nr. 4.

Fig. nr. 4: Nivelul de satisfacție pe subunități:

.

Pornind de la aceste constatări am putut înțelege și interpreta pe o bază mai realistă, răspunsurile oferite la celelalte întrebări.

Astfel, la întrebările 5-7, am putut explica de ce, în subunitățile în care calitatea relațiilor stabilite între militarii din grup (de comunicare dar și socio-afective sau funcționale) era medie, și nivelul de intercunoaștere la nivelul subunității era mai scăzut.

Diferențieri s-au putut observa și în nivelul comunicării realizate între comandanții de subunități și subordonații lor. Marea majoritate a subiecților (72%) a considerat că dialogul comandant-subordonat funcționează corect, militarilor le sunt aduse la cunoștință sarcinile pe care le au de îndeplinit, iar odinele prin care primesc aceste sarcini sunt clare și concise.

Este drept că 17 procente dintre subiecți erau nemulțumiți de faptul că, deseori se confruntă cu bariere de netrecut în cadrul relației comunicative subordonat-comandant, fie din cauza blocajelor care apar în comunicare, fie datorită insuficientei înțelegeri manifestată de către comandant. Și aici se confirmă faptul că la subunitatea S 2, numărul ,,nemulțumiților’’ este mai mare, fapt ce arată – e drept, parțial – relația semnificativă ce ia naștere între calitatea comunicării și climatul de muncă (respectiv performanțele) existente în cadrul diferitelor subunități.

Prin intermediul întrebărilor deschise am solicitat subiecților investigați propria opinie cu privire la calitățile unui bun comandant sau problemele ce trebuiesc soluționate în vederea optimizării performanțelor din cadrul subunității (întrebările 19 și 20).

Nu a fost o surpriză să constat faptul că o bună parte dintre subiecți (46%) au inclus printre calitățile de personalitate ale unui bun comandant și comunicativitatea, capacitatea de a asculta opiniile subordonaților sau aceea de a da dispoziții clare și concise.

Concluzionând asupra aspectelor relatate mai sus putem evidenția faptul că ipoteza generală de la care a pornit investigația noastră se confirmă în cea mai mare parte. Într-adevăr, s-a putut constata că acolo unde comandantul cunoaște și rezolvă problemele subordonaților, le comunică la timp și în mod clar, convingător sarcinile ce le au de îndeplinit, poartă un dialog permanent cu subordonații etc. , rezultatele obținute în pregătirea de luptă sunt superioare, așa cum se poate observa și în figura nr. 5.

Fig. nr. 5: Relația între nivelul comunicării și nivelul îndeplinirii sarcinilor:

Desigur, aceste concluzii nu pot fi generalizate la toate subunitățile, dar ne dau convingerea că de cele mai multe ori între cele două variabile se stabilește o relație semnificativă în baza căreia se pot adopta măsurile ce se impun..

CONCLUZII FINALE

Ajunși la finalul acestei lucrări putem elabora – pe baza studiului teoretic și a analizei practic aplicative – o serie de concluzii dintre care, unele, au fost deja exprimate pe parcurs. Reținem însă pe cele mai importante dintre acestea:

Analiza conținutului și semnificației procesului de comunicare, cât și strânsa interdependență ce există între aceasta și procesul de cunoaștere, a demonstrat faptul că nu putem separa cele două procese ci, dimpotrivă, unul îl condiționează pe celălalt. Informația este premisa absolut necesară a oricărui act de comunicare interumană.

Toate organizațiile (grupurile) sociale își îndeplinesc funcțiile în virtutea cărora au luat ființă prin intermediul diferitelor procese psihosociale în cadrul cărora, un loc important revine procesului de comunicare. Relațiile și, respectiv, procesul de comunicare se instituie atât în plan orizontal cât și în plan vertical însă, datorită poziției sale în grup, șeful, comandantul, liderul formal este cel care influențează în cea mai mare măsură atât emisia cât și recepția mesajelor.

Studiul teoretic dar, mai cu seamă, analiza amănunțită, la fața locului, a acestor microstructuri au demonstrat acest rol hotărâtor al comandantului evidențiind faptul că în subunitățile în care comandanții aduc la cunoștință subordonaților sarcinile imediate și de perspectivă, semnificația activităților ulterioare la care vor fi angajați etc. performanțele subunităților sunt mult mai mari.

Un rol deosebit în cadrul relației de comunicare comandant – subordonat îl ocupă ordinul. Prin claritatea formulării sale, prin precizia, concizia și realismul acestuia se asigură înțelegerea corectă de către subordonat a sarcinilor ce îi revin și totodată îl mobilizează la efectuarea acestora în timp util și la calitatea solicitată.

Tehnicile utilizate de șef în vederea optimizării cunoașterii și comunicării la nivelul microstructurii pe care o conduce sunt de o mare diversitate, dând posibilitatea acestuia de a le aplica pe cele pe care le consideră mai adecvate situației sau sarcinilor ce urmează a fi îndeplinite. Un loc aparte în cadrul acestor tehnici îl ocupă dialogul și diferitele tipuri de interviu care au calitatea de a oferi informații utile în activitatea de conducere a microstructurii, dar și pe aceea că favorizează apropierea șefului de problemele reale de viață ale subordonaților.

Calitatea fundamentală a șefului exprimată în relațiile cu subordonații săi a rezultat a fi capacitatea de a asculta cu înțelegere și încredere opiniile subordonaților dar și aceea de a da dispoziții clare și concise care să le orienteze eforturilor acestora spre îndeplinirea eficientă a sarcinilor.

Principala concluzie rezultată în urma investigației are în vedere configurarea, într-o mare măsură a ipotezei de la care a apărut aceasta. Astfel s-a demonstrat faptul că atunci când șeful microstructurii cunoaște problemele subordonaților, dialoghează în permanență cu aceștia, le comunică într-o formă clară și concisă informațiile de care aceștia au nevoie pentru îndeplinirea sarcinilor, dar și pentru rezolvarea obstacolelor specifice cu care se confruntă în viața de cazarmă, rezultatele obținute în muncă sunt superioare.

In finalul acestei lucrări trebuie să menționăm însă faptul că aceste concluzii nu au valoarea generalizatoare datorită eșantionului redus utilizat în cercetare, dar și profunzimii cu care ea a putut fi realizată. Ea poate oferi însă noi puncte de sprijin în cadrul unor investigații mai ample care să aprofundeze astfel de aspecte.

PROPUNERI:

Rezolvarea problemelor de comunicare are în aparență soluții simple. Poate chiar sunt simple. Rezolvarea depinde de voința și capacitatea fiecărui șef, de gradul de acceptare a noului și cultura subordonaților, dar și de depășirea barierelor legate de timp, dogme și indiferență.

Ca primi pași în înlăturarea barierelor spre performanță putem enumera:

1. Aprofundarea noțiunilor, tehnicilor și principiilor de comunicare în învățământul militar, mai ales în pregătirea subofițerilor – instructori pe filiera indirectă, deoarece la nivelul subunităților pe care aceștia le vor comanda apar cel mai des probleme de comunicare.

2. Investigarea curentă, semestrial, de exemplu, a nivelului procesului de comunicare în fiecare microstructură militară pentru a putea interveni oportun, prin tehnici de consiliere verificate, sau activități de mediere din partea șefului ierarhic superior, pentru creșterea nivelului comunicării și implicit, a creșterii performanțelor microstructurii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Abric, Jean – Claude, Psihologia comunicării. Teorii și metode, Editura Polirom, Iași, 2002.

Arădăvoaice Ghe., Disciplina militară, Editura A.I.S.I.M., 1993.

Arădăvoaice Ghe., Raporturile șef – subordonați, Analiza psihopedagogică, Editura Militară, București, 1989.

Arădăvoaice Ghe., Comandantul: profil psihoprofesional, Editura A.I.S.I.M., București, 1994.

Arădăvoaice Ghe., Comandantul și arta de a conduce, Editura Sylvy, București, 2000.

Baylon Christian, Mignot Xavier, Comunicarea, Editura Universității ,,A.I.Cuza” , Iași, 2000.

Bărbulescu Emanuel, Identificarea și eliminarea barierelor în comunicare, Curs, 2002.

Cuilenburg, J.J., Scholten, O, Noomen, G.W., Stiința comunicării, Humanitas, București , 1998.

Craia Sultana, Teoria comunicării, Editura Fundației ,, România de mâine”, București, 2000.

Dinu Mihai, Comunicarea, Editura Stiințifică, București, 1997.

Dulea Gabriel, Sociodinamica grupului militar, Editura Militară, București, 1991.

Dobrescu Emilian , Sociologia comunicării, București, Editura Victor, 1998.

Dicționar de filozofie, Editura politică, București, 1978.

Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993.

David Eugen, Sociologia ca știință și practică socială, Editura Universității ,, Lucian Blaga’’, Sibiu, 1996.

Graur Evelina , Tehnici de comunicare , Editura Mediamira, Cluj – Napoca, 2001.

Habian Liviu, Baboș Alexandru, Bărbulescu Ionel, Principii și norme ale acțiunii militare, Editura TehnoMedia, Sibiu, 2003.

Iacob Luminița, Cercetarea comunicării astăzi, în ,,Psihologie socială” (coordonator Adrian Neculai), Editura Polirom, Iași, 1996.

Lafaye Claudette, Sociologia organizațiilor, Editura Polirom, Iași, 1998.

Levi-Strauss C., Antropologia structurală, Ed. Politică, București, 1978, .

Mc Quail Denis, Comunicarea, Institutul European, Iași, 1999.

Marineanu Vasile, Influențarea atitudinilor militarilor în programul de

pregătire psihică pentru luptă, Revista ,,Spirit Militar Modern “, nr.2, 1996.

Miftode Vasile, Introducere în metodologia investigației sociologice, Editura Junimea, Iași, 1982.

Moroșanu Bela, Învățarea experiențială, Editura Universitaria, 2006.

Mucchielli Alex, Arta de a influența, Editura Polirom, Iași, 1999.

Neculai Adrian, Stoica – Constantin, Ana, Psihosociologia rezolvării conflictului, Editura Polirom , Iași, 1998.

Neculai Adrian, Analiza și intervenția în grupuri și organizații, Editura Polirom, Iași, 1998

Popa, Cornel. Teoria cunoașterii. Editura Științifică București (1972)

Rotaru Traian, Iluț Petre, Ancheta sociologică și sondajul de opinie, Editura Polirom , Iași, 1999.

Tonoiu Vasile, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995.

Tran Vasile, Stănciugelu Irina, Teoria Comunicării, Editura S.N.S.P.A., Facultatea de Comunicare și Relații Publice, București, 2001.

Anexa 1

(Adaptare după Sultana Craia,2000)

Anexa 2

(prelucrare din .Iacob,1996,p.193)

Anexa 3

Schema generală a comunicării

Pusă sub forma unei scheme, comunicarea poate arăta și astfel :

Emițător Receptor

Receptor Emițător

Un model cibernetic al comunicării

= ZGOMOT

Anexa 4

CHESTIONAR

Investigația sociologică la care sunteți invitați să participați are o motivație strict științifică , ea urmărind să studieze calitatea și modul de structurare a relațiilor de comunicare stabilite în cadrul subunității dumneavoastră, măsura în care ele contribuie la îndeplinirea funcțiilor de către aceasta .

Vă rugăm totodată să răspundeți în mod sincer la întrebările cuprinse în chestionar prin încercuirea uneia dintre literele aflate în dreptul răspunsurilor preformulate sau prin completarea spațiului liber conform opiniei dumneavoastră.

Totodată vă asigurăm de confidențialitatea răspunsurilor oferite.

Vă mulțumim pentru colaborare:

1.Sunteți mulțumit de condițiile de muncă și de viață din subunitatea dumneavoastră ?

foarte mulțumit

mulțumit

nici mulțumit nici nemulțumit

nemulțumit

nedecis.

2.Relațiile stabilite între colegii din subunitatea dumneavoastră vă satisfac?

foarte mult

mult

oarecum

foarte puțin

nedecis.

3.In ce măsură credeți că atmosfera de lucru din subunitatea dumneavoastră se datorează modului în care se structurează comunicarea la acest nivel?

într-o foarte mare măsură

într-o mare măsură

într-o oarecare măsură

într-o mică măsură

într-o foarte mică măsură.

4. Credeți că lipsa de comunicare provoacă disfuncționalități la nivelul grupului?

da

nu

mai mult sau mai puțin.

17. Mediul de rezidență (domiciliul)

1. Urban 2. Rural

18. Ocupația tatălui (dacă este decedat, pensionar sau șomer, notați ultima ocupație avută)

agricultor

muncitor

maistru, tehnician

funcționar

lucrător comercial

patron (asociat)

alte ocupații

alte situații.

19. Care credeți că trebuie să fie calitățile unui bun comandant de subunitate?

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

20. Pentru ca subunitatea dumneavoastră să obțină rezultate foarte bune în pregătirea militară și de specialitate, ce probleme considerați că ar trebui soluționate?

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

SFÂRȘIT