.modalitati de Expansiune Intrafirme

CUPRINS

Capitolul I. Corporațiile transnaționale

(Structura industriei internaționale) ……………….. 1

1.1. Ce este o corporație transnațională (CTN)? ……………………………….. 1

1.2. Aspectele pozitive și negative ale CTN ………………………………………. 4

1.3. Controlul societăților transnaționale …………………………………………. 7

1.4. Abordări empirice ale CTN ……………………………………………………. 10

Capitolul II. CORPORAȚIA TRANSNAȚIONALĂ CA O ORGANIZAȚIE ECONOMICĂ ……………………………………………………… 15

2.1. Extinderea pe orizontală a corporațiilor transnaționale ………………… 15

2.2. CTN integrate pe verticală ……………………………………………………. 29

2.3. Diversificarea portofoliului și CTN diversificate ………………………….. 39

Capitolul III. COMPANIILE TRANSNAȚIONALE ȘI MODELE ALE ACTIVITĂȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE .. 42

3.1. Investițiile străine directe și fluxurile internaționale de capital ………. 42

3.2. A opta între export și ISD …………………………………………………….. 45

Capitolul IV. ORGANIZAREA ȘI EXTINDEREA CORPORAȚIILOR TRANSNAȚIONALE …………………………………………… 52

4.1. Procese de expansiune în cadrul firmei ……………………………………. 52

4.2. Structura organizațională …………………………………………………….. 59

4.3. Efecte ale organizării: new venture sau achiziție? ………………………. 65

CONCLUZII ………………………………………………………………………….. 72

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………… 75

Bibliografie

=== Capitolul I ===

Capitolul I

Corporațiile transnaționale

(Structura industriei internaționale)

1.1. Ce este o corporație transnațională (CTN)?

1.2. Aspectele pozitive și negative ale CTN

1.3. Controlul societăților transnaționale

1.4. Abordări empirice ale CTN

1.1. Ce este o corporație transnațională?

Dezvoltarea afacerilor internaționale a însoțit expansiunea comerțului mondial. În capitolul de față, voi lua în considerare mărimea și creșterea societăților multinaționale. Argumente ce sugerează faptul că aceste corporații au o influență favorabilă, răspândind cunoștințe (“transfer de tehnologie”), sporind oportunitățile de angajare și crescând standardele de viață în întreaga lume, contrastează cu punctul de vedere conform căruia CTN-urile sunt mai degrabă agenți de control decât de schimbare, ce exploatează piețele, guvernele și angajații atât din țările-mamă cât și din cele gazdă, doar în interesul lor propriu. Diverse opinii fac obiectul a numeroase discuții cu referire la eficacitatea încercărilor guvernelor de a regla activitățile CTN, în special în Europa.

Dintre cele 4.500 de corporații ce operează în întreaga lume și care sunt pe larg definite ca multinaționale, 2.500 au țară-mamă în Comunitatea Europeană și includ organizații precum British American Tobacco (BAT), Philips, Siemens, Unilever and Hanson Trust. Dar ce ne conduce la a defini o firmă sau o organizație drept multinațională?

În modul cel mai simplu, o CTN poate fi definită ca o companie ce operează în cel puțin două țări și care implică direcțiile principale de afaceri ale respectivei companii – nu doar vânzarea în străinătate. Unii preferă o definiție mai largă, ce include toate “bunurile generatoare de venit”, spre exemplu filialele de vânzări (Hood and Young 1979), în timp ce alții au o abordare mai strictă, considerând că o firmă este CTN doar dacă este localizată în mai mult de două țări. Hannah (1990) discuta despre trendul, aparent irezistibil, către afaceri din ce în ce mai extinse. El sugera, de exemplu, că nu doar industria britanică se concentrează în unități tot mai largi, ci și “mari corporații care au depășit granițele naționale, și s-au extins în străinătate la fel de bine ca și în economia internă”. Aceste firme sunt CTN de astăzi. Cât de mari sunt aceste organizații și unde-și au țările de origine?

Dacă privim statisticile internaționale ce cuprind cele mai mari corporații industriale ale lumii, vom observa dominația clară a uriașilor producători de automobile și a companiilor petroliere, deși IBM este o excepție evidentă. Putem, de asemenea, observa că 1996 nu a fost un an favorabil pentru industria automobilelor, recesiunea mondială a lovit GM destul de puternic (General Motors, producătorul automobilelor Chevrolet, Pontiac, Buick, Oldsmobile și Cadillac, ca și a numeroase camioane și autobuze) și acest fenomen a continuat și în următorii ani. Philips Electrical din Olanda, a înregistrat de asemenea pierderi imense în acești ani. Oricum, companiile de automobile și petroliere, se pare că au depășit greutățile determinate de recesiunea de la începutul anilor ’90: comparând cu 1989, Ford, BP, Daimler-Benz, Fiat, Texaco, Nissan, Chrysler, Honda și Occidental Petroleum, toate s-au confruntat cu reduceri ale profiturilor înregistrate. Cu alte cuvinte, chiar și cele mai mari companii nu sunt imune la fluctuațiile ciclului comercial, deși mărimea lor este o forță atunci când “timpurile” sunt grele.

Mai mult, cele mai importante dintre uriașele companii industriale au vânzări anuale ce depășesc cu mult PNB-ul multor țări. Importanța acestor firme în lume poate fi observată, luându-se în considerare relația dintre mărimea țării, măsurată pe baza PNB, și vânzările corporațiilor transnaționale. Această relație nu ne dă nici un detaliu în ceea ce privește relația actuală și modelele comerciale dintre anumite CTN și anumite țări, dar se poate observa că adesea, are o mare putere. Ca un exemplu al puterii corporațiilor transnaționale, în 1992 guvernul din Zimbabwe a introdus un nou “cod al investițiilor”, acordând companiilor străine facilități fiscale deosebite și drepturi sporite de repatriere a profiturilor realizate în Zimbabwe, înapoi în țările-mamă. Guvernul din Zimbabwe, sub președinția lui Robert Mugabe, nu a fost foarte entuziast de această decizie, dar s-a temut de un “pull-out” al CTN. Amenințarea “pull-out”-ului este cât se poate de reală pentru micile economii, dar pentru marile CTN asemenea decizii sunt mult mai puțin importante.

Este interesant de observat că multe dintre CTN ce alcătuiesc topul primelor 50 de asemenea societăți, sunt din SUA, dar că privind și datele pentru alte domenii, tabloul este chiar diferit. Sumitomo este cea mai mare societate comercială din lume, cu vânzări ce depășesc cu 26% pe cele ale General Electric, iar Sumitomo Bank este pe locul al doilea în topul celor mai mari bănci din lume.

Două dintre cele mai mari 50 de bănci din lume sunt japoneze și 19 dintre cele mai importante companii având activități diverse, sunt de asemenea japoneze. Luate împreună, cele două tabele (2 și 3) demonstrează extraordinara dezvoltare a comercianților internaționali japonezi.

Printre numeroasele aspecte ale dezbaterilor și dezacordurilor în ceea ce privește corporațiile transnaționale, putem identifica anumite aspecte de importanță particulară (pentru această lucrare) cum sunt: efectele pozitive și negative ale CTN și posibila reglare a acestora, astfel încât CTN să fie încurajate să opereze în interes public.

1.2. Aspectele pozitive și negative ale CTN

S-a susținut că CTN identifică corporația globală ca fiind mediul ideal pentru răspândirea avantajelor tehnologiei moderne și ale tehnicilor comerciale din lumea întreagă; totuși, s-a sugerat, de asemenea, că CTN au resurse imense și putere, la care se adaugă și potențialul adus de această putere. Se ridică întrebarea: cărui interes servesc CTN? Freeman sugerează:

1. “CTN servesc interesele oamenilor ce lucrează pentru ele; sunt patroni importanți care au mărit numărul locurilor de muncă și au majorat salariile reale în țările mamă și în întreaga lume, mult mai repede decât companiile non-internaționale.”

2. “CTN servesc acționarii lor.” Din nou se argumentează că, “o regulă generală” este că producția, capitalul și dividendele CTN cresc mai repede decât ale afacerilor naționale – de obicei de două ori rata de expansiune a companiilor naționale.

3. CTN servesc clienții lor. Creșterea unei “piețe ce se întinde din coastă în coastă a fost motivul cel mai important pentru care SUA au cel mai ridicat standard de viață din lume”. Același proces de dezvoltare a piețelor naționale amestecate are loc în prezent în întreaga lume, CTN fiind un “cal de muncă economic pentru întreaga lume”.

Punctul de vedere optimist al comportamentului CTN poate fi observat și în cadrul argumentelor aduse de Freeman. Companiile “sunt în căutarea celor mai eficiente combinații dintre tehnologie, oameni și resurse pentru a produce și distribui la cel mai mic cost posibil pentru consumator și cu cel mai mare profit pentru acționar”. Mai mult, el pretinde că pentru CTN, “din ce în ce mai multe companii dezvoltă o conștiință socială globală întrucât acțiunile lor sunt răspândite în întreaga lume iar top managementul reflectă naționalitățile țărilor unde ele acționează” (Freeman 1992). Am putea adăuga, de asemenea, că investițiile directe pot fi avantajoase pentru țările gazdă întrucât furnizează tehnici noi de producție, capital fizic și financiar, oportunități de angajare, capital social (de exemplu șosele) și economii externe pentru alte industrii din țara gazdă.

Acesta este un punct de vedere foarte optimist. Un punct de vedere mai critic poate fi găsit în Galbraith. El observă că “o providență a transformat industria modernă a câtorva mari firme într-un excelent instrument de inducere a schimbării tehnologice…” În prezent, dezvoltarea nu este doar sofisticată și costisitoare dar trebuie să fie realizată într-o asemenea măsură astfel încât succesele și eșecurile să se echilibreze cât de mult posibil… Puterea ce permite firmei să aibă o anumită influență asupra prețurilor garantează că toate câștigurile ce rezultă nu vor fi trecute către public de imitatori, înainte ca toate cheltuielile pentru dezvoltare să fie recuperate. În acest fel, puterea pieței protejează stimulentul pentru dezvoltare tehnică.

Unii ar putea susține că CTN au un comportament lipsit de etică. Doresc să dau două exemple de firme europene, Hoffman-La Roche și Nestlé pentru a susține acest punct de vedere. Gigantul farmaceutic Hoffman-La Roche având ca țară-mamă Elveția a fost adus în atenția Comisiei Europene pentru realizarea pe piață de activități de “sharing” și “price fixing” care violau anumite părți din politica concurențială a Comunității Europene, și a fost amendat cu 1 milion DM pentru încălcarea acestor reguli. Hoffman-La Roche a aflat identitatea persoanei de la care aceste informații fuseseră obținute, și a determinat arestarea sa conform legii secretului industrial din Elveția și ulterior, trimiterea în pușcărie. Întrebările ce s-au născut în urma acestui caz erau centrate pe rolul jucat de Hoffman în generarea de profituri uriașe din activitățile lor anti-concurențiale ilegale și în aparenta presiune exercitată asupra oficialilor Comunității Europene de a renunța la informații destul de precise și confidențiale. Dar se ridică și alte întrebări, ce intră mai mult în detalii. Cât de tipic este acest exemplu? Poate influența, puterea, și “mușchiul” financiar al gigantelor corporații să fie utilizate pentru a împiedica sau a submina procesul normal de reglare?

Un alt exemplu ce a pus la îndoială “conștiința socială” a unei CTN este oferit de Nestlé, uriașul producător elvețian, în legătură cu vânzarea produselor pentru bebeluși, în special, lapte praf, în Africa de Est, în ciuda faptului că Organizația Mondială a Sănătății și alte organisme au susținut că laptele de la sân este mult mai bun decât laptele procesat datorită proprietăților sale de rezistență la boli. Prepararea laptelui praf necesită aprovizionări regulate cu apă potabilă, sticle sterile, suzete – condiții ce adesea nu sunt îndeplinite de majoritatea țărilor din lumea a treia. Totuși, Nestlé continuă să vândă aceste produse.

Hymer & Rowthorn continuă criticile aduse CTN, concentrându-se asupra naturii monopoliste a proprietății lor și a avantajului locațional. Ei remarcă impactul comportamentului CTN asupra cursurilor de schimb, întrucât profiturile sunt relocalizate în țările de origine ale CTN, problema transferului de preț și efectul balanței comerciale asupra celorlalte. În plus față de aceste probleme, datorită puterii lor pe piață și a mărimii relative în comparație cu unele țări din lumea a treia, există păreri conform cărora CTN ar trebui monitorizate, iar activitatea lor reglată. Mai mult, nu mărimea ci concentrarea lor este importantă. Sunt doar în jur de 450 CTN ce au o mărime semnificativă în întreaga lume, dar, împreună, ele domină aproximativ 15 industrii cruciale cum ar fi cea petrolieră, a motoarelor pentru vehicule, aerospațială, a săpunurilor și cosmeticelor, alimentară, a tutunului, băuturilor nealcoolice, cauciucului și hârtiei.

1.3. Controlul societăților transnaționale

Deși Galbraith susține că marile corporații au un rol vital pe care îl joacă în promovarea progresului tehnologic – sarcini importante, a precizat el, cer ca mari organizații să și le asume – remarcă totuși că este nevoie de câteva agenții cu putere de “control”, sau care măcar să regleze, activitățile “giganților”. Puterea “giganților” corporatiști este atât de mare, iar prezența lor în întreaga lume atât de permanentă încât doar acțiunea determinată a unor state importante ori acțiunea concertată a grupurilor de state sau a instituțiilor internaționale, să poată spera să prevină abuzul de putere.

Totuși, el afirmă de asemenea, că societățile transnaționale, acest concept, nu este bine înțeles în societatea modernă: “instituția care ne schimbă viețile cel mai mult o înțelegem cel mai puțin sau, mai corect, căutăm, cât mai elaborat să nu o înțelegem”. Mitul cheie al CTN, sugerează Galbraith, este că ele sunt ca toate celelalte întreprinderi de pe piață, ce acționează într-un mediu în care ele sunt subiectul disciplinelor pieței și mai ales faptul că suveranitatea consumatorului stăpânește.

În ceea ce privește, spre exemplu, Uniunea Europeană, dacă CTN nu sunt subiect al disciplinelor “normale” ale pieței, acest fapt poate avea implicații cruciale pentru UE și mai ales pentru UEM. Avantajele decurgând din armonizarea și restructurarea de după 1993, depind într-o mare măsură de presupunerile despre câștigurile de eficiență ce vor fi realizate prin economii de scară, ce “se așteaptă” să se reflecte la consumator printr-o calitate îmbunătățită și/sau prețuri mai mici. Este o realitate faptul că piețele europene sunt caracterizate, cel puțin în parte, de prezența a numeroase CTN indigene și “străine” și, datorită dimensiunii lor, a fost exprimată neîncrederea în legătură cu abilitatea politicii concurențiale a Comunității Europene de a controla aceste aspecte. Cu alte cuvinte, pentru a se asigura că firmele din întreaga Europă câștigă avantaj de piață, se cere mai degrabă concurență decât putere de monopol, pe care CTN ar putea-o obține dacă activitatea lor nu este reglată. Majoritatea statelor membre au anumiți intervenționiști care ar construi “Euro-campioni” prin filiale și fuziuni. De exemplu, British Aerospace a fost inițial obligată să returneze cele 44 milioane £ de “îndulcitori” guvernamentali pe care i-au primit în legătură cu achiziționarea lui Rover, deși această sumă a fost ulterior returnată de către Curtea Europeană de Justiție. Renault, de asemenea, a trebuit să înapoieze 600 milioane £ pe care le-a primit ca ajutor din partea guvernului francez, și investigațiile continuă în legătură cu investițiile statului pentru Fiat și firma franceză de calculatoare Bull. Se pare că multe guverne sunt foarte receptive la susținerea și promovarea succesului companiilor interne majore. Dat fiind faptul că aceste companii e foarte puțin probabil să se plângă când primesc asemenea donații, subvenții sau avantaje fiscale din partea guvernelor țărilor-mamă sau oricare alt guvern pentru asemenea scopuri, este clar că sarcina de a încerca să se mențină un comportament competițional “normal” între “giganți” este foarte problematic.

Astfel se poate observa cel puțin, posibilitatea ca “regulile normale” ale piețelor competitive și suveranitatea consumatorului să nu fie valabile pe piețe unde mari firme influente sunt susținute de către guvernele naționale. CTN, “în lumea reală sunt oligopoliști ce fixează prețurile. Astfel ele utilizează prețurile la care consumatorul nesuveran răspunde” (Galbraith); dar tot Galbraith continuă: “marea corporație este aici pentru a rămâne. Aceia care ar încălca și îngrădi operațiile sale din cadrul granițelor naționale intră în război cu istoria și circumstanța… singurul răspuns este un cadru puternic de reguli care să alinieze exercitarea puterii corporatiste cu interesul public. Acesta nu este un exercițiu care să constea în speranță și rugăciune.”

Galbraith consideră că puterea uriașelor corporații poate fi echilibrată cu succes și egalată de către puterea oponentă a statelor, luate individual sau colectiv, dacă acestea au voința de a exercita un control real. Puterea corporatistă “poate fi subordonată statului și poate, astfel, să devină subiectul interesului public. Dar corporația este puternică în cadrul statului de către care trebuie să fie controlată. Cum poate fi corporația controlată de către instituția (statul) pe care ea o (îl) controlează?”

Un exemplu al acestui concept de interacțiune dintre state și interesele corporatiste poate fi observat în istoria așa-numitei directive “Vredeling”. În anii ’80 Vredeling, un comisionar al CEE pentru relații sociale și legate de forța de muncă, a propus ca muncitorii din cadrul CTN să aibă unele drepturi formalizate de a fi consultați în legătură cu deciziile ce privesc direct slujbele lor. Cum a fost propusă inițial, directiva sugera ca toate companiile cu mai mult de un spațiu în care să-și desfășoare activitatea, indiferent că sunt multinaționale sau nu, și cu peste 100 angajați, să informeze reprezentanții muncitorilor de orice schimbări ce intervin în legătură cu practicile de muncă, cu cel puțin 30 de zile înainte ca schimbarea să intervină. Organizațiile patronale din Europa și din alte părți au obiectat puternic; s-a invocat că asemenea reguli încălcau dreptul managementului de a conduce, ceea ce ar fi dăunat relațiilor industriale din cadrul CEE, și ar fi putut împiedica chiar anumite investiții străine directe importante, de exemplu din Japonia sau SUA.

Aceste propuneri, de fapt, nu sugerau foarte mult ideea de “segmentare a puterii” în procesul de decizie al companiilor la care muncitorii ar aplica, ideea se referea mai degrabă la nivelul destul de scăzut al “transmiterii informațiilor”. Orice decizii în ceea ce privește închiderea unei fabrici în totalitate sau doar parțial, sau planul de a muta în întregime producția dintr-o țară în alta, ar rămâne prerogativa managementului. Astfel, aceste propuneri inițial au fost “revizuite” iar ulterior au fost practic uitate.

Carta socială a înlocuit propunerile lui Vredeling – dar doar parțial. Aspectele cheie ale acesteia, care afectează toate afacerile din întreaga Europă și nu doar CTN, se referă la anumite condiții (cum ar fi orele de muncă, drepturile angajaților în sistem part-time sau temporar, concediul de maternitate) și nu la publicare de informații. În cele din urmă, am putea reitera întrebarea paradoxală a lui Galbraith: cum pot fi reglate activitățile corporațiilor, dacă acestea îi controlează pe cei ce ar trebui să le regleze?

1.4. Abordări empirice ale CTN

Au fost realizate multe cercetări și multă muncă empirică în legătura cu performanța societăților multinaționale, transnaționale și internaționale. Totuși, asemenea cercetări și rezultate nu sunt întotdeauna ușor de interpretat. Acest fapt este surprinzător, dați fiind anumiți parametri ai acestei arii de cercetare, și, nu mai puțin conotațiile politice ale unor asemenea studii. Oricât de obiective ar încerca să fie, unele elemente ale prejudiciilor și părtinirilor proprii cercetătorilor, adesea pătrund în această arie de cercetare; de asemenea, cercetările în acest domeniu mai pot fi influențate de puncte de vedere politice. În plus această arie este una foarte complexă și “dezordonată” pentru cercetare: CTN vin dintr-o mare varietate de țări și culturi, industrii și tehnologii, și operează în situații extrem de diversificate. Clasificarea firmelor, industriilor, piețelor, culturilor și așa mai departe, în scopul realizării studiilor de cercetare poate produce nenumărate permutații. Rezultatele ambigue nu sunt foarte surprinzătoare.

În anii ’60, apăruse un puternic sentiment printre comentatorii europeni că CTN din SUA luptau puternic pentru a pătrunde pe piețele europene. Ele realizau acest lucru prin investiții directe sau prin export, în încercarea de a câștiga poziții dominante în anumite industrii europene, sau sectoare ale lor, cum ar fi producția de motoare. Pe de altă parte, comentatorii americani, vedeau firmele din SUA adoptând o atitudine pe termen lung în ce privește activitățile lor din Europa, prin strategii defensive pentru a încerca să mențină cota-parte din comerțul mondial, în fața dezvoltării rapide a firmelor europene. Cum a apărut o asemenea “neînțelegere”? Operațiunile firmelor americane în Europa au manifestat în mod tipic rate de creștere mai rapide decât cele comparabile ale firmelor europene în aceleași sectoare, în vreme ce, în același timp, companiile europene se dezvoltau mai repede decât firmele americane combinate (firme mamă și filiale). Ambele puncte de vedere pot fi explicate: “o firmă poate fi antrenantă și antrenată (provocată) în același timp” (Hymer & Rawthorn). Dar explicațiile diferite provin, de asemenea, din perspectivele diferite ale comentatorilor din diverse țări.

“The Economist” (1998) referindu-se la un raport din același an al ONU despre comportamentul CTN, remarca că peste 20% din CTN japoneze erau mici – cu mai puțin de 300 angajați – iar trei sferturi din CTN din UK aveau mai puțin de 500 de angajați fiecare. Cu toate acestea, faptul că unele CTN sunt “mici” nu înseamnă căsunt câteva mari sau că mărimea nu mai este o caracteristică, mai multe detalii nu sunt date în legătură cu ratele de concentrare în industria respectivă, chiar dacă o companie este mică. Chiar dacă, multinaționalele pot spori numărul locurilor de muncă din țările gazdă, argumentul continuă, și se referă direct la cele 65 milioane de locuri de muncă de pe întreg globul, 3% din forța de muncă globală, sau 6% din forța de muncă dacă sunt luate în considerare locurile de muncă create indirect, întrucât nu putem concluziona din aceste cifre că slujbele create de CTN sunt noi sau în plus, față de cele ce ar fi existat altfel. Penetrând piețele străine, în special dacă procedează așa prin investiții directe, CTN se poate spune că inhibă creșterea firmelor indigene, profiturile din export și prin urmare întârzie creșterea “output”-ului și rata de angajare în industriile afectate.

În acest prim capitol al lucrării, m-am referit la dimensiunea și importanța corporațiilor transnaționale în comerțul internațional și la discuțiile ce au loc pe plan mondial în legătură cu rolul și impactul lor. Punctele de vedere ale lui Galbraith și Freeman le-am prezentat pe larg întrucât le consider exemple tipice ale diverselor interpretări ale semnificației marii corporații în lumea afacerilor moderne.

Freeman vede CTN ca fiind purtător de tehnologie, creatori de locuri de muncă și de standarde de viață mai ridicate oriunde ar merge. Galbraith privește CTN cu mai multă suspiciune, și se așteaptă ca asemenea instituții puternice să utilizeze puterea de care dispun în propriul lor avantaj.

După cum m-am referit în acest capitol, par într-adevăr să existe temeiuri în baza cărora ar trebui și s-ar putea efectua diverse încercări de reglare sau de control a operațiilor multinaționale, în aceeași manieră în care monopolurile și cartelurile sunt controlate prin legislația privind politica competițională.

Concluzia ce rezultă din munca empirică având ca subiect dezvoltarea și profitabilitatea CTN este foarte confuză. Modelul standard utilizat în economia industrială și studiile privind organizarea industrială pentru analizarea performanțelor companiei este modelul SCP (Structură – Conduită – Performanță). Aceasta este o versiune aplicată a teoriei neoclasice a firmei. Anumite structuri de piață (de exemplu monopolul sau concurența) este de așteptat că vor afecta conduita (de exemplu deciziile privind prețurile sau “output”-ul), dar în schimb afectează performanța (cum ar fi profitabilitatea și cotele de piață). Acest model a fost criticat ca fiind incomplet, deficient, în multe modalități. Totuși, se poate argumenta căci, în înțelegerea operațiunilor corporațiilor transnaționale, cadrul de analiză al modelului SCP (Structure – Conduct – Performance) poate fi foarte util.

Poate că revizuirea cheie a modelului standard este reprezentată de includerea în reversul cauzalității relațiile dintre performanță și conduită, înapoi, atât la structura pieței cât și la condițiile de bază. Astfel, se poate spune că mari CTN pot avea capacitatea de a influența mediul lor de afaceri prin diverse căi semnificative și critice, în același timp. Această abilitate a importantelor organizații multinaționale de a afecta mediul lor extern (la fel de bine ca a-l adapta intern), le poate distinge, în particular, de alte companii mai mici. Puterea de acest tip este deschisă către un potențial abuz și, devine din ce în ce mai important ca anumite tipuri de mecanisme regulatorii să fie utilizate, fie de guverne individuale, sau, chiar mai bine dacă e posibil, de grupuri de guverne care să colaboreze. În cadrul Europei, multinaționalele sunt clar urmărite în cadrul Comisiei Uniunii Europene și de către guvernele membre, ca fiind un fenomen ce trebuie supravegheat alături de celelalte pârghii de control ale UE. Anumite mecanisme s-au pus deja în aplicare, deși acest fapt pentru anumite proceduri poate cere un efort mai concentrat.

=== Capitolul II ===

Capitolul II

CORPORAȚIA TRANSNAȚIONALĂ CA O ORGANIZAȚIE ECONOMICĂ

2.1. Extinderea pe orizontală a corporațiilor transnaționale

2.2. CTN integrate pe verticală

2.3. Diversificarea portofoliului și CTN diversificate

2.1. Extinderea pe orizontală a MNE

Existența unei companii multinaționale “orizontale” implică, în primul rând, ca forțele locaționale să justifice dispersarea producției mondiale astfel încât întreprinderile să fie situate în diferite piețe naționale. Dată fiind dispersarea producției, trebuie să existe avantaje privind administrarea sau costul tranzacțiilor astfel încât întreprinderilor (sau măcar unora dintre ele) să li se poată efectua un control administrativ comun. Această abordare statică reprezintă, de fapt, calea cea mai satisfăcătoare și generală de explicare a companiei multinaționale.

Abordarea costului tranzacției presupune, destul de simplu, că multinaționalele “orizontale” vor exista doar dacă întreprinderile pe care le controlează și operează obțin costuri mai mici sau o rată mai mare a productivității decât aceleași firme având management separat. De ce apare acest avantaj al venitului net? Unele motive țin de minimizarea costurilor de producție și ale activităților logistice asociate ale firmei. Cele mai interesante motive din punct de vedere analitic și, după cum vom vedea, cele mai importante și din punct de vedere empiric – privesc complementaritatea activităților non-productive ale firmei.

Patrimoniul corporațiilor transnaționale

Cel mai rodnic concept de explicare a bazelor non-productive pentru companiile multinaționale este acela al bunurilor având următoarele proprietăți: firma le deține sau poate să-și apropie bunurile sau serviciile lor; ele pot avea productivitate diferită față de bunurile comparabile deținute de firmele concurente; bunurile sau efectele lor de productivitate sunt mobile între piețele naționale; pot fi depreciabile (sau subiect al creșterii), dar durata medie de viață să nu fie scurtă în comparație cu orizontul deciziei de investire a firmei. Companiile ce au succes în cele mai multe ramuri industriale au unul sau mai multe tipuri de asemenea bunuri. Un “bun” poate reprezenta cunoștințe despre cum să produci un articol mai ieftin sau mai bun la prețuri de intrare date, sau cum să fabrici un produs dat la un cost mai redus decât firmele concurente. Firma poate avea diverse facilități în ceea ce privește design-ul sau promovarea produsului său, astfel încât cumpărătorul să îl remarce înaintea celor deținute de concurenți. Acest bun este foarte rentabil pentru firmă întrucât semnifică disponibilitatea anumitor cumpărători de a plăti mai mult pentru acel produs decât pentru unul comparabil al unei firme concurente. Bunul poate lua forma unei proprietăți specifice – o marcă înregistrată, de exemplu – sau poate avea legătură cu marketingul și abilitățile de vânzare ce sunt împărtășite tuturor angajaților firmei. În cele din urmă, distincția produselor firmei din punct de vedere al acesteia poate consta în abilitatea companiei de a crea inovații în mod frecvent; bunurile aflate în proprietate pot fi atunci o noutate ce a obținut patent, sau pur și simplu anumite noi combinații ale unor atribute pe care rivalii firmei respective nu le pot imita repede sau efectiv. Acest bun poate varia într-o mare măsură în ceea ce privește tangibilitatea și specificitatea. Poate lua forma specifică a unui proces “patentat” sau a unui desen, schiță, sau poate, pur și simplu consta în know-how distribuit în rândul angajaților firmei. Este important ca bunurile ca bunurile aflate în proprietate, care oricum creează valoare, să se sprijine pe un set de abilități sau un repertoriu de reguli deținute de către echipa respectivei companii de “input”-uri umane (și altfel). (Nelson and Winter, 1991, capitol 5).

Bunurile proprietate a firmelor, pe care le-am descris în aceste exemple reprezintă condiții necesare care să susțină investițiile străine. Acestea sunt lucruri pe care firma le poate utiliza dar nu neapărat să le vândă, sau acestea să fie obiect al unor contracte. Fie compania poate deține titluri legale (patente, mărci) fie “bunurile” sunt împărtășite angajaților companiei și nu pot fi cu ușurință copiate sau apropiate (de către alte firme sau de către angajați). Ei posedă fie capacitățile nelimitate ale bunurilor publice (strict intangibile) fie capacitățile flexibile ale repertoriului de reguli al firmei. Foarte important pentru întreprinderile multinaționale, în cazul în care utilizarea în scop productiv a acestor bunuri nu este strâns legată de anumite “site”-uri fizice sau chiar națiuni, transferul acestora la distanță între firme are șanse mari să fie sortit eșecului pe piață. Aceste eșecuri împiedică o companie de succes cu o singură implantare să vândă sau să-și închirieze bunurile aflate în proprietate unei alte firme cu o singură implantare și, prin urmare, sprijină existența firmelor cu mai multe implantări (și a celor multinaționale). Bunurile aflate în proprietate sunt supuse unei “liste de infirmități” pentru a fi detașate sau transferate prin vânzare sau închiriere:

1. Ele sunt, cel puțin într-o anumită măsură, bunuri publice. O dată ce o parte a acestor cunoștințe a fost dezvoltată și aplicată într-o anumită locație, poate fi pusă să lucreze în altă parte la un mic “extra” cost și fără a reduce capacitatea disponibilă la site-ul original. Din punct de vedere al societății, condițiile marginale pentru alocarea eficientă a resurselor, cer ca prețul bunurilor intangibile să fie egal cu costul marginal al acestora, zero sau aproape zero. Prin urmare, bunurile intangibile tind să fie subestimate sau prețul să fie stabilit într-un mod ineficient (la un preț net ce depășește costul marginal) sau ambele variante.

2. Tranzacțiile cu intangibile suferă de influențe combinate cu oportunism. Această problemă poate fi explicată cel mai bine prin exemple: dețin anumite cunoștințe care știu că sunt valoroase pentru tine. Încerc să te conving de această valoare, descriindu-ți natura și caracterul său general. Dar nu îți dezvălui detaliile, întrucât “pisica ar putea scăpa din sac” iar tu ai putea utiliza cunoștințele fără a plăti pentru ele, în cazul în care eu nu dețin un drept de proprietate bine stabilit. Dar tu, prin urmare, înclini să-mi plătești atât cât acele cunoștințe valorează de fapt, pentru tine, întrucât bănuiești că sunt o persoană oportunistă și am pretenții exagerate.

3. Un bun aflat în proprietate ar putea fi difuz și, prin urmare, incapabil de a fi închiriat sau de a face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare. Firma deținătoare ar putea încheia un contract cu un client pentru realizarea unui anumit rezultat utilizând o anumită competență pe care o are, dar ar fi incapabilă să facă un contract pentru instalarea respectivei competențe într-o altă firmă. Chiar în cazul bunurilor intangibile bine definite, diverse surse de nesiguranță pot face ca anumite transferuri contractuale să devină nerealizabile sau să deformeze termenii unor afaceri viabile.

Această aplicație a analizei costurilor în tranzacțiile moderne subliniază o lucrare frecvent utilizată în tratările empirice ale companiilor multinaționale. Subliniază existența a trei condiții necesare pentru apariția investițiilor pe linie orizontală:

firma își poate apropria anumite bunuri creatoare de valoare (“proprietate”);

procesele de producție care angajează sau aplică bunul creator de valoare sunt eficient dispersate în diverse piețe naționale (“localizare”);

aplicarea descentralizată a bunului aflat în proprietate este dirijată într-o manieră mai eficientă în cadrul firmei ce-l are în proprietate decât închiriindu-l la distanță (“internalizare”).

La acest cadru, dezvoltat în mare măsură în lucrările lui Dunning (1981) se face referire prin oximoronul “teoria eclectică a investițiilor străine”. Este controversată această teorie doar în ceea ce privește suficiența în explicarea tuturor operațiilor întreprinderilor multinaționale. Aceasta lipsește, întrucât nu se referă la cazurile multinaționalelor verticale sau diversificate (Rugman, 1985; Teece, 1988).

Extensii

Această abordare a “bunurilor” aflate în proprietatea unei firme prezintă și anumite extensii și variante. Deși expunerea standard ia în considerare o firmă producătoare de bunuri, ea se aplică în mod evident și companiilor multinaționale din sectorul serviciilor. “Site”-ul producției unui serviciu este uneori indefinit, și, prin urmare, nu este supus dihotomiei clare dintre export și producție în străinătate care se aplică unui produs. În timp ce un lanț hotelier servește clienții la locul de consum al serviciului, pentru o firmă de consultanță acest lucru nu este valabil (Boddewyn, 1989; Enderwick and Associates, 1993; UNCTC, 1992). Bunurile proprietate ale multinaționalelor prestatoare de servicii adesea rezultă din investiții în cercetare, dar, acestea în general se sprijină pe informații și capacități care efectiv produc economii de scară. De asemenea, unele multinaționale din domeniul serviciilor (dar nu doar ele) dețin un tip special de “bunuri-proprietate” ce are un rol foarte important, și care este specificul tranzacției. În teoriile economice ale costului tranzacției, un asemenea bun specific constă în anumite resurse, facilități, cunoștințe, sau chiar și încrederea că unele elemente particulare pot fi utilizate în tranzacții repetate între ele. Costurile pe care aceste bunuri le implică dacă se schimbă partenerii tranzacției, susțin o relație furnizor-client persistentă care poate împiedica fiecare parte să profite temporar de cealaltă.

O altă extensie este legată de longevitatea bunurilor aflate în proprietatea firmelor. Abordarea standard este una ce ține de metodele statistice comparative: unei firme interne îi sunt alocate unele mijloace fixe în proprietate, iar exploatarea profitabilă a acestora prin investiții străine directe este dedusă. Bunurile proprietatea firmei pot fi multiplicate sau îmbunătățite prin investiții, dar, pe de altă parte, asemenea decizii de investire ar trebui ele însele să depindă de oportunitățile firmei de realizare a investițiilor străine. Acestea din urmă ar putea fi realizate în scopul dezvoltării sau îmbunătățirii mijloacelor aflate în proprietatea firmei. Bunurile de acest fel sunt, de asemenea, supuse deprecierii și învechirii, iar deteriorarea lor ar putea conduce la investiții străine ca un revers al procesului investițiilor străine (Boddewyn, 1985). Crearea și distrugerea acestor bunuri precum și variația beneficiilor provenite de la investițiile pe care firmele le fac în ele ar trebui să se reflecte în longevitatea și profitul investițiilor străine în sine (Caves, 1997).

Studii efectuate asupra operațiilor interne ale unor firme cu mai multe implantări (Scherer, 1985) indică un număr de economii legate direct de activitățile de producție ale firmei, și acestea pot corespunde și întreprinderilor multinaționale dacă nu se opresc la granița națională. Pot fi economii în ce privește costul tranzacției pentru procurarea materiei prime care depășesc nevoile de intrare ale unei singure întreprinderi. Economiile pot fi realizate și în ceea ce privește rețeaua de transport pentru expedițiile în străinătate a produselor finite care se extind peste ieșirile unei singure întreprinderi. Dacă ieșirile unei firme constau într-o linie de diverse produse, fiecare întreprindere ar putea să se specializeze doar pe câteva articole, mai degrabă decât să producă întreaga gamă. Apare o întrebare empirică: cum de aceste economii, în ansamblul lor, pot fi găsite la o firmă cu mai multe implantări ce acționează în interiorul mai multor granițe naționale, întrucât ele depind de costul mijloacelor circulante (intrările și ieșirile) de la toate întreprinderile din cadrul multinaționalei sau de eficacitatea coordonării manageriale a activităților de la distanță.

O altă caracteristică a firmelor “ongoing” este capacitatea lor de a genera fonduri pentru investiții care depășesc sumele pe care le-ar putea utiliza în mod profitabil pentru extinderea activităților lor curente. O opinie în ceea ce privește deciziile financiare ale unei firme “ongoing” susține că ea obține diferite costuri de oportunitate de la fonduri din diferite surse. Fondurile asigurate în exterior sunt costisitoare datorită costurilor de tranzacție și a problemelor ce țin de moralitate și hazard, în același timp, și de independența redusă pe care o acordă managerilor, precum și din cauza costului direct al plății dobânzii și dividendelor adiționale. Fondurile generate din interior – profiturile neplătite acționarilor curenți – au un cost de oportunitate mai redus, iar managerii le vor valorifica într-o nouă activitate cu o rată estimată a profitului (rata internă de revenire) mai redusă decât cea care ar fi necesară pentru a garanta împrumutul extern. Astfel, capacitatea în exces din fondurile generate intern poate, de asemenea, motiva investițiile străine. Într-adevăr, acest punct se generalizează în continuare în avantajul pe care o companie stabilită l-ar putea avea la intrarea pe o piață străină doar pentru că profituri suplimentare pot fi obținute acolo, iar firma stă în fața “cozii” formate de potențialii nou-intrați datorită abilității sale de a depăși orice bariere de intrare care susțin profiturile excedentare.

În cele din urmă, alegerea firmei în ceea ce privește investițiile în străinătate pentru maximizarea revenirilor la bunurile ce le are pe piețele străine, se realizează dintr-o gamă de aranjamente alternative ce implică afaceri la distanță cu alte firme. Acestea sunt angajamentele interfirme, asupra cărora nu voi insista în această lucrare.

Evidență empirică: preponderența investițiilor străine orizontale

Ipotezele despre companiile multinaționale orizontale au primit multe teste statistice. Strategia uzuală de cercetare implică legătura dintre preponderența multinaționalelor într-o industrie și trăsăturile structurale ale acelei industrii: dacă atributul x promovează formarea de companii multinaționale iar firmele de succes din industria A dețin o mulțime de atribute x, atunci multinaționalele ar trebui să fie preponderente în industria A.

Aceste teste au fost realizate pe două variante dependente: operațiile străine ale firmelor în industriile unei țări sursă comparate cu nivelul total de activitate în acele industrii (investiții străine “outbound”), și cota de activitate a filialelor străine pe piețele unei țări gazdă, comparată cu tranzacțiile totale pe acele piețe (investiții străine “inbound”). Variabilele sunt alese astfel încât să reprezinte trăsături ale structurilor industriale care ar trebui fie să promoveze, fie să împiedice investițiile străine directe. Aceste studii econometrice sunt înclinate către cel puțin două tipuri de specificații eronate care au condus la anumite strategii de cercetare modificate. Mai întâi, investițiile străine substituie alte metode (exportul, licențe acordate producătorilor din străinătate) de maximizare a chiriilor pe bunurile proprietatea firmei aflate pe piețele străine. O pondere a investițiilor străine într-o industrie dată poate avea un nivel ridicat pentru că investițiile străine funcționează bine sau pentru că alternativele nu dau rezultate. Calea cea mai atractivă de abordare a acestei probleme constă în măsurarea proporției în care se utilizează metodele alternative și testarea determinanților tuturor acestor metode împreună. În al doilea rând, măsura în care firmele dintr-o țară investesc în străinătate depinde nu doar de proprietățile absolute sau calitățile mijloacelor de care ele dispun ci și de calitățile mijloacelor pe care le au firmele concurente pe piețele străine.

Numărul studiilor ce prezintă cele mai sus menționate a crescut destul de mult în ultimii ani (UNCTC, 1996). În continuare voi prezenta cele mai importante concluzii. Astfel, rezultatele acestor studii confirmă, mai întâi, rolul bunurilor aflate în proprietatea firmei deduse din cheltuielile pe care firmele le fac pentru a crea și menține aceste mijloace. Intensitatea cercetării și dezvoltării (R & D / raportul vânzărilor) este un indicator de previziune foarte eficient. Intensitatea publicității s-a dovedit a fi aproape la fel de importantă, deși celor mai multe studii le lipsește o apreciere înțelegătoare în ceea ce privește cheltuielile de promovare a vânzărilor făcute de firme. De asemenea, literatura consideră că o influență semnificativ pozitivă pentru o industrie intensivă o are folosirea de forță de muncă managerială perfecționată; această variabilă pare să confirme baza “repertoriului de reguli de rutină” pentru investițiile străine, independent de mijloacele aflate în proprietate strict intangibile (Pugel, 1987). Un al treilea rezultat care de asemenea susține un rol pentru capacitatea de coordonare generală a unei firme este influența pozitivă a operațiilor multinaționalelor în mari țări, ca de exemplu Statele Unite. Această ipoteză a fost avansată și i s-a dat un suport statistic de către Eastman and Stykdt (1989, capitol 4); atât Caves (1975) cât și Saunders (1982) au confirmat că operațiunile multinaționalelor în SUA reprezintă un factor de previziune pozitiv al investițiilor străine în Canada, deși Caves a descoperit că această ipoteză nu este confirmată decât izolat în Anglia insulară.

Alte teste au urmărit surse ale barierelor de intrare care ar putea concentra producția în locații particulare. O serie de dovezi indică faptul că economii de scară importante în producție împiedică dispersarea operațiilor întreprinderii și astfel întârzie investițiile străine. De asemenea, unii investigatori au testat ipoteza referitoare la faptul că activitățile care cer (neapărat) investiții mari de capital ar putea favoriza activitățile multinaționalelor în locul existenței marilor întreprinderi. Nici una dintre aceste ipoteze însă nu a fost susținută semnificativ.

În aceste modele sunt incluse variabile ce caută să captureze influența pozitivă a protecției tarifare de pe piața țării-gazdă sau (alternativ) avantajul de cost cu care poate fi servită piața unei țări-gazdă prin exporturi, mai degrabă decât prin investiții străine. Aceste aspecte le voi aborda în următorul capitol. Aspectul important este că aceste modele au o putere explicativă destul de redusă în comparație cu variabilele bazate pe bunurile proprietate ale firmelor, care întruchipează condițiile necesare pentru investiții străine directe.

Anumite aspecte speciale consider că este necesar să le fac remarcate în continuare:

1. Dezvoltarea mijloacelor aflate în proprietatea firmelor. Testele prezentate până acum în această secțiune neglijează dezvoltarea și profitul acțiunilor bunurilor proprietatea companiilor. Acest proces este cel mai ușor observat în studii ale firmelor individuale, dar, exercită o anumită influență și la nivel național. Drake and Caves (1994) au arătat cum dezvoltarea bunurilor deținute în proprietate de către întreprinderile din industriile producătoare japoneze în anii ’70 și ’80 au condus la creșteri ulterioare ale ponderii investițiilor străine japoneze în industriile SUA. Canbwell (1989, capitolele 2, 6) a explorat relația pe termen lung între acțiunile bunurilor aflate în proprietatea națiunilor, reflectate în patente, și avantajul comparativ al acestora dezvăluit în colectarea de rente (chirii) pe piața mondială. Asocierea este mai apropiată pentru exporturi și producția în străinătate luate împreună decât doar pentru exporturi.

2. Relația contradictorie între bunurile țărilor sursă și ale celor gazdă. Relativitatea bunurilor deținute de companiile concurente poate fi testată doar la nivel național general (voi insista asupra acestui aspect în următorul capitol) sau prin analizarea fluxurilor industriale de investiții între perechi de țări. Kogut & Chang (1995) au explorat rolul eforturilor de cercetare-dezvoltare atât al companiilor japoneze cât și al celor americane în influențarea ratei investițiilor străine japoneze. S-a remarcat că este pozitiv legat de ambele fluxuri; nu este relație pozitivă cu diferențialul Japonia-SUA, cum s-ar aștepta cineva dacă cele două fluxuri de cheltuieli ar determina contradicții în ce privește bunurile proprietatea companiilor din cele două țări. Aparent, externalitățile pozitive sunt factorul dominant pentru R&D dar Pugel a descoperit că investițiile străine japoneze sunt respinse de cheltuielile de marketing ale concurenților americani. Kim and Lyn (1994) au găsit o relație negativă între investițiile străine în industriile americane și valoarea de piață a firmelor americane cu care acestea concurează.

3. Investițiile străine determină sporirea bunurilor aflate în proprietatea companiilor. Legată de rezultatul lui Kogut & Chang este ipoteza conform căreia (unele) investiții străine se realizează în scopul atragerii în țara-gazdă de bunuri care să sporească “averea” companiei multinaționale ce intră în țara respectivă. Spre exemplu, investițiile străine japoneze în industriile intensive în cercetare din SUA și Germania (Tsurumi, 1986, pag. 116-117; Yoshida, 1987, pag. 47-48; Alsegg, 1991, pag. 281-300). Piața SUA rămâne piața naturală în care se pot testa diverse ipoteze. Wessan (1996) a argumentat că ponderea în exporturile mondiale a unei industrii americane este cea mai bună procură disponibilă pentru bunurile intangibile găsite pe piața americană care puteau servi acestui scop. Asemenea rezultatelor lui Wessan, Pugel (1989) a descoperit că R & D / rapoartele vânzărilor a filialelor străine ce operează în SUA sunt aproximativ egale cu acelea ale filialelor americane din străinătate.

4. Mobilitatea internațională a mijloacelor deținute de firme. Unele cercetări tratează această mobilitate explicând de ce firmele concurente dintr-o industrie au tendințe diferite în ce privește investițiile în străinătate. Horst (1989, capitolele 4 și 5) a explorat efectele diferitelor mijloace corporaționale asupra comportamentului firmelor americane din sectorul alimentar cu referire la investițiile străine. Mijloacele deținute în proprietate de aceste firme se divid clar în două clase. Unele având la bază o publicitate națională intensă, altele cu sisteme de distribuție extensive și complexe pentru ca produsele lor să ajungă la consumatorul final într-o stare cât mai bună. Ultimul grup a participat mai puțin extensiv la investițiile străine, întrucât aceste sisteme de distribuție complexe sunt un “jgheab” de resurse manageriale și nu sunt ușor de repliat pe piețele străine. Cei ce fac reclamă, pe de altă parte, sunt investitori străini puternici. Firmele cu sisteme de distribuție intensive, de asemenea afișează o dezvoltare prin multiimplantarea mai puțin extensivă în SUA, sugerând că dispariția economiilor de scară prin extinderea imperiilor lor îi constrânge geografic, atât în cadrul SUA cât și pe plan internațional. Studii statistice (Horst, 1982; Grubaugh, 1989) au confirmat rolul diferitelor dotări ale firmelor concurente, putând astfel fi previzionat statutul multinaționalelor în cauză. Belderbos and Sleuwaegen, au demonstrat în mod special că previziunile bazate pe dotările companiilor japoneze se extind chiar și asupra destinațiilor investițiilor străine ale acestor firme.

5. Dovezi privind valorile de piață ale firmelor. O altă metodă recent dezvoltată care să testeze abordarea mijloacelor deținute în proprietate de multinaționale este aceea a mijloacelor de informare asupra valorii de piață a companiilor multinaționale. Horck & Yeung (1996) au analizat raporturile de piață cu valoarea contabilă (Tobin’s q) în cazul firmelor multinaționale din SUA pentru a arăta că valoarea de piață a acestor firme crește odată cu investițiile lor (R&D, publicitate) în mijloace proprii și odată cu extinderea operațiilor lor multinaționale. Această influență a operațiilor efectuate în străinătate, oricum, depinde de și operează prin aceste cheltuieli cu mijloacele proprii. (Astfel, multinaționalitatea ar putea fi evaluată de acționari prin diversificare sau avantaje privind impozitele, pe care le furnizează, în locul rentelor asupra bunurilor proprietatea lor.)

Multinaționalele în industria serviciilor

Companiile multinaționale orizontale din domeniul bancar și alte servicii au beneficiat de o atenție sporită din partea cercetătorilor. Ipoteza mijloacelor proprii este din nou apreciată ca fiind pozitivă. O bancă, o agenție de publicitate, sau o firmă de contabilitate acumulează o mulțime de cunoștințe despre afacerea clientului său, și, astfel, cum părțile au o relație bazată pe încredere, se reduce costul de contractare precum și riscurile comportamentului oportunistic. Firme de servicii ce beneficiază de o asemenea relație quasi-contractuală cu o companie multinațională mamă deține un avantaj privind costul tranzacției pentru furnizarea aceluiași serviciu filialelor din străinătate ale respectivei multinaționale. Dacă serviciul trebuie să fie furnizat local, firma prestatoare de servicii merge pe plan multinațional pentru a-și urma clientul.

Multe dovezi cazuale dezvăluie acest specific al tranzacției ca stând în spatele investițiilor străine din industriile serviciilor (Safarian, 1987, pag. 210; Behrman, 1989, pag. 3-4), mai ales în domeniul bancar (Pastré, 1985; Enderwick & Associates, 1990, pag. 61-78). Grubbel a declarat modelul costului tranzacției dar a citat, de asemenea, și alți doi factori. Unele bănci realizează produse particulare – diferențiind caracteristicile analog cu acelea găsite în unele industrii producătoare de bunuri; acestea pot explica investițiile străine ale băncilor în țările mai puțin dezvoltate (Baun, 1987), și în țările cu populații numeroase de emigranți proveniți din țările sursă. De asemenea, piețele bancare naționale apar, într-o anumită măsură, ca fiind necompetitive din cauza “cartelizării” sau regularizării sau ambele, iar băncile străine sunt potențiali nou-intrați bine echipați. Dezvoltarea piețelor eurovalutelor poate fi pe larg explicată pe această bază. Trăsăturile operațiunilor efectuate de băncile străine din Statele Unite accentuează cele de mai sus (Lees, 1980; Terrel & Key, 1989). Câteva propuneri despre internaționalizarea în sistemul bancar au fost testate statistic. Nigh, Cho and Krishman (1987) au demonstrat că dezvoltarea bunurilor băncilor americane în străinătate variază în mod semnificativ de la țară la țară, cu creșteri pe ansamblu a valorii contabile a poziției investițiilor străine americane, cu politici controlate în ceea ce privește deschiderea țării gazdă. Sagari (1996) a confirmat aceeași teoremă pentru nivele ale investițiilor străine bancare și nebancare. Heinkel and Levi (1993), simetric, au arătat că preponderența băncilor altor țări în SUA crește o dată cu exporturile țărilor respective și cu valoarea drepturilor financiare pe care SUA le au pe piața de capital a țării sursă.

2.2. Companii multinaționale integrate pe verticală

Compania multinațională verticală este privită ca o firmă integrată vertical ale cărei unități de producție sunt situate în diferite țări. Modelele teoretice care explică integrarea verticală ar trebui ca, prin urmare, să fie direct aplicabile. Din nou, presupunem că unitățile productive sunt dispersate în diferite țări datorită presiunilor locaționale convenționale – mina de bauxită unde este bauxita, bauxita transformată în alumină tot la mină întrucât prin acest proces se pierde foarte mult din greutate, și topitor care convertește alumina în aluminiu lângă o sursă de curent electric ce are cost redus. Întrebarea este, de ce toate aceste operațiuni sunt sub control administrativ comun? Modelul mijloacelor aflate în proprietatea firmei nu este necesar, întrucât nici unitățile productive din amonte nici cele din aval nu trebuie să vină cu vreo calificare distinctă pentru consolidarea verticală a părților. Un anume avantaj de proprietate, desigur ar putea explica ce producător care operează pe un anumit nivel își asumă o integrare verticală internațională în amonte și în aval.

Modele de integrare verticală

Până la dezvoltarea modelului costului tranzacției, teoria economică a integrării verticale conținea un inventar vast dar nesatisfăcător de modele reprezentând cazuri speciale. Unii au abordat problema integrării fizice a proceselor de producție: dacă, de exemplu, dacă lași urme structurale pe metal înainte de a se răci, nu trebuie să-ți asumi costul de reîncălzire al lui. Asemenea câștiguri din integrare fizică explică de ce procesele secvențiale sunt grupate într-o singură întreprindere, dar niciodată nu exclud două firme ce împart aceeași întreprindere nici nu explică proprietatea comună a întreprinderilor cuprinzătoare. Un alt grup de modele tradiționale privește integrarea verticală ca fiind preferabilă unei înțelegeri între un vânzător monopolist și un cumpărător monopsonist, sau unei relații la distanță între un vânzător monopolist și cumpărători competitivi ale căror activități sunt distorsionate din cauza plății prețului monopolist pentru intrările lor. Unele modele explică integrarea verticală ca o cale în jurul unor distorsiuni monopoliste, în timp ce altele o explică printr-o modalitate de a profita, sprijinind asemenea distorsiuni.

Teoria integrării verticale a fost mult îmbogățită prin aceeași abordare a costului de tranzacție care servește la explicarea multinaționalelor orizontale. Integrarea verticală se realizează, discuțiile continuă, din cauză că părțile o preferă în locul fostelor costuri inițiale ale contractelor, și fostelor costuri post monitorizate care ar dăuna stării alternative a tranzacțiilor la distanță. Firma integrată vertical internalizează o piață pentru un produs intermediar, la fel cum multinaționala orizontală internalizează piețele pentru mijloacele proprietatea lor. Să presupunem că era o competiție pură pe piața fiecărui produs intermediar, cu un mare număr de cumpărători și vânzători, produsul omogen (sau calitățile sale evaluate gratis de către părți), informații privind prețurile și disponibile printr-un acces facil tuturor participanților de pe piață. Astfel, nici vânzătorul nici cumpărătorul nu ar avea motiv să tranzacționeze în mod repetat cu oricare dintre participanți de cealaltă parte a pieței. Când aceste presupuneri nu se adeveresc, atât cumpărătorii cât și vânzătorii caută motive pentru a realiza alianțe pe termen lung. Cei doi pot beneficia reciproc de investiții pe care fiecare le potrivește unor atribute speciale ale celeilalte părți. Prin urmare, fiecare își asumă un cost fix substanțial legat de trecerea de la un partener al tranzacției la altul. Fiecare produs al vânzătorului ar putea fi, într-o anumită măsură diferit, iar cumpărătorul își asumă costuri semnificative de testare sau adaptare la noi varietăți, sau măcar pentru a învăța pretențiile și regulile de rutină organizaționale ale noilor parteneri. Vânzătorul și cumpărătorul câștigă un stimulent pentru a se implica într-un fel de aranjament pe termen lung.

Un caz special al teoriei costului tranzacției a integrării verticale, explică activitatea companiilor multinaționale implicate în procesarea resurselor naturale. Integrarea verticală se poate realiza datorită eșecurilor ce pot apărea pe piață privind informațiile. O firmă prelucrătoare trebuie să-și planifice capacitatea sa în funcție de anumite presupuneri privind prețul viitor și disponibilitatea materiilor prime cheie. Producătorii acelei materii prime au cel mai ieftin acces (poate exclusiv) la acea informație. Dar ei eu tendința să exagereze în ce privește disponibilitatea acelor materii prime față de potențialul cumpărător. Cu cât clienții își construiesc o capacitate mai mare, cu atât este mai probabil să liciteze în viitor pentru orice cantitate dată de materie primă. Prin urmare, integrarea verticală s-ar putea realiza pentru a elimina problemele ce decurg din informațiile cu mare influență (Arrow, 1979).

Rezumând, piețele produselor intermediare pot fi organizate într-un spectru de modalități, trecând de la tranzacții anonime pe piața spot, la o varietate de aranjamente contractuale pe termen lung în străinătate și apoi la integrare pe verticală. Costurile “switching” și mijloacele durabile, specializate, descurajează tranzacțiile spot și favorizează una din celelalte modalități. Dacă, în plus, costurile de negociere și de monitorizare a contractelor în străinătate sunt ridicate, alegerea va fi integrarea verticală. Aceste previziuni empirice explică atât unde vor apărea aceste companii multinaționale verticale cât și cum vor înlocui relațiile contractuale.

Abordare empirică

Mult mai puține studii statistice sunt adresate acestor ipoteze decât cele ce privesc multinaționalele orizontale. Pugel (1988) și Owen (1989) au ajuns la concluzia că industriile producătoare americane ce au o implicare mai mare în resursele naturale, investesc proporții mai mari din veniturile lor în străinătate. Oricum, indicatorul utilizat nu a fost altceva decât o imitație de variabilă ce desemna industriile metalelor feroase și neferoase. McKern (1984) a furnizat singura analiză comparativă a industriilor extractive. El a fost lăsat neimpresionat de lipsa de importanță a structurilor pieței monopol/monopson pentru explicarea investițiilor străine în industriile extractive din Australia. De asemenea, el nu a acordat o mare importanță motivului companiilor multinaționale de a-și asigura ele însele accesul la furnizori, întrucât, în multe cazuri, ei nu transferau materiile prime australiene direct la propriile capacități de rafinare, ci le vindeau pe piața deschisă. Prin urmare, el a argumentat că un motiv important al integrării verticale îl reprezintă utilizarea de către companiile multinaționale a cunoștințelor pe care acestea le-au acumulat cu privire la piața internațională a materiilor prime în cauză. Această bază pentru integrarea verticală a multinaționalelor se adaugă explicației mijloacelor aflate în proprietatea companiilor, similară analitic cu cea care s-a dovedit atât de fructuoasă în explicarea companiilor transnaționale orizontale.

Multe informații există cu privire la industriile extractive individuale în care multinaționalele operează pe o bază la scară mondială, și acest studiu de caz merită puțină atenție în locul constatărilor mai sistematice. De exemplu, Stuckey (1990) a ajuns la concluzia că industria internațională de aluminiu conține nu doar companiile multinaționale integrate de la extragerea bauxitei, până la fabricarea aluminiului, dar, de asemenea, o rețea de contracte pe termen lung și firme mixte. Majoritatea participanților de pe piață nu doresc să realizeze tranzacții spot cu bauxită (minereu brut) și alumină (rezultatul după prima etapă de prelucrare). Problema nu o reprezintă în primul rând numărul redus al participanților de pe piața mondială, cât mai ales costurile de “switching” extrem de ridicate. Facilitățile de rafinare a aluminei trebuie să fie localizate fizic în apropierea minelor de bauxită (pentru a minimiza costurile de transport) și sunt construite pentru a face față proprietăților minereurilor specifice. Astfel, din motive tehnice și care țin de costul transportului, topitoarele de aluminiu sunt, într-un fel, legate de sursele particulare de alumină. Prin urmare, piețele “la distanță” tind să fie “otrăvite” de problemele numărului redus și al costurilor de “switching”. Iar foarte importantele investiții specifice și durabile, în facilități invocă, de asemenea, problemele contractelor pe termen lung, care au fost identificate mai devreme. În cele din urmă, Stuckey i-a acordat ceva importanță modelului de integrare verticală a lui Arrow, ca o rută de asigurare a informațiilor: nimeni nu știe mai multe despre achizițiile și explorările viitoare de bauxită decât un producător de bauxită existent.

Numeroase dovezi apar și în integrarea verticală în industria petrolieră. Investigațiile ambițioase au alocat segmentul american al industriei, dar pare să nu fie diferență importantă între forțele ce “tradițional” afectează integrarea verticală în companiile petroliere naționale și internaționale. Aceste studii subliniază considerabil costurile întreruperii aprovizionării cu care trebuie să se confrunte orice firmă neintegrată în extracția petrolieră sau rafinare. În mod normal, rafinările operează la capacitate și solicită un flux constant de intrări de petrol crud. Capacitățile mari de stocare a intrărilor sunt chiar costisitoare, și astfel integrarea care reduce nesiguranța privind aprovizionările cu țiței poate scuti rafinorul de efectuarea unor importante investiții în capacitatea de stocare. Reduce, de asemenea riscurile și perioadele de lipsă sau raționalizare, când constrângerile ce apar undeva în sistemul integrat (aprovizionările cu țiței sunt doar constrângerea cea mai familiară) pot lăsa firmele neintegrate fără materii prime. Hazardul fluxurilor întrerupte se traduce într-un risc financiar, iar firmele integrate vertical s-a dovedit că sunt capabile să obțină fonduri pe termen lung mai ieftin decât acelea cu expunere la risc (Greening, 1986, capitol 1).

Studiile procesului investițiilor străine bazate pe diferite țări au subliniat, de asemenea, companiile multinaționale verticale ca fiind rezultatul tranzacțiilor efectuate pe piața internațională și care au eșuat. Companiile japoneze s-au implicat în investiții străine în industria extractivă doar după ce experiența aprovizionărilor din străinătate a demonstrat nerespectarea contractelor pe termen lung, iar companiile au experimentat de asemenea cu împrumuturi cu dobândă reduse avute cu furnizori străini independenți, ca o modalitate de a stabili un angajament (Tsurumi, 1979, capitol 2).

Integrarea verticală: alte variante de manifestare

Identificarea investițiilor străine integrate vertical cu activitățile din industria extractivă este tradițională și fără îndoială se conformează modelului ce contabilizează volumul bunurilor de care dispun companiile multinaționale. Totuși, este prea strictă impresia creată privind rolul tranzacțiilor verticale subîmpărțite din cadrul multinaționalelor.

Mai întâi de toate, omite o formă de integrare posterioară care depinde nu de resursele naturale ci de procesele de subdivizare a producției și de plasare în străinătate a acelor activități ce sunt atât intensive în forță de muncă, cât și situate în extremități. De exemplu, conductorii sunt fabricați prin procese intensive în capital și asamblate în echipamentul electronic prin procese mecanizate similare, ambele existente în țările industriale. Dar, în interior, firele trebuie să fie lipite în semiconductori printr-o tehnologie intensivă în forță de muncă. Întrucât costurile de expediție pentru aceste elemente sunt reduse în comparație cu valoarea lor, este important să se realizeze procesul intensiv în forță de muncă într-o țară cu un nivel salarial redus. Relația dintre întreprinderile ce realizează aceste funcții din SUA și din străinătate, trebuie în mod evident, să fie una închisă, care să implice fie angajamente contractuale detaliate fie proprietate comună. Această subdivizare a proceselor de producție ar trebui să se realizeze prin investiții străine într-o măsură ce depinde din nou de bazele tranzacționale pentru integrarea verticală.

Scriitorii ce tratează acest subiect, precum și comerțul internațional asociat, întotdeauna iau în considerare rolul investițiilor străine în transplantarea know-how-ului necesar și a coordonării manageriale (Helleiner, 1983; Sharpston, 1987). Jarrett (1989, capitolele 7 și 8; J. Lee, 1986) a explorat statistic atât determinanții structurali ai acestui tip de comerț și rolul companiilor multinaționale în realizarea lor. El a efectuat acest studiu asupra Statelor Unite, iar datele pe care le-a utilizat corespund importurilor ce erau supuse taxelor vamale în timp ce componentele exportate din SUA pentru fabricare adițională în străinătate putea fi reimportate în regim “duty paid” doar pentru valoarea adăugată în străinătate. Analiza sa statistică explică, cum de aceste activități variază atât între industriile americane cât și între țările ce iau parte la acest comerț. Rezultatele sale confirmă proprietățile estimate ale industriilor ce utilizează producția divizată verticală: ieșirile lor au o mare valoarea pe unitate de greutate, posedă tehnologie destul de matură (deci au depășit etapa experimentală), sunt produse în Statele Unite în condiții unde costurile cu forța de muncă sunt ridicate, și sunt ușor supuse producției descentralizate. Între țările din întreaga lume, firmele americane ce fac achiziții “off-shore” îi favorizează pe cei ce nu sunt la distanțe prea mari (costurile de transport), ce au nivel salarial scăzut și condiții de muncă favorabile. Cu acești factori controlați, fluxurile componente cresc în aceeași măsură ca investițiile străine americane, atât între industrii cât și între țări străine.

O proporție considerabilă de integrare verticală este, de asemenea, implicată în investițiile străine “orizontale” descrise mai devreme în acest capitol, comportamentul multinaționalelor orizontale neputând fi înțeles în întregime fără a recunoaște aspectele verticale complementare ale operațiilor lor interne și internaționale. Multe filiale din străinătate nu doar produc articolele părinților lor pentru piața locală, ele procesează unități semifinite ale acelor produse, sau le ambalează în conformitate cu specificațiile locale. Produsele farmaceutice, de exemplu, sunt pregătite după formule cerute pe plan local, utilizând preparatele de bază importate de la compania mamă. Filiala organizează un sistem de distribuție pe piața țării-gazdă, distribuind în parte producția sa, dar, își completează linia de produse prin importul de la părinte sau alți afiliați. Deci, filiala se integrează înainte pentru a furniza facilități de servicii locale. Firma poate, prin urmare să asigure clienți locali, care sunt dispuși să realizeze investiții fixe pe cont propriu, că pot să se aprovizioneze de la ea căci prezența companiei respective nu este tranzitorie. Acest punct de vedere ne ajută în explicarea investițiilor străine în anumite industrii producătoare de bunuri pentru care ipoteza mijloacelor aflate în proprietate ar părea, altfel, destul de dubioasă (Tsurumi, 1986, capitol 4). Toate aceste activități reprezintă tipuri de integrare înainte a companiilor multinaționale, fie în etapa finală a procesului de producție a bunurilor lor, fie în serviciile auxiliare.

Această confluență a investițiilor străine verticale și orizontale, ia, în cea mai mare parte, forma unor studii de caz, mai degrabă decât a unor date sistematice. Concluzia de mai sus este evidențiată în studiul investițiilor străine efectuate de întreprinderile vest-germane, studiu realizat de Fröbel (1988, capitolul 12). El ia în considerare dimensiunea comerțului intracorporație între firmele afiliate la compania multinațională – fluxuri care ar fi incompatibile cu formele pur orizontale ale relațiilor intracorporației.

Importurile de produse finite efectuate de filialele olandeze de la părinții lor americani (Stubenitsky, 1985, pag. 102) sunt ridicate (ca pondere din vânzările totale ale companiilor afiliate) doar în acele sectoare unde importurile ar putea fi complementare pe piața locală pentru a completa o linie de vânzări – chimicale (24,9%), echipament electric (35,4%) și echipament de transport (65,5% datele sunt din 1998). Prevalența comerțului intracorporații în industriile de inginerie sugerează, de asemenea, importanța expedițiilor de componente (Comisia Tarifară a SUA, 1987, pag. 284, 314-320). Studiile de caz având ca subiect comerțul intrafirme, efectuate de Casson & Associates (1988) au arătat importanța acestei integrări înainte pentru produsele manufacturate inovative și complexe.

Sleuwaegen & Yamawaki (1995) au arătat că preponderența investițiilor străine japoneze în sistemele de distribuție din SUA (legate de producție) este mai mare pentru bunurile durabile și eterogene care nu pot fi promovate doar prin intermediul publicității. Eficiența investițiilor străine în activitățile de distribuție integrate înainte este arătată direct de către Yamawaki (1995), care a observat că asemenea investiții în sectorul de distribuție al Statelor Unite au contribuit substanțial la creșterea exporturilor japoneze către SUA. După cum au arătat cei doi autori mai sus menționați, aceste investiții ajută companiile multinaționale străine să depășească o barieră de intrare substanțială, în distribuție, care oferă câștiguri producătorilor care o surmontează.

Îmbinarea relațiilor verticale și orizontale are importante urmări pentru comportamentul multinaționalelor pe care îl voi prezenta în următoarele capitole. De exemplu, această îmbinare poate sugera de ce extinderea ieșirilor prin filialele străine poate coincide cu expansiunea producției pentru export a companiei mamă, către aceeași piață. O relație pur orizontală între părinte și filială implică faptul că “output”-urile lor vor fi substituite una pentru cealaltă, în timp ce confluența relațiilor orizontale și verticale sporește posibilitatea ca acestea să fie complementare în cadrul multinaționalei.

2.3. Diversificarea portofoliului și MNE diversificate

Această secțiune se referă la acele firme internaționale care nu se caracterizează prin relații evident orizontale sau verticale. O explicație evidentă a acestui tip de companii (deși nu singura), constă în întinderea riscurilor în afaceri. Acționând multinațional în orice formă, pot rezulta anumite câștiguri din diversificare pentru întreprindere, și acestea ating punctul lor de maximum când activitățile firmei se diversifică de-a lungul “spațiului produsului” precum și al spațiului geografic.

Dată fiind diversificarea realizată de acționari, managementul firmei ce urmărește maximizarea valorii selectează un raport risc/reveniri din comerț care evaluează riscul la prețul de piață al riscului rezidual, sistemic (Greenberg, 1988). Reacția probabilă a companiilor multinaționale la oportunitățile de diversificare internațională poate fi observată în continuare. Pe de o parte, investițiile străine individuale ar putea fi privite ca fiind extrem de riscante. Riscurile provin din comportamentul guvernelor țărilor gazdă, care, prin multe căi, pot defavoriza o firmă străină, lipsind suportul local (acest aspect îl voi aborda în detaliu în următoarele capitole). În plus, informația pe piața țării gazdă este mult mai costisitoare pentru investitorul străin decât pentru cel local; chiar și după efectuarea de investiții raționale în sistemul informațional, o companie multinațională dispune de cunoștințe incomplete și astfel își expune investiția unei variații mai mari a veniturilor așteptate. Pe de altă parte, firma care face investiții în câteva piețe naționale ar trebui să se bucure de câștiguri din diversificare, beneficiind nu doar ea, ci și acționarii.

În continuare voi lua în considerare argumentele empirice ale diversificării drept un motiv al creării de companii multinaționale. În cadrul unei economii, multe șocuri afectează toate firmele, destul de similar – recesiuni, schimbări majore în politica microeconomică. Între țări, asemenea disturbări sunt mai puțin corelate. În plus, modificarea cursurilor de schimb și a condițiilor tranzacțiilor tind să favorizeze profiturile din afaceri într-o țară, în timp ce acestea se înrăutățesc în altă parte. Datele statistice confirmă că multinaționalele obțin câștiguri din diversificare: cu cât ponderea operațiilor străine în totalul vânzărilor este mai mare, cu atât este mai redusă variabilitatea ratei de revenire a firmei asupra capitalului în acțiuni (Rugman, 1981, capitol 3; Miller & Pras, 1981).

Un alt aspect al MNE diversificate se referă la tranzacțiile specifice care au potențial pentru distribuirea riscului. Gradul cel mai ridicat de diversificare ar trebui să apară la întreprinderile multinaționale care au o filială străină diversificată atât în linia produselor cât și în spațiul geografic. Dacă diversificarea motivează investiția străină, ar trebui să găsim anumite aspecte ale acestei “duble diversificări” în structurile MNE. Mulți autori consideră că investițiile străine diversificate sunt un fenomen rar. Caves (1985) și Dubin (1986, capitolul 6) au demonstrat statistic faptul că activitățile acestor companii sunt mult mai diversificate între produse pe piața lor națională decât în filialele străine, confirmând mai sus menționata concluzie. Aparent, extra costurile și riscurile asociate adăugării de activități în străinătate par neatrăgătoare pentru firma care caută diversificarea din orice sursă.

Există și alte accepțiuni de explicare a diversificării MNE. De exemplu, multinaționalele americane dețin, într-o anumită măsură o proporție mai mare de investiții străine diversificate în țările mai puțin dezvoltate, decât în cele industriale. Acest fapt se datorează, probabil, controalelor impuse de guvernele țărilor mai puțin dezvoltate asupra repatrierii profiturilor. Astfel, alternativa cea mai bună pentru MNE ar putea fi să investească în activități diversificate din cadrul unei țări.

În concluzie, investițiile străine diversificate, care s-au dezvoltat rapid în ultimele decade, sugerează faptul că investițiile străine servesc drept mijloc de distribuire a riscurilor în cadrul firmei. Investiția străină, fie că este diversificată față de linia de produse interne ale companiei mamă sau nu, oferă o anumită valoare de diversificare. Acest tip de investiții poate fi explicat, în parte, prin eforturile părintelui de a utiliza diversele sale descoperiri prin R & D, ca și prin alte influențe. Alte investiții diversificate apar ca fiind specific destinate distribuirii riscurilor prin diversificare internațională, în special între piețe geografice.

=== Capitolul III ===

Capitolul III

COMPANIILE TRANSNAȚIONALE ȘI MODELE ALE ACTIVITĂȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE

3.1. Investițiile străine directe și fluxurile internaționale de capital

3.2. A opta între export și ISD

3.1. ISD și fluxurile internaționale de capital

Joncțiunea cheie între economia internațională și corporațiile transnaționale este reprezentată de exportul de capital care se realizează când o companie își deschide o filială în străinătate. Fluxurile internaționale de capital ocupă un loc central în cadrul economiei mondiale, care, de mult timp au explicat corporațiile transnaționale ca fiind un simplu arbitru al transferului de capital din țările unde întoarcerea acestuia este redusă către țările unde nivelul este ridicat. Dacă diferitele rate de întoarcere ale capitalului care induce aceste mișcări corespund diferențelor ce apar în productivitatea marginală socială a capitalului, atunci activitatea transnaționalelor determină, de asemenea, creșterea venitului real mondial.

Această abordare leagă corporațiile transnaționale de o teorie a echilibrului general, despre interrelații în comerțul internațional, mișcările internaționale ale factorilor de producție și distribuția veniturilor. Dar rolul de arbitru de capital al CTN nu a fost niciodată dezvoltat analitic sau testat empiric. Această situație a fost atacată de Hymer (1975) care a argumentat că ipoteza arbitrajului de capital era inconsistentă, cu câteva modele evidente în comportamentul transnaționalelor:

1. Statele Unite de o lungă perioadă realizează exporturi nete de ISD dar și influxuri nete de portofolii de capital. Cum poate capitalul în acțiuni să fie ieftin iar portofoliile de capital să fie scumpe în SUA, prin comparație cu restul lumii, decât în cazul în care investitorii americani sunt extrem de dispuși să-și asume riscuri?

2. CTN se mută în ambele direcții de-a lungul granițelor naționale, iar unele țări sunt atât țări de origine pentru multe CTN cât și gazde pentru multe filiale controlate în străinătate. Dacă transnaționalele sunt doar un arbitru de capital, atunci ratele de revenire a capitalului ar trebui să fie ridicate în unele industrii în fiecare țară și reduse în altele. Cum ar putea apărea acest model? Doar în cazul în care piețele naționale de capital sunt balcanizate.

3. Dacă ISD ar fi pur arbitri de capital, marii intermediari financiari ar fi participanți esențiali. Totuși, majoritatea o reprezintă companiile nefinanciare, iar profiturile pe care acestea le câștigă pe piețe particulare depinde într-o măsură redusă de rata dobânzii pe termen lung – care ar trebui să reprezinte produsul marginal al capitalului unei națiuni.

Hymer nu a îmbogățit doar explicația arbitrajului de capital pentru ISD, dar a pus, de asemenea, bazele unei explicații microeconomice a corporațiilor transnaționale, evidențiind faptul că acestea nu sunt adesea distribuite între industrii, iar condițiile competitive, în particular piețele produselor, influențează clar investițiile străine. Explicațiile sale la nivel microeconomic privind ISD încă merg pe presupunerea că CTN se extind în străinătate pentru a-și spori profitul total, dar recunosc faptul că diferențele dintre țări privind, în general, produsul marginal al capitalului nu sunt nici necesare, nici suficiente. În mod specific, ipoteza arbitrajului de capital are cel puțin două puncte slabe.

Mai întâi, o diferență la nivel internațional în ce privește profiturile așteptate nu este suficientă pentru a induce ISD. Să presupunem că o industrie dată în fiecare din cele două țări este organizată după modelul clasic al concurenței perfecte. Să lăsăm ca cererea pentru produsul industriei respective să sporească în străinătate, astfel încât prețurile să crească acolo iar firmele existente să realizeze profituri excedentare pe termen scurt. Firmele din industria internă revin acum la multinaționalele orizontale? Modelul mijloacelor proprietatea companiei, prezentat anterior, spune că nu. O industrie pur concurențială are nou intrați importanți pe piața locală care să diminueze profiturile neașteptate de pe piețele internaționale. După cum au afirmat Hymer (1975, capitolul 1) și Kindleberger (1979, capitolul 1) transnaționalele sunt logic incompatibile cu organizarea concurențială perfectă dintr-o industrie. Trebuie să existe altceva care să aibă importanță pentru extinderea corporațiilor transnaționale, întrucât ipoteza arbitrajului de capital nu este sufiecientă. Hufbauer (1985, pag. 261-300) a arătat formal că investițiile străine depind de elasticitatea cererii și de parametrii de funcționare a producției, nu doar de diferențele costului de capital.

Pentru toate aceste motive, ipoteza arbitrajului de capital a fost înlăturată din domeniu de către teoria costului tranzacției, abordată în capitolul anterior. Investigațiile empirice care s-au oprit doar la ipoteza de mai sus nu au avut succes. Intensitatea capitalului nu este niciodată un element de previziune semnificativ în funcție de care industriile sunt înclinate să se implice foarte mult în ISD. Când fluxul de investiții străine din SUA către Europa a crescut considerabil în anii ’50 și ’60 D’Arge (1969) și Bandera & White (1971) au încercat să determine dacă această creștere corespunde unei creșteri a ratei profitului a investițiilor americane în străinătate, față de rata de acasă (din SUA). Aceștia au găsit relația statistică nesemnificativă sau chiar perversă: diferența de profit din străinătate părea să se diminueze pe măsură ce investițiile străine creșteau. Totuși, acest model reflectă nivelul redus al profiturilor așteptate de la “cash-flow”-urile pe termen scurt pentru noile investiții străine: unele filiale eșuează în aceste speculații riscante, iar altele înregistrează pierderi importante. Alte studii, mai bine controlate, au confirmat relația pozitivă așteptată între investițiile străine și diferențele de profit.

Dacă acceptăm rolul necesar al abordării costului tranzacției, științele economice internaționale ne ajută în câteva moduri să explicăm existența și comportamentul corporațiilor transnaționale. Următorul subcapitol l-am consacrat relației dintre export și investiția directă la nivelul întreprinderii individuale.

3.2. A opta între export și ISD

În acest capitol voi trata o variantă aprofundată a modelului bunurilor din proprietatea firmelor, prezentat în capitolul II. Firma echipată cu un asemenea mijloc are la dispoziție câteva modalități de a pretinde chirii (rente) pe o piață străină. Produsul ce întruchipează mijlocul respectiv poate fi produs de o filială străină pentru vânzare pe plan local. Poate fi licențiat pentru producție locală de către o firmă independentă. Sau poate fi produs în locația de bază a transnaționalei (în țara de origine) și exportat. Modelul mijloacelor ce reprezintă proprietatea firmelor identifică astfel exportul și investiția directă ca strategii alternative pentru potențiala corporație transnațională. O urmare imediată o constituie faptul că forțele ce restricționează comerțul încurajează investițiile străine în acele sectoare unde acestea reprezintă o opțiune. Tarifele vamale ce protejează o piață națională de importuri, prin urmare încurajează investițiile directe.

Modele teoretice ale deciziei firmei

Comportamentul corporației transnaționale privind maximizarea profitului în fața tarifelor vamale a fost tratat de Horst (1971), iar o versiune simplă a analizei sale o voi prezenta în continuare. Să presupunem că o CTN își poate vinde produsul în două țări, cea de origine și una străină, și se confruntă cu o curbă a cererii în scădere pe fiecare piață. Costurile de producție din fiecare țară depind de cantitatea produsă, iar noi suntem interesați atât în cazul diminuării întoarcerilor (costurile marginale cresc odată cu output-ul) cât și în cazul sporirii acestora (costurile marginale scad pe măsură ce output-urile cresc). Firma se presupune că își maximizează profitul total. “Home” este baza CTN, iar figura 1 este construită astfel încât firma va menține întotdeauna producția acolo: întrebarea este dacă va aproviziona “Foreign” prin export sau prin producție locală. Graficul A din figura 1 prezintă piața din “Home” și curbele costului marginal al firmei (c1) a cererii (p1) și a venitului marginal (r1). Dacă ar vinde doar pe piața internă, ar produce cantitatea indicată de intersecția lui r1 și c1. Graficul C în mod similar prezintă condițiile cererii în “Foreign” și funcția costului marginal al firmei (c2), dacă această devine întreprindere multinațională și își asumă responsabilitatea producției. Graficul B cuprinde o construcție ce aduce toate aceste informații împreună. Mai întâi, dacă firma începe să exporte din “Home”, va avea loc sporirea costurilor marginale întrucât “output”-ul se extinde, iar venitul marginal va fi mai mare întrucât numărul unităților vândute către cumpărătorii din “Home” crește. Să presupunem că firma avea un preț fix M la care putea vinde în străinătate. Atunci, ar alege să producă Q1 în 1, vânzând S1 din ea acasă și exportând S1Q1. Prețul intern ar deveni P1 în locul unui preț mai mic care ar fi prevalat dacă nu se realizau exporturi. Curba Cx din graficul B indică ceea ce Horst numește costul marginal al exportului din țara de origine, și ilustrează cantitatea care ar fi exportată pentru fiecare preț M. Din graficul C deducem o construcție analogă, acordându-i firmei posibilitatea (imaginară) de a importa diferite cantități din produsul său, pentru a le revinde la prețul Mt. Dat fiind Mt, firma ar produce Q2 pe plan local, ar vinde S2, și importa Q2S2. Cu cât Mt este mai redus, cu atât sunt mai mari importurile, iar producția ar fi realizată prin contract internațional.

Mai este nevoie de încă un pas pentru a completa această construcție. Să presupunem că Foreign impune o taxă care sporește prețul de livrare al importurilor, peste prețul din străinătate, cu o sumă indicată de trecerea de la Cx la Cx+t în tabloul B. Exporturile de echilibru sunt X, iar cantitățile vândute (S) și produse (Q) sunt arătate în piețele “Home” și “Foreign”.

După cum arată figura 1, firma servește “Foreign” parțial prin producție locală și parțial prin exporturi din “Home”. Dacă “Foreign” sporește taxele vamale, CTN răspunde crescând producția locală și reducând exporturile. Dar deciziile locaționale ale CTN reflectă, de asemenea, diferența de costuri reale între cele două piețe – forțele clasice ale avantajului comparativ (întrucât costurile afectează modelul productiv al țării ca întreg) și absolut (căci aceste costuri apar la producători într-o industrie particulară). Un alt factor influențează venitul: CTN nu pot stabili prețuri pe cele două piețe naționale atât de diferite încât alte părți descoperă că plătesc arbitrajul dintre ele.

Exporturile și investițiile străine: determinanți comuni

Dacă (potențiala) CTN alege modalitatea de minimizare a costului pentru a servi orice piață străină profitabilă, atunci ar trebui ca simultan să ia în considerare toți factorii ce favorizează una sau alta dintre alternative. Orice favorizează investițiile străine (ca de exemplu taxele vamale) descurajează exporturile și vice versa.

Unii cercetători leagă relația dintre exporturi și investiții străine de diferențele structurale specifice dintre industrii. Lall (1989) a arătat că raportul dintre exporturile transnaționalelor americane și suma exporturilor împreună cu vânzările filialelor străine, crește o dată cu importanța eforturilor de R & D efectuate de aceste companii, dar este negativ legată de importanța cheltuielilor de publicitate, niveluri ridicate ale publicității indică trăsături ale comportamentului cumpărătorilor care încurajează producția locală și descurajează servirea piețelor din străinătate. Kravis & Lipsey (1994) au confirmat aceste rezultate și au adăugat un alt factor negativ: intensitatea forței de muncă.

Brainard (1993) a îmbogățit această direcție de cercetare cu o investigație privind fluxurile comerciale și vânzările filialelor în ambele direcții între SUA și alte 27 de țări din 64 de industrii. Pentru elementul tipic țară/industrie ea a demonstrat că vânzările efectuate de filialele transnaționalelor americane (ca o proporție a acelor vânzări + exporturile SUA) sporesc semnificativ cu costul transportului bunurilor între SUA și țara străină, protecția tarifară a pieței străine și deschiderea națiunii gazdă la ISD. Doresc o dată cu economiile de scară și aprecierea valutei țării gazdă în raport cu dolarul american.

Diferențe privind costurile de producție:

statistici comparative

Decizia CTN în ceea ce privește localizarea producției ar trebui să fie determinată de diferențele dintre locațiile candidate la costurile de producție (convertite într-o valută comună). Această ipoteză nu a fost mult testată, poate pentru că este evidentă, poate pentru că datele privind costul unitar sunt adesea disponibile. Ipoteza este oarecum mai puțin evidentă decât pare. Haki și Meredith (1989) au evidențiat faptul că CTN ar putea transfera producția dintr-o locație ce are cost redus într-una cu un cost ridicat, dacă bunurile proprietatea locațiilor au abilitatea de a transfera avantajele de cost ale țării sursă.

Cercetările empirice asupra schimbărilor actuale în ratele de schimb efective, nominale sau reale, au confirmat, în general, că deprecierea monedei unei țări gazdă încurajează influxurile de investiții străine în timp ce deprecierea descurajează fluxurile de ieșire. Goldsbraugh (1987) a arătat că fluxurile de intrare și de ieșire ale investițiilor străine ale marilor țări industriale depind, în mod semnificativ de mișcările cursului de schimb relativ ajustat prin costurile unitare cu forța de muncă. Caves (1994) a observat că, dintre țările sursă, fluxurile provenite de la cei mai mici și mai noi investitori străini erau mai sensibile la cursul de schimb al $ decât erau investitorii majori, angajați în principal în procurarea de fonduri pentru investițiile străine existente.

Concluzionând, dacă domeniul științelor economice internaționale oferă o explicație îndestulătoare privind corporațiile transnaționale, acestea ar părea să se întindă între arbitrajul de capital între țările unde produsul marginal este redus și acelea unde este înalt. Investițiile străine, în general implică un transfer net de capital, așa că este de dorit să se ia în considerare teoria relevantă a mișcărilor internaționale de capital.

=== Capitolul IV ===

Capitolul IV

ORGANIZAREA ȘI EXTINDEREA

CORPORAȚIILOR TRANSNAȚIONALE

4.1. Procese de expansiune în cadrul firmei

4.2. Structura organizațională

4.3. Efecte ale organizării: new venture sau achiziție?

4.1. Procese de expansiune în cadrul firmei

Abordarea costului tranzacțiilor în cadrul corporațiilor transnaționale poate explica întregul curs al dezvoltării firmei de-a lungul timpului, precum și preponderența CTN la un moment dat. Dacă o companie multinațională poate uneori să măsoare un avantaj pentru a disloca o piață și a reduce costurile tranzacțiilor, costurile firmei pentru a-și asigura informațiile și a aranja tranzacțiile îi modelează comportamentul. Această abordare a costului tranzacției constituie un punct elementar legat de motivul pentru care firmele multinaționale nu sunt omniprezente. Impresarul tipic, un localnic dintr-o anumită țară, adaugă activităților sale economice, cunoștințe generale despre sistemul legal și social precum și acele speciale “mijloace de a face lucrurile”. Firma (putem excepta anumite CTN mature) are o bază națională clară și identitate, cu propriile sisteme de planificare internă și de luare a deciziilor, realizate în contextul cadrului legal și cultural al acelei națiuni. Când o unitate antreprenorială găsește sau achiziționează filiale în străinătate, trebuie să inducă un cost fix pentru a învăța cum “e mersul lucrurilor” în acea națiune. Personalul din țara de origine trimis să sprijine și să dezvolte filiala, va fi (cel puțin pentru un timp), mai puțin eficient decât acasă. Avantajele corporației transnaționale provenite din costul tranzacției trebuie să depășească acest dezavantaj intrinsec.

Abordarea costului tranzacției implică, de asemenea, ca bunurile proprietatea companiei să fie primele dezvoltate în unele piețe naționale. Acestea influențează o serie de decizii de investire luate de-a lungul timpului de către firmele ce au avut succes, incluzând decizii privind inițierea și extinderea investițiilor străine. Mai întâi, firma nu poate să realizeze instantaneu toate proiectele profitabile utilizând acel “mijloc” pe care îl poate localiza. Constrângerile limitează creșterea unei firme. Companiile iau în considerare diverse planuri pentru utilizarea mijloacelor lor distinctive astfel încât să maximizeze valoarea prezentă estimată a profiturilor viitoare. Să presupunem că avantajul de proprietate asupra (cel puțin unora dintre) rivalilor săi devine clar atunci când o firmă națională deține doar 10% din piața sa națională. Următoarea sa mișcare cea mai profitabilă ar putea fi, sau să se extindă pe piețe străine, sau să-și mărească cota de piață, pe piața internă. Deși alegerea ar putea urma oricare dintre căi, costurile informației creează o înclinație către continuarea expansiunii interne, care nu necesită noi costuri cu informațiile și cercetarea, asociate extinderii în străinătate.

Pe măsură ce participarea firmei pe piața sa internă crește revenirile marginale pentru extinderea ulterioară pe piața internă, în final descresc. Dată fiind elasticitatea curbei cererii pe piață, și reacțiile previzibile ale competitorilor, cu cât este mai mare extinderea participării pe piață a firmei, cu atât mai scăzută este elasticitatea cererii pe care o percepe. De asemenea, participarea sa sporită pe piață poate conduce la apariția unor concurenți din ce în ce mai puternici.

O dată ce extinderea în străinătate ajunge în fruntea listei investițiilor profitabile pentru firmă, alegerea destinației ar putea fi afectată de costurile de informație, întrucât acestea variază de la destinație la destinație. Prima locație pentru investiția în străinătate este, probabil, să fie piața națională, unde întreprinzătorul se confruntă cu cele mai mici dezavantaje de limbă și cultură. Însăși investițiile străine de succes pot spori bunurile aflate în proprietatea firmei, făcând cursul extinderii internaționale să fie foarte dependent de această cale.

Determinanți specifici ai firmei pentru investițiile străine

Prima dovadă a acestui proces de extindere face legătura deciziilor de investiții străine de patrimoniul acumulat de firmă. Horst (1978) a comparat mai întâi firmele din cadrul industriei pentru a testa ce trăsături le deosebesc pe cele care merg în străinătate și acelea care nu dețin încă statut de corporație transnațională. Singura diferență semnificativă pe care el a găsit-o constă în mărimea (participarea pe piață) pe care fiecare o atinsese pe piața internă. Acest rezultat susține ipoteza că firma profită de oportunitățile de pe piața internă înainte de a înregistra costuri de tranzacție pentru ieșirea pe piața externă. Horst (1980) a descoperit, mai târziu, că extinderile în străinătate ale unor firme de succes din domeniul alimentar din SUA, pot fi explicate prin diferențele calitative dintre patrimoniile lor. Studii statistice ulterioare au detectat un număr de diferențe între firme care afectează în mod semnificativ deciziile de a realiza sau nu investiții străine. Caves și Pugel (1984, capitol 2) au confirmat rezultatul obținut de Horst referitor la dimensiunea firmei, dar au asociat, de asemenea, diferențe în modul de reclamă a firmelor și alegerile lor de ISD. Grubaugh (1989) a reluat ideea lui Horst găsind influențe pozitive semnificative, nu doar în participarea pe piață (dimensiunea în cadrul industriei respective), ci și în gradul de intensitate a cercetării, diversitatea produselor și importanța cheltuielilor administrative și de vânzare (slab semnificative). Marian & Nash au ajuns la concluzia, totuși, că nu dimensiunea absolută ci cota de piață deja obținută de firmă pe piața internă, previzionează investițiile în SUA. Alți cercetători au legat decizia de investiție externă a firmei sau extinderea operațiunilor externe de vechimea și/sau experiența acumulată de firmă.

Mai mulți autori au investigat relația între diversificarea produselor pe piață și investițiile străine. Rezultatele sunt oarecum diverse și reflectă diferențe între metodele de “sampling” și măsurare, dar ele sunt similare cu ipotezele emise anterior privind comerțul pe terme scurt.

Alte studii, care compară piața produselor și nivelele de diversificare geografică (internaționale) atinse de firme, de diferite dimensiuni și vechimi, au găsit, de obicei, corelații pozitive: având timp și resurse, o firmă poate exploata oportunități pentru diversificare în ambele direcții, iar tipurile de patrimonii care susțin investiția externă sunt aceleași, asociate cu diversificarea “aferentă”.

Decizii de investiții în străinătate

Literatura de specialitate a administrației în afaceri conține investigații ale procesului prin care firmele iau decizii legate de investițiile străine, și concluziile acestora depind de costurile de ajustare și de informare, care au fost propuse anterior. O caracteristică adesea evidențiată este modul aleatoriu în care firmele inițiază investigații asupra oportunităților de investiții externe, probabil ca un răspuns la o problemă percepută undeva, jos, în ierarhia administrativă a firmei. O concluzie neplăcută obținută uneori, este că însuși procesul de investiții externe este extrem de aleatoriu, că ignoră probabilitatea ca multe firme care au capacități reduse de a efectua investiții în străinătate, în mod similar cochetează cu aceste idee, dar, în același timp, resping ideea de a risca în străinătate. După cum am prezentat în capitolele anterioare, corporațiile transnaționale aleg piețe externe pentru debuturile lor, astfel încât să minimalizeze costurile de informare și tranzacții asociate cu investiția externă. Noua companie multinațională se poate acomoda cu un mediu nu prea competitiv, până reușește să învețe mersul pieței respective – deținând experiențe care îi reduc costurile (sau riscul) extinderii viitoare pe un teren mult mai străin. În etapele inițiale, bunurile intangibile îi oferă unele avantaje. Își poate pune în funcțiune uzina la capacitatea desemnată, mult mai repede decât o firmă independentă comparabilă, și o inovație împrumutată de la firma mamă au drept rezultat mai puține dificultăți pentru filială. Această acumulare de experiență a fost teoretic, considerată ca plată a unui cost fix de a îmbunătăți capacitatea unei firme de a face distincția între oportunități “low return” și “high return” (Kasson, 1995).

Procesul prin care firma investighează opțiunea de investiție externă prezintă anumite proprietăți importante. Costurile de cercetare și informare sunt destul de mari pentru o investiție externă, în comparație cu alte decizii investiționale, necesitând deplasări la sediul din străinătate, implicând costuri de obținere a aprobărilor necesare de la guvernele străine, și așa mai departe. Aceste costuri fixe ridicate pentru luarea unei decizii constituie un motiv important ca investițiile străine să fie, în principal, o activitate a acelor firme ale căror resurse acumulate ar putea susține un angajament mare de capital în străinătate. În strânsă legătură cu aceste costuri fixe de cercetare, este concluzia lui Aharoni, că riscul perceput al unei investiții străine este destul de mare. Cu cât mai costisitoare este informația, cu atât se obține mai puțin, și cu atât mai riscant este rezultatul prevăzut. Cel puțin un studiu asupra experienței corporațiilor transnaționale confirmă că filialele străine ale firmelor au rezultate mai bune când aleg inițial, cu costuri scăzute ale informației și adună informații pe parcurs, exportând, mai întâi, sau licențiind producători străini independenți, decât atunci când iau o decizie de investiție externă fără a cunoaște mediul respectiv. Deoarece stocul de cunoștințe anterioare ale firmei are o valoare scăzută pentru procesul de investiții externe, în sine, o investigație amănunțită a piețelor externe este, în mod evident, mai posibil să fie o procedură eficientă (Johanson și Vahlne, 1984).

Modelul descris aici, poate fi observat în multe studii istorice și de caz. Într-adevăr, procesul inițial de extindere a firmelor către statutul de piață națională, în economia americană a secolului XIX, a fost aparent destul de similară, cu evoluția lor mai recentă către statutul de multinațională. Studiile de caz arată de asemenea, că evoluția unei firme multinaționale a depins de inovațiile în comunicații ale secolului al XIX-lea (telegraf și telefon), care au permis firmei să obțină economii de integrare.

Dubin a ajuns la concluzia că, cu cât firma este mai mică, și cu cât este mai diversificat portofoliul său de afaceri externe, cu atât este mai posibil ca bunurile sale externe să fie concentrate în țări familiare. Wells a explicat felul în care extinderea corporațiilor transnaționale din țările lumii a treia este puternic influențată de comunitățile de expatriați care reduc costurile incipiente de asigurare a unor informații pe care se poate conta.

Alte tipuri de dovezi indică efectul pe care-l au costurile de informație și ajustare asupra extinderii corporațiilor transnaționale. Activitatea de export constituie un mod de învățare cu costuri reduse pentru potențialii investitori străini. Procesul de extindere, folosește, de asemenea, experiența câștigată pe o piață gazdă pentru a susține investiția pe piețe similare. Metoda de a intra pe piețele externe este aleasă astfel încât să minimalizeze costurile lipsei de experiență sau de utilizare repetată a unei proceduri sistematizate.

Investițiile străine sunt clar riscante, astfel încât, procesele prelungite ale extinderii internaționale pot avea drept rezultat șanse îmbunătățite de succes pentru transnaționale (și, prin urmare, o valoare sporită a viitoarelor profituri așteptate). Bane & Newbauer (1988) au ajuns la concluzia că rata dispariției de pe piață este mai mare pentru o filială externă care se specializează pe produse diferite față de cele originale ale firmei mamă. Mitchell (1994) a confirmat că riscul de eșec în afaceri este redus pentru firmele care au deținut deja statutul de corporație transnațională dar este crescut pentru firmele care-și modifică (cresc sau descresc) prezența multinațională. Tot Mitchell a concluzionat că șansele de supraviețuire sunt mai bune pentru cel care intră pe o piață externă și așteaptă informațiile relevate de soarta celor intrați anterior, deși nu atât de mult încât competiția să sesizeze oportunitățile; și din nou în 1995, același cercetător a demonstrat că într-o industrie în tranziție spre multinaționalizare crescută, firmele interne tind să aibă mai mult succes (atât în străinătate cât și pe piața internă), dacă își extind operațiunile internaționale și, de asemenea, un mai mare risc pentru supraviețuirea lor pe piața internă dacă nu fac acest lucru. Există, de asemenea, dovada că structura financiară aleasă de firmele mari, variază în funcție de gradul lor de multinaționalitate, direct proporțional cu riscurile mai mari pentru investițiile străine și invers proporțional cu preponderența beneficiilor din diversificare.

Dovezi indirecte ale acestor riscuri în afaceri se află în diferite studii asupra longevității și cifrei de afaceri ale corporațiilor transnaționale. Noile investiții străine sunt supuse unor riscuri sporite. Lucru evidențiat în profiturile agregate scăzute, raportate de filialele externe, după o recentă explozie de investiții străine. Aceste riscuri se reduc proporțional cu vârsta firmei, după cum reiese din asocierile puternice între vârsta filialelor și gradul de dezvoltare al unei corporații transnaționale, precum și între ratele profitului filialelor externeși vârsta lor. Pe de altă parte, multinaționalele mai mici și mai noi care se dovedesc a fi profitabile, se dezvoltă mai rapid decât cele mari, mature și profitabile. Această concluzie, reiese, de asemenea, din studiile asupra dimensiunii și creșterii unei firme, care compară firme interne cu multinaționalele. În mod similar, profitabilitatea medie a multinaționalelor o depășește în mod obișnuit pe cea a firmelor interne, probabil datorită rentelor aduse de patrimoniul multinaționalelor, și întrucât creșterile în multinaționalitate sunt însoțite de creșteri ale profitului. Un alt aspect al cifrei de afaceri care a fost foarte puțin studiat este declinul multinaționalelor. Abordarea costului tranzacției sugerează că ar trebui să reflecte deprecierea și uzarea patrimoniului unei companii multinaționale.

Filialele străine integrate cu firmele mamă au șanse mai mari de supraviețuire decât cele noi, mai mari, și cele cu “output”-uri mai diversificate.

4.2. Structura organizațională

O dată ce o firmă hotărăște să facă prima investiție străină, trebuie să găsească mijloace de a integra această activitate în structura sa generală de luare a deciziilor. Aceste modalități organizaționale sunt semnificative din punct de vedere economic, din mai multe motive. Design-ul lor depinde de structurile piețelor pe care firma operează, și influențează comportamentul de piață al acesteia; prin urmare, cunoașterea structurilor organizaționale ajută la explicarea comportamentului multinaționalelor, ca actori ai activității economice. În final, ușurința cu care aceste companii se adaptează la politicile impuse de guverne depinde de structura lor organizațională.

Formele organizaționale și filialele externe

Odată ce o afacere crește destul de mult pentru a avea o structură ierarhică formală, sunt aplicabile două forme principale: organizația funcțională (F) constă într-un grup de departamente funcționale specializate care raportează unui șef executiv. Organizația multidivizională (MD) plasează două sau mai multe organizații F sub supravegherea unei singure conduceri executive. Organizația F are cea mai specializată structură: membrii fiecărui departament se concentrează asupra propriilor lor sarcini fără nici o comunicare redundantă cu alte departamente. Organizația F este bună la a face un singur lucru, dar cât mai eficient posibil. Forma MD a evoluat când întreprinderile de afaceri au ajuns la concluzia că ar putea face diverse activități profitabile (diversificarea producției sau geografică), astfel încât a devenit ineficientă plasarea tuturor activităților de producție, să spunem, într-un singur departament de producție. Firma MD beneficiază de crearea unui “centru de profit” în fiecare diviziune, responsabil pentru obținerea unui profit din activitățile ce i-au fost atribuite. Dacă performanța profitului acordă top-managementului modalități eficiente de supraveghere a diviziilor sale, atunci șefii executivi se pot concentra pe probleme strategice pe termen lung – anticipând schimbări de mediu, alocând capital diviziunilor, găsind metode pentru o utilizare cât mai bună a resurselor firmei. Cu cât sunt mai diversificate activitățile unei firme, cu atât este mai posibil să adopte organizarea MD. Această formă, accidental, a evoluat în SUA în jurul anilor 1920 și ulterior s-au extins pe scară largă în SUA și alte țări.

Stopford & Wells (1982, capitolul 2) au arătat că firmele americane, de obicei sunt organizate în forma F atunci când își dezvoltă prima filială în străinătate. Prima afacere internațională, în general este legată de firma-mamă prin intermediul structurii organizaționale, datorită riscului și incertitudinii din mediul respectiv, și întrucât nimeni nu știe la ce nivel de performanță să se aștepte că va realiza această afacere. De asemenea, nu are sens ca la acest nivel să se stabilească un aparat elaborat pentru a administra filialele străine. Pe măsură ce operațiunile externe se maturizează, întreprinderea stabilește o diviziune internațională care să coordoneze funcții diverse precum transferul prețurilor, finanțarea și distribuția exporturilor între unitățile producătoare. Acest eveniment, adesea însoțește sau urmează evoluția organizării în ansamblu a firmei-mamă de la F la MD. Adoptarea formei MD asigură întreprinderii o flexibilitate necesară intrării și coordonării a noi zone de afaceri, ceea ce face ca proliferarea filialelor străine să fie mult mai posibilă. Totuși, coordonarea operațiunilor străine printr-o diviziune internațională este problematică pentru întreprinderea MD. Diviziunile sale interne sunt, de obicei, organizate după tipuri de produse, în timp ce structura internațională ține seama de producția în diverse țări a acelorași bunuri. Managerii producției interne nu au o restricție directă în ce privește acordarea diviziunii internaționale a accesului la acea parte a patrimoniului ce poate fi de folos unităților internaționale producătoare ale aceleiași linii, o problemă de “suboptimizare” pentru corporațiile transnaționale. Prin urmare, firmele caută alte structuri organizaționale pentru a rezolva această problemă. O soluție ar fi să se organizeze întreaga companie sub forma diviziunilor de producție la nivel mondial, dar aceasta creează o altă problemă de suboptimizare: aspecte comune ale operațiunilor din străinătate sunt urmărite în diviziuni separate. O altă soluție ar fi reglementarea unei diviziuni internaționale în divizii pe zone, fiecare fiind responsabilă pentru toate operațiunile din anumite regiuni mondiale. Această soluție este pusă în aplicare acolo unde filialele străine își furnizează reciproc, componente sau produse intermediare, ce solicită o coordonare strânsă.

Alegerea unei structuri organizaționale reprezintă astfel o balanță de avantaje și alternative discrete. Să considerăm alegerea între divizii globale de producție și divizii pe zone geografice. Principiul economic ce guvernează această alternativă constă în plasarea în cadrul unei diviziuni a acelor activități care solicită o comunicare și o coordonare extensivă reciprocă și separarea altor activități ce nu au nevoie de interschimburi continue sau regulate. Cu cât “output”-urile unei firme ce produce în străinătate sunt mai diversificate, și cu cât sunt “mai internaționale” piețele pentru “input”-urile și “output”-urile sale, cu atât este mai probabil ca firma să aleagă diviziunile de producție globală. Fără acestea, prea multe interschimburi datorate problemelor specifice ale produselor trebuie să treacă granițele naționale. De asemenea, cu o diviziune internațională sau după zone geografice, o companie cu un grad înalt de diversificare a producției se dezvoltă, ținând cont de liniile interne de produse eterogene. O singură diviziune internațională este rareori utilizată dacă firma realizează 40% sau mai mult din vânzările sale în străinătate, întrucât structura puterii celor ce ridică pretenții va crește atunci nebalansată.

Davis a remarcat preponderența diviziunilor producției globale în firme cu mari cheltuieli de cercetare, ce necesită un management global restrâns al produselor specifice din patrimoniul lor. Organizațiile cu arie internațională se dezvoltă acolo unde linii de produse mature sunt furnizate unor piețe de consumatori finali comune, astfel încât problema coordonării la vârf a corporației transnaționale ține de organizarea marketingului la nivel regional.

Realizarea unei structuri organizaționale conformă cu activitățile pe care le desfășoară este importantă pentru eficiența și profitabilitatea unei firme. O companie cu o organizare MD și operații diversificate în străinătate care sunt supravegheate de o diviziune internațională, probabil că înregistrează o anumită neconcordanță.

Brooke & Remmers au realizat o abordare oarecum diferită pentru explicarea structurilor organizaționale ale corporațiilor transnaționale, dar au obținut concluzii asemănătoare celor mai sus menționate. Ei au clasificat sistemele de management ale transnaționalelor în “închise” sau “deschise”, în funcție de intensitatea supravegherii efectuate de firma mamă asupra filialelor sale și de densitatea comunicării și a legăturilor informaționale dintre acestea. Structurile închise se întâlnesc la corporațiile transnaționale verticale, unde întreruperea fluxului de producție printr-o firmă afiliată, afectează prompt operațiile altora. Apar, de asemenea, și la transnaționalele verticale, care într-o mare măsură utilizează tehnologii comune, sau care distribuie o marcă identică a unui bun în câteva regiuni, astfel încât funcționarea slabă a unei firme afiliate afectează profitabilitatea altora. O altă condiție pentru controlul închis este ca diferențele dintre piețele naționale să nu solicite adaptarea locală a produsului. În mod similar, alți autori au legat gradul de închidere al controlului de câteva trăsături ale tehnologiei întreprinderii, strategiei și mediul pieței respective. Supravegherea este mai centralizată acolo unde dimensiunile întreprinderii și activitățile firmei-mamă și ale filialelor sunt similare, unde tehnologia este complexă, unde multe tranzacții se realizează între părinte și filiale, unde afacerile cu guvernele naționale nu sunt importante, și unde mediul pieței (mai ales nivelul cererii) este relativ mai ușor de prevăzut. Young (1990) și Jarillo & Martinez (1993) au demonstrat acuratețea distincției între filialele închise (centralizate) și deschise (localizate).

Corporațiile transnaționale implantate în diferite țări au făcut diferite alegeri organizaționale, în funcție de diferențele din culturile naționale și, mai ales, de difuzarea graduală a inovațiilor organizaționale, care aveau originea în SUA. Transnaționalele europene, utilizau în general supravegherea informală a filialelor doar printr-un raport făcut personal între președinții filialelor și firmei mamă (Jones, 1989, pag. 13,16). La începutul anilor ’70, mai mult de o treime din corporațiile transnaționale europene studiate de Franko aveau un sistem “mamă-fiică”, în timp ce restul companiilor utilizau modele organizaționale similare transnaționalelor americane (diviziuni ale producției globale, diviziuni internaționale). Hulbert și Brandt (1987, pag. 11-23) au observat această difuzie diferențiată la filialele braziliene ale multinaționalelor americane și europene. În mod similar, Chanbler (1987) a ajuns la concluzia că firmele din Marea Britanie au devenit multinaționale mai târziu decât cele din SUA, întrucât controlul efectuat de firma-mamă a durat mai mult printre firmele din Marea Britanie. Gradul în care grupul de firme se poate extinde fără a pierde controlul exercitat de proprietari, este limitat de fecunditatea grupului, iar scala absolută a investițiilor în acest grup și managementul extinderii internaționale are o mare importanță în cadrul capacităților grupului. Deoarece structurile organizaționale de bază accesibile firmelor sunt discrete, o multinațională care are nevoie de tipuri de coordonare furnizate atât de diviziunile internaționale cât și cele globale de produs, se confruntă cu o dilemă. Să trăiască într-o formă impusă dar imperfectă? Să încerce sinteza formală oferită de organizația matriceală? Sau să se descurce cu diverse dispozitive de coordonare pentru a repara fisurile care apar într-o organizație tradițională? Egelhoff (1990) a descoperit că între multinaționalele europene sunt mai numeroase diviziile globale de produs iar în cadrul celor din SUA, diviziuni naționale și zonale – o reflectare naturală a geografiei continentelor lor de origine.

4.3. Efectele organizării: o nouă întreprindere sau achiziție?

Relațiile între mediul de piață al unei transnaționale și organizarea sa internă, prezintă interes economic întrucât afectează eficiența economică, dar ele nu angajează în mod direct probleme de politică publică care motivează marea parte a analizelor economice. În acest capitol voi lua în considerare unele decizii de politică de afaceri care sunt luate de structurile organizaționale ale transnaționalelor și care sunt semnificative pentru politica publică. Opinia publică uneori “se ofensează” când o întreprindere națională este achiziționată de o transnațională domiciliată într-o țară străină. Această agitație poate rezulta pur și simplu din cauze naționaliste, dar, de asemenea, dintr-o preocupare mai rațională față de efectele competiției (printre alte interese naționale): așa-numita intrare “green-field” a unei multinaționale, adaugă o nouă întreprindere la piața națională, în timp ce intrarea prin achiziție nu face acest lucru. Costurile organizaționale și tiparele multinaționalelor sugerează o serie de ipoteze asupra circumstanțelor în care o firmă străină este mai probabil să intre pe o piață prin achiziție. Sunt luate, de asemenea, în considerare influențele asupra deciziilor unei transnaționale de a achiziționa firme care s-au impus pe piață pentru a controla unitățile de afaceri. Intrarea printr-un joint-venture cu o altă întreprindere elimină această alegere.

Risc, dimensiune și experiență

Cele prezentate anterior, au stabilit gradul de risc al filialelor externe. Acestea necesită costuri fixe și variabile pentru coordonarea administrativă iar multinaționalele le suportă doar în momentul în care există garanții cu privire la profiturile previzionate. Atât riscurile cât și costurile de coordonare afectează alegerea dintre achiziție și intrare “green-field”. Pentru a forma o filială pentru achiziție, firma care prospectează intră pe piață pentru control corporatist și achiziționează un număr de acțiuni dintr-o afacere în derulare. Apoi trebuie să intre în competiție cu ceilalți deținători de acțiuni (persoane și instituții), iar concurența forțează cumpărătorul să plătească un preț care ar permite unui investitor ce nu deține controlul să câștige doar o rată a revenirii normală sau competitivă din afacerea achiziționată. Multinaționala se poate aștepta la rezultate pozitive, bineînțeles, dacă afacerea achiziționată mărește rentele capitalului său, sau dacă multinaționala are un cost mai scăzut al capitalului. Compania transnațională care, în loc să creeze o nouă întreprindere evită să plătească valoarea unei afaceri achiziționate, ceea ce ar putea să nu valoreze prea mult dacă dorește să opereze cu propriile sale practici manageriale. Totuși, costurile mari de pornire penalizează outsider-ul în comparație cu un întreprinzător național. Prin urmare, nici o prezumție generală nu favorizează nici o metodă de intrare. Există factori care se pot dovedi foarte importanți: când piața acțiunilor scade, de exemplu, achiziționarea de bunuri fizice prin cumpărarea de companie, revine mai ieftin decât construirea unei uzine.

Intrarea prin începerea unei noi afaceri poate fi, de asemenea, mai riscantă decât achiziția. Afacerea în derulare este o coaliție lucrativă. Din punctul de vedere al unei transnaționale străine, ea posedă un management local funcțional, familiar cu piața națională. Compania transnațională care cumpără o firmă locală, cumpără, de asemenea, și accesul la un stoc de informații foarte valoroase. Acești factori reduc cu siguranță incertitudinea referitoare la fluxurile ulterioare ale noii filiale. Prin urmare, în general, a alege achiziționarea mai curând decât a face o nouă întreprindere înseamnă a alege o rată de revenire mai scăzută, dar mai puțin nesigură.

Această concluzie poate fi acum legată de ideea referitoare la structurile organizaționale ale multinaționalelor. Când o firmă merge pe piața externă, întâmpină în special un mare nivel de nesiguranță și, prin urmare, obține un stoc de informații și un risc mai scăzut de intrare pe o piață străină prin achiziție (sau un joint-venture) cu un partener renumit. Bineînțeles firma care obține un statut de multinațională cu un patrimoniu inovativ, ar putea să nu localizeze o activitate potrivită scopurilor sale, dar, oricum achiziția este atractivă. În final, rata de creștere a transnaționalei poate influența metoda sa preferată de extindere în străinătate. Dovezile sugerează că stocul de informații al unei transnaționale crește o dată cu timpul scurs de când și-a inițiat afacerea respectivă. Dacă vârsta aduce înțelepciune, transnaționalele ce se dezvoltă rapid dețin un stoc de experiență mai mic decât cele egale ca mărime, dar care și-au atins statutul curent mai încet. Prin urmare, cel ce se dezvoltă mai rapid, va da o valoare mai mare stocului de informații deținut de o firmă în activitate, și este mult mai posibil să și-o adauge la filialele sale prin achiziții.

Diversitatea și alte influențe asupra achiziției de filiale

Diversificarea transnaționalelor afectează, de asemenea, procesul de expansiune. Să luăm, mai întâi în considerare diversitatea geografică obținută deja de o transnațională. Acest factor, ca și mărimea și experiența, în general, sporesc stocul de informații al transnaționalelor și reduc prețul pe care îl vor plăti pentru securitate prin achiziționarea unei firme deja active decât prin construirea uneia noi. Dubin și Wilson au ajuns la concluzia că în ceea ce privește transnaționalele deja mult diversificate în străinătate, este mult mai puțin probabil ca acestea să-și adauge noi filiale prin achiziții.

Diversitatea constă, de asemenea, și în măsura în care linia de produse a noii filiale diferă față de activitatea tradițională a companiei respective. Cu cât o nouă activitate este mai diversificată, cu atât este mai mare incertitudinea și posibilitatea apariției unor erori costisitoare, și cu atât este mai probabil ca transnaționala să plătească pentru securitatea mai mare de intrare prin achiziție (Dubin, 1980, capitolul 6). În ciuda acestor rezultate, există evidență că unele companii larg diversificate au pus la punct un proces de expansiune prin achiziție, fie pe piața lor internă fie în străinătate și au realizat economii de scară administrative din însuși procesul respectiv.

Deși acest efect este slab documentat, competiția piață-produs poate influența modul de intrare. Hörnell și Vahlne (1989, pag. 97-101) au sugerat că achiziția este ieftinită când transnaționala poate amenința în mod credibil competiția produs-piață, ceea ce va afecta valoarea țintei propuse. De asemenea, achiziția poate avea loc și ca măsură defensivă pentru a face ca bunurile țintite să nu cadă în mâinile unui rival.

Unele influențe asupra metodei de extindere a transnaționalelor vine direct de pe piața controlului comparativ. Avantajul net al cumpărării unei afaceri în derulare depinde de prețul care trebuie plătit. Cu cât sunt mai multe afaceri în derulare disponibile pentru a fi cumpărate, cu atât va fi mai scăzut prețul de achiziție pe care transnaționala este posibil să-l plătească. Corporațiile transnaționale ar trebui să achiziționeze mai puțin frecvent în țările mai puțin dezvoltate, unde pot fi găsite mai puține firme potrivite (Wilson, 1985) și în general, în economiile slabe (Dubin, 1980, capitolul 9). Rezultatul celei din urmă este izbitor, deoarece, cu cât este mai mică piața, cu atât mai mult stârnește rivalități competitive o firmă care intră cu o nouă scară de facilități efective.

Piața controlului comparativ reiese, de asemenea, și din trăsăturile firmelor locale pe care transnaționalele le selectează pentru achiziție. Little a ajuns la concluzia că achiziționatorii din SUA sunt ceva mai puțin profitabili decât alte firme din industria lor și cu notabile datorii pe termen lung, ceea ce sugerează că au fost constrânse la livrări de capital. În mod similar, Van den Bulcke (1995) a observat că firmele belgiene vizate sufereau de probleme financiare interne (38%) sau lipsă de capital (29%) sau necesitau infuzie de tehnologie (17%). Alte studii au indicat tipare similare. Erland (1988) a arătat că firmele suedeze cu participare străină au demarat cu o tehnologie sub medie pentru industriile lor, dar majoritatea au prezentat creșteri după infuzia străină. Stubenitsky a aflat că întreprinzătorii olandezi care vând controlul firmelor la transnaționale, au nevoie ca acestea să aducă bunuri specifice (tehnologie, capital) cât și noi talente manageriale. Alți autori au scos în evidență lipsa de lichiditate a firmelor canadiene, care avea tendința să le deprecieze valoarea de piață, din cauza fuziunilor internaționale.

Teste statistice

Unul câte unul, teste ale ipotezelor mai sus prezentate au dat naștere unor teste statistice multivariate, care, de asemenea, au dus la apariția a noi ipoteze. De exemplu, Caves și Mehra (1990) au analizat deciziile corporațiilor transnaționale străine ce intră pe piața americană. Ei au ajuns la concluzia căci, cu cât o afacere începută sau achiziționată are dimensiuni mai mari în comparație cu dimensiunea firmei-mamă, cu atât este mai acceptabilă garanția achiziției căutate. Rezultatele lor asupra diversității firmei-mamă, totuși, se ciocnesc de teoriile anterioare emise asupra investițiilor americane în străinătate: probabilitatea achiziției crește cu diversificarea geografică și de produs a corporației transnaționale, astfel încât marile companii de acest fel se caracterizează printr-un proces de intrare prin achiziție care este în mare rutinizat. Părinții specializați ce își adaugă filiale nediversificate nu arată o preferință semnificativă din punct de vedere statistic pentru o abordare “green-field”. Se apelează la achiziții atunci când piața americană crește rapid, dar și când aceasta crește foarte încet (care, prezumtiv, devalorizează patrimoniul existent). Considerații din punct de vedere concurențial: o corporație transnațională ce își deschide o nouă afacere într-o industrie concentrată este mult mai probabil să facă o achiziție, evitând consecințele concurențiale ale unei noi capacități adăugate printr-o intrare pe un teren gol (“green-field”). De asemenea, se observă o tendință slabă de a realiza achiziții atunci când corporația transnațională preia de pe piața americană alte firme din industria respectivă. Nu a fost găsită nici o dovadă cum că numărul țintelor potențiale (firme independente dintr-o anumită industrie și o anumită dimensiune) ar afecta metoda de intrare. Aceasta nu este afectată nici de tipul bunurilor în proprietate cumpărate de firma-mamă (R & D, cele legate de publicitate) cu excepția producătorilor de bunuri durabile care într-o măsură semnificativă favorizează intrările “green-field”.

Alte studii au sondat aceste relații dar și altele. Kogut și Singh (1994) care, de asemenea au analizat intrările pe piața americană, au adăugat rolul caracteristicilor culturale ale țărilor gazdă. Distanța culturală față de Statele Unite afectează, deși destul de slab, intrările “green-field” (și promovează semnificativ joint-ventures), în timp ce o aversiune culturală către incertitudine afectează intrările “green-field” (ultimul rezultat este arătat de intrările firmelor japoneze). Zejan (1995) a arătat că transnaționalele suedeze tind, de asemenea, să obțină noi filiale prin achiziție, și că aceasta din urmă crește cu o probabilitate mai mare în țările gazdă cu venituri ridicate. Tot acest autor a adăugat o concluzie conform căreia filialele achiziționate ulterior vor fi mai puțin integrate în operațiunile companiei transnaționale (comerț interafiliat). Hennart și Park (1996) au analizat intrările transnaționalelor japoneze în Statele Unite, confirmând rezultatele lui Caves și Mehra în legătură cu dezvoltarea industrială și dimensiunea afacerilor americane, dar, au observat de asemenea, că intensitatea cercetării-dezvoltării dispune corporațiile japoneze către intrări “green-field”, în timp ce intrarea într-o afacere diferită este efectuată prin achiziție. Ei nu au găsit nici o influență a factorilor financiari (prețurile acțiunilor sau randamentul firmei-mamă) sau a experienței trecute a părintelui.

=== Concluzii ===

CONCLUZII

O dată ce o firmă hotărăște să facă prima investiție străină, un aspect foarte important il reprezintă găsirea de mijloace de integrare a acestei activități în structura sa generală de luare a deciziilor. Aceste modalități organizaționale sunt semnificative din punct de vedere economic, din mai multe motive. Design-ul lor depinde de structurile piețelor pe care firma operează, și influențează comportamentul de piață al acesteia; prin urmare, cunoașterea structurilor organizaționale ajută la explicarea comportamentului multinaționalelor, ca actori ai activității economice. În final, ușurința cu care aceste companii se adaptează la politicile impuse de guverne depinde de structura lor organizațională.

Filiala străină, deși la început ținută la distanță, trebuie să fie integrată în structura administrativă a firmei-mamă – deseori o organizație funcțională atunci când se realizează prima afacere în străinătate, dar posibil să tindă către una multidivizională. Activitățile din străinătate pot fi integrate fie prin diviziuni internaționale sau pe zone, fie prin diviziuni de produs ce caracterizează atât piețele interne cât și cele externe. Alegerile corporațiilor transnaționale tind să se îndepărteze de principiul conform căruia activitățile cărora le sunt caracteristice aceleași probleme și care au nevoie de cea mai multă comunicare ar trebui să fie cuprinse în aceeași diviziune. Corporațiile transnaționale diferă foarte mult în funcție de ce decizii sunt centralizate la firma-mamă: finanțele sunt întotdeauna centralizate întrucât reprezintă sistemul nervos pentru eforturile firmei-mamă de a maximiza profiturile globale, și se pare că alte decizii sunt centralizate în funcție de gradul în care sunt garantate de structura tehnică și de piață a activităților firmei.

Dacă o corporație transnațională intră pe o piață străină prin achiziționarea unei firme străine sau inițiind o nouă afacere, depinde de aceste trăsături organizaționale. Prin efectuarea unei achiziții, transnaționala ce intră câștigă un management local “în mișcare” și reprezintă, totodată o strategie cu risc scăzut de intrare rapidă, dar piața pentru control corporatist capitalizează orice rente acumulate de afacere în cost de achiziție. Intrarea “green-field” păstrează accesul la aceste rente dar este mai lentă și mai riscantă. Este de așteptat, prin urmare, ca transnaționalele novice sau acelea care se diversifică în linii de produse nefamiliare să tindă către efectuarea de achiziții, în timp ce acelea care au o experiență bogată în străinătate în ce privește activitățile lor de bază să prefere inițierea unor noi afaceri.

Am arătat in capitolele anterioare că sunt trei variante de expansiune a corporațiilor transnaționale:orizontală, verticală si diversificată. Îmbinarea relațiilor verticale și orizontale are importante urmări pentru comportamentul multinaționalelor. De exemplu, această îmbinare poate sugera de ce extinderea ieșirilor prin filialele străine poate coincide cu expansiunea producției pentru export a companiei mamă, către aceeași piață. O relație pur orizontală între părinte și filială implică faptul că “output”-urile lor vor fi substituite una pentru cealaltă, în timp ce confluența relațiilor orizontale și verticale sporește posibilitatea ca acestea să fie complementare în cadrul multinaționalei. Investițiile străine diversificate, care s-au dezvoltat rapid în ultimele decade, sugerează faptul că investițiile străine servesc drept mijloc de distribuire a riscurilor în cadrul firmei. Investiția străină, fie că este diversificată față de linia de produse interne ale companiei mamă sau nu, oferă o anumită valoare de diversificare. Acest tip de investiții poate fi explicat, în parte, prin eforturile părintelui de a utiliza diversele sale descoperiri din procesul de cercetare si dezvoltare, ca și prin alte influențe. Alte investiții diversificate apar ca fiind specific destinate distribuirii riscurilor prin diversificare internațională, în special între piețe geografice.

Un alt aspect foarte important în ce privește extinderea corporațiilor transnaționale, consider că este legat de fluxurile internaționale de capital pe care acestea le implică. Dacă domeniul științelor economice internaționale oferă o explicație îndestulătoare privind corporațiile transnaționale, acestea ar părea să se întindă între arbitrajul de capital între țările unde produsul marginal este redus și acelea unde este înalt. Investițiile străine, în general implică un transfer net de capital, așa că este de dorit să se ia în considerare teoria relevantă a mișcărilor internaționale de capital.