Modalitati de Educare a Elevilor cu Tulburari de Comportament

LUCRARE DE LICENȚĂ

TEMA: MODALITĂȚI DE EDUCARE A ELEVIILOR CU TULBURĂRI DE COMPORTAMENT

„Violența este imorală pentru că ea privește mai degrabă urii decât dragostei. Ea distruge comunitatea și face fraternitatea imposibilă. Vechea lege ‹ ochi pentru ochi › îi lasă pe toți orbi!”

(Martin Luther King Jr.)

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. VIOLENȚA ȘI AGRESIVITATEA ÎN MEDIUL ȘCOLAR

1.1Definirea conceptului de violență

1.2Forme de manifestare a violenței

1.3Elevul violent

1.4Violența profesor-elev

1.5Violența în cadrul grupului de elevi

1.6Influența violenței din mediul familial asupra copilului

1.7Influența violenței din mass-media asupra copilului

1.1.1 Definirea conceptului de agresivitate

1.1.2 Factori determinanți și modalități de manifestare

1.1.3 Cauze ale agresivițății în relația profesor-elev

1.1.4 Forme de manifestare ale agresivității elevului față de profesor

CAPITOLUL 2. METODE DE REZOLVARE A SITUAȚIILOR DE COMPORTAMENT DEVIANT DIN ȘCOALĂ

2.1 Crearea unui climat de conviețuire armonioasă în școală prin intermediul politicilor unității de învățământ

2.2 Rolul auditului școlar în prevenirea și reucerea actelor violente

2.3 Sugestii de mediere a unor situații conflictuale apărute în unitatea școlară

2.4 Elaborarea de strategii puse în aplicare de elevi pentru diminuarea violenței

2.5 Oferirea unui mediu școlar mai sigur

CAPITOLUL 3. METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1 Justificarea cercetării

3.2 Scopul și obiectivele

3.3 Ipotezele cercetării

3.4 Design experimental

3.4.1 Structura lotului de subiecți, perioada, locul de desfășurare

3.4.2 Descrierea experimentelor și a modului de aplicare a probelor

3.4.3 Variabilele cercetării

3.4.4 Prelucrarea, interpretarea, analiza datelor

3.4.5 Etapa inițială

3.4.6 Etapa experimentală

3.4.7 Etapa finală

3.5 Concluzii

Bibliografie

Anexe

INTRODUCRE

Violența și agresivitatea sunt două fenomene tot mai des întâlnite în școlile noastre. Din acest motiv, un dascăl dedicat meseriei și interesat, va căuta prin metode specifice, soluții viabile la problemele create de acest fenomen, tot mai răspândit în școlile din România și care afectează în mod negativ rezultatele educației școlare, la orice nivel de învățământ.

În ce mod devine un elev violent, care sunt formele de manifestare pe care le poate lua agresivitatea lui în școală, fizică sau verbală, în ce măsură este implicată familia respectivă, dacă accentuează și încurajează manifestările sale de violență , caracteristicile pe care le îmbracă violența individuală și de grup, influența și modul de manipulare al mass-mediei, la încurajarea manifestărilor de violență din școală, cauzele și factorii care determină comportamentul agresiv (atât al elevului cât și al profesorului său), metodele și strategiile viabile și concrete care pot fi aplicate atât pentru prevenirea, combaterea și diminuarea agresivității și a actelor de violență din rândul elevilor? Răspunsurile concrete la aceste situații cu care ne confruntăm, le vom putea afla studiind Bază Națională de Date (de preferință virtuală) sau cea existentă în unitatea de învățământ, din care putem lua Exemple de Bună Practică, cu care să ne putem fundamenta deciziile necesare pentru rezolvarea situțiilor conflictuale create de manifestările de violență atât fizică cât și verbală precum și de agresivitate întâlnite de noi, actorii actualului sistem de educație.

În viața școlii românești de azi, prin exemplele concrete din viața de zi cu zi, ne demonstrează că atât școala, familia și societatea trebuie să-și reconsidere și reconstrui metodele educative de combatere a violenței din mediul școlar, astfel vom fi martorii tot mai neputincioși și lipsiți de reacții profesioniste, la escaladarea fenomenului de violență școlară și extrașcolară, cu urmări grave asupra psihicului și a personalității în formare a elevilor noștri.

Acest fenomen este de secole prezent, cunoscut și studiat de psihologi, medici și sociologi, dar în mediul școlar românesc are încă foarte multe de învățat până să înțeleagă și să aplice metode moderne și eficiente pentru a influența în bine comportamentul copilului cât și al dascălului său.

În sistemul educațional de învățământ românesc, a sosit momentul în care nu ne mai putem ascunde în spatele statisticilor și proiectelor abstracte care nu fac decât să mențină aceeași stare de lucruri, ci trebuie să recunoaștem că acest fenomen a devenit o problemă și nu-l mai putem trata formal și cu ipocrizie și trebuie să începem să găsim soluții profesioniste. Pentru a găsi aceste soluții la această problemă care își schimbă atât de frecvent datele și formele de manifestare, avem la dispoziție o impresionantă serie de cărți de psihologie și psihiatrie pe care le putem consulta. Este o soluție posibilă și la îndemâna oricăruia dintre noi, care suntem pasionați în descoperirea și aprofundarea realităților din viața noastră și în asimilarea lor.

Pentru ca să poți schimba ceva, mai întâi trebuie să cunoști. Încă de acum 2000 de ani, dictonul: „Cunoaște-te pe tine însuți”, a rămas valabil și azi, deoarece atunci când putem conștientiza și explicita stările noastre de frustrare, agresivitate și violență cu care ne confruntăm zi de zi, facem un mare pas înainte, pentru atenuarea până la dispariția acestor stări. Elevii noștrii sunt de acord și cu proverbul „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” – o altă înțelepciune a poporului care este o adevărată piatră a fundației noastre pentru diminuarea fenomenelor de violență și agresivitate. „Numărați până la 10, înainte de a vă exprima nemulțumirea”, „Faceți exerciții de a vedea mereu partea plină a paharului” – sunt alte comenzi și soluții simple, la îndemâna oricui, de ameliorarea stărilor emoționale negative.

Un dascăl pentru a fi mult mai respectat și mai iubit, trebuie să găsească în interiorul său puterea de a fi sincer și curajul de a fi mai apropiat de elevii săi, mai ales dacă s-ar putea folosi de exemple din propria sa copilărie, privind erorile, suferințele, frustrările și speranțele prin care trecem în diferitele etape ale vieții școlare, în căutarea propriei identități.

Dar în completare pentru a putea corecta tulburările de comportament, ivite la unii dintre elevii săi, un bun dascălul are nevoie și de studiu și de aprofundare a noțiunilor de bază ale psihologiei și psihiatriei. Pentru a aborda metodele educative cele mai bune în cazul unui copil hiperactiv sau al unui copil cu tulburări de comportament, noi ca dascăli sau viitori dascăli competenți, avem datoria să căutăm răspunsuri.

CAPITOLUL 1. VIOLENȚA ȘI AGRESIVITATEA ÎN MEDIUL ȘCOLAR

DEFINIREA CONCEPTULUI DE VIOLENȚĂ

Termenul violență are ca rădăcină latină cuvântul „vis” care înseamnă „forță” care ne trimite la ideea de putere, dominație, de utilizarea superiorității fizice asupra altuia.

Violența în școală nu este un procedeu tocmai nou, această manifestare era și în trecut doar că nu era la fel de mediatizată ca și în prezent. Reprezentând un fenomen social extrem de complex și de controversat in zilele noastre cu o amploare din ce in ce mai mare, fiind o preocupare pentru tot mai mulți specialiști de a lua masuri pentru remedierea și combaterea acestei probleme.

Fiind o problemă a întregi societăti, are un impact asupra actului educațional desfășurat intr-un cadru instituționalizat.

“Aproape orice școală majoră și tendința în istoria gândirii sociale și politice a oferit, într-o măsură mai mică sau mai mare, explicații teoretice asupra violenței colective. În ultimii douăzeci de ani avem de-a face chiar cu o explozie de scrieri asupra acestui subiect, incluzând atât studii teoretice, cât și cercetări aplicate”. ( J.B. Rule, în lucrarea Theories of Civil Violence (1989)

Organizația Mondiala a Sănătății definește violenta astfel: „amenințarea sau folosirea intentionata a fortei fizice sau a puterii contra propriei persoane, contra altuia sau contra unui grup sau unei comunitati care antreneaza sau riscă puternic sa antreneze un traumatism, un deces sau daune psihologice, o dezvoltare improprie sau privatiuni” (OMS, 2002).

Potrivit autorului Olweurs(1999, p.12) aduce o definiție complexa precum:”violența sau comportamentul violent reprezintă comportamentul agresiv al unei pesoane care aplică o pedeapsă sau provoacă un discomfort relativ important unei alte persoane, folosind propriul său corp sau prin intermediul unui obiect (inclusic arma).”

Definitia violentei, care se afla în dictionarul ENCARTA (1999):: 1) folosirea fortei fizice pentru a produce vătămări corporale și pagube materiale; 2) folosirea ilegala și nejustificată a forței sau efectul produs de amenințarea utilizării acesteia.

Aceste definiții prezintă un anumit număr de caracteristici comune și anume că violența:

• aduce sau este posibil de a aduce pagube;

• pate fi intenționată (afecțiunile cauzate involuntar nu sunt considerate ca fiind acte de violență).

Violența poate fi definită ca „orice formă de manifestare a unor comportamente precum:

exprimarea neadecvată sau jignitoare, cum af fi: amenințarea, poreclirea, tachinarea, imitarea, amenințarea, hărțuirea;

împingerea, lovirea, rănirea, bruscarea;

jignire adusă cadrelor didactice, autoritățiilor (limbaj sau maniere necuviincioase față de cadrul didactic;

comportament școlar neadecvat: părăsirea clasei în timpul orelor, întârzierea la ore, fumatul în cadrul unităților de învățământ și orice alt comportament care contravine flagrant regulamentului școlar;

orice conduită care intră sub incidența legii ( viol, consum sau comercializare de droguri, vandalism sau orice provocare de stricăciuni cu bună stiință).

În cele din urmă violența poate fi considerată ca violare a drepturilor ființelor umane: dreptul la viață, la demnitate, la siguranța și integritatea fizică și mentală.

FORME DE MANIFESTARE A VIOLENȚEI

Date obținute din raportul privind violența în școlile românești, arată că impulsivitatea ocupă locul central în violența școlară. Elevii violenți își justifică comportamentul utilizând mai multe tipuri de motivații precum: „trebuie să-ți faci singur dreptate, când ma apucă furia trebuie să mă bat, sunt o persoană care reacționează imediat și nu mă pot stăpâni”. Aceștia susțin că nu posedă capacitatea de a ține sub control impulsivitatea sau că au un control redus.

Unii profesori semnalează tendințele impulsive ale elevilor cu manifestări violente de exemplu: „ajunge în dese rânduri să scuipe sau să-i bată, cât și să vorbească urât”.

Impulsivitatea și lipsa controlului de sine determină și sunt corelate cu mecanismele prin care profesorii fac față conflictelor. Elevul violent rezolvă situațiile conflictuale numai prin violență, forță fizică, dându-i acesteia meritul de a fi o strategie de succes.

Din interviurile adresate unor băieți violenți reiese că interesul acestora este de a fi admirați, cunoscuți și de a domina pe ceilalți, sunt mulțumiți când „alți le știu de frică”, atunci când sunt considerați puternici, iar forța lor fizică le este recunoscută, deși în sinea lor ei se consideră mai puțin valoroși decât colegii lor și au mai puțină încredere în ei. De fapt aceștia au o stare de insatisfacție, cel mai probabil neidentificată în privința cauzelor ei, sau sentimentul de a fi altfel decât alții, într-o manieră nedorită dar neconștientizată.

Elevii violenți în comparație cu cei non-violenți, înclină să adopte cu mai mare ușurință conduite adictive exprimate prin consumul de alcool, tutun și droguri. Aceștia manifestă un grad scăzut de empatie, plăcându-le nu numai vizionarea scenelor de violență din filme ci și participarea la scene virtuale de violență utilizarea jocurilor video, dar și asumarea unui rol activ, prin violența pe care o provoacă și o trăiesc. Preferința pentru activități în care apar acene de violență este strâns legată de satisfacerea nevoii de acțiune, de alternanță a actelor care compun acțiunea și de caractere elevilor cu manifestări violente de exemplu: „ajunge în dese rânduri să scuipe sau să-i bată, cât și să vorbească urât”.

Elevii violenți în comparație cu cei non-violenți, înclină să adopte cu mai mare ușurință conduite adictive exprimate prin consumul de alcool, tutun și droguri. Aceștia manifestă un grad scăzut de empatie, plăcându-le nu numai vizionarea scenelor de violență din filme ci și participarea la scene virtuale de violență utilizarea jocurilor video, dar și asumarea unui rol activ, prin violența pe care o provoacă și o trăiesc. Preferința pentru activități în care apar acene de violență este strâns legată de satisfacerea nevoii de acțiune, de alternanță a actelor care compun acțiunea și de caracteristicele esențiale ale situațiilor violente. Caracterul interactiv, neccesită participarea, răsplătind pe jucător și raspunzându-i nevoii de căutare de senzații tari, provoacă ca elevul violent să găsească în jocurile video o preocupare atractivă, mai mult decât alți copii de vârsta lui, din pricina impulsivității sale, care poate fi eliberată în acest mod.

Elevii violenți își doresc să fie ascultați, să aibă o poziție superioară în fața celorlalți. Însă nu există mari diferențe între elevii violenți și cei non-violenți în ceea ce privește nevoia de admirație a semenilor. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că nevoia de afirmare este o caracteristică specifică vârstei adolescenței, indiferent de metodele violente sau non-violente pe care aceștia le adoptă.

Conform unui studiu realizat în ceea ce privește violența în școală, elevii non-violenți, în proporție de 64% nu suportă să vadă cum persoane mai slabe sunt insultate, bruscate sau badjocorite de alți oameni.

Manifestările conflictuale dintre elevi reprezintă cea mai răspăndită formă de violență școlară conform unor studii realizate.

1.3 ELEVUL VIOLENT

O serie de factori trebuie luați în considerare pentru a contura personalitatea elevului: factori individuali, școlari, sociofamiliali și factori de context social.

Studiile cu privire la violența în școală demonstrează că trăsăturile de personalitate și apartenența la unele categorii de sex reprezintă factori de risc ai violenței:

• trăsăturile de personalitate: lipsa mecanismelor de autocontrol sau dezvoltarea insuficientă a acestora, empatia, centrarea motivației pe preferința pentru violență, exprimarea eu-lui și aprecierea de sine.

• istoria personală

Trăsăturile atribuite elevilor violenți:

• întâmpină probleme în comunicare;

• au o îngăduință scăzută la frustrare;

• au o imagine de sine negativă;

• întâmpină dificultăți de adaptare la disciplina școlară;

• prezintă instabilitate emoțională;

• prezintă dificultăți de concentrare;

• tulburări psihice grave;

• instabilitate motrică.

Cele mai recente cercetări arată existența unei vulnerabilități genetice care se asociază cu violența în rândul copiilor, tinerilor si adulților.

Specialiști susțin că aproximativ 5% dintre școlari au tulburări comportamentale de origine genetică fiind mai greu de diagnosticat deoarece acești copii fac lucruri pe care le fac și ceilalți copii.

Un alt aspect important este atitudinea de sine și atitudinea față de viață pe care elevul o are, încrederea în propia persoană și valoarea pozitivă a eu-lui, sunt elemente semnificative.

Atitudinea față de viață este condiționată de felul în care elevii se percep și de felul și modul în care sunt percepuți. Elevii violenți au un mod de a gândi, de a-și percepe viața, resursele de optimism, bucuria de a trăi sunt semnificativ diferite față de cele a elevilor non-violenți.

Elevii violenți sunt mai bănuitori in relațiile cu colegii, adesea sunt resemnați și chiar pesimiști.

Impulsivitatea este conceptul central care definește orice individ violent, indiferent de vârsta acestuia. Ea complică întreaga viață, deoarece individul tinde să gestioneze orice conflict într-un mod violent.

Impulsivitatea este percepută ca: schimbare a acțiunii fară a preconiza sau coștientiza; comportament lipsit de o gândire potrivită; tendința de a acționa fără anticipare.

Literatura de specialitate susține că impulsivitatea și lipsa autocontrolului caracterizează în special sexul masculin deoarece identitatea masculină se construiește în jurul forței fizice și ideii de dominație.

Rezultatele unui studiu făcut la școlile din țară indică că băieții violenți răspund în mod diferit față de fete la întrebările din chetionar care arată importanța violenței fizice iar metodele de tip impulsiv sunt mai asociate băieților decât fetelor.

De multe ori ne-am pus întrebarea: Care sunt plăcerile unui elev violent?

Să fie în centrul atenției, să fie admirat, să-și petreacă timpul cu „gașca mea”, să recurgă la violență „că doar nu e fraier”, să producă celorlalți frică, să pară dur, să fie șef, să aibă putere asupra colegilor și să fie acultat, să șocheze.

În privința elevilor violenți, distanța între furie și comportamentul violent este foarte scurtă iar trecerea de la o stare la alta este foarte rapidă. Capacitatea elevilor de a percepe medierea ca opțiune în gestionarea conflictelor este mult mai scăzută sau chiar nulă, ei căutând să provoace situații conflictuale pentru a putea reacționa violent.

ADHD

Reprezintă o tulburare comportamentală care afectează mai ales copii, care se manifestă prin imposibilitatea acestoara de a se concentra asupra unui subiect sau a unei anumite acțiunii, prezentând tulburări de comportament ( tulburare cu deficit de atenție, hiperactivitate).

Simptomele hiperactivității/impulsivității se manifestă în felulu următor:

• sunt neastâmpărați;

• în momentul în care te aștepți să stea pe scaun, atunci se ridică și pleacă;

• prezintă unele mișcări neadecvate situației, arată o neliniște, se mișcă excesiv, fug;

• prezintă dificultăți în implicarea activițăților extrașcolare;

• nu își așteaptă rândul;

• răspund neîntrebați sau nu așteaptă să se termine întrebarea care li se adresează;

• întrerup pe alții atunci când nu este cazul;

• par adesea că sunt „trași de un motor”;

Este neccesar să urmărim cu atenție elevii, cu toate că este dificil să facem deosebire între un elev neastâmpărat, incomod în timpul lecțiilor, și unul care prezintă simptomele de ADHD.

70% din adolescenții din ziua de azi, au probleme privind impulsivitatea, lipsa controlului de sine, luarea deciziei și lipsa de atenție, acest lucru se datorează faptului că în copilărie au suferit de ADHD. Diagnosticarea cu ADHD la fete este mult mai dificilă deoarece nu poate fi făcută doar în momentul în care performanțele școlare sunt slabe, fără a exista suspiciunea unui deficit de intelect.

Este demn de precizat că uneori ezistă o legătură între ADHD și creativitate, dovedindu-se că unii copii cu ADHD au devenit persoane creative ca adulți, a căror performanțe sociale au fost recunoscute în societate.

VIOLENȚA PROFESOR-ELEV

Violența profesorilor nu este un subiect tocmai “comod”, deoarece profesorul are o misiune specială, el trebuie să constituie un model pentru întreg colectivul de elevi.

Cu toți ne amintim și păstrăm în memorie imaginea unui dascăl care a însemnat și s-a implicat mult în devenirea noastră. În cea ce privește problema violenței în școală sunt mulți profesori dedicați, sensibili și deschiși venind în ajutor pentru înțelegerea și bineânțeles combaterea acestui fenomen. Multe dintre cadrele didactice se simpt într-o oarecare măsură responsabili pentru prevenirea acestor acte de vioență, dorindu-și o lume mai puțin încărcată de tensiuni și violență.

Însă violența profesorilor față de elevi este un fenomen real și prezent în unele înstituții de învățământ.

Agresiunea fizică se manifestă în cazuri izolate, un astfel de comportament este considerat inadmisibil. Sunt făcute investigații privid această problemă, dar și a modului în care sunt sancționate aceste conduite. Statutul de Cadru Didactic și regulamentele școlare prevăd unele aspecte legate de conduita neadecvată a profesorilor, dar acestea nu prezintă sancțiuni clare în astfel de situații.

De pildă, mutarea unui profesor la o altă școală nu reprezintă o rezolvare a soluției, iar gradul de toleranță al personajelor care fac parte în asemenea situații (elevii, părinții, directori, inspectori) trebuie să fie foarte scăzut.

În cele multe cazuri agresiunea fizică a unor profesori poate fi identificată mult mai ușor deoarece este demonstrabilă și vizibilă decât cea psihologică.

De multe ori prin actele de violență atât fizică cât și psihică, profesorii produc traume sau efecte psihologice asupra elevilor. Violența manifestată sub forme verbale, emoținală, atitudinală este mai des întâlnită în instituțiile de învățământ din țară, pornind de la aceste situații particulare, de la modul de relaționare între profesori și elevi, comunicarea, reprezintă elemente prin intermediul căreia se poate evalua gravitatea comportamentelor cadrelor didactice.

De exemplu, este foarte greu să evaluăm influența unor expresii ironice ale unui profesor la adresa elevilor, dacă nu înțelegem modul în care s-a produs ironia și ce fel de relație există între profesor și elevul ironizat. Unii profesori susțin că ironia este o procedură eficiență de a conversa cu elevii, ceea ce nu știm cu siguranță dacă acest comportament are același efect asupra fiecăruia elev din clasă. Pentru unii elevi este un gest de simpație, iar alții cosideră a fi un gest de dispreț având o influență negativă asupra imaginii de sine.

Conform unor cercetări recente sunt prezentate principalele surse de violență a cadrelor didactice asupra elevilor care provin din situații ca:

• abuzul de măsuri disciplinare, sancțiuni inegale sau pedepse;

• evaluarea neobiectivă, necorespunzătoare, etichetarea, producerea sindromului eșecului școlar;

• conduite de dispreț de ignorare ale profesorilor față de elevi, care duc la diminuarea încrederii în sinea elevilor;

• oportunități limitate ale elevilor de a comunica între ei în procesul de învățare, preponderența comunicării profesor-elev;

• neacomodarea școlii la nevoile și specificul noilor generații;

• perpetuarea relațiilor de dependență și subordonare a elevilor față de profesori;

Așteptările elevilor sunt total diferite de cele ale profesorilor deoarece elevii așteaptă o relație bazată pe negociere, independență, inițiativă și empatie față de profesorii lor, comparativ cu cadrele didactice care iși doresc o relație de dependență, de control și autoritate.

Mulți profesori tratează violența școlară ca fiind determinată de factori individuali „este un elev problemă”, fie de familia elevului „are probleme acasă”, sau de societate, „școala reproduce violența socială”.

Utilizarea notei ca sancțiune a unor comportamente neadecvate ale elevilor, este o metodă utilizată de numeroși profesori. In multe situații profesorii dau o notă mică la o anumită disciplină, reprezentând o soluție pentru a sancționa anumite comportamente neadecvate ale elevilor. Cu siguranță această soluție nu prezintă eficiență pe termen lung, dar în mod cert nu îl va determina pe elev să îsi autoevalueze comportamentul. O comunicare mai eficientă cu elevul, dar și înțelegerea profesorului și sprijinul oferit de acesta pot reprezenta metode mult mai bune și eficiente având efecte pe un termen mai lung.

Fenomenul discriminării în educație (de pildă discriminările etnice, discriminări bazate pe statutul socio-economic al familiei), se produce de multe ori neintenționat de către profesor și de mai puține ori în mod conștient. Elevii aflați în astfel de situații pot resimți efectele unor asemenea comportamente mult mai profund decât ne putem imagina. Inconștient fiecare dascăl are preferințe sau antipatii față de anumiți elevi.

Fiecare elev are propriul stil de învățare și este foarte importantnt ca profesorul să cunoască stilui de învățare al fiecărui elev pentru a le oferi șanse egale de a reuși.

Nici excluderea de la ore nu este o bună metodă folosită de profesori, considerată fiind o metodă de pedeapsă pentru elevi. Principala cauză a profesorilor de a da elevi afară de la ore este indisciplina, elevii nu rezolvă sarcinile date de către profesor.

„Decât să ne deranjeze pe mine și pe ceilalți elevi mai bine pleacă de la oră.(este afirmația unui profesor, jud Iași)”.

Excluderea de la ore poate duce la diverse forme ale violenței, de pildă lipsa de supraveghere în timpul excluderii (părăsirea unității de învățământ în timpul programului, indisciplina în spațiul școlii), sau poate fi o reacție la pedeapsa primită (refuzul de a participa la activitățiile următoare, absențe în cazul în care nu si-a îndeplinit sarcinile școlare, lipsa motivației pentru învățare).

VIOLENȚA ÎN CADRUL GRUPULUI DE ELEVI

Cele mai fregvente forme de violență dintere elevii se încadrează în domeniul violenței verbale: certuri, porecliri jignitoare, injurii, epitete negative. Aceste forme de conduită neadecvate au fost precizate în majoritatea unităților de învățământ fiind cuprinse în categoria manifestărilor „obișnuite” a violenței, ingăduite în mediul școlar.

O altă formă de comportament violent din cadrul grupului de elevi vizează agresiunea verbală, astfel existând mulți elevi victime ale limbajului violent folosit în diferite medii: familie, stradă,mass-media. Din păcate prea puține cadre didactice aduc în discuție importanța pe care școala trebuie să o aibă în prevenirea, combaterea și corectarea violenței verbale și fizice ale elevilor. În consecință apar situații conflictuale referitoare la: trăsăturile fizice și psihice ale colegilor sau la situația socio-eonomică a familiilor lor (de exemplu sărăntocule sau cuvinte jignitoare la adresa părinților și a profesiilor acestora). O bună cunoaștere a psihologiei vârstelor de câtre cadrele didactice și studierea de către elevi a acestei discipline școlare, întemeiază mijloace de prevenire și rezolvare a situațiilor conflictuale.

Un comportament necorespunzător al elevilor în cadrul unităților de învățământ este violența fizică, aceasta fiind considerată ca o formă mai gravă a violenței care încalcă regulamentul școlar, cadrele didactice au declarat mai puține cazuri de vilență fizică în școală (fie de teamă de a nu-i face o reputație rea școlii, din teama unei posibile răzbunări, fie pentru a-și conserva statutul în cadrul grupului, ori pentru a nu-i implica pe adulți în rezolvarea problemelor personale, de a nu de teamă fi criticați).

Însă părinții ai căror copii sunt implicați în astfel de cazuri (în mod special cei care au fost victime) s-au plâns de climatul necorespunzător din cadrul unitățiilor de învățământ și au făcut reclamații la directori.

Bătaia între elevi (în forme grave) este însoțită de cele mai multe ori de alte forme ale violenței cum ar fi: furturi, distrugerea de bunuri personale ale elevilor agresați). Elevii violenți care apelează la violență ca mod de relaționare nu sunt doar făptași ai violenței, ci și victime ale violenței altora, ca urmare, ei nu sunt excluși de a deține rolul de victime. Există o relație între a fi violent și a fi victimizat ceea ce ne duce cu gândul că utilizarea comportamentului violent poate fi urmarea unei provocări sau o forma de apărare.

De multe ori au loc acte de violență între elevi, cu ponderi mai ridicate în școlile aflate la periferie și în cele cu populație școlară multi-etnică. Cauze ale agresivității fizice sunt: urmări ale imobilității elevilor în clasă pe durata activității didactice ( nevoia de mișcare, de descărcare a energiei în timpul recreațiilor ceea ce poate duce la violența între elevi), și lipsa unei „culturi a jocului” (transformarea jocului într-o agresivitate fizică). Un consilier școlar afirmă: „copiii noștri nu mai știu să se joace, nu mai sunt învățați cum să facă acest lucru”.

Unii profesiri își mențin optimismul pedagogic susținând că:

violența între elevi este specifică vârstei adolescenței și poate apărea ca fiind ceva „firesc”, chiar în cadrul jocurilor (mai ales în cele sportive);

conduitele agresive dintre elevi pot fi o replică a modelelor oferite de mediul familial; climatul din familie, comportamentul părinților față de copii, relațiile dintre aceștia sunt elemente care influențează relațiile dintre copii;

întreaga societate este agresivă, mass-media, pe stradă copii văd și iau exmple de conduite agresive pe care le manifestă și în cadrul grupulu de prieteni, colegi, de multe ori fără să devină constienți de gravitatea actelor pe care le produc.

Elevul victimă

Victima este o persoană care este supusă în mod repetat unor agresiuni din partea colegilor, sub forma unor atacuri, fizice sau verbale sau abuz psihologic.

Fiecare copil în parte prezintă un tip de îngăduință și rezistență la actele de violență a căror victimă este.

Victimele apar în fața celorlalți ca fiind persoane nesigure, incapabile să reacționeze la posibile atacuri. De cele mai multe ori, elevii victime sunt mai retrași, mai izolați de restul grupului, nu au prieteni și atrag pe colegii lor mai agresivi care prin atacare își satisfac nevoia de putere. De exemplu există situații în care elevii au fost victime ale colegilor din simplul motiv că sunt „altfel” decât restul ( aparțin altei etnii, altei religii, au handicap,etc). Sunt de asemenea și cazuri în care elevii violenți, agresează un coleg anume, fără motiv sau pur și simplu că îi este antipatic, iar victima rămâne cu părerea că ceva nu este in regulă, și are tendința de a se învinovății.

Semne prezentate de elevul victimă:

• prezintă pe corp răni, vânătăi, zgârieturi, tăieturi;

• se întoarce de la școală cu cărți rupte, lucruri stricate, sau chiar fără acestea;

• își petrece timpul liber fără prieteni, izolat de ceilalți, singur;

• este abătut, gânditor, nefericit, depresiv, anxios, cu lacrimi în ochi la întoarcerea de la școală;

• nu mai prezintă un interes pentru activitățiile școlare, în cosecință avănd o scădere a performanțelor școlare;

• trece repede de la o stare la alta, prezentând adeseori ieșiri necontrolate;

• prezintă o teamă atunci când merge la școală;

• în mod repetat cer mai mulți bani decât li se oferă de obicei;

Din punct de vedere al psihologilor, victimele violenței școlare sunt mai irascibile, mai dependnte de protecția adulților și mai nesigure pe forțele propri.

Elevii victime prezintă o frică mai mare având un impact emoțional puternic, iar lumea le pare mai dezorganizată, mai violentă, avănd un sentiment de nesiguranță. Aceștia prezintă un risc mai mare ca performantele lor școlare să fie mai scăzute, își neglijează îndatoririle școlare.

În aceste cazuri trebuie luate măsuri adecvate situației deoarece elevii cu un comportament violent dar și victimele ale actelor de violență atrag atenția de transformare a instituției de învățământ precum și a zonei, într-un mediu lipsit de siguranță atât pentru elevi cât și entru cadrele didactice.

INLUENȚA VIOLENȚEI DIN MEDIUL FAMILIAL ASUPRA COPILULUI

„Nu poți explica o comportare, izolând-o de mediul în care se desfășoară. Comportarea individului se poate schimba în diferite medii din care face parte. Comportarea copilului încă lipsit de obișnuințe, de o personalitate, confirmată, depinde de mediul, mai mult chiar decât aceea a adultului (H.Wallon).”

Familia are un rol foarte important deoarece mediul în care se naște copilul, trăiește primii ani de viață, se formează și se dezvoltă este oferit de familie.

O serie de factori importanți de natură familială generatori ai violenței elevului sunt:

• Climatul socio-afectiv din familie

• Tipul familiei

• Condițiile economice ale familiei

• Nivelul de educație al părinților

• Dimensiunea (talia familiei)

Climatul socio-afectiv din familie este definit de relatiile între părinții, comportamentul părinților față de copil și atitudinea pe care o are copilul față de părinții săi.

Un nivel scăzut al legăturii dintre membrii familiei, reprezintă un factor care poate provoca comportamente violente la copii.

Dacă copilul se dezvoltă într-un mediu familial în care relațiile dintre părinți nu sunt tocmai bune sunt stăpânite de fregvente neânțelegeri, conflicte grave, în care sunt expuși la acte de violență avantajează preluarea unor modele de atitudine agresivă pe care le transpune in alte contexte, în relațiile cu colegii și profesorii. Atitudinea părinților față de copii influiențează foarte mult purtarea copiilor deoarece părinții constituie primul model de influențare a copilului, ei participă la formarea concepției despre viață, a modului de conduită și relaționare a copiilor.

Personalitatea unui viitor adult este condiționată de modul în care părinții înțeleg să-l educe și să îl formeze iar pentru o dezvoltare armonioasă a copilului părinții trebuie să întemeieze posibilitatea dezvoltării normale a copilului asigurându-i dragostea necondiționată, protecția de care are mare nevoie. Copilul simpte nevoia să știe că este cineva căruia îi pasă de el, care se preocupă de el și îi oferă atenție, dragoste, înțelegere, răbdare, timp, respect.

Atitudinea copiilor față de părinți este de multe ori rezultatul atitudinii și purtării părinților, a modului în care aceștia reușesc să comunice cu ei, să le ofere sprijin și afecțiune copiilor, formarea unor reeguli ca ele să nu fie foarte rigide.

Modul de comportament al copiilor pot fi rezultatul situării acestora intr-un mediu în care predomină actele de violență la care aceștia asistă sau cad victime, iar la rândul lor majoritatea dintre ei apelează la atitudini negative și conduite violente față de membrii familiei, prieteni și chiar cadre didactice.

Tipul familiei organizate este considerat ca fiind o condiție esențială a unei bune adaptări școlare și chiar a succesului școlar. După indelungate cercetări s-a constata că formele de violență ale copiilor apar în special în cazul familiilor dezorganizate printr-un divorț, acest lucru lăsându-și amprenta pe dezvoltarea psihosocială a copilului.

Condițiile economice ale familiei pot alcătui unul din factorii care pot declanșa fenomene de violență. Din punct de vedere a contextului socio-economic general, cu referire la unelele zone cu o rată ridicată a somajului sau a ponderii mari a forței de muncă slab calificate, au o consecință asupra condițiilor economice ale familiilor care locuiesc in acele zone, ca urmare asociinduli-se o amploare mai ridicată a fenomenelor de violență în școală.

Nivelul de educație al părinților are un rol important în prevenirea sau apariția actelor de violență precun si în sccesul sau eșecul școlar îl are are statutul cultural și socio profesional al familiei care depinde de nivelul de educație. Copilul provenit dintr-un mediu defavorizat va avea o divergență cu normele școlare acestea fiind diferite de cele din mediul din care acesta provine.

Bernstein susține: „ pe măsură ce distanța dintre stilul educativ al școlii și cel din familie crește, rezultatele școlare devin tot mai slabe”.

Dimensiunea familiei are un rol important în comportamentele violente sau non-violente ale copiilor.

Copii proveniți dintr-o familie mai numeroasă, cu frați au beneficiul experienței unor relații mai diverse cavând prilejul la o adaptare mai facilă la situații noi.

Riscul unor comportamente violente apare și la copilul unic, deoarece poate apărea ca urmare a unei atitudini supraprotectoare a familiei și a însușirii mai reduse a copilului de a se adapta la alte relații cum sunt și cele presupuse de mediul școlar.

În concluzie „violența naște violența”. Un copil crescut întru-un mediu în care bătăile fac parte din rutina zilnică “învață că așa se face” și va aplica același tratament în propria familie.

INFLUENȚA VIOLENȚEI DIN MASS-MEDIA ASUPRA COPILULUI

Suntem cu toții convinși că traim intr-o eră violentă și suntem martorii unei izbucniri a comportamentului agresiv în întreaga lume. Copilul modern are acces la multe surse de informatii care prezintă o metodă eficientă de documentare dar având și „amprente” negative asupra copiilor. Întâlnim scene de violență sub o multitudine de expresii, oferite de cărții, ziare, reviste cu pagini întregi care prezintă scene de violuri și crime, de radio și televiziune unde se difuzează informații despre criminali având unele comportamente excentrice.

„Violența vizionată la TV sau alte media poate contribui la dezvoltarea de comportamente agresive, desensibilizarea la violență, coșmaruri, teama de a fi rănit, scăderea empatiei față de alții” (Bushman & Anderson, 2009).

Bineânțeles că măsura în care conținutul violenței va afecta un individ depinde de o serie de factori cum ar fi: vârsta, dezvoltarea cognitivă, temperamentul, experința. De aceea atunci când un părinte hotărăște ce programe va urmârii copilul său trebuie să țină cont de vârsta acestuia și de caracteristicile individuale ale copilului.

Multe cercetări au demonstrat existența unei legături între comportamentul violent al copiilor și violența prezentată în programele T.V.

Expunerea intr-un mod fregvent la TV are efecte puternice asupra publicului care se împarte în marii cosumatori de TV (cei care petrec mai mult de cinci ore pe zi în fața televizorului) și micii consumatori (cei care petrec mai puțin de două ore pe zi în fața televizorului).

Copii sunt cei care se află intr-o situație mai neplăcută deoaree sunt mai expuși, petrecând zilnic mai multe ore în fața televizorului decât media populației uneori mai mult decât timpul rezervat pentru școală. Într-o oarecare măsură televiziunea a fost declarată responsabilă de agresivitatea tinerilor și de extinderea violenței în societate.

„Televiziunea a promovat imaginea persoanelor „bune”, inteligente și altruiste pe un plan egal de agresivitate cu cele „rele”, iar majoritatea copiilor se inspiră permanent de la eroi văzuți la televizor, iși formează, după exemplul lor, un comportament violent” (Gergen,1992 ,498).

Prin consecință copii iau exemple, își formează un comportament violent crezând că violența este un comportament social acceptat.

Nu numai în filmele pentru adulți apar scene de violență, ci chiar și desenele animate oferă ipostaze ale violenței, iar din cauza puterii scăzute de înțelegere copiilor le este greau să facă diferență între fapte și ficțiune.

Expunerea fregventă la scene de violență poate induce copiilor o insensibilitate la violență, iar această insensibilitate avantajează creșterea agresivității, iar consumul de violență poate provoca o dependență care impulsionează persoanele să caute aceste programe.

Relația dintre mass-media și violență, cu un mare accent pe violența prezentată la televizor, a devenit o temă de mare interes pentru cercetori sociologiei și de psihologia socială.

Mesajele violente nu fac decât să întărească tendintele agresive existente în indivizi, având în vedere și felul în care aceștia au fost educați și socializați. Prezintă o înclinație mai mare spre violență și preluarea mesajelor violente persoanele care suferă de un deficit de echilibru afectiv și social, precum și acele persoane care sunt mai puțin integrate în mediul lor.

Copii din familii dezorganizate sunt cei mai afectați de influiența televiziuni, în comparație cu copii din familii stabile, in care se incurajează un comportament prietenos și de menținere a păcii.

Recente studii ștințifice asupra efectelor violenței din mass-media arată trei efecte majore:

• creșterea comportamentelor agresive și antisociale;

• desensibilizarea la violență (acceptarea actelor de violență ca ceva normal și insensibilitatea la sentimentele celorlalți);

• creșterea temerii că va deveni o victimă a violenței.

Toate acestea pot fi remediate prin reducerea timpului dedicat televizorului, găsirea altor surse de informare și de petrecere a timpului liber, limitarea violenței din programele TV, o mai mare resonsabilitate din partea oamenilor de televiziune, exprimând renunțarea gazetarilor după profitul facil și nociv, deoarece copii violenți sunt cei care vor fi viitorii angajați și adulți din familie, de la muncă, desigur tot ei vor fi educatori.

DEFINIREA CONCEPTULUI DE AGRESIVITATE

În ultimele decenii agresivitatea a devenit un fenomen social in plină ascensiune, care

ne însoțește pretutindeni,

Cuvântul agresivitate provine din latinescul „agressio” care înseamnă „a ataca”.

Comform dicționarului de psihologie coordonat de Ursula Șchiopu (1997,78) întâlnim adunate mai multe definiții ale agresivității, fiecare reflectând un alt punct de plecare: „comportamente încărcate de reacții brutale, distructive și de atacere”, „atitudine bătăioasă, mai general spus, însușire de a trăi și de a asigura trebuințele principale vitale (alimentare și sexuale) prin forță”, „este o reacție înnăscută ca o formă de adaptare”sau „agresivitatea este rezultat al frustrațiilor”.

Agresivitatea poate fi definită ca: „comportamentul caracterizat prin reacții brutale, distructive, de atac, manifestate prin reacții afective precum intimidarea celorlalți, reacții verbale, injurii, cuvinte amenințătoare și reactii fizice precum lovire, bătăi, răni.”

Baron și Richardson (1994) definesc agresivitatea umană ca fiind „orice formă de comportament care are ca obiectiv vătămarea sau rănirea unei ființe umane care are toate motivele să evite un astfel de tratament.”

Din acestă definiție putem extrage unele elemente preum:

• agresivitatea este mai mult o conduită decât o emoție;

• actul de vătămare este intenționat;

• încercările nereușite de a răni sunt tot acțiuni de agresiune;

• vătămarea include și acte non-fizice cum ar fi umilirea intenționată;

• victima are toate motivele să evite agresiunea.

Reținem că numitorul comun al acestor definiții este intenția de a face rău.

Albert Bandura este de părere că agresivitatea este însușită printr-un proces numit

modelare comportamentală. El susține faptul că indivizii nu moștenesc tendințele agresive, violente, dar le modeleză în funcție de trei principii. Primul principiu se referă la modul în care sunt dezvoltate modelele de comportament agresiv. Al doilea viza stimulul care îi face pe oameni să se comporte agresiv, iar al treilea ce îi va determina pe oameni să se comporte sau nu agresiv în viitor. Teoreticianul a susținut că în general persoanele, în special copiii, învață răspunsuri fizice sau verbale agresive observându-i pe alții, fie în mod personal, fie prin intermediul mass-mediei sau al mediului înconjurător.

FACTORI DETERMINANȚI ȘI MODALITĂȚI DE MANIFESTARE

Există mai multe cauze ale actelor agresive. Eleanor Guetzloe (1997) afirmă că ’’agresivitatea nu este generată de o singură cauză; ea este urmarea unor interacțiuni complexe dintre fiziologie, psihologie și diverse împrejurări: afecțiuni ale creierului, tulburări metabolice, sexul masculin, alterări ale SNC-ului, accesul liber la arme, expunerea la violență.’’

Tot acea autoare consideră că există trei componente principale ale agresivității (Guetzloe, 1994) :

• originile, factori care au legătură cu achiziția și desfășurare. Aici este vorba de agresivitatea latentă; este etapa de imitare și contagiune, de învățare în faza incipientă; în absența celorlalte componente tindem să credem că aceasta s-ar anihila în timp.

• instigatorii, evenimentele ce activează sau provoacă agresivitatea. Este faza în care

agresivitatea, din forma sa lentă, devine manifestă, se exprimă în act, se exteriorizează, capătă formă și contur. Și această componentă ar dispărea în timp dacă nu ar fi susținută de a treia.

• întărirea, răsplata pentru comportamentul agresiv. Așa cum Pavlov și Skinner au demonstrat-o, orice comportament întărit pozitiv (prin laudă, răsplată, premiere) tinde să-și mărească fregvența. „Comportamentul agresiv poate fi răsplătit prin întăriri externe (bani, obiecte de valoare, câștigarea unui statut social sau salvarea din situații potrivnice), altfel de întăriri (vederea altor recompense pentru comportamentul agresiv) sau proprie întărire (sporirea stimei de sine sau învinovățirea victimei).”

Pentru că influența societății și a grupului de prieteni este foarte mare la vârsta școlarității, iar neajunsurile iau parte din plin la declanșarea actelor agresive. Astfel E. Guetzloe (1997) distinge cinci condiții ce favorizează învățarea și manifestarea agresivității:

1) copilul are numeroase oportunități să observe acte de agresiune. Conflictele cu care se întâlnesc în viața de zi cu zi în societate pot fi văzute de copil cu ochiul liber, dar mai ales prin intermeiul mass-mediei, deoarece există ziare care tratează în exclusivitate tema agresivității, și emisiunile TV, în special știrile, prezintă lumea întunecată a drogurilor, armelor, crimelor și prostitiției.

2) copilul însuși este obiectul agresiunii. Acest fenomen este frecvent în marile metropole, în școlile cu mulți elevi, în special în școlile cu cămin-internat, unde agresivitatea reprezintă o lege nescrisă a „ordini și disciplinei”.

3) copilului i se acordă puține ocazii să dezvolte legături pozitive socio-afective cu alții (incusiv cu profesorii si membri școlii). Comportamentele afective se învață prin imitație: dacă nu există oportunități pentru exersarea unor astfel de conduite, viața psihică a individului este fadă, neevoluată, mai aproape vieții instinctive decât unei vieți socio-culturale.

4) copilul este pregătit pentru propia agresiune. În țările puternic industrializate, emanciparea păturilor sociale superioare este direct proporțională cu degradarea vieții celor ce trăiesc la periferie, în cartierele de la marginea orașului. În acest fel, în confruntarea dintre cele două tipuri de indivizi, primii sunt socializați pentru apărare și nu pentru combaterea diferențelor existente. „Școlile instalează detectori de arme metalice, darle restituie elevilor armele după ore.” ( Cucoș, 1999).

5) asociații de copii cu diverse scopuri malefice. În special la vârsta adolescenței se formează așa zisele „găști” ce urmează anumite ritualuri de inițiere, de trecere spre o altă etapă, de la copilărie la prima tinerețe. În aceste cazuri, ritualul presupune dovedirea unor calități ( de cele mai multe ori negative) exprimate în acte de agresivitate. În societățile în care ritualul de trecerea de la o etapă la alta este începută de adulți, el presupune realizarea unor sarcini de natură constructivă ce au scop demonstrarea unor virtuți, în acest caz conduitele agresive sunt excluse.

Manifestarea agresivității ia naștere în două etape la tineri și copii. La unii înclinațiile agresive se evidențiază foarte devreme (4-9 ani), iar posibilitatea ca această conduită să continue și la vârste adulte este mare. În cazul adolescenților agresivitatea este o conduită comună, dar dispare o dată cu depășirea acestei etape.

Un alt tip de agresivitate, foarte frecvent întâlnit în școli, este provocat de înțelegerea neadecvată a autorității și puterii. „ Autoritatea presupune un anuit raport între oameni, raport în care se evidențiază o dependență de sus în jos. Unii posedă autoritatea, alții sunt supuși. Ea este legată de noțiunea de putere socială” ( Geissler, 1997,98).

Dacă se utilizează în mod abuziv puterea și autoritatea pentru ai umili, calomnia și pedepsi pe cei supuși, constituie tot o formă de agresivitate. Acel stil de conducere autoritar arată un mod greșit de a exercita autoritatea. Folosirea autorității în mod negativ presupune amenințare, neîncredere și abuz de putere.

CAUZE ALE AGRESIVIȚĂȚII ÎN RELAȚIA PROFESOR-ELEV

Frustrarea elevului

Frustrarea elevului este o cauză a agresivității elevului față de profesor, iar un grup de psihologi renumiți au constatat că „frustrarea duce în mod logic la tendințe agresive și supărarea apare atunci când nu este posibilă agresivitatea deschisă” (cf, PP.Neveanu, 1978).

Termenul de „frustrare” a fost introdus de Sigmund Freud ca „denumire a stărilor de privațiune pe care le resimte subiectul în condițiile nerealizării libidourilor sale”

Copiii prezintă o rezistență scăzută la frustrare, iar supărarea, insulta îl poate interesa foarte mult pe un copil încât acesta va consacra activității doar o mică parte a atenției, interesului și energiei sale.

Teoria frustrare-agresivitate afirmă că orice frustrare duce la agresiune, psihologii de după război au arătata că pot fi și alți factori care influențează comportamentul agresiv.

De pildă Lorenz afirmă că „o educație extrem de tolerată are ca rezultat formarea unor oameni foarte agresivi”. Este de înțeles că agresivitatea se poate dezvolta în împrejurări educaționale foarte variate, ele se pot dezvolta in funcție de controlul social, fiind întotdeauna evidente.

Disciplina școlară poate deveni pentru elevi o sursă de factori frustranți, datorită normelor pe care le impune. Alți factori de frustrare a elevilor sunt: trecerea de la vechea structură a anului școlar la noua structură, trecerea elevului într-un nou ciclu de învățământ, unele conduite ale profesorilor sau părinților, competiția pentru primul loc.

Frustrarea profesorilor către elevi provine de cele mai multe ori din cauza notei, iar reacțiile elevilor sunt diferite în funcție de vârsta elevului. S-a constatat că „foarte mulți elevi, în special preadolescenții, au tendința de acceptare formală a notelor și aprecierilor, în realitate ei nu le acceptă”( Vrabie,1994).

Se poate afirma că din orice apreciere nagativă rezultă o emoție negativă, care cu timpul se schimbă intr-o trăire afectivă de același fel. De multe ori elevii se simt frustrați, cu toate că aprecierea sau nota dată de profesor este una corectă, nerecunoașterea baremelor de notare de către elev poate genera o stare de frustrare, de aceea este necesară o punere de acord între profesor și elev în privința criteriilor de notare pentru evitarea oricărei neânțelegeri sau nelămuriri. Este neccesară formarea unei bune reprezentări asupra personalități la elev: „Apariția fenomenului de frustrare este datorată în bună parte faptului că la mulți elevi nu există o reprezentare justă cu privire la aspectele pozitive și negative ale activității lor școlare” (Vrabie,1994).

Pentru o reprezentare cât mai bună a imaginii pe care elevul o are despre sine, sunt invitați să participe alături de profesori: părinții, colegii, consilierul școlar.

În ceea ce priveste profesori ei trebuie să dea dovadă de echilibru afectiv, care prin urmare va determina un comportament afectiv matur al copilului. Dacă profesorul manifestă un comportament autoritar, agresiv, acesta va stârni reacții agresive ale elevilor, atunci profesorul însuși devine o sursă de stres. De obicei, în majoritatea situațiilor cei care conduc procesul instructiv-educativ țin cu orice preț să aibă inițiativă să conducă, în acest caz elevi rămân simpli executanți.

Alte cauze ale comportamentului agresiv pot fi de pildă deficiențele de comunicare între profesor și elev.Un profesor care nu este competent, nu este bine informat, care nu dispune de capacitatea de a comunica și de a exprima informațiile în mod coerent, inteligibil și cu empatie, poate provoca în rândul elevilor o serie de comportamente dintre cele ma variate chiar și agresivitate. Acel profesor care se plimbă prin clasă în timp ce predă, provoacă elevilor oboseală, poate agresa psihic elevul la care de multe ori se declanșează reacții agresive.

Poate trezi reacții de dezinteres și dezgust din partea elevilor și modul în care profesorul transmite și prezintă mesajul, precum și maniera în care se prezintă profesorul. Banalitatea sau dificultatea mesajului transmis de profesor pot fi interpretate de elevi ca manifestări ostile, conștiente, ca un mod de „răzbunare” pe aceștia. Prin urmare unii elevi pot reacționa cu agresivitate față de aceste aspecte.

Gradul de informare al elevilor poate avea un impact în eficacitatea comunicării„convingătoare”. Elevii pot fi agresați de profesor, acesta știind că ei nu sunt informați asupra problemei sau informației în cauză.

Cadrele didactice nu trebuie să uite să vină în întâmpinarea dorinței de trăire și afirmare a personalității elevului. Agresivitatea provine din neputința de a trăi viața: extinderea tendințelor distructive, remarcate la indivizi, este egal cu măsura în care agresivitatea vieții este înăbușită.

Tot o cauză a comportamentelor agresive dintre profesori și elevi poate fi și mijloacele de comunicare în masă, care promovează modele agresive, acestea fiind preluate de elevi într-un mod foarte rapid, iar în ziua de azi luăm parte la o „explozie” de materiale care promovează agresivitate. Internetul televizorul, radioul, ziarele doresc să prezinte știri senzaționale, având un reiting mare, expun modele agresive care au urmări negative asupra manifestărilor comportamentale. Aceste urmări negative își lasă amprenta și în cadrul relației elev-profesor.

Și structura școlară inadecvată prezintă repercusiuni în relația profesor-elev, deoarece supraaglomerarea orarului zilnic, numărul mare de materii școlare trezesc reacții controversate în rândul elevilor. Lipsa de profesionalismului a profesorilor, demonstrată prin selectarea inadecvată a manualelor alternative, naște indiferența și plictiseala elevului.

Relațiile afective reci și neimplicarea din partea părinților față de copii au un impact mare asupra copilului. Afectivitatea părinților are un rol important asupra dezvoltării personalității copilului.Tensiunile acumulate în familie pot duce la defulări ale elevului în cadrul clasei, iar ținta acestor defulări poatr fi colegii de clasă sau profesorul.

FORME DE MANIFESTARE ALE AGRESIVITĂȚII ELEVULUI FAȚĂ DE PROFESOR

Printre cele mai frecvente forme de manifestare a agresivității elevilor față de profesori este indisciplina care ocupă un loc fruntaș. În funcție de sensibilitatea fieărui profesor, aceștia resimt indisciplina ca o agresivitate îndreptată spre ei.

Elevii produc indisciplina, cu scopul de a dezorganiza munca, de a face să se piardă timp din lecții. Totuși asemenea atitudini au fost frecvente numai la anumiți profesori, care aveau reputația că: “nu pot să iși țină clasa în frâu”.

Neântelegerile elev-profesor primesc de cele mai multe ori aspectul unor „probleme personale”, care se consumă de cele mai multe ori între cei implicați direct. Colectivul se implică rar în dezvoltarea acestor probleme, de multe ori se stabilesc tabere care se grupează în jurul unui pol, dar cu rare acțiuni manifeste. În multe situații, pentru unii elevi, acel elev indisciplinat al clasei reprezintă vocea lor interioară, gândurile lor ascunse pe care nu au curajul să le exprime în cuvinte, sentimentele neexprimate și posibilitatea de descărcare a frustrărilor.

Elevul indisciplinat nu este doar acel elev care „înfruntă” autoritatea școlară, aducând și exprimându-și propriile păreri, diferite de cele a profesorului. În tot atâta măsură sunt atitudini grave precum: plictiseala, indiferența, nesinceritatea, care reprezintă și ele o formă de manifestare a agresivității.

Din categoria agresivității distructive, așa numitei agresivități sociale, precizăm descărcările emoționale nervoase ale elevilor, descărcări ce se pot îndrepta asupra unor colegi și chiar asupra profesorilor. Aceste descărcări se produc sub diverse forme, de pildă reacțiile agresive verbale, fizice (bătaia, mai ales în raport cu colegii). Din aceași categorie mai fac parte izbitul cărților, al caietelor, izbitul ușilor, izbucniri agresive precum bătaia cu pumnul în masă etc.

În ceea ce privește sentimentul de ură, poate fi întălnită în cazuri extreme în relația elev-profesor. Unii elevi reprezintă rezistență față de personalitatea profesorilor, care poate îmbrăca o formă a urii, care își are originile din diferite surse precum: mediul extrașcolar, cel familial, sau alte împrejurări sociale.

O altă formă de manifestare este agresivitatea elevului prin cuvânt.

Clasa este locul întâlniri elevilor pentru desfășurarea orelor, al unei acțiuni psihosociale prin care personalitățile acționează unele asupra altora: „ Prin dialog educațional se învață comportamente culturale, exprimate în atitudini superioare pentru a nu le putea uita” (Șoitu,1997).

În situațiile de învățare, de comunicare, procesele de influență socio-educaționale sunt reciproce. Oferindu-i-se elevului posibilitatea de a deveni partener activ la dialog, vor scăda considerabil modalitățile de descărcare agresivă a elevului datorită frustrării.

Ca răspuns la agresivitatea profesorului, manifestările agresive ale elevului primesc contur prin intermediul cuvântului. Agresivitatea verbală a eului poate primi forme multiple. Una din aceste forme ale agresiuni verbale este calomnia care este cea mai agresivă formă verbală, deși pare un act spontan, ea este un scenariu bine format de către elev. Se va alege mai întâi ținta, adică profesorul în jurul căruia se va concentra conflictul, desemnând o adunare de resentiment, de invidie, de ură.

O altă formă este denigrarea, care se realizează prin preocuparea elevului de a afla trăsături de personalitate ale profesorului, cu un caracter negativ ori denigrator, pe care le accentuează, dorind să obțină o compromitere social-morală a profesorului.

Denigrarea se realizează de către elev cu ajutorul cuvintelor cu caracter denigrator, mai ales în școlile și cartierele mărginașe. Elevul denigrator suportă o schimbare evidentă a cunoștiinței morale, prin neintegrarea valorilor de bază (bunătate, demnitate, înțelegere).

Elevii denigratori, sunt incapabili să își formeze, un simț moral, să își însușească valorile morale sau să le exprime în conduite.

Ambele forme de agresivitate verbală sunt întâlnite fie prin viu grai, fie prin scris, rezultatul lor traumatic depinde de contextul în care se petrec. Calomnia și denigrarea sunt cele mai violente, ele primind o agresivitate cresacută atunci când se face uz de formă scisă.

CAPITOLUL II. METODE DE REZOLVARE A SITUAȚIILOR DE COMPORTAMENT DEVIANT DIN ȘCOALĂ

2.1 CREAREA UNUI CLIMAT DE CONVIEȚUIRE ARMONIOASĂ ÎN ȘCOALĂ PRIN INTERMEDIUL POLITICILOR UNITĂȚII DE ÎNVĂȚĂMÂNT

De multe ori ne punem întrebarea „Asistăm oare la o intensificare a violenței în unitățile de învățământ?” Ideea potrivit căreia violența s-a agravat în școală, este din ce în ce mai răspăndită. Recente studii arată că violența este în creștere pătrunzând în numeroase domenii ale vieții școlare; de aceea promovarea strategiilor și metodelor de luptă împotriva violenței trebuie să fie integrate într-un ansamblu de politici care invocă integrarea socială, rezlovarea pașnică a conflictelor, respectul, egalitatea de șanse și comportamentul poziztiv.

Noțiunea de elaborare a politicilor școlare este foarte complexă. Șchon(1982) compară gândirea politicilor globale la nivelul unității de învățământ cu un „teren mocirlos” pe care este dificil de construit. „Această imagine ilustrează accelerarea reformelor școlare în cadrul cărora obiectivele de eficiență o pot lua înaintea metodelor procesului de schimbare. În realitate, soluțiile rapide la problemele complexe legate de violență în mediul școlar nu au întodeauna efecte durabile” (Shaughnessy și Jennifer, 2003).

Școlile trebuie să se doteze cu mijloace care să le permită să sprijine schimbarea și să dea dovadă de flexibilitate pentru a adapta și a formula metode care să favorizeze binele elevilor și a cadrelor didactice.

Cu ocazia elaborării unei politici este important să se procedeze astfel încât abordarea și strategiile să fie administrate într-un proces.

„Problematica școlară înglobează tema comportamentului (sau a violenței). Niciun membru al comunutății școlare nu va fi singurul responsabil al acestor probleme, care figurează printre cele mai importante pe care le întălnim în școli. O abordare integrată și cuprinzătoare a acestor probleme poate da rezultate excelente” (DfES 2004).

De pildă, unitățile de învățământ care au stabilit politici comportamentale și norme de lucru unice, realizează rezultate mai bune în materie de conviețuire armonioasă, în comparație de cele care adoptă o varietate de strategii. Lucrările realizate în ultimii cinci ani evidențează importanța rezultatelor axate pe elevi și a unui proces în cadrul organizației pentru susținerea și durabilitatea ameliorării școlii.

Bazăndu-se pe numeroase studii, Porter și altii (2002) au evidențiat patru caracteristici principale ale schimbării școlare și a noțiunii de ameliorare:

• verbul „a ameliora” nu are nici un sens dacă nu știm care este scopul pe care dorim să-l atingem;

• evaluare – trebuie să știm unde suntem în raport cu viziunea;

• planificare – cum trecem de stadiul actual la cel la care vrem să ajungem?”

• utilizarea indicatorilor de performanță – pentru a urmări evoluția în timp a caracteristicilor pe care le monitorizăm;

Elaborarea sau revizuirea unei politici școlare privind reducerea violenței

„Conștiința organizațională” începe prin analizarea și împărtășirea culturii unității de învățământ (conviețuirea armonioasă) și prin modul de promovare a non-violenței. În primul rând este neccesar să existe o concepție împărtășită a scopurilor și obiectivelor unității de învățământ, în calitate de comunitate de studiu. Aceasta cuprinde o viziune pedagogică mai cuprinzătoare care implică identitatea unității de învățământ și încurajarea aspiratiilor specifice comunității de studiu. Viziunea globală a elevului, interesul și importanța avansării relațiilor pozitive care intensifică respectul de sine, motivarea și încrederea sunt în centrul acestei noțiuni.

Auditul nu ar avea utilitate asupra violenței decât dacă, fiecare membru al unității de învățământ a studiat și înțeles problema și a analizat tipul de violență pe care el a întâlnit-o.

Consultarea acordă prilejul fiecăruia să-și exprime opinia, oferindu-i ocazia să vorbească cu elevii, parinții și persoanelor comunității locale despre preocupările și așteptările lor. Acest lucru permite orientarea activității în curs și definirea priorităților pentru unitatea de învățământ.

Devenirea unui audit într-o politică începe printr-un schimb de opinii și o sensibilizare a personalului implicat.

Principalii responsabili ar trebui să desfășoare o acțiune puternică pentru ca personalul să știe cu precizie ceea ce se așteaptă de la el, fiind cel care aplică politica într-o manieră coerentă prin modul său de a acționa, oferind astfel un exemplu celorlalți. Ar fi eficient să lansăm, cu participarea tuturor membrilor comunității școlare, o temă de reflexie asupra violenței pentru a-i face conștienți de unele chestiuni și de a le stabili cu precizie, de exemplu, faptul că violența îi privește pe toți și că ea pune în joc responsabilitatea tuturor. Dezbaterea problemelor și soluțiile lor va fi astfel deschisă și clară pentru ca fiecare membru al comunității școlare să înțeleagă problemele majore.

În cazul monitorizării, bilanțul elementelor exacte ale politicii este efectuat mult mai frecvent decât pentru un audit. Este important să se realizeze o monitorizare a practicilor în fiecare unitate de învățământ și în cadrul comunității locale pentru a evidenția opinia întrgii unități de învățământ și a judeca eficiența politicilor. O monitorizare amănunțită permite școlilor să identifice din timp tendințele, de exemplu, creșterea sau diminuarea cazurilor de violență. Este bine de menționat tipul monitorizării care va fi pus în practică și modul în care părerile părinților, asistenților familiali și ale membrilor comunității vor fi luate în considerare. De asemenea, este important să ne asigurăm că monitorizarea indică ameliorări sau absența progresului pentru ca școlile să poată sărbători succesul politicii lor și să profite de punctele lor forte.

Valoarea monitorizării nu constă numai în aportul de dovezi în vederea succesului, ci în măsură egală și în promovarea unei ameliorări durabile. Inspectorii școlari recunosc acest lucru, așa cum arată declarația unui profesor englez: „Același lucru se aplică politicilor privind non-violența în mediul școlar. Monitorizarea și ecourile care duc la modificări și ameliorări ale politicii sunt esențiale, deoarece aceasta din urmă poate continua și se poate transforma în acțiuni eficace”.

Rezultatele primite de la cadrele didactice, familii, copii, membri ai consiliului unității de învățământ și datele rezultate în urma monitorizării, permit școlii să-și revizuiască și să-și actualizeze politicile pe durata anului școlar. Datorită sensibilizării, elevii vor înțelege mai bine violența și vor reacționa într-un mod mai potrivit la cazurile de violență din cadrul unității de învățământ, pe care le vor semnala atunci când va fi cazu.

O politică, indiferent de claritatea redactării sale sau de calitatea monitorizării care vizează efectele sale, nu va fi eficientă atâta timp cât toți actorii nu vor fi implicați în punerea sa în aplicare. Prin urmare, este neccesar să acordăm o atenție continuă pentru a câștiga implicarea părinților, cadrelor didactice și a comunității locale în vederea întemeierii unui climat de conviețuire armonioasă.

2.2 ROLUL AUDITULUI ȘCOLAR ÎN PREVENIREA ȘI REDUCEREA ACTELOR DE VIOLENȚĂ

Cercetările recente cu privire la violența școlară evidențiază două mari direcții care merită mai multă atenție din partea cercetătorilor și practicienilor. Cele două direcții au legătură cu auditul de funcționare școlară. Pe de-o parte, este neccesar de a evidenția ceea ce merge și ceea ce nu merge în materie de prevenire a violenței în școală și pe de altă parte, este nevoie de a înțelege și de a măsura rolul școlii și rolul organizării sale în prevenirea, reducerea și combaterea violenței școlare.

Schafer și Korn (2003) afirmă: „Sunt numeroase idei, proiecte și programe inovatoare care se ocupă de problema violenței în școală, însă atât timp cât ele nu fac obiectul unei evaluări stiințifice, orice succes va rămâne un miracol.”

Avantajele auditului școlar sunt numeroase, unul dintre aceste avantaje se raportează la nevoia unei „evaluări stiințifice” a violenței. Auditul caută să măsoare sau să analizeze nivelul sau natura conflictelor întâmpinate intr-o unitate de învățământ, apoi redactează un plan de acțiune bazat pe analiza realizată și în cele din urmă controlează punerea în practică a acestui plan. El pune accentul pe acțiuni atât înainte cât și după. Prin intermediul controlului realizat după ce inițiativele au fost luate pentru rezolvarea dificutăților întâlnite, măsurile repetabile arată un început de rezolvare a problemelor, a evaluării științifice a acțiunii efectuate de către școli.

Auditul trebuie să considere școala ca o organizație integrată unei comnității, care are un sistem de valori, principii și reguli. De asemenea auditul trebuie să examineze grupurile (persoane și elevi) și indivizi, deoarece în acest mod, măsurarea violenței se face pe mai multe niveluri.

Pe de altă parte Cowie (2003) se referă la concluziile raportului Elton argumentând că: „școlile joacă un rol important în diminuarea riscului ca violența să se producă pe neașteptate”. Acesta urmărește să arate că „violența nu este un fenomen social inevitabil în raport cu factorii socio-economici; organizarea școlii poate, de asemenea, să favorizeze vioența”.

Un aspect foarte important este că școala, ca instituție, poate prin intermediul organozării sale, să joace un rol important de prevenire și combatere a violenței. Un audit condus cu minuțiozitate va da ocazia unei școli să răspundă la urmatoarea întrebare: „Până în ce punct organizarea unei școli este capabilă să diminueze dificultățile născute din violență și astfel să riposteze?”

Auditurile reprezintă proceduri care dau prilejul unei școli să se situeze mai bine într-un cadru specific vieții școlare, o înțelegere mai aprofundată a naturii sau amplorii problemei (dacă există vreuna, pentru că auditul arată uneori că în realitate nu există niciuna), școala este mai bine pregătită, pentru a lua măsuri preventive, cât și pentru a remedia conflictele.

Sunt două puncte de vedere în ceea ce privește procesul de măsurare a unei sfere complexe precum comportamentul uman și al aspectului său specific care este violența în școală.

Potrivit primului punct de vedere, dacă fenomenul poate fi masurat, de asemenea poate fi și stăpânit.

Potrivit celui de-al diolea punct de vedere, o colectivitate, de pildă școala, ia hotărârea să măsoare anumite aspecte ale unui fenomen, ea riscă să se restrângă la aspecte care pot fi măsurate cu ușurință, iar restul să fie considerat o parte neglijabilă.

În acestă situație datele adunate vor fi în cel mai bun caz parțial bune, iar în cel mai rău caz mai puțin bune.

Un audit poate fi definti ca o operațiune care are drept scop o mai bună înțelegere a problemei, sceasta fiind posibilă sau reală, adică de a măsura evenimentul având în vedere locul unde se produc, cu cine și de consecințele evenimentului. Un audit eficient se situează între aceste două puncte de vedere.

Caracteristicile auditurilor

Un audit eficient trebuie să răspundă următoarelor criterii:

• să-și însușească o înțelegere completă a problemei violenței în școală;

• să adune date din diferite surse și să încerce în diverse feluri, când acest lucru este posibil,

să suprapună aceste date;

• să aleagă o procedură ușor de pus în aplicare pentru școală;

• să prezinte rezultatele sub o formă accesibilă, ușor de înțeles și a căror validitate să fie

ușor de reunoscut;

• să producă rezultatele care să contribuie la elaborarea unor planuri de acțiune de calitate;

• să vegheze ca eficiența planurilor de acțiune spre care tinde el să fie ușor de verificat prin

repetarea anumitor aspecte ale auditului în cadrul monitorizării;

Un audit poate avea un impact foarte mare în cadrul instituției de învățământ. Prin intermediul conduitei și structurii adoptate, el trebuie să admită ideea că este vorba de o adevărată experiență pentru toți membrii comunității. Apelând la elemente solide care identifică punctele tari ale școlii și domeniile unde este nevoie de o îmbunătățire, auditul are ca scop motivarea tuturor membrilor grupului educativ pentru a efectua aceste ameliorări.

Dorința de progresare scade dacă încrederea dispare, însă dacă succesul este recunoscut la valoarea sa adevărată, gradul atențeie pe care o neccesită realizarea unui audit îi poate determina pe unii membrii ai grupului să se simtă constrânși.

Este foarte important să ne adresăm clar întregii echipe, elevilor, părinților, oricâror membrii ai comunității că auditul arată numai aspectele pozitive și nu va scoate la iveală acuzații sau reproșuri. Onestitatea și sinceritatea vor fi apreciate, dar mai degrabă auditul va sublinia reușitele obținute în lupta împotriva violenței. Astfel de mesaj poate fi transmis și comentat în cadrul adunărilor și în orele de curs ale elevilor, în cadrul unur reuniuni, în adunări sau chiar cu ocazia discuțiilor informale între membrii.

Reacția persoanelor față de audit poate fi afectată de timpul pe care trebuie să-l acorde acestuia. În școli se lucrează iar cadrele didactice pot avea alte sarcini și priorități decât să completeze un chestionar. Unele grupuri pot considera în această operațiune elementul cel mai chinuitor al auditului. De aceea ar fi neccesar selectarea cu atenție a persoanelor interogate, totodată trebuie să li se explice că informațiile obținute din cercetare nu vor fi neccesare la identificarea indivizilor, ci pentru identificarea unor idei asupra unei situații generale.

Personalul școlilor care dețin metode bine stabilite de obsevare a claselor se va simți mai puțin amenințat.

Fiecare va fi probabil mai dispus să participe, dacă face parte de la început în proces, atât în ceea ce privește procedura auditului cât și obiectivele și totodată dacă este conștient de avantajele pe care le are aceast stadiu a unui program destinat reducerii violenței pentru unitatea de învățământ.

2.3 MEDIEREA

A media înseamnă a interveni între părțile dușmănoase și a le conduce spre schimbarea atitudinii și a percepției celeilalte părți din oponent în partener și spre rezolvarea conflictului.

Medierea este o formă de educație socială durabilă care se referă la dezvoltarea abilităților de comunicare și rezolvare a conflictelor, astfel încât oamenii să ajngă să se înțeleagă direct și să-și rezolve singuri problemele. Educația nu poate rezolva singură toate problemele lumii contemporane, însă nu se poate concepe nici rezolvarea temeinică și durabilă a problemelor actuale fără contribuția sistemelor educative. Această încredere în rolul educației, în îmbunătățirea calității vieții trebuie să se exprime sub formă de programe centrate pe valorile educației de mâine, astfel încât școala să fie „scoasă din cetate” în viața reală și „să rămână a vieții întregi”.

Deci medierea este o formă de intervenție imparțială din partea unui terț neutru, care nu poate impune o soluție, dar poate ajuta părțile să o găsească. Este foarte important ca mediatorul să fie acceptat de ambele părți. Medierea se desfășoară după structura soluționării prin colaborare și utilizează masiv negocierea.

Statutul mediatorului

Medierea se bazează pe cooperarea părților și utilizarea, de către mediator, a unor procedee și tehnici specifice, bazate pe comunicare și negociere. Procedeele și tehnicile utilizate de către mediator trebuie să servească doar intereselor legitime și obiectivelor urmărite părților aflate în conflict. Mediatorul nu poate impune părților o soluție cu privire la conflictul supus medierii, dar cheia soluționării conflictului este la cei implicați în acesta.

În situația în care comunicarea dintre părțile aflate în conflict este defectuoasă, aceasta poate fi însuși cauza apariției conflictului ori escaladarea lui. Medierea propune „a treia parte”, neutra conflictului, care să intermedieze comunicarea dar și să procedeze la reflectarea conflictului reciproc în părți. De pildă: atunci când doi copii se bat și al treilea intervine între ei pentru ai-i despărți, acesta din urmă joacă rolul de mediator. Condiția este ca părțile aflate în conflict să accepte mediatorii. Mediatorul nu este judecător și nu propune soluții părților, iar dacă acestea prin mediere se rezolvă asupra pozițiilor și conflictul se aplanează ori se încheie atunci negocierea dispare. În acest fel soluționarea diferențelor rămase are loc prin detaliile ce vor fi negociate ulterior medierii sau prin negocierea directă (negociatorul aparține uneia dintre părți, iar mediatorul nici uneia). De exemplu, atunci când părțile au de încheiat un acord, persoanele care-l fac sunt negociatorii. Întâlnirea negociatorilor are reguli diferite de ale întrunirii pentru mediere, pentru că mediatorii nu se mai implică decât la solicitare. Mediatorul poate fi și o persoană calificată în acest scop dar și profesor, părinte, vecin, prieten, etc.

Caracteristicile mediatorului sunt: instruit în tehnici de mediere, nu are nici un interes în rezultat, nu este un factor de decizie, acceptat frontal de ambele părți, capabil de a acționa imparțial, autoritatea vine din profesie.

Abilitățile mediatorului

• De a stabili o relație de lucru eficientă cu fiecare parte aflată în conflict, pentru a-i face pe cei implicații să aibă încredere în ei, să comunice liber și să primească cu simpatie sugestiile.

• Abilități de a crea o atitudine de cooperare la părțile aflate în conflict.

• Abilități de dezvoltare a unui proces creativ de grup și de adoptare a deciziilor în grup.

• Abilități de a identifica multe informații independnte despre chestiunile în jurul cărora are loc conflictul. Acestea îi pot ajuta să observe soluții la care nu se gândesc părțile.

Linda Shaw prezintă procesul de mediere organizat pe șapte etape.

1. primul contact cu prima parte- centrat pe explorarea situației, construirea unei relații, recunoașterea sentimentelor, explicarea procesului de mediere, a clauzelor de confidențialitate și a rolului mediatorului, încercarea de a ajunge la un acord privind continuarea procesului de mediere și contactarea celeilalte părți, explorarea ideilor inițiale și a ceea ce dorește partea în conflict de la procesul de mediere;

2. primul contact cu cealaltă parte;

3. pregătirea pentru medierea cazului- vizând alegerea strategiei optime de mediere, stabilirea locației și a calendarului, invitarea și pregătirea părților, pregătirea locației;

4.ascultarea problemelor părților- fiecare parte își prezintă problemele fără a fi întrerupte, consecutiv expunerii celor două părți are loc rezumarea de către mediator a celor exprimate și stabilirea de comun acord a programului următoarelor ședințe de negociere;

5.explorarea problemelor- selectionarea principalelor probleme și încurajarea comunicării între părți, mediatorul verifică înțelegerea clară a mesajelor și opiniilor, identifică temerile și crează un climat de siguranță, facilitează diminuarea divergențelor, rezumă domeniile de consens și acord, creează platforma pentru viitoarele ședințe de negociere;

6.construirea acordurilor- în această etapă se pregătește încheierea procesului de mediere, mediatorii insistând pe evaluarea oportunităților și ofertelor pozitive, încurajarea rezovării problemelor, construirea acordurilor și redactarea elementelor de acord sau consens, crearea aranjamentelor în vederea încheierii procesului de negociere;

7.încheiere și urmare- presupune încheierea ședinței și a procesului de mediere, sau continuarea procesului în cazul în care, în afara problemei, a conflictului principal și a acordului obținut pentru aceasta, părțile solicită continuarea medierii pentru explorarea altor conflicte.

2.4 ELABORAREA DE STRATEGII PUSE ÎN APLICARE DE ELEVI PENTRU DIMINUAREA VIOLENȚEI

Una dintre strategiile aplicate de elevi pentru diminuarea violenței din școală este activitatea de cooperare în grup, această metodă oferă tinerilor un cadru în care își pot dezvolta capacitatea de a se opune agresiunilor și pin intermediul cărora pot aduna o experiență de promovare a valorilor non-violente în contextul mai larg al școlii. Este important să diferențiem tipurile posibile de susținere prin perechi și să le alegem pe cele mai potrivite la neccesitățile instituției școlare respective.

Pentru ca activitatea de cooperare în grup să funcționeze este important ca personalul școlar să fie inițiatorul valorilor de colaborare în clasă pentru a încuraja conduitele pro-sociale și pentru a aprofunda relațiile bazate pe încredere (personalul școlii trebuie să cunoască individual elevii).

Activitatea de cooperare în grup reprezintă o metodă de promovare a valorilor pro-sociale în cadrul procesului de învățare. Ea poate avea diferite forme: lucrul individual dar în cadrul unui grup de elevi (de pildă atunci când elevii prezintă și evaluează proiectele lor individuale în cadrul unui grup), lucru individual pe elemente diferite cu scopul de a atinge un rezultat comun (de exemplu atunci când elevii studiază diferite aspecte ale unei teme pe care apoi le aranjează ca piesele unui puzzle, pentru o prezentare de grup), lucrul împreună pentru atingerea aceluiași obiectiv (de exemplu atunci când elevii concep și planifică împreună un joc pe roluri având ca temă violența în școală).

Sistemul de perechi de amici între elevi neccesită solicitarea unuia sau mai multor elevi să aibă o legătură amicală cu alt elev. Deseori locul unde amiciția prinde contur este informal de exemplu curtea școlii, sala de curs. În mare parte amicii sunt voluntari și pot fi de aceeași vârstă,fie mai mari. De foarte multe ori ei sunt pregătiți în sfera aptitudinilor personale cum ar fi:

ascultarea activă, afirmarea de sine.

Avantajele sprijinului prin perechi

Încurajarea elevilor să-și ajute perechile în această formă cuprinde o serie de avantaje:

• perechile pot identifica violența mult mai repede decât adulții;

• elevii se destăinuie mult mai ușor elevului pereche decât unui adult;

• victimele violenței au la cine apela să se adreseze și pot vedea că școala se implică în

problemă;

• cu timpul școala este percepută de către părinți și de întreg colectivul ca o organizație

care se interesează de binele elevilor săi;

• deseori personalul nu are nici timp nici resursele nuccesare pentru a se ocupa de toate

problemele interpersonale care apar în timpul unei zile;

• elevii care își dezvoltă competențele interpersonale prețioase și au un cadru în care pot

învăța în mod activ despre civism;

• sistemul de susținere prin intermediul perechilor de elevi ușurează legăturile cu alte

sevicii și organisme de ajutorare;

Prin ascultatrea intensă de către elevul pereche (care mai este denumită și sprijin psihologic prin intermediul elevului pereche), elevii sunt pregătiți să posede aptitudini de ascultare pentru a oferi un seviciu de ascultre mai precis și mai structurat.

Elaborarea strategiilor implementate de elevi

Experiența demonstrează că elevii înșiși sunt persoanele cele mai eficiente ai schimbării și reprezintă metoda cea mai puțin utilizată în școlile care încearcă să își îmbunătățească armonia conviețuirii.

Este neccesară o planificare atentă pentru susținerea inițiativelor și trebuie urmărit cu atenție ca strategiile implementate de perechi să nu impună exigențe sau așteptări de la alți elevi la care aceștia nu pot răspunde.

Planificarea trebuie să înceapă prin consultarea elevilor, deoarece această metodă ajută la realizarea estimării la ceea ce există deja în școală.

Elevii care ajută alți elevi trebuie să-și realizeze sarcinile într-un mediu care încurajează ascultarea activă, grija față de celălalt și respectul reciproc. Valorile ajutorului reciproc între perechi neccesită înțelese și aplicate la toate nivelurile colectivității școlare. Directorul școlii și personalul didactic trebuie să susțină activ programul. De preferat este ca doi membrii ai personalului didactic să se ocupe de de sprijinul prin perechi, să participe la formarea inițială și să supravegheze periodic elevii care sprijină alți elevi. În acest mod dacă cel puțin două persoane participă la program și când una dintre ele trebuie să plece sau are probleme personale sistemul poate continua. Așadar acestea au nevoie de: o sală de formare și supervizare, un loc sigur pentru păstrarea dosarelor și materialelor cu activității, un spațiu adaptat (în caz de nevoie) pentru activitatea de sprijin reciproc. De asemenea este foarte neccesară încurajarea și sprijinirea a acțiunilor lor, de pildă prin vizibilitate în ziarele sau media locale, prin premiere, prezentare, reuniuni speciale consacrate aprecierii programului de sprijin reciproc prin perechi.

Prin intermediul muncii în echipă elevilor li se oferă posibilitatea să adune competențe solide de comunicare, să schimbe informații și să se gândească la ce au realizat. Tot prin formarea dispozitivelor de de sprijin prin perechile de elevi, educatori pot supraveghea ca elevii să aibă periodic ocazia de a forma sarcini care să nu poată fi realizate decât în colectiv de exemplu „braistorming”, iar în ceea ce privește metodele de ameliorarea a climatului din școală elevii pot crea o broșură care să cuprindă metode de combatere a violenței în școală.

Folosind această metodă, de sprijin prin intermediul perechilor, elevii vorbesc de conflicte ei sunt tentați să le rezolve. Ei adună competențele necesare înțelegerii unui conflict, ajutând elevii să relaționeze unul cu celălalt într-un mod mai veritabil. Aceste posibilități pot ajuta elevii să aprecieze mai bine potențialul de a-și asuma responsabilitatea gestionării propriilor relații și a srijinului oferit de elevul pereche, care poate avea dificultăți la un moment dat.

Conform unor studii realizate privid dispozitivele de susținere prin intermediul perechilor sunt astăzi apreciate și acceptate pentru contribuția la calitatea vieții într-un numar din ce în ce mai mare în școli (Cowie, 2002). În aceste școli majoritatea elevilor spun că sunt mulțumiți că există un astfel de dipozitiv și vor folosi sistemul dacă vor avea nevoie și il vor recomada unui prieten în dificultate. Profesioniștii responsabili de dispozitivele de sprijin au arătat maniera favorabilă pe care ceilalți colegi au avut-o. De asemenea au fost semne de recunoștiință și din partea grupurilor de părinți. Se remarcă în aceste instituții de învățământ o mare încredere în utilizarea dispozitivelor de srijin prin intermediul elevilor.

Astfel se observă o apreciere din ce în ce mai mare a rolului pe care tinerii îl joacă în acumularea de noi competențe și la adaptarea acestor competențe la contextul în care ei evoluează.

2.5 OFERIREA UNUI MEDIU ȘCOLAR MAI SIGUR

În timpul anului școlar, majoritatea elevilor își petrec 25-30% din timpul lor la școală. Este rezonabil ca mediul școlar „să aibă grijă de toți elevii, generând în orice moment dreptul lor la o copilărie fericită și sigură”(Departamentul de Educație și Ștință,1995). Amenințările sau manifestările de violență la școală afectează siguranța elevilor, producându-le un sentiment de insecuritate și frică. Violența în școlă nu este un fenomen nou, toate statele au raportat diferite niveluri de violență.

O analiză a formelor de violență prezente între elevi în școlile europene arată că este violența verbală, aproximativ 90% dintre elevi recunosc că au agresat verbal alți elevi. A doua formă de violență în rândul elevilor dintre cele mai răspândite este și indisciplina în clasă iar studiile arată că între 2/3 dintre elevi au astfel de comportamente într-un moment sau altul.

În privința violenței fizice și al intimidării, confruntările fizice între elevi sunt cele mai curente.

Dacă violența nu ar avea efecte negative școlile nu ar fi fost nevoite să aplice strategii de prevenire și intervenție. Violența are o serie de efecte negative (depresii, pierderea încrederii în sine, tendințe de suicid) care își lasă amprenta profund nu numai pe victime ci și pe acei elevi care hărtuiesc. Ținând seama de toate aceste efecte negative ale violenței, este neccesar ca școliile să acționeze pentru siguranța elevilor. Acest lucru este în mod special neccesar dacă luăm în considerare că 63% dintre elevii care au fost implicați în agresiunile și violența de la școală, fie ca victime, complici sau autori.

Promovarea securității în școală

Securitatea la școală înseamnă nu numai că elevii sunt protejați dar și că: ei au un sentiment de securitate, că pot purta un dialog cu profesorii, că dispun de un loc unde pot să-și dezvolte încrederea în ei.

Elaborarea unor măsuri de promovare a siguranței fizice, reprezintă o metodă eficientă de combatere aviolenței în școală. Ministerul Educației, în anul 1999 a publicat un document intitulat „Linii directoare privind violența în școală”, pentru directorii administrativi ai școlilor sugerândule să ia în considerare:

• procedurile în materie de violență în școală, inclusiv procedurile adecvate de reclamație pe

care trebuie să le accepte și să le aplice;

• nevoia asigurării unei bune comunicări între familie și școală;

• sensibilizarea personalului asupra politicilor existente în materie de violență, hărțuire,

disciplină, sănătate și securitate și alte domenii conexe, cu ocazia discuțiilor din cadrul

întrunirii personalului și cu alte ocazii;

• restricționarea accesului vizitatorilor: utilizarea panourilor pe terenurile de joc, ecusoane

pentru vizitatori, care trebuie să rămână într-un perimetru stabilit;

• restricționarea accesului numai pentru profesori și organizarea de reuniuni cu părinții și

profesorii conform unui plan stabilit de școală;

• aplicarea unor măsuri de siguranță;

• elaborarea unui cod de disciplină în care comportamentul violent împotriva unui profesor

să constituie o faptă gravă care ar putea duce la excluderea temporară;

• obligația legală, conform legii securității, sănătății și bunăstării la locul de muncă, de a

asigura un mediu sigur personalului școlar;

Mulți dintre tinerii din ziua de azi adoptă un comportament violent deoarece nu-și controlează furia sau întâmpină dificultăți în gestionarea ei. În astfel de situații elevii își exteriorizează furia de exemplu se înfurie dintr-un motiv de acasă, cum ar fi conflictul cu un părinte, sau de la școală, atunci când un profesor care cred că i-a tratat incorect și își revarsă furia pe el. Din această cauză este important ca tinerii să se încurajeze, să împărtășească și altora sentimentele și motivele emoțiilor lor puternice, altfel spus să învețe mult despre furie și mai ales să învețe cum să și-o gestioneze.

Mai multe programe destinate gestionări furiei au fost publicate, acestă temă reprezentând un element important pentru programele de rezolvare a conflictelor. Mai jos sunt prezentate câteva întrebări tipice care pot fi puse într-o discuție de grup: „Ce simți când ești furios?”; o persoană furioasă prezintă reacții schimbate precum: ritmul cardiac, respirația și circulația sangvină se accentuează, mușchi se contractă. Dacă începeți să simțiți aceste schimbări, este momentul să vă calmați și să vă controlați.

„Cum ne comportăm când suntem furioși?”; Se v-a discuta că oamenii au reacții diferite la furie, unul v-a țipa, altul v-a plânge, altul va rămâne mut. Elevii trebuie sfătuiți și încurajați să reflecteze asupra reacțiilor lor.

„Ce ne înfurie?”; Se v-a discuta că oamenii au percepții diferite față de lucruri și că nu se înfurie pe aceleași lucruri. Elevii vor fi îndrumați să reflecteze asupra situațiilor care le produce furia și eventual să facă o listă, pentru a putea evita astfel de situați, sau în cazul în care se confruntă cu astfel de situații pentru a ști cum să le gestioneze sau cum să reacționeze.

„Cum putem face față sentimentelor de furie?”; Elevii ar trebui să înțeleagă că sunt multe feluri de a răspunde sentimentului de furie. De exemplu unele persoane apeleză la proceduri simple precum: numără până la zece, se gândesc la lucruri frumoase care îi fac fericiți, iar alți discută cu o persoană de încredere despre furia lui pentru a se exprima fără frică și a răni pe cineva.

Dacă elevii au dificultăți în gestionarea furiei lor și mai ales dacă furia i-a pus deja într-o situație stânjinitoare în trecut, pot fi încurajați să găsească un ansamblu de măsuri adecvate situației.

CAPITOLUL 3. STUDIU PRIVIND INFLUENȚA CONSILIERII ÎN PROCESUL DE MEDIERE A CONFLICTELOR

3.1 JUSTIFICAREA CERCETĂRII

Acest studiu răspunde unei nevoi de cunoaștere a dimensiunii, formelor de manifestare și

cauzelor fenomenului de violență școlară, necesară elaborării unor strategii de prevenire, combatere și ameliorare. Cercetarea este, astfel, un pas absolut necesar, un argument util în vederea sensibilizării unui public cât mai larg și o condiție a mobilizării resurselor în vederea abordării violenței în școală.

SCOPUL ȘI OBIECTIVELE CERCETĂRII

Scopul cercetării de față este de a analiza în ca măsură există o influență semnificativă în urma oferiri unor servicii de consiliere privind rezolvarea conflictelor asupra modalităților de rezolvare a conflictelor ulterioare și agresivității elevilor participanți la un curs de management al conflictelor.

Obiectivele cercetării experimentale sunt:

Identificarea cauzelor generatoare ale violenței la grupul de elevi.

Identificarea formelor de violență prezente la grupul de subiecți.

Analiza tehnicilor de soluționare a conflictelor înainte și după parcurgerea cursului de management al conflictului.

Analiza agresivități la un grup de elevi înainte și după ce au urmat cursul de management al conflictului.

IPOTEZELE CERCETĂRII

În uma obiectovelor formulate anterior, ipotezele de la care am plecat în realizarea acestei lucrări sunt următoarele:

Dacă un anumit grup de elevi a participat la un curs de management al conflictului, atunci aceștia tind să utilizeze tehnici adecvate de rezolvare la apariția conflictului sau agresivității, în comparație cu un grup care nu a participat la un astfel de curs.

Dacă un grup de elevi participă la un curs de management al conflictului sau agresivității, atunci numărul de situații în care aceștia se comportă violent scade.

3.4 DESIGN EXPERIMENTAL

3.4.1 STRUCTURA LOTULUI DE SUBIECȚI, PERIOADA, LOCUL DE DESFĂȘURARE

Cercetarea a fost efectuată pe un lot de 62 elevi pe două clase de școlari, a câte 31 de elevi fiecare. Vârsta elevilor este cuprinsă între 10 și 11 ani, iar cercetarea s-a desfășurat la Școala Gimnazială Nicolae Bălcescu din Tărgu-Mureș, pe perioada 1 februarie- 31 aprilie 2014.

Lotul experimental este format dintr-un număr de 62 de subiecți, din care 38 băieți și 24 fete, cu vârste cuprinse între 10 și 11 ani, dintre fete 4 au vârsta de 11 ani, iar 20 vârsta de 10 ani, dintre băieti 5 au vârsta de 11 ani, iar 33 au 10 ani.

În graficul de mai jos este reprezentată distribuția pe sexe a subiecților care au fost implicați în studiul experimental.

Graficul 1. distribuția subiecților pe sexe.

În tabelul prezentat mai jos va fi reprezentată distribuția pe sexe a subiecților implicați în studiul experimental:

Tabel 1. Distribuția subiecților pe categorii de vârste

3.4.2 DESCRIEREA EXPERIMENTELOR ȘI A MODULUI DE APLICARE A PROBELOR

Au fost aplicate un chestionar asupra situațiilor conflictuale elev/elev, testul Thamos- Kilmann privind modurile de abordare a conflictelor și un chestionar de agresivitate.

Asupra primei clase am aplicat chestionarul asupra situațiilor de violență elev-elev, profesor-elev, părinți-elev iar după o perioadă de timp (o lună), un chestionar de agresivitate.

Asupra celui de-al doilea lot de subiecți am aplicat același chestionar asupra situațiilor de violență elev-elev, profesor-elev, părinți-elev. Ulterior, elevii au participat la un curs de management al coflictului (3 ședințe a câte 3 ore). La finalul cursului s-a aplicat testul Thomas-Kilman privind modurile de abordare a conflictelor și chestionarul de agresivitate într-o următoare ședință.

3.4.3 VARIABILELE CERCETĂRII

În cercetarea de față variabila independentă este reprezentată de utilizarea unor metode eficiente de combatere a violenței.

Variabila dependentă este reprezentat de nivelul obținut de combatere a violenței în urma utilizării metodelor eficiente de combatere a violenței.

3.4.4 METODE ȘI INSTRUMENTE DE CERCETARE

Demersul investigativ privind fenomenul de violență între subiecți a utilizat o strategie complexa de cercetare. În cele ce urmează redăm setul de metode si tehnici utilizate în vederea colectării informațiilor și scopul în care au fost folosite.

1. Observația

Abordez această metodă pentru a obesva violența între copii, aceasta urmărește nivelul de agresivitate al copilului școlar pentru fiecare comportament descris în grilă.

2. Ancheta prin chestionar

Această metodă a fost utilizată în scopul evaluării dimensiunii fenomenului de agresivitate si al evidențierii perspectivei pe care elevii o au asupra acestui fenomen.

a) Chestionarul adresat elevilor a vizat urmatoarele aspecte:

– tipurile manifestărilor de violență; locul desfășurării; actorii implicați și

intensitatea/frecvența acestora;

– factorii de risc si cauzele violenței (individuale, școlare, de context social);

– chestionarul conține 7 itemi;

Chestionarul a cuprins atât întrebări închise cât și întrebări deschise referitoare la situațiile de violență petrecute între elevi.

b) Chestionar aplicat părinților vizează următoarele aspecte:

Urmărește evidențierea modalităților de reacționare a copilului în diferite situații și idntificarea diferitelor cauze ale manifestărilor agresive a copiilor.

– caracteristicile mediului familial (tip, statut social, relatii intra-familiale).

3. Convorbirea este o altă metodă pe care am utilizato în cercetarea de față, in cele două forme colectivă și individuală. Am organizat convorbiri cu învațătoarele ambelor grupe în scopul asigurării unei bune desfășurări a cercetării. Convorbirea permite sondarea directă a vieții interioare a elevului, a opiniilor, intențiilor ce stau la baza comportamentului.

3.4.5 PRELUCRAREA, INTERPRETAREA ȘI ANALIZA DATELOR

Această cercetare a avut ca punct de plecare observațiile pe care le-am efectuat pe baza unei grile de observare, dar și informațiile obținute de la elevi și părinții acestora în urma unui chestionar aplicat acstora în vederea comportamentelor agresive.

1.Grila de observare a comportamentului agresiv.

În urma observațiilor pe care le-am efectuat la cele două clase și a grilei de observare privind comportamentul violent, am observat că cele mai fregvente comportamente ale elevilor în cadrul unității de învățământ sunt următoarele: agresiune verbală (27%), țipete (50%), batjocură (22%), împins (77%), lovit (50%), ceartă (77%), injurii (22%), neimplicare (11%), nerespect (16%), imită TV (44%), distrug manuale (27%).

4.5

Graficul 2. Frecvența comportamentelor violente manifestate de elevi în clasă.

3.4.6 Etapa inițială

Chestionar aplicat asupra situațiilor agresive

Chestionarul asupra situațiilor agresive a fost aplicat celor două grupe de elevi, fără limite de timp,fără explicații suplimentare, fără discuții în colectiv asupra acestui subiect și bazăndu-mă pe sinceritatea repondenților. Elevii vor răspunde la fiecare item prezentat mai jos. Prin urmare s-a observat prin rezultatele obținute la chestionarul de mai jos.

Întrebarea nuărul 1: „Cât de frecvent intrați în situații de conflict?”

Întrebarea numărul 2: „Vă manifestați supărarea cu vorbe urăte, bătut din picioare?”

Întrebarea numărul 4: „ Care dintre situațiile următoare se manifest între colegii tăi?”

Întrebarea numărul 5: „În școala ta fenomenul de agresivitate între colegi se manifestă:

Întrebarea numărul 6: „Care sunt formele de vioență pe care colegii tăi le manifestă față de profesor?”

Întrebarea numărul 7: „Este adevărat că trebuie să îți faci singur dreptate?”

Cele mai fregvente convingeri eronate sau mituri despre conflict se regăsesc susținute și de răspunsurile la chestionarul asupra situațiilor conflictuale aplicat anterior la cele două grupe de elevi testate. Menționăm că nu există diferențe semnificative între cele două grupe, ceea ce demonstrează că atitudinile participanților la test sunt asemănătoare, indiferent de grupa din care fac parte.

Rezultatele obținute a cele două testări sunt reprezentate în felul următor:

Graficul 3. Poligonul de frecvență al actelor agresive rezultate în urma testului și

retestului

3.4.7 Etapa experimentală

Testul Thamas- Kilmann privind modurile de abordare a conflictelor este destinat evaluării comportării elevului în situații conflictuale. Acesta este un test foarte util deoarece pe lăngă evaluarea strategiei dominante de a face față unei situații conflictuale, rezultatele testului pot constitui puincte de plecare pentru conștientizarea impactului pe care îl au diversele strategii de management al conflictului asupra relațiilor unei persoane cu cei din jurul său căt și asupra dezvoltării propriei personalități.

Testul Thamas-Kilmann conține 30 de perechi de afirmații ce descriu posibilele reacții comportamentale ale unei perssoane în diferite situații de decizie, respectiv de relaționare cu cei din jurul său. Răspunsurile date pot fi evaluate și interpretate cu ajutorul unei scale de evaluare.

Situațiile conflictuale sunt acelea în care dorințele a doi oameni sunt incompatibile. În astfel de situații putem descrie comportarea unei persoane pe două coordonate de bază:

– asertivitatea, măsura în care individul încearcă să-și satisfacă propriile dorințe;

– cooperare, măsura în care individul încearcă să satisfacă dorințele celeilalte persoane.

Aceste două coordonate de bază pot fi folosite pentru a defini cele 5 metode specifice de abordare a conflictelor, pe care le prezentăm mai jos:

FIGURA 1

Rezultatele obținute de participanți sunt trecute în tabelul de mai jos, evidențiind diferențe semnificative între modul de abordare al elevilor din cadrul grupului martor în comparație cu componențiigrupului test, care au urmat un curs de soluționare eficientă a conflictelor.

TABEL 1

M T

Competiția este asertivă și necooperativă – un individ își urmărește propriile scopuri pe seama celuilalt. Acest mod indică o orientare spre puterea individului, care folosește orice mijloace care i se par potrivite pentru a-și impune punctul de vedere, capacitatea de argumentare, rangul sancțiunii. Competiția poate să însemne susținerea propriilor drepturi, apărarea unui punct de vedere pe care îl crede corect sau încercarea de a câștiga.

În cazul grupului martor, acest comportament reprezintă 24,9% din totalul alegerilor efectuate, pe când în grupul test această abordare a reprezentat 23,3% din participanți.

Acomodarea este neasertivă și cooperantă, opusul competiției. Când adoptă acest mod, individul își neglijează propriile interese pentru a le satisface pe ale celuilalt; acest mod conține un element d sacrificiu de sine. Acomodarea poate lua forma generozității dezinteresate, a carității, a ascultării ordinelor altuia în ciuda propriilor dorințe sau a cedării în fața altui punct de vedere.

În cadrul grupului martor, acest comportament reprezintă 15,3% din totalul alegerilor efectuate, pe când în grupul test această abordare a reperezentat 11,1% din participanți.

Evitarea este neasretivă și necooperantă, individul nu-și urmărește propriile interese și nici pe ale altuia. El nu ia atitudine față de conflict. Evitarea poate îmbrăca forma ocolirii diplomatice a chesttiunii, a amânării ei până la un moment mai prielnic sau pur și simplu, a retragerii dintr-o situație asemănătoare.

În cazul grupului martor, acest comportament a reprezentat 24% din totalul alegerilor efectuate, pe când în grupul test această abordare a fost considerată oportună de 12,3% din participanți.

Colaborarea este asertivă și cooperantă, opusul evitării. Colaborarea implică o încercare de a lucra cu cealaltă persoană pentru a găsi o soluție care să satisfacă pe deplin interesele ambelor părți. Înseamnă disercarea unei probleme pentru a identifica interesele de bază ale celor doi indivizi și pentru a găsi o alternativă care să le rezolve pe ale amândurora. Colaborarea între două persoane poate lua forma explorării unei situații de dezacord pentru a afla și învăța câte ceva destre ideile celuilalt, a rezolvării unei situații care i-ar aduce pe cei doi într-o relație de competiție sau a confruntării cu o problemă interpersonală și a încercării de a o soluționa în mod creativ.

În cadrul grupului martor, colaborarea a reprezentat 17,3% din totalul comportamentelor alese, iar în grupul test această abordare a fost considerată oportună de 30,4% din participanți.

Compromisul este intermediar atât în ceea ce privește asertivitatea, cât și în ceea ce privește cooperarea. Obiectivul este acela de a găsii o soluție rapidă reciproc acceptabilă care să satisfacă parțial ambele părți. Se situează pe o poziție intermediară între competiție și acomodare. Compromisul înseamnă a ceda mai mult decât în cazul competiției, dar mai puțin decât în cazul acomodării. Prin urmare, abordează o problemă mai direct decât modul evitării, dar n-o exploatează la fel de profund ca modul colaborării. Compromisul poate să însemne depășirea divergențelor de opinii, schimbul de concesii sau căutarea unei căi de mijloc rapide.

În cazul testului efectuat, grupul martor a socotit compromisul drept opțiune validă în 18,5% din cazuri, iar pentru grupul test această abordare a fost considerată oportună de 22,9% dintre participanți.

Analiza rezultatelor grupului martor evidențează următoarea ierarhie în obținerea punctajelor pentru diferitele atitudini față de o situație conflictuală.

Grupul Martor

Tabel 2 Rezultatele obținute de grupul martor la testul Thomas-Kilmann

Comparativ cu grupul test, care a obținut următoarea ierarhie:

Grupul Test

Tabel 3 Rezultatele obținute de grupul test la testul Thomas-Kilmann

Există diferențe semnificative între modurile în care elevii din cele două grupuri se raportează la obțiunile de comportament prezentate în testul Thomas-Kilmann astfel:

Tabel 4

Raportat la grupul martor, în urma parcurgerii cursului de consiliere în managementul conflictului, la grupul test se remarcă următoarele evoluții evidente:

opțiunea de evitare a scăzul cu 49%

Acomodarea este mai redusă cu 2,3%

Competiția înregistrează o scădere puțin semnificativă, cu 6,6%

Compromisul crește ca opțiune cu 23,8%

Colaborarea este superioară, cu 76%

Grafic, diferențierea punctajelor realizate de cele două grupuri participante la test poate fi ușor urmărită în figura de mai jos.

Figura 2 Scoruri înregistrate la testul Thomas-Kilmann

Opțiunile efectuate de participanți la test demonstrează faptul că influența cursului de rezolvare eficientă a conflictelor se manifestă printr-o creștere a predispoziției spre Asertivitate, scor mult mai ridicat la Colaborare și scoruri asemănătoare la Competiție și Compromis, la elevii din grupul test, față de tendința naturală de competiție, pe de o parte și de Evitare pe de altă parte, existentă la indivizii neparticipanți la curs, din grupul martor.

3.4.8 Etapa finală

Chestioarul de agresivitate a fost aplicat la cele două grupe testate, iar rezultatele obținute evidențiază diferențe semnificative nu atât la ierarhizarea formelor agresivității, cât și la proporțiile (intensitatea) manifestării acestora în fața indivizilor. Rezultatele de mai jos la întrebările chestionarului susțin această realitate.

Considerăm că diferențele semnificative între cele două grupe sunt datorate participării grupei test la cdursul de soluționare adecvată a conflictelor respectiv situațiilor de agresivitate, în care s-a pus un mare accent pe asertivitateti, cooperare, adică colaborare în detrimetrul competiției și a metodelor de soluționare de tip „câștig-pierdere” sau „pierdere-pierdre”.

Itemii au fost ordonați după încadrarea într-o anumită formă de agresivitate.

Atitudine agresivă

1. Vă imaginați uneori că adversarilor dumneavoastră li se întâmplă ceva rău?

Figura 3

Aveți adesea dorința, ca împreună cu ceilalți să mai faceți o poznă pentru a necăji oamenii?

Figura 4

3. Uneori vă place să răniți oamenii care vă sunt dragi?

Figura 5

4. Câteodată vă este dor de ceva palpitant?

Figura 6

5. Atunci când cineva vă deranjează răspundeți prin cuvinte jignitoare ?

Figura 7

6. S-a întâmplat vreodată să înjurați fără motiv ?

Figura 8

Comportament fizic agresiv

7. Ați întâlnit oameni care v-au supărat atât de mult încât s-a ajuns la bătaie ?

Figura 9

8. Vă mușcați deseori buzele, scâșniți din dinți sau vă roadeți unghile ?

Figura 10

9. S-a întâmplat să loviți un animal?

Figura 11

10. Uneori nu vă puteți stăpâni pornirea de a-i face pe alții să sufere?

Figura 12

11. Vă simțiți aproape tot timpul agitat?

Figura 13

12. Când sunteți supărați vă răzbunați pe cei din jur ?

Figura 14

În tabelul următor am prezentat scorurile înregistrate la aceste 12 întrebări de către cele 2 grupuri și dinamica pozitivă a rezultatelor.

Concluzii

La nivel de apreciere generală se meditează faptul că elevii din ziua de azi sunt implicați în numeroase conflicte pe care de cele mai multe ori încearcă să le rezolve având o atitudine necorespunzătoare, agresivă. Ideea este că această agresivitate decurge din conștientizarea unei stări de frustrare și a lipsei unor abilități de comunicare și de rezolvare a conflictelor eficient.

În urma derulării etapei de cercetare a acestei lucrări, concluziile care ies la iveală arată că tinerii se confruntă cu numeroase conflicte pe care de cele mai multe ori încearcă să le nege, să le reprime, să le soluționeze sau să le camufleze în confruntări de tipul câștigător-învins sau învins-învins. Această realitate atrage după sine o serie de efecte negative, cum ar fi: scăderea implicării în activitate, diminuarea sentimentului de încredere de sine, polarizarea pozițiilor și formarea de coaliții, dileme morale, dificultăți în luarea deciziilor.

Această atitudine este o realitate care reprezintă ambele grupuri de cercetare în momentul inițial al experimentului.

Prin participarea grupului experimentat (test) la un curs de consiliere colectivă privind strategii eficiente de soluționare a conflictelor, în care s-a urmărit în principal formarea de deprinderi, aceștia conștientizează importanța unei baze teoretice corecte privind conflictul, a unor tehnici multiple de soluționare, a unei comunicări eficiente și a recunoașterii efectelor pozitive ale conflictelor: îmbunătățirea identificării problemelor și a soluțiilor, creșterea motivației pentru schimbare, creșterea coeziunii unui grup după soluționarea comună a conflictelor, creșterea capacității de adaptare la realitate, oportunitatea de cunoaștere și dezvoltare de deprinderi, dezvoltarea capacității.

Între cele două grupuri, în funcție de participarea/neparticiparea la cursul de formare, apare o diferență semnificativă în felul în care elevii se raportează la modalitățiile posibile de soluționare a conflictelor. Deprinderile de asertivitate însușite de grupul experimental contrastează cu modele comportamentale opuse, ca pasivitatea și agresivitatea, întâlnite la grupul martor. În timp ce abordarea asertivă și cooperantă reprezintă o modalitate de adaptare eficientă la situațiile conflictuale interpersonale, modelele comportamentale opuse vizează agresivitatea.

Abordarea asertivă și cooperantă se manifestă printr-un set de atitudini și comportamente învățate, care au drept consecințe: îmbunătățirea relațiilor sociale, dezvoltarea încrederii în sine, respectarea drepturilor personale, formarea unui stil de viață sănătos, îmbunătățirea abilităților de luare d decizii responsabile.

Siguranța pe care o conferă abordarea asertivă asupra imaginii de sine este reflectată în diferența care există între cele două grupuri și anume: cei care au deprinderi de soluționare eficientă a conflictelor au un coeficient de agresivitate mai scăzut decât cei care nu au participat la curs. Deci putem vorbi despre neccesitatea unor ședințe de consiliere prin care să putem forma eleviilor deprinderi și atitudini prin care să fie capabili să previn conflictele printr-o comunicare eficientă, iar când sunt implicați în ele să dovedască flexibilitate și siguranță.

Datorită faptului că situațiile conflictuale cu care ne ciocnim și personalitățile noastre sunt atât de variate, putem spune că nu există răspunsuri universal corecte la astfel de teste. Toate cele cinci moduri de abordare ale conflictului sunt utile în anumite situații. Fiecare reprezintă un set de deprinderi sociale folositoare. Înțelepciunea noastră convențională recunoaște că, adesea, „două capete sunt mai bune decât unul” (colaborare), că „blândul moștenește pământul” (acomodare), că „mai las eu, mai dai tu” (compromis), „nu mă amestec,nu mă bag” (evitare), că „dreptatea e a celui mai tare”(competiție).

Fiecare dintre noi este capabil să folosească toate cele cinci moduri; niciunul nu poate fi nu oate fi caracterizat ca având un singur stil rigid de abordare a conflictelor.

BIBLIOGRAFIE

• ALBU, E. Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevi. Prevenire și

terapie. București, Editura Aramis Print SRL, 2002.

• BADINA, O., SCHIFIRNEȚ, C-tin (1971), Tineretul și mass-media, Centrul de

Cercetări pentru problemele tineretului, București.

• BALICA, M. De ce sunt copiii noștri violenți? Cauze și soluții posibile, UNICEF, în

curs de apariție.

• BALICA, M. Evaluarea învățării elevilor – sursă a violenței sau mecanisme de

reglare a comportamentelor violente în școală. , UNICEF, în curs de apariție.

• BOBAN, ADRIAN; PETROVAI, DOMNICA; ȚINICĂ, SILVIA; RADULY, EVA

ZORGO, Ghid pentru părinți, Editura Casei Corpului Didactic Cluj, 2000.

• BOWLBZ, M. în Neamțu, C. Devianță școlară. Ghid de intervenție în cazul

problemelorale elevilor, Editura Polirom, Iași, 2003.

• BUNESCU, G. Educația părinților. Strategii și programe. Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1997.

• CHELCEA,S. IVAN, L. CHELCEA, A. Comunicarea nonverbală: gesturi și postura.

București, Editura Comunicare.ro, 2005.

• CIOBANU MARIA (1991), Zâmbiți, vă rugăm, domnule profesor, în „Revista de

pedagogie”.

• COSMOVICI, ANDREI; IACOB, LUMINIȚA (1999), Psihologie școlară, Editura

Polirom, Iași.

• DEFRANCE, B. (1988), La violence a l’ecole, Syros-Alternative. Paris, ed. Revue et

augmentee.

• ESTERLE-EDIBEL, Violența în școală: noi date, noi întrebări. Iași, Editura Polirom,

pp. 95-105 (2003).

• FERREOL, G. Violența în mediul școlar. Exemplul unui colegiu din nordul Franței. În

Ferreol, G.; Neculau, A. (coord). Violența. Aspecte psihosociale, Editura Polirom, Iași,

2003.

• FLOAREA, NICOLETA-ADRIANA; SURLEA, COSMINA-FLORENTINA, Procesul

Instructiv-educativ în școala modernă, Editura Arves, Craiova, 2005.

• GRANT, WENDY, Rezolvarea conflictelor, Editura Teora, București, 1997.

• IONESCU, M; CHIȘ, V., Studii de pedagogie, Editura Presa Universitară, Clujeană,

Cluj-Napoca, 2000.

• JIGĂU, M (coord.) Violența în școală. Institutul de Științe ale Educației, 2006.

• MARIA CIOFU CARMEN, Interacțiunea părinți – copii, Ed. Medicală AMALTEA,

București, 1998.

• MITROFAN, N. (1996), Agresivitatea, în A. Neculce, Psihologie socială. Aspecte

contemporană, Editura Polirom, Iași.

• NEAMȚU, C. Devianța școlară. Ghid de intervenție în cazul problemelor de

Comportament ale elevilor, Editura Polirom, Iași, 2003.

• PĂUN, EMIL, Școala. Abordare socio-pedagogică, Iași, Ed, Polirom, 1999.

• PĂUNESCU, C. Agresivitatea și condiția umană, Editura Tehnică, București, 1994.

• PETELEAN, ADRIAN- Managementul conflictelor, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 2006.

• PREDA, V.(1998), Delicvența juvenilă. O abordare multidisciplinară, Presa Universitatea Clujeană, Cluj-Napoca.

• PRELICI, VASILE (1995), Aeduca înseamnă a iubi, Editura Didactică și Pedagogică,

București.

• RANSCHBURG, Jeno, (1979) Frică, supărare, agresivitate, București, Editura

Didactică și Pedagogică.

• RĂDULESCU, E., TÎRCĂ, A. Școala și comunitatea. Ghid pentru profesori. Colecția

Educația 2000+, Editura Humanitas, București, 2002.

• SĂLĂVĂSTRU, DORINA, Violența în mediul școlar. În: Ferreol, Gilles, Adrian,

Neculce, Violența. Aspecte psihosociale, Iași, Editura Polirom, 2003.

• ȘOITU, L. și HĂVÂRNEANU, C. Agresivitatea în Școală, Iași, Institutul European,

2001.

• TRUȚA, ELENA; MARDAR SORINA – Relația profesori-elevi: blocaje și deblocaje,

Ed. Aramis, București, 2007.

• ULRICH, C. Managementul clasei- învățare prin cooperare, Editura Corint, București,

2000.

• VETTENBURG. N.; HUYBREGTS, I., Anti-social student behaviourand feelings of

unsafety among teachers, Presentation at the International Conference în Violence în

schools and public policies, Paris, 2001.

• VINTILĂ, SERGIU Negiciere și soluționarea conflictelor, Ed. Ars Docendi a

Universității București, 2001.

• VRABIE, DUMITRU (1997), Limbajul profesorului și efectele lui asupra dezvoltării

psihice a școlarului, în „Revista de pedagogie”, nr. 4/1979.

ANEXE

Anexa 1 : Arta de a rezolva conflictele părinți-copii

Copiii sunt supărați când sunt nedreptățiți sau tratați neadecvat. Furia, supărarea, nervozitatea pot provenii din modul în care ei se consideră răniți, loviți, atacați.

Ce spun copii dspre părinți? Ce le reproșează ?

• Mă supăr când sunt criticat

• Mă supăr când părinții nu se înțeleg, se ceartă mereu

• Mă supăr când părinții mei mă fac să mă simt vinovat

• Mă supăr când mă întreabă cine a luat note mai mari decât mine

• Mă supăr când îmi spun cu ce să mă îmbrac

• Mă supăr când din cauza unui lucru minor (nu fac ordine pe birou) îmi reproșează și alte aspecte din trecut

• Sunt supărat când am în minte o mulțime de gânduri și când nu pot să fac nimic din ce-mi propun, iar părinții îmi cer să fac ceva când sunt deja oboist

• Îi tratez pe părinți așa cum mă tratează ei pe mine

• Părinții doar spun ce să fac eu, dar ei nu aplică teoria

Cum răspund părinții la aceste temeri? (cum ați reacționat dvs. Când ați fost într-o astfel de situație?)

Oferă sfaturi și sugestii, vorbesc din propria lor experiență

Discută pemtru a găsi o soluție

Colaborează

Ascultă cu atenție

Încearcă să găsească un compromis

Se enervează

Critică

Ridică tonul

Pedepsesc

Ignoră

Se ceartă

Vorbesc urât unul cu altul

Mint

Pleacă și evită orice discuție

Fumeazăsau consumă alcool

Exemple de lucruri speciale pe care părinții le pot face:

› Oferă o sumă de bani pentru ajutor la curățenia prin casă

› Oferă mâncarea favorită

› Cumpără haine noi, jucării noi, lucruri drăguțe

› Ajută copilul la teme

› Citește copilului povești/ oferă CD-uri cu jocuri, filme noi

› Duce copilul într-un loc amuzant: la schi, în parc sau îi oferă o excursie

› Încurajează comportamentele pozitive ale copilului

Ghid pentru negociatorii unui conflict

• Elaborați-vă un set clar de obiective pentru fiecare pas al negocierii și clarificați-vă contextul în care au fost adoptate aceste obiective

• Nu fiți nervoși

• Când nu sunteți siguri, fiți precauți

• Fiți bine pregătiți, cu argumente suficiente, clare și relevante, pentru a vă susține obiectivele

• Fiți flexibil în poziția pe care o adoptați și porniți de la premisa că negocierea prin natura ei presupune unele renunțări și compromisuri

• Încercați să înțelegeți raționamentele celeilalte părți

• În cazul în care nu realizați un progres lăsați pe altcineva și reveniți când impasul a fost depășit

• Folosiți momentul pentru a realiza o înțelegere referitoare la una dintre problemele aflate în discuție

• Urmăriți toate reacțiile celeilalte părți

• Controlați-vă emoțiile

• “Construiți-vă” o reputație de om cinstit dar ferm

• Ascultați cu atenție poziția partenerului

• Cântăriți cu grijă fiecare progres în cadrul negocierii și evaluați îimpactul acestor înțelegeri asupra derulării viitoare a negocierilor

• Evaluați împactul fiecărei renunțări asupra obiectivelor cu care ați început negocierile

• Luați în considerare impactul negocierilor prezente asupra perioadei care va urma.

Anexa 2 Fișă de lucru

I. Arta de a face față conflictelor

Numele și prenumele

Data

1. Ce este un conflict?

2. Cănd te gândești la cuvântul conflict, te gândești la………..

3. De ce fel de conflicte ai avut parte în viața ta?

4. Imaginează-ți că ai un conflict cu un coleg de-al tău. Care sunt câteva dintre căile de a soluționa acest conflict?

5. Dacă ești într-o situație de conflict cu un prieten, cum poți să-i arăți că ești atent la ce spune?

6. Cuvintele conflict și violență înseamnă același lucru pentru tine? Explică!

Anexa 3 Tehnici de rezolvare a conflictelor

1. Colaborare

Eu cățtig, tu câștigi

Simbol: Bufnița

Premise: Lucrul în echipă și cooperarea ajută la atingerea scopurilor individuale și în același timp contribuie la păstrarea relațiilor interpersonale.

Abordarea strategică: Procesul de a lucra prin diferențele dintre oameni va conduce către soluții creative care vor satisface partenerii implicați.

Când folosim această strategie:

Atunci când există un nivel înalt de încredere.

Atunci când nu vrem să ne asumăm întreaga responsabilitate.

Atunci când vrem să se asume responsabilitatea soluțiilor.

Atunci când oamenii implicați vor să își schimbe găndirea pe baza informațiilor noi și a opțiunilor noi care pot deriva.

Atunci când trebuie să lucrezi într-un mediu de animozitate încărcat de sentimente grele.

Provocări:

Procesul consumă timp și energie.

Unii pot să folosească în avantajul propiu încrederea și deschiderea oamenilor.

2. Compromisuri

Tu te apleci, eu mă aplec.

Simbol : Vulpea

Premise: Câștig puțin în timp ce pierd puțin și este OK.

Abordare strategică: Cei implicați se plasează în jurul unei soluții de mijloc în încercarea de a servi un scop comun, asigurându-se că fiecare persoană poate menține ceva din poziția inițială.

Când folosim această strategie:

Atunci când oamenii cu statut egal sunt în mod egal responsabilizați față de scopuri.

Atunci când se poate salva timp prin atingerea unor aranjamente intermediare la nivel individual, privitor la aspectele unei situații complexe.

Atunci când scopurile au importanțămoderată.

Provocări:

Valorile importante și obiectivele pe termen lung pot fi scăpate din vedere.

Poate să nu funcționeze dacă cerințele inițiale sunt prea mari.

Pot genera cinism, în special dacă nu există angajamente pentru a onora soluții de compromis.

3.Acomodare

Eu pierd, tu câștigi.

Simbol : Ursulețul

Premise : Lucrul către un scop comun este mai important decât orice interese periferice; trauma de a te confrunta cu diferențe poate deteriora relațiile fragile.

Abordare strategică: Conflictul este diminuat și relația protejată.

Când folosim această metodă:

– Atunci când o problemă nu este atât de importantă pentru tine cât și pentru cealaltă persoană.

Când îți dai seama că greșești.

Când vrei să îi lași pe alții să învețe din greșeli.

Atunci când știi că nu poți câștiga.

Atunci când este sau nu este timp și preferi să-ți construiești un credit pentru viitor.

Atunci cân armonia este foarte importantă.

Atunci când grupul are în comun mai multe lucruri decât cele care îl diferențiază,

Provocări:

Credibilitatea și influența pot să fie pierdute

Ideilor personale nu li se acordă atenție.

Competiție

Eu câștig, tu pierzi.

Simbol : Rechinul

Premise: Asociază “câștigătoarea” unui conflict cu competiția.

Abordare strategică: Atunvi când scopul este important uneori trebuie folosită puterea pentru a câștiga.

Când utilizăm aceată strategie:

Atunci când stii că ai dreptate.

Atunci când timpul este scurt și se cere o decizie rapidă.

Atunci când o personalitate puternică încearcă să conducă și nu vrei să se folosească de tine.

Atunci când ai nevoie să te ridici pentru drepturile tale.

Provocări:

Poate escalada un conflict.

Cei care pierd se pot constitui ca problemă.

Evitarea

Nu sunt câștigători, nu sunt victime.

Simbol : Broasca țestoasă

Premise : Nu este timpul și locul potrivit pentru a adresa o problemă.

Abordare strategică: Se evită conflicte prin retragere, amânare sau evitare.

Când folosim această strategie:

Când conflictul este mic

Când numeri până la 10 să te liniștești

Când alte lucruri importante te presează și simți că nu ai timp pentru aceasta.

Când nu ai puterea și nu vezi nicio schimbare cu privire la îngrijorările tale.

Când ești prea emoțional implicat și alții din jur pot rezolva conflictul cu mai mult suces.

Când este nevoie de mai multe informații.

Provocări :

Se iau decizii importante fără a fi în cunoștință de cauză

Amânarea face ca lucrurile să se înrăutățească.

BIBLIOGRAFIE

• ALBU, E. Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevi. Prevenire și

terapie. București, Editura Aramis Print SRL, 2002.

• BADINA, O., SCHIFIRNEȚ, C-tin (1971), Tineretul și mass-media, Centrul de

Cercetări pentru problemele tineretului, București.

• BALICA, M. De ce sunt copiii noștri violenți? Cauze și soluții posibile, UNICEF, în

curs de apariție.

• BALICA, M. Evaluarea învățării elevilor – sursă a violenței sau mecanisme de

reglare a comportamentelor violente în școală. , UNICEF, în curs de apariție.

• BOBAN, ADRIAN; PETROVAI, DOMNICA; ȚINICĂ, SILVIA; RADULY, EVA

ZORGO, Ghid pentru părinți, Editura Casei Corpului Didactic Cluj, 2000.

• BOWLBZ, M. în Neamțu, C. Devianță școlară. Ghid de intervenție în cazul

problemelorale elevilor, Editura Polirom, Iași, 2003.

• BUNESCU, G. Educația părinților. Strategii și programe. Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1997.

• CHELCEA,S. IVAN, L. CHELCEA, A. Comunicarea nonverbală: gesturi și postura.

București, Editura Comunicare.ro, 2005.

• CIOBANU MARIA (1991), Zâmbiți, vă rugăm, domnule profesor, în „Revista de

pedagogie”.

• COSMOVICI, ANDREI; IACOB, LUMINIȚA (1999), Psihologie școlară, Editura

Polirom, Iași.

• DEFRANCE, B. (1988), La violence a l’ecole, Syros-Alternative. Paris, ed. Revue et

augmentee.

• ESTERLE-EDIBEL, Violența în școală: noi date, noi întrebări. Iași, Editura Polirom,

pp. 95-105 (2003).

• FERREOL, G. Violența în mediul școlar. Exemplul unui colegiu din nordul Franței. În

Ferreol, G.; Neculau, A. (coord). Violența. Aspecte psihosociale, Editura Polirom, Iași,

2003.

• FLOAREA, NICOLETA-ADRIANA; SURLEA, COSMINA-FLORENTINA, Procesul

Instructiv-educativ în școala modernă, Editura Arves, Craiova, 2005.

• GRANT, WENDY, Rezolvarea conflictelor, Editura Teora, București, 1997.

• IONESCU, M; CHIȘ, V., Studii de pedagogie, Editura Presa Universitară, Clujeană,

Cluj-Napoca, 2000.

• JIGĂU, M (coord.) Violența în școală. Institutul de Științe ale Educației, 2006.

• MARIA CIOFU CARMEN, Interacțiunea părinți – copii, Ed. Medicală AMALTEA,

București, 1998.

• MITROFAN, N. (1996), Agresivitatea, în A. Neculce, Psihologie socială. Aspecte

contemporană, Editura Polirom, Iași.

• NEAMȚU, C. Devianța școlară. Ghid de intervenție în cazul problemelor de

Comportament ale elevilor, Editura Polirom, Iași, 2003.

• PĂUN, EMIL, Școala. Abordare socio-pedagogică, Iași, Ed, Polirom, 1999.

• PĂUNESCU, C. Agresivitatea și condiția umană, Editura Tehnică, București, 1994.

• PETELEAN, ADRIAN- Managementul conflictelor, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 2006.

• PREDA, V.(1998), Delicvența juvenilă. O abordare multidisciplinară, Presa Universitatea Clujeană, Cluj-Napoca.

• PRELICI, VASILE (1995), Aeduca înseamnă a iubi, Editura Didactică și Pedagogică,

București.

• RANSCHBURG, Jeno, (1979) Frică, supărare, agresivitate, București, Editura

Didactică și Pedagogică.

• RĂDULESCU, E., TÎRCĂ, A. Școala și comunitatea. Ghid pentru profesori. Colecția

Educația 2000+, Editura Humanitas, București, 2002.

• SĂLĂVĂSTRU, DORINA, Violența în mediul școlar. În: Ferreol, Gilles, Adrian,

Neculce, Violența. Aspecte psihosociale, Iași, Editura Polirom, 2003.

• ȘOITU, L. și HĂVÂRNEANU, C. Agresivitatea în Școală, Iași, Institutul European,

2001.

• TRUȚA, ELENA; MARDAR SORINA – Relația profesori-elevi: blocaje și deblocaje,

Ed. Aramis, București, 2007.

• ULRICH, C. Managementul clasei- învățare prin cooperare, Editura Corint, București,

2000.

• VETTENBURG. N.; HUYBREGTS, I., Anti-social student behaviourand feelings of

unsafety among teachers, Presentation at the International Conference în Violence în

schools and public policies, Paris, 2001.

• VINTILĂ, SERGIU Negiciere și soluționarea conflictelor, Ed. Ars Docendi a

Universității București, 2001.

• VRABIE, DUMITRU (1997), Limbajul profesorului și efectele lui asupra dezvoltării

psihice a școlarului, în „Revista de pedagogie”, nr. 4/1979.

ANEXE

Anexa 1 : Arta de a rezolva conflictele părinți-copii

Copiii sunt supărați când sunt nedreptățiți sau tratați neadecvat. Furia, supărarea, nervozitatea pot provenii din modul în care ei se consideră răniți, loviți, atacați.

Ce spun copii dspre părinți? Ce le reproșează ?

• Mă supăr când sunt criticat

• Mă supăr când părinții nu se înțeleg, se ceartă mereu

• Mă supăr când părinții mei mă fac să mă simt vinovat

• Mă supăr când mă întreabă cine a luat note mai mari decât mine

• Mă supăr când îmi spun cu ce să mă îmbrac

• Mă supăr când din cauza unui lucru minor (nu fac ordine pe birou) îmi reproșează și alte aspecte din trecut

• Sunt supărat când am în minte o mulțime de gânduri și când nu pot să fac nimic din ce-mi propun, iar părinții îmi cer să fac ceva când sunt deja oboist

• Îi tratez pe părinți așa cum mă tratează ei pe mine

• Părinții doar spun ce să fac eu, dar ei nu aplică teoria

Cum răspund părinții la aceste temeri? (cum ați reacționat dvs. Când ați fost într-o astfel de situație?)

Oferă sfaturi și sugestii, vorbesc din propria lor experiență

Discută pemtru a găsi o soluție

Colaborează

Ascultă cu atenție

Încearcă să găsească un compromis

Se enervează

Critică

Ridică tonul

Pedepsesc

Ignoră

Se ceartă

Vorbesc urât unul cu altul

Mint

Pleacă și evită orice discuție

Fumeazăsau consumă alcool

Exemple de lucruri speciale pe care părinții le pot face:

› Oferă o sumă de bani pentru ajutor la curățenia prin casă

› Oferă mâncarea favorită

› Cumpără haine noi, jucării noi, lucruri drăguțe

› Ajută copilul la teme

› Citește copilului povești/ oferă CD-uri cu jocuri, filme noi

› Duce copilul într-un loc amuzant: la schi, în parc sau îi oferă o excursie

› Încurajează comportamentele pozitive ale copilului

Ghid pentru negociatorii unui conflict

• Elaborați-vă un set clar de obiective pentru fiecare pas al negocierii și clarificați-vă contextul în care au fost adoptate aceste obiective

• Nu fiți nervoși

• Când nu sunteți siguri, fiți precauți

• Fiți bine pregătiți, cu argumente suficiente, clare și relevante, pentru a vă susține obiectivele

• Fiți flexibil în poziția pe care o adoptați și porniți de la premisa că negocierea prin natura ei presupune unele renunțări și compromisuri

• Încercați să înțelegeți raționamentele celeilalte părți

• În cazul în care nu realizați un progres lăsați pe altcineva și reveniți când impasul a fost depășit

• Folosiți momentul pentru a realiza o înțelegere referitoare la una dintre problemele aflate în discuție

• Urmăriți toate reacțiile celeilalte părți

• Controlați-vă emoțiile

• “Construiți-vă” o reputație de om cinstit dar ferm

• Ascultați cu atenție poziția partenerului

• Cântăriți cu grijă fiecare progres în cadrul negocierii și evaluați îimpactul acestor înțelegeri asupra derulării viitoare a negocierilor

• Evaluați împactul fiecărei renunțări asupra obiectivelor cu care ați început negocierile

• Luați în considerare impactul negocierilor prezente asupra perioadei care va urma.

Anexa 2 Fișă de lucru

I. Arta de a face față conflictelor

Numele și prenumele

Data

1. Ce este un conflict?

2. Cănd te gândești la cuvântul conflict, te gândești la………..

3. De ce fel de conflicte ai avut parte în viața ta?

4. Imaginează-ți că ai un conflict cu un coleg de-al tău. Care sunt câteva dintre căile de a soluționa acest conflict?

5. Dacă ești într-o situație de conflict cu un prieten, cum poți să-i arăți că ești atent la ce spune?

6. Cuvintele conflict și violență înseamnă același lucru pentru tine? Explică!

Anexa 3 Tehnici de rezolvare a conflictelor

1. Colaborare

Eu cățtig, tu câștigi

Simbol: Bufnița

Premise: Lucrul în echipă și cooperarea ajută la atingerea scopurilor individuale și în același timp contribuie la păstrarea relațiilor interpersonale.

Abordarea strategică: Procesul de a lucra prin diferențele dintre oameni va conduce către soluții creative care vor satisface partenerii implicați.

Când folosim această strategie:

Atunci când există un nivel înalt de încredere.

Atunci când nu vrem să ne asumăm întreaga responsabilitate.

Atunci când vrem să se asume responsabilitatea soluțiilor.

Atunci când oamenii implicați vor să își schimbe găndirea pe baza informațiilor noi și a opțiunilor noi care pot deriva.

Atunci când trebuie să lucrezi într-un mediu de animozitate încărcat de sentimente grele.

Provocări:

Procesul consumă timp și energie.

Unii pot să folosească în avantajul propiu încrederea și deschiderea oamenilor.

2. Compromisuri

Tu te apleci, eu mă aplec.

Simbol : Vulpea

Premise: Câștig puțin în timp ce pierd puțin și este OK.

Când folosim această strategie:

Atunci când oamenii cu statut egal sunt în mod egal responsabilizați față de scopuri.

Atunci când se poate salva timp prin atingerea unor aranjamente intermediare la nivel individual, privitor la aspectele unei situații complexe.

Atunci când scopurile au importanțămoderată.

Provocări:

Valorile importante și obiectivele pe termen lung pot fi scăpate din vedere.

Poate să nu funcționeze dacă cerințele inițiale sunt prea mari.

Pot genera cinism, în special dacă nu există angajamente pentru a onora soluții de compromis.

3.Acomodare

Eu pierd, tu câștigi.

Simbol : Ursulețul

Premise : Lucrul către un scop comun este mai important decât orice interese periferice; trauma de a te confrunta cu diferențe poate deteriora relațiile fragile.

Abordare strategică: Conflictul este diminuat și relația protejată.

Când folosim această metodă:

– Atunci când o problemă nu este atât de importantă pentru tine cât și pentru cealaltă persoană.

Când îți dai seama că greșești.

Când vrei să îi lași pe alții să învețe din greșeli.

Atunci când știi că nu poți câștiga.

Atunci când este sau nu este timp și preferi să-ți construiești un credit pentru viitor.

Atunci cân armonia este foarte importantă.

Atunci când grupul are în comun mai multe lucruri decât cele care îl diferențiază,

Provocări:

Credibilitatea și influența pot să fie pierdute

Ideilor personale nu li se acordă atenție.

Competiție

Eu câștig, tu pierzi.

Simbol : Rechinul

Premise: Asociază “câștigătoarea” unui conflict cu competiția.

Abordare strategică: Atunvi când scopul este important uneori trebuie folosită puterea pentru a câștiga.

Când utilizăm aceată strategie:

Atunci când stii că ai dreptate.

Atunci când timpul este scurt și se cere o decizie rapidă.

Atunci când o personalitate puternică încearcă să conducă și nu vrei să se folosească de tine.

Atunci când ai nevoie să te ridici pentru drepturile tale.

Provocări:

Poate escalada un conflict.

Cei care pierd se pot constitui ca problemă.

Evitarea

Nu sunt câștigători, nu sunt victime.

Simbol : Broasca țestoasă

Premise : Nu este timpul și locul potrivit pentru a adresa o problemă.

Abordare strategică: Se evită conflicte prin retragere, amânare sau evitare.

Când folosim această strategie:

Când conflictul este mic

Când numeri până la 10 să te liniștești

Când alte lucruri importante te presează și simți că nu ai timp pentru aceasta.

Când nu ai puterea și nu vezi nicio schimbare cu privire la îngrijorările tale.

Când ești prea emoțional implicat și alții din jur pot rezolva conflictul cu mai mult suces.

Când este nevoie de mai multe informații.

Provocări :

Se iau decizii importante fără a fi în cunoștință de cauză

Amânarea face ca lucrurile să se înrăutățească.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Modalitati de Educare a Elevilor cu Tulburari de Comportament (ID: 165698)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Modalitati de Educare a Elevilor cu Tulburari de Comportament

Copyright Notice

Comportamente de Risc In Randul Adolescentilor

Integrarea Copiilor cu Autism In Invatamantul de Masa

Sociologie Generala

Eficienta Serviciului Social Pentru Persoanele CU Dizabilitati Mintale

Cauzele Si Efectele Maltratarii Copiilor In Familie

Investigatiile Imagistice ale Manifestarilor Dento Parodontale la Copilul cu Diabet Insulino Necesitant Tip I

Copyright Notice

Similar Posts