Modalitati de Interventie Timpurie In Cazul Delincventului Juvenil
MODALITĂȚI DE INTERVENȚIE TIMPURIE ÎN CAZUL DELINCVENTULUI JUVENIL
CUPRINS
Capitolul I. CONSIDERAȚII TEORETICE PRIVIND DELINCVENȚA JUVENILĂ
Sectiunea I. Noțiuni introductive despre delincvența juvenilă
1. Despre copilărie și adolescență
2. Scurt istoric al noțiunii de delincvență juvenilă
3. Delincvența juvenilă – definiții
4. Particularitățile delincvenței juvenile
5. Obiectul de studiu al delincvenței juvenile
6. Copilăria și adolescența în contextul schimbărilor sociale
Secțiunea a II-a. Personalitatea delincventului minor
1. Formarea personalității delincvente
2. Profilul psihologic al delincventului minor
3. Despre copiii cu debut timpuriu al comportamentului delincvent
Secțiunea a III-a. Factorii de risc care duc la comportament delincvent
1. Influența factorilor prenatali
2. Absența socializării primare
3. Hiperactivitatea și impulsivitatea
4. Agresivitatea și frustrarea
5. Inteligența scăzută
6. Disfuncții ale familiei
7. Școala
8. Privarea socio-economică și zonele defavorizate
9. Anturajul
10. Mass-media
11. Consumul de alcool și de droguri
Secțiunea a IV-a. Răspunderea penală a minorilor
1. Măsuri aplicate minorului care a săvarsit o fapta penală și nu răspunde penal
2. Comparație între noul și vechiul cod penal privind sancțiunile aplicate minorilor care răspund penal
Capitolul al II-lea. MODALITĂȚI DE INTERVENȚIE TIMPURIE
Secțiunea I. Prevenirea prin dezvoltare
1. Intervenția timpurie în familie
2. Dezvoltarea competențelor parentale
3. Dezvoltarea abilităților sociale ale copilului
4. Demersul cognitiv-comportamental
5. Programe de îmbunătățire a intelectului școlar și a celui cognitiv
6. Limitarea oportunităților prin dezvoltarea rezistenței la influența anturajului
Secțiunea aII-a. Prevenirea infracțiunilor în comunitate
1. Acțiuni de prevenire polițienești
Secțiunea a III-a. Prevenirea situațională
1. Rolul prevenirii situaționale în stomparea delincvenței
2. Măsuri de prevenire situațională eficace
CAPITOLUL AL III-lea. CERCETAREA
Secțiunea I. Stabilirea temei de cercetare. Motivația alegerii temei
Secțiunea a II-a. Fixarea obiectivelor cercetării
Secțiunea a III-a. Cadrul teoretic al cercetării
1. Documentarea preliminară
2. Teoria referențială (dezvoltarea cadrului teoretic)
Secțiunea a IV-a. Universul cercetării
1. Delimitarea universului cercetării
2. Definirea unităților de analiză și de înregistrare
3. Selectarea surselor de informare
4. Specificarea unităților (populației) studiate.
Sectiunea a V-a. Elaborarea ipotezelor/întrebărilor de cercetare
Secțiunea a VI-a. Operaționalizarea conceptelor
Secțiunea a VII-a. Metode de colectare a datelor
1. Stabilirea tipului de cercetare
2. Alergerea metodelor de cercetare
3. Stabilirea tehnicilor de lucru
4. Identificarea procedeelor de lucru
ANALIZE ȘI INTERPRETĂRI – STUDIU DE CAZ
CONCLUZII ȘI REFLECȚII PERSONALE
REZUMAT
Lucrarea de față descrie modalitățile de intervenție timpurie ce au ca scop reducerea fenomenului de delincvență juvenilă, precum si date relevante cu privire la delincventul juvenil.
Lucrarea este structurata in trei capitole, fiecare avand mai multe subcapitole, urmate de o serie de concluzii si o lista cuprinzatoare de referinte bibliografice.
În primul capitol al lucrării sunt prezentate definițiile conceptelor ˝copilărie˝ și ˝adolescență˝, care sunt, de asemenea, prezentate în contextul schimărilor sociale continue pe care le suferă societatea. Mai sunt prezentate, totodată, si definițiile, particularitățile și obiectul de studiu al controversatei noțiuni de delincvență juvenilă – precum și un scurt istoric.
În cel de-al doilea capitol sunt abordate modalitățile de intervenție timpurie, grupate pe mai multe categorii.
În al treilea capitol este prezentată cercetarea exploratorie ce are ca scop identificarea modalităților de intervenție timpurie folosite de către instituța DGASPC sector 6, Bucuresti.
In final sunt prezentate cateva concluzii, precum si ideile esentiale ale lucrarii practice si teoretice.
INTRODUCERE
Capitolul I. CONSIDERAȚII TEORETICE PRIVIND DELINCVENȚA JUVENILĂ
Sectiunea I. Noțiuni introductive despre delincvența juvenilă
Despre copilărie și adolescență
Copilăria și adolescența reprezintă etape foarte importante ale dezvoltării umane. Omul suferă transformări, atât fizice, cât și psihice pe toată durata vieții, însă aceste două etape reprezintă baza pe care se contruiește omul ca ființă. Lucian Blaga spunea de copilărie că ar fi inima tuturor vârstelor.
Bideaud, Houde, și Pedinielli (2002, p. 3) definesc dezvoltarea ca fiind un ansamblu de transformări care afectează organismele vii și instituțiile sociale, ceea ce implică, de asemenea, noțiunile de continuitate, finalitate și evoluție. Cu alte cuvinte, înseamnă ˝modificări complexe bio-psiho-sociale ale individului, ierahizate în timp˝ (Sion, 2007, p. 14).
Prin stadiu (etapă sau perioadă) înțelegem un interval de vârste în care majoritatea persoanelor au însușiri psiho-comportamentale asemănătoare. Însușirile care deosebesc o persoană de alta se numesc particularități psihice individuale.
˝Vârsta reprezintă unul dintre criteriile fundamentale de care se ține cont în toate societățile atunci când indivizilor li se atribuie diferite roluri sociale. Ea exprimă în mod sintetic calitățile indivizilor, capacitatea sau incapacitatea lor de a-și asuma responsabilități și de a realiza acțiuni dezirabile.˝ (Rădulescu, 1994, p.15).
Așadar, copilăria este acea etapă din viața fiecăruia dintre noi, când începem să fim conștienți de existența noastră în lume. Începem să descoperim ceea ce ne înconjoară și încercăm să înțelegem.
În copilărie se pun bazele personalității, se formează comportamentele adaptive, structurile intelectuale, creative, comunicativitatea, însușirea de a trai în societate, o serie de aptitudini, reacțiile afective și caracteristicile comportamentelor de bază. De aceea este important să asigurăm pentru cei mici un mediu propice, în care să se dezvolte pozitiv. Acționand timpuriu, putem evita unele situații neplăcute.
Tranziția de la copilărie la maturitate necesită trecerea prin câțiva ani de adolescență, ˝perioadă a vieții descrisă deseori ca fiind cea mai tulburată, cea mai stresantă și cea mai dificilă dintre toate stadiile dezvoltării˝ (Sion, 2007, p. 189). Adolescentul nu mai este considerat un copil, dar nici un adult. Această etapă este caracterizată printr-un ˝ansamblu de transformări evolutive, extrem de nuanțate, de natură bio-psihosocială, care definesc încheierea heteronomiei morale și dobândirea unei creativități personale, marcând stabilizarea personalității˝ (Banciu & Rădulescu, 2002, p. 11).
Crețu (2001) susține că ˝pe baza dezvoltării capacităților cognitive, a unui mare volum de cunoștințe și a unei relative experiențe de viață, adolescentul își formează un mod propriu de a înțelege viața și își cristalizează o concepție care începe să-l călăuzească în alegerile pe care le face˝ (p. 317).
Familia joacă cel mai important rol în dezvoltarea copilului. În primă fază, copilul învață de la părinți și rude cum să se comporte, normele și valorile pe care aceștia i le transmit. Așadar, familia reprezintă unul din factorii fundamentali pentru formarea și dezvoltarea personalității umane.
Scurt istoric al noțiunii de delincvență juvenilă
În toate tările din lume și în toate epocile a existat delincvență. Emile Durkheim considera că, deși delincvența pare fi un element inerent pentru orice societate, valoarea care îi este atribuită depinde de natura și de forma de organizare a societății în cauză. Așadar delincvența juvenilă a existat dintotdeauna, însă nu a avut eticheta de delincvență juvenilă de la început.
Sorin M. Rădulescu (2010) spune că ˝noțiunea de delincvență juvenilă este strâns legată de evoluția codurilor juridice în materie de minorat˝ (p. 293). În secolele trecute minorii nu beneficiau de un regim juridic diferit față de adulți, fiind acuzați, condamnați și pedepsiți la fel ca și aceștia, indiferent de vârstă. Nu existau proceduri speciale de judecare a copiiilor care comiteau delicte și nici facilități diferite de ale adulților unde aceștia ar fi putut să fie reeducați sau socializați.
Începând cu perioada Evului Mediu, Biserica Catolică susținea ideea juriștilor vremii, aceea că minorii aflați sub vârsta de 7 ani nu au discernământ (vârsta rațiunii), motiv pentru care nu pot fi vinovați. În urma celor relatate, mai multe țări permiteau scutirea de răspundere penală a minorilor, chiar și a celor ce aveau vârsta cuprinsă între 7 și 14 ani, dacă se demonstra că aceștia nu au fost conștienți de natura actelor comise. În schimb, responsabili pentru faptele penale comise de minori, erau părinții, în special tatăl, care era considerat capul familiei.
O dată cu perioada Iluminismului, au apărut primele diferențieri mai clare între lumea copilăriei și lumea adulților. În secolul al XIX-lea au fost contruite pentru prima dată cămine, cu scopul de a proteja copiii orfani, abandonați sau neglijați. În România, până în 1866, minorii delincvenți erau internați la Mânăstirea Cernica. În 1921, din inițiativa profesorului Constantin Meisser, a fost creată la Iași prima „școală de îndreptare” pentru minorii cu comportamente deviante, inclusiv cei delincvenți, având ca scop principal reeducarea și nu pedepsirea acestora.
Ca noțiune sociologică sau juridică, delincvența juvenilă a fost elaborată de abia la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, o dată cu conștientizarea faptului că devierile de la norma penală a minorilor constituie o problemă socială gravă asupra căreia trebuie să se intervină prin mijloace instituționale.
Această noțiune este controversată și ambiguă, deoarece include în conținutul ei orice act care încalcă pretențiile de conformism impuse de către adulți minorilor. Există o mare diversitate a definițiilor date acestei noțiuni.
Delincvența juvenilă – definiții
Delincvența juvenilă este un fenomen greu de definit, de măsurat, de explicat și în același timp, de prevenit. Unul dintre motive este acela că delincvența are stransă legătură cu alte instituții sociale, inclusiv familia, școala, media, etc.. Cred că cea mai mare greșeală pe care o poate face cineva este aceea de a crede că aceast fenomen nu are legătură cu celelalte componente ale societății.
Banciu și Rădulescu (2002) susțin că delincvența juvenilă reprezintă ˝ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală, însă din punct de vedere strict juridic, acest fenomen caracterizează încălcarea normelor care reflectă cerințele oricărei forme de conviețuire umană˝ (p. 80); cum ar fi limitarea libertății personale, inadaptarea la mediul social, neconcordanța dintre atitudinile individuale și cerințele sociale, nerespectarea interdincțiilor și prescripțiilor normative, neadoptarea acelor criterii de acțiune care fac posibilă normalitatea.
Mutu-Strulea (2008) definește delincvența juvenilă ca fiind ˝totalitatea încălcărilor legale, precum și morale comise la un moment dat, într-un anumit mediu de către minori, adică persoane care nu au atins vârsta de 18 ani și nu au dobândit capacitatea deplină de exercițiu˝ (p. 13).
Pe de altă parte Stanișor (2003) consideră că delincvența juvenilă este un concept tridimensionat – el apreciază că în sfera conceptului de delincvență juvenilă este neaparat necesar a se discuta despre minorul delincvent, minorul infractor (criminal), dar și despre minorul aflat în pericol (în dificultate). El susține faptul că ˝opțiunea de a integra într-o lucrare despre delincvență juvenilă și conceptul de minor în pericol este foarte importantă având în vedere că scopul activităților de protecție a minorului aflat în pericol fizic și moral este de a evita cât mai devreme conduitele antisociale și caderea în delincvență.˝ (Stănișor, 2003, p. 201).
Urmând ideea lui Emilian Stănișor, conform căreia delincvența juvenilă este un concept tridimensionat, vontin Meisser, a fost creată la Iași prima „școală de îndreptare” pentru minorii cu comportamente deviante, inclusiv cei delincvenți, având ca scop principal reeducarea și nu pedepsirea acestora.
Ca noțiune sociologică sau juridică, delincvența juvenilă a fost elaborată de abia la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, o dată cu conștientizarea faptului că devierile de la norma penală a minorilor constituie o problemă socială gravă asupra căreia trebuie să se intervină prin mijloace instituționale.
Această noțiune este controversată și ambiguă, deoarece include în conținutul ei orice act care încalcă pretențiile de conformism impuse de către adulți minorilor. Există o mare diversitate a definițiilor date acestei noțiuni.
Delincvența juvenilă – definiții
Delincvența juvenilă este un fenomen greu de definit, de măsurat, de explicat și în același timp, de prevenit. Unul dintre motive este acela că delincvența are stransă legătură cu alte instituții sociale, inclusiv familia, școala, media, etc.. Cred că cea mai mare greșeală pe care o poate face cineva este aceea de a crede că aceast fenomen nu are legătură cu celelalte componente ale societății.
Banciu și Rădulescu (2002) susțin că delincvența juvenilă reprezintă ˝ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală, însă din punct de vedere strict juridic, acest fenomen caracterizează încălcarea normelor care reflectă cerințele oricărei forme de conviețuire umană˝ (p. 80); cum ar fi limitarea libertății personale, inadaptarea la mediul social, neconcordanța dintre atitudinile individuale și cerințele sociale, nerespectarea interdincțiilor și prescripțiilor normative, neadoptarea acelor criterii de acțiune care fac posibilă normalitatea.
Mutu-Strulea (2008) definește delincvența juvenilă ca fiind ˝totalitatea încălcărilor legale, precum și morale comise la un moment dat, într-un anumit mediu de către minori, adică persoane care nu au atins vârsta de 18 ani și nu au dobândit capacitatea deplină de exercițiu˝ (p. 13).
Pe de altă parte Stanișor (2003) consideră că delincvența juvenilă este un concept tridimensionat – el apreciază că în sfera conceptului de delincvență juvenilă este neaparat necesar a se discuta despre minorul delincvent, minorul infractor (criminal), dar și despre minorul aflat în pericol (în dificultate). El susține faptul că ˝opțiunea de a integra într-o lucrare despre delincvență juvenilă și conceptul de minor în pericol este foarte importantă având în vedere că scopul activităților de protecție a minorului aflat în pericol fizic și moral este de a evita cât mai devreme conduitele antisociale și caderea în delincvență.˝ (Stănișor, 2003, p. 201).
Urmând ideea lui Emilian Stănișor, conform căreia delincvența juvenilă este un concept tridimensionat, vom avea în vedere explicarea celor trei concepte.
Conform Legii 108/1998 minorul în dificultate reprezintă acea persoană care nu a îndeplinit vârsta de 18 ani și a cărei dezvoltare sau integritate fizică sau morală este periclitată. Stănișor (2002, p. 22) enumeră ˝motivele consacrate în practica și literatura de specialitate care conduc la calificarea de minor în pericol:
alcoolismul parinților;
violența exercitată de părinți;
antecedentele penale ale părinților;
problemele psihice ale părinților;
dificultăți relaționale între părinți;
dificultăți relaționale între copii și părinți;
situație materială precară în familie.˝
Cu siguranță cele menționate mai sus pun un copil, respectiv un adolescent, în dificultate. Acestia se află la vârsta în care stabilitatea emoțională și financiară, precum și familia (în special părinții) se află pe primul loc. Alcoolismul, violența, problemele psihice ale părinților, relațiile deficitare între membrii familiei precum și situația financiară precară pot afecta dezvoltarea normală a acestora. Copiii și adolescenții se bazează pe părinții lor, pentru a-i ajunta și pentru a-i îndruma, iar în lipsa suportului din partea lor, sunt nevoiți să se descurce singuri, neavând de multe ori deprinderi și cunoștințe despre ce ar trebui să facă în anumite situații.
De asemenea, este cunoscut faptul că oamenii tind să acționeze abia după ce răul s-a produs, când este prea târziu. De aceea recunoașterea și ajutorarea minorului aflat în dificultate joacă un rol esențial în prevenirea delincvenței juvenile.
Conceptul de minor delincvent se referă atât la acel minor care a săvârșit o faptă penală și răspunde penal cât și la acela care nu răspunde penal. Prin Ordonanța de urgență nr. 26/1997, aprobată prin Legea nr. 108/1998, s-a stabilit prin dispozițiile Art. 16 că minorul care a săvârșit o faptă penală dar care nu răspunde penal, beneficiază de protecție. Minorii care beneficiază de această protecție, conform aceleași legi, sunt copiii până în 14 ani și cei între 14 și 16 ani, dacă se stabilește că aceștia nu au avut discernământ în momentul comiterii faptei. De la 16 ani, în mod legal, se consideră au capacitatea de a aprecia și judeca lucrurile la justa lor valoare. Ca să înțelegem mai bine, vom lua un exemplu: dacă un minor de 13 și unul de 17 ani comit aceeași faptă, primul nu va răspunde penal, în timp ce al doilea o va face. În Secțiunea a IV-a a acestui capitol, vom avea în vedere măsurile și sancțiunile ce se aplică în ambele cazuri.
Conceptului de minor delincvent i se suprapune parțial și conceptul de minor inflactor. Minorul infractor, așa cum am relatat și mai sus, reprezintă acel minor care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și răspunde penal, în mod obligatoriu. Depășirea vârstei de 16 ani, respectiv 14 ani și prezența discernământului (acest aspect trebuie dovedit) atrage după sine răspunderea penală. În concluzie, minorul infractor reprezintă acel minor delincvent care răspunde penal în urma comiterii unei infracțiuni.
Miftode et al. (2002) susțin că, prin coborârea vârstei infractorilor și antrenarea în fenomen a instituțiilor școlare (violența în școli, furtul, consumul de drog, taxe cerute de elevii mai mari celor mai mici) precum și a fetelor, se generează probleme fără precedent tuturor factorilor responsabili ai societății.
O importanță deosebită o are problema delimitării conduitelor normale de conduitele anormale, întrucât ˝crizele specifice vârstei favorizează conduitele problematizante, legate de căutarea indentității, de dorința de afirmare socială, de starea permanentă legată de curiozitate și exuberanță, de dorința de a epata, etc.˝ (Miftode et al., 2002, p. 123).
Este important să știm să facem diferența între devianță și delincvență. Fenomenul de devianță în general, așa cum este cunoscut în sociologie, cuprinde și fenomenul de delincvență.
Delincvența, ca formă a devianței sociale, constituie ˝o problemă socială complexă, rezultantă a interacțiunii conjugate dintre individ și mediu˝ (Petcu, 1992, p. 62).
Conform Dicționarului de Neologisme (1986), devianța este definită ca fiind acel tip de conduită, care se abate de la regulile admise de societate. Deci, devianța constă în încălcarea normelor sociale în care individul trăiește. Norma semnifică ˝o regulă socială de conduită sau un model standard de comportament, definit prin așteptările sau consensul unui grup social față de modul și regulile socialmente admise prin care trebuie sa se manifeste acel comportament˝. Să luam un exemplu de devianță: o persoană care vorbește tare în biserică, în timpul unei slujbe. Putem spune că devianța este un fenomen prezent în viața fiecărei persoane.
De reținut este faptul că nu toate actele deviante comise de tineri vor duce la delincvență, multe dintre acestea sunt reacții care apar atunci când aceștia încearcă să se adapteze la situații noi (de asemenea, unele comportamente, precum cel agresiv în copilărie, de multe ori, are efecte de durată asupra dezvoltării sociale – agresivitatea este precursor pentru dezvoltarea comportamentului violent, îndeosebi pentru copiii care devin agresivi de la o vârstă fragedă). Acest tip de devianță este tolerată de societate. Delincvența reprezintă devianța care este sancționată de lege.
În concluzie, ce mai potrivită definiție (pe înțelesul tuturor) a delincvenței juvenile mi se pare cea dată de Maurice Cusson – conform lui, delincvența juvenilă reprezintă ˝totalitatea infracțiunilor comise de adolescenți, pedepsite de condul penal˝ (Cusson, 1981, p. 7).
Particularitățile delincvenței juvenile
Din definițiile date delincvenței juvenile rezultă că acestui fenomen, ca și altora, îi sunt specifice o serie de particularități generale, definitorii, care îi dezvăluie etiologia complexă și îi conferă un loc aparte în cadrul manifestărilor sociale negative. Mutu-Strulea grupează particularitățile delincvenței juvenile astfel:
caracter social de masă – în sensul că are o anumită frecvență (și se dezvoltă în societate) care poate fi înfățișată în cifre, ceea ce justifică utilizarea unor metode statistico-matematice pentru elaborarea concluziilor referitoare la dinamica și structura delincvenței juvenile, la prognoze și măsuri pentru prevenirea și combaterea delincvenței juvenile la scara întregii societăți;
caracter istorico-evolutiv – care exprimă ideea persistenței fenomenului, dar în structură și dinamică diferită, de la o epocă la alta, de la o țară la alta sau de la o zona geografică la alta (nu există premise pentru a considera că acest fenomen va dispărea);
caracter prejuduciabil – exprimat în periculozitatea socială pe care o are în sine fenomenul delincvenței juvenile pentru valorile sociale și individuale ocrotite de normele dreptului și ale moralei, pentru întregul sistem de valori consacrate de cultura și civilizația umană;
caracter complex, cu valențe predomnant bio-psiho-sociale – această trăsătură exprimă faptul că delincvența juvenilă nu există în afara societății, comportamentului și activității acestuia (fenomenul reflectă individualitatea bio-psiho-socială a participanților la comiterea diferitelor încălcări ale normelor morale și de drept, care exprimă atât caracterul complex al etiologiei comportmanetului antisocial al minorilor, cât și diversitatea tipurilor existente);
caracter variabil – derivă din varietatea încălcărilor de lege și de morală comise de minori, cât și din varietatea de exprimare concretă a minorilor prin acțiunile ilicite comise (așa cum nu există doi oameni identici, tot așsa nu există nici încălcări de acțiuni ilicite identice);
caracter condițional – un fenomen cu manifestări fizico-sociale nu poate exista în afara unui proces cauzal, așadar nu poate avea o natură necondiționată (toate încălcările de lege și morală comise de minori sunt favorizate de anumiți factori). (p. 15).
De ce este important să cunoaștem particularitățile delincvenței juvenile? Pentru ca este esențial să întelegem natura, dinamica, structura, evoluția și periculozitatea acestui fenomen, care este deosebit de dăunător prin consecințele negative pe care le are asupra societății. Astfel, cunoscând etiologia acestuia, putem implementa cele mai eficiente măsuri de prevenire si combatere.
Obiectul de studiu al delincvenței juvenile
Unul din principalele criterii de delimitare a delincvenței juvenile față de altă disciplină îl reprezintă obiectul de studiu. Mutu-Strulea grupează conceptele care fac obiectul de cercetare al delincvenței juvenile după cum urmează:
mecanismul trecerii la act și actul delincvențial propriu-zis comis: mecanismul trecerii la act ar cuprinde studiul condițiilor vieții, al cauzelor și factorilor predispozanți de la origini pînă în imediata apropiere temporală a faptei comise; actul delincvențial ar fi fapta, nu doar infracțiunea, comisă de către delincventul minor;
delincvența juvenilă, delictul și delincventul minor: delincvența ar cuprinde totalitatea faptelor sau abaterilor de la lege comise de către minor într-o anumită dimensiune temporală și spațială, caracterizând fenomenul de delincvență juvenilă la general, în amploarea și starea sa; delictul reprezintă orice faptă sau deviere de la lege indiferent de natura acesteia; delincventul minor urmează a fi studiat prin prisma personalității sale, dar făcându-se o cercetare în particular, or nu există un delincvent universal, cu particularități specifice tuturor (evident, în studiul personalității necesită a fi abordate și particularitățile bio-psiho-sociale ale minorilor, pornind astfel cercetarea de la schemele comportamentale sau crizele de vîrstă specifice etapelor de dezvoltare a minorului în copilărie sau adolescență;
studiul personalității delincventului minor, al reacției sociale, al formelor de delincvență și prevenirea delincvenței juvenile: personalitatea infractorului minor reprezintă o sinteză a tuturor trăsăturilor bio-psiho-sociale, care au un înalt grad de stabilitate și atribuie o identitate de sine individului delincvent; reacția socială reprezintă acțiunea asupra cauzelor și condițiilor sociale și individuale ale delincvenței în vederea curmării actiităților infracționale sau a împiedicării repetării acestora; formele de delincvență presupun comiterea diverselor încărcări de legi de către minori; prevenirea și combaterea delincvenței reprezintă totalitatea măsurilor statale și sociale orietate spre înlăturarea cauzelor și condițiilor delincvenței. (p. 16).
În concluzie, am putea spune că obiectul de studiu al delincvenței juvenile îl constituie personalitatea minorului infractor concretizată într-un comportament antisocial (alegerea căilor greșite prin care individul urmărește să-și satisfacă necesitățile), reacția socială față de acțiunile înfăptuite de minori, precum și metodele de prevenire și combatere a delincvenței juvenile.
Copilăria și adolescența în contextul schimbărilor sociale
Abordând aspecte ce țin de copilărie și familiile copiilor în contextul schimbărilor sociale, ne ajută să înțelegem problemele cu care se confruntă copiii din ziua de astăzi, în special problemele copiilor care ajung să săvârșească fapte penale datorită lipsei de resurse sau a lipsei abilităților menite să-i ajute să facă față provocărilor și presiunilor impuse de aceste schimbări sociale.
Trebuie să reținem faptul că acești copiii care au săvârșit fapte penale sunt copii cu probleme, nu delincvenți cu un comportament consolidat. În consecintă, sistemul social și educațional ar trebui să poarte responsabilitatea față de acest grup țintă. Eforturile pe care le fac copiii și familiile lor pentru a-și rezolva singuri problemele, reprezintă punctul de plecare al strategiilor de prevenire și intervenție. Este foarte important ca activitățile sociale și educaționale să se axeze pe diferitele probleme individuale ale fiecărui copil și ale familiei acestuia, împiedicând astfel alunecarea copiilor spre delincvență.
˝Ignorat sau chiar negat de către factorii de control social din perioada regimului totalitar din România, fenomenul delincvenței juvenile s-a amplificat sensibil în perioada de tranziție de după 1989, statisticile oficiale consemnând creșterea anuală a numărului de minori și tineri care intră în conflict cu legea penală, precum și sporirea considerabilă a delictelor grave comise de aceștia împotriva vieții și integrității persoanelor, proprietății sau normelor de conviețuire socială.˝ (Banciu & Rădulescu, 2002, p. 7). Este de la sine înțeles faptul că libertatea oferită de prăbușirea regimului comunist a avut atât efecte pozitive, cât și efecte negative. Conform lui Botescu (2004), această tranziție a adus în România multiparditism politic, exprimarea democratică a voinței cetățenilor, libertatea de expresie, posibilitatea exercitării liberei inițiative a individului și înscrierea societății românești pe circuitul deja angajat de celelalte democrații cu tradiție; printre efectele negative enumerăm: formarea și redistribuirea veniturilor într-un mod diferit de cel până atunci, polarizarea socială accentuată, extinderea ca un flagel a sărăciei, amenințarea cu excluderea socială a unei părți din ce în ce mai mari a populației (neparticiparea la viața socială datorită mijloacelor sociale insuficiente), insecuritatea locului de muncă și slaba ofertă (cantitativ si calitativ) de pe piața muncii comparată cu cererea.
Astfel putem vedea, câteva dintre cele mai importante schimbări pe care le-a suferit societatea românească de atunci și până acum. Iar aceste schimbări nu sunt definitive. Schimbarea socială continuă, deoarece societatea evoluează și odată cu ea evoluăm și noi. Însă, de cele mai multe ori uităm un lucru esențial: copiii nu trăiesc într-o lume diferită de a noastră – a tinerilor, a adulților sau a vârstnicilor. Ei trăiesc în aceeași societate și sunt expuși acțiunilor acelorași forțe economice, sociale, culturale sau instituționale care afectează și celelalte categorii de vârste. Copiii și adolesceții sunt cei mai mult lezați de aceste schimbări, datorită faptului că se află într-o perioadă în care manifestă o maximă receptivitate față de mediul înconjurător, încearcă să-și construiască indentitatea și să-și structureze personalitatea. ˝Ceea ce caracterizează o parte semnificativă a tinerilor și adolescenților din România în tranziție o constitue deriva axiologică, permanenta aspirație spre o poziție socială mai bună și permanenta căutare a propriului adevăr și a propriei șanse – factor care generează adesea conduite conflictuale și fapte antisociale.˝ (Miftode et al., 2002, p. 124). Cu alte cuvinte, sunt foarte vulnerabili, iar toate aceste influențe negative îi pot trimite într-o direcție greșită.
Secțiunea a II-a. Personalitatea delincventului minor
Pentru a evalua corect comportamentul delincvent al unui copil sau al unui adolescent trebuie să se țină cont de particularitățile vârstei (fizioligice, psihilogice și sociale), de contextul în care s-a produs acel comportament, precum și de modul individual de formare a personalității.
În același timp trebuie să ținem cont și de alte aspecte. Adolescența este cunoscută ca fiind o perioadă plină de turbulențe. Tocmai de aceea anumite comportamente sunt normale, chiar dacă avem tendința să le considerăm deviante.
Ținând seama de aceste aspecte, ne putem da seama că este destul de dificil să realizăm un profil psihologic delincventului minor deoarece limita între normal și anormal este foarte fină. Atât personalitatea minorului delincvent, cât si a celui normal este influențată și se dezvoltă în aceleași sfere. Diferența constă în conținutul informațiilor pe care fiecare în parte le receptează și în interesul pe care aceștia îl acordă acestor informații.
Formarea personalității delincvente
În mod normal fiecare persoană dobândește personalitatea prin asimilarea și învățarea modelului sociocultural existent în societatea în care aceasta trăiește, prin comunicare (sau lipsa ei) și prin interancțiunile dintre individ și mediu.
˝Pentru criminolog este important de aflat cum se structurează personalitatea individului într-un sens delincvent, cum se dezvoltă ea astfel încât individul aflat într-o anumită conjunctură să fie determinat să treacă la act˝ (Stănișor, 2003, p. 45). De asemenea, pentru oricine este interesat să prevină sau să combată răspândirea fenomenului, este important să înțeleagă acest lucru, pentru a putea implementa cele mai eficiente măsuri de prevenire.
Stănișor afirmă că personalitatea este un ˝dat biologic, ereditar transmis (și) care în dezvoltarea ei devine rezultatul interacțiunii constante între individ și mediul exterior˝ (p. 46). Botescu susține că unui anumit tip de societate îi corespunde un anumit tip de personalitate prin similarea și învățarea treptată a modelului sociocultural pe care societatea îl promovează în cadrul procesului de comunicare și interacțiunilor dintre individ și mediul social, așa cum am relatat mai sus.
Personalitatea se formează în două mari etape. Prima etapă este cea a copilăriei, când minorul este dependent de mediul în care crește și se dezvoltă, iar cea de-a doua etapă este cea a adolescenței, când se produce separarea de familie prin dobândirea unei identități propri.
Formarea personalității este influențată atât de factori interni, cât și de factori externi. Factorii interni care influențează formarea personalității delincvente sunt ereditatea și structurile dobândite, iar factorii externi sunt mediul ineluctabil (familia, vecinătățile), mediul ocazional, mediul ales, mediul impus.
Rolul pe care ereditatea îl are în formarea personalității delincvente, se referă la faptul ca individul moștenește anumite trăsături de personalitate. Structurile biologice, de asemenea, în anumite situații pot juca un rol important în săvârșirea unei infracțiuni. ˝Ele se regăsesc în două planuri diferite: biologic (inadaptări fizice sau infirmități diverse, care pot determina insuccesul școlar sau profesional, ceea ce poate dezvolta sentimente de inferioritate sau de frustrare) și psihiatric (gamă largă de psihoze sau psihopatii ereditare)˝ (Stănișor, 2003, p. 48).
De asemenea, influența mediului ineluctabil este deosebit de mare. Mediul ineluctabil este acel mediu pe care nu poți să-l eviți, mediul în care te naști și crești. Copilul are nevoie de acest mediu fiindcă se va dezvolta în funcție de relațiile pe care le are cu mama, tatăl, bunica, etc. – el va învăța de la ei cum să se comporte, de aceea este important să se identifice acele familii cu probleme pentru a fi ajutate la timp. Orice modificări care intervin în structura familiei au consecințe negative asupra dezvoltării copilului. Totodată, vecinătatea poate influența negativ dezvoltarea armonioasă a minorului, dacă acesta locuiește într-o zonă rău famată.
Mediul ocazional, sau mai bine spus anturajul, are o importanță sporită asupra formării personalității delincvente. Este cunoscut faptul ca de multe ori, minorii ajung să comită acte deviante datorită influenței nefaste ce vine din partea grupul de apartenență. La fel de mult poate inflența și mediul ales (partenerul de viață, locul de muncă) sau cel impus (închisoarea).
Mutu-Strulea conturează 4 modele de formare a personalității delincvente: înstrăinarea, frustrarea, inadaptarea și învățarea. Alienarea constă în dificultățile pe care le întâmpină minorul în momentul în care vrea să se integreze în societate. Frustrarea este un fenomen complex (minorul adoptă un comportament conflictual) și poate fi consecință a alienării. Inadaptarea se referă la faptul că individul nu poate să se adapteze la cerințele mediului social, iar învățarea este motoda prin care o persoană achiziționează un comportament nou.
Profilul psihologic al delincventului minor
Realizarea cat mai corectă a unui profil psihologic al delincventului minor ajută prin faptul că programele de prevenire și combatere a delincvenței își vor crește eficacitatea. Caracteristicile comune care se regăsesc la majoritatea minorilor care încalcă legea, sunt: instabilitatea emotiv-acțională, inadaptarea socială, sensibilitatea deosebită, duplicitatea comportamentului, imaturitatea intelectuală, imaturitatea afectivă, frustrarea și complexul de inferioritate.
Pinatel (1971) arată că elementele componente al personalității marilor delincvenți sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indifirența afectivă.
Botescu (2004, p. 42) a evindențiat faptul că profil psihologic al delincventului minor conține următoarele elemente:
înclinația către agresivitate, fie latentă, fie manifestă, ce este bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate;
instabilitate emoțională, generată de carențe educaționale și în ultimă instanță, de fragilitatea eului;
inadaptare socială, provenită din excerbarea sentimentului de insecuritate, pe care individul caută să-l suprime, de exemplu prin schimbarea domiciliului sau vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viață și activitate;
duplicitatea conduitei manifestată în disconcordanța dintre două planuri: unul cel al comportamentului tainic intim în care realizează infracțiunea, și celălalt, nivelul comportamental de relație cu societatea prin care își trădează de cele mai multe ori infracțiunea;
dezechilibru existențial exprimat prin patima de vicii, perversiuni, irosire absurdă a banilor, etc..
Soții Sheldan și Eleanor Gluck, studiind mai mulți minori delincvenți au evidențiat unele trăsături mai importante. Studiul a fost realizat pe un eșantion de 500 de băieți delincvenți comparați cu 500 de nondelincvenți. Ei au concluzionat faptul că delincvenții:
ca temperament sunt energici, nestăpâniți, impulsivi, extravertiți, agresivi, distructivi (adesea sadici);
au atitudini ostile, sfidătoare, sunt plini de resentimente, de suspiciuni, sunt încăpățânți, dornici de afirmare în grup, cu spirit de aventură, neconvenționali, nesupuși autorităților;
din punct de vedere psihologic, tind spre exprimări directe, sociocultural provin, în proporție mult mai mare decât cei din grupul de control, din familii neînțelegătoare, neafective, instabile, lipsite de ținută morală, etc..
În lucrarea “Constituția criminală și criminalitatea adolescenților” cei doi autori constată că adolescenții delincvenți urmează a fi atribuiți la tipul meromorf (atletic), ei alcătuind circa 60% din populația de aceeași vârstă.
Despre copiii cu debut timpuriu al comportamentului delincvent
Cu cât vârsta la care copilul prezintă un comportament anti-social este mai mică, cu atât riscul de escaladare și consolidare al acestui comportament este mai mare. Gerald Petterson spune că acei copii aflați în această situație sunt copii cu debut timpuriu (˝early starters˝).
În 1984, Gerald Petterson a făcut un studiu (informațiile au fost luate din mai multe surse, folosind mai multe metode) care urmărea modul de dezvoltare a comportamentului delincvent. El a propus două rute ale delincvenței, fiecare rută fiind caracterizată de cauze și rezultate pe termen lung distincte. Un copil cu debut timpuriu este definit ca fiind un copil care a fost arestat înainte să împlinească vârsta de 14 ani. Cei cu debut târziu ˝late starters˝ sunt copii ce au fost arestați după vârsta de 14 ani.
Se pare că principalul factor vinovat pentru declanșarea timpurie a comportamentului delincvent, îl reprezintă lipsa abilităților parentale. Cele mai mari greșeli pe care părinții le fac sunt că nu își încurajează copiii când au un comportament prosocial, nu îi pedepsesc atunci când greșesc și cedează în fața comportamentului coercitiv exercitat de aceștia. Spre exemplu: un copil care vrea să îi fie cumpărată o anumită jucărie – părinții îi spun că nu este posibil, iar el exerciă un comportament coercitiv (are un acces de furie) – cu scopul de a îndeparta acest comportament, părinții cedează și îi cumpară acea jucărie. Practic acești părinți nu se pot impune în fața copiilor. În momentul în care acest comportament devine frecvent există riscul ca ei să escaladeze un comportament mai sever, ca lupta sau acțiunea de a fura. Prezența comportamentului antisocial și lipsa abiltăților sociale produce probleme și în afara familiei, deoarece ei nu știu să se poarte altfel. Aceștia pot fi respinsi de colegii de la școală, ceea ce poate duce la eșec școlar.
Așadar, comparând cu minorii care ajung să comită infracțiuni în adolescență, copiii cu vârsta mai mică de 13 ani prezintă un risc mai ridicat de a deveni infractori ce comit fapte grave și violente.
Generații de studii in criminologie arată că cel mai bun predictor al comportamentului infracțional, este comportamentul adoptat în trecut de minorul în cauză. Copiii cu un comportament antisocial persistent sunt mai susceptibili să devină copii delincvenți, iar copiii delincvenți sunt mai susceptibili să devină infractori. De obicei, early starters, în comparație cu minorii cu debut târziu, prezintă un risc mai mare să devină infractori cronici, așa cum am relatat și mai sus, și, să aibă cariere infracționale lungi.
Perioada preșcolară este esențială în stabilirea unei fundații pentru a peveni dezvoltarea unui comportament perturbator și, în cele din urmă, a delincvenței, deoarece ˝există o relație predictivă între comportamentul problematic la preșcolari și delincvența de mai târziu˝ (Silva, 1990).
Trebuie să reținem faptul că nu toți copiii cu potențial delincvent vor deveni delincvenți. Și nici toți copiii delincvenți nu vor deveni infractori. Datorită faptului că nu este încă posibil (și nici nu știm dacă va fi vreodată posibil) să prezicem cu exactitate care copiii vor progresa de la un comportament problematic la delincvență, cel mai bine este să acționăm asupra comportamentelor de acest gen înainte ca ele să devină serioase și înrădăcinate.
Secțiunea a III-a. Factorii de risc care duc la comportament delincvent
Soții Sheldon și Eleanor Glueck sunt doi criminologi americani, ale căror numeroase studii asupra comportamentului criminal constituie aproape întreaga literatură de specialitate existentă despre criminalitate. Ei au studiat îndeaproape fenomenul delincvenței juvenile și au publicat o serie de cărți extraordinare pe această tema. În cartea Destrămarea Delincvenței Juvenile, apărută în 1950, ei au publicat controversatele tabele de predicție socială prin care pretindeau că potențialii delincvenți pot fi identificați de la vârsta de 6 ani. Cele trei tabele se bazau pe trăsăturile de caracter, pe factorii sociali și pe trăsăturile de personalitate folosind testele de personalitate. Practica a demonstrat că toate trei dau rezultate impresionante.
În continuare, voi vorbi despre principalii factori care influențează apariția comportamentelor antisociale și implicit a delincvenței, deoarece este de la sine înțeles faptul că delincveța nu este un fenomen spontan – întotdeauna există factori care o determină sau o declanșează.
Influența factorilor prenatali
Israel Kalvin et al. (1992) atrag atenția asupra faptului că, consumul de droguri, alcool și țigări pe timpul sarcinii vor avea o influență negativă asupra dezvoltării ulterioare a copilului. Mama care fumează în perioada celor 9 luni de sarcină este supusă riscului de a da naștere la copii cu deficiențe, performanțele școlare ale acestora fiind mult diminuate. Consumul excesiv de alcool va conduce la nașterea unor copii care vor fi predispuși la hiperactivitate, cu inteligență scăzută și cu o vorbire defectuasă. Aceiași specialiști au mai demonstrat că mamele care consumă droguri pe timpul sarcinii au dat naștere la copii prematuri, cu modificări ale circumferinței capului, fiind anormali pentru vârsta lor.
Absența socializării primare
Socializarea primară are loc, în mod normal, în copilărie. Individul se integrează astfel în societate. În acest sens, Travis Hirschi a elaborat o teorie a controlului social, expusă în lucrarea Causes of Delinquency publicată în 1969 în California, conform căreia delincvența juvenilă este determinată de eșecul socializării, nu doar primare, ci în general.
Acest eșec constă în lipsa unor modele parentale, a scopurilor educaționale și a respingerii validității normelor sociale. Dacă familia nu execută funcția educativă de socializare se lasă loc liber, iar rolul familiei este preluat de către grupul de joacă, mass-media, anturaj, etc.. La fel se întâmplă și în cadrul școlii și a comunității.
˝Conduita morală a tinerilor este fundamentată de condiționări normative si determinări valorice influențate de succesul sau eșecul procesului de socializare.˝ (Petcu, 1999, p. 134). În acest caz, am putea spune că delincvența reprezintă un defect de socializare. Prin socializare se dezoltă gândirea, capacitatea de a face diferența între bine și rău, atașamentul, etc. și astfel se respectă normele sociale. Ciuchi (2011) afirmă că ˝în absența convergenței între exigențele educative și convingerile și aspirațiile tânărului se pot forma personalități morale distorsionate labile în conflict latent cu normele sociale˝ (p. 62). Tocmai din aceste motive, socializarea primară joacă un rol important în dezvoltarea armonioasă a individului.
Hiperactivitatea și impulsivitatea
În ultima perioadă s-a conturat tot mai pregnant opinia potrivit căreia, factorii de personalitate, care mai târziu pot duce la delincvență, sunt hiperactivitatea și impulsivitatea.
T. Amza și P. Amza (2008) susțin că ˝s-a mai demonstrat faptul că hiperactivitatea începe, de regulă, înainte de implinirea vârstei de 5 ani, iar unii specialiști apreciază că ea debutează chiar înaintea vârstei de 2 ani, apoi va marca momente de progres pe perioada copilăriei, tinzand să persiste chiar și în anii adolescenței – aceasta este asociată cu stări de neliniște, impulsivitate și atenție dificilă, de aceea momentul este consemnat ca sindromul hiperactivitate-impulsivitate-atenție dificilă˝ (p. 404).
Toate acestea țin de caracterul invidivului, altfel putem spune că vorbim de tulburări caracteriale. Cercetările efectuate asupra minorului delincvent au scos în evidență faptul că acesta se caracterizează printr-un nivel de imaturizare caracteriologică care se manifestă prin autocontrol insuficient, agresivitatea (alături de impulsivitate), opoziție și respingere a normelor social-juridice și morale, dorința realizării unei vieți ușoare, fără muncă, etc..
Agresivitatea și frustrarea
Comportamentul agresiv în copilărie, de multe ori, are efecte de durată asupra dezvoltării sociale. Cu alte cuvinte, agresivitatea este precursor pentru dezvoltarea comportamentului violent, îndeosebi pentru copiii care devin agresivi de la o vârstă fragedă.
În opinia lui J. Ranschburg (1979) agresivitatea se referă la toate acțiunile ce se fac în mod voit, orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, ce au ca formă directă sau simbolică a unei pagube, jigniri sau dureri. Comportamentele agresive ˝se regăsesc ca forme de vârf ale manifestării la nivelul delincvenței˝ (Petcu, 1999, p. 112).
Aceeași autoare, Petcu (1999), definește frustrarea ca fiind o stare distinctă ce desemnează o stare psihică tensională și o serie întreagă de reacții ce apar în prezența unui obstacol, care se interpun în calea atingerii scopurilor propuse. Prin starea emoțională crescută, provocată de frustrare, comportamentul individului poate degenera în comportament delincvent. Teoria frustrației sociale, elaborată de M.B. Clinard, presupune că acest comportament social indezirabil, poate apărea datorită frustrării inidivizilor, ca o reacție de compensare pentru obstacolele întâlnite.
J. Dollard consideră că orice frustrare produce o tendință către agresiune și invers, însă între frustrare și agresivitate există ˝o legătură de determinare relativă, în sensul că frustrarea, prin ea însăși, nu declanșează automat un comportament agresiv, ci suscită mai curând o stare de anxietate și de tensiune afectivă (ce poate declansa respectivul comportament agresiv)˝ (Petcu, 1999, p. 131).
Inteligența scăzută
Măsurarea inteligenței și a performanței școalare a demonstrat că în cazul copiilor mai puțin dotați intelectual, se pot comite delicte indiferent de alte variabile. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că au capacitățile intelectuale reduse, ceea ce îi împiedică să anticipeze consecințele ce se răsfrâng asupra lor în urma comiterii unei fapte.
Botescu suține că cercetările efectuate pe plan mondial (cât și cele efectuate în țara noastră) au scos în evindență câteva aspecte cu caracter general, și anume:
în rândul delincvenților, procentajul înțârziaților mintal crește pe măsură ce ne ridicăm de la delicte ușoare la delicte grave; pentru recidiviști procentajul debililor mintali este mult mai ridicat decât pentru nerecidiviști;
procentajul infractorilor cu deficiențe intelectuale este aproximativ tot atât de ridicat ca și cel al infractorilor cu tulburări emotiv-afective. (p. 48).
Copiii cu nivel de intelingență scăzut, cu comportamente agresive, în general, sunt băieții proveniți din medii socio-economice defavorizante.
Disfuncții ale familiei
Una dintre cele mai importante funcții ale familiei constă în educarea si formarea tinerilor in vederea integrarii lor optime in viata si activitatea sociala. Aici, in cadrul grupului familial, parintii exercita, direct sau indirect, influente educational-formative asupra proprilor lor copii.
˝Viața familială constituie premisa fundamentală a asimilării și interiorizării normelor sociale, a modelelor dezirabile de conduită și comportament social˝ (Botescu, 2004, p. 54). Cu alte cuvinte în familie se învață un bogat repertoriu de roluri sociale reglementat de interdicții și atitudini permisive. Însă de cele mai multe ori interdicțiile si permisivitatea sunt duse la extrem. Un climat autoritar hiperautoritar caracterizat prin severitate excesivă va face copilul să se supună în totalitate părinților, însă sentimentele de frustrare și tensiunea acumulată în timp se vor răsfrânge asupra altor persoane. De cealaltă extremă, copiii cărora li se permit prea multe tind să devină îngâmfați, se impun în mod dominator asupra altora și cu siguranță vor avea probleme în a se supune într-un cadru în care se cere disciplină. Mitrofan, Zdrenghea și Butoi (1992) arată că 72% dintre delincvenții minori provin din familii în care se practică un sistem disciplinar strict sau haotic. De asemenea, un climat familial conflictual înfluențează negativ comportamentul unui minor. Participarea sau asistarea acestora la certuri, conflicte sau agresivități manifestate în familie este foarte nefavorabilă deoarece ei învață comportamente indezirabile, în lipsa altor modele de comportamente. Cuplul conjugal, prin intregul sau sistem de acte comportamentale, constituie un veritabil model social care, fiind de altfel primul in ordinea influentelor din partea modelelor sociale existente, are o influenta hotaratoare asupra copiilor privind formarea conceptiei lor despre viata, a modului de comportare si relationare in raport cu diferite norme si valori sociale. Desigur, nu de putine ori, copiii care resimt puternic influentele climatului conflictual familial, fug de acasa si cauta sa gaseasca diferite grupuri de apartenenta care, la randul lor pot fi orientate antisocial.
Între protecția părintească, disciplină, atitudine și delincvență există o strânsă legătură. Astfel într-o cercetare făcută la West Midlands, Harriet Wilson a urmărit 120 de baieți și familiile lor, constatând că cea mai importantă corelație cu condamnările pe care aceștia le aveau era lipsa supravegherii părintești la vârsta de 10 ani. În America, Boston, profesorul Juan McCard a prezentat într-un studiu pe care l-a întreprins relația care există între familiile care au suferit pierderea (din diverse motive) tatălui și comiterea mai târziu de către copii lor, a unor delicte severe. S-a decoperit că băieții provin din aceste familii comit 60% din delictele juvenile, iar cei care provin din familii unde stările conflictuale sunt acuzate, fără însă ca părinții să fie despărțiți, comit 52% dintre delicte. Comiterea delictelor este într-un procent semnificativ mai redus la familiile unite (22%) și aproape la fel de scăzut în cazul lipsei tatălui, dar unde mama are o atitudine afectuasă.
Școala
Alături de familie, școala reprezintă un factor educativ extrem de important al cărui scop este acela să faciliteze învățarea și interiorizarea de către copii a normelor de conduită recunoscute de societate.
˝Sunt tot mai dese vocile în domeniul cercetării criminologice care susțin că comiterea de delicte, variază și în funcție de școala unde învață copilul˝ (Oancea, 1994, p. 107). Există școli care au o ridicată rată a delincvenței, unde de la început se instalează un înalt nivel de neîncredere între profesori și elevi. Un număr mare de profesori preferă să lucreze cu elevi care provin din familii normale, nu cu cei care provin din medii conlictuale și care manifestă probleme educative. Aceștia discriminează acest gen de elevi, iar ca răspuns ei se comportă în concordanță cu aprecierile negative ale profesorilor.
Copiii inadaptati sau dezadaptati scolar intra in categoria ˝copiilor problema˝ care adopta o conduita devianta in raport cu cerintele vietii si activitatii scolare. Acesti copii se caracterizeaza de obicei prin:
insubordonare in raport cu regulile si normele scolare;
lipsa de interes fata de cerintele si obligatiile scolare;
absenteismul,chiulul de la ore;
repetentia;
conduita agresiva in raport cu colegii si cadrele didactice.
De asemenea, prin faptul că elevii nu sunt supravegheați corespunzător (atât la clasă, cât și prin faptul că nu se acordă interes față de conditiile socio-familiale și anturajului elevilor), de multe ori se ajunge agresivitate între elevi. Conflictele precum și performanțele scăzute duc la inadaptarea copiilor și implicit, la abandon școlar.
˝Școlarizarea incompletă și abandonul școlar au drept efect imposibilitatea dobândirii unui status socio-economic adecvat, fapt care îi determină pe adolescenți să adopte un stil de viață parazitar, bazat pe acte antisociale și pe venituri ilicite.˝ (Botescu, 2004, p. 67).
Privarea socio-economică și zonele defavorizate
Privarea părinților unui copil de un statut socio-economic adecvat este asociată de cele mai multe ori cu o posibilitate crescută a copiilor de a comite infracțiuni. Se apreciază că și după ce copilul crește, se mai poate observa în comportamentul său, care este unul normal, obișnuit, privarea socio-econimică pe care a avut-o în copilărie.
Albert Cohen susținea că minorii din clasele de jos (sărace) reușesc cu greu să ajungă la standardele claselor de mijloc, fiindcă părinții lor tind să nu-i îvețe să amâne satisfacțiile imediate în favoarea celor pe termen lung. Pentru copiii din clasele de jos, standardele clasei de mijloc sunt de neatins, astfel, se apreciază că acești copii nu pot să ajungă la statutul social și material al clasei de mijloc prin mijloace proprii și legale, de aceea ei recurg la încălcarea legii.
Este important de precizat faptul că o situație materială precară, nu înseamnă neaparat faptul că acel copil va ajunge să comită infracțiuni, dacă familia oferă un climat moral sănătos, iar părinții sunt preocupați să prevină comportamentele negative manifestate de copil sau adolescent. Problema este că sărăcia influențează de cele mai multe ori comportamentul pe care părinții îl au față de copiii lor. De exemplu, stresul provocat de lipsurile materiale, pot duce la metode agresive de creștere a copilului.
De asemenea, aici putem vorbi și despre zonele defavorizate, unde tinerii sunt lipsiți de oportunitățile necesare de a obține succesul prin mijloace legitime. Ei aleg să se integreze într-un grup delincvent ce le oferă, pe lângă posibilitatea de a realiza succesul prin mijloace ilicite, indentitate și îi ajută să depăsească sentimentele de remuscare.
Shaw și McKay au demonstrat că cei mai mulți raufăcători sunt aflați în zone care tind să fie cele mai dezavantajate social. De asemenea, ei au demonstrat că ratele criminalității erau destul de înalte în aceleași zone, persistând peste timp, în profida valurilor succesive de emigranți de diferite naționalități și etnii. Autorii studiilor au ajuns la concluzia că ˝factorii care produceau delincvență erau inerenți în comunitate, zonele având o rată înaltă de infracțiuni, atât datorită transmiterii culturale a normelor antisociale de la o generație la alta, cât și datorită procesului de socializare deficitar la care erau expusi copiii˝ (T. Amza și C.P Amza, 2008, p. 415).
Anturajul
Este un fapt cunoscut de acum că delictele tin să fie comise în grupuri mici, de obicei 2-3 băieți și mai puțin de unul singur. Una din explicații ar putea fi că ˝delincvenții tind să se asocieze cu alți delincvenți datoriă efectelor stigmatizante pe care le-ar putea avea atunci când vor fi prinși și duși în fața instanței, să răspundă conform legii˝ (T. Amza și C.P. Amza, 2008, p. 414).
Aceeași autori susțin următoarele: ˝este necesar să remarcăm faptul că, dacă un minor încetează să participe la astfel de activități delincvente în cadrul grupului de prieteni, șansa lui de a se transforma într-un non-delincvent este foarte mare – apreciem că relația unui copil cu prieteni delincvenți constituie un factor extrem de important în probabilitatea de a comite infracțiuni ca adult˝.
Botescu este de părere că adolescentul este atras de grupul de prieteni ca urmare a nevoii sale de identificare cu o comunitate care îi oferă securitate, poziții recunoscute și siguranța rezolvării unor probleme specifice, diferite de cele ale adulților.
Teoria asocierii diferențiale a lui Edwin H. Sutherland pleacă de la ideea că orice comportament criminal este învățat prin interacțiune și cumunicare cu indivizii ce fac parte din anturajul persoanei care învață. Conform lui Sutherland, atunci când o persoană comite infracțiuni, o face datorită contactelor excesive cu modele criminale (sau nu o face, din cauza izolării față de persoanele cu acest gen de comportament). Așadar, anturajul înfluențează în mare măsură comportamentul adoptat de o persoană. Pe bună dreptate și zicala ˝spune-mi cu cine umbli, ca să-ți spun cine ești˝.
Mass-media
În lucrarea sa, Mircea Botescu (2004, p. 75), vorbeste despre o anchetă efectuată într-o închisoare pe un lot de 208 deținuți, în urma căreia a reieșit ca 9 din 10 deținuți recunosc că au învățat trucuri noi din programele Tv, iar 4 din 10 deținuți recunosc că au încercat să pună în practică deferite modele de acțiune criminală oferite de televiziune.
Hearold, S. în urma prelucrării și analizării rezultatelor a 203 studii corelaționale și experimentale, implicând peste 100000 de subiecți, susține că vizionarea scenelor și imaginilor violente este asociată cu comportamentul agresiv.
Huesmann și Eron (1986), realizând niște studii longitudinale, ce presupuneau investigarea acelorași eșantioane pe o perioadă lungă de timp, au evidențiat relația dintre comportament și expunerea mass-media: cu cât copiii vizionau mai multe materiale ce conțineau șcene de agresivitate, cu atât au fost mai agresivi ca adolescenți.
S-au realizat nenumărate studii care au avut ca scop stabilirea influențelor mass-media asupra comportamentului uman, iar majoritatea au ajuns la aceeași concluzie, de aceea, ipoteza conform căreia mass-media inflențează apariția delincvenței este confirmată.
Consumul de alcool și de droguri
Analiza datelor statistice relevă faptul că, deși alcoolul reprezintă un factor important în comiterea de infracțiuni, totuși el nu este o cauză principală, ci doar o condiție favorizantă în comiterea abaterilor de la legea penală. Individul cu alcool este un individ superficial cu rationament absurd, lipsit de vointa si de simt moral. Legatura dintre alcool si actele de violenta este binecunoscuta. O persoana consumatoare de alcool devine, de multe ori, agresiva, manifestand acte de violenta in familie sau in afara ei. Unele persoane consuma in mod intentionat alcool pentru a avea curajul sa savarseasca acte delincvente.
Dependența de droguri se dezvoltă de cele mai multe ori în cadrul grupurilor. Spre exemplu, în ultima perioadă, se poartă socializarea în cadrul grupurilor prin consumarea de marijuana. Rar se întâlnește un consumator de droguri, care consumă singur, indiferent de tipul drogului. Aici intervine din nou influența anturajului. Un număr mare de consumatori prezintă tulburări de personalitate, în special labilitate emoțională, slabă inserție familială și socio-profesională, manifestări antisociale. Putem observa clar relația dintre consumul de droguri și delincvența juvenilă.
Secțiunea a IV-a. Răspunderea penală a minorilor
Măsuri aplicate minorului care a săvarsit o fapta penală și nu răspunde penal
Conform legii 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată în in Monitorul Oficial, Partea I nr. 159 din 5 martie 2014, reiese faptul minorul care a savarsit o faptă penala si nu raspunde penal (sub 14 ani, respectiv 16 ani dacă se dovedește că nu a avut discernământ) este protejat. Acestuia i se poate aplica următoarele măsuri de protecție specială: plasamentul sau supravegherea specializată.
În susținerea deciziei de a adopta una dintre cele două măsuri, se va ține seama de condițiile care au dus la săvârșirea faptei, gradul de pericol social al faptei, mediul în care minorul a crescut, riscul de recidivă și alte caracteristici ale situației copilului, relevante pentru caz.
Măsura supravegherii specializate consta în menținerea copilului în familia sa, cu condiția să se respecte unele obligații, cum ar fi: frecventarea cursurilor scolare, utilizarea unor servicii de îngrijire de zi, urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie, interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legaturi cu anumite persoane.
Plasamentul poate fi dispus la o persoană sau familie (după ce a fost evaluată de directia generala de asistenta sociala si protectia copilului cu privire la garantiile morale si conditiile materiale), la un asistent maternal sau la un serviciu de tip rezidențial (în cazul în care fapta săvârșită este una gravă sau nu se respectă obligațiile supravegherii specializate).
Există și posibilitatea ca față de un copil care săvârșește o faptă penală si nu răspunde penal să nu se ia nici una dintre măsuri, dacă se stabilește că acestea nu sunt necesare. De exemplu, un minor de 10 ani care comite infracțiunea de furt calificat. Întâmplarea face ca el să copieze comportamentul altor persoane, fără să conștientizeze gravitatea faptei. El beneficiază de un mediu stabil, de o educație corespunzătoare, etc.. În această situație nu există condiții care au favorizat săvârșirea faptei, ci doar o întâmplare. Gradul de pericol social al faptei este aproape inexistent, dacă ne gândim că minorul a furat obiectele respective pentru a se juca cu ele, neștiind care este diferența între ˝a lua˝ și ˝a fura˝.
Comparație între noul și vechiul cod penal privind sancțiunile aplicate minorilor care răspund penal
Atât vechiul (Legea nr. 15/1968,) – cât și noul cod penal (din 1 februarie 2014) – Legea nr. 286/2009 – prevede faptul că minorul care nu a îndeplinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are între 14 și 16 ani răspunde penal numai în cazul în care se constantă că a săvârșit fapta cu discernământ, iar cel care are peste 16 ani răspunde penal în mod obligatoriu în cazul comiterii unei infracțiuni prevăzută de legea penală.
Conform vechiului Cod Penal față de minorul care răspundea penal se putea lua o masură educativă, ori i se putea aplica o pedeapsă. Măsurile educative erau mustrarea, libertatea supravegheată, internarea intr-un centru de reeducare și internarea într-un institut medical-educativ. Pedeapsa se aplica numai dacă se considera că măsura educativă nu este suficientă pentru îndreptarea minorului. Pedepsele ce se aplicau erau închisoarea sau amenda.
În noul cod penal, în cazul minorității nu se mai aplică pedepse, ci numai măsuri educative. Măsurile educative sunt împărțite în măsuri educative neprivative de libertate (stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână și asistarea zilnică) și privative de libertate (internarea într-un centru educativ și internarea într-un centru de detenție). Se optează pentru luarea măsurilor neprivative de libertate. Cele privative de libertate se iau numai în condițiile în care minorul a mai săvârșit o infracțiune pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat, ori atunci cand pedeapsa este închisoarea de minim 7 ani.
Mustrarea, adică dojenirea minorului, arătarea pericolului social al faptei săvîrșite, nu mai există ca măsură educativă în noul cod penal. În cadrul acestuia apare stagiul de formare civică prin care minorul este obligat să participe la un program ce îl va ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor.
În cazul în care minorul comitea o infracțiune pentru care sancțiunea era libertatea supravegheată, conform vechiului cod penal, aceasta putea fi făcută de către părinți sau rude în colaborare cu școala, pe o perioadă de 1 an, în timp ce noul cod penal prevede faptul că supravegherea se va face de către serviciul de probațiune, pe o durată între 2 și 6 luni.
Consemnarea la sfârșit de săptămână și asistarea zilnică sunt două măsuri educative noi, ce intră în atribuțiile serviciului de probațiune. Prima constă în faptul că minorul nu va avea voie să părăsească locuința în weekend pe o durată determinată, iar cea de-a doua constă în faptul că minorul va avea obligația de a respecta un program stabilit, pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni.
Pe lângă acestea, i se mai pot impune și alte obligații, cum ar fi: să urmeze un curs de pregătire școlară sau de formare profesională, să nu depășească limita teritorială, să nu frecventeze anumite locuri, să nu se apropie de victimă, etc.
Internarea într-un centru de reeducare (redenumit în noul cod penal – centru educativ) are același scop ca internarea într-un centru educativ – acela de a reeduca minorul prin pregătire școlară și formare profesională. Ceea ce este nou, sunt programele de integrare socială. Alte diferențe constau în faptul că în noul Cod Penal sunt stipulate mai multe aspecte ce țin de durata aplicării măsurii, condiții de prelungire și condiții de înlocuire.
Măsura internării într-un centrul medical-educativ, precum și pedepsele sunt scoase (așa cum am relatat și mai sus) și apare măsura educativă neprivativă de libertate, denumită internarea într-un centru de detenție, unde minorul va fi supravegheat și va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale. Internarea se face pe o perioadă cuprinsă între 2 și 5 ani, iar dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe viață, minorul va fi internat pe o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani.
Personal, am de adus două critici acestor măsuri. Cea mai mare dintre critici este timpul. Studiindu-le cu atenție am observat că timpul de executare este pe o perioadă foarte scurtă. Ne aflăm în fața unui comportament infracțional care necesită mai multe resurse de timp pentru a fi schimbat. Este adevărat, că unii dintre minori nu prezintă un grad ridicat de recidivă, iar timpul alocat poate fi benefic pentru aceștia, însă cum rămâne cu cei al căror comportament este consolidat? Minorul aflat în faza de judecată, este în mod sigur un minor cu probleme mai serioase, dacă stăm să ne gândim și la faptul că în faza de urmărire penală, conform noului cod penal, procurorii pot dispune ca persoana cercetată să efectueze muncă în folosul comunității, sancțiune care până acum se aplica doar în urma unei hotărâri judecătorești. Practic, procurorul are puterea să îi dea niște puncte de sprijin, pe care, dacă el ajunge în faza de judecată, în mod clar nu le-a valorificat.
Cea de-a doua critică se face cu privire la depărtarea fizica a Serviciului de Probatiune față de locul in care se află minorul. Vorbim despre un minor, care în mod evident poate avea mari dificultăți în a ajunge la Serviciul de Probațiune. Dacă eu aș fi minor și aș săvârși o faptă penală, domiciliul meu fiind in Câmpulung, cu siguranță aș avea probleme în a ajunge a Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Argeș. Cred că o soluție ar fi fost ca aceste măsuri neprivative de libertate să se fi păstrat într-o structură de genul DGASPC.
În altă ordine de idei, am și o laudă de adus noului cod penal. Este deja cunoscut efectul pe care îl are încarcerarea, în unele cazuri, asupra personalității umane. Ce e drept, de multe ori, tinerii care ies din închisoare sunt mai dispuși să-și asume anumite riscuri deoarece ideea de a face închisoare nu ii mai sperie atât de tare – pentru mulți devine un mod de viață. Să nu mai vorbim de influențele pe care le au anturajul infracțional din închisori asupra acestora. Prin noul cod penal, se încearcă în mod evident să se evite cât mai mult posibil acest lucru, ceea ce va avea rezultate pozitive asupra fenomenului. Singura problemă, după părerea mea, este că ar trebui menținute pe o perioadă mai lungă aceste măsuri, în funcție de persoana care se încearcă a fi îndreptată.
Capitolul al II-lea. MODALITĂȚI DE INTERVENȚIE TIMPURIE
Conform autorilor T. Amza și C.P. Amza (2008), majoritatea metodelor de prevenire a infracțiunilor pot fi clasificate dupa 4 criterii principale:
dezvoltarea prevenției – se referă la intervenția care trebuie să aibă loc, pentru a inhiba dezvoltarea potențialului criminogen al individului – pentru a acționa asupra potențialului criminogen al individului se are în vedere și identificarea acelor riscuri și factori protectori care îi poate prezenta ființa umană, care pot juca un rol major în stoparea sau cel puțin diminuarea criminalității;
prevenirea comunității – face referire la acel set complex de măsuri care au drept scop schimbarea condițiilor oferite de instituțiile sociale, îndeosebi cele care vin din partea segmentului familial, al prietenilor și al cunoscuților, dar si a normelor sociale care prin acțiunea sau inacțiunea lor pot influența comiterea de delicte în comunități;
prevenire situațională – se referă la intervențiile menite a se pune în aplicare și au ca drept scop reducerea oportunităților pentru comiterea de infracțiuni și, totodată, creșterea dificultăților și a riscurilor pe care trebuie să le intâlnească infractorii, atunci când comit fapte care intră sub incidența legii penale;
prevenirea justiției – reprezintă acele activități desfășurate de organele de justiției și care au ca drept scop stabilirea unor politici legislative de natură a preveni comiterea si proliferarea delincvenței. (p. 420).
Întrucât delincvenții prezintă o serie de caracteristici psihocomportamentale care-i diferențiază de categoria subiecților conformiști se pune problema, pe de o parte, a posibilităților de depistare a acelor caracteristici (potențialul delincvent la care am tot făcut referire în această lucrare) care predispun individul la comiterea unor acte antisociale și, pe de altă parte, cunoscând psihologia celui care a încălcat legea, se ridică problema adaptării, pe cât posibil, a tratamentului educativ, reeducativ și recuperativ pentru reabilitarea și reinserția socială a acestuia .
Conform lui Golu (1975, p. 335), rezultatele acțiunii de măsurare a potențialului delincvențial sunt utile la:
identificarea predelincvenților în vederea supunerii lor la un tratament adecvat;
îmbunătățirea deciziilor privind alternativele pentru reabilitarea infractorilor;
a determina care dintre infractorii condamnați pot fi eliberați condiționat și ce măsuri de supraveghere trebuie asigurate;
a oferi o măsură imediată a eficienței unui program de reabilitare și prevenire.
Cum identificăm copiii cu predispoziții delincvente? Așa cum am spus, acest lucru este posibil datorită cunoașterii factorilor de risc. Metodele de intervenție timpurie reprezintă acele metode ce trebuie aplicate cât mai devreme, ce au ca scop întreruperea unei dezvoltări deficitare a copilului. Așadar, cunoscând factorii de risc, identificându-i în viața unui copil, se acționează din timp în vederea diminuării comportamentelor indezirabile.
Se are în vedere în primul rând:
familiile cu mulți copii și cu o situație economică precară, familiile dezorganizate aflate în situații de criză și în care se întâlnesc aspecte precum abandonul, neglijarea copilului, violențe intrafamiliale;
să existe unități de ocrotire socială a minorilor, pentru a se evita părăsirea acestora;
colaborarea cu unitățile de învățământ pentru a identifica și interveni cu rapiditate în cazul minorilor care au săvârșit fapte penale, dar care nu răspund penal;
sensibilizarea opiniei publice si a autorităților.
Secțiunea I. Prevenirea prin dezvoltare
Prin dezvoltarea socială a copiiilor și a familiilor ce prezintă risc, se împiedică înrădăcinarea în delincvență. ˝Scopul prevenirii prin dezvoltare este restaurarea condițiilor educative normale, pentru ca evoluția intelectuală, socială și morală a copilului, să își urmeze cursul.˝ (Cusson, 2006, p. 75).
Intervenția timpurie în familie
În perioada în care mama este însărcinată și apoi, și apoi în primii 2 ani din viață ai copilului, pot apărea o serie de probleme ce pun în dificultate tinerele mame, mai ales pe cele ce trăiesc pentru prima dată o experientă de genul. Prin punerea în aplicare a unor programe de vizită acasă se acordă ajutor acestor, în vederea depășirii momentelor dificile. care pot fi ameliorate prin punerea în aplicare a unor programe de vizită acasă.
Scopul acestor programe este de a le însufla încredere în propriile capacități de le face să se simtă protejate pe perioada cât sunt însărcinate și de a oferi o supraveghere de specialitate pe timpul acestei perioade, cunoscut fiind că unele mame evită prezentarea cu regularitate la medic. Personalul care efectuează aceste vizite, este de regulă personal sanitar, de preferință de același sex cu mama tânără.
În acest timp (vizite ce au loc de două ori pe săptămână), mamelor trebuie să li se ofere sfaturi despre îngrijirea pre și post-natală a copilului, despre dezvoltarea lui, despre nutriție și necesitatea de a nu fuma și de a nu consuma droguri în perioada în care sunt însărcinate. Este posibil ca multe dintre ele să nu cunoască efectele nocive pe care aceste acțiuni le au asupra copiilor.
T. Amza și C.P. Amza, în lucrarea lor, ne vorbesc despre cel mai cunoscut experiment, desfășurat pe termen lung, care a început o dată cu instalarea stării de gravitate și a continuat cu obținerea de date despre acești copii, mai târziu, în perioada adolescenței – a fost Programul Syracuse de Cercetare a Dezvoltării Familiei. Cercetările au început cu un eșantion de femei însărcinate, cărora le-au fost oferite saptămânal ajutoarea la îngrijirea copiilor (sănătate, nutriție și alte probleme). După 15 ani, din 120 de copii din grupul experimental, au comis delicte doar 2%, fată de 17% cați proveneau din rândul copiilor care nu au fost asistati. De asemenea fetele din grupul experimental au avut performanțe școlare mai bune. Acest experiment, alături de altele, a demonstrat că este necesar a se acorda atenție vizitelor la domiciliu, care pot avea efecte benefice mai târziu.
Dezvoltarea competențelor parentale
Părinții joacă un rol esențial în dezvoltarea copilului și în reducerea comportamentelor indezirabile. Dacă aceștia nu își supraveghează copilul, nu știu să se impună în fața acestuia sau răspund în mod greșit nevoilor lui, nu intervin în conduitele agresive și eșuează în a avea o relație bună cu el, atunci este clar că acestor părinți le lipsesc anumite competențe parentale. Ei trebuie să știe să arate mereu copiilor avantajele soluțiilor de cooperare, îmbunătățind astfel relația lor cu micuții. Părinții trebuie învățați să promoveze comportamentele prosociale, să știe cum să-l facă pe copil să abandoneze metodele coercitive și să-i stimuleze dezvoltarea cognitivă. Cele mai importante lucruri pe care un părinte trebuie să le facă, sunt: să își observe copilul (pentru că datorită faptului că mulți nu o fac, nu au nici cum să vadă anumite comportamente ce trebuie îndreptate), să îl sancționeze atunci când e cazul , șă știe cum să negocieze cu acesta și să știe să se joace cu el.
Părinții ce nu au competențe parentale procedează diferit în educarea copiilor. Acești părinți tind să nu spună copiilor cum să se poarte și nu uzează regulile de pedepsire. Alteori ii pedepsesc fără să le explice cu ce au greșit și, ca atare nu le îndreaptă conduita.
Petterson si-a propus să realizeze o instruire a acestor părinți, astfel încât ei să folosească în mod adecvat metodele pe care le au la îndemână în ceea ce priveste educația copiilor. El susține că este necesar a cunoaște ce a făcut copilul, să i se monitorizeze comportamentul pe o perioadă lungă de timp, să se clarifice care sunt regulile casei, sistemul de pedepse și recompense, etc.. Acest tratament s-a dovedit a fi benefic în reducerea faptelor de natură antisocială , îndeosebi a furturilor.
Dezvoltarea abilităților sociale ale copilului
Copiii ce prezintă un risc ridicat de alunecare în delincvență se fac remarcați prin comportament agresiv, opozant și impulsiv. Despre comportamentul agresiv am mai discutat, însă în cazul comportamentului opozant copiii au probleme în a accepta autoritatea (părinți, profesori) și au reacții nepotrivite de supărare sau furie când nu-și pot impune propriile interese (de exemplu: reacția de a tranti carțile, după ce i s-a spus să își facă temele).
De asemenea, impulsivitatea copilului poate fi redusă prin folosirea unor tehnici cunoscute care țin de abilitățile de instruire. De exemplu, metoda folosită în Canada de Robert Ross, pentru a trata delincvența juvenilă, a fost bazată pe caracteristicile individuale ale infractorilor, cum ar fi: impulsivitatea; gândire concretă și mai puțin abstractă; egocentrism și preocupare scăzută față de sentimentele celorlalte persoane.
Ross a încercat să-i învețe pe delincvenți abilități cognitive, acolo unde ele lipseau, sperând ca astfel numărul de delicte se va reduce. El militează, îndeosebi, pe necesitatea de a schimba modul de gândire al tinerilor. Astfel, el a descoperit pe un mic eșantion că atunci când s-a reușit schimbarea modului de gândire, recidiva a cunoscut o reducere cu 74%. Ross apreciază că acest program de reabilitare nu presupune neaparat un personal specializat, ci el poate fi realizat la fel de bine și de părinți sau profesori.
Programul a avut ca scop să-i învețe pe delincvenți să se oprească și să se gândească înainte de a acționa, să ia în calcul consecințele comportamentului lor, să recunoască faptul că există moduri alternative de rezolvare a problemelor lor, înainte de a comite fapta să se gândească la impactul acesteia asupra altei persoane.
Conform lui Maurice Cusson, copilul trebuie să învețe să meargă în întâmpinarea celuilalt, să discute, să participe, să coopereze, să fie onest cu cel de lângă el și să atenueze conflictele.
Copiii trebuie sprijiniți în dobândirea controlului asupra comportamentului. În cazul unui comportament delincvent aceștia trebuie ajutați să indentifice gândurile și sentimentele ce îi duc la o reacție violentă.
Demersul cognitiv-comportamental
Acest demers se distinge prin intervenția si tehincile sale. ˝Terapeutul începe prin a identifica cu precizie comportamentele problematice, antecedentele acestora, consecințele și convingerile eronate pe care se bazează, apoi prin colaborare cu subiectul, cu părinții, cu amicii și cu învățătorii ajunge să diminueze purtările antiscoale și să le înlocuiască prin comportamente adaptate, folosindu-se de consolidări sociale, modelare, de sporirea încrederii în sine, de relaxare, de jocuri de rol și alte tehnici.˝ (Cusson, 2006, p. 87)
Potrivit lui Cusson, intervenția în acest caz trebuie să fie individualizată. Prin observarea subiectului și prin cerința către acesta să completeze fișe de autoobservare se indentifică cunoașterile și stimulii discriminați care preced și urmează comportamentul. Practic terapeutul a identificat comportamentul ce trebuie modificat, consecințele ce trebuie corectate, situațiile ce trebuie evitate și deficiențele ce trebuie ameliorate. După ce copilul va fi învățat competențele relaționale, se va acționa asupra mediului pentru ca acele împrejurări ce declanșează comportamentul antisocial să fie modificate (se va acționa asupra părinților, spre exemplu, dacă va fi cazul).
Programe de îmbunătățire a intelectului școlar și a celui cognitiv
˝Slabiciunile intelectuale și cognitive ale copiilor cu risc constituie pentru ei un handicap, mai întâi la școală unde acumulează eșecurile și rămânerile în urmă, iar apoi în raporturile lor interpersonale pentru că nu mai parvin să înțeleagă punctul de vedere al celorlalți, nici să aleargă soluția cea bună, nici să măsoare impactul actelor lor asupra altuia și nici să prevadă consecințele pe termen lung ale faptelor sale.˝ (Cusson, 2006, p. 89). Pentru a dezvolta inteligența se propun jocuri concepute în acest scop și un program îmbunătățit de lectură.
Un astfel de proiect a fost High/Scope Perry Preschool Project (în Michigan) care a îmbinat vizitele acasă cu un program preșcolar bogat. Programul se realiza pe o perioadă de 30 de săptămâni pe an, timp de câte 2 ore în care li se propuneau jocuri și exerciții concepute în așa fel încât să stimuleze dezoltarea intelectuală, intelectuală și să încurajeze preluarea inițiativei de către aceștia. El a fost aplicat atât acasă, cât și la grădiniță. După câțiva ani, copiii implicați în proiect au obținut note mai mari și au comis mai puține delicte decât ceilalți.
Alte câtva programe școlare care au fost implementate în America, și au demonstrat că acestea pot să contribuie la diminuarea delincvenței prin prevenirea violenței în școală. De exemplu, Carolina, a dezvoltat programul Pathe ale cărui elemente principale includeau:
a da elevilor mai multă libertate în luarea deciziilor;
a îmbunătății climatul școlar;
a crește competența profesorilor în clasă;
a crește performanța academică a elevilor.
În urma evaluării rezultatelor programului care s-a aplicat în 7 școli, s-a stabilit că acesta a avut drept efect stoparea și reducerea numarului de delicte.
Limitarea oportunităților prin dezvoltarea rezistenței la influența anturajului
Se spune uneori că dacă ai prieteni delincvenți, atunci cu certitudine devii delincvent. Ca să combată acest lucru, se apreciază că orice program care ar diminua influența prietenilor delincvenți ar putea reduce delincvența.
Studiile făcute au demostrat că scolarii pot fi învățați să reziste la influențele semenilor care îi încurajează să bea, să consume droguri, să fumeze. În California, spre exemplu, elevii de liceu au fost formați să-i învețe pe cei mici să dezvolte abilități de a susține contrariul atunci când din partea colegilor se fac presiuni pentru comiterea de fapte care vizează încălcarea legii sau a regulilor de ordine interioară în cadrul școlii.
Această modalitate a avut succes, majoritatea elevilor mai tineri necomițand încălcări ale legii sau ale regulilor școlare. La New York, s-a facut un studiu și au fost comparate efectele programelor conduse de profesori cu efectele programelor conduse de liderii elevilor și s-a descoperit că ultimii au fost mai eficienți în reducerea fumatului, a consumului de droguri și alcool, spre deosebire de profesori, fapt confirmat ulterior și de alte experimente.
Secțiunea aII-a. Prevenirea infracțiunilor în comunitate
Cum se face?
Comiterea de infracțiuni în comunitate este legată de o dezorganizarea socială cruntă. Se conturează două tipuri de acțiuni prin care se poate realiza prevenirea infracțiuniilor. Un tip este acțiunea formativă , de modelare a individului și a colectivități în spiritul respectului față de legea penală și de valorile sociale pe care le apără. Al doilea tip de acțiune preventivă este cea îndreptată spre înlăturarea situațiilor care îl pot determina pe subiect ori pot fi folosite de o persoană în vederea săvârșirii infracțiunii.
În cadrul primului tip de acțiune preventivă se manifestă preocuparea educativ – formativă,care înseamnă influențarea tuturor laturilor personalității, adică a rațiunii, voinței, afectivității, în complexitatea lor și nu numai a uneia sau unora dintre acestea.
În cadrul celui de-al doilea tip de acțiune preventivă ponderea o are identificarea și luarea efectivă de măsuri concrete în activitatea organelor de stat, agenților economici etc. de natură să împiedice săvârșirea infracțiunii (iar despre acest tip de prevenire vom vorbi în următoarea secțiune a lucrarii).
Un program de acest gen a fost Programul Situațiilor Prioritare. Unii au apreciat pozitiv rezultatele obținute, însă se pare că ˝reducerea infracțiunilor într-un alt sector a avut ca efect creșterea cu acealași procente, într-un sector apropiat, fapt ce ne face să credem că înfracțiunile s-au deplasat dintr-o parte a orașului, unde s-a aplicat un anumit program cu reguli mai riguroase, în altă parte a lui, situație care este frecvent întâlnită în România, la nivelul ratei criminalității din două județe apropiate, cu același număr de populație și în general cu aceeași structură social-economică.˝ (T. Amza și C. P. Amza, 2008, p. 426)
Conform Institutului de Cercetare și Prevenire a Criminalității, există programe și proiecte de acest gen și în România. Unul dintre aceste programe este Proiectul ˝Învață în siguranță˝ care are drept scop prevenirea victimizării elevilor și implicit a delincvenței. Prima etapă a acestuia s-a desfășurat la Școala Generală nr.165, sector 4, unde a fost amenajat un laborator de prevenire a criminalității, a fost montat un sistem de supraveghere video în interiorul și exteriorul școlii, au fost amenajate în curtea școlii spații de joacă pentru petrecerea în siguranță a timpului liber.
Este necesar ca la nivelul comunităților să se învețe mai multe despre prevenirea delincvenței. Un anumit numar de programe de prevenire a delincvenței, bazate pe cunoașterea factorilor de risc, s-au arătat mai mult decât eficiente, acolo unde au fost făcute studii de evaluare bine proiectate.
Acțiuni de prevenire polițienești
˝Se pot derula activități de informare cu participarea tuturor tinerilor, programe de clasificare a tinerilor, acțiuni care se adresează tinerilor care au atras atenția poliției, acțiuni care se adresează tinerilor care comit infracțiuni ușoare și pentru care nu a fost necesară desfășurarea unor acțiuni judiciare dar pentru care există totuși riscul de recidivă.˝ (Bogdan, 2008, p. 88).
Programul ˝Prevenirea delincvenței juvenile în perimetrul unităților de învățământ˝ în cadrul unui proiect MATRA, este unul dintre programele ce visează acțiuni de informare. Proiectul beneficiază de sprijinul specialiștilor din Olanda și urmărește pregătirea de formatori din cadrul MIRA și MECT care, ulterior, vor derula activități de informare în școli. Rezultatele proiectului vizează constituirea unui grup de lucru interministerial care vă elabora un plan comun de acțiune în școli, ce urmează a fi implementat în cadrul unui proiect-pilot în București și apoi extins la nivel național. În cadrul proiectului vor fi avute în vedere acele unități de învățământ în care s-au înregistrat incidențe, către acestea urmând să fie orientate activități de prevenire specifice.
Mai mult, Maurice Cusson răspunde, în lucrarea sa Prevenirea Delincvenței, la întrebarea ˝ce poate face realmente politia˝ pentru a preveni delincvența și nu numai? Prin simplul fapt că patrulează pe străzi ei pot descuraja numeroși răufăcători. Sfătuindu-i pe cei care au fost victime pot împiedica repetarea a numeroase delicte și luând măsuri împotriva actelor de proastă conduită neutralizează cauzele imediate ale delictelor grave. Fie prin acțiuni directe, fie prin ajutorarea victimelor, fie lucrând în parteneriat, polițiștii fac zilnic acte de prevenire.
Secțiunea a III-a. Prevenirea situațională
Rolul prevenirii situaționale în stomparea delincvenței
Consider că prevenirea situațională are o importanță desăvârșită asupra reducerii fenomenului de delincvență. Un infractor sau o persoană cu potențial delincvent nu va săvârși infracțiuni dacă nu i se va da ocazia. In momentul in care este intrunită această condiție individul este pus in ipostaza de a opta intre mai multe variante de comportament. In ipoteza in care situatia concreta de viata este favorabila savarsirii actului ilicit procesul de deliberare depinde numai de gradul de intensitate al orientarii antisociale a personalitatii.
˝Ceea ce numim astăzi prevenire situațională își are rădăcina în acele precauții luate dintotdeauna de ființele umane spre a se pune la adăpost de primejdii˝ (Cusson, 2006, p. 37). Orice acțiune prejudiciabilă societății dă naștere nu numai unei reacții firești, de combatere, de luptă, dar și de apărare preventivă, stimulând întreprinderea unor măsuri anticipative pentru ca răul să nu se mai producă ori să nu se mai repete.
O serie de inițiative în domeniul prevenirii delincvenței juvenile au fost bazate pe influența situațională asupra delincvenței. Așadar, spre exemplu, pentru anumite categorii de delincvenți există scopuri tipice, care sunt destinate să schimbe mediul ca, astfel, oportunitățile în comiterea delincvenței să fie cât mai reduse. Astfel prin eliminarea situațiilor favorabile producerii de infracțiuni, poate fi preîntâmpinată o faptă ilicită.
Unul dintre cele mai importante proiecte de prevenire a situațiilor favorizante a fost lansat în Anglia sub numele de Proiectul Kirkholt de prevenire a tâlhăriei. Acest program a fost destinat oamenilor care au fost victime ale tâlhăriilor, proiectul propunându-și prevenirea repetizării victimizării.
În cadrul programului au fost avute în vedere 3 elemente bazate pe caracteristicile tâlharilor:
plata gazelor și a electricității a fost înlocuită prin metode alternative, care nu implicau bani de buzunar;
securizarea locuințelor jefuite a fost axată, îndeosebi, pe ferestre și uși;
asistenții sociali comunitari vizitau victimele jafurilor pentru a marca bunurile de valoare cu codul personal al proprietarilor și pentru a-i înstrui pe vecini să fie atenți la orice mișcare suspectă.
Pare incredibil, dar Proiectul Kirkholt a marcat o scădere de 70% a numarului de tâlhării, fiind de astfel însoțită și de o reducere a altor tipuri de delicte și, ca urmare, proiectul a fost apreciat ca un succes pentru societatea britanică. Tocmai din pricina faptului că avem dovada clară ca anumite măsuri de prevenire ne pot ajuta să ne ferim de unele pericole, ar trebui să ne axam mai mult pe ele. Nu contează faptul ca cercetarea a fost aplicată pe victime ale tâlhăriilor. Nu trebuie să asteptăm să ni se întâmple ceva rău ca să prevenim.
˝O strategie de prevenire a delincvenței trebuie orientată către idetificarea factorilor de risc multipli în dauna celor singulari, știind că cunoașterea factorilor de risc poate fi folosită la identificarea indivizilor, familiilor, școlilor sau comunităților care prezintă un anumit nivel de risc și care pot fi prevenite˝ (Amza și Amza, 2008, p. 432).
Este ceva obișnuit să înțâlnim oameni cu factori de risc multipli, deoarece factorii de risc tind să se extindă. De aceea cunoașterea acestor factori pentru a preveni rezultatele nedorite apare ca o preocupare logică, fiindcă reducerea unui singur factor de risc poate să însemne reducerea unui întreg spectru de fapte ilegale. Desigur, este foarte important să se cunoască unde și când ar fi mai eficient să se intervină. Apreciem că este mai indicat a se interveni la factori de risc cu un grad mai ridicat pentru că, astfel, și beneficiile vor fi mai mari.
Măsuri de prevenire situațională eficace
Maurice Cusson (2006), în lucrarea Prevenirea Delincvenței, enumeră măsurile de prevenire situațională eficace, care au supraviețuit probei cercetării evaluative și anume: supravegherea și verificările, protecția fizică, controlul acceselor, controlul factorilor favorizanți, deturnările și diminuarea folosului scontat.
Prin supraveghere urmărim să știm ce se face, iar prin verificare să știm ce s-a făcut. Un infractor nu va acționa dacă va știi că este privit. Acest lucru este valabil pentru oricare altă persoană. Dacă unui individ cu predispoziție delincventă, nu i se dă ocazia să treacă la act, cel mai probabil nu o va face. Această trecere reprezintă de fapt impactul dintre personalitatea individului și situația concretă de viața în care este adus. Situația de viața creează premise mai mult sau mai puțin favorabile săvârșirii infracțiunii.
Protecția fizică poate ridica obstacole în cale infractorilor. Prin protecție fizică ne referim la uși ranforsate, bariere, geamuri antiglonț, dispozitive antifurt, etc.. Eficacitatea acestor măsuri este mult prea evidentă că să mai discutăm despre acest aspect – și în situația în care hoții sunt ingenioși, tot vor avea dificultăți în a duce actul delincvent la sfârșit, iar riscul ca ei să fie prinși este mai mare.
Prin controlul acceselor (pază, interfon, etc.) se asigură securitatea într-un loc închis si asta poate descuraja raufacatorii. La fel se întâmplă și cu ceilalți factori rămași: detunarea (evitarea întâlnirii victimei cu potențialul infractor, ceea ce mi se pare foarte dificil) și diminuarea folosului scontat (a-l face pe infractor să-și piardă interesul pentru delict).
CAPITOLUL AL III-lea. CERCETAREA
Secțiunea I. Stabilirea temei de cercetare. Motivația alegerii temei
Mi-am propus să cercetez fenomenul delincvenței juvenile, mai exact modalitățile de intervenție prin care minorii cu potențial delincvent sunt identificați și ajutați înainte să ajungă să încalce legea precum și să schițez traseul instituțional pe care îl are un delincvent minor ce ajunge să comită infracțiuni.
Mi-am ales această temă deoarece consider că modalitățile de intervenție timpurie sunt de maximă importanță în prevenirea fenomenului de delincvență juvenilă. De asemenea, urmăresc să ofer o înțelegere aprofundată asupra acestei realități, deoarece ea afectează toate elementele componente ale societății.
Deși majoritatea cărților de specialitate se referă la delincvența juvenilă ca fiind un fenomen în creștere, eu sunt de părere, analizând statisticile oferite de Institutul Național de statistică și Inspectoratul General al Poliției din cadrul M.A.I, că fenomenul este în continuă scădere. Într-adevăr, după 1989, până în 1998 delincvența a crescut într-un ritm alert, deoarece perioada de tranziție și schimbarea continuă pe care a suferit-o societatea a dezorientat toți oamenii, indiferent de vârstă. Copiii au fost cei care au resimțit cel mai puternic această schimbare. Acest lucru se întâmpla și se întâmplă și în prezent datorită faptului că ei reprezintă un segment al populației deosebit de vulnerabil, deoarece sunt receptivi la stimulii externi și sunt ușor influențabili fiindcă se află în etapa formării personalității.
Unul dintre cele mai importante lucruri la acest tip de intervenție este ca ea să înceapă cât mai devreme. Cu cât se intervine mai devreme asupra comportamentelor anormale, cu atât scade riscul ca ele să fie consolidate. Fenomenul delincvenței aduce grave pagube societății, de aceea intervenția trebuie să se faca în permanență atât la nivel social, cât și la nivel individual. Pentru a impune un control eficient asupra acestei probleme trebuie să îi cunoaștem foarte bine cauzele. Întervenția timpurie presupune să acționăm acolo unde există factori de risc ce pot duce la un comportament delincvent.
Revenind, am ales această temă deoarece prin prisma determinării cauzelor ce duc la comportamente delincvente și a schițării unui profil al personalității delincventului putem să acționăm prin moduri de prevenire și intervenție cât mai eficace.
În același timp, tocmai din pricina faptului că delincvența juvenilă este un fenomen greu de prevenit, am dorit să schițez și un traseu instituțional reprezentativ pe care îl parcurg minorii delincvenți. Consider că este util să înțelegem ce se întâmplă cu un minor delincvent atunci când el ajunge să comită infracțiuni.
Secțiunea a II-a. Fixarea obiectivelor cercetării
Obiectivul general al acestei cercetări este acela de a explora modalitățile de intervenție timpurie folosite de către DGASPC sector 6 în vederea prevenirii fenomenului de delincvență juvenilă.
Obiectivele specifice ale cercetării sunt următoarele:
să cunoaștem evoluția fenomenului de delincvență în sectorul 6;
să stabilim modurile de identificare a minorilor cu potențial delincvent;
să explorăm modalitățile de prevenire și intervenție în cazul copiilor delincvenți;
să explorăm evoluția instituțională a minorului.
Secțiunea a III-a. Cadrul teoretic al cercetării
Documentarea preliminară
Pentru realizarea acestei cercetări am avut în vedere atât documentarea livrescă (literatura de specialitate, documentele statistice – ce se găsesc în bibliografia prezentei lucrări), cât și documentarea de teren (discuții cu specialiștii DGASPC sector 6), punând accentul pe principalele modalități de intervenție, dar și pe bagajul de informații existente despre fenomenul delincvenței juvenile.
Teoria referențială (dezvoltarea cadrului teoretic)
Cadrul teoretic al acestei cercetări este reprezentat de cele două capitole ale prezentei lucrari, în care am discutat noțiuni elementare despre delincvența juvenilă – istoric, definire, particularități, obiect de studiu, aspecte ce țin de schimbările sociale continue pe care le suferă societatea. Tot în aceste capitole am discutat despre problemele pe care le ridică personalitatea minorului delincvent, am schitat profilul acestui tip de minor, am vorbit despre copiii cu debut timpuriu, despre factorii de risc ce duc la comportamente delincvente, despre răspunderea penală, precum și despre modalitățile de intervenție timpurie, unde am explicat pe larg cum putem interveni pentru a preveni fenomenul complex reprezentat de delincvența juvenilă.
Secțiunea a IV-a. Universul cercetării
Delimitarea universului cercetării
Universul cercetării este constituit de copiii delincvenți din sectorul 6 al capitalei, care se află în baza de date a DGASPC sector 6. Am ales acest sector deoarece în cadrul DGASPC-ului pe aici, a existat un departament de Prevenire Delincvență și am vrut să aflu mai multe detalii despre modul de funcționare și rezultatele obținute.
Definirea unităților de analiză și de înregistrare
Unitățile de analiză sunt reprezentate de către copiii delincvenți din sector 6, București. Unitățile de înregistrare sunt specialiștii DGASPC sector 6 și dosarele existente în aceste instituții.
Selectarea surselor de informare
Sursa de informare, în cazul de față, a fost reprezentată de șeful Serviciului de Probațiune de la lângă Tribunalul București.
Specificarea unităților (populației) studiate.
Cercetarea de față își propune să realizeze o cuprindere totală a unei părti reprezentative de populație (minorii delincvenți ce se află în baza de date a DGASPC sector 6) prin intervievarea unei persoane care deține toate informațiile despre ei, în pricipal, cât și prin discuții cu alți specialiști din cadrul instituției.
Sectiunea a V-a. Elaborarea ipotezelor/întrebărilor de cercetare
Întrebările și ipotezele acestei cercetări, pe care lucrarea de față urmează sa le confirme sau să le infirme, sunt următoarele:
Care sunt modalitățile de intervenție timpurie în vederea prevenirii delincvenței juvenile?
Care este traseul instituțional al unui minor ce comite infracțiuni?
Dacă intervenția începe mai devreme, atunci scade riscul comiterii de infracțiuni.
Dacă există instrumente de evaluare/ servicii de indentificare specifice, atunci crește probabilitatea să fie identificați cât mai mulți minori cu potențial delincvent.
Dacă intervenția timpurie nu este făcută la timp, atunci crește riscul ca acel copil cu potențial delincvent să comită infracțiuni.
Secțiunea a VI-a. Operaționalizarea conceptelor
Concept: delincvență juvenilă
Definire nominală: fenomen social care constă în săvârșirea de infracțiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani.
Definire operațională:
săvârșirea de infracțiuni;
Concept: intervenție timpurie
Definire nominală: demers făcut înainte ca un lucru anume să se întâmple, pentru a obține ceva (în cazul de față demers făcut înainte ca un minor să comită infracțiuni, pentru a preveni acest lucru).
Definire operațională:
servicii ce au ca scop prevenirea fenomenului;
măsuri de prevenire a fenomenului;
programe de intervenție în vederea prevenirii fenomenului;
existența unor instrumente de identificare.
Concept: traseu instituțional
Definire nominală: drumul pe care un minor delincvent îl parcurge în cadrul unei instituții.
Definire operațională:
modul în care persoana intra în baza de date a instituției;
servicii oferite;
modul în care iese.
Concept: infracțiune
Definire nominală: faptă care prezintă pericol social, constând în încălcarea unei legi penale, în săvârșirea, cu vinovăție, a unei abateri de la legea penală, și care este sancționată de lege.
Definire operațională:
s-a încălcat legea;
vinovăția;
minorul este sancționat.
Concept: potențial delincvent
Definire nominală: persoană care prezintă condițiile esențiale pentru a săvârși o infracțiune.
Definire operațională:
prezintă factorii de risc
Secțiunea a VII-a. Metode de colectare a datelor
Stabilirea tipului de cercetare
Cercetarea de față este o cercetare empirică exploratorie, ce va studia fenomenul delincvenței juvenile, bazându-se pe interacțiunea cu specialiștii ce lucrează cu minorii delincvenți.
Alergerea metodelor de cercetare
Metoda de colectare a datelor folosită în această cercetare este ancheta sociologică prin care urmăresc să exploreze modalitățile de intervenție cât și evoluția instituțională a minorului ce a comis una sau mai multe infracțiuni.
Metoda de analiză a datelor este calitativă și este reprezentată de studiul de caz.
Stabilirea tehnicilor de lucru
Tehnica folosită este interviul cu întrebări deschise, ce reprezintă sursa de colectare a datelor cu privire la metodele de intervenție.
Identificarea procedeelor de lucru
Procedeul de lucru s-a desfășurat pe baza ghidului de interviul atașat în ANEXE.
ANALIZE ȘI INTERPRETĂRI – STUDIU DE CAZ
Studiul de caz s-a realizat prin contactul direct cu specialistii DGASPC, sector 6, ceea ce a condus la obținerea unor date și informații prețioase cu privire la dinamica acestui fenomen în sectorul 6, precum și la obținerea de date cu privire la măsurile de intervenție existente în sistem.
DGASPC, sector 6, organizează activități în domeniul social de la înființare, din anul 1998. În perioada 1998 – 2008 organizația a desfășurat activități destinate prevenirii delincvenței juvenile, în cadrul ei existând Serviciul Delincvență juvenilă. S-a renunțat la acest serviciu datorită faptului că s-a dorit o organizare teritorială (pe cartiere), în loc de una axată pe tipuri probleme.
iar apoi aceste activități au fost transferate în Serviciul Prevenire deoarece a început serviciul era organizat pe cartiere, acum nu mai e pe cartiere, dar intra intr-un alt serviciul alaturi de alte lucruri – anchete sociale, prevenire abandonului
Persoana intervievata a fost sef serviciu pe serviciul delincventa juvenila si din 2007 director adjunct. obiective: integrarea sociala, familiala, scoalara, reabilitarea copiiilor… instrumente – eram fie sesizati de la parchet, de la politie, de la scoala si de la familie. aspecte ce stabileau ca are potential delincvent – daca veneau de la politie aveau deja un dosar, făcusera niste fapte – apoi din evaluare reiesea ca aveau un comportament in limita deviantei, furturi de la apropiati intai (familie, scoala), scandaluri, batai, chestii violente, anturaj, lipsa de acasa, fuga de acasa, absente la scoala. masuri – se facea plan te interventie – program, intalniri are familiei cu psihologul… as social facea un plan, i se impuneau niste reguli, i se interziceau anumite lucrurim – depinde de situatie, erau verificati si la scoala, interziceri sa frecventeze anumite persoane sau sa frecventeze un centru de zi… aveam in scoli, in anumite perioade am facut campanii de informare despre institutie si despre serviciile pe care le oferim, pentru ca era putin cunoscuta, apoi programe care se adresau tinerilor – participarea la anumite activitati de petrecere a timpului care avea si o componenta de interventie – program de fotbal, teatru, campanie antidrog (centru de recreere si dezv personala – pe site) nu pt delincventi (pt fotbal copii in situatii mai dificile)… foarte multi beneficiari (unii cu dosare, altii fara)… nu există un profil al copilului – exista un profil al familiei care poate genera delincventa – in general pe fondul agresivitatii comit anumite fapte, insa sunt… dificultati: ca nu exista programe si interventii specifice si chiar formari pe partea de angajati … sistemul de referire a cazurilor e complicat – cazurile ajung foarte tarziu de la politie, de la parchet (6 luni, 1 an dupa ce au facut fapta)… departamentul nu s-a inchis – s-a facut o alta organizare s-a trecut de la o organizare pe tipul de probleme ale copilului, la o organizare teritoriala, adica aveam servicii de delincv, de ancheta sociala, de plasamente, etc si acum sunt serv cartier ghilesti, militari si dr taberei si fiecare se ocupa de toate problemele – se intampla ca pe unele cazuri sa fie nevoie si de ancheta sociala de sprijinul familiei si de delincventa si se ciondaneau cine cum se ocupa… acum exista serv de prevenire al separarii copilului de familie, care iau si situatii de prevenire a abandonului si sit de delincventa intr un singur serviciu… nu inseamna ca nu se mai ocupa nimeni de ei
CONCLUZII ȘI REFLECȚII PERSONALE
BIBLIOGRAFIE
Amza, T., & Amza, C. P. (2008). Criminologie. TRATAT de teorie și politică criminologică. București: Lumina Lex.
Banciu, D., & Rădulescu, S. M. (2002). Evoluții ale delincvenței juvenile în România. Cercetare și prevenire socială. București: Lumina Lex.
Bideaud, J., Houde, O., & Pedinielli, J.-L. (2002). L'homme en développement. Paris: Presses Universitaires de France.
Bogdan, S. (2009). Criminologie (ediția a IIa). București: Universul Juridic.
Botescu, G. M. (2004). Prevenirea delincvenței juvenile. București: Cartea Universitară.
Crețu, T. (2001). Psihologia vârstelor. București: Departamentului de Învățământ deschis la distanță.
Cusson, M. (1981). Delinquants pourquoi? . Armand Collin.
Filipescu, I. P. Adopția și protecția copilului aflat în dificultate. All Beck.
Kalvin, I. (1992). Newcastle Thorisahnd Family. Londra.
Miftode, V., Cojocaru, M., Cojocaru, Ș., Gîrleanu, D., Irimescu, G., & Șoitu, C. (2002). Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare. Iași: Lumen.
Morash, M., & Rucker, L. (1984). The Sociology of Crime and Delinquency. New York.
Mutu-Strulea, M. (2008). Delincvența juvenilă: Suport de curs. Chișinău: CEP USM.
Oancea, I. (1994). Probleme de criminologie. București: All.
Pătrașcu, D. (2012, octombrie 22). Istoricul delincvenței juvenile. NOEMA , p. 10.
Petcu, M. (1999). Delincvența. Repere psihosociale. Cluj-Napoca: Dacia.
Popa, N. (1996). Teoria Generală a Dreptului. Actami.
Rădulescu, S. M. (2010). Sociologia devianței și a problemelor sociale. București: Lumina Lex.
Rădulescu, S. M. (1994). Sociologia vârstelor. București: Hyperion.
Sion, G. (2007). Psihologia vârstelor . București: Fundației România de Mâine.
Stănișor, E. (2003). Delincvența juvenilă. București: Oscar Print.
Wilson, H. Social Deviance, Perspectives and Prospects. New York.
BIBLIOGRAFIE
Amza, T., & Amza, C. P. (2008). Criminologie. TRATAT de teorie și politică criminologică. București: Lumina Lex.
Banciu, D., & Rădulescu, S. M. (2002). Evoluții ale delincvenței juvenile în România. Cercetare și prevenire socială. București: Lumina Lex.
Bideaud, J., Houde, O., & Pedinielli, J.-L. (2002). L'homme en développement. Paris: Presses Universitaires de France.
Bogdan, S. (2009). Criminologie (ediția a IIa). București: Universul Juridic.
Botescu, G. M. (2004). Prevenirea delincvenței juvenile. București: Cartea Universitară.
Crețu, T. (2001). Psihologia vârstelor. București: Departamentului de Învățământ deschis la distanță.
Cusson, M. (1981). Delinquants pourquoi? . Armand Collin.
Filipescu, I. P. Adopția și protecția copilului aflat în dificultate. All Beck.
Kalvin, I. (1992). Newcastle Thorisahnd Family. Londra.
Miftode, V., Cojocaru, M., Cojocaru, Ș., Gîrleanu, D., Irimescu, G., & Șoitu, C. (2002). Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare. Iași: Lumen.
Morash, M., & Rucker, L. (1984). The Sociology of Crime and Delinquency. New York.
Mutu-Strulea, M. (2008). Delincvența juvenilă: Suport de curs. Chișinău: CEP USM.
Oancea, I. (1994). Probleme de criminologie. București: All.
Pătrașcu, D. (2012, octombrie 22). Istoricul delincvenței juvenile. NOEMA , p. 10.
Petcu, M. (1999). Delincvența. Repere psihosociale. Cluj-Napoca: Dacia.
Popa, N. (1996). Teoria Generală a Dreptului. Actami.
Rădulescu, S. M. (2010). Sociologia devianței și a problemelor sociale. București: Lumina Lex.
Rădulescu, S. M. (1994). Sociologia vârstelor. București: Hyperion.
Sion, G. (2007). Psihologia vârstelor . București: Fundației România de Mâine.
Stănișor, E. (2003). Delincvența juvenilă. București: Oscar Print.
Wilson, H. Social Deviance, Perspectives and Prospects. New York.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modalitati de Interventie Timpurie In Cazul Delincventului Juvenil (ID: 165701)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.