Modalitati DE Exercitare A Dreptului DE Proprietate Publica
MODALITĂȚI DE EXERCITARE A DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ
1.1. Prezentare generală
1.2. Noțiune. Obiect. Conținut
1.3. Subiecte drept proprietate publică
1.4. Caracterele dreptului de proprietate publică
1.5. Dobândirea dreptului de proprietate public
CAPITOLUL II. EXERCITAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ
2.1. Considerații generale privind formele de exercitare a dreptului de proprietate public
2.2. Dreptul administrativ
2.3. Închirierea bunurilor proprietate publică
2.4. Darea în folosință cu titlu gratuit a unor bunuri proprietate publică
2.5. Dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică
CAPITOLUL III. STUDIU DE CAZ PRIVIND EXERCITAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ
3.1. Prezentare practico-aplicativă privind aprobarea concesionării unui teren
3.2. Studiu de caz privind concesionarea lacului Bucov din comuna Tătărăști, județul Teleorman
3.3. Prezentare practico-aplicativă privind dreptul de administrare
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Lucrarea “Modalități de exercitare a dreptului de proprietate publică” a fost concepută plecând de la convingerea că dreptul de proprietate publică are o importanță deosebită în asigurarea dezvoltării sociale, astfel încât modul de exercitare a dreptului de proprietate publică trebuie să corespundă finalității sale, și anume realizarea intereselor societății în ansamblu, în vederea dezvoltării ei echilibrate.
Pornind de la aceste considerente, scopul lucrării constă într-o analiză care prezintă realizarea exercitării dreptului de proprietate publică atât de către titularii lui, cât și prin intermediul unor subiecte de drept civil, având în vedere dispozițiile constituționale în materie, precum și prevederile din celelalte acte normative care determină regimul juridic al exercițiului dreptului de proprietate publică.
Capitolul I “Dreptul de proprietate publică” prezintă fundamente teoretice ale dreptului de proprietate publică, respectiv obiectul, caracterele, subiectele, conținutul și dobândirea acestuia.
În capitolul II, care se intitulează “Exercitarea dreptului de proprietate publică” sunt analizate drepturile reale constituite pe temeiul dreptului de proprietate publică ca modalități de exercitare a acestuia.
Capitolul III, intitulat “Studii de caz privind exercitarea dreptului de proprietate publică” conține trei studii de caz care au ca și conținut prezentări practico-aplicative privind dreptul de administrare și cel de concesionare.
CAPITOLUL I
Dreptul de proprietate publică
1.1. Prezentare generală
Conform prevederilor art. 136, alin. 2 din Constituție, proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale (comunei, orașului, municipiului și județului). Din acest text de lege rezultă că subiecte ale dreptului de proprietate publică sunt numai unitățile administrativ-teritoriale și statul.
Spre deosebire de alte subiecte de drept, statul și unitățile administrativ-teritoriale, pe lângă faptul că sunt persoane juridice – subiecte de drept privat, sunt în primul rând subiecte de drept public. Această dublă calitate le conferă aptitudinea de a fi singurii titulari ai unui drept de proprietate cu un regim juridic diferit față de cel comun: dreptul de proprietate publică.
Bunurile ce fac obiectul dreptului de proprietate publică sunt prevăzute in Constituție, legi organice și legi ordinare. În alin. 3 al art. 136 din Constituție se prevede că „Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental precum și alte bunuri stabilite de legea organică fac obiectul exclusiv al proprietății publice”.
Legea fondului funciar, în art. 5 enumeră categoriile de terenuri ce formează obiectul dreptului de proprietate publică: „terenurile pe care sunt amplasate construcții de interes public, piețe, căile de comunicație, parcuri publice, porturi și aeroporturi, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor și fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fondul apelor maritime interioare și ale mării teritoriale, țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării și pentru alte folosințe care, potrivit legii sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public”.
Aplicând criteriul apartenenței la domeniul public asupra tuturor bunurilor care prin natura lor sunt destinate uzului ori interesului public, Legea fondului funciar creează posibilitatea ca, prin schimbarea destinației sale, un bun ce alcătuiește obiectul dreptului de proprietate privată să poată constitui obiectul dreptului de proprietate publică.
În art. 476 – 478 al Codului civil este enumerată o serie de bunuri ce alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate publică, printre care se află bunuri ca:
drumurile mari si mici, precum și ulițele care sunt sarcina satului;
fluviile și râurile navigabile sau plutitoare;
țărmurile, adăugirile către mal pe locurile de unde s-a retras apa marii;
porturile naturale sau artificiale;
malurile unde se trag vasele;
averile vacante.
1.2. Noțiune. Obiect. Conținut.
Din punct de vedere terminologic există diferențe între prevederile constituționale, care se referă la proprietatea publică și dispozițiile Legii fondului funciar nr.18/1991, care utilizează termenul de domeniu public, ceea ce a dat naștere întrebării dacă acești termeni sunt echivalenți.
Noțiunile de domeniu public și proprietate publică sunt echivalente, prima nefăcând altceva decât să determine bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate publică.
În concluzie, între noțiunea de proprietate publică și domeniu public există identitate, legile ordinare neputând să utilizeze termenii public și privat cu un alt înțeles decât cel dat de legiuitorul constituant. Regimul juridic identic preconizat de dispozițiile constituționale, care se referă la proprietatea publică și de cele ale Legilor nr. 18/1991 si nr. 215/2001, nu poate conduce decât la concluzia că suntem în prezența a doi termeni cu același înțeles.
Enumerarea bunurilor în C. Civ., ce fac obiectul dreptului de proprietate publică au fost considerate ca lipsite de claritate și imprecise, deoarece sunt incluse printre aceste bunuri și unele asupra cărora este constituit un drept de proprietate privată.
Clădirile nu sunt prevăzute de lege între bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate publică, dar pot fi incluse în această categorie, atunci când ele sunt accesoriu al terenurilor ce fac obiectul proprietăților publice, sau sunt afectate uzului public (clădirile ministerelor, primăriilor, prefecturilor, bibliotecilor etc.).
Obiectul dreptului de proprietate publică îl pot alcătui și bunurile mobile cu condiția ca aceste bunuri să fie destinate a servi folosinței publice, deoarece prin funcția lor sunt indispensabile serviciului și unității publice ori sunt supuse regimului juridic prevăzut de lege pentru aceste bunuri (ex: tablourile dintr-un muzeu, cărțile unei biblioteci publice etc.).
În funcție de întinderea utilității și interesului public, un bun ce alcătuiește obiectul dreptului de proprietate publică poate fi clasificat ca fiind bun „de interes național, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparține statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea, în regim de drept public, aparține comunelor, orașelor, municipiilor, județelor sau unităților administrativ-teritoriale”, dupa cum se precizează în art. 4, alin.2 din Legea nr 18/1991, privind fondul funciar.
Bunurile proprietate publică sunt cele care aparțin exclusiv proprietății publice și sunt: bogățiile de interes public al subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică.
1.3. Subiectele dreptului de proprietate publică
Potrivit art.136 alin.2 din Constituție, subiecte ale dreptului de proprietate publică sunt statul și unitățile administrativ-teritoriale.
Nici un alt subiect de drept nu poate fi titular al dreptului de proprietate publică și poate avea cel mult, drepturi derivate din acesta, cum ar fi dreptul de administrare. Fiind în prezența a doua categorii de titulari ai proprietății publice apare problema determinării bunurilor care le aparțin. Criteriul utilizat este cel al interesului național sau local pentru realizarea căruia bunurile sunt destinate. Se referă la el art. 4 alin.2 din Legea nr. 18/1991 și art. 120 alin. 1 partea finală din Legea nr. 215/2001, conform cărora pentru ca un bun aparținând proprietății publice să facă parte din domeniul public al statului este necesar ca el să fie declarat de interes național. În lipsa unei asemenea declarări, el va aparține domeniului public al unei unități administrativ-teritoriale.
Pe de altă parte, sunt enumerate expres unele categorii de bunuri care formează obiectul domeniului public al unităților administrativ teritoriale. În ceea ce privește determinarea bunurilor care compun domeniul public al unităților administrativ teritorale, legiuitorul face în primul rând trimitere la aceeași anexă, unde sunt enumerate o serie de bunuri care fac parte din domeniul lor public recurgând și la metoda excluderii.
Determinarea fizică a bunurilor care aparțin domeniului public trebuie făcută în termen de 9 luni de la intrarea în vigoare a legii. Inventarul bunurilor din domeniul public al statului se întocmește, după caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și de autoritățile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri. Ministerul Finanțelor va centraliza aceste inventare și le va supune spre aprobare Guvernului. Tot Guvernul atestă, prin hotărâre, și apartenența bunurilor la domeniul public județean sau de interes local, pe baza inventariilor întocmite de comisii instituite la nivelul fiecărei unități administrativ teritoriale și însușite după caz, de consiliile județene sau locale.
Prin înscrierea unui bun într-unul de inventariere mai sus menționate, subiectul de drept beneficiar nu dobândește proprietatea acestuia, deci această operațiune dă naștere unei prezumții de apartenență a bunului respectiv la domeniul public, nu la cel privat.
Dacă un bun nu a fost înscris în inventarul corespunzător va fi posibilă calificarea sa ca făcând parte din domeniul public, fie prin aplicarea naturii bunului, fie prin declarația legii.
1.4. Caracterele dreptului de proprietate publică
Regimul proprietății publice este un regim de drept public, caracterizat printr-o mare imobilitate juridică a bunurilor pe care-l compun, care este menită să le asigure protecția.
Potrivit art. 136 alin. 4 din Constituție, „bunurile proprietate publică sunt inalienabile”; art. 5 alin. 2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 dispune că „terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile”. Astfel, caracterele dreptului de proprietate publică sunt inalienabilitatea, imprescriptibilitatea și insesizibilitatea.
Dreptul de proprietate publică este inalienabil. Inalienabilitatea proprietății publice are, în primul rând, semnificația interdicției de înstrăinare prin acte juridice de drept privat a bunurilor pe care o compun, care sunt astfel scoase din circuitul civil general. În egală măsură, inalienabilitatea are drept consecință imposibilitatea dobândirii bunurilor care fac obiectul proprietății publice de către terți, prin orice mod de dobândire a dreptului de proprietate reglementat de lege. În privința înstrăinărilor prdică a bunurilor pe care-l compun, care este menită să le asigure protecția.
Potrivit art. 136 alin. 4 din Constituție, „bunurile proprietate publică sunt inalienabile”; art. 5 alin. 2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 dispune că „terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile”. Astfel, caracterele dreptului de proprietate publică sunt inalienabilitatea, imprescriptibilitatea și insesizibilitatea.
Dreptul de proprietate publică este inalienabil. Inalienabilitatea proprietății publice are, în primul rând, semnificația interdicției de înstrăinare prin acte juridice de drept privat a bunurilor pe care o compun, care sunt astfel scoase din circuitul civil general. În egală măsură, inalienabilitatea are drept consecință imposibilitatea dobândirii bunurilor care fac obiectul proprietății publice de către terți, prin orice mod de dobândire a dreptului de proprietate reglementat de lege. În privința înstrăinărilor prin schimb a terenurilor proprietate publică, legiuitorul a înțeles să le interzică expres, prin art. 12 alin. 3 din Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor. Prin excepție, terenurile cu destinație forestieră, care aparțin proprietății publice a statului, pot face obiectul schimbului, în vederea lichidării enclavelor sau a corectării perimetrului pădurilor.
Dreptul de proprietate publică este insesizabil. Fiind inalienabile, bunurile care formează obiectul proprietății publice sunt și insesizabile, deci nu pot fi urmărite de creditori pentru realizarea creanțelor lor. Ele nu pot fi urmărite nici atunci când sunt date în administrarea regiilor autonome sau a unor instituții publice, sunt concesionate ori închiriate. În conținutul insesizibilității intră și imposibilitatea constituirii garanțiilor reale asupra bunurilor din domeniul public. Acestea pot fi deci ipotecate sau gajate, deoarece altfel s-ar putea ajunge, pe calea executării silite, la înstrăinarea lor, ceea ce ar contraveni și inalienabilității.
Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil. Imprescriptibilitatea dreptului de proprietate este consecința inalienabilității bunurilor care constituie obiectivul sau, respectiv a scoaterii lor în afara circuitului civil general. Noul Cod Civil prevede: „Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care prin natura lor proprie sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț”. Bunurile care fac obiectul proprietății publice sunt imprescriptibile extinctiv și achizitiv.
1.5. Dobândirea dreptului de proprietate publică
Art. 7 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică prevede următoarele moduri de dobândire a dreptului de proprietate publică:
pe cale naturală;
prin achiziții publice efectuate în condițiile legii;
prin expropriere pentru cauza de utilitate publică;
prin acte de donație sau legate acceptate de Guvern, consiliul județean sau consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;
prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauza de utilitate publică;
prin alte moduri prevazute de lege.
Bunurile pot fi incluse astfel în domeniul public datorită naturii lor sau prin mijloace de drept civil, administrativ sau penal.
Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului (sau al unităților administrativ teritoriale) în domeniul public al acestora se face prin hotărâri de Guvern, de consiliul județean sau local, decizii care pot fi atacate la instanța de contencios administrativ.
Trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimonial societăților comerciale la care statul este acționar se poate face numai cu plata și cu acordul Adunării generale a acționarilor societăților respective; în lipsa acestui acord, trecerea se poate face numai prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică și după o justă și prealabilă despăgubire.
Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale se face la cererea Consiliului județean sau local.
CAPITOLUL II
MODALITĂȚI DE EXERCITARE A DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ
2.1. Considerații generale privind formele de exercitare a dreptului de proprietate publică
Statul și unitățile administrativ-teritoriale sunt singurele subiecte de drept care pot fi titulare ale dreptului de proprietate publică, iar această calitate o au deoarece ele sunt și singurele subiecte de drept public, învestite cu prerogative de putere. În același timp, atât statul cât și unitățile administrativ-teritoriale sunt și persoane juridice, adică subiecte de drept civil, iar dreptul de proprietate publică este una din formele dreptului de proprietate, acesta din urmă fiind o instituție a dreptului civil.
Acestea sunt premisele care determină ca materia exercitării dreptului de proprietate publică să fie guvernată atât de norme juridice de drept public, cât și de norme juridice de drept privat.
Pornind de la această realitate, în doctrină s-a făcut distincția între administrarea generală a bunurilor proprietate publică și exercitarea atributelor din conținutul juridic al dreptului de proprietate publică. Dacă administrarea generală a bunurilor proprietate publică, înțeleasă ca oganizare a exercitării dreptului de proprietate publică, exprimă exercitarea atributelor de putere de către stat și unitățile administrativ-teritoriale, în regim de drept public, drepturile reale care iau astfel naștere ar aparține întotdeauna și exclusiv persoanelor fizice și persoanelor juridice, ca subiecte de drept civil. Ar fi vorba despre două realități care acționează în planuri diferite, care se interferează totuși în procesul organizării, și exercitării concrete, practice, a dreptului de proprietate publică.
Este adevărat că organizarea exercitării acestui drept revine, conform legii organelor centrale ale puterii executive, referitor la bunurile din domeniul public de interes național și autorităților publice locale cu privire la bunurile domeniului public de interes local. Deși, de cele mai multe ori acestea au și personalitate juridică civilă, atunci când intră în raporturi referitoare la bunurile care formează obiectul proprietății publice ele își exercită capacitatea de drept administrativ, nefiind niciodată titulare ale dreptului de proprietate publică. Organizarea exercitării dreptului de proprietate ține deci, în mod exclusiv, de dreptul public.
În cazul exercitării propriu-zise a dreptului de proprietate publică, inclusiv prin constituirea unor drepturi reale specifice, nu se poate vorbi însă de existența unui regim juridic reglementat exclusiv de normele dreptului civil. Acesta este de fapt domeniul în care interferează normele de drept public cu cele de drept privat. Desigur, adesea este dificil de realizat o asemenea distincție pentru fiecare situație în parte, dar ambiția de a finaliza un asemenea demers ar fi și inutilă, dacă ținem seama de faptul că granițele între ramurile dreptului sunt permeabile atunci când necesitățile practice o cer. Indiscutabil, instituirea regimului juridic al exercitării dreptului de proprietate publică constituie o asemenea necesitate.
Regimul juridic al dreptului de proprietate publică este o sinteză de elemente de drept public și de drept privat, iar exercitarea atributelor sale nu mai este posibilă doar prin fapte și acte juridice de drept privat.
În ceea ce privește proprietatea publică a statului, Guvernului României, prin Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, i-a fost atribuită ,,funcția de administrare a proprietății statului, prin care se asigură administrarea proprietății publice și private a statului, precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil’’.
Atunci când este vorba despre terenurile cu destinație agricolă, din domeniul public al statului, aflate în exploatarea societăților naționale, a institutelor și stațiunilor de cercetare și producție agricolă și a unităților de învățământ agricol și silvic, ,,funcția de administrare’’ i-a fost conferită Agenției Domeniilor Statului.
Pentru proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale, calitatea de administrator general este atribuită, după caz, consiliilor locale, consiliului general al municipiului București sau consiliior județene.
Astfel potrivit Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală, republicată, consiliul local exercită atribuții privind administrarea domeniului public și privat al comunei, orașului sau municipiului. În exercitarea acestor atribuții, consiliul local hotărăște darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei, orașului sau municipiului, după caz, precum și a serviciilor publice de interes local, în condițiile legii; hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, orașului sau municipiului, după caz, în condițiile legii; avizează sau aprobă, în condițiile legii, documentațiile de amenajare a teritoriului și urbanism ale localităților; atribuie sau schimbă, în condițiile legii, denumiri de străzi, de piețe și de obiective de interes public local.
În mod similar, consiliul județean exercită atribuții privind gestionarea patrimoniului județului. În exercitarea ecestor atribuții, consiliul județean hotărăște darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a județului, după caz, precum și a serviciilor publice de interes județean, în condițiile legii, hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a județului, după caz, în condițiile legii; atribuie, în condițiile legii, denumiri de obiective de interes județean.
Legea instituie calitatea de administratori generali a autorităților menționate mai sus atât în privința domeniului public cât și în cea a domeniului privat, ceea ce are repercusiuni și asupra exercitării dreptului de proprietate privată a statului și a unităților administrativ-teritoriale, problemă care va fi însă tratată distinct.
Calitatea de administrator general al domeniului public și al domeniului privat este distinctă de cea de titular al dreptului real de administrare, constituit pe temeiul drepului de proprietate publică, pentru exercitarea acestui drept. Dacă se are în vedere prevederile art. 36 din Legea nr. 215/2001, referitoare la atribuțiile consiliului local, se ajunge la concluzia că acesta este un administrator al patrimoniului unității administrativ-teritoriale, tot așa cum consiliul de administrație al unei societăți comerciale administrează bunurile acestui subiect de drept. Referirea la administrarea bunurilor din domeniul privat întărește susținerea noastră, pentru că dreptul real de administrare nu se poate constitui decât pe temeiul dreptului de proprietate publică.
Titularii dreptului de proprietate publică pot exercita atributele acestui drept fie în mod direct, fie prin constituirea unor drepturi reale specifice în favoarea unor terțe subiecte de drept, fie prin închirierea bunurilor care fac obiectul acestei proprietăți.
Exercitarea directă a dreptului de proprietate publică al unităților administrativ-teritoriale se realizează prin intermediul consiliului local, al consiliului județean sau al Consiliului General al Municipiului București, după caz, care sunt atât autorități publice deliberative, în sensul Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală, republicată, cât și organe de conducere ale persoanelor juridice, care sunt unitățile administrativ-teritoriale, în sensul Decretului nr. 31/1954.
Problema este însă mai mult teoretică deoarece dreptul de proprietate publică al statului se exercită îndeosebi prin intermediul unor terți, în favoarea cărora se constituie anumite drepturi, prevăzute de lege.
Premisa acestui mod de exercitare a dreptului de proprietate publică, indiferent că acesta aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, o constituie prevederile art. 136 alin. (4) teza a II-a din Constituție, potrivit cărora în condițiile legii organice, bunurile proprietate publică ,,pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică’’.
Darea în folosință gratuită, în favoarea instituțiilor de utilitate publică este o modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică ridicată la rang constituțional abia după revizuirea legii fundamentale.
De asemenea conform art. 123 alin (1) din Legea 215/2001, bunurile domeniului public de interes local pot fi date în administrarea regiilor autonome și instituțiilor publice, concesionate ori închiriate, iar prin art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, se dispune că bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, prefecturilor, autorităților administrației publice centrale sau locale, altor instituții publice de interes național, județean sau local.
Exercitarea indirectă a dreptului de proprietate publică se realizează prin constituirea unor drepturi reale specifice: dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul real de folosință asupra unor bunuri imobile. La aceste modalități de exercitare indirectă se adaugă închirierea bunurilor proprietate publică.
Atunci când este vorba despre terenuri cu destinație agricolă, acestea pot fi arendate, arendarea nefiind însă decât o varietate a închirierii.
Uneori legea prevede și posibilitatea schimbării modului de exercitare a dreptului de proprietate publică asupra unor bunuri, cu alt asemenea mod, cu menținerea titularului. Aceasta este situația terenurilor proprietate publică a statului, aflate în exploatarea societățtilor naționale, a institutelor și stațiunilor de cercetare și producție agricolă și a unităților de învățământ agricol și silvic.
2.2. Dreptul de administrare
Reglementare.
Apariția acestui nou drept coincide cu noile reglementări aduse în legislația românească în privința regimului juridic al bunurilor proprietate publică. Odată cu redefinirea noțiunii și conținutului juridic al dreptului de proprietate publică, legiuitorul român a trebuit să creeze instituții specifice, prin intermediul cărora să poată fi exercitat dreptul de proprietate publică.
Principala reglementare a dreptului de administrare se regăsește în Constituția României, unde în art. 136 alin. (4) se arată că bunurile proprietate publică, în condițiile legii organice, pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituțiilor publice.
Evident, a fost nevoie de legi organice sau ordinare pentru dezvoltarea acestui principiu constituțional. În acest sens au existat reglementări cuprinse în Legea administrației publice locale nr. 69/1991, republicată, în prezent abrogată și înlocuită prin Legea nr. 215/2001, cu același obiect de reglementare, precum și în art. 12 din Legea nr. 213/1998, text în parte abrogat, în parte modificat prin Legea nr. 71/2011.
Noul cod civil reglementează dreptul de administrare într-o întreagă secțiune a Titlului VI, consacrat dreptului de proprietate publică (art. 867-870).
Pe lângă textele constituționale și legale menționate mai sus, dreptul de administrare este reglementat și prin unele dispoziții din acte normative speciale, cum sunt art. 4-6 din O.G. nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activității regiilor autonome și art. 4 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome .
Titularii dreptului de administrare.
Analizând prevederile art. 136 alin. (4) din Constituție și prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 rezultă că titulari ai dreptului de administrare a bunurilor ce aparțin domeniului public pot fi: regiile autonome, instituțiile publice de interes național, județean, orășenesc sau comunal, prefecturile și autoritățile publice centrale și locale.
Regiile autonome
Înființarea, organizarea și funcționarea lor sunt reglementate de Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale. Legea fiind adoptată înainte de intrarea în vigoare a actualei Constituții nu conține prevederi referitoare la dreptul de administrare. După intrarea în vigoare a Constituției, acest text legal a fost interpretat în mod constant în sensul că se referă la bunurile cu privire la care regia are un drept de proprietate, nu la bunurile din domeniul public pe care le are în administrare. În legătură cu aceste bunuri, regia autonomă are doar un drept de administrare, ca drept real.
Conform art. 2 din această lege ,,regiile autonome se organizează și funcționează în ramurile strategice ale economiei naționale – industria de armament, energetică, exploatarea minelor și a gazelor naturale, poștă și transporturi feroviare, precum și în unele domenii aparținând altor ramuri stabilite de Guvern”.
Potrivit art. 3 din lege, ,,regiile autonome sunt persoane juridice și funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară”. Ele se pot înființa prin hotărâre a Guvernului, pentru cele de interes național sau prin hotărâre a organelor județene și municipale ale administrației de stat, pentru cele de interes local, din ramurile și domeniile stabilite potrivit art. 2. Prin actul de înființare a regiei autonome se va stabili obiectul său de activitate, patrimoniul, denumirea și sediul principal. Regiile autonome pot înființa în cadrul structurii lor: uzine, fabrici, ateliere, servicii, sucursale și alte asemenea subunități necesare realizării obiectului de activitate. Modalitatea de constituire a acestora și relațiile din cadrul regiei autonome și cu terții sunt stabilite prin regulamentul de organizare și funcționare al regiei autonome, elaborat de consiliul de administrație și aprobat de organul care a înființat regia respectivă. În funcție de actul de înființare, acestea sunt de interes național, fiind înființate prin hotărâre de Guvern și de interes local, când actul de înființare este o hotărâre a consiliului județean sau local, după caz.
Deși inițial, în accepțiunea Legii nr.15/1990 numărul regiilor autonome era foarte mare, prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 30/1997, regiile autonome care nu erau supuse procedurii de dizolvare și lichidare au fost reorganizate ca societăți comerciale și au fost redenumite, dacă aveau ca obiect activități de interes public național, societăți naționale sau companii naționale. Aplicarea acestui act normativ, prin transformarea efectivă a regiilor autonome în societăți comerciale, iar apoi prin privatizarea acestora, a deschis calea restabilirii raportului normal dintre proprietatea publică și cea privată, în sensul afirmării primatului acesteia din urmă.
Regiile autonome sunt întreprinderi ale statului sau, după caz, județului ori municipiului, fiind persoane juridice de natură mixtă, de drept public și de drept privat. Astfel, apreciem că față de autoritățile publice care înfăptuiesc administrarea generală a domeniului public, regiile autonome sunt subiecte subordonate, deoarece se află sub comanda și controlul acestor autorități. Afirmația este de netăgăduit, mai ales atunci când ne referim la administarrea de către regiile autonome a bunurilor din domeniul public. În același timp, regiile autonome sunt și persoane juridice de drept privat în cadrul raporturilor juridice în care participă cu alte persoane juridice, născute din acte și fapte juridice civile sau comerciale.
Instituțiile publice
Instituțiile publice sunt subiecte de drept public care sunt expresia juridică a diferitelor structuri ale puterilor statului, ale administrației publice centrale sau locale. Ele iau naștere în procesul democratic de constituire a autorităților publice, fiind înființate prin Constituție, prin legi sau prin acte administrative, normative sau individuale. Deși nu au scop lucrativ și sunt înființate, în principal, de la bugetul de stat, aceste instituții publice au și calitatea de subiecte de drept privat, deoarece au un patrimoniu propriu.
Dreptul de administrare asupra bunurilor din domeniul public, atribuite acestor instituții publice, face parte din patrimoniul lor.
Autoritățile administrației publice centrale sau locale
Autoritățile administrației publice centrale sau locale sunt organizate și funcționează la nivel central sau la nivel local, în conformitate cu prevederile legale, în scopul de a conduce și administra problemele colectivității.
Constituie organe ale administrației publice centrale: Președinția, Guvenul, ministerele și celelalte autorități de specialitate ale administației publice centrale. În categoria organelor administrației publice locale intră, potrivit Legii nr. 69/1991, consiliile locale, primăriile și consiliile județene.
Prefecturile
Prefecturile, potrivit Legii nr.69/1991 (actualmente Legea nr. 15/2001), sunt organe ale administrației publice locale conduse de un prefect numit de Guvern, care este reprezentantul Guvernului pe plan local.
Titularii dreptului de administrare acționează și în calitate de subiecte de drept public, și în calitate de subiecte de drept privat în legătură cu acest drept real, în funcție de natura raporturilor juridice. De exemplu, în procesul de constituire sau de încetare a dreptului de administrare, regiile autonome și instituțiile publice se înfățișează ca subiecte de drept public, iar în raporturile juridice civile născute în legătură cu acest drept real, ele acționează ca subiecte de drept privat.
Titularii dreptului de administrare au calitate și capacitate procesuală în litigiile privitoare la acest drept real. Dacă litigiul poartă însă chiar asupra dreptului de proprietate asupra bunului care constituie și obiect al dreptului de administrare, titularul acestui din urmă drept are obligația să precizeze în fața instanței de judecată titularul dreptului de proprietate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură civilă [art. 865 alin. (2) lit. b) C. Civ.]. În plus, titularul dreptului de administare are obligația să-l informeze pe proprietar cu privire cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică [art. 865 alin. (2) lit. a) C. Civ.]. Aceste obligații sunt firești, întrucât, așa cum se arată în art. 865 alin. (1) C. Civ., ,,Obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului”.
În art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, în forma dată prin Legea nr. 71/2011, se arată că ,, În litigiile privitoare la dreptul de administare, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, iar unitățile administrativ-teritoriale de către consiliile județene, de Consiliul General al Municipiului București sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, președintelui consiliului județean ori primarului. Acesta poate desemna un alt funcționar de stat sau un avocat care sa-l reprezinte în fața justiției”.
Constituirea dreptului de administrare.
Dreptul de administrare se constituie, după caz, conform art. 867 alin. 1 C. Civ., prin hotărârea Guvernului sau a Consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local. Așadar, în procesul de constituire a acestui drept real, între titularul domeniului public, respectiv statul sau unitatea administrativ-teritorială și titularul dreptului de administrare există raporturi administrative, nu raporturi de drept civil, astfel încât atribuirea bunurilor se face prin acte de putere, respectiv prin acte administrative cu caracter individual, iar nu prin acte juridice de drept privat. Chiar dacă există inițial o solicitare din partea regiei autonome sau a instituției publice pentru constituirea dreptului de administrare asupra unui anumit bun din domeniul public, actul de constituire rămâne un act unilateral de drept public, nu unul de natură contractuală; acordul titularului dreptului de administrare nu este necesar.
Caracterele juridice ale dreptului de administrare
Analiza caracterelor juridice ale dreptului de administrare pornește de la aspectul că acest drept își are originea și fundamentul în dreptul de proprietate publică al statului sau al unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul public. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate este premisa nașterii, existenței și exercitării dreptului de administrare. Datorită legăturii simbiotice , dreptul de administrare are aceleași caractere juridice ca și dreptul de proprietate publică, respectiv este inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.
Caracterul inalienabil al bunurilor care formează obiectul dreptului de administrare este pus în evidență de diverse acte normative. Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, în capitalul social al societăților ce rezultă în urma operațiunii de reorganizare a regiilor autonome nu se pot include bunuri aflate în administrarea regiilor și care fac parte din categoria bunurilor care formează obiectul exclusiv al proprietății publice. Aceste bunuri pot fi însă concesionate societăților astfel rezultate, pe un termen stabilit prin actul individual de reorganizare a regiei autonome în cauză.
Altfel spus, nu numai dreptul de proprietate publică, ci și dreptul de administrare este inalienabil. Regiile autonome pot vinde numai active aflate în patrimoniul lor, adică bunuri care sunt proprietatea lor, bunurile aflate în administrare neputând fi înstrăinate, indiferent dacă este vorba de subiecte de drept privat ori de regii autonome sau instituții publice.
Deasemenea, art. 10 din O.G. nr. 15/1993 susține caracterul insesizabil al acestor bunuri, arătându-se că în cazul angajării răspunderii contractuale sau delictuale a regiei autonome, creditorii pot cere executarea silită numai asupra bunurilor din proprietatea regiei.
Dreptul de administrare nu este susceptibil de dezmembrare, dezmembrămintele dreptului de proprietate nefiind, ca principiu, compatibile nici cu dreptul de proprietate publică pe care se întemeiază, nici cu însuși dreptul de administrare.
În ceea ce privește caracterul insesizabil, O.G. nr 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activității regiilor autonome dispune că regia autonomă nu poate constitui nici un fel de garanție cu privire la bunurile proprietate publică aflate în administrarea sa, iar creditorii nu pot cere executarea silită asupra unor asemenea bunuri.
Conținutul juridic al dreptului de administrare
Conținutul dreptului de administrare este asemănător, dar nu identic cu cel al dreptului de proprietate publică pe baza căruia s-a format.
Înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, o dispoziție de principiu era înscrisă în art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, text în prezent abrogat, potrivit cu care titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul și să dispună de acesta, în condițiile în care i-a fost dat în administrare. Potrivit art. 868 alin. (2) NCC se arată că ,,Titularul dreptului de administrare poate folosi și dispune de bunul dat în administrare în condițiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire”.
Aceste prerogative se înfățișează însă într-o formă specifică. Ele nu se confundă cu posesia, folosința și dispoziția ca prerogative ale dreptului de proprietate publică.
A. Posesia. Atributul de posesie din conținutul oricărui drept real este format din două elemente: corpus – stăpânirea materială a bunului și animus – intenția sau voința titularului dreptului de a stăpâni bunul pentru sine și de a se comporta față de toți ceilalți ca titular al acelui drept real.
Posesia este, în acest caz, doar expresia juridică a stăpânirii, nu a aproprierii bunului. Într-adevăr, numai dreptul de proprietate publică și dreptul de proprietate privată presupun o apropriere a bunurilor, nu și drepturile reale constituite pe temeiul acestor drepturi de proprietate. Mai mult, stăpânirea nu se face în calitate de proprietar, ci în calitate de titular al dreptului de administrare.
B. Folosința. Folosința este cel mai important atribut al dreptului de administrare, chiar dacă nu acoperă întreaga substanță a acestuia.Pe baza acestui atribut, titularii dreptului de administrare pot utiliza bunurile care le-au fost atribuite, ținând seama atât de destinația generală a bunurilor (uzul sau utilitatea publică), cât și destinația lor specială, stabilită prin actul de atribuire.
C. Dispoziția. În ceea ce privește atributul dispoziției, art. 868 alin. (2) NCC trebuie interpretat în sensul că el are în vedere dispoziția materială asupra bunurilor ce constituie obiect al dreptului de administrare, utilizate conform destinației lor. În anumite condiții, dispoziția materială poate fi exercitată și prin culegerea unor produse derivate ale bunului aflat în administrarea unei regii autonome sau a unei unități de stat, dacă natura bunului și actul de constituire permit aceasta.
În orice caz, titularii dreptului de administrare nu au drept de dispoziție juridică asupra bunurilor astfel încredințate.
Revocarea dreptului de administrare.
Dacă dreptul de administrare se constituie prin acte de drept public, emise de organele de stat competente, în cadrul atribuțiilor reglementate, aceasta înseamnă că el este opozabil tuturor celorlalte subiecte de drept, dar nu și organului de stat care l-a constituit. Dreptul de administrare are un regim specific, alcătuit preponderent din norme de drept public, și nu de drept civil. Statul și unitățile administrativ-teritoriale, prin Guvern, respectiv prin organele județene sau locale sunt în măsură să aprecieze modul de utilizare a bunurilor date în administrarea regiilor autonome, instituțiilor publice sau altor subiecte de drept public și eventual să dispună redistribuirea lor.
Sub regimul juridic al dreptului de proprietate publică inițial instituit prin Legea nr. 213/1998, dreptul de administrare putea fi revocat numai dacă titularul nu își exercita drepturile și nu își executa obligațiile născute din actul de transmitere. Drept urmare, sub regimul dispozițiilor acestei legi, ca principiu, nu mai era posibilă revocarea ad nutum a dreptului de administrare, chiar când interesul public reclama aceasta. În afară de cazul neîndeplinirii obligațiilor și al neexercitării drepturilor născute din actul de constituire a dreptului de administrare, când revocarea era posibilă și putea fi privită ca o sancțiune specială pentru titularul său, întotdeauna revocarea dreptului de administrare presupunea acordul titularului său.
Așadar, pe lângă revocare, trebuie luate în considerare și toate cazurile în care încetează chiar dreptul de proprietate publică. În plus, mai trebuie avute în vedere câteva situații speciale, care determină încetarea dreptului de administrare.
2.3. Închirierea bunurilor proprietate publică
Posibilitatea închirierii bunurilor proprietate publică este prevăzută atât de art. 136 alin. (4) din Constituție, cât și de alte acte normative. Împrejurarea că Noul Cod civil nu prevede și acest mod de exercitare a dreptului de proprietate publică este lipsită de efecte juridice, reglementarea închirierii bunurilor proprietate publică fiind conținută de art. 14-16 din Legea nr. 213/1998.
Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, bunurile proprietate publică a statului sau a unităților sale administrativ-teritoriale pot fi închiriate cu aprobarea Guvernului, a consiliului județean, a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local. Dacă exercitarea dreptului de proprietate publică asupra bunului se face direct de către titularul acestui drept, atunci numai titularul îl va putea închiria și va fi parte în contractul de închiriere, în calitate de locator. Deasemenea, titularul dreptului de administrare are posibilitatea să închirieze bunurile proprietate publică asupra cărora i s-a constituit acest drept, el fiind locator în asemenea situații, numai că în prealabil va trebui obținută aprobarea titularului de proprietate publică. În condițiile prevăzute de contractul de concesiune și concesionarul poate închiria bunurile care i-au fost concesionate.
Potrivit art. 123 alin (1) din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, consiliile locale și județene pot hotărî că bunurile ce aparțin domeniului public de interes local sau județean, să fie închiriate.
Contractul de închiriere a bunurilor proprietate publică va trebui să cuprindă clauze de natură să asigure exploatarea bunului închiriat, potrivit specificului acestuia [art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/1998].
Conform art. 15 din Legea nr. 213/1998, închirierea bunurilor proprietate publică se face prin licitație publică, în condițiile legii, o dispoziție identică fiind conținută de art. 123 alin. (2) din Legea nr. 215/2001. Contractul de închiriere poate fi încheiat, după caz, cu orice persoană fizică sau juridică, română sau străină, de către titularul dreptului de proprietate sau de către titularul dreptului de administrare [art. 14 alin. (2)].
În temeiul contractului de închiriere, chiriașul dobândește un drept de folosință asupra bunului închiriat. Spre deosebire de situația concesionării, care este cealaltă modalitate contractuală de exercitare a dreptului de proprietate publică, chiriașul va dobândi un drept personal, nu unul real. Obligația principală a chiriașului este aceea de a plăti o sumă de bani cu titlu de chirie, sumă care se face venit, după caz, la bugetul de stat sau la bugetele locale [art. 16 alin. (1) din Legea nr. 213/1998].
În ipoteza în care contractul de închiriere se încheie de către titularul dreptului de administrare, acesta are dreptul să încaseze din chirie o cotă-parte între 20-50 % stabilită, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local prin care s-a aprobat închirierea. Diferența se va vărsa la bugetul de stat sau la cel local, după caz.
Contractul de închiriere duce la nașterea unui raport juridic obligațional, spre deosebire de cel de concesiune, care conduce la nașterea unui drept real asupra bunului concedat, avându-l ca titular pe concesionar. Deasemenea, dacă ambele contracte sunt cu titlu oneros, concesionarul va plăti o redevență proporțională cu beneficiile obținute din exploatarea bunului concesionat, în timp ce persoana care a închiriat bunul plătește o sumă de bani drept chirie, stabilită prin acordul părților, în urma câștigării licitației organizate în vederea închirierii acelui ban. Litigiile privitoare la închirierea bunurilor proprietate publică sunt de competența instanțelor de drept comun.
În orice caz, și închirierea de bunuri proprietate publică constituie un mod de exercitare a acestui drept.
2.4. Darea în folosință cu titlu gratuit a unor bunuri proprietate publică
Definirea dreptului real de folosință gratuită asupra bunurilor proprietate publică.
Acest drept se poate defini ca fiind un drept real principal, inalienabil, insesizabil, imprescriptibil și temporar, constituit prin acte administrative individuale, prin care titularul exercită asupra unor bunuri din domeniul public posesia, folosința și dispoziția, cu respectarea obligațiilor prevăzute în actul de constituire, precum și a limitelor materiale și juridice.
Darea în folosință are loc printr-un act de putere emis de autoritatea competentă: hotărâre a Guvernului, a Consiliului județean sau a Consiliului local. Așadar, dreptul de folosință se naște printr-un act administrativ individual.
Obiectul dreptului real de folosință gratuită asupra bunurilor proprietate publică.
Acest drept real se poate constitui și asupra bunurilor mobile, nu este limitat numai asupra bunurilor imobile, indiferent dacă este vorba de domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale. Chiar dacă în art. 136 alin. (4) teza a II-a din Constituție se precizează că modalitățile de exercitare a dreptului de exercitare a dreptului de proprietate publică se realizează în condițiile legii, ele nu pot limita sfera de aplicare a dreptului real de folosință gratuită asupra bunurilor din domeniul public, ci au în vedere numai constituirea, durata și încetarea și alte asemenea aspecte ale acestui drept. Important este ca bunul asupra căruia se constituie dreptul real de folosință gratuită să nu fie, în același timp, obiectul unei alte modalități de exercitare a dreptului de proprietate publică.
Titularii dreptului real de folosință gratuită asupra bunurilor proprietate publică.
În ceea ce privește titularii dreptului de folosință gratuită, între textul constituțional și dispozițiile legale există o diferență de formulare. Astfel, potrivit art. 124 din Legea nr. 215/2001, bunurile mobile și imobile proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale pot fi date în folosință gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfășoară activități de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor publice, iar art. 136 alin. (4) fraza a II-a teza a II-a din Constituție și art. 874 alin. (1) C. Civ. precizează că dreptul real de folosință gratuită se constituie în favoarea instituțiilor de utilitate publică.
Indiferent de formularea legală sau constituțională, dreptul real de folosință gratuită asupra bunurilor proprietate publică se poate constitui numai în favoarea persoanelor juridice de drept privat, fiind excluse persoanele juridice de drept public. Astfel, instituțiile publice nu au de ce să beneficieze de constituirea dreptului real de folosință gratuită cât timp în favoarea lor se constituie, tot în mod gratuit, dreptul de administrare. De asemenea, pentru același considerent, nu beneficiază de acest drept regiile autonome.
Ambele dispoziții trimit la noțiunea de ,,utilitate publică”, care este definită prin O.G. nr. 26 din 30 ianuarie 2000 cu privire la asociații și fundații, în art. 38, conform căruia prin utilitate publică se înțelege oricare activitate care se desfășoară în domenii de interes public general sau al unor colectivități. Se au astfel în vedere numai persoanele juridice fără scop lucrativ care desfășoară o activitate de utilitate publică.
Formularea constituțională adaugă și serviciile publice ca titulare ale dreptului de folosință gratuită. Noțiunea de ,,serviciu public” are un sens organic, având în vedere organismul stabilit de stat sau de autoritățile administrației publice locale pentru satisfacerea unui interes public și un se3ns material, prin care sunt desemnate activitățile desfășurate în vederea realizării unui asemenea interes public.
În concluzie, dreptul real de folosință gratuită asupra bunurilor din domeniul public se poate constitui numai în favoarea instituțiilor de utilitate publică, adică a persoanelor de drept privat care desfășoară o activitate de binefacere sau de utilitate publică, spre exemplu: asociațiile și fundațiile.
Caracterele dreptului de folosință
Ca și dreptul de administrare, acest drept real împrumută trăsăturile dreptului de proprietate publică:
– drept real principal, deoarece permite titularului exercitarea unor prerogative asupra bunurilor primite în folosință – în acest sens, titularul dreptului de folosință cu titlu gratuit nu beneficiază de fructele civile în lipsa unor dispoziții contrare în actul de constituire [art. 874, alin. (2) C. civil]. Acest drept derivă din dreptul de proprietate publică, fiind opozabil erga omnes, mai puțin autorității publice care l-a constituit prin act administrativ și care-l poate revoca;
– este un drept esențialmente temporar, fiind constituit pe durată determinată;
– este un drept cu titlu gratuit, deoarece titularul nu este obligat să plătească o sumă de bani cu titlu de chirie, redevență sau taxă de folosință;
– se constituie la cerere, prin act administrativ;
– este inalienabil, insesizabil, imprescriptibil, având ca obiect un bun imobil sau mobil proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale sau bunuri imobile proprietate publică a statului;
– este un drept real intuitu personae, constituit numai în favoarea unor persoane juridice, care au ca scop desfășurarea de activități de binefacere sau de utilitate publică;
– este un drept revocabil prin actul de putere al autorității publice care l-a constituit;
– este un drept netransmisibil, ca orice drept intuitu presonae. Acest caracter arev însă ca principal fundament inalienabilitatea dreptului de proprietate publică pe temeiul căruia dreptul real de folosință se constituie;
– are ca beneficiari numai persoane juridice fără scop lucrativ care desfășoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciile publice.
Conținutul juridic al dreptului real de folosință gratuită asupra bunurilor proprietate publică
Titularul dreptului de folosință gratuită poate să posede și să folosească bunul proprietate publică care formează obiectul acestui drept. În cazul posesiei, titularul exercită stăpânirea bunului, dar nu în calitate de proprietar, ci în calitate de titulari al dreptului de folosință.
În privința folosinței, titularul exercită acest atribut întocmai ca și adevăratul proprietar, având posibilitatea de a culege în proprietate fructele naturale și industriale bunului care formează obiectul dreptului său real. În ceea ce privește fructele civile, acestea nu pot fi culese de titularul dreptului de folosință decât dacă această posibilitate este prevăzută expus în actul de constituire [art. 874, alin. (2) C. Civ.].
Dispoziția materială este deplină, titularul putând să culeagă anumite producte sau să construiască pe terenul dat în folosință. În niciun caz, titularul nu poate să exercite însă dispoziția juridică, titularul neputând încheia acte juridice translative de proprietate cu privire la bunul respectiv.
Natura juridică a dreptului real de folosință gratuită asupra bunurilor proprietate publică
Acesta este un drept real principal, derivat din dreptul de proprietate publică, care se constituie prin mijloace de drept administrativ, cu caracter intuitu personae, temporar și cu titlu gratuit. Deoarece se naște în cadrul unor raporturi juridice de drept public, opozabilitatea acestui drept real este însă limitată în raport cu autoritatea administrativă care l-a constituit. În schimb, dreptul real de folosință gratuită asupra bunurilor proprietate publică este opozabil în raporturile juridice de drept privat, la fel ca orice alt drept real principal.
Încetarea dreptului real de folosință gratuită asupra bunurilor proprietate publică
Expirarea duratei prevăzute în actul de constituire este modalitatea firească de încetare a acestui drept real. Conform art. 874, alin. (3) C. Civ., dreptul de folosință cu titlu gratuit poate să înceteze și prin încetarea dreptului de proprietate publică sau prin revocare, fie cu titlu de sancțiune, fie dacă interesul public o impune. Actul administrativ prin care s-ar dispune revocarea abuzivă a dreptului real de folosință ar putea fi atacat în justiție, conform Legii contenciosului administrativ.
Constituirea dreptului real de folosință gratuită asupra bunurilor proprietate publică
Neexistând prevederi legale privind constituirea acestui drept, conform art 874 alin. (3) C. Civ., se aplică prin asemănare regulile care guvernează dreptul de administrare. Astfel, dreptul real de folosință gratuită asupra bunurilor proprietate publică se constituie, după caz, prin hotărârea Guvernului, a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local [art. 874 alin (3), cu referire la art. 867 alin. (1) C. civ]. În actul administrativ de constituire se precizează durata dreptului real de folosință, precum și obigațiile beneficiarului folosinței, luând în considerare activitatea de utilitate publică căreia îi este afectat bunul care formează obiectul dreptului real de folosință.
Asemănător dreptului de administrare, între autoritatea care constituie dreptul de folosință și beneficiarul acestui drept se stabilesc raporturi de drept administrativ, nu și raporturi de drept privat. Constituirea dreptului real de folosință gratuită asupra bunurilor proprietate publică nu are caracter contractual. Actul de constituire rămâne un act unilateral, cu caracter administrativ.
În comparație cu dreptul de administrare, dreptul de folosință nu se poate constitui împotriva voinței instituției beneficiare. Solicitarea sau acordul prealabil al persoanei juridice care desfășoară o activitate de utilitate publică nu are însă semnificația unei oferte sau a unei acceptări în sensul mecanismului de încheiere a contractului, ci semnificația voinței oricărei persoane îndreptățite să declanșeze o anumită procedură administrativă.
2.5. Dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică.
Reglementarea dreptului de concesiune
Atât Constituția, cât și noul Cod civil, precum și alte acte normative, ca Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii și O.U.G. nr 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri de proprietate publică, reglementează posibilitatea concesionării bunurilor proprietate publică a statului sau a entităților sale teritoriale.
Potrivit art. 136 alin. (4) teza a-II-a din Constituția revizuită, bunurile proprietate publică pot fi concesionate. Deasemenea, art. 123 alin (1) din Legea nr. 215/2001- Legea administrației publice locale dispune că bunurile care fac parte din domeniul public sau privat de interes local sau județean pot fi concesionate.
Articolul 866 NCC enumeră dreptul de concesiune printre drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică, iar art. 871-873 conțin câteva prevederi cu caracter de principiu consacrate conținutului, exercitării și apărării dreptului de concesiune, iar pentru detalii referitoare la procedura de concesionare, precum și închirierea, executarea și încetarea contractului de concesiune se face trimitere la legea specială.
Definiția dreptului de concesiune
Dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică este un drept real, principal, inalienabil, insesizabil și imprescriptibil, constituit cu titlu oneros pe baza contractului de concesiune încheiat între autoritatea concedentă și o persoană fizică sau juridică de drept privat cu privire la un bun din domeniul public, ca modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică și care conferă titularului său atributele posesiei, folosinței și dispoziției, cu respectarea obligațiilor prevăzute în actul de constituire și a limitelor materiale și juridice.
Obiectul dreptului de concesiune asupra bunurilor proprietate publică.
Conform articolului 3 din O.U.G. 54/2006, dreptul de concesiune poate fi constituit numai asupra bunurilor proprietate publică a statului sau a unităților administrației teritoriale. În articolul 2 din acest act normativ se menționează că dacă este vorba de bunuri proprietate publică a căror exploatare este necesară în cadrul unei concesiuni de lucrări publice ori de servicii, constituirea dreptului de concesiune asupra lor se va face prin același contract, guvernat de dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006.
Bunurile din domeniul public asupra cărora se constituie dreptul de concesiune fac parte din categoria așa-numitor bunuri de retur, conform art. 52 lit. a) din O.U.G. nr.54/2006.
Bunurile de retur sunt distincte de bunurile proprii, care au aparținut concesionarului, fiind utilizate de către acesta pe durata concesiunii si care rămân în proprietatea acestuia și după încetarea contractului de concesiune [art. 52 lit. b) din O.U.G. nr.54/2006].
Caracterele dreptului de concesiune
Fiind constituit pe temeiul dreptului de proprietate publică, dreptul de concesiune împrumută și o serie din caracterele acestuia.
Dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică este imprescriptibil, insesizabil, temporar, inalienabil și intuitu personae:
1. Imprescriptibil: fiindcă este imprescriptibil, dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică nu poate fi uzucapat, iar în cazul bunurilor mobile, nu poate fi invocată dobândirea prin posesia de bună-credință, reglementată de art. 937 și 938 NCC.
2. Insesizabil: dreptul de concesiune este insesizabil ca o consecință a inalienabilității sale, acesta neputând face obiectul urmăririi silite pentru recuperareaa creanțelor creditorilor concesionarului. Un aspect al insesizabilității este dat de imposibilitatea constituirii de garanții reale asupra bunurilor care fac obiectul concesiunii. Deasemenea, dreptul de concesiune este imprescriptibil sub aspect extinctiv și sub aspect achizitiv. În cazul bunurilor mobile, nu poate fi opusă posesia de bună-credință.
3. Termen limitat: la stabilirea duratei sale se ia în considerare perioada de amortizare a investițiilor pe care urmează să le realizeze concesionarul. Durata contractului de concesiune nu va putea depăși patruzeci și nouă de ani calculați de la data semnării lui, durată ce poate fi prelungită o singură dată pentru o perioadă egală cu cel mult jumătate din perioada sa inițială. Aceasta nu poate decisă chiar în momentul încheierii contractului de concesiune, ci numai prin acordul ulterior al părților, rezultând o durată maximă a dreptului de concesiune de șaptezeci de ani și șase luni.
Deasemenea, părțile nu pot stipula în contractul de concesiune o clauză privind obligația concedentului de a prelungi concesiunea sau o clauză referitoare la o condiție suspensivă a cărei îndeplinire să determine prelungirea contractului; în caz contrar, s-ar încălca dispoziția art. 7 cu privire la durata maximă de încheiere a contractului de concesiune. Durata concesiunii se stabilește de concedent pe baza studiului de operativitate a concesiunii.
4. Inalienabil: legea interzice în art. 51 alin. (3) subconcensiunea, „Contractul de concesiune trebuie să conțină interdicție pentru concesionar de a subconcensiona, în tot sau în parte, unei alte persoane obiectul concesiunii; cu excepția cazurilor în care subconcensionarea este permisă, potrivit prezentei ordonanțe de urgență.” Astfel, transmiterea dreptului de concesiune și subconcensionarea este prohibită de lege, ceea ce conferă contractului de concesiune un caracter intuitu personae. Prin excepție, companiile naționale, societățile naționale sau societățile comerciale înființate prin reorganizarea regiilor autonome pot subconcensiona bunurile proprietății publice ce le-au fost concesionate. Subconcensiunea se aprobă pe baza studiului de oportunitate prin hotărâre a Guvernului sau a Consiliului General al Municipiului București (art. 59, alin. 5 și 7).
Contractul de concesiune trebuie încheiat în formă scrisă [art. 1, alin.(2) din O.U.G, nr. 54/2006]. Se crede că această formă este cerută ad validitatem, și nu ad probationem.
Conținutul dreptului de concesiune.
În conținutul juridic al dreptului de concesiune intră în primul rând atributul posesiei ca element de drept, iar nu ca stare de fapt, adică titularul dreptului stăpânește bunul în calitate de concesionar, și nu de proprietar.
Folosința bunului (usu și fructus) trebuie să se facă în condițiile prevăzute de lege și de contractul de concesiune. În vederea asigurării acestei folosințe, în art. 872 alin. (1) C. Civil se prevede: „Concesionarul poate efectua orice acte materiale sau juridice necesare pentru a asigura exploatarea bunului.” În acest sens, s-a recunoscut concesionarului dreptul de a folosi și de a culege fructele și productele bunurilor ce fac obiectul concesiunii, potrivit naturii bunului și scopului stabilit de părți prin contractul de concesiune [art. 872 alin. (2) NCC și art. 47 alin (2) din Normele metodologice].
Mai mult, s-a apreciat că în conținutul juridic al dreptului de concesiune intră și atributul dispoziției materiale. Astfel, în măsura în care contractul îi permite să efectueze investiții care conduc la transformarea bunului concesionat sau să perceapă productele, concesionarul poate efectua orice acte materiale sau juridice necesare pentru a asigura exploatarea bunului.
În ceea ce privește dispoziția juridică, în principiu, concesionarul este lipsit de aceasta. Prevederile art. 872 alin. (1) teza a-II-a NCC îi interzic expres acestuia să înstrăineze sau să greveze bunul dat în concesiune sau după caz, bunurile destinate ori rezultate din realizarea concesiunii și care trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv, să fie predate la încetarea din orice motive a concesiunii. În cazurile anume prevăzute de legile speciale, el va putea transmite însă dreptul său unei alte persoane juridice. Printre aceste excepții, legea enumeră posibilitatea transferului drepturilor și obligațiilor născute dintr-un acord petrolier către o altă persoană juridică, cu aprobarea scrisă a autorității competente (art. 34 din Legea 238/2004).
Încetarea dreptului de concesiune asupra bunurilor proprietate publică
În art. 57 din O.U.G. nr. 54/2006 sunt menționate cauzele de încetare a contractului de concesiune, care sunt implicit și cauze de încetare a dreptului de concesiune:
– expirarea duratei pentru care a fost acordată concesionarea stabilită în contractul de concesiune va conduce la încetarea de drept a contractului numai dacă părțile nu au convenit prelungirea lui prin acord comun pentru o perioadă de cel mult jumătate din durata sa inițială [art. 57 lit a) din ordonanță].
– în cazul în care interesul național sau local o impune prin denunțarea de către concedent. Acest drept există independent de menționarea sa în contractul de concesiune, exercițiul său neputând fi limitat prin contractul de concesiune, sub sancțiunea nulității. Denunțarea unilaterală se diferențiază atât de rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligațiilor, deoarece poate opera independent de existența vreunei culpe a concesionarului, cât și refuzul de a prelungi concesiunea, caz în care concedentul nu va datora nici o despăgubire.
Autoritatea concedentă va putea denunța unilateral contractul în cazul în care necesitatea serviciului public a dispărut, atunci când este necesară o nouă formă de exploatare a serviciului public, în caz de neînțelegeri grave între concesionari (când aceștia colaborează la realizarea aceluiași serviciu public), precum și în caz de neînțelegeri între concesionar și beneficiar.
Concedentul este obligat la plata unei despăgubiri juste și prealabile pentru prejudiciul suferit de către concesionar datorită încetării concesiunii înainte de termen, despăgubire ce se stabilește prin acordul părților, iar în caz de dezacord, aceasta urmează a fi stabilită de instanța de judecată. Despăgubirea trebuie să acopere atât prejudiciul efectiv suferit (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat (lucrum cesans).
– în cazul nerespectării obligațiilor contractuale de către concesionar prin reziliere de către concedent, cu plata unei despăgubiri în sarcina concesionarului;
– în cazul nerespectării obligațiilor contractuale de către concedent prin reziliere de către concesionar, cu plata unei despăgubiri în sarcina concedentului;
– la dispariția, dintr-o cauză de forță majoră, a bunului concesionat sau în cazul imposibilității obiective a bunului concesionarului de a-l exploata, prin renunțare, fără plata unei despăgubiri.
Imposibilitatea obiectivă de exploatare a bunului de către concesionar poate fi datorată cazului fortuit sau forței majore. Pentru ca bunul care a condus la distrugerea bunului concesionat să fie considerat ca forță majoră este necesat ca acesta să conste într-un eveniment extern, imprevizibil, absolut, invincibil și inevitabil [art. 1351, alin. (2) NCC]. Cazul fortuit este un eveniment ce nu poate fi prevăzut sau împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs [art. 1351, alin (3) NCC].
Încetarea concesiunii va avea ca efect și stingerea dreptului de concesionare.
Natura juridică a dreptului de concesiune.
Dreptul de concesiune este un drept real principal, constituit ca și dreptul de administrare pe temeiul dreptului de proprietate publică. Caracterele juridice, constituirea, exercitarea, conținutul și încetarea sa conturează elementele specifice care îl individualizează ca o figură juridică distinctă în materia drepturilor reale. În ceea ce privește regimul juridic al dreptului de concesiune, acesta este în primul rând, unul de drept public. Condițiile de exercitare și conținutul dreptului de concesiune asupra bunurilor proprietate publică sunt stabilite, în principal, prin partea reglementară a contractului de concesiune.
În raporturile juridice de drept privat, dreptul de concesiune este opozabil erga omnes, cu excepția proprietarului – condetent, deoarece raporturile dintre concedent și concesionar sunt de subordonare, izvorâte dintr-un contract administrativ. În virtutea acestui raport, concedentul poate modifica unilateral partea reglementară a contractului de concesiune din motive excepționale, poate să-l denunțe în mod unilateral, inclusiv să efectueze controale și să dea ordine concesionarului.
Constituirea dreptului de concesiune asupra bunurilor proprietate publică.
Acest drept de concesiune se constituie prin contract de concesiune. Articolul 871 NCC conține o definire a contractului de concesiune; textul dispune că un concesionar are dreptul și în același timp obigația de exploatare a bunului concesionat, în schimbul unei redevențe și pentru o durată determinată, respectând condițiile prevăzute de lege și clauzele contractului de concesiune.
Conform articolului 1 alin (2) din O.U.G. nr. 54/2006, contractul de concesiune este un „contract încheiat în formă scrisă prin care o autoritate publică, denumită concedent, transmite pe o perioadă determinată unei persoane denumită concesionar, care acționează pe riscul și răspunderea sa, dreptul și obligația de exploatare a unui bun proprietate publică în schimbul unei redevențe”. În ceea ce privește redevența, modul de calcul și de plată se stabilește de către ministerele de resort sau de alte organe de specialitate ale administrației publice centrale ori de către autoritățile administrației publice locale și se face venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz (art. 4 din O.U.G. nr. 54/2006).
Contractul de concesiune poate fi definit ca fiind acel contract prin care o autoritate publică permite unei persoane fizice sau juridice private să exercite posesia și să folosească în condițiile legii și ale contractului de cesiune, un bun ce aparține domeniului public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale. Contractul de concesiune este considerat un contract administrativ. Specificul lui constă nu numai în coexistența unei așa-numite părți reglementare, conținând clauzele obligatorii, indiferent dacă acestea sunt sau nu incluse expres în contract, cu o parte propriu-zis contractuală, ci și în faptul că regulile de drept comun din materia contractelor civile nu sunt aplicabile contractului administrativ ca întreg, ci numai părții propriu-zis contractuale.
Contractul de concesiune cuprinde următoarele:
clauze prevăzute în caietul de sarcini;
clauze convenite de părțile contractante în completarea celor din caietul de sarcini, dar fără a contraveni obiectului concesiunii;
clauze contractuale referitoare la împărțirea responsabilităților de mediu între concedent și concesionar;
interdicția pentru concesionar de a subconcesiona în tot sau în parte, unei alte persoane obiectul concesiunii;
Cu excepția clauzelor prevăzute în caietul de sarcini, celelalte clauze sunt stabilite de părți prin acordul lor. Contractul de concesiune este, în acest caz, intuitu personae, solemn, comutativ, sinalagmatic, cu executare succesivă, cu titlu oneros și constitutiv de drepturi reale. Dreptul de concesiune se constituie prin contractul de concesiune de către concedent. Conform art. 5, „calitatea de concedent o au în numele statului, județului, orașului sau comunei:
Ministerele sau alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, pentru bunurile proprietate publică a statului;
Consiliile județene, consiliile locale, Consiliul General al Municipiului București sau instituțiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publică a județului, orașului sau comunei”.
Clasificarea dreptului de concesiune
Deși în general, dreptul de concesiune este privit ca un drept real, având drept obiect bunuri din domeniul public, în realitate are o geometrie variabilă, întrucât nu se constituie numai în legătură cu anumite bunuri, ci și în legătură cu lucrări publice și servicii publice, care se prevede expres în art. 1 din O.U.G. nr 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiunii de servicii.
A. Contractele de concesiune de lucrări publice și de servicii.
Noțiune. O.U.G. nr. 34/2006 definește în art. 3 contractul de concesiune ca fiind „contractul care are aceleași caracteristici ca și contractul de lucrări, cu deosebirea că în contrapartida lucrărilor executate, contractantul în calitate de concesionar, primește din partea autorității contractante, în calitate de concedent, dreptul de a exploata rezultatul lucrărilor sau acest drept însoțit de plata unei sume de bani”, iar contractul de concesiune de servicii ca fiind „contractul care are aceleași caracteristici ca și contractul de servicii, cu deosebirea că în contrapartida serviciilor prestate, contractantul, în calitate de concesionar, primește din partea autorității contractante, în calitate de concedent, dreptul de a exploata serviciile sau acest drept însoțit de plata unei sume de bani”.
Procedura de atribuire. Atribuirea unui contract de concesiune se inițiază prin publicarea unui anunț de participare în Monitorul Oficial al României, partea a-IV-a, intitulată Achiziții publice și după caz, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene este obligatorie în cazul în care valoarea estimativă a contractului de concesiune care urmează a fi atribuit este mai mare decât echivalentul în lei a 500000 euro.
Autoritatea contractantă este obigată la stabilirea numărului de zile dintre data publicării anunțului de participare și data depunerii aplicațiilor, pentru ca operatorii economici să poată beneficia de o perioadă adecvată pentru elaborarea aplicațiilor.
B. Contractul de concesiune a bunurilor din domeniul public
Procedura și atribuirea concesiunii.
Articolul 871 alin. (3) NCC dispune că procedura de concesionare, precum și încheierea, executarea și încetarea contractului de concesiune sunt supuse condițiilor prevăzute de lege.
Concesionarea bunurilor proprietate publică poate fi făcută din inițiativa concedentului sau ca urmare a unei propuneri făcute de acesta, având la bază un studiu de oportunitate realizat de concedent. Studiul, cuprinde printre altele, descrierea bunului; motivele de ordin economic, social, financiar și de mediu; nivelul minim al redevenței și durata estimativă a concesiunii. La primirea propunerii de concesiune formulată de orice persoană interesată, concedentul este obligat să întocmească un studiu de oportunitate în termen de 30 de zile. Studiul de oportunitate se aprobă de către concedent, iar pe baza acestuia, concedentul elaborează caietul de sarcini al concesiunii. Concesionarea se aprobă pe baza caietului de sarcini prin hotărâre a Guvernului, a Consiliilor locale, județene sau al Consiliului General al Municipiului București.
Selecția ofertanților și atribuirea contractului de concesiune sunt guvernate de multe principii, enumerate de art. 13 din ordonanță: transparența, tratamentul egal, proporționalitatea, discriminarea și libera concurență. Aceste principii au urmatorul conținut:
a) transparența se realizează prin punerea la dispoziție tuturor celor interesați a informațiilor referitoare la aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de concesiune;
b) tratamentul egal constă în aplicarea, într-o manieră nediscriminatorie, de către autoritatea publică, a criteriilor de atribuire a contractului de concesiune;
c) proporționalitatea presupune că orice măsură stabilită de autoritatea publică trebuie să fie necesară și corespunzătoare naturii contractului;
d) nediscriminarea constă în aplicarea de către autoritatea publică a acelorași reguli, indiferent de naționalitatea participanților la procedura de atribuire a contractului de concesiune, cu respectarea condițiilor prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte;
e) libera concurență presupune asigurarea de către autoritatea publică a condițiilor pentru ca orice participant la procedura de atribuire să aibe dreptul de a deveni concesionar în condițiile legii, ale convențiilor și acordurilor internaționale la care România este parte.
Pentru atribuirea contractului de concesiune pot fi folosite două proceduri: licitația sau negocierea directă.
Licitația este procedura la care orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a depune ofertă.
Negocierea directă este procedura prin care concedentul negociază clauzele contractuale, inclusiv redevența cu unul sau mai mulți participanți la procedura de atribuire a contractului de concesiune. În cazul procedurii de licitație concedentul are obligația să publice în Monitorul Oficial al României, Partea a VI-a, într-un cotidian de circulație națională și într-unul de circulație locală anunțul de licitație.
Și atribuirea concesiunii prin negociere directă este precedată de publicarea unui anunț, în aceleași condiții ca și în cazul atribuirii prin licitație. În acest caz, concedentul va derula negocieri cu fiecare ofertant care a depus o ofertă valabilă.
Ofertanții au obligația de a-și elabora ofertele în conformitate cu prevederile documentației de atribuire.
Ofertele se redactează în limba română și se transmit de ofertanți în două plicuri sigilate, unul exterior și unul interior, care se înregistrează, în ordinea primirii lor, în registrul ,,Oferte", precizându-se data și ora.
Pe plicul exterior se va indica obiectul concesiunii pentru care este depusă oferta, iar aceasta va trebui să mai conțină o fișă cu informații privind ofertantul și o declarație de participare, semnată de ofertant, fără îngroșări, ștersături sau modificări; acte doveditoare privind calitațile și capacitățile ofertanților, conform solicitărilor concedentului; acte doveditoare privind intrarea în posesia caietului de sarcini. Pe plicul interior, care conține oferta propriu-zisă, se înscriu numele sau denumirea ofertantului, precum și domiciliul sau sediul social al acestuia, după caz. Oferta are caracter obligatoriu, din punct de vedere al conținutului, pe toată perioada de valabilitate stabilită de concedent.
Concedentul are obligația de a stabili oferta câștigătoare pe baza criteriului sau a criteriilor de atribuire precizate în documentația de atribuire. De regulă criteriul de atribuire a contractului de concesiune este cel mai mare nivel al redevenței. Concedentul poate stabili însă și alte criterii de atribuire, cum sunt capacitatea economico-financiară a ofertanților, protecția mediului, condiții specifice impuse de natura bunului concesionat.
Pentru prevenirea conflictelor de interese, li se interzice persoanelor care sunt implicate direct în procesul de verificare sau evaluare a ofertelor să aibă calitatea de ofertanți. Tot astfel nu au dreptul să fie implicate în procesul de verificare sau evaluare a ofertelor următoarele persoane:
a) soț, soție, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu ofertantul, persoană fizică;
b) soț, soție, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu persoane care fac parte din consiliul de administrație, organul de conducere ori de supervizare al unuia dintre ofertanți, persoane juridice;
c) persoane care dețin părți sociale, părți de interes, acțiuni din capitalul subscris al unuia dintre ofertanți sau persoane care fac parte din consiliul de administrație, organul de conducere ori de supervizare al unuia dintre ofertanți;
d) persoane care pot avea un interes de natură să le afecteze imparțialitatea pe parcursul procesului de verificare/evaluare a ofertelor.
Concedentul are dreptul să anuleze procedura de atribuire a contractului de concesiune în următoarele situații:
a) dacă în urma publicării anunțului de licitație nu au fost depuse cel puțin 3 oferte valabile;
b) se constată abateri grave de la prevederile legale care afectează procedura de atribuire sau care fac imposibilă încheierea contractului.
Dreptul concedentului de a anula procedura de atribuire a contractului de concesiune se exercită, de regulă, înainte de data transmiterii comunicării privind rezultatul aplicării procedurii de atribuire. Prin excepție, concedentul poate anula procedura și după această dată, cu condiția să nu fi fost încheiat contractul de concesiune.
Obiectul concesiunii. Spre deosebire de vechea reglementare, care enumeră bunurile care puteau face obiectul concesiunii, fie în mod independent, fie o dată cu activitățile sau serviciile publice pentru realizarea cărora erau destinate, noua reglementare se mulțumește să afirme că bunurile proprietate publică pot fi concesionate.
Deoarece majoritatea bunurilor sunt afectate unor servicii publice, ele vor fi concesionate odată cu respectivele servicii. De asemenea, pot fi concesionate unele bunuri proprietate publică, cu destinație agricolă aflate în exploatarea unor unități din subordinea Ministerului Agriculturii. La acestea se adaugă bunurile proprietate publică a statului care pot face obiectul unei concesiuni energetice.
Potrivit Codului silvic, ,,Fondul forestier proprietate publică a statului nu poate fi concesionat, cu excepția terenurilor aferente activelor vândute de Regia Națională a Pădurilor- Romsilvaʺ.
Din această reglementare se desprinde ideea că, în principiu, terenurile care fac parte din fondul forestier proprietate publică a statului nu pot fi concesionate. Excepție fac terenurile aferente activelor vândute de Romsilva.
Asupra bunurilor respective concesionarul dobândește un drept real de concesiune, constituit pe temeiul dreptului de proprietate publică, acest din urmă drept continuând să rămână în patrimoniul concedentului. Bunurile pe care le va realiza concesionarul în temeiul contractului de concesiune nu fac obiectul dreptului de concesiune, asupra lor concesionarul dobândind un drept de proprietate privată. În temeiul contractului de concesiune, dreptul de proprietate asupra bunurilor realizate de concesionar va fi dobândit de concedent, fără plată, la încetarea concesiunii.
Este adevărat că nu se face nici o referire la posibilitatea efectuării de către concesionar a unor asemenea investiții, dar le pot fi necesare pentru exploatarea bunului proprietate publică, potrivit scopului pentru care acesta a fost concesionat. De aceea, considerăm că părțile pot insera în contractul de concesiune clauze care să-i permită concesionarului efectuarea unor asemenea investiții, care pot consta în edificarea unor construcții sau a altor lucrări subterane ori supraterane. Pe de altă parte, tocmai posibilitatea recunoscută concesionarului de a efectua asemenea invesțitii justifică existența conversiunii de bunuri proprietate publică. Astfel închirierea bunurilor respective ar fi fost o modalitate suficientă de exercitare a dreptului de proprietate publică.
Având situația constructorului pe terenul altuia, cu acordul proprietarului, concesionarul va dobândi dreptul de proprietate asupra rezultatului investițiilor sale, similar dreptului de superficie. Diferențele esențiale față de dreptul superficiarului constau în izvorul acestui drept, care este un act administrativ, durata limitată la durata concesiunii, care poate fi cea stabilită prin contract; concedentul poate înceta concesiunea înainte de termen, dacă interesul național sau cel local o cer. Aceste diferențe împiedică și considerarea concesiunii de bunuri, chiar și în situația edificării unor construcții de către concesionar, ca un dezmembrământ al dreptului de proprietate publică.
Dacă terenul concesionat face parte din fondul forestier național, proprietate publică și este aferent unui activ vândut de Romsilva, construcțiilor care formează respectivul activ, concesionarul are un drept de proprietate privată iar regula trecerii acestor construcții în proprietatea publică fără plată la încetarea concesiunii, nu se aplică.
Caracterele juridice ale contractului de concesiune a bunurilor care fac parte din domeniul public:
caracter solemn. Pentru încheierea corectă a acestui contract, în vederea obținerii efectelor juridice scontate, se impune forma scrisă a actului, regula consensualismului fiind astfel inaplicabilă.
caracter sinalagmatic. Contractul de concesiune dă naștere unor drepturi și obligații în sarcina ambelor părți contractante.
caracter comutativ. Atât concedentul, cât și concesionarul își cunosc drepturile și obligațiile, inclusiv întinderea lor, încă de la încheierea contractului.
contract oneros. Cesionarea de către stat sau unitatea administrativ-teritorială a folosinței și posesiei bunului către concesionar se face în schimbul unei redevențe.
caracter intuituu personae. Încheierea contractului de concesiune se face în considerarea persoanei concesionarului, subconcesionarea fiind astfel interzisă.
contract cu executare succesivă. Obligația de plată a concesiunii se realizează succesiv, la intervale de timp stabilite prin contract (lună, an ș.a.).
Drepturile și obligațiile părților contractului de concesiune de bunuri proprietate publică
O dimensiune esențială a sferei efectelor contractelor de concesiune o reprezintă dreptul concedentului de modificare unilaterală a părții reglementare a contractului de concesiune, condiționat însă de notificarea prealabilă și de existența unor situații excepționale, precum și dreptul de control al concedentului și al statului, în general, prin Ministerul Finanțelor.
Efectele contractului de concesiune vizează concedentul, pe de-o parte, și concesionarul, pe de altă parte, presupunând însă existența unor drepturi și obligații ale celor două părți, dar în egală măsură, efectele contractului se răsfrâng și asupra terților, adică asupra beneficiarilor bunului, lucrărilor sau serviciului public concesionat.
Obligațiile concedentului:
– concedentul este obligat, în primul rând, să încheie contractul de concesiune în termenul stabilit de lege sau în cel propus de el prin caietul de sarcini, sub sancțiunile prevăzute de lege;
– concedentul, în raport cu bunurile concesiunii, este obligat sa-i predea concesionarului toate bunurile și celelalte mijloace necesare pentru a realiza în bune condiții obiectul concesiunii. Aceste bunuri sunt: bunurile de retur, bunurile de preluare și bunurile proprii;
– concedentul este obligat să nu modifice în mod unilateral contractul de concesiune, decât în cazurile prevăzute și autorizate expres de lege. Astfel concedentul poate modifica (doar) unilateral partea reglementară a contractului de concesiune, cu notificarea prealabilă a concesionarului, din motive excepționale legate de interesul național sau local, după caz;
– concedentul este obligat să notifice concesionarului apariția oricăror împrejurări de natură să aducă atingere drepturilor acestuia (obligație specifică de informare).
Drepturile concedentului:
– în mod specific contractului de concesiune, concedentul are în baza legii un drept de control asupra modului de respectare a obligațiilor asumate de concesionar. Un astfel de drept de control vizează modul de utilizare a bunurilor de retur, stadiul de realizare a investițiilor, precum și modul în care este satisfăcut interesul public prin realizarea activității sau serviciului public. Nu este exclusă posibilitatea ca prin contract părțile să stabilească condițiile și limitele exercitării dreptului de control (acesta putând fi exercitat și inopinant), dar în lipsa unei clauze în acest sens, concesionarul nu se poate opune unui control inopinant, sub motiv că nu a fost notificat de concedent, în prealabil;
– concedentul are dreptul sa-i ceară concesionarului să depună cu titlu de garanție (în termen de 90 de zile de la data semnării contractului, dar și după această perioadă) o sumă fixă reprezentând o cotă parte din suma obligației de plată către concedent, stabilită de acesta și datorată pentru primul an de activitate;
– concedentul are dreptul să-i ceară concesionarului să-i predea bunurile de rutur și să-i transfere, cu titlu oneros, dreptul de proprietate asupra bunurilor de preluare;
– concedentul este în drept să modifice în mod unilateral partea reglementară a contractului (în limitele precizate deja) dacă împrejurările excepționale privind interesul public realizat prin acea concesiune impune o astfel de modificare. În astfel de situații concedentul are dreptul să-i ceară concesionarului să continue exploatarea bunului, desfășurarea activității ori prestarea serviciului în noile condiții stabilită de concedent, fără a putea solicita încetarea contractului de concesiune.
Obligațiile concesionarului:
– concesionarul este obligat în baza contractului de concesiune și a legii să asigure exploatarea eficace în regim de continuitate și permanență a bunurilor, activităților și serviciilor publice ce fac obiectul concesiunii;
– concesionarul are obligația de a exploata în mod direct bunurile, activitățile sau serviciile publice ce fac obiectul concesiunii, fără a putea subconcesiona unei alte persoane în tot sau în parte, obiectul concesiunii. Astfel concesionarul nu va fi îndreptățit să încheie contracte de locațiune, să constituie un uzufruct (chiar cu privire la fondul de comerț), contracte de asociere în participațiune în care calitatea de asociat activ să o aibă o terță persoană sau să aducă ca aport la capitalul unei societăți comerciale drepturi sau bunuri dobândite în contractul de concesiune, și acestea deoarece “serviciul public se desfășoară pe riscul concesionarului, acesta neputând transfera riscuri către terța persoană”.
– concesionarul este obligat să plătească redevența la valoarea prevăzută în ofertă (în caietul de sarcini), în modalitatea și la termenul stabilit prin contractul de concesiune. De asemenea este obligat ca în termen de 90 de zile de la data semnării contractului de concesiune, să depună garanția impusă de lege, în cuantumul și modalitatea impusă de concedent.
– la încetarea contractului de concesiune, ca urmare a expirării termenului convenit, concesionarul este obligat să predea concedentului bunurile de retur, propriu-zise și de investiție, în mod gratuit și libere de orice sarcini.
– la încetarea contractului de concesiune, concesionarul este obligat să încheie cu concedentul un contract de vânzare cumpărare, având ca obiect bunurile de preluare desemnate ca atare în caietul de sarcini și stabilite de părți prin contract, dacă concedentul își va manifesta intenția de a le cumpăra.
– în situația în care contractul de concesiune va înceta din alte cauze decât scurgerea termenului convenit ori din intervenția unor cauze de forță majoră, concesionarul este dator să continue realizarea activității ori serviciului public până la preluarea acestora de către concedent.
– în eventualitatea în care concesionarul va lua cunoștintă de existența unor situații, împrejurări sau evenimente iminente de natură să afecteze posibilitatea realizării obiectului concesiunii, acesta este obligat să-i notifice concedentului de îndată acea informație, în vederea luării măsurilor ce se impun pentru asigurarea continuității activității sau serviciului public.
Drepturile concesionarului:
– concesionarul are dreptul de a exploata în mod direct de riscul și răspunderea sa, bunurile, activitățile și serviciile publice ce fac obiectul contractului, potrivit obiectivelor stabilite de concedent prin caietul de sarcini;
– concesionarul are dreptul de a folosi și de a culege “fructele” bunurilor ce fac obiectul concesiunii, potrivit naturii bunului și scopului stabilit de părți prin contractul de concesiune;
– concesionarul are dreptul de a încheia contracte cu terții pentru asigurarea și valorificarea bunurilor activității și serviciilor publice care fac obiectul concesiunii, în condițiile legii, fără a putea transmite acestora drepturile dobândite prin contractul de concesiune;
– concesionarul are dreptul să-i ceară concedentului, atunci când acesta va modifica sau denunța unilateral contractul, în condițiile legii, să-i plătească cuvenita despăgubire (în cazul producerii de prejudiciu) în mod promt, efectiv și prealabil;
– concesionarul are dreptul la expirarea inițială a contractului, să-i ceară concedentului prelungirea acestuia pentru o noua perioadă, cu respectarea limitelor impuse de lege.
În strânsă legătură cu problematica drepturilor și a obligațiilor părților contractului de concesiune se află și chestiunea echilibrului financiar al concesiunii. Astfel, relațiile contractuale dintre concedent si concesionar se bazează pe principiul echilibrului financiar al concesiunii, respectiv pe realizarea unei posibile egalități între avantajele care îi sunt acordate concesionarului și sarcinile care îi sunt impuse.
CAPITOLUL III
STUDII DE CAZ PRIVIND EXERCITAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ
3.1. Prezentare practico-aplicativă privind aprobarea concesionării unui teren
În acest contract de concesiune, bunul concesionat este imobilul teren în suprafață de 16 mp situat în parcarea Complex Strand- Geoagiu Bai, identificat prin CF 60.407 Geoagiu, nr. Cadastral 60.407 – proprietate publică a orașului Geoagiu, Județul Hunedoara.
Identificăm cele doua părți ale contractului de concesiune și anume:
– concedentul: Primăria Orașului Geoagiu, Județul Hunedoara, solicitarea de concesiune urmând a fi prezentată Consiliului Local în ședința extraordinară din luna ianuarie 2010.
– concesionarul: SC ENEL Distribuție Banat Timișoara – UTR Deva
În ceea ce privește destinația bunurilor ce fac obiectul concesiunii – se urmărește instalarea unui punct de transformare a curentului electric, care la data respectivă se afla lângă Hotelul Termal și prezenta un câmp de radiații periculos pentru turiștii care erau cazați în camerele situate spre acel transformator. Electrica SA derulează în cadrul unui proiect cu finanțare cu instrumente structurale, un amplu program de modernizare a sistemului public de distribuție a energiei electrice în județul Hunedoara, în cadrul căruia este prevăzută și modernizarea transformatorului din Stațiunea Geoagiu Bai.
După cum se observă în contractul prezentat mai jos, există mai multe motive care au influențat semnarea acestui contract de concesiune, și anume :
motive de ordin economic – realizarea cu fonduri europene a unui sistem public modern de distribuție a energiei electrice;
motive de ordin financiar – ca urmare a acestei concesiuni se va încasa o redevență care va constitui un venit suplimentar la Bugetul Local.
motive de ordin social – amplasarea unui post de transformare într-o zonă în care nu prezintă pericol pentru oameni, întrucât în parcare nici o persoană nu petrece o perioadă de timp suficient de lungă pentru a se expune radiațiilor generate de această capacitate energetică, în timp ce pe fostul amplasament prezenta un real pericol pentru turiștii cazați în Hotelul Termal.
influența asupra mediului – nu se estimează că această concesiune va influența în mod negativ mediul, față de starea actuală.
Sunt îndeplinite astfel, condițiile ca un contract de concesiune să se deruleze în condiții bune.
I se interzice concesionarului să subconcesioneze în tot sau în parte bunul concesionat, acest lucru fiind posibil doar cu acordul concedentului. Durata concesiunii este de 49 de ani, cu posibilitatea de prelungire cu încă 50% din acest timp.
Concesionarul s-a obligat conform Caietului de Sarcini să exploateze bunul concesionat în regim de continuitate și permanență și va achita redevența cu regularitate, chiar în condițiile unei exploatări discontinue a concesiunii. Redevența s-a stabilit de către Consiliul Local Geoagiu, la aprobarea concesiunii, în funcție de valoarea pe piață a terenului la data respectivă și trebuie recuperată în maxim 25 de ani. S-a mai stabilit ca redevența să se achite în avans pentru minim 3 luni.
Astfel s-au dispus următoarele:
– suprafața terenului conform măsurătorilor: 16 mp;
– valoarea terenului conform raportului de evaluare: 50 Euro/mp;
– timpul de recuperare a prețului de vânzare a terenului: 25 ani;
– valoarea redevenței anuale: 50 Euro/mp : 25 ani = 2 Euro/mp/an.
Procedura utilizată pentru atribuirea contractului de concesiune a fost negocierea directă.
Consiliul Local Geoagiu și-a însușit raportul de evaluare elaborat de SC MKM Consult Proiect SRL. A fost împuternicit Dl. Maris Simion, primarul orașului Geoagiu, pentru semnarea contractului de concesiune.
Hotărârea a fost comunicată :
Instituției Prefectului județului Hunedoara;
Primarului orașului Geoagiu;
Serviciului financiar, contabilitate;
Direcției tehnice de urbanism, amenajarea teritoriului.
Astfel, ținându-se cont de faptul că SC Enel Distribuție Banat SA este singurul distribuitor de energie electrică către toate categoriile de utilizatori, în regiunea Vest a României, iar concesiunea este solicitată pentru asigurarea prestării unui serviciu public de interes general, și anume furnizarea de energie electrică, analizând Caietul de Sarcini și Studiul de Oportunitate s-a constatat că au fost îndeplinite toate condițiile ca acest contract de concesiune să se deruleze în condiții normale.
3.2. Studiu de caz privind concesionarea lacului Bucov din comuna Tătărăști, județul Teleorman
Prin cererea nr. 744 din data de 04.03.2010, domnul F. Stan, un fermier local, persoană fizică autorizată, se adresează Consiliului Local al comunei Tătărăști, județul Teleorman, cerând în concesiune râul Bucov, proprietate publică a comunei Tătărăști. În motivarea cererii, domnul F. Stan precizează faptul că lucrează în arendă o suprafață de 150 ha de teren arabil care se învecinează cu lacul, acesta fiindu-i necesar pentru irigarea culturilor plantate. De asemenea, el dorește amenajarea lacului, având în vedere că pe o perioadă destul de lungă nu s-au mai făcut lucrări pentru a se păstra în condiții optime, banii urmând să provină din fonduri europene.
Cererea a fost introdusă în discuție în ședința ordinară a Consiliului Local din data de 10.03.2010, la punctul ,,Diverse’’. La ședință au fost prezenți toți consilierii în funcție, fiind de față și solicitantul. Acesta a oferit informații suplimentare, punând accentul pe nevoia de irigare a culturilor, având în vedere seceta din ultimii ani, și asigurând consilierii de bună-credință de resursele pe care le are la dispoziție pentru amenajarea lacului.
Consilierii au evidențiat că acesta este ultimul lac din localitate care nu este concesionat, și au adăugat că s-a mai dorit concesionarea lui în urmă cu 4 ani, atunci cererea respingându-se. La acea dată s-a considerat că este nevoie de acest lac pentru agrement și pescuit, fiind un bun de care să se bucure cetățenii localității. Solicitantul a precizat că nu va restricționa în nici un fel accesul cetățenilor în zonă. Având în vedere acestea, consilierii au aprobat în unanimitate cererea, urmând ca până la sedința următoare să se elaboreze un proiect de hotărâre pentru concesionarea lacului.
La sedința pe comisii din data de 02.04.2010, s-a propus pentru avizare Comisiei pentru programe de dezvoltare economico-socială, buget-finanțe administrarea domeniului public și privat al comunei, agricultură, gospodărie comunală, protecția mediului, servicii și comerț din cadrul Consiliului Local al comunei Izvoru proiectul de hotărâre nr. 12/06.04.2010 prin care se aprobă concesionarea lacului Bucov, proprietate publică a comunei Tătărăști. Comisia a avizat favorabil proiectul de hotărâre, urmând ca în cadrul ședinței ordinare să se discute cu toți consilierii adoptarea hotărârii. La ședința ordinară din data de 06.04.2010, s-a discutat pe larg cererea d-lui F. Stan, consilierii fiind de acord în unanimitate cu proiectul de hotărâre, dar cu precizarea că în acesta să se încaseze la art. 1 expresia ,,pentru irigarea terenului limitrof’’. Acest lucru s-a notat în procesul-verbal al ședinței, rezultând astfel hotărârea nr. 12/06.04.2010 prin care la art. 1 se concesionează lacul Bucov, proprietate publică a comunei Tătărăști, pentru irigarea terenului limitrof acestuia. Art. 2 al hotărârii specifică faptul că pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii se însărcinează aparatul propriu al Primăriei și Comisia de Licitație.
Comisia de licitație a fost constituită din viceprimar, secretarul comunei, contabilul primăriei și șase consilieri locali. Aceasta a elaborat caietul de sarcini privind concesiunea, una dintre condițiile de participare fiind aceea că persoana sau societatea care dorește participarea la licitație să nu aibă debite restante la bugetul local al comunei. De asemenea trebuie să se asigure accesul cetățenilor la pescuit, iar eventualele lucrări de întreținere și reparații vor trece în sarcina concesionarului.
Licitația a avut loc la data 27.04.2010, fiind un singur participant, Domnul F. Stan, cel care a avut inițiativa concesiunii. Acesta a oferit un preț al concesiunii, respectiv redevența, de 250 euro lunar, sumă pe care comisia a acceptat-o, în același timp concesionarul obligându-se și la celelalte obligații din caietul de sarcini.
A fost încheiat astfel următorul contract de concesiune:
Contract de concesiune a lacului Bucov, proprietate publică a comunei Tătărăști
Incheiat astăzi 29.04.2010
I. PĂRȚILE CONTRACTANTE
Consiliul Local al comunei Tătărăști, reprezentat prin dl. I. N, în calitate de concedent, și F. Stan, în calitate de concesionar au convenit să încheie prezentul contract de concesiune.
II. OBIECTUL CONTRACTULUI
Art. 1. Concedentul asigură concesionarului folosința lacului Bucov în suprafață de 10.000 mp., lac ce aparține domeniului public al localității situat în Țătărăști, tarlaua nr. 13, parcela A210, în scopul desfășurării activității de irigare a culturilor plantate în vecinătatea sa.
Art. 2. Predarea – primirea lacului se va consemna într-un proces-verbal ce va fi încheiat la data predării în termen de 10 zile de la perfectarea contractului.
III. DURATA CONTRACTULUI
Art. 3. Prezentul contract de concesiune se încheie pe o perioadă de 5 ani cu începere de la data de 29.04.2010 până la data de 29.04.2015.
Art. 4. La expirarea termenului prevăzut, concedentul va preda lacul pa bază de proces verbal, cel puțin în aceleași condiții de calitate ca și la preluare.
IV. PREȚUL CONTRACTULUI ȘI MODALITĂȚI DE PLATĂ
Art. 5. Prețul concesiunii, respectiv redevența, este de 250 EURO lunar, plata făcându-se în lei la cursul oficial BNR leu/EURO, valabil în ziua efectuării plății.
Art. 6. Redevența va fi platită de concesionar lunar, până la data de 05 ale lunii următoare pentru care se face plata în contul de virament al concedentului RO39TREZ………….XXXXX deschis la Trezoreria Alexandria. Nota de plată în care este înscrisă redevența datorată va fi emisă lunar până la data de 30 ale lunii în curs de către Serviciul Taxe și Impozite ale primăriei Tătărăști.
Art. 7. În cazul în care, concedentul nu plătește până la data scadentă, va suporta accesorii de întârziere conform leislației în vigoare, începând din prima zi care urmează aceleia când suma a devenit exigibilă.
Art. 8. Concedentul are dreptul să recalculeze redevența și acesoriile de întârziere, potrivit actelor normative sau Hotărârilor Consiliului Local al comunei Tătărăști, ce intervin după încheierea contractului, cu condiția notificării concesionarului de aplicare a noilor tarife ce se referă la redevență.
V. OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR
Art. 9. Obligațiile concedentului sunt următoarele:
să predea lacul, la termenul convenit de părți, ocazie cu care se va încheia procesul verbal de predare-primire, datat, semnat și ștampilat de ambele părți contractante;
să nu stânjenească pe concesionar în exercitarea dreptului de concesiune asupra lacului concesionat, pentru perioada stabilită în prezentul contract;
să controleze periodic, lacul concesionat în sensul folosirii acestuia potrivit destinației sale a scopului pentru care a fost încheiat contractul de concesiune.
Art. 10. Obligațiile concesionarului:
să asigure paza lacului concesionat;
să folosească lacul, numai potrivit destinației sale și a scopului pentru care a fost încheiat contractul de concesiune;
să plătească concedentului redevența la termenul scadent convenit în contract, inclusiv în cazul modificării cuantumului redevenței potrivit art. 8;
să achite impozitul pe clădiri, impozitul pe teren și celelalte obligații la bugetul local stabilite prin lege, aferente bunurilor ce fac obiectul contractului de concesiune;
să permită concedentului să controleze modul în care este folosit lacul concesionat;
concesionarul îl va înștiința în termen de maxim 24 de ore pe concedent despre orice acțiune a unei terțe persoane care îi tulbură folosința;
să exercite folosința asupra lacului ca un bun proprietar, cu întocmirea documentațiilor prevăzute de lege și obținerea certificatelor și avizelor impuse prin documentațiile de urbanism;
are obligația să nu procedeze la schimbarea liniilor de grănițuire ale lacului concesionat, așa cum au fost determinate în momentul predării de către concedent;
concesionarul, la expirarea acestui contact, va pune la dispoziția concedentului lacul concesionat cel puțin în aceleași condiții de calitate a apei avute la data preluării, certificarea calității va fi dovedită prin acte justificative eliberate de autoritățile competente în domeniu.
VI. ÎNCETAREA CONTRACTULUI
Art. 11. Contractul de concesiune încetează prin:
acordul de voință exprimat în scris al părților contractante;
expirarea termenului contractual;
desființarea titlului concedentului;
rezilere, în caz de neexecutare a obligațiilor asumate prin prezentul contract;
încetează de drept, când nevoile urbanistice și administrative impun acest lucru.
VII. RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ
Art. 12. Pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute în acest contract, partea în culpă datorează celeilalte părți daune.
Cuantumul daunelor se va determina în funcție de prejudiciul produs. Prejudiciul se va evalua printr-o expertiză tehnică.
Art. 13. Modificarea prezentului contract se poate face în limitele legislației române, cu acordul părților, numai prin act adițional, excepție făcând hotărârile Consiliului Local al comunei Țătărăști prin care se aduc modificări la tarife sau alte acte normative – legi, hotărâri de Guvern, ordonanțe, ale căror prevederi sunt imperative și nu fac obiectul unui act adițional.
Forța majoră așa cum e definită de lege apără de răspundere pe oricare dintre părți, cu condiția notificării în 10 zile de la producerea evenimentului.
Art. 14. În caz de neexecutare, contractul se consideră desființat de drept la solicitarea Consiliului Local al comunei Tătărăști fără punere în întârziere și fără nicio formalitate prealabilă în cazul în care concesionarul nu-și execută obligațiile contractuale (total sau parțial). Prin urmare, rezilierea intervine de drept, de îndata ce a expirat termenul de executare fără a fi necesară notificarea.
VIII. LITIGII
Eventualele litigii care pot apărea în legătură cu acest contract, vor fi soluționate pe cale amiabilă, iar dacă părțile nu cad de acord, vor fi soluționate de instanța de judecată competentă.
Prezentul contract de concesiune s-a încheiat în două exemplare, câte unul pentru fiecare parte.
Concedent – Primăria comunei TătărĂști reprezentată de primar.
Comisia pentru recepție, inventariere, clasare și declanșare a bunurilor materiale, mijloacelor fixe și obiectelor de inventar la nivelul consiliului local al comunei Tătărăști, județul Teleorman.
3.3. Prezentare practico-aplicativă privind dreptul de administrare.
Prefectul municipiului București a cerut instanței ca în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, să dispună anularea hotărârii prin care Consiliul a stabilit încetarea dreptului de administrare a Regiei Generale de Apă București asupra unui teren situat în municipiu, terenul urmând să devină aport al Consiliului la capitalul unei societăți comerciale.
Din actele dosarului rezultă că terenul în litigiu este proprietatea Consiliului General al Municipiului București și a fost dată în administrare Regiei Generale de Apă București, care nu a mai folosit terenul până în momentul nașterii litigiului.
În apărare, prefectul susține că terenul intravilan ar fi trecut din proprietatea publică în proprietatea Regiei Generale de Apă București în temeiul art. 5 din Legea nr. 15/1990, conform căruia: „Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său”.
(Dec. nr. 530/4 iulie 1994 a CSJ secț. cont. adm., adaptată)
Soluții:
Ca titulară a dreptului de administrare asupra terenului, regia autonomă are posesia, folosința și dispoziția materială a acestuia. Dreptul de administrare se revocă unilateral dacă titularul nu-și exercită drepturile și nu-și execută obligațiile născute din actul de transmitere.
Instanța va respinge acțiunea prefectului, pe considerentele:
– terenul în litigiu face parte din domeniul public al municipiului București, iar Consiliul General al municipiului, în calitate de proprietar poate dispune neîngrădit exploatarea lui;
– în speță, Regia Generală de Apă București nu și-a exercitat atribuțiile asupra terenului până în momentul nașterii litigiului, Consiliul General fiind îndreptățit să revoce unilateral dreptul de administrare acordat acesteia.
CONCLUZII
În analizarea exercitării dreptului de proprietate publică, trebuie avute în vedere anumite principii de ordin general:
În primul rând, trebuie să se țină cont că dreptul de proprietate publică îndeplinește prin el însuși o funcție socială. Bunurile care îi constituie obiectul, sunt supuse impreativului de a fi folosite și exploatate atât în interesul și folosul generațiilor prezente, cât și în scopul conservării și transmiterii lor generațiilor viitoare.
În al doilea rând, titularii dreptului de proprietate publică sunt în principal subiecte de drept public, în această calitate apărând ca purtătoare ale unor prerogative de putere în exercitarea funcțiilor statale, dar sunt și persoane juridice care pot participa și la raporturi de drept civil.
În al treilea rând, titularii dreptului de proprietate publică au un patrimoniu propriu, distinct de acela al altor subiecte de drept, iar în această calitate realizează exercitarea autorității statale și participă la rapăorturi de drept civil.
BIBLIOGRAFIE
1. A. Iorgovan ,,Tratat de drept administrativ”, vol. II, Ed. All Beck, București, 2005;
2. Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Adriana Almășan, Ioana Pădurariu, „Drept civil”, Ed. Hamangiu, 2009
3. C. Hamangiu, I. Rosetti, I. Bălănescu, Al. Băicoianu ,,Tratat de drept civil român” vol. I, Ed. Naționala S.Ciornei, București, 1928;
4. C. Bârsan, M. Gaiță, M. Pivniceru ,,Drept civil. Drepturi reale” Institutul European, Iași, 1997;
5. C. Bârsan ,,Drept civil. Drepturi reale principale”, Ed. All Beck, București, 2001;
6. C. Bârsan ,,Drept civil. Drepturi reale principale”, Ediția a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2013;
7. D. Brezoianu ,,Drept administrativ-partea generală”, Ed. Universității Titu Maiorescu, București, 2003;
8. E. Chelaru ,,Administrarea domeniulul public și a domeniului privat”, ediția a II-a revăzută și completată, Ed. C.H.Beck, București, 2008;
9. E. Chelaru ,,Drept civil. Drepturi reale principale”, Ed. C.H.Beck, București, 2013;
10. E. Chelaru ,,Drept civil. Persoanele”, Ediția a II-a, refundamentată și completată, Ed. C.h.Beck, București, 2008;
11. E. Chelaru ,,Circulația juridică a terenurilor”, Ed. All Beck, București, 1999;
12. G.N. Lutescu ,,Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturi reale principale”, București, 1947;
13. I. Adam ,,Drept civil. Drepturi reale principale”, Ed. All Beck, București, 2003;
14. I. Adam ,, Contractele de concesiune” Ed. Rosetti, București, 2005;
15. Iosif Robi Urs, „Drepturi reale”, Editura Universitară, București, 2006
16. M.N. Costin ,,Marile instituții ale dreptului civil român”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982;
17. L. Pop ,,Drepturi de poprietate și dezmembrămintele sale”, Ed. Lumina Lex, București,2001;
18. L. Pop, L.M. Harosa ,, Drept civil. Drepturi reale pincipale, Ed. Universul juridic, București, 2006;
19. V. Stoica ,,Drept civil. Drepturi reale principale”, Ed. Humanitas, București, 2013;
BIBLIOGRAFIE
1. A. Iorgovan ,,Tratat de drept administrativ”, vol. II, Ed. All Beck, București, 2005;
2. Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Adriana Almășan, Ioana Pădurariu, „Drept civil”, Ed. Hamangiu, 2009
3. C. Hamangiu, I. Rosetti, I. Bălănescu, Al. Băicoianu ,,Tratat de drept civil român” vol. I, Ed. Naționala S.Ciornei, București, 1928;
4. C. Bârsan, M. Gaiță, M. Pivniceru ,,Drept civil. Drepturi reale” Institutul European, Iași, 1997;
5. C. Bârsan ,,Drept civil. Drepturi reale principale”, Ed. All Beck, București, 2001;
6. C. Bârsan ,,Drept civil. Drepturi reale principale”, Ediția a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2013;
7. D. Brezoianu ,,Drept administrativ-partea generală”, Ed. Universității Titu Maiorescu, București, 2003;
8. E. Chelaru ,,Administrarea domeniulul public și a domeniului privat”, ediția a II-a revăzută și completată, Ed. C.H.Beck, București, 2008;
9. E. Chelaru ,,Drept civil. Drepturi reale principale”, Ed. C.H.Beck, București, 2013;
10. E. Chelaru ,,Drept civil. Persoanele”, Ediția a II-a, refundamentată și completată, Ed. C.h.Beck, București, 2008;
11. E. Chelaru ,,Circulația juridică a terenurilor”, Ed. All Beck, București, 1999;
12. G.N. Lutescu ,,Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturi reale principale”, București, 1947;
13. I. Adam ,,Drept civil. Drepturi reale principale”, Ed. All Beck, București, 2003;
14. I. Adam ,, Contractele de concesiune” Ed. Rosetti, București, 2005;
15. Iosif Robi Urs, „Drepturi reale”, Editura Universitară, București, 2006
16. M.N. Costin ,,Marile instituții ale dreptului civil român”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982;
17. L. Pop ,,Drepturi de poprietate și dezmembrămintele sale”, Ed. Lumina Lex, București,2001;
18. L. Pop, L.M. Harosa ,, Drept civil. Drepturi reale pincipale, Ed. Universul juridic, București, 2006;
19. V. Stoica ,,Drept civil. Drepturi reale principale”, Ed. Humanitas, București, 2013;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modalitati DE Exercitare A Dreptului DE Proprietate Publica (ID: 128575)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.