.modalitati de Dignosticare Si Evaluare a Riscului
CUPRINS
CAPITOLUL 1. RISCUL SI INCERTITUDINEA IN ECONOMIA DE
PIATA………………………………………………………………….6
Contextul aparitiei notiunii de risc…………………..6
Clasificarea formelor de risc…………………………..8
Prezentare din punct de vedere teoretic si
conceptual a riscurilor intreprinderii………………..9
Consideratii generale asupra solvabilitatii intreprinderii……………………………………………….13
Prezentarea subiectului studiului de caz…………………..15
CAPITOLUL 2. ANALIZA RISCULUI ECONOMIC (DE
EXPLOATARE)…………………………………………………..20
2.1. Aprecierea riscului de exploatare structural……..21
Pragul de rentabilitate si riscul de exploatare…..21
Analiza flexibilitatii intreprinderii………………….27
Sensibilitatea rezultatului in raport
cu nivelul de activitate………………………………….28
Analiza riscului economic prin metoda
direct –costing……………………………………………..30
Analiza raportului risc – eficienta………………….32
Studiu de caz………………………………………………………..36
CAPITOLUL 3. ANALIZA RISCULUI FINANCIAR (AL
INDATORARII)…………………………………………………..43
Riscul operatiunilor financiare
pe termen scurt…………………………………………….44
Riscul operatiunilor financiare
pe termen lung…………………………………………….45
3.3. Structura financiara a intreprinderii……………….48
Influenta riscului asupra
rentabilitatii financiare………………………………….49
Efectul de levier financiar…………………………….50
Studiu de caz………………………………………………………..59
CAPITOLUL 4. ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT
(INSOLVABILITATEA)………………………………………65
Conceptul de intreprindere in dificultate…………66
Cauzele falimentului intreprinderii…………………68
Analiza statica a riscului de faliment pe
baza bilantului patrimonial……………………………72
Analiza riscului de faliment prin
metoda ratelor……………………………………………..75
Analiza riscului de faliment prin
metoda scorurilor…………………………………………77
Modelul Bancii Comerciale Romane
pentru estimarea riscului de faliment………………81
Analiza functionala a riscului de faliment……….85
Analiza dinamica a riscului de faliment
prin metoda fluxurilor…………………………………..88
Studiu de caz………………………………………………………..90
Situatii financiare obtinute prin retratarea
documentelor contabile de sinteza…………………………..94
CAPITOLUL 5. ANALIZA STRATEGICA A RISCULUI………………..99
Coordonate ale analizei strategice a riscului…….99
Riscul in extinderea activitatii intreprinderii……105
CAPITOLUL 6. CONCLUZII FINALE ASUPRA GRADULUI
DE RISC SI INCERTITUDINE……………………………..107
6.1. Concluzii si recomandari privind activitatea
intreprinderilor analizate……………………………….107
Greseli de management – surse primare
de risc………………………………………………………. 112
ANEXE……………………………………………………………………………………….115
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………..127
CAPITOLUL 1. RISCUL SI INCERTITUDINEA IN ECONOMIA DE PIATA
1.1. Contextual aparitiei notiunii de risc
Problematica riscului si in general a incertitudinii a preocupat atat lumea specialistilor cat si pe cea a practicienilor si a oamenilor de rand din cele mai vechi timpuri. De regula riscul si incertitudinea erau privite in comparatie cu certitudinea. Siguranta in mai bine era asociata cu certitudinea iar previziunea de inrautatire a unei situatii date, cu riscul sau incertitudinea unei schimbari de atitudine, de timp, de mentalitate etc.
Apreciez ca dezvoltarea exponentiala a societatii contemporane a fost posibila datorita asumarii unor riscuri. Indeosebi cresterea economica nu se putea realiza daca certitudinea prima in fata riscului si a incertitudinii.
Economia de piata se bazeaza pe elemente firesti ale dezvoltarii umane (indeosebi prin intermediul proprietatii private) care indeplinesc si functia de reglare a proceselor economice prin legea cererii si a ofertei. Cu toate caracteristicile pozitive de ansamblu, economia concurentiala nu reprezinta o solutie miracol. Ca orice sistem evolutiv, nu este lipsita de tensiuni interne, socuri, evenimente perturbatoare. Sistemul economiei de piata este confruntat in permanenta cufactori destabilizatori, interni si externi, multi dintre acestia fiind generati chiar de cresterea sistemului si presiunea exercitata de acesta.
Piata prin legea cererii si ofertei, asociaza activitatii tuturor agentilor economici, o anumita doza de risc, sanctionand cu duritate inadaptabilitatea sau deviatiile. Selectia pe care o opereaza piata intre diferiti agenti economici, imbraca forma institutiei falimentului, care reprezinta incadrarea juridico – economica acelor situatii in care riscul de faliment potential devine certitudine dureroasa pentru anumite firme.
Viabilitatea economiei de piata consta in faptul ca evolutia sa sacrifica anumiti agenti economici competitivi pentru a-si permite functionalitatea prin agenti economici cu adevarat competitivi si dinamici.
Cresterea riscului pana la colaps nu este un eveniment implacabil care se va produce mai devreme sau mai tarziu. Riscul poate fi limitat, iar limitarea sa tine de competenta financiara si manageriala, de capacitatea conducatorilor de a anticipa evolutia pietei si de a valorifica oportunitatile.
Notiunea de risc este inseparabil legata de acelea ale rentabilitatii si flexibilitatii, riscul fiind o variabila exogena – opusa rentabilitatii pentru orice activitate economica.
Rezultatul intreprinderii este supus evenimentelor neprevazute care insotesc activitatea sa in toate domeniile. In teoria economica notiunea de “risc” este substituita cel mai adesea de cea de “flexibilitate”. Indiferent de valentele preponderent economice sau financiare ce i se atribuie flexibilitatea este definita prin capacitatea intreprinderii de a se adapta si de a raspunde eficient la schimbarile de mediu.
Un aspect esential al diagnosticului financiar il reprezinta analiza renyabilitatii, insa concluziile acesteia sunt adesea incomplete daca nu se ia in considerare celalalt aspect al analizei financiare si anume riscul. Delimitarea analizei riscului de analiza rentabilitatii nu trebuie sa duca la concluzia ca cele doua aspecte sunt independente. Rentabilitatea nu poate fi apreciata decat in functie de riscul suportat si invers.
Multi agenti economici nu-si asuma un risc decat in functie de rentabilitatea pe care ei o asteapta. De regula, in teoria economica, este tot mai frecvent acreditata ideea ca echilibrul financiar este respectat daca rentabilitatea unui agent economic compenseaza riscul asumat, risc dependent in mod egal de factorii economici si de politica financiara a intreprinderii.
Riscul poate fi analizat din doua puncte de vedere:
al intreprinderii ca organizatie economico – sociala animata de intentia cresterii averii (deci a proprietatii actionarilor) si plata corespunzatoare a factorilor de productie;
al investitorilor financiari din afara, interesati in realizarea celui mai bun plasament, in conditiile unei piete financiare cu mai multe sectoare si de profitabilitate si grade de risc diferite.
Agentii economici din Romania sunt dezorientati de trecerea de la protectia asigurata de economia planificata, la economia de piata unde riscul afecteaza tot mai mult intreprinderile aflate in dificultate.
Acest lucru este agravat de riscurile structurale care apar in economiile de tranzitie datorate in mare masura, pozitiei pe care o ocupa agentul economic in economie sau ramura, nivelului tehnologic, modificarilor, corelatiilor economice fundamentale.
Din aceasta cauza este necesar ca firmele romanesti sa-si elaboreze stategii de diminuare a riscurilor inspirate din economiile de piata mature, dar adaptate la conditiile concrete si particularitatile economiei autohtone.
Concluzionand, putem spune ca profitabilitatea si riscul ca intreprinderea sa inregistreze pierderi fiind doua rezultate contradictorii se pune problema de a determina un anumit nivel de risc pentru a creste profitabilitatea pe care riscul asumat o permite
1.2. Clasificarea formelor de risc
In general, riscul reprezinta producerea unui eveniment viitor care ar putea provoca pierderi. Riscul poate fi previzibil (cand factorii generatori de pierderi pot fi anticipati) si imprevizibil (cand este determinat de situatii exceptionale).
Riscul poate fi generat de factori diversi: relatiile cu tertii, calitatea managementului, specificul activitatii, conjunctura socio – economica etc., si poate fi clasificat in doua mari categorii si anume:
-Riscuririle interne sunt reprezentate de:
riscul economic (de exploatare), reprezentat de fluctuatiile randamentului activitatii din exploatare;
riscul financiar, determinat de structura financiara a resurselor firmei;
riscul de faliment, legat de capacitatea (sau incapacitatea) firmei de a onora obligatiile scadente.
-Riscurile externe sunt reprezentate de:
riscul comercial (de neplata) determinat de neplata la scadenta a creantelor de catre terti;
riscul natural se manifesta sub forma posibilitatii producerii unor calamitati naturale;
riscul politic de evenimente ori masuri cu caracter politic luate de stat sau organisme internationale;
riscul valutar ce poate imbraca urmatoarele forme:
-de schimb, legat de fluctuatia cursului de schimb;
-de crestere a costurilor de fabricatie la exportator;
-de fluctuatie a ratei dobanzii.
Riscul se traduce prin variabilitatea rezultatului si afecteaza rentabilitatea activelor si, in consecinta a capitalului investit in intreprindere, motiv pentru care el poate fi abordat intr-o maniera diferita din punct de vedere al intreprinderii dar si al investitorilor sau creditorilor.
1.3. Prezentare din punct de vedere teoretic si conceptual a riscurilor interne
A) Riscul economic (de exploatare) – reprezinta incapacitatea intreprinderii de a se adapta la timp si cu cel mai mic cost la variatiile mediului. Mai exact, el exprima volatilitatea rezultatului economic la conditiile de exploatare.
Dupa natura activitatii si pozitia intreprinderii in mediul economic, rezultatele intreprinderii sunt mai mult sau mai putin influentate de o serie de evenimente economico – sociale: cresterea pretului energiei, cresterea salariilor, accentuarea concurentei, inovatia tehnologiei.
Gradul de sensibilitate al rezultatului face din fiecare intreprindere o investitie mai mult sau mai putin riscanta. Acest grad de sensibilitate determina caracteristica de risc a intreprinderii. Conducerea gestiunii se bazeaza pe stapanirea riscului, prin adaptarea permanenta a procesului tehnologic si a locului intreprinderii pe piata.
Riscul economic are ca determinanta, structie economico – sociala animata de intentia cresterii averii (deci a proprietatii actionarilor) si plata corespunzatoare a factorilor de productie;
al investitorilor financiari din afara, interesati in realizarea celui mai bun plasament, in conditiile unei piete financiare cu mai multe sectoare si de profitabilitate si grade de risc diferite.
Agentii economici din Romania sunt dezorientati de trecerea de la protectia asigurata de economia planificata, la economia de piata unde riscul afecteaza tot mai mult intreprinderile aflate in dificultate.
Acest lucru este agravat de riscurile structurale care apar in economiile de tranzitie datorate in mare masura, pozitiei pe care o ocupa agentul economic in economie sau ramura, nivelului tehnologic, modificarilor, corelatiilor economice fundamentale.
Din aceasta cauza este necesar ca firmele romanesti sa-si elaboreze stategii de diminuare a riscurilor inspirate din economiile de piata mature, dar adaptate la conditiile concrete si particularitatile economiei autohtone.
Concluzionand, putem spune ca profitabilitatea si riscul ca intreprinderea sa inregistreze pierderi fiind doua rezultate contradictorii se pune problema de a determina un anumit nivel de risc pentru a creste profitabilitatea pe care riscul asumat o permite
1.2. Clasificarea formelor de risc
In general, riscul reprezinta producerea unui eveniment viitor care ar putea provoca pierderi. Riscul poate fi previzibil (cand factorii generatori de pierderi pot fi anticipati) si imprevizibil (cand este determinat de situatii exceptionale).
Riscul poate fi generat de factori diversi: relatiile cu tertii, calitatea managementului, specificul activitatii, conjunctura socio – economica etc., si poate fi clasificat in doua mari categorii si anume:
-Riscuririle interne sunt reprezentate de:
riscul economic (de exploatare), reprezentat de fluctuatiile randamentului activitatii din exploatare;
riscul financiar, determinat de structura financiara a resurselor firmei;
riscul de faliment, legat de capacitatea (sau incapacitatea) firmei de a onora obligatiile scadente.
-Riscurile externe sunt reprezentate de:
riscul comercial (de neplata) determinat de neplata la scadenta a creantelor de catre terti;
riscul natural se manifesta sub forma posibilitatii producerii unor calamitati naturale;
riscul politic de evenimente ori masuri cu caracter politic luate de stat sau organisme internationale;
riscul valutar ce poate imbraca urmatoarele forme:
-de schimb, legat de fluctuatia cursului de schimb;
-de crestere a costurilor de fabricatie la exportator;
-de fluctuatie a ratei dobanzii.
Riscul se traduce prin variabilitatea rezultatului si afecteaza rentabilitatea activelor si, in consecinta a capitalului investit in intreprindere, motiv pentru care el poate fi abordat intr-o maniera diferita din punct de vedere al intreprinderii dar si al investitorilor sau creditorilor.
1.3. Prezentare din punct de vedere teoretic si conceptual a riscurilor interne
A) Riscul economic (de exploatare) – reprezinta incapacitatea intreprinderii de a se adapta la timp si cu cel mai mic cost la variatiile mediului. Mai exact, el exprima volatilitatea rezultatului economic la conditiile de exploatare.
Dupa natura activitatii si pozitia intreprinderii in mediul economic, rezultatele intreprinderii sunt mai mult sau mai putin influentate de o serie de evenimente economico – sociale: cresterea pretului energiei, cresterea salariilor, accentuarea concurentei, inovatia tehnologiei.
Gradul de sensibilitate al rezultatului face din fiecare intreprindere o investitie mai mult sau mai putin riscanta. Acest grad de sensibilitate determina caracteristica de risc a intreprinderii. Conducerea gestiunii se bazeaza pe stapanirea riscului, prin adaptarea permanenta a procesului tehnologic si a locului intreprinderii pe piata.
Riscul economic are ca determinanta, structura cheltuielilor de exploatare corelata cu nivelul cifrei de afaceri. Variabilitatea rezultatelor intreprinderii este direct proportionala cu raportul dintre cheltuielile variabile.
Se intalnesc doua situatii in functie de nivelul cifrei de afaceri:
cifra de afaceri este scazuta, nepermitand repartizarea in totalitate a cheltuielilor fixe (suma ramasa nerepartizata, constituie pierdere pentru intreprindere);
cifra de afaceri are un nivel ridicat, repartizarea cheltuielilor fixe se face asupra unui volum mai mare de desfacere, micsorand ponderea acestora in costul unitar (intreprinderea obtine profit).
Cresterea cheltuielilor fixe determina marimea diferentei intre rezultatele obtinute in cazul celor mai favorabile ipoteze privind vanzarile, si rezultatele obtinute in cazul celor mai pesimiste ipoteze.
Riscul economic este dependent de variatia cifrei de afaceri si de pozitia ei fata de pragul de rentabilitate; cu cat cifra de afaceri este mai independenta de pragul de rentabilitate, cu atat intreprinderea este mai putin riscanta (cand cifra de afaceri se apropie de pragul de rentabilitate, gradul de risc al intreprinderii creste).
In concluzie, riscul economic este direct proportional cu marimea cheltuielilor fixe si cu indepartarea cifrei de afaceri de pragul de rentabilitate.
B) Riscul financiar (al indatorarii) – caracterizeaza variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidenta structurii financiare a firmei.
Riscul financiar este cel asumat de intreprindere prin adoptarea indatorarii ca mijloc de finantare. Riscul financiar este un risc suplimentar, depinzand de maniera in care este finantata intreprinderea.
Capitalul unei firme este format din doua componente (capitalul propriu si datorii), ce se deosebesc fundamental prin costul pe care il genereaza. O intreprindere finantata exclusiv din capital propriu nu comporta un risc financiar. Riscul financiar apare cand intreprinderea se finanteaza prin credite bancare sau imprumuturi obligatare.
In momentul in care o intreprindere recurge la imprumuturi, ea este obligata sa obtina venituri (peste suma cheltuielilor din exploatere) care sa asigure remunerarea capitalului imprumutat, prin dobanda aferenta si rambursarea acestuia.
O intreprindere indatorata, trebuie sa verse periodic la banca sume de bani (ce reprezinta principalul plus dobanda). Aceste varsaminte au un caracter stabil, ele au fost previzionate prin contractul de credit, atat ca volum cat si ca periodicitate.
Caracterul stabil al acestor fluxuri negative, legat de probabilitatea fluxurilor pozitive de lichiditate, genereaza riscul financiar al intreprinderii.
Cu cat structura financiara a intreprindeii (datorii/capital propriu) este mai indatorata, cu atat mai ridicat este riscul financiar. Structura financiara implica in mod direct posibilitatea intreprinderii de a-si onora sarcinile financiare fixe (principal + dobanda), cea ce inseamna ca intotdeauna capacitatea de indatorare trebuie sa tina seama de aceste sarcini financiare fixe, si evalueaza riscul financiar, plecand de la previziunile fluxurilor de lichiditate; intreprinderile mici pleaca in aceasta analiza de la structura financiara.
Unele intreprinderi pot avea efect de indatorare mare si in acelasi timp o buna capacitate de acoperire a sarcinilor financiare fixe. Aceasta depinde de structura activelor circulante, de gradul de lichiditate. Analiza capacitatii de acoperire a sarcinilor financiare fixe exclusiv dupa structura financiara, poate fi inselatoare, fapt ce impune abordarea acestei probleme si pe baza analizei fluxurilor de lichiditate.
Indatorarea prin marimea si costul ei antreneaza o variabilitate a rezultatelor intreprinderii. Daca rentabilitatea economica este mai mare decat rata dobanzii aferenta creditelor apelate, situatia firmei se apreciaza ca fiind favorabila, generand cresterea rentabilitatii capitalurilor proprii.
Daca rentabilitatea economica este mai mica decat rata dobanzii, situatia este negativa pentru firma, diminuand rentabilitatea capitalurilor proprii.
Diferentele in plus sau in minus ce apar in beneficiul (profitul) realizat fata de cel prevazut antreneaza variatii ale rentabilitatii mai puternice la societatile indatorate, decat la cele care se finanteaza exclusiv din capitalul propriu.
Chiar daca rentabilitatea financiara este mai buna, un puternic efect de indatorare risca sa antreneze instabilitatea beneficiilor, situatie neagreata de actionari, si in general de piata financiara.
Riscul financiar multiplica riscul economic, insa ambele forme de risc sunt suportate de catre intreprindere, respectiv de actionari. Creditorii sunt mai putin expusi la risc, ei detinand creante prioritare.
C) Riscul de faliment (insolvabilitatea) – este o forma de risc ce intereseaza atat pe managerul unei intreprinderi cat si pe investitorul si creditorul acesteia.
Multi creditori si organisme financiare au fost si sunt preocupate de elaborarea unei metode de determinare a riscului de faliment pornind dela o grupare de rate strans corelate cu starea de sanatate sau cu cea de slabiciune a societatilor.
Prin risc de faliment inteleg sa determin o functie cere sa-mi permita sa estimez probabilitatea ca o societate sa se inregistreze cu pierderi si in consecinta sa fie in imposibilitatea de a-si onora clientii si bancile care i-au acordat credite.
Capacitatea intreprinderii de a-si regla in termen obligatiile se apreciaza nuantat in functie de conditiile concrete economico – financiare in care isi desfasoara activitatea.
Astfel o intreprindere poate avea dificultati temporare sau ocazionale determinate de neacoperirea la termen a unei creante impozate, sau a accelerarii platilor intr-o perioada de crestere rapida a activitatii. In practica economica se poate concepe ca o intreprindere care cunoaste o perioada mai dificila sa renunte provizoriu la unele obiective de crestere, obiecte economice sau sociale. In schimb, intreprinderea nu poate renunta la asigurarea obiectivului de solvabilitate, care constituie conditia financiara de supravietuire.
Dificultatile de plata pe care le poate avea o intreprindere apar ca o expresie a unei neconcordante de moment care nu pune in pericol echilibrele fundamentale, insa imaginea sa se poate degrada datorita perturbarilor periodice.
Solutii simple pot permite trecerea peste aceste dificultati si reinstalarea continuitatii platilor si constau in: obtinerea de termene suplimentare din partea furnizorilor, amanarea datoriilor financiare, obtinerea de imprumuturi pe termen scurt.
O reputatie de “rau platnic” sau o oarecare suspiciune la solidaritatea financiara pot genera cel putin doua efecte: pe de o parte anumiti furnizori pot refuza continuarea livrarilor, iar, pe de alta parte, intreprinderea este nevoita sa solicite credite de urgenta si sa accepte conditii neavantajoase de creditare (durata mai scurta, dobanda mai mare).
Permanenta unor dificultati de achitare a obligatiilor este expresia unei fragilitati economice si financiare structurale. Ele pot genera restrangerea activitatii, reducerea efectivului de salariati, restructurarea sistemului de gestiune sau, in unele cazuri foarte grave, falimentul intreprinderii.
Falimentul constituie o urmare a crizei de insolvabilitate. Riscul de faliment este un risc mortal pentru intreprindere, motiv pentru care stapanirea lui este cruciala. Acest risc poate fi evitat printr-o gestiune sanatoasa a echilibrului financiar.
Crizele de insolvabilitate temporara nu conduc de regula la faliment. Insa criza determina costuri specifice nu tocmai usor de suportat.
1.4 Consideratii generale asupra solvabilitatii intreprinderii
Solvabilitatea reprezinta capacitatea intreprinderii de a face fata obligatiilor scadente care rezulta fie din angajamentele anterioare, fie din operatiuni curente a caror realizaare conditioneaza continuarea activitatii, fie din prelevari obligatorii impuse de fiscalitate.
In sistemul analizei financiar – patrimoniale, analiza aptitudinii intreprinderii de a fi solvabila, de a actiona in conditii de risc minim ocupa un loc central.
Echilibrul financiar este un imperativ pentru orice agent economic, in sensul ca mentinerea solvabilitatii este o restrictie ce se impune intreprinderii in mod curent. Orice dereglare privind achitarea obligatiilor, genereaza prejudicii si necesita o corectura urgenta.
Totodata echilibrul financiar este un imperativ absolut, adica nu poate fi omis sub nici o motivatie. In practica econumica se poate, de exemplu, ca o intreprindere care cunoaste o situatie mai dificila sa renunte pe termen scurt la obiective de dezvoltare economico – sociala, insa ea trebuie sa-si mentina obligatoriu starea de solvabilitate.
Castigarea unui bun renume in lumea financiara presupune seriozitate in executarea obligatiilor fata de creditori.
Starea de insolvabilitate expune debitorul unor consecinte si sanctiuni grave. La constatarea incetarii platilor, prin instanta judecatoreasca se demareaza procedura de “faliment” sau “redresare pe cale judecatoreasca” care poate conduce chiar la lichidarea intreprinderii.
Mentinerea starii de solvabilitate este o constrangere majora deoarece minimizeaza riscul incetarii activitatii intreprinderii.
Anumite reglementari juridice pot atenua unele sanctiuni, dar insolbilitatea implica o degradare a situatiei economico –financiare si o multitudine de “sanctiuni neoficiale” aplicate pe piata financiara.
Prezentarea subiectului studiului de caz
Pentru o exemplificare cat mai expresiva a impactului pe care il are riscul in economia de piata am ales doua societati comerciale, si anume: S.C. CONFECTIA S.A. si S.C. ASCO S.A.
Pentru a se asigura contabilitatea rezultatelor s-au ales doua societati din acelasi sector de activitate si anume productia si comercializarea confectiilor textile.
I S.C.CONFECTIA S.A. este persoana juridica romana, avand forma juridica de societate pe actiuni. Aceasta isi desfasoara activitatea in conformitate cu legile romane cu contractul de societate si cu statutul societatii.S.C. CONFECTIA S.A. cu sediul in Craiova, Bd. Unirii, nr. 7, a fost infintata conform H.G. nr. 1296/1990 cu capital social subscris si varsat in intregime de statul roman in calitate de actionar unic. Societatea comerciala este inregistrata la Oficiul Registrului Comertului sub nr. J/40/445 din 15.02.1990 si are codul fiscal nr. R430792 din data de 10.06.1992.
Obiectul de activitate al societatii este producerea si comercializarea pe piata interna si externa, prin magazine proprii sau terti a confectiilor textile pentru femei. Societatea comerciala CONFECTIA S.A. in anul 1995 s-a privatizat potrivit prevederilor Legii nr. 58/1991 si a Legii nr. 77/1994, prin metoda MEBO. Actiunile apartin actionarilor in urmatoarele proportii:
A.S.C.P. CONFECTIA – Craiova pentru si in numele asociatiei in
proportie de 70%;
b) Persoane fizice membrii ai A.S.C.P. CONFECTIA – 30%.
In anul 2000 S.C. CONFECTIA S.A. Craiova a realizat venituri in suma de 61732451 mii lei din care venituri realizate din export in procent de 855 ceea ce reprezinta o valoare de 52472583 mii lei. La acestea se adauga venituri financiare in suma de 49592 mii lei si 3187 mii lei alte venituri.
In ceea ce priveste activitatea de productie societatea si-a realizat obiectivele propuse prin bugetul de venituri si cheltuieli acoperind capacitatea de productie a societatii, conditiile cresterii productivitatii muncii si a unei cresteri semnificative a principalilor indicatori de eficienta. Astfel la sfarsitul anului 2000, societatea a inregistrat o rentabilitate marita a vanzarilor, si o rata a profitului superioara fata de anul 1999.
Imbunatatirea continua a situatiei financiare a societatii a fost asigurata prin cercetarea si analizarea pietei, urmarindu-se angajarea unor contracte sigure si avantajoase atat la intern cat si la extern, fapt ce a permis reducerea fizica a stocurilor precum si a creantelor. Activul imobilizat in suma de 9608819 mii lei evidentiaza o crestere a activitatii de investitii care a urmarit achizitionarea de utilaje pentru acoperirea unor necesitati de productie impuse de asigurarea unui nivel caliatativ competitiv pe piata externa. Activele circulante in suma de 6928907 mii lei cresc valoric comparativ cu aceeasi perioada a anului 1999 cu 2% doar in structura. Analiza disponibilitatilor evidentiaza cresteri semnificative in devize, situatie care constituie o garantie pentru asigurarea resurselor necesare procesului de productie in anul 2000.
Capitalul propriu al societatii CONFECTIA S.A. creste de la 6797530 mii lei la 7436213 mii lei pe seama dininuarii datoriilor. Sursa principala a acestor fonduri o reprezinta profitul inregistrat de societate. Profitul brut realizat in anul 2000 insumeaza 6429539 mii lei si este mai mare decat cel realizat in 1999 cu 1934908 mii lei. Profitul net al anului 2001 a fost de 3986314 mii lei si s-a propus a se repartiza conform prevederilor statutare astfel:
– Fond de participare a salariatilor la profit – 199316 mii lei;
– Alte repartizari din profit prevazute de lege – 378700 mii lei;
– Dividende cuvenite actionarilor – 3408299 mii lei.
In cursul anului 2000 capitalul social al societatii CONFECTIA S.A. nu s-a modificat. Societatea are organizata contabilitatea in conditiile prelucrarii automate a datelor utilizand un program informatic sintetic. Bilantul contabil la 31 decembrie 2000 s-a intocmit pe baza balantei de verificare a conturilor sintetice cu respectarea Normelor metodologice ale Ministerului de Finante.
Din cele prezentate rezulta ca la nivelul Consiliului de Administatie a fost o preocupare permanenta pe linia conducerii cantitative a stocurilor si incasarea creantelor, conditii in care s-a evitat angajarea de credite bancare. Consiliul de Administratie al S.C. CONFECTIA S.A. Craiova are urmatoarea componenta:
– Ing. M. Costachioiu Director Genaral – Presedinte
– Ec. M. Neacsu Contabil Sef – Vicepresedinte
– Ec. Fl. Soimanescu Director Comercial
– Ing. A. Timar Inginer Coordonator
– Ing. S. Bajan Sef sectie
– Ec. C. Pantea Sef serviciu Financiar – Contabil – Secretar
Consiliul de Administratie a analizat in permanenta situatia productiei contrctate, situatia economico – financiara a societatii pentru a se crea un climat cat mai favorabil desfasurarii procesului de productie si desfacere.
II. S.C. ASCO S.A. este persoana juridica romana avand forma juridica de societate pe actiuni. Aceasta isi desfasoara activitatea conform legislatiei romane in vigoare, contractului de societate si statutului. Sediul societatii este in Romania, localitatea Craiova, Calea Bucuresti, nr. 25.
Durata societatii este nelimitata cu incepere de la data inregistrarii la Camera de Comert si Industie. Scopul acestei societati este producerea si comercializarea de produse textile, promovarea si punerea in aplicare a initiativelor de interes national in domeniul fabricatiei de tricotaje, domenii conexe, si realizarea de beneficii.
Obiectul de activitate al societatii este producerea si comercializarea tricotajelor pe piata interna si externa, precum si efectuarea de lucrari si servicii catre terti.
In scopul desfasurarii unei activitati economice autohtone, S.C.ASCO S.A. beneficiaza de urmatoarele mijloace economice si financiare: este inregistrata cu un capitat social initial de 366,8 mil. lei impartit in 73373 actiuni nominative in valoare nominala de 5000 lei, in intregime subscris de actionari.
Capitalul social initial este in intregime subscris de statul roman in calitate de actionar unic si varsat in intregime la data constituirii societatii. Structura actionariatului se prezinta astfel:
– Societatea de Investitii Financiare Oltenia – 74,76%;
– actiuni rezultate din procesul de privatizare in masa – 0,24%;
– actiuni detinute de salariati – 25,00%.
S.C. ASCO S.A. este actionara cu 11788 mil. Lei la S.C.TRICOPROMT S.A. respectiv cu 32,53% din capitalul social al acesteia.
Situatia patrimoniala a societatii se reflecta in activul si pasivul bilantului care insumeaza 30525 mil. Lei fiind in crestere fata de anul 1999 cu 3543 mil. Lei respectiv cu 12,1 %. Aceasta crestere, in principal, s-a reflectat in volumul majorat al stocurilor (la activ) si in datoriile mai mari fata de furnizori si Bugetul de Stat (la pasiv).
Imobilizarile corporale si necorporale inscrise in bilant insumeaza 10107 mil. Lei mentinansu-se la aproximativ acelasi nivel ca in anul 1999. Stocurile la 31 decembrie 2000 reprezinta 3436 mil. Lei fiind in crestere fata de finele anului1999 cu aproximativ 241%. Aceasta crestere s-a datorat in principal majorarii preturilor de catre furnizori precum si aprovizionarii in ultima parte a anului 2000 pentru asigurarea productiei din anul 2001. Contul “Clienti” are un sold de 3919 mil. lei din care 2788 mil. lei reprezinta sume de incasat pentru produse facturate la export iar 1131 mil. lei pentru produse livrate pe piata interna. Din sumele datorate de clienti s-au incasat in primul semestru al anului 2001 aproximativ 2428 mil. lei din facturi externe.
Pentru mentinerea capacitatii de plata in anul 2001 societatea a emis obligatiuni care au fost subscrise si varsate in totalitate de catre S.I.F. Oltenia. Soldul la 31 decembrie 2000 era de 2,6 mld. lei din care 2 mld. lei imprumutul contactat, iar 600 mil. lei dobanzi. De asemenea, pentru nevoile curente societatea comerciala ASCO S.A. a mai solicitat si primit credite in valoare de 400 mil. lei pe termen de 30 de zile care au fost rambursate la scadenta, iar dobanzile achitate la zi unitatii bancare creditoare. La 31 decembrie 2000 are datorii in valoare de 4061 mil. lei reprezentand: datorii la bugetul de stat 1274 mil. lei, la bugetul asigurarilorsociale de stat 2301 mil. lei, personal – remuneratii datorate 486 mil. lei. La acestea se adauga 1956 mil. lei reprezentand penalizari pentru neplata la termen a impozitelor si taxelor catre bugetul de stat.
Consiliul de administratie al S.C. ASCO S.A. analizeaza in permanenta situatia productiei contractate, situatia economico – financiara a societatii pentru a se crea un climat favorabil desfasurarii procesului de productie si desfacere in vederea depasirii momentului dificil prin care trece societatea.
In prezent activitatea industriala se confrunta cu procesul de restructurare interna si externa care are ca obiectiv crearea si practicarea unui management flexibil, activ si participativ. In conditiile unei economii de piata de tip concurential, societatea va trebui sa-si revizuiasca strategia comerciala si de exploatare pentru a se putea adapta la schimbarile inevitabile ce vor caracteriza urmatorii ani ai economiei romanesti.
CAPITOLUL 2. ANALIZA RISCULUI ECONOMIC
(DE EXPLOATARE)
Activitatea oricarei firme are asociata o anumita doza de risc operational, deoarece nu se pot anticipa cu certitudine elementele rezultatului sau (cantitate, cost, pret) si elementele procesului de exploatare (aprovizionari, prelucrari, desfaceri).
Gradul de risc economic exprima posibilitatea obtinerii unui rezultat slab, insuficient sau chiar posibilitatea antrenarii unor pierderi pentru firma. Aceasta posibilitate este legata de ponderea cheltuielilor fixe care influenteaza negativ flexibilitatea firmei.
Conform obiectului de activitate si pozitiei firmei in cadrul socio – economic general, rezultatele sale pot fi influentate de o serie de factori sau evenimente cum ar fi:cresterea cheltuielilor salariale, exacerbarea concurentei, probleme energetice, aparitia unor probleme de substitutie etc. Firma paote face fata acestor schimbari de mediu in functie de gradul de flexibilitate pe care il are.
Gradul de flexibilitate este proportional cu potentialul de adaptare tehnologica si cu potentialul resurselor umane. Deasemeni, este dependent de structura organizatorica a firmei. Variabilitatea rezultatului va fi cu atat mai bine controlata cu cat firma este mai flexibila.
Rezulta ca riscul economic reprezinta incapacitatea firmei de a se adapta rapid si cu cele mai mici costuri la modificarea conditiilor mediului economic.
El poate exprima volatilitatea rezultatului exploatarii la modificarea conditiilor de exploatare.
2.1. Aprecierea riscului de exploatare structural
Structura cheltuielilor, respectiv comportamentul lor fata de evolutia cifrei de afaceri (CA) are o influenta determinanta asupra rentabilitatii, realizand un efect de “levier” asupra rezultatului exploatarii.
Cheltuielile variabile sunt direct proportionale cu nivelul productiei (materii prime, materiale, salariile muncitorilor direct productivi etc.) si al vanzarilor.
Cheltuielile fixe sunt independente de nivelul de activitate. Ele sunt efectuate pentru functionarea curenta a firmei, platile si in lipsa cifrei de afaceri.
Aceasta clasificare este valabila numai pe termen scurt, pentru ca pe termen lung toate cheltuielile au caracter variabil.
Riscul economic este strans legat de ponderea cheltuielilor fixe. Acestea sunt mult mai bine absorbite cu cat ponderealor este mai mica, iar cifra de afaceri este mai mare. Daca se admite ca cifra de afaceri si cheltuielile variabile evolueaza proportional cu volumul de activitate, atunci exista un volum de activitate care permite acoperirea cheltuielilor fixe si degajarea unui rezultat al exploatarii pozitiv.
2.2 Pragul de rentabilitate si riscul de exploatare
Influenta cheltuielilor fixe nu poate fi apreciata numai pe baza valorii absolute si a ponderii in totalul cheltuielilor de exploatare. O imagine mai completa se obtine prin analizarea marjei obtinute de firma asupra cifrei de afaceri, prin politica de preturi practicata.
In teoria economica dar si in practica s-a impus analiza cost – volum – rezultat, sintetizata de pragul de rentabilitate.
Pragul de rentabilitate este masura a flexibilitatii intreprinderii in raport cu fluctuatiile activitatii sale si deci o modalitate de masurare a riscului. Gradul de risc este mai mic cu cat pragul de rentabilitate este mai scazut.
Denumit si “cifra de afaceri critica” sau “punct mort optional”, pragul de rentabilitate este punctul la care cifra de afaceri acopera cheltuielile de exploatare, iar rezultatul este nul (cheltuieli=venituri). Acesta este nivelul minim la care trebuie sa lucreze firma pentru anu inregistra pierderi. Activitatea ce depaseste acest nivel este o activitate rentabila, generatoare de profit pentru intreprindere.
Folosirea pragului de rentabilitate ca instrument de apreciere a riscului, necesita, fara indoiala, cunoasterea metodologiei de calcul si a valorii lui cognitive. Determinarea pragului de rentabilitate se poate face dupa caz in unitati fizice sau valorice, pentru un produs, o gama de produse sau pentru intreaga activitate.
a) Pragul de renatbilitate in uniati fizice (numit si punct operational mort) pentru firmele monoproductive, se determina in conditiile unui cost variabil unitar constant, in raport cu evolutia nivelului de activitate. Rezulta ca independent de volumul productiei vandute (Q), cheltuielile variabile unitare sunt constante, fluctuand in schimb volumul total al acestora (CV).
CV = v * Q , unde v = costul variabil unitar
De asemenea se porneste si de la ipoteza ca pretul de vanzare (p) este constant indiferent de volumul desfacerilor, piata absorband toata productia fara modificari de pret:
CA = p * Q
In baza acestor ipoteze pragul de rentabilitate, reprezentand volumul fizic al productiei vandute care acopera totalul cheltuielilor (CT = CF + CV), iar rezultatul exploatarii este nul si se determina dupa relatia:
CA = CT iar RE = 0
CA = CV + CF
p * Q = v * Q + CF => p * Q – v * Q = CF => QPR = CF / (p – v) in care:
QPR = volumul fizic al productiei vandute pentru a atinge pragul de
rentabilitate (PR);
p – v = marja unitara asupra cheltuielilor variabile (notata – mev) sau
marje bruta de acumulare pe unitatea de produs.Determinarea pragului de rentabilitate in unitati fizice se poate face si pe baza modelului analiza grafica asupra stabilitatii profitului obtinut din activitatea de exploatare:
– In QPR intreprinderea nu degaja profit dar nici nu inregistreaza pierderi.
Instabilitatea profitului este cu atat mai mare cu cat intreprinderea este mai aproape de punctul sau critic. Cand productia efectiva se situeaza in vecinatatea punctului critic o mica variatie a CA antreneaza o mare variatie a profitului.
– Cand Q < QPR costurile depasesc CA, intreprinderea lucreaza in pierdere;
– Cand Q > QPR costurile sunt compensate de CA suficient de mare pentru a degaja profit.
Cu cat Q (productia) este mai mare fata de acest punct critic, cu atat mai mult profitul va creste, ingloband marjele unitarebrute aferente vanzarilor suplimentare (CF sunt absorbite de vanzarile realizate pana in punctul mort).
Cheltuielile fixe repartizate asupra intregii productii sunt cu atat mai reduse pe unitatea de produs, cu cat volumul productiei este mai mare, si din aceasta cauza ele vor fi recuperate prin vanzarile initiale (realizate pana la atingerea punctului critic). In realitate cheltuielile fixe nu sunt constante pentru toate nivelurile de activitate.
Totodata, pretul de vanzare nu poate ramane constant deoarece concurenta ofera situatii diverse. Astfel in cazul scaderii cererii pe piata (neprevazuta de intreprindere) preturile vor scadea.
Acest fenomen va insotit de intarzierea platilor, cresterea stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare cat si a celor pentru riscuri si cheltuieli. Drept urmare cheltuielile relativ constante sporesc considerabil iar profitul va inregistra o scadere semnificativa.
In consecinta, va creste nivelul pragului de rentabilitate, iar reprezentarea grafica acesta se va deplasa spre dreapta pe axa absciselor.
b) Pragul de rentabilitate in unitati valorice, la intreprinderile monoproductive se determina inmultind pragul de rentabilitate in volum (QPR) cu pretul de vanzare unitar (p):
p * QPR = (CF / mev) * p
dar mev / p * 100 = Rmev (rata marjei asupra costului variabil unitar) =>
CAPR = QPR * p sau
CAPR = CF / Rmev
Conform acestor relatii, pragul de rentabilitate reprezinta valoarea CA pentru care suma cheltuielilor fixe este egala cu marja absoluta asupra costului variabil.
In unitatile care produc si comercializeaza o gama variata de produse, pragul de rentabilitatevaloric stabilit pentru intreaga activitate a intreprinderii, pe baza contului de profit si pierdere, are urmatorul model:
CA’PR = CF (absolute) / MCV %,
unde MCV % = rata marjei asupra
cheltuielilor variabile totale
Aceasta metoda de analiza permite calcule facile pentru a previziona:
CA pentru care rezultatul este nul;
marimea profitului realizabil la o crestere data a CA;
marimea CA pentru obtinerea unui anumit profit;
marimea CA pentru mentinerea unui anumit profit in conditiile cresterii CF.
Pentru unitatile din sectorul de comercializare a marfurilor, pragul de
rentabilitate se determina in mod similar, luandu-se in calcul toate cheltuielile unitatii, inclusiv costul marfurilor vandute la pretul cu amanuntul. Daca se are in vedere mecanismul specific de asigurare a profitului din adaosul comercial (Ac) cuprins in pretul de vanzare cu amanuntul, atunci pragul de rentabilitate se determina astfel:
Ac = CT
Ac = CV + CF
D * C * 1 / 100 = D * Nv * 1 / 100 + CF =>
unde D = vanzarile de marfa la pretul cu amanuntul;
C = cota medie de adaos comercial;
Nv = nivelul mediu al cheltuielilor de circulatie variabile.
Din punct de vedere managerial, prezinta interes deosebit, stabilirea pragului de rentabilitate in zile, avand semnificatia datei calendaristice la care pragul de rentabilitate este atins.
Relatia de calcul este:
Przile = CAPR / CA realizata * 360
Intreaga metodologie de determinare a pragului de rentabilitate prezenta se bazeaza pe ideea linearitatii nivelului activitatii pe intervalul de analiza. Pentru intreprinderile cu activitate sezoniera, pragul de rentabilitate determinat pe baza indicatorilor anuali, respectiv acumulati pe cele patru trimestre, nu este realist deoarece nu surprinde variatiile sezoniere. Pentru a evita factorii sezonieri, se calculeaza pragul real de rentabilitate incepand cu trimestrul in care marja asupra cheltuielilor variabile cumulata de la inceputul anului si pana in momentul respectiv este pozitiva.
In acest caz relatiile de calcul pentru determinarea pragului de rentabilitate sunt:
CAPR = CF / Rmev
unde: CAPR = pragul de rentabilitate aparent (care nu ia in calcul
sezonalitatea).
Rmev = mcv anuala / Ca anuala
CAPR = CF / Rmvet
unde: CAPR = pragul de rentabilitate cu implicarea sezonialitatii
Rmev = mcvtrim / CAtrim,
unde: mcvtrim si CAtrim sunt aferente trimestrului in
care marja cumulata de la inceputul anului pozitiva.
In economia de piata evolutia eforturilor (cheltuieli variabile) si cea a efectelor (CA) nu are un caracter de liniaritate asa cum s-a prezentat anterior. Variatia neliniara a costurilor de productie si a vanzarilor determina aparitia a doua puncte critice.
Pretul de vanzare poate avea o evolutie descrescatoare in raport cu CA, cresterea volumului vanzarilor facandu-se cu acordarea unor reduceri de preturi. Variatia CA determina o scadere a cheltuielilor in prima parte a intervalului de variatie si o crestere accentuata in ultima parte a acestuia. Vor apare astfel 2 praguri de rentabilitate (PR1 si PR2), intre acestea activitatea intreprinderii fiind profitabila. CA optima este atinsa atunci cand costul marginal (cm) este egal cu venitul marginal (vm).
Cm = CT / Q¦
¦ => Cm = Vm => profit maxim
Vm = I / Q ¦
2.3. Analiza flexibilitatii intreprinderii
Analiza riscului economic avand la baza modelul pragului de rentabilitate se completeaza cu doua metode conexe, privind flexibilitatea corporatiei si anume:
Rata directa a riscului economic (RRE)
RRE = (CAPR / CA) * 100
Riscul economic este direct proportional cu aceasta rata.
Indicele de securitate (Is) arata marja de securitate in exploatare de care dispune firma:
Is = (CA – CAPR) / CA * 100
Riscul economic este invers proportional cu indicele de securitate.
Evaluarea riscului de exploatare se poate realiza si cu ajutorul “indicatorul de pozitie” fata de pragul de rentabilitate ((). Acest indicator de pozitie se poate determina in:
– marimi absolute: = CA – CAPR
– marimi relative: ’ = (CA – CAPR) / CAPR
Indicatorul de pozitie in pozitie in marime absoluta, cunoscut si sub
denumirea de “flexibilitate absoluta” exprima capacitatea firmei de a-si modifica productia si a se adapta la cerintele pietei. Cu cat acest risc indicator este mai mare cu atat fiema este mai putin expusa riscului economic.
Flexibilitatea este dependenta de pontentialul tehnic al corporatiei (de starea si calitatea acestuia) de potentialul uman si de structura organizatorica.
Indicatorul de pozitie in marime relativa, avand ca baza de calcul variatia absoluta a cifrei de afaceri fata de pragul de rentabilitate se mai numeste si coeficient de volabilitate si are aceeasi valoare informationala ca si indicatorul absolut.
Studiile statistice realizate in tari cu o economie de piata bine consolidata arata ca firmele se gasesc in una din urmatoarele situatii:
– instabila, cand CA se situeaza cu pana la 10% peste pragul de rentabilitate;
– relativ stabila cand CA este cu 20% mai mare decat cea corespunzatoare punctului critic;
– confortabila, cand CA depaseste pragul de rentabilitate cu peste 20%.
2.4. Sensibilitatea rezultatului in raport cu nivelul de activitate
Cunoasterea pragului de rentabilitate permite fixarea obiectivului minim de realizat pentru ca intreprinderea sa fie profitabila. Modificarea rezultatului la o variatie a CA este denumita in literatura economica de specialitate, efect de levier de exploatare.
Sensibilitatea rezultatului exploatarii la variatia ciferi de afaceri (pierderile posibile sau castigurile) se evidentiaza prin coeficientul de elasticitate (e) sau coeficientul de levier al exploatarii, ce are la baza repartitia cheltuielilor intreprinderii in cheltuieli fixe (structurale) si cheltuieli variabile (operationale).
e = (RE / RE) / (CA / CA) =
= {[CA (1 – m) – CF] / [CA (1 – m) – CF]} / CA / CA =
= [CA (1 – m) / CA (1 – m) – CF] / CA / CA =
= [CA * CA (1 – m)] / CA [CA (1 – m) – CF] =
= CA (1 – m) / [CA (1 – m) – CF]
= CA (1 – m) / {(1 – m)[CA – CA / (1 – m)]} =
CA / CA – [CF / (1 – m)],
unde:
m = CV / CA = coeficientul cheltuielilor variabile in totalul CA;
1 – m = coeficientul marjei asupra cheltuielilor variabile.
Dar, RE = CA – (CV + CF) = CA – m * CA – CF = CA (1 – m) – CF
In consecinta: RE = CA (1 – m) – CF
CF = 0
e = CA / {CA – [CF / (1 – m)]}¦
¦ => e = CA / (CA – CAPR)
CF / (1 – m) = CAPR ¦
Aceasta relatie dovedeste dependenta riscului economic de variatie CA si de pozitia ei fata de pragul de rentabilitate. Cu cat CA realizata este mai independenta de pragul de rentabilitate cu cat indicatorul de pozitie relativ si absolut este mai mare, cu atat coeficientul de elasticitate este mai mic, iar intreprinderea mai putin riscanta.
In apropierea pragului de rentabilitate, elasticitatea rezultatului exploatarii este mai ridicata, iar riscul de exploatare sporit.
Cu cat e este mai mare decat 1, cu atat cresterea CA este generatoare de profit. Gravitatea riscului economic apare atunci cand acest coeficient este mai mic decat 1, pentru ca rentabilitatea exploatarii scade.
Conform analizei cost – volum – rezultat, (e) poate fi determinat in functie de marja asupra cheltuielilor variabile unitare (mev) si de volumul de activitate (Q) astfel:
e = (RP / Re) / (Q / Q)
Valoarea supraunitara a acestui coeficient evidentiaza faptul ca o crestere
cu o unitate a vanzarilor antreneaza o crestere mai mare de o unitate a rezultatului exploatarii (deci un efect pozitiv).
Efectul nefavorabil apare atunci cand la o crestere cu o unitate a volumului de vanzari, rezultatul sporeste cu mai putin:
RE = CA – CV – CF = (p – v) * Q – CF¦
¦ => RE = (p – v) Q
dar, CF = 0 (CF sunt constante) ¦
e = {[(p – v) Q] / (p – v) * Q – CF} * Q / (Q = (p – v) Q / [(p – v) * Q – CF]
= mcv * Q / mev * Q – CF = MCV / (MCV – CF) = MCV / RE
MCV = marja absoluta asupra cheltuielilor variabile totale
e = MCV / RE = (CA – CV) / (CA – CV – CF)
Aceasta relatie arata ca pentru un nivel al productiei dat (aceeasi CA), levierul exploatarii este cu atat mai mare cu cat cheltuielile fixe sunt mai mari.
Intreprinderea cu cheltuieli fixe mai mari este mult mai riscanta si mai putin flexibila la modificarile mediului economic. Din acest motiv ea trebuie sa ofere actionarilor sai o rata de rentabilitate financiara mai ridicata (rentabilitatea economica plus o prima de risc).
In concluzie, levierul exploatarii este determinat atat de marimea cheltuielilor fixe, cat si pozitia cifrei de afaceri realizata, fata de pragul de rentabilitate.
2.5. Analiza riscului economic utilizand metoda
direct – costing
Sistemul costurilor partiale a evoluat in mai multe directii in functie de natura cheltuielilor ce intra in componenta costurilor.
Metoda anglo – saxona DIRECT – COSTING se bazeaza pe tehnica separarii cheltuielilor de exploatare totale, in cheltuieli fixe si cheltuieli variabile. In acest caz rezultatul exploatarii se calculeaza ca diferenta intre marja bruta a costului variabil total si cheltuieli fixe. Indicatorul de baza este punctul mort. El permite determinarea operativa a zonei de risc in care se afla firma, datorita relatiilor existente intre: CA, CV, MCV si RE.
Ct = CV + CF
CT = qp * Q * p + CF
unde: qp = CV / CA – reprezinta coeficientul de proportionalitate al
cheltuielilor variabile fata de CA.
MCV = CA – CV = (1 – qp) * q * p – CF
Pe baza acestor relatii se pot determina urmatorii indicatori critici:
a) Cifra de afaceri critica CAPR = CV + CF
b) Marja critica MCV’= CF
c) Coeficientul de proportionalitate in functie de cifra de afaceri critica
qp’ = CV / CAPR
Indicatorii derivati ai riscului economicspecifici sistemului costurilor partiale, evidentiaza corelatia cost – pret – volum:
A) Volumul fizic al productiei in punctul mort PR = CF / mev
Daca intreprinderea realizeaza mai multe produse CA se calculeaza conform relatiei:
CAPR = CF / (1 – cv),
unde cv reprezinta cheltuielile variabile unitare medii determinate astfel:
cv = CV aferente cifrei de afaceri / CA
B) factorul de acoperire (FA) evidentiaza cota contributiei fiecarui produs la acoperirea cheltuielilor fixe si cresterea rezultatului. Acest factor orienteaza productia spre acele produse care comporta cel mai mic grad de risc (absorb cel mai bine cheltuielile fixe).
Se poate calcula astfel:
FA = (MCV / CA) * 100
FA = (mev / p) * 100
FA = (CF / CAPR) * 100
C) coeficientul de siguranta dinamic (Ks) exprima cota procentuala cu
care pot scade desfacerile pana la atingerea punctului mort. Toate deciziile privind politica vanzarilor trebuie luate in limitele Ks.
Se poate calcula dupa urmatoarea relatie:
Ks = [(CA – CAPR) / CA] * 100
Cu cat Ks este mai mare cu atat intreprinderea este mai putin mai riscanta iar pozitia sa mai confortabila.
D) Intervalul de siguranta – reprezinta valoarea absoluta a coeficientului dinamic.
Is = CA – CAPR
Riscul economic este invers proportional cu marimea intervalului de siguranta.
2.6. Analiza raportului risc – eficienta
Orice proiect in domeniul exploatarii (asimilarii de produse si tehnologii noi, automatizari si cererea de noi capacitati de productie etc.) implica doua eforturi financiare:
efortul investitional;
cheltuieli curente de functionare.
Eforturile financiare sunt analizate in stransa legatura cu efectele
activitatilor finantate si cu datele mediului concurential. In cadrul elaborarii deciziei, luarea in calcul a riscului asociat proiectului este un imperativ major, cu cat mai mult cu cat activitatea de cercetare – dezvoltare este una dintre cele mai riscante.
In cazul metodelor utilizate mai frecvent in practica economica pentru analiza raportului risc – eficienta, si justificarea economica a asimilarii de noi produse sau implementarea de tehnologii noi, se constata ca preturile, costurile si volumul desfacerilor pot influenta rezultatele sau efectele economice ale proiectelor.
De asemeni pot apare surprize cu privire la ciclul de viata al produselor si duratele de serviciu ale tehnologiilor.
Cele mai cunoscute metode de analiza a raportului risc – eficienta au fost elaborate pe baza cercetarilor la comanda unor mari corporatii.
Modelul adoptat de “Oliu Mathiensen Chemichal Corporation” (SUA) evalueaza eficienta unui proiect “A” prin relatia:
EA = (efect economic * probabilitatea de succes) / cheltuieli cu
proiectarea
Efectul economic este beneficiul obtinut de corporatie prin implementarea proiectului. Raportul risc – eficienta este satisfacator daca
EA 3. Situarea raportului sub acest prag arata un risc prea mare in raport cu beneficiul scontat.
2) Modelul “Pacifico” este utilizat de compania “Alcolak Incorporated”, eficienta proiectului “B” fiind estimata prin formula:
EB = Rc * Rt * (p – v) * V * L * C,
unde: Rc = probabilitatea de succes comercial;
Rt = probabilitatea succesului tehnic;
(p – v) = profit brut unitar (pret – cost);
C = cheltuieli totale cu cercetarea, priectarea si introducerea
tehnologiei
Proiectul “B” este acceptabil daca EB 2. Implementarea proiectului fara respectarea acestui prag este considerata ca fiind hazardata.
3) “Abbot Laboratories Corporation” (SUA) foloseste modelul “Disman”
I – Rc * Rt [Bi / (1 + r)j ] = 0,
unde: I = efortul financiar posibil maxim admis;
Bj = beneficiul adus de proiect in anul “j”
r = rata dobanzii
Aceasta relatie tine seama de profiturile actualizate prin metoda dobanzii compuse, cu factorul de actualizare (1 + r)j la care se imparte beneficiul Bj.
De regula riscul economic asociat proiectelor, este proportional cu diferenta dintre unitate si probabilitatea succesului. In cadrul metodologiilor nu sunt prezentate si procentele de stabilire a probabilitatilor de succes. Este de presupus ca intreprinderile ce au comandat cercetarile asupra riscului pe care il prezinta proiectele, au dorit sa ascunda concurentei dimensiunile acestuia si implicatiile strategice ale dezvoltarii ulterioare.
Probabilitatea de succes se stabileste experimental, folosind date statistice din activitatea intreprinderii sau sectorului respectiv. Baza de calcul este beneficiul scontat al unui esantion “n” de proiecte
Rs = 1- (Pei / Pi)
unde: Rs = probabilitatea de succes;
Pei = beneficiul scontat al proiectelor din esantion esuate;
Pi = beneficiul scontat al tuturor proiectelor din esantion.
Analiza riscului poate fi detaliata cu rapoarte pentru fiecare proiect dintr-un esantion de proiecte lansate in ultimii ani de intreprindere (Beneficiul realiza / Beneficiul scontat).
Riscul neobtinerii rezultatului estimat apare cand raportul BR / Bs < 1.
Raportul risc – eficienta este influentat in mare masura de ciclul de viata al produsului. In mod normal ciclul de viata al unui produs este reprezentat de curba desfacerilor, ce cuprinde patru faze: lansarea, expansiunea, maturizarea, declinul. In conditiile economiei de piata, rata profitului poate varia ca urmare a evolutiei preturilor, costurilor, cifrei de afaceri. Odata cu aceasta se modifica si pragul de rentabilitate, deci atenueaza si variatia gradului de risc.
Riscul cel mai mare il comporta faza de lansare (cand trebuie efectuate si studii risc – eficienta foarte riguroase) si faza de declin (cand este recomandata abandonarea produsului respectiv).
Studiu de caz
1. Vom analiza influenta structurii cheltuielilor asupra intreprinderilor
luate in studiu. In acest caz ambele intreprinderi, atat CONFECTIA S.A. cat si ASCO S.A. fac parte din industria prelucratoare. Din acest motiv este asteptat un nivel ridicat al cheltuielilor fixe, mai ales datorita ponderii importante pe care o detin mijloacele fixe in patrimoniul celor doua intreprinderi.
Ponderea celor doua categorii de cheltuieli in totalul cheltuielilor de exploatare este:
S.C. CONFECTIA S.A. S.C. ASCO S.A.
Analizand situatia celor doua intreprinderi strict dupa ponderea cheltuielilor fixe in totalul cheltuielilor de exploatare se poate spune ca in mod evident ASCO S.A. este mai riscanta (CF = 44%) comparativ cu CONFECTIA S.A. (CF = 19%). Desfasurarea activitatii cu cheltuieli fixe relativ reduse asigura flexibilitate operationala si o diminuare a riscului de exploatare. Se observa ca CONFECTIA S.A. inregistreaza doar 19% cheltuieli de structura (fixe) ceea ce semnifica o flexibilitate operationala sporita cu ASCO S.A. si totodata capacitatea acesteia de a face fata unor situatii de conjunctura ce ar putea genera o diminuare a cifrei de afaceri.
2. In acest studiu de caz vom determina cifra de afceri conform datelor din situatiile financiare de sinteza pe 1999 si rezultatul ce se poate obtine in anul 2000 pentru pentru care a fost prognozata o crestere a cifrei de afaceri cu 5% la CONFECTIA S.A. respectiv cu 20% la ASCO S.A.
– mii lei –
Analiza situatiei prezentate:
– Situatia nefavorabila in care se afla ASCO S.A. rezulta prin analiza indicatorului marja asupra cheltuielilor variabile, a carui valoare este mai mica decat in cazul CONFECTIA S.A. cat si a ratei marjei asupra cheltuielilor variabile (mai mare decat cea obtinuta la CONFECTIA S.A.);
– Rezultatul exploatarii este pozitiv la S.C. CONFECTIA S.A. ceea ce indica o activitate rentabila, generatoare de profit pentru intreprindere.
– La CONFECTIA S.A. cifra de afaceri reala este mai mare decat pragul de rentabilitate, diferenta CA – CAPR reprezentand profitul obtinut din vanzarile de produse ce depasesc pragul de rentabilitate;
– La ASCO S.A. cifra de afaceri reala este mai mica decat pragul de rentabilitate. Datorita faptului ca pragul de rentabilitate nu este atins, intreprinderea respectiva lucreaza in pierdere;
– Cresterea cifrei de afaceri previzionata ar consolida pozitia confortabila pe care o ocupa CONFECTIA S.A..La ASCO S.A. cresterea cifrei de afaceri ar pune intreprinderea pe linia de plutire in ceea ce priveste activitatea de exploatare, iar rezultatul exploatarii obtinut in aceste conditii, ar pemite acoperirea pierderii inregistrate in 2000.
3.Studiu de caz pentru stabilirea pragului de rentabilitate in zile:
La societatea comerciala CONFECTIA S.A.:
PRzile = (12711576 / 61946429) * 360 74
In data de 15 martie 1999 CONFECTIA S.A. a atins pragul de rentabilitate iar cheltuielile pentru exploatare au fost recuperate (RE = 0)
La societatea comerciala ASCO S.A.:
PRzile = (29406374 / 24745751) * 360 427,8
Este evident faptul ca ASCO S.A. nu va atinge pragul de rentabilitate in exercitiul financiar 2000 la sfarsitul caruia va inregistra pierderi din activitatea de exploatare. A fost posibila aplicarea acestei metodologii de determinare a pragului de rentabilitate in zile deoarece pe intreaga perioada supusa analizei, cifra de afaceri a avut o evolutie lineara la ambele intreprinderi luate in studiu.
4. Studiu de caz pentru determinarea flexibilitatii intreprinderilor analizate:
– mii lei –
Analiza situatiei prezentate in tabel:
CONFECTIA S.A. este o intreprindere cu un grad de risc aproape inexistent, deoarece activitatea de exploatare degaja profit. Acest lucru este evidentiat si de rata care exprima direct riscul de exploatare, ea avand o valoare relativ mica (20,5%). Mrja de securitate a intreprinderii este ridicata (0,795), iar o eventuala fluctuatie nefavorabila nu poate afecta considerabil rezultatul din exploatare. In sprijinul acestei idei vine si valoarea ridicata pe care o inregistreaza indicatorul ce exprima pozitia absoluta de pragul de rentabilitate (12711576 lei).
Pentru ASCO S.A. riscul economic a devenit o certitudine dureroasa. Gradul de risc depaseste 100% indicand o activitate de exploatare nerentabila, care produce pierderi pentru intreprinderi. Marja de securitate este negativa, la fel si gradul de flexibilitate, iar valorile inregistrate de acesti indicatori exprima cu cat trebuie sa creasca cifra de afaceri pentru ca veniturile sa acopere integral cheltuielile rezultate din procesul de productie.
5. Studiu de caz pentru analiza sensibilitatii rezultatului in raport cu nivelul de activitate:
– mii lei –
Analiza situatiei prezentate in tabel:
Pentru CONFECTIA S.A. situatia este confortabila. Cifra de afaceri realizata este substantial mai mare decat cifra de afaceri corespunzatoare pragului de rentabilitate. Indicatorul de pozitie relativ si absolut inregistreaza valori mari (49234853 mii lei respectiv 3,873). Pe baza acestor indicatori putem spune ca la intreprinderea respectiva, elasticitatea este redusa (2,61) si implicit riscul de exploatare este mai mic. Cu cat coeficientul de levier al exploatarii este mai mare decat 1, cu atat cresterea cifrei de afaceri este generatoare de profit.
Pentru ASCO S.A. situatia este critica, coeficientul de elasticitate fiind mai mic decat 1 avand o valoare negativa (-5,31) datorita faptului ca rentabilitatea din exploatare este in continua scadere. Totusi aceasta situatie nu este catrastofala, lucru evidentiat chiar de acest coeficient, cei drept negativ, dar cu o valoare nu foarte mare, care indica faptul ca starea actuala a societatii poate fi indreptata in conditiile unei strategii economice si financiare bine structurata.
6. Studiu de caz pentru determinarea marjei de siguranta a intreprinderilor analizate:
– mii lei –
Analiza asupra situatiei prezentate in tabel:
Marja asupra cheltuielilor variabile obtinuta de ASCO S.A. este insuficienta pentru a acoperi ponderea ridicata pe care o inregistreaza cheltuielile fixe in totalul cheltuielilor pentru exploatare, cheltuieli fixe generate intr-o mare masura de volumul mare de imobilizari neperformante. CONFECTIA S.A. obtine profit din activitatea de exploatare, datorita ponderii reduse a cheltuielilor fixe in cheltuieli pentru exploatare totala. Pe de alta parte aceasta societate are un spatiu larg de manevra in ceea ce priveste politica de pret sau de productie, in limita coeficientului de siguranta de 79,5%. La ASCO S.A. insa, ar trebui sa creasca cifra de afaceri reala cu 18,83% pentru ca veniturile rezultate din activitatea de exploatare sa acopere cheltuielile generate de acestea.
Concluzionand putem spune ca din punct de vedere economic si financiar CONFECTIA S.A. este destul de stabila, ea putand face fata oricand unor situatii conjuncturale grave soldate cu o posibila diminuare a cifrei de afaceri. Pe de alta parte ASCO S.A. are un grad de risc ridicat datorita ponderii mari a cheltuielilor fixe si a cifrei de afaceri realizata, insuficienta pentru acoperirea integrala a cheltuielilor din exploatare.
– mld lei –
0 1 2 3 4 5 6 7 8
CONFECTIA S.A.
2. ASCO S.A.
CAPITOLUL 3. ANALIZA RISCULUI FINANCIAR (AL INDATORARII)
Riscul financiar este dependent de maniera de finantare pe care o adopta o intreprindere.
Intreprinderea care se finanteaza numai din capitaluri proprii nu comporta risc financiar. Aceasta forma de risc apare cand intreprinderea foloseste capitaluri imprumutate.
O intreprindere indatorata ramburseaza periodic bancii sau altor creditori sume formate din rate periodice plus dobanzile aferente. Aceste plati sunt stabile si previzionate ca volum si periodicitate.
Masurarea riscurilor financiare la care se expune intreprinderea face parte din analiza situatiei financiare. Intrebarea subadiacenta oricarei decizii consta in a sti daca afacerea propusa ofera un risc bun si daca beneficiile posibile justiifca volumul ce vor trebui angajate. De regula compartimentele creditorului si ale investitorului difera substantial.
Creditorul se va interesa indeosebi de trecut si de lichiditate, si mai putin de natura si importanta fondului de rulment. Componenta activului circulant si a angajamentelor pe termen scurt va avea deci o importanta mai mare decat informatiile cu privire la valorile imobilizate si angajamentele pe termen lung. El se intereseaza, de asemenea, de rezulate deoarece capaciatea actuala de a crea profit influenteaza adesea operatiunile si profiturile viitoare.
Din punct de vedere al investitorului, trebuie mentionat faptul ca potentialul de creare de profit este pe primul loc. Contul de profit si pierdere si fiabilitatea previziunilor sunt pentru el la fel de importante ca bilantul.
3.1. Riscul operatiunilor financiare pe termen scurt
Sunt relevente din acest punct de vedere trei categorii de riscuri:
– riscul de lichiditate (de lichidare);
– riscul de rentabilitate;
riscul de inghetare (de blocaj).
a) Riscul de lichidare
Reprezinta riscul ruinei clientului si deci, al piederii imprumuturilor de catre banca. Depozitele de bilant pot deveni sursa unor litigii multiple, ducan la folosirea de garantii, de facilitati reale, si atata timp cat procedura judiciara de redresare va fi folosita, la o inghetare a creditelor, si prin aceasta la reducerea marimii depozitelor.
Riscul de lichidare se apreciaza in functie de marimea depozitelor, fondurilor proprii, care pe plan financiar, prezinta trei avantaje:
sunt definitiv achizitionate de firma nefiind rambursabile;
remunerarea lor poate fi suspendata in caz de dificultati;
marimealor este mai flexibila decat in cazul datoriilor.
Capitalul social fiind intangibil, in cazuk unei pierderi importante, o decizie a Adunarii Genearale Actionarilor poate sa-l reduca, sau sa-l mareasca in anumite conditii. O pierdere poate fi imputata, in anumite limite rezervelor, sau ar putea fi redistribuita in conditii bine precizate.
Altfel spus, riscul este mai repede acceptat de catre actionari, decat de catre creditori. Se impune ca regula elementara de prudenta sa se asigure o finantare proprie in toate operatiunile care comporta un asemenea risc. Indatorarea nu este indicata in acest caz.
Creditorul bancar va verifica daca fondurile proprii si agrantiile asigura o marja suficienta pentru a compensa eventualele diferente intre valoarea neta contabila a activelor si valoarea de piata a acestora in caz de lichidare. In mod analog va compensa marimea capitalurilor proprii nete cu aceea a creditelor acordate fara garantie.
b) Riscul de inghetare (de blocaj)
Daca intreprinderea este incapabila sa ramburseze datoriile la scadenta prevazuta, fondurile vor fi mobilizate de banca. Diagnosticul financiar va tine seama in acest caz de fondurile proprii, de fond de rulment, de credibilitatea financiara a managerilor, de ratele structurilor financiare si de trezorerie. De asemenea trebuie prevazute resursele si nevoile de finantare viitoare pornind de la datele actuale si evolutia previzibila.
c) Riscul de rentabilitate
Se manifesta in cazul debitorilor care nu sunt capabili sa-si achite dobanzile la credite, decat apeland la credite bancare suplimentare si poate apare atunci cand intreprinderea inregistreaza o criza de trezorerie. Pentru a evalua acest risc se verifica daca:
veniturile cresc mai rapid decat cheltuielile;
indatorarea ramane suportabila atat ca marime cat si ca rata;
excedentul de trezorerie al exploatarii este superior impozitului, cheltuielilor financiare si rambursarii majoritatii imprumuturilor.
Riscurile mentionate pot apare in perioadele de dereglari macroeconomice. O interprindere se poate indrepta spre faliment, poate solicita o amanare a rambursarilor sau poate fi incapabila sa achite cheltuielile financiare.
Creditorii pentru a nu suporta decat o parte a riscului global, vor impune garantii, precum cautionarea asociatilor sau chiar interventia in fondurile proprii, preluand participatii la capitalul social al societatii. Devine astfel vital faptul de a solicita intreprinderii drepturi si puteri care se cuvin actionarilor, ca de exemplu angajamentul de a mentine fondul de rulment la aceeasi marime, limitarea distribuirii dividendelor, ipoteca unor bunuri, planificarea investitiilor.
3.2 Riscul operatiunilor financiare pe termen lung
In situatia unei inovatii, extensiunii activitatilor, cumpararii unei intreprinderii, suprimarii sau cesiunii unor activitatii, solicitarii de subventii pentru fondurile proprii, o atentie speciala va fi acordata analizei structurii financiare. Va fi examinata pozitia financiara actuala a intreprinderii si se va estima profitabilitatea sa viitoare care depinde in primul rand de rentabilitate. De asemenea se vor studia capacitatile intreprinderii de a se dezvolta pe o perioada mai lunga de timp astfel incat sa poata face fata riscului conjuncural si incertitudinii.
Analiza riscului pe termen lung
Un dezechilibru, posibil oricand sa apara, nu trebuie sa devina structural. De aceea este important pentru firma sa se asigure functionarea sa si riscul proiectelor derulate nu antreneaza o degradare a structurii pasivului si disparitia fondurilor proprii. Pentru a garanta solvabilitatea finala intreprinderea va trebui sa ramana rentabila. In acest sens, va trebui sa verifice:
autonomia cresterii: rata de crestere sustinuta de politica financiara promovata trebuie sa fie superioara ratei de crestere observata;
existenta efectului levierului pozitiv: rata rentabilitatii economice trebuie sa depaseasca costul capitalurilor imprumutate.
Stabilirea conturilor previzionale este necesara pentru a studia efectul
programelor noi si tendintelor actuale observate echilibrului financiar al contului de profit si pierdere si al bilantului.
Unele cazuri caracteristice pot fi evidentiate:
Investitia este supradimensionata in raport cu necesitatile si capacitatea intreprinderii. In acest caz intreprinderea va fi incapabila sa rentabilizeze activele de productie datorita in primul rand, insuficientei pietei, deoarece ea va suporta costuri de functionare si cheltuieli financiare suplimentare pe termen scurt cu atat mai mult cu cat marjele comerciale vor ramane un timp moderate. Ulterior insa ea se va confrunta cu dificultati legate de inlocuirea acestor active. Aceasta situatie va conduce sistematic la o criza de trezorerie, generand mereu o deteriorare structurii financiare, deoarece intreprinderea trebuie sa mobilizeze mai multe fonduri proprii decat au fost prevazute sau sa se indatoreze excesiv.
rata de crestere sau rentabilitate prevazuta este prea mica pentru a justifica marimea investitiei;
rata de crestere prevazuta si nevoile de capitaluri corespunzatoare sunt incompatibile cu conditiile economice si financiare ale intreprinderii;
cererea de finantare externa, limitata de o atitudine prudentiala sau de capacitatea de indatorare a firmei este insotita de o mobilizare excesiva a fondurilor proprii. Previziunile anticipeaza intr-o forma foarte optimista curgerea fluxurilor de profit, si o perioada scurta pentru depasirea pragului de rentabilitate.
In situatiile cele mai obisnuite exaninarea posibilitatilor de reducere a
marimii investitiei si a cheltielilor de exploatare, asociate unui efort de promovare a produselor ar putea conduce la ameliorarea marjei comerciale. In acest sens o marje mai importanta a finantarii din capitalurile proprii s-ar putea impune.
In schimb rezultatele care apar satisfacatoare si continue precum si previziuni coerente cu performantele realizate in trecut ar putea constitui punctul cheie pentru acceptarea unui eventual sprijin financiar.
Rentabilitatea adecvata genereaza solvabilitatea. Solvabilitatea finala la sfarsitul perioadei de rambursare a unui credit depinde de capacitatea de rambursare si de fluxurile de lichiditati pe care intreprinderea le va genera. Pentru acest tip de analiza se pot utiliza pozitia fondurilor si soldul de exploatare, sau in locul acestora capacitatea de autofinantare diminuata cu investitiile imobilizate sau investitiile in fond de rulment.
Luarea in considerare a sectorului si, daca este posibil, a pietei si formelor de concurenta poate contribui la aprecierea capitalurilor disponibile. Conturile de profit si pierdere si bilanturile provizionale sunt deasemenea in mod obisnuit, folosite pentru aprecierea impactului proiectelor de investitii asupra fluxurilor financiare, ratei de rentabilitate, structuri financiare
Aprecierea riscului conjunctural
Riscul este evenimentul care poate totdeauna sa apara. Pentru a face fata
neprevazutului va trebui sa existe capacitatea de mobilizarii de resurse excedentare. Autonomia financiara si prestanta financiara a managerilor joaca un rol important in aprecierea acestui risc.
Va fi necesara anliza bilantului si contului de profit si pierdere, evidentiind solvabilitatea in functie de fondurile proprii si lichiditatea in functie de fondul de rulment sau excedentul trezoreriei de exploatare.
3.3 Structura financiara a intreprinderii
Creditul pe termen scurt constituie o sursa cu pondere importanta pentru completarea fondurilor necesare unei intreprinderi cu rentabilitate ridicata este avantajos sa se recurga la credite pe termen scurt pentru extinderea activitatii in mod rapid decat sa se accepte constituirea de fonduri proprii prin capitalizarea profiturilor. Acest lucru este valabil daca rata rentabilitatii este mai mare decat rata dobanzii. Exista posibilitatea ca pe parcurs rata dobanzii sa devanseze rata rentabilitatii, generand astfel pierderi pentru intreprindere. Contractarea de imprumuturi implica posibilitatea intreprinderii de a onora sarcinile financiare generate de acestea, ceea ce inseamna ca, in analiza capacitatii de plata, se porneste de la nivelul sarcinilor financiare fixe si previziunea fluxului de lichiditati.
Abaterile pozitive sau negative fata de rezultatul previzionat genereaza variatii mai puternice ale rentabilitatii capitalurilor proprii la intreprinderile indatorate. Chiar daca rentabilitatea financiara este ridicata, datoriile mari pot antrena instabilitatea rezultatelor, situatie neagreata in lumea financiara.
Structura financiara poate fi analizata ca fiind configuratia pasivelor sau resurselor firmei la o anumita data.
Poate fi caracterizata prin ratele relative privind componenta pasivului:
CPR / P + DL / P + DS / P = 1
unde: CPR = capitaluri proprii
DL = datorii pe termen scurt
Ds = datorii pe termen scurt
In teoria financiara, structura resurselor este considerata optima cand corespunde unei combinari a resurselor incat sa minimizeze costul capitalului.
Aceste criterii trebuiesc corelate cu autonomia dorita a intreprinderii, asigurarea flexibilitatii in cazul in care este necesara o indatorare aditionala, nivelul riscului financiar asumat. Politica de finantare determina diferentieri intre rentabilitatea economica si rentabilitatea financiara. Astfel, la rentabilitati economice egale, rentabilitatea financiara difera in functie de politica de finantare dusa de firma.
3.4 Influenta riscului asupra rentabilitatii financiare
Ca si rentabilitatea economica rentabilitatea capitalurilor proprii poate fi descompusa pe componente astfel:
PN / CPR = (PN / CA) * (CA / CPR)
Sau
PN / CPR = (PN / CA) * (CA / AT) * (PT / CPR)
unde: PN / CA = rata marjei nete de acumulare;
CA / AT = rotatia activului total prin cifra de afaceri;
PT / CPR = rata globala de indatorare;
CPR = capitaluri proprii;
PN = profit net;
AT, PT = active, pasive totale.
Relatia precedenta mai poate fi scrisa astfel:
Rentabilitatea financiara = Rentabilitatea economica * Rata globala de
Indatorare
Drept urmare rentabilitatea financiara avand originea in rentabilitatea economica, va fi determinata de aproximativ aceiasi factori, si anume:
rata marjei nete de acumulare (factor cantitativ) care masoara profitabilitatea intreprinderii, fiind un indicator de politica industriala;
rotatia activului total prin cifra de afaceri (factor calitativ), fiind un indicator de politica comerciala;
rata globala de indatorare (factor calitativ) reprezentand structura financiara, si deci politica de finantare.
Diferenta dintre rentabilitatea economica si cea financiara se datoreaza politicii de finantare adoptata de fiecare intreprindere in parte. Astfel la rentabilitati economice egale, rentabilitatea financiara va fi diferita, dupa cum intreprinderea se finanteaza prin fonduri proprii sau imprumutate. Aceasta diferenta provine din dublul joc al cheltuielilor financiare si al impozitului pe profit.
Pentru a evidentia influenta riscului asupra rentabilitatii financiare vom recurge la o alta descompunere a acesteia , astfel:
RN / CPR = (RE / AT) * (RN / RE) * (PT / CPR)
unde: RE / AT = rentabilitatea economica;
(RN / RE) * (PT / CPR) = impactul indatorarii;
RE = reprezinta rezultatul exploatarii neafectat de elementele
financiare (dobanzile).
Rentabilitatea financiara = Rentabilitatea economica * Impactul indatorarii
Ultimii doi termeni grupati sub denumirea “impactul indatorarii” reflecta influenta cheltuielilor financiare (nete) si respectiv coeficientul de indatorare (rata indatorarii globale). Se observa si in aceasta descompunere, dependenta rentabilitatii financiare de rentabilitatea economica si de indatorare. Pornind de la influenta indatorarii intreprinderii asupra rentabilitatii capitalurilor proprii, se poate stabili un criteriu de optimizare a structurii capitalurilor, in vederea minimizarii costului de procurare al acestora, a cresterii rentabilitatii financiare, cu evidenta efectului indatorarii.
3.5. Efectul de levier financiar
Analiza variabilitatii rentabilitatii capitalului propriu sub incidenta politicii financiare a intreprinderii reprezinta un aspect fundamental al riscului financiar, care preocupa in mod special pe actionarii intreprinderii. Marimea influentei politicii financiare, a structurii financiare asupra performantelor intrepriderii, a dat nastere unei modelari simple cunoscuta sub denumirea de “levier financiar”. Aceasta denumire provine de la faptul ca, imprumuturile reprezinta o parghie financiara care influenteaza nivelul rentabilitatii capitalurilor proprii.
Levierul financiar exprima incidenta indatorarii intreprinderii asupra rentabilitatii capitalurilor proprii. Mentinand descompunerea de la 3.4 si integrand influenta fiscalitatii asupra rezultatului vom obtine forma cea mai frecventa de prezentare a rentabilitatii financiare, functie de rentabilitatea economica si de impactul indatorarii:
BILANT
Re = rentabilitatea economica;
Rf = rentabilitatea financiara; Rate de rentabikitate caracteristice
Rd = rata medie de dobanda. structurii bilantiere
Pentru exemplificare se admite ipoteza, potrivit careia, profitul net (PN) este determinat de rezultatul exploatarii, corectat cu dobanzile la capitalurile imprumutate si cu impozitul pe profit (i):
PN = (RE – Dob.)(1 – i)
Din relatia de calcul a rentabilitatii economiei se obtine rezultatul brut al exploatarii ca remunerare a intregului activ economic:
Re = RE / AE de unde: RE = Re * AE
Cum insa activul economic, este finantat integral din capitalurile proprii si cele imprumutate RE se mai poate scrie astfel:
RE = Re(CPR + D)
Dobanda (Dob.), ca remunerare a capitalurilor imprumutate la un nivel dat al ratei de dobanda, rezulta din relatia:
Dob = D * Rd
Rata rentabilitatii financiare in aceste conditii devine:
Rf = PN / CPR = [(RE – Dob) / CPR] (1 – i) = {[(RE * AE) – (D * Rd)] / CPR}
(1 – i) = {[Re (CP + D) – D * Rd] / CPR} (1 – i), de unde rezulta
Rf = [Re + (Re – Rd) * D / CPR] (1 – i)
(Re – Rd) * D / CPR = Levierul financiar (al indatorarii)
Rf = Re + Efectul de levier al indatorarii
In aceasta relatie fundamentala, termenul “Re – Rd” este numit un levier, iar termenul “D / CPR” reprezinta bratul levierului (anumiti autori atribuie adesea denumirea de levier, acestui coeficient de indatorare, dar aceste nuante nu prezinta o importanta deosebita).
Efectul generat de indatorare antreneaza modificarea nivelului rentabilitatii capitalurilor proprii in sensul cresterii sau scaderii sale dupa cum rentabilitatea economica este superioara sau este superioara sau inferioara costului mediu al datoriilor. Acest efect va fi amplificat prin bratul levierului cu cat ponderea indatorarii in sursele de finantare va fi mai ridicata.
Daca levierul este pozitiv, rentabilitatea financiara va fi cu cat mai importanta (fiecare procent de crestere a indatorarii va determina o crestere a rentabilitatii financiare egala cu diferenta dintre Re si Rd). Intreprinderea are in acest caz interesul sa se imprumute la maxim pentru a beneficia de efectul de levier.
Daca levierul este negativ, cresterea indatorarii intreprinderii are efect nefavorabil asupra rentabilitatii financiare, astfel incat cu fiecare procent de crestere a indatorarii, rentabilitatea financiara se va diminua cu diferenta dintre rata rentabilitatii economice si medie a dobanzii.
Eficienta indatorarii asupra rentabilitatii financiare este dependenta de raportul dintre rentabilitatea economica si rata medie de a dobanzii astfel:
Daca Re > Rd situatia este profitabila actionarilor. Apelarea la credite apare ca un mijloc de ameliorare a rentabilitatii capitalului propriu. Rentabilitatea financiara este necesara este in aceste conditii o functie crescatoare de gradul de indatorare al intreprinderii (Rf > Re);
Daca costul datoriilor este mai mare decat rentabilitatea economica (Re < Rd), rentabilitatea financiara este o functie descrescatoare de gradul de indatorare (Rf < Re). Deoarece indatorarea deterioreaza performantele intreprinderii, se impune minimizarea raportului D / CPR;
Egalitatea Re = Rd semnifica stabilitatea structurii financiare.
Efectul nefavorabil al indatorarii asupra rentabilitatii financiara adauga
riscului economic o dimensiune specifica : riscul financiar.
Daca la scaderea activitatii, Re se diminueaza cu Re, variatia corespunzatoare (scaderea) a lui Rf, respectiv variatia riscului, va fi Rf pusa in evidenta direct prin relatia:
Rf = (1- i) [Re – Re + (D / CPR)(Re – Re – Rd)] – (1 – i)[Re + D / CPR (Re –
Rd)]
Rf = -(1 – i) Re (1 + D / CPR)
Deci intensitatea scaderii rentabilitatii capitalurilor proprii (amplificarea riscului financiar) va fi cu atat mai ridicata, cu cat raportul D/CPR este mai mare.
Deoarece numaratorul raportului D/CPR include toate datoriile bancare atat pe termen lung cat si pe termen scurt, se poate face o descompunere astfel:
D/CPR = DTL/CPR + DTS/CPR,
in care: DTL = datorii pe termen lung;
DTS = datorii pe termen scurt.
Daca RDTS reprezinta cota medie de dobanda la imprumuturile pe termen scurt si RDTL cota medie de dobanda la imprumuturile pe termen lung, formula rentabilitatii financiare nete devine:
Rf = (1 – i){[Re + (Re – RDTL)*D/CPR] + (Re – RDTS)* D/CPR
Efectul de levier pe termen lung Efectul de levier pe termen scurt
Aceasta formula evidentiaza doua leviere fianciare, adesea independente deoarece ele corespund celor doua moduri de finantare distincte: credite bancare pe termen lung si pe termen scurt. Cum creditele pe termen scurt acordate in general la o rata de dobanda mai mare decat cele pe termen lung, aceasta dobanda risca sa depaseasca renatabilitatea economica a intreprinderii. In aceasta situatie levierul pe termen scurt ar putea avea o incidenta negativa mai puternica decat influenta benefica a levierului pe termen lung, astfel incat rezultanta lor sa determine cresterea riscului financiar.
Daca finantarea pe termen scurt are caracter permanent, pentru diminuarea riscului se prefera cresterea fondului de rulment – printr-o crestere a datoriilor pe termen lung – pentru finantarea nevoilor temporare. De aceea unii autori recomanda descompunerea levierului pe cele doua componente, ca o modalitate de preintampinare sau de diminuare a riscului financiar.
Exista o dificultate practica in determinarea levierului pe termen scurt la interprinderile cu activitate sezoniera. Rationamentul porneste de la principiul potrivit careia suma activului (imobilizari + nevoi de fond de rulment + disponibilitati) este relativ stabila. Ori, acesta este in special valabil pentru imobilizari care sunt active aciclice, dar nu si pentru nevoia de find de rulment care este formata din active ciclice si sezoniere. Nevoia de fond de rulment are deci doua componente: o parte fixa reprezentand nevoia de fond de rulment structurala, asimilata nevoilor permenente si finantate din resurse stabile si o parte variabila, conjuncturala, reprezentand nevoile sezoniere finantata din cerdite pe termen scurt. De aceea pentru a face comparabila rentabiliattea activului pe termen lung cu rentabilitatea activului pe termen scurt, trebuie sa se ia in considerare valoarea medie a activelor.
Astfel, separarea levierului financiar pe termen lung si scurt poate fi arbitrara.
Analiza riscului financiar se poate face dupa o metodologie similara celei prezentate la riscul de exploatare. Coeficientul de elasticitate global ca rezultat al efectului structurilor operationale si financiare evidentiaza impactul celor doua categorii de costuri fixe (de exploatare si financiare) asupra transformarii cifrei de afaceri in rezultat curent.
Considerarea cheltuielilor financiare (dobanzi), la un nivel dat de activitate (deci pentru o nevoie de capital data), drep cheltuieli fixe conduce la determinarea unui prag de rentabiliatate global dupa relatia:
CAPRG = (CF +DOB)/(1 – Rv) = (CF + DOB)/RMCV
Amplificarea efectului pozitiv al indatorarii este posibila in primul rand, prin valorificarea cu randament superior a tuturor resurselor de care dispune intreprinderea ea fiind interesata sa asigure folosirea integrala si eficienta a intregului capital indiferent de provenienta sa. Aceasta presupune atat sorirea veniturilor, cat si reducerea cheltuielilor in ansamblu, ceea ce se reflecta in cresterea ratei rentabilitatii economice.
Riscul financiar amplifica riscul economic facand trezoreria foarte vulnerabila (ea trebuie sa onoreze plata dobanzilor si rambursarile scadente), vulnerabilitatea se poate degenera in incapacitate de plata. Relatia efectului de levier financiar permite explicarea nivelului si evolutiei rentabilitatii financiare in functie de doi factori principali: indatorarea intreprinderii si rentabilitatea economica.
Fiecare dintre acesti doi factori fac sa intervina pe a doua treapta de analiza, alte rate explicative, esentiale pentru sanatatea financiara a intreprinderii:
In acest sistem analitic, rata rentabilitatii financiare este rezultatul eficientei intregii activitati comerciale, de exploatare si financiare, a intreprinderii, asa cum rezulta din relatia:
Rf = Re / CPR = RE / CA * CA / AT + (RE / CA * CA / AT – Rd) D / CPR
Prin urmare imbunatatirea performantelor financiare ale intreprinderii necesita:
sporirea rentabilitatii comerciale;
accelerarea rotatiei activelor, cresterea eficientei folosirii acestora;
fundamentarea judicioasa a politicii financiare care sa permita intreprinderii valorificarea unor conjuncturi favorabile.
Pentru ca efectul de levier sa actioneze favorabil este necesar ca diferenta (Re – Rd) sa ramana pozitiva. In practica economica aceasta diferenta mai intai in maniera satisfacatoare pentru a atinge la un moment dat valoarea maxima sau
chiar negativa.
Amplificarea efectului pozitiv al indatorarii este posibila in primul rand, prin valorificarea cu randament superior a tuturor resurselor de care dispune intreprinderea, ea fiind interesata sa asigure folosirea integrala si eficienta a intregului capital, indiferent de provenienta sa. Aceasta presupune atat sporirea veniturilor cat si reducerea cheltuielilor in ansamblu ceea ce se reflecta in cresterea ratei rentabilitatii economice.
Dar, rentabilitatea economica alaturi de rata dobanzii practicata, la imprumuturile angajate care poate varia de la o perioada la alta sub influenta mai multor factori, joaca un rol hotarator asupra efectului de levier.
Sub acest aspect, este deosebit de relevanta situatia creata in economia romaneasca, in aceasta faza de tranzitie, in care rata dobanzii la creditele bancare, a atins un nivel foarte ridicat, coroborat cu limitarea ofertei si cresterea cererii de capital imprumutat. In aceste conditii, influenta exercitata de rata dobanzii asupra efectului de levier, devine cel mai adesea negativa.
Totusi, chiar si in cazul ratei inalte a dobanzii, deci a costului ridicat al capitalului imprumutat, se poate obtine un efect de levier pozitiv prin selectarea judicioasa, in primul rand, de catre agentii economici, a actiunilor intreprinderii finantate prin indatorare, asigurandu-se astfel utilizarea eficienta maxima, si accelerarea rotatiei intregului capital.
Pe de alta parte, conform relatiei (Re – Rd) D / CPR, un factor determinant al marimii efectului de levier, este si raportul de marime dintre capitalul imprumutat si capitalul propriu de care dispune intreprinderea. Daca vom considera ca actiunea celorlalti factori ramane constanta, un nivel mai ridicat sau mai scazut al acestui raport, va influenta direct proportional efectul de levier rezultat.
In acelasi timp, insa, indatorarea este o metoda riscanta pentru imprumutat dar si pentru imprumutator. Din punct de vedere al intreprinderii, care foloseste imprumuturi, indatorarea presupune riscul de a nu face fata obligatiilor de plata catre creditori (rambursari si dobanzi), iar un volum mare al datoriilor exigibile neonorate o poate face insolvabila, ducand-o la faliment si la pierderea capitalului propriu. Acest aspect nefavorabil apare cu atat mai mult, cu cat proportiile capitalului imprumutat si dobanzile aferente sunt mai mari, iar rentabilitatea economica este mai redusa.
Analiza riscului financiar si a efectului de levier ce insotesc apelul la indatorare prezinta un interes major pentru optimizarea structurii financiare si asigurarea viabilitatii oricarei intreprinderi care functioneaza in conditiile unei autentice economii de piata.
In concluzie, rentabilitatea unei intreprinderi nu poate fi apreciata facand abstractie de la riscurile cu care ea se confrunta, riscuri corespunzatoare celor doua tipuri de rentabilitate:
riscul economic, concretizat in efectul de levier operational;
riscul financiar, exprimat prin efectul de levier negativ.
Riscul financiar adanceste riscul economic traducandu-se printr-o mare
vulnerabilitate a trezoreriei (la cheltuieli privind dobanda adaugandu-se si cele de rambursare a imprumuturilor), care in final genereaza o incapacitate de plata a intreprinderii.
Mentinerea avantajelor generate de o rentabilitate economica mai mare decat costul capitalului imprumutat, respectiv a efectului de levier favorabil intreprinderii, necesita eforturi pe linia innoirii permanente a produselor, a patrunderii pe noi piete, corelate cu intensitatea preocuparilor pentru asigurarea unui potential tehnic si uman conform exigentelor unei competitii tot mai intense.
Studiu de caz
Studiu de caz pentru analiza structurii financiare a intreprinderilor:
– mii lei –
Societatea comerciala CONFECTIA S.A. prezinta o structura financiara echilibrata caracterizata prin existenta datoriilor pe termen lung si o pondere nesemnificativa a datoriilor pe termen scurt in totalul resurselor (aproximativ 6%). Deci achitarea obligatiilor financiare legate de imprumuturile contractate nu ridica probleme deosebite.
La ASCO S.A. situatia economica si financiara este grava, ponderea datoriilor in totalul resurselor apropiindu-se de 41% din care 32% reprezinta datorii pe termen scurt. Se pune astfel intrebarea daca ASCO S.A. va reusi sa-si onoreze obligatiile fata de creditori pentru a-si putea echilibra structura financiara.
Pornind de la influenta indatorarii asupra rentabilitatii financiare se poate optimiza structura financiara astfel incat sa se minimizeze costul capitalurilor si sa se maximizeze rentabilitatea financiara.
– mii lei –
Societatea comercialaCONFECTIA S.A. are o rentabilitate economica ridicata (39,6%). Ponderea datoriilor in totalul resurselor fiind nesemnificativa rezulta ca impactul indatorarii asupra rentabilitatii financiare este neglijabil.
Rentabilitatea economica a societatii comerciale ASCO S.A. este foarte scazuta datorita in primul rand utilizarii insuficiente a imensului Activ de care intreprinderea dispune. Structura financiara a actionat negativ asupra rentabilitatii financiare si implicit amplificarea riscului financiar este mai mare cu cat raportul Datorii / Capital propriu este mai mare.
Studiu de caz pentru analizarea consecintei scaderii cu 15% a rentabilitatii economice asupra intreprinderilor in cauza.
– mii lei –
Cazul CONFECTIA S.A.
Rf = Ree + (Ree – Rd) * D / CP =
= 39,6 + (39,6 – 10) * 1,14 = 73,3%
Scaderea cu 15% a rentabilitatii economice inseamna:
39,6 – 39,6 * 15 / 100 = 33,6
Rf = 33,7 + (33,7 – 10) * 1,14 = 60,7%
Prin urmare o reducere cu 15% a rentabilitatii economice (de la 39,6% la 33,6%) a generat o scadere a rentabilitatii financiare cu 12% ( de la 73,3% la 60,7%).
Situatia este identica pentru cazulASCO S.A. o scadere cu 15% a rentabilitatii economice antrenand o scadere cu 6,81% a rentabilitatii financiare (de la –6,27% la –13,08%).
Studiu de caz pentru determinarea pragului de retabilitate global.
Analiza riscului financiar impune luarea in calcul a cheltuielilor financiare (dobanzile) care la un nivel dat de activitate (deci pentru o nevoie de capital data) sunt considerate cheltuieli fixe. In acest caz se calculeaza un prag de rentabilitate global dupa relatia:
CAPR = (CF + Dob) / (1 – Rv) = (CF + Dob) / RMCV
– mii lei –
Pentru societatea comerciala CONFECTIA S.A. care are o situatie buna in ceea ce priveste riscul de exploatare, integrarea cheltuielilor financiare in cheltuielile fixe a condus la cresterea cifrei da afaceri critice de la 12711576 mii lei la 39565900 mii lei. Rezultatul exploatarii este relativ stabil datorita marjei suficient de mari in comparatie cu cheltuielile fixe. Indatorarea conduce la o crestere a sensibilitatii rezultatului curent fata de rezultatul exploatarii, dar se mentine in limite controlabile.
Pentru societatea comerciala ASCO S.A. integrarea cheltuielilor financiare in cheltuielile fixe a condus la cresterea cifrei de afaceri critice de la 29406374 mii lei la 31023083 mii lei si la degradarea pozitiei in raport cu aceasta. Sensibilitatea generala a rezultatului curent este mare datorita instabilitatii mari a rezultatului din exploatare.
In ce priveste pragul de rentabilitate global CONFECTIA S.A. il depaseste cu aproximativ 22166551 mii lei, reusind astfel sa acopere toate cheltuielile, dar pentru ASCO S.A. cresterea pragului mde rentabilitate nu face altceva decat sa mareasca cuantumul cheltuielil9or nerecuperate, deci suma pierderiilor va creste.
Este de dorit ca rata rentabilitatii financiare sa fie mai mare decat rata medie a dobanzii de pe piata pentru a face mai atractiva investitia in intreprindere decat in depozitele bancare, iar depasirea ratei de dobanda sa fie proportionala cu prima de risc pe care mediul economic al intreprinderii il prezinta investitorului.
Studiu de caz pentru determinarea ratelor de rentabilitate financiara si a ratelor de indatorare la cele doua intreprinderi analizate.
Ratele de rentabilitate financiara:
Rentabilitatea financiara neta=rezultatul net al exercitiului/capitaluri proprii.
Rentabilitatea financiara inainte de impozit=rezultatul curent inainte de impozit/capitaluri proprii
Randamentul capitalurilor proprii=dividende/capitaluri proprii
Numitorul reprezinta capitaluri proprii exclusiv profitul nerepartizat.
Ratele de indatorare:
Coeficientul total de indatorare sau rata levierului:
= datorii totale(pe termen lung si scurt) / capitaluri proprii <1
Rata datoriilor financiare:
= datorii financiare(termen lung si mediu) / capitaluri permanente <0.5
Rata independentei financiare:
= capitaluri proprii/ capitaluri permanente 0.5
Costul indatorarii sau rata medie a dobanzii:
= cheltuielile financiare / imprumuturi totale <Re
Rata de prelevare a cheltuielilor financiare:
= cheltuieli financiare/ excedent brut de exploatare <0,6
– mii lei –
La societatea comerciala CONFECTIA S.A. ratele de rentabilitate financiara reflecta situatia buna in care se afla intreprinderea , respectiv capacitatea acesteia de a degaja profit prin capitalurile angajate in activitatea sa. Valoarea supraunitara a coeficientului total de indatorare semnifica faptul ca acesta intreprindere depinde intr-o mica masura de creantierii sai. Rata datoriilor financiare fiind mult sub pragul de 0,5 indica faptul ca intreprinderea poate beneficia in continuare de imprumuturi in conditii de garantie sigura.
Costul indatorarii sau rata medie a dobanzii este mai mica decat rata de rentabilitate economica (0,16< 0,396) deci indatorarea favorizeaza finantarea prin imprumuturi.
La societatea comerciala ASCO S.A. situatia grava in care se gaseste este demonstrata si de valorile inregistrate de cele doua categorii de rate calculate. Deoarece in ultimii ani de activitate aceasta interprindere a lucrat cu un profit insuficient si apoi in pierdere, ratele de rentabilitate financiara au un rezultat nesemnificativ Rata de prelevare a cheltuielilor financiare fiind mai mare decat 0,6, semnifica faptul ca intreprinderea analizata se confrunta cu dificultati de gestiune financiara riscand sa intre in stare de faliment.
CAPITOLUL 4. ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT (INSOLVABILITATEA)
Diagnosticul riscului de faliment consta in evaluarea capacitatii de a face fata angajamentelor asumate fata de terti (persoane fizice sau juridice), deci in analiza solvabiliattii intreprinderii. Analiza riscului de faliment se poate realiza in maniera statica prin analiza echilibrelor financiare din bilant, sau in maniera dinamica, prin analiza fluxurilor din tabloul de finantare.
In sistemul analizei financiar patrimoniale, analiza aptitudinii intreprinderii de a fi solvabila, de a-si desfasura activitatea in conditii de risc minim, ocupa un loc central. Echilibrul financiar este un inperativ permanent pentru orice agent economic, in sensul ca mentinerea solvabilitatii este o conditie ce se impune intreprinderii in mod curent.
Orice dereglare privind rambursarea datoriilor, necesita o corectura urgenta, astfel ele genereaza prejudicii imaginii fidele, care se poate degrada substantial datorita perturbarilor periodice.
Aprecierea capacitatii intreprinderii de a-si regla in termen obligatiile se face nuantat in functie de conditiile concrete economico-financiare in care isi desfasoara activitatea.
O intreprindere poate cunoaste dificultati ocazionale determinate, de exemplu, de neacoperirea in termen a unei creante, sau accelerarii platilor intr-o perioada de crestere a activitatii, dar si dificultati financiare periodice ca de exemplu intarzierea platilor in anumite momente ale anului.
Investigatia clasica a riscului de faliment permite evidentierea performantelor din trecut ale intreprinderii, chiar si informatii concludente asupra riscului de exploatere, financiar, etc. Insa nu este suficienta pentru luarea unor decizii. Din complexitatea aspectelor pe care le implica conceptul de risc de faliment se apreciaza ca fiind esentiaale pentru procesul decizional, cele ce vor fi prezentate in continuare.
4.1. Conceptul de intreprindere in dificultate
Dupa 1990 mediul economico-social intern si international a fost perturbat. In acest nou context o serie de intreprinderi au dat faliment, iar altele supravietuiesc artificial.
Conceptul de intreprindere in dificultate a fost definit de pe diverse pozitii: juridice, economice, social-politice, financiare.
Starea de dificultate este definita, in teoria economica, ca o situatie permanenta de criza fianciara care poate deveni rapid dramatica prin restrangerea activitatii, reducerea creditelor etc. Criteriile generale care stau la baza identificarii intreprinderilor in dificultate sunt:
– insolvabilitatea, adica activul nu este suficient pentru achitarea
datoriilor. Acest criteriu este in general tardiv, pentru ca in acest
stadiu nu mai exista active circulante realizabile;
– supraindatorarea, caz in care gradul de indatorare este atat de mare
incat compromite capacitatea intreprinderii de a face fata datoriilor
scadente;
– existenta unor fapte de natura sa compromita continuitatea exploatarii.
Uniunea Europeana a Expertilor Contabili a retinut urmatoarea semne ale unei situatii dificile reale sau potentiale:
existenta unui fond de rulment negativ sau chiar a unui rezultat negativ;
utilizarea unor credite curente pentru finantarea investitiilor;
imposibilitatea reinnoirii creditelor;
imposibilitatea reglarii creditelor la scadenta normala;
falimentul unor furnizori sau clienti;
disparitia sau indisponibilitatea unui conducator;
persistenta unor greve.
O intreprindere in dificultate este o intreprindere in dezechilibru pe plan industrial, social si financiar.
Intreprinderile in dificultate se caracterizeaza in esenta prin:
inadaptarea la mediu, aceasta inadaptare poate deveni din ce in ce mai importanta si poate periclita supravietuire intreprinderii;
scaderea volumului de activitate si a rentabilitatii;
folosirea unor tehnici si instrumente de management neperformant;
situatie financiara dificila;
grad scazut de utilizare a capacitatii de productie;
neasigurarea concordantei: om-metoda-masina.
Din punct de vedere juridic o intreprindere este considerata in dificultate,
atunci cand se afla in stare de incetare de plati, adica atunci cand nu mai poate face fata datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile.
In acest caz, legea prede deschiderea procedurii de reorganizare sau lichidare judiciara.
In practica, insa, este greu de stabilit momentul cel mai potrivit pentru deschiderea procedurii:
daca interventia juridica este tardiva, cand intreprinderea nu mai are active suficiente ea nu isi va mai putea achita obligatiile;
daca interventia este precoce, ea poate genera cheltuieli si poate traumatiza intreprinderea, in loc sa incerce redresarea prin proceduri mai simple.
Derularea procedurii juridice, conform legislatiei din Romania incepe pe
baza unei cereri depuse la tribunal de catre debitor, de catre creditori sau de catre Camera de Comert si Industrie Teritoriala.
Cerea debitorului este insotita de:
bilantul contabil si copii de pe registrele contabile curente;
contul de profi si pierdere din anul anterior depunerii cererii;
o declaratie a debitorului in care arata intentia de a-si reorganiza sau lichida averea.
Un creditor care are o creanta certa, lichida si exigibila poate depune la tribunal o cerere impotriva unui debitor care timp de 30 de zile a incetat platile. Deasemenea Camerele de Comert si Industrie pot introduce cerere impotriva debitorului care se afla intr-o situatie notorie de incetare a platii.
Tribunalul este cel care stabileste daca intreprinderea este in stare de incetare de plati si continuarea procedurii prin notificarea acesteia creditorilor, debitorilor si Oficiului Registrului Comertului. Deasemenea tribunalul denumeste un judecator sindic si un administrator judiciar. Judecatorul sindic este insarcinat pe toata durata procedurii cu conducerea tuturor operatiunilor implicate de reorganizarea sau lichidarea judiciara. Administratorul supravegheaza gestionarea intregii activitati pe durata procedurii. Aceasta presupune pe de o parte supravegherea, sau, dupa caz conducerea activitatilor de redresare iar pe de alta parte asigurarea unei gestiuni prudente care sa nu conduca la acumularea de noi datorii.
In cadru aceleeasi peoceduri se prevede propunerea unui plan fie de reorganizare si continuare a activitatii debitorului, fie de vanzare a averii debitorului, fie de lichidare. Planul de reorganizare a activitatii intreprinderii cuprinde obligatoriu:
perspectivele financiare, in special modalitatile de reglare a pasivului;
perspectivele economice cu privire la structurile si activitatile noi ale intreprinderii;
obiectivele sociale (nivelul si perspectivele locurilor de munca, conditiile sociale pentru continuarea activitatii, actiunile de natura sa conduca la reorientarea profesionala a personalului).
In timpul unei perioade de observare, tribunalul poate sa decida in orice moment, lichidarea, daca apreciaza ca redresarea nu este posibila. Reorganizarea nu este un scop in sine. Incercarea de a redresa intreprinderile prin subventii sau prin acordarea de credite constituie o solutie de supravietuire artificiala si in acelasi timp o grava eroare a organelor de conducere.
4.2. Cauzele falimentului intreprinderii
Cauzele generatoare de dificultati pentru intreprinderi sunt diverse. O buna parte din acestea provin din mediul economico-social si concurential in care firma actioneaza:
accentuarea concurentei interne si internationale;
aparitia unor produse de substitutie;
pierderea unui client important sau falimentul acestuia;
falimentul unui furnizor important ce asigura anumite materiale, piese, subansamble esentiale pentru continuarea activitatii intreprinderii;
falimentul unei banci cu care intreprinderea avea relatii financiare preponderenta;
aparitia unor reglementari pe linia securitatii si protectiei mediului;
scaderea continua a cotatiei la bursa.
Studiile statistice efectuate au evidentiat faptul ca aceste cauze detin in
medie o pondere de cca 51% in declansarea unui faliment.
Cauzele interne sunt generate de o gestiune deficitara si sunt in esenta urmatoarele:
rotatia stocurilor si clientilor inferioara normei sectoriale;
practicarea unor marje inferioare normelor sectoriale;
finantarea investitiilor cu surse aferenta exploatarii;
pierderi repetate din exploatare;
Aceste cauze sunt la originea a peste jumatate din numarul de falimente inregistrate in decursul timpului.
Dupa natura lor, cauzele dificultatilor pot fi sistematizate astfel:
cauze legate de reducerea volumului de activitate datorata in principal:
tendintei de scadere a cererii pentru produsele realizate de intreprindere sau pierderii unor clienti importanti;
competitivitatii in scadere a produselor intreprinderii;
gradul redus de reinnoire a produselor, respectiv de adaptare la nevoi;
scaderii cojuncturale a cererii;
intensificarii concurentei interne si internationale;
falimentul unui furnizor important.
cauze legate de reducerea marjelor si a rentabilitatii. Exemple:
decizii strategice inadecvate;
rigiditatea preturilor de vanzare;
cheltuieli prea mari cu personalul;
existenta unor mijloace fixe depasite din punct de vedere tehnic;
ponderea mare a cheltuielilor financiare;
cresterea pretului materiilor prime.
cauze specifice privind trezoreria intreprinderii:
falimentul unor clienti importanti;
dificultati in obtinerea creditelor;
durata mare de rotatie a stocurilor;
prelungirea duratei creditului-clienti;
diminuarea duratei creditului-furnizori.
cauze specifice sistemului de management:
pregatirea profesionala necorespunzatoare a conducatorilor si incapacitatea intreprinderii de a se adapta noilor cerinte ale pietei;
neintelegeri intre membrii conducerii;
contabilitatea analitica deficitara si necunoasterea costului complet;
lipsa inlocuitorilor pentru conducatorii actuali;
remunerarea excesiva a salariatilor din personalul de conducere.
cauze accidentale:
deturnari de fonduri;
calamitati;
probleme sociale interne.
In urma unui studiu referitor la cauzele falimentelor efectuat in Franta in anul 1986 s-au identificat urmatoarele cauze principale:
– falimentul unor clienti 21%
– stocuri prea mari 11%
– reducerea creditelor 11%
– cheltuieli cu personalul prea mari 10%
– decesul sau boala conducatorului 10%
– contabilitatea deficitara si necunoasterea costului
complet 9%
– deturnari de fonduri 8%
– expropriere 8%
– scadere conjuncturala a CA 8%
– organizarea deficitara a intreprinderii 6%
Agentia internationala de consultanta “DUNN & BRADSTREET” a elabort o lista ce contine cele 10 amenintari majore pentru supravietuirea unei firme in conditiile unei economii concurentiale. Acestea sunt:
amplasarea gresita a afacerii ca urmare a unei politici de marketing necorepunzatoare concretizata in:
nepromovarea unei reclame corespunzatoare;
pita de desfacere nefavorabila.
investirea unui capital prea mare in active fixe care nu produc efectele scontate;
insuficienta de capital ca urmare a unor investitii prea mari in active fixe;
resurse insuficiente pentru rambursarea datoriilor;
proasta gestionare a stocurilor, in sensul ca o intreprindere mareste stocurile pentru sporirea desfacerilor;
expansiune nefundamentata pe o piata neverificata in prealabil;
capitalizarea inadecvata determinata de riscul activitatii (in situatia unei activitati cu risc mare, dividendele vor fi mai mari, iar partea de capitalizare va fi mai mica);
experienta si calificare insuficienta;
probleme de personal calificat prin plecarea sau transferarea specialistilor la alte intreprinderi;
10)birocratia interna si externa.
Pentru intreprinderile aflate in tranzitie economica, la cauzele prezentate se adauga cauze specifice cum ar fi:
instabilitatea pietelor chiar si pentru produsele de larg consum;
ponderea increstere a sectorului informal manifestata prin existenta unui volum considerabil de activitate economica neinregistrata si/sau a importuri frauduloase. Aceasta genereaza o concurenta neloiala, fraude, evaziuni fiscale etc;
mediocritatea infractiunii fizice si a sistemelor de comunicatie;
insuficienta sistemelor de formare profesionala;
ineficacitatea institutiilor orizontale (administrative, juridice etc);
insuficienta resurselor financiare.
4.3. Analiza statica a riscului de faliment pe baza bilantului patrimonial
Analiza financiar patrimoniala este in esenta o analiza statica in care sunt prioritare valoarea si solvabiliattea intreprinderii. Acest tip de analiza a reprezentat mult timp in teoria economica singura modalitate de evaluare a riscului. Principalele instrumente operationale la care recurge analiza financiara pentru investigarea riscului de faliment sunt fondul de rulment si metoda ratelor.
In acceptiunea patrimoniala, activul si pasivul sunt formate din doua mari mase:
o masa relativ permanenta (cu o durata > 1 an) formata din activul imobilizat (Ai) si capitalul permanent (Cp);
o masa mobila (cu durata < 1 an) alcatuita din activul circulant (Ac) si obligatiiloe pe termen scurt (DTS).
Potrivit teoriei economice patrimoniale, o intreprindere este solvabila daca asigura echilibrul maselor de aceeasi durata, atfel spus, daca respecta urmatoarele reguli financiare:
Activ imobilizat (Ai) = Capital permanent (Cp)
Activ circulant (Ac) = Datorii pe termen scurt (DTS)
Respectarea stricta a acestor a cestor ecuatii de echilibru presupune o activitate fara intreruperi si de o regularitate perfecta in privinta incasarilor si platilor.. cu alte cuvinte, intreprinderea trebuie sa dispuna la fiecare scadenta a unei obligatii de disponibilitati suficiente pentru a le achita. Realizarea practica a caestor cerinte este dificila deoarece activele (ca intrari potentiale de fonduri) si pasivele (ca iesiri potentiale de fonduri) sunt asimetrice din punct de vedere al riscului.
In timp ce exigibilitatea obligatiilor pe termen scurt este certa, transformarea activului in disponibilitati este intamplatoare, putand fi perturbata de o serie de factori economico-financiari si conjuncturali. Aceasta asimetrie impune necesitatea constituirii unei rezerve, a unei marje in masura sa faca fata “neregularitatilor la scadenta”, cunoscuta in teoria economica sub denumirea de fond de rulment patrimonial (FR) sau capital de lucru (Working capital).
Fondul de rulment poate fi determinat astfel:
FR = CP – AI
Prin urmare fondul de rulment reprezinta acea parte din capitalul
permanent care depaseste valoarea activelor imobilizate nete si poate fi afectata finantarii activelor circulante.
FR = AC – DTS
Deci fondul de rulment reprezinta excedentul activelor circulante peste valoarea obligatiilor pe termen scurt.
Pornind de la componenta proprie si cea imprumutata a capitalului se poate calcula un fond de rulment propriu, respectiv fondul de rulment strain. Fondul de rulment propriu masoara excedentul de capital propriu peste valoarea activelor imobilizate si se calculeaza dupa formula:
FRpropriu = FR patrimonial – DTL
Fondul de rulment strain reprezinta diferenta dintre fond de rulment patrimonial si cel propriu.
Notiunea de fond de rulment rezulta prin confruntarea lichiditatii activelor cu exigibilitatea pasivelor permite evaluarea pe termen scurt a riscului insolvabilitatii.
In practica se pot intalni urmatoarele situatii:
AC = DTS, deci FR = 0
Firma este solvabila pe termen scurt, dar acest echilibru poate fi afectat
de orice dereglare in incasarea creantelor.
AC > DTS, deci FR > 0
Se inregistreaza un excedent de lichiditati potentiale pe termen scurt fata de exigibilitatea potentala pe termen scurt. Intreprinderea are o situatie favorabila in termeni de solvabilitate pentru ca este in masura sa faca fata obligatiilor la scadenta, dispunand in plus de un stoc tampon de lichiditati potentiale.
AC < DTS, deci FR <0
Lichiditatile potentiale nu acopera in totalitate exigibilitatile potentiale, intreprinderea avand dificulatti in ceea ce priveste echilibrul financiar.
Concluzionand putem spune ca valoarea ridicata a FR constituie premisa unei capacitati sporita de plata. Insa aprecierea corespunzatoare a semnificatiei FR pentru echilibrul financiar necesita luarea in considerare a duratei medii de rotatie a A si P care in practica nu sunt egale decat in cazuri exceptionale.
Daca activele circulante se rotesc (deci devin lichide) mai repede decat obligatiile, inseamana ca intreprinderea nu-si poate asigura echilibrul financiar. Un exemplu in acest sens il reprezinta intreprinderile din sectorul distributiei, a caror activitate se caracterizeaza printr-o rotatie rapida a CA, datorita incasarii in numerar a cheltuielilor, si o rotatie mai lenta a obligatiilor pe termen scurt, datorita termenelor de plata favorabile, acordate de furnizori. In aceste conditii echilibrul financiar este compatibil nu numai cu un fond de rulment mai mic ca valoare, dar si cu un fond de rulment negativ.
Daca activele circulante se rotesc mai lent decat obligatiile pe termen scurt (deci termenul de achitare a obligatiilor este mai mare decat cel de incasare a creantelor) mentinerea echilibrului financiar necesita un fond de rulment pozitiv si de o valoare ridicata. Daca AC se rotesc mai repede decat DTS, echilibrul financiar este asigurat cu un FR mic, chiar negativ.
Analiza FR permite aprecieri cu privire la echilibrul financiar al intreprinderii in masura in care se cunosc trei elemente:
valaorea fondului de rulment;
– gradul de lichiditate a activelor sau timpul mediu necesar transformarii in lichiditati;
gradul de exigibilitate a pasivelor sau timpul mediu de achitare a obligatiilor.
Rezulta, din cele prezentate anterior, ca nu exista o relatie simpla si clara
intre FR si riscul de faliment al intreprinderii. Anumite unitati satisfac cerintele echilibrului financiar cu un fond de rulment negativ, in timp ce altele se dovedesc insolvabile, in ciuda unui FR pozitiv. De asemenea, unele intreprinderi isi mentin solvabilitatea cu un FR scazut, in timp ce altele cunosc dificultati financiare in conditiile unui FR de valoare foarte mare.
Se poate deduce ca FR are putere cognitiva ridicata si nu poate reprezenta
un criteriu exclusiv de fundamentare a deciziilor privind echilibrul financiar. Fara a nega utilitatea FR, majoritatea specialistilor sustin necesitatea implicarii in analiza si a altor caracteristici financiare si economice ale intreprinderii.
4.4. Analiza riscului de faliment prin metoda ratelor
In analiza riscului de faliment se utilizeaza doua categorii de rate:
ratele de solvabilitate dintre cele mai utilizate sunt:
rata solvabilitatii generale – compara ansamblul lichiditatilor
potentiale asociate activelor circulante cu ansamblul obligatiilor scadente sub un an.
RSG = Activ circulant / Datorii pe termen scurt
Aceasta rata permite aprecierea gradului de acoperire a datoriilor pe termen scurt de catre activul circulant. O rata unitara arata o corespondenta deplina intre activele circulante si sursele corespunzatoare.
O valoare supraunitara a acestei rate indica existenta unor active circulante mai mari decat obligatiile pe termen scurt, deci utilizarea unei parti din capitalul permanent pentru finantarea exploatarii.
O rata subunitara arata ca activele circulante nu acopera datoriile pe termen scurt, deci trezulta o potentiala situatie de insolvabilitate pe termen scurt.
RGS nu permite un rationament definitiv al solvabilitatii pe termen scurt datorita gradului mare de aproximare generat de numarul mare de variabile ale solvabilitatii. Pentru o apreciere riguroasa se impune confruntarea unor mase bilantiere omogene, ca de exemplu angajamentele carora intreprinderea trebuie sa le faca fata o perioada si drepturile realizabile sau disponibile in cursul aceleasi perioade.
rata solvabilitatii partiale – exclude stocurile din active circulante,
acestea constituind elementul cel mai incert din punct de vedere al valorii si lichiditatii sale. Se calculeaza dupa formula:
RSP = (Activ circulant – Stocuri) / Datorii pe termen scurt
= ( Creante + Titluri de plasament + Disponibilitati) / Datorii pe
termen scurt
RPS exprima capacitatea intreprinderii de a-si onora obligatiile pe termen scurt din creante si disponibilitati. Aceasta rata, de regula subunitara terbuie analizata prin luarea in calcul a unor aspecte de detaliu privind structura creantelor. In teoria economica se considera ca o rata cuprinsa intre 0,8 si 1 este optima in ceea ce priveste solvabilitatea intreprinderii.
rata solvabilitatii imediate – pune in corespondenta elementele cele mai lichide ale activului cu obligatiile pe termen scurt.
RSI = (Plasamente + Disponibilitati) / Datorii pe termen scurt
In teoria economica se apreciaza ca RSI > 0,3. Desi din punct de vedere teoretic, o rata ridicata arata o solvabilitate buna, aceasta nu este o garantie a solvabilitatii daca celelalte active au grad redus de lichiditate. O valoare scazuta a ratei solvabilitatii imediate poate fi perfect comparabila cu mentinerea echilibrului financiar, daca intreprinderea minimizeaza valoarea incasarilor sale, detinand in schimb valori de plasament, creante, stocuri usor mobilizate in concordanta cu exigibilitatea obligatiilor la termen.
ratele complementare pentru analiza solvabilitaii:
rata autonomiei financiare:
RAF = Datorii pe termen lung / Capital propriu (RAF < 1)
RAF = Activ net contabil / Pasiv contabil
(Anumite organisme financiare pretind ca ANC sa fie mai mare decat 1/3 din pasiv)
In functie de sector se apreciaza ca satisfacatoare o rata cuprinsa intre 10% si 30%.
rata de indatorare calculata in una din variantele:
rata de indatorare la termen:
RIT = (Datorii pe termen lung / Capital propriu) 1
rata de indatorare pe termen scurt:
RITS = Datorii pe termen scurt / (Clienti + Efecte scontate neajunse la
scadenta)
rata cheltuielilor financiare:
RCF = Cheltuieli financiare / CA 3% sau
RCF = Cheltuieli fiannciare / Rezultatul brut al exploatarii < 50%
Aprecierea solvabilitatii prin metoda ratelor este putin semnificativa datorita neluarii in calcul a duratei de realizare a activelor, respectiv pasivelor. Dificultatea evaluarii riscului de insolvabilitate este determinata mai ales intr-o economie de piata, de inexistenta a unor rata de referinta.
De aceea concluziile unei astfel de analize sunt semnificative in cazul unor comparatii intre intreprinderile aceluiasi sector, sau intre ratele
cronologice realizate de aceeasi intreprindere.
4.5. Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor
Metodele de analiza a riscului, prezentate anterior, permit evaluarea performantelor trecute ale intreprinderii, informand in mica masura asupra viitorului acestora.
Rezultatele financiare se pot degrada foarte repede in timp. De aceea sunt necesare informatii mai precise referitoare la posibilitatea aparitiei in viitor a riscului de faliment.
Ca o reactie la aceste cerinte practice in ultimii 15 ani diagnosticul riscului de faliment a cunoscut o importanta ascensiune datorita utilizarii unor metode statistice de analiza a situatiei financiare pornind de la un ansamblu de rate.
Metoda “SCORING” are ca obiectiv furnizarea unor modele previzionale pentru evaluarea riscului de faliment al unei intreprinderi. Aceasta metoda se bazeaza pe tehnicile statistice ale analizei discriminate. Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu de intreprinderi format din doua grupuri distincte: un grup de intreprinderi cu dificultati financiare si un grup de intreprinderi sanatoase. Pentru fiecare din cele doua grupuri se stabileste o serie de rate dupa care se determina cea mai buna combinare liniara de rate care sa permita diferentierea celor doua grupuri de intreprinderi.
Ca urmare a aplicarii analizei discriminate se obtine pentru fiecare intreprindere un scor “Z”, functie liniara de un ansamblu de rate. Distributia diferitelor scoruri permite separarea intreprinderilor sanatoase de cele in dificultate.
Scorul “Z” atribuit fiecarei intreprinderi se determina cu ajutorul functiei:
Z = a1x1 + a2x2 + a3x3 + … + anxn
Unde: x – ratele implicate in analiza;
a – coeficientul de ponderare al fiecarei rate.
In teoria si practica economica au fost elaborate o serie de modele bazate pe metode scorurilor dintre care cele mai importante vor fi prezentate in continuare:
A) Functia Altman a fost elaborata in Statele Unite in 1968. A fost stabilita pe baza rezultatelor unui esantion de 66 intreprinderi (din care 33 intreprinderi cu dificultati de natura financiara). Din studierea variabilelor acestei functii se remarca preponderenta celor privind structura financiara si eficienta utilizarii patrimoniului.
Z = 3,3 x1+ 1,4 x2 + 1,2 x3 + 0,9 x4 + 0,6 x5
x1 = Rezultatul brut al exploatarii / Activul total
x2 = Rezerve / Activ total
x3 = Fond de rulment net global / Activ total
x4 = Cifra de afaceri / Activ total
x5 = Capitaluri proprii / Datorii
B) Modelul Conan si Holder
Conan si Holder au propus o serie de functii particularizate pe sectoare de activitate. Astfel, pentru intreprinderile industriale au propus formula:
Z = 0,24 x1+ 0,22 x2 + 0,16 x3 – 0,87 x4 – 0,10 x5
x1 = Rezultatul brut al exploatarii / Datorii
x2 = Capital permanent / Activ total
x3 = Valori realizate si disponibile / Activ total
x4 = Cheltuieli financiare / Cifra de afaceri
x5 = Cheltuieli cu personalul / Cifra de afaceri
Pentru intreprinderile comerciale cu ridicata functia propusa are forma:
Z = 0,0136 x2+ 0,0197 x3 + 0,0341 x4 + 0,0158 x7 – 0,158 x8 – 0,0122 x
x2, x3 = au semnificatia din functia precedenta
x6 = Capitaluri proprii / Activ total
x7 = Rezultatul brut al exploatarii / Activ total
x8 = NFR / CA
In functie de valoarea lui Z se stabileste probabilitatea falimentului astfel:
Pentru intreprinderile comerciale cu ridicata corespondenta dintre valoarea functiei Z si probabilitatea falimentului se prezinta astfel:
pentru Z 0,20 probabilitatea falimentului este mai mica de 40%;
pentru – 0,30 < Z < 0,20 probabilitatea falimentului este cuprinsa intre 35 – 65%;
pentru Z < – 0,30 intreprinderile se afla intr-o situatie dificila, probabilitatea falimentului este mai mare de 65%.
C) Funcia scor stabilita de Centrala Bilanturilor a Bancii Frantei
Cuprinde o baterie de 8 rate ale caror relatii de calcul si coeficienti de
ponderare sunt sintetizate in tabelul de mai jos:
Z = – 1,255 x1+ 2,003 x2 – 0,824 x3 + 5,221 x4 – 0,689 x5 – 1,164 x6+
0,706 x7 + 1,408 x8 – 85,4554
In functie de valoarea lui Z se disting urmatoarele situatii:
Z < – 0,25 – intreprinderi cu dificultati financiare;
– 0,25 < Z < 0,125 – intreprinderi aflate intr-o situatie incerta;
Z > 1,155 intreprinderi normale
4.6.Modelul Bancii Comerciale Romane pentru estimarea riscului de faliment
Realizarea unei functii scor specifica sectoarelor industriale din Romania presupune un efort complex de analiza discriminata a unor esantioane reprezentative de intreprinderi.
Obtinerea unui instrument de evaluare sintetica a riscului de faliment asociat intreprinderilor autohtone, prezinta un interes deosebit atat pentru managerii acestora dar mai ales pentru partenerii de afaceri pentru a fundamenta credibilitatea angajamnetelor asumate.
Banca Comerciala Romana a dispus de resursele si de datele necesare alaborarii unui astfel de instrument de lucru al analizei financiare. Motivatia principala a efortului intreprins a fost obtinerea unei functii utile in cadrul procesului de acordare a creditelor (selectarii acestora in vederea protejarii capitalurilor bancii). Baza de calcul pentru determinarea bonitatii unui agent economic sunt datele raportate de fiecare societate in “Situatia patrimoniului” care se intocmeste trimestrial. Principalii indicatori economici si financiari care redau performanta intreprinderii sunt stabiliti pe baza datelor din “Situatia patrimoniului” astfel:
Lichiditatea patrimoniala:
Lp = [(Ac – Pi – Svp) / (Ob + C +I)]*100 = ATS / PTS*100
Ac = active circulante;
Pi = pierderi;
Svp = stocuri fara posibilitate de valorificare;
Ob = abligatii;
C, I = credite si imprumuturi;
ATS, PTS = active, pasive pe termen scurt.
Solvabilitatea:
S = (Cp / Tp)*100
Cp = capitaluri proprii;
Tp = total pasiv.
Rentabilitatea financiara:
RF = (P / Cp)*100
P = profit inainte de plata impozitului.
Rotatia activelor circulante:
RCA = (AC / CA)*100
CA = cifra de afaceri.
5. dependenta de pietele de aprovizionare si de desfacere. Deosebim urmatoarele situatii:
At > 50% De > 50% De = desfacere la ezport
Ai > 50% De > 50% De = desfacere in tara
At > 50% De > 50% At = aprovizionare in tara
Ai > 50% Dt > 50% Ai = aprovizionare din import
6. Garantii la creditare – ests un indicator specific bancar. Pot fi constituite din:
depozite in lei/valuta gajate;
gajuri, ipoteci;
bunuri achizitionate din credite;
cesionarea creantelor.
Analiza performantelor economico-financiare a intreprinderilor se
realizeaza dupa criteriile mentionate, prin acordarea de puncte la fiecare criteriu, astfel:
Lichiditate
Lp < 80% -2p
81% < Lp < 100% -1p
101% < Lp < 120% +1p
121% < Lp < 140% +1p
141% < Lp < 160% +3p
Lp > 161% +4p
Solvabilitate
S < 30% 0p
31% < S < 40% 1p
41% < S < 50% 2p
51% < S < 60% 3p
61% < S < 70% 4p
71% < S < 80% 5p
S > 80% 6p
Rentabilitate
RF < 0 0p
0 < RF < 10% 3p
10% < RF < 30% 4p
Rotatia activelor
RAC < 5 1p
5 RAC 10 2p
RAC > 10 4p
Dependenta de piete
At > 50% De < 50% 4p
Ai > 50% De > 50% 3p
At > 50% De > 50% 2p
Ai > 50% Dt > 50% 1p
Garantii
Depozite in lei/valuta gajate 4p
Gajuri, ipoteci 3p
Bunuri achizitionate din credite 2p
Cesionarea creantelor 1p
Analiza performantelor economico-financiare ale intreprinderii, conduce la incadrarea acesteia pe baza grilei BCR in una din urmatoarele categorii:
– A: peste 20p;
– B: 16 – 20p;
– C: 11 – 15p;
– D: 6 – 10p;
– E: 0 – 5p.
Se apreciaza ca intreprinderile care acumuleaza peste 16 puncte (categoriile A si B) prezinta o situatie economico-financiara buna si in consecinta sunt recomandate pentru acordarea unui credit.
Intreprinderile care acumuleaza intre 11 si 15 puncte prezinta un grad ridicat de risc si, in consecinta, un eventual credit se poate acorda in conditii
unor rate semnificative.
Aceste intreprinderi vor trebui urmarite atent din punct de vedere al solvabilitatii si la primul semn de neincredere vor trebui luate masurile care se impun pentru recuperarea creditelor acordate.
Intreprinderile care acumuleaza pana la 10 puncte (categoriile D si E) nu prezinta suficiente garantii pentru acordarea unui credit.
Ca urmare a caracterului lor specific functiile scor determinate pe baza unor metode occidentale nu au dat satisfactie pentru societatile romanesti. Astfel societatile analizate dupa doua metode diferite concludeau la rezultate contradictorii. Metoda de analiza a riscului de faliment fundamentata de BCR se adapteaza cel mai bine la conditiile existente in Romania dar are anumite limite legale de evaluare scriptica a capitalului.
Analiza functionala a riscului de faliment
Analiza patrimoniala a riscului de faliment a fost completata relativ recent cu analiza functionala bazata pe notiunea de stocuri si fluxuri de utilizari si resurse. Analiza functionala este adesea calificata ca o analiza dinamica, in opozitie cu analiza patrimoniala fundamental statica. In realitate analiza functionala are un caracter static atunci cand este bazata pe analiza stocurilor, sau dinamic, cand opereaza cu fluxuri de active (utilizari) si resurse.
In acceptiunea patrimoniala, posturile din bilant, sunt implicate in analiza intr-o optica externa, de lichiditate-exigibilitate. Din punct de vedere intern, majoritatea posturilor au o alta semnificatie: ele reprezinta elementele implicate in realizarea exploatarii, a activelor ce definesc profilul intreprinderii. Operatiunile de exploatare necesita resurse suplimentare peste cele de scurta durata. Aceste nevoi sunt concretizate prin NFR determinat in esenta de decalajele in timp intre fluxurile veniturilor si cele ale cheltuielilor, intre fluxurile incasarilor si platilor. Nevoile medii de finantare (respectiv NFR) au un caracter permanent si de aceea trebuie asigurate din resurse de acelasi tip, adica din excedentul de resurse stabile, peste valoarea activelor durabile, respectiv fondul de rulment.
In analiza statica a riscului de faliment s-au precizat limitele de semnificatie ale fondului de rulment patrimonial. Analiza functionala permite o evaluare mai pertinenta a riscului prin raportarea fondului de rulment la necesarul de fond de rulment, deci prin urmarirea relatiilor fundamentale de trezorerie.
Evaluarea riscului se face prin analiza diferentei dintre FRNG (fond de rulment net global) si NFR (nevoia de fond de rulment) si prin metoda ratelor. Cele mai semnificative rate sunt:
R1 = rata de acoperire a necesarului de fond de rulment
R1 = FRNG / NFR
Acesta rata de acoperire poate fi determinata distinct pentru NFR din exploatare si pentru NFR din afara exploatarii.
R2 = rata de finantare a capitalului investit
R2 = Resurse stabile / Capital investit = Resurse stabile / Active imobilizate (la
valoarea bruta) + NFRE
Un decalaj de 10% intre cei doi indicatori ai ratei este acceptabil. Un dezechilibru ce depaseste 25% – 30% denota o situatie financiara deficitara cu o probabilitate ridicata a riscului de insolvabilitate.
Ajustarea FR cu NFR se realizeaza prin soldul de trezorerie:
T = FRNG – NFR sau
T = Trezoreia de activ – Trezoreria de pasiv
Relatiile de trezorerie pun in evidenta modul de realizare a ciclurilor financiare ale intreprinderii. Se pot intalni urmatoarele situatii:
a) FRNG < NFR, deci T < 0
Echilibrul financiar este respectat, deci, fondul de rulment este suficient de mare nu numai pentru finantarea NFR ci si pentru asigurarea unei trezorerii care sa-i permita efectuarea de plasamente si detinerea unor disponibilitati. Capitalul permanent asigura in acest caz, finantarea stabila a:
ansamblului imobilizarilor;
NFR din exploatare si din afara exploatarii;
lichiditati excedentare.
O asemenea structura financiara poate apare la prima vedere, favorabila in termeni de echilibru financiar, respectiv de risc. Pe termen scurt pot apare unele deficultati financiare daca resursele de trezorerie au termene scute de plata, insa astfel de situatii nu pot genera probleme grave de solvabilitat.
b) FRNG < NFR, deci T < 0
In acest caz NFR nu poate fi finantat in intregime din resurse permanente, intreprinderea fiind obligata sa apeleze la resurse de trezorerie (mai ales la credite bancare) pentru a acoperi partial nevoia de finantare generata de ciclul de exploatare. O asemenea configuratie a bilantului, atentionaeaza asupra echilibrului financiar, intreprinderea fiind considerata vulnerabila. Trezoreria negativa nu genereaza probleme de solvabilitate, ci dependen fata de bancile cu care intreprinderea se afla in relatii financiare, care furnizeaza majoritatea resurselor de trezorerie. Pentru intreprinderile cu dificultati financiare, bancherii ajung sa imparta riscul cu proprietarul, fiind obligati sa se poarte ca un cvasiasociat. Dependenta intreprinderii fata d banca, poate genera riscul de reinnoire a creditelor curente, precum si riscul de a accepta conditii de creditare neavantajoase, in special o rata a dobanzii mai mare.
FRNG = NFR, deci FR = 0
Aceasta situatie este numai teoretica, iar in practica atunci cand este
indeplinita, are un caracter temporar. Mentinerea unei trezorerii care sa tinda spre 0, chiar si in condiile unei fluctuatii, in sensul cresterii sau scaderii, apara intreprinderea impotriva riscurilor pe care le prezinta atat detinerea unor supralichiditati (folosirea ineficienta a resurselor), cat si o trezorerie negativa (dependenta fata de banci).
Fondul de rulment functional, necesarul de fond de rulment si relatiile de trezorerie furnizeaza informatii simple si rapide asupra structurii patrimoniului si a problemelor de echilibru puse de finantarea investitiilor si a exploatarii.
Intr-o viziune rigida, regula de echilibru pe care se bazeaza analiza functionala presupune ca intreprinderea nu poate fi viabila cu o trezorerie negativa. In practica economica insa se constata deseori intreprinderi cu sold de trezorerie negativ, fara ca acestea sa aiba dificultati financiare grave.
Desi este incontestabil faptul ca o acoperire corespunzatoare a NFR limiteaza riscul de faliment, nu poate concluziona ca o incalcare a acestei reguli de echilibru maximizeaza automat riscul. Pornind de la aceste neajunsuri organismele bancare occidentale au introdus un prag critic, fundamentat pe importanta creditelor bancare curente.
Pragurile cele mai utilizate sunt:
creditele bancare curente nu trebuie sa depaseasca doua luni cifra de afaceri (CBC < 2 luni CA)
CBC < ½ NFRE (sa fie mai mici decat jumatate din nevoia de fond de rulment din exploatare).
4.8. Analiza dinamica a riscului de faliment prin metoda fluxurilor
Tabloul de finantare prezinta un interes deosebit pentru intelegerea evolutiei structurii si lichiditatii intreprinderii. El permite o analiza dinamica a finantarii intreprinderii si a echilibrului sau financiar. In esenta, tabloul de finantare contribuie la: explicarea variatiei patrimoniului in cursul exercitiului, explicarea trecerii de la un echilibru initial (la inceputul exercitiului) la un echilibru final (de la sfarsitul exercitiului), punerea in evidenta a fluxurilor de datorii si rambursarii lor, evidentierea autofinantarii intreprinderii, justificarea nivelului trezoreriei, explicarea strategiei de crestere adoptata de intreprindere, fundamentarea gestiunii previzionale, aprecierea riscului financiar si de faliment.
Teoria si practica internationala considera tabloul de finantare “tablou al resurselor, al alocarii resurselor, care esplica variatia patrimoniului intreprinderii in decursul unei perioade”. Tabloul de finantare este strans legat de celelalte doua documente de sinteza, bilantul si contul de rezultate prin faptul ca:
bilantul permite determinarea variatiei elementelor patrimoniale;
contul de rezultate sintetizeaza fluxurile perioadei;
tabloul de finantare cuprinde fluxurile de utilizari si de resurse ale peioadei.
Etapele elaborarii tabloului de finantare sunt:
se stabileste “bilantul mutatiilor” ca diferenta intre doua bilanturi succesive;
se identifica miscarile patrimoniale si se stabileste semnificatia lor financiara;
se claseaza utilizarile de resurse (alocarile de resurse), respectiv resursele degajate;
se stabileste legatura dintre contul de rezultate si tabloul de finantare prin determinarea CAF;
se reconstituie tabloul de finantare.
Principalele fluxuri economice ce trebuie puse in evidnta pentru construirea tabloului de finantare sunt:
fluxuri de utilizari (alocari de resurse): investitii in imobilizari corporale si necorporale, investitii in imobilizari financiare, distributii de dividende, rambursarea imprumuturilor pe termen lung si mediu, cresterea NFR, cresterea titlurilor de plasament si a disponibilitatilor;
fluxuri de resurse:
resurse proprii: cresterea capitalului, capacitatea de autofinantare, vanzari de active;
resurse financiare: aportul asociatilor in contul curent, imprumuturi pe termen lung si mediu contractate in timpul exercitiului;
resurse diverse: necesarul de fond de rulment.
Prima parte a tabloului de finantare masoara vaiatia FRNG in functie de variatia resurselor stabile si a alocarilor (utilizarilor) stabile. Partea a doua a tabloului de finantare analizeaza utilizarea variatiei fondului de rulment punand in evidenta variatia necesarului de fond de rulment si a trezoreriei.
FRNG = NFRE + NFRAE + T
Tratamentele prezentate la analiza functionala a situatiei financiar –patrimoniale sunt operationale si cu ocazia elaborarii tabloului de finantare.
Studiu de caz
1. Studiu de caz pentru analiza echilibrului patrimonial pe baza fondului de rulment:
– mii lei –
In cazul societatii comerciale CONFECTIA S.A. o proiectie pentru urmatoarele 28 zile a solvabilitatii (presupunand o distributie uniforma in timp a realizarii activelor, respectiv achitarii pasivelor) conduce la urmatoarele concluzii:
datorii pe terme scurt ajunse la scadenta-1004601 mii lei;
din ansambul activelor se transforma in lichiditati numai :
6298907 * (28 / 41) = 4731937 mii lei.
Lichiditati > Exigibilitati => societatea dispune de un fond de rulment satisfacator, avand capacitatea sa-si achite in urmatoarele 28 de zile obligatiile scadente din activele devenite lichide. Valoarea ridicata a fondului de rulment patrimonial (5924306 mii lei) ii confera intreprinderii in cauza o marja de securitate confortabila.
In cazul societatii comerciale ASCO S.A. o proiectie pentru urmatoarele 125 zile a solvabilitatii conduce la urmatoarele concluzii:
ansamblul activelor ce se transforma in lichiditati – 8552491 mii lei;
din totalul datoriilor pe termen scurt in urmatoarele 125 zile ajung la scadenta 8960541 mii lei.
La aceasta societate se constata o insuficienta a lichiditatilor de 408050 mii lei. Deci lichiditatile potentiale nu acopera exigibilitatile potentiale, intreprinderea avand dificultati in ce priveste echilibrul financiar, ea avand si un fond de rulment negativ.
2. Studiu de caz pentru analiza solvabilitatii prin metoda ratelor
Pentru societatea comerciala CONFECTIA S.A., in termeni de solvabilitate, situatia relevata de ratele calculate este foarte buna. Societatea este in limitele consacrate de teoria si practica economica. Ramane de vazut daca aceste limite raman valabile si corecte intr-o economie ronaneasca in tranzitie caracterizata de dezechilibre majore.
Situatia ilustrata de ratele calculate la ASCO S.A. arata ca intreprinderea are mari probleme la onorarea obligatiilor pe termen scurt. Cu exceptia ratei de autonomie financiara, marimea celorlalte rate nu se incadreaza in sabloanele echilibrului financiar.
Studiu de caz pentru analiza functionala a riscului de faliment
I. Calculul fondului de rulment net global:
FRNG = [(Resurse durabile) – (Amortizari cumulate)] – Activ imobilizat net
– mii lei –
II. Calculul nevoii de fond de rulment:
NFR = Nevoi ciclice – Resurse ciclice
– mii lei –
III. Calculul trezoreriei nete:
TN = FRNG – NFR
Analizand situatia celor doua intreprinderi se constata urmatoarele:
CONFECTIA S.A. dispune de o trezorerie neta pozitiva, semn ca sociatatea nu are probleme in ceea ce priveste onorarea obligatiilor. Dar abundenta de resurse durabile poate semnifica o utilizare necorespunzatoare a acestora ce poate genera dificultati de remunerare a capitalurilor. Aceasta situatie este justificata de conjunctura financiara actuala, caracterizata printr-o rata a dobanzii foarte mare care descurajeaza investitiile productive si determina intreprinderile sa-si angajeze fondurile in utilizari de trezorerie mai putin riscante.
In cazul societatii ASCO S.A. nevoia de fond de rulment, nu poate fi finantata in intregime din resurse permanente, intreprinderea fiind obligata sa apeleze al resurse de trezorerie (mai ales al credite bancare) pentru a acoperi nevoia de finantare generata de ciclul de exploatare. Interpretarea poate fi nuantata in sensul dependentei financiare a intreprinderii fata de bancile care ii furnizeaza creditele. Reinnoirea sistemica a creditelor conduce de regula la transformarea acestora in credite pe termen lung. In cazul ASCO S.A. se poate spune ca banca care a acordat credite de trezorerie este un cvasi-aasociat, nevoit sa imparta riscul cu intreprinderea respectiva.
In continuare sunt prezentate situatii financiare obtinute prin retratarea documentelor contabile de sinteza aferente anului financiar 2000.
BILANT FUNCTIONAL 31.X11.2000
– MII LEI –
BILANTUL PATRIMONIAL 31.XII.2000
– mii lei –
TABLOUL SOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE 31.XII.2000
– mii lei –
Studiu de caz
Evaluarea riscului de faliment la intreprinderile luate in studiu cu ajutorul
functiei Altman.
Z = 3,3×1 + 1,4×2 + 1,2×3 + 0,9×4 + 0,6×5
X1 = Rezultatulbrut al exploatarii / Activ total;
X2 = Rezerve / Activ total;
X3 = Fondul de rulment global / Activ total;
X4 = Cifra de afaceri / Activ total;
X5 = Capitaluri proprii / Datorii.
Pentru societatea comerciala CONFECTIA S.A.:
Z = 3,3 * 1,4 * 0,013 + 1,2 * 1,805 + 0,9 * 3,75 + 0,6 * 0,87 =
= 1,32 + 0,0182 + 2,166 + 3,375 + 0,522 = 7,402
Pentru societatea comerciala ASCO S.A.:
Z = 3,3 * 0,0036 + 0 + 1,2 * 0,068 + 0,9 * 0,81 + 0,6 * 1,44 =
= 0,012 + 0,0816 + 0,73 + 0,864 = 1,688
Analiza situatiei financiar – patrimoniale a celor doua intreprinderi luate in studiu evidentiaza faptul ca CONFECTIA S.A. se afla intr-o situatie financiara buna, iar valoarea calculata a functiei Altman o incadreaza in zona de risc de faliment minim. Pentru ASCO S.A. valoarea mica a functiei Altman o incadreaza in zona cu risc mare de faliment.
Functia scoring Altman a luat in considerare 66 de corporatii americane, iar intervalul valorii “Z” ce delimiteaza intreprinderile viabile de cele cu dificultati de natura financiara au fost stabilite conform conditiilor concrete ale economiei americane.
Cum insa economia romaneasca este confruntata cu dezechilibre malore, rezulta ca situatia ilustrata in acest studiu de caz nu are o importanta deosebita ci poate avea doar caracter orientativ in realizarea diagnosticului financiar al celor doua intreprinderi.
5. Studiu de caz pentru estimarea sintetica a bonitatii intreprinderilor analizate (model utilizat de Banca Comerciala Romana)
Indicatorii modelului:
Rata lichiditatii partiale = [(Active circulante – Stocuri) / Datorii] * 100;
Rata resurselor proprii = (Capital propriu / Total) * 100
Rentabilitatea financiara (inainte de impozitarea profitului)
= (Profit brut / Capitaluri proprii) * 100
Rotatia activelor circulante = (Active circulante / Cifra de afaceri) * 100
Ca indicatori se iau in considerare:
– Dependenta pe pietele de aprovizionare si desfacere (indicator specific
economiei romanesti);
– Garantiile la creditare (indicator specific bancar).
Din punct de vedere al bonitatii societatea comerciala CONFECTIA S.A. se afla intr-o situatie economico – financiara buna (in cadrul grilei de apreciere a performantelor se incadreaza in categoria B cu un total de 15 puncte). Intreprinderea poate solicita si primi credite bancare in conditii de maxima siguranta privind rambursarea acestora. Societatea comerciala ASCO S.A. se afla intr-o situatie economica si financiara precara fapt evidentiat si de in cadrarea intreprinderii in categoria C (mediocra, oscilanta) cu un total de 11 puncte.
Acest tip de analiza este foarte sever fapt datorat in mare masura “aversiunii fata de risc” manifestata de sistemul bancar in cadrul procesului de creditare.
CAPITOLUL 5. ANALIZA STRATEGICA A RISCULUI
5.1. Coordonate ale analizei strategice a riscului
O directie importanta a dezvoltarii diagnosticului financiar o constituie asocierea acestuia cu diagnosticul srategic. Majoritatea intreprinderilor opereaza in mai multe domenii de activitate. Insa ele esueaza deseori cand trebuie sa defineasca aceste activitati punandu-se prea mult in legatura cu produsele.
Definirea unei activitati din punct de vedere al pietei este superioara definitiilor legate de produs. Activitatea unei firme trebuie privita ca un proces de satisfacere a clientilor si nu ca un proces de productie al bonuri. O activitate se poate defini prin trei elemente fundamentale: grupuri de clienti, nevoile clientilor, tehnologia.
Pentru realizarea strategiei, firmele trebuie sa identifice aceste activitati denumite unitati strategice de activitate. Scopul identificarii unitatilor strategice de activitate il reprezinta stabilirea obiectivelor strategice pentru fiecare unitate in parte si alocarea fondurilor necesare. De regula, managerii stiu ca portofoliul de activitati cuprinde atat activitati invechite cat si activitati care au un mare potential. Pe baza datelor rezultate din diagnosticul strategic, se poate decide ce afaceri pot fi extinse, mentinute sau lichidate.
Aceste decizii sunt influentate, in mare masura, de atitudinea fata de risc adopta la nivel de intreprindere. Insa trebuie avut in vedere faptul ca riscul si rentabilitatea sunt de cele mai multe ori in relatie de proportionalitate. Rezulta de aici faptul ca, modalitatile prin care o intreprindere isi poate mari profitul, implica si asumarea unor riscuri mai mari. Aceasta se poate realiza fie prin deplasarea intregului portofoliu de unitati strategice de activitate spre zone cu risc ridicat, fie prin investitii ce vizeaza realizarea unor unitati strategice de activitate singulare in zone de risc ridicat.
Instrumentele operationale propuse de specialisti in cadrul diagnosticului strategic sunt matricele de analiza strategica care permit abordarea problematicii echilibrului financiar, a riscului, in corelatie cu portofoliul de activiate al firmei, cu pozitia sa concurentiala.
Nevoia de a avea un cadru conceptual si instrumente adecvate fundamentarii strategice a deciziilor, in conditiile unei puternice competitii interne si internationale a condus la aparitia unui numar mare de modele de analiza strtegica a mediului concurential dintre care cele mai importante sunt:
modelul B.C.G. (BOSTON CONSULTING GROUP);
medelul A.D.L. (ARTHUR D. LITLE);
medelul MK KINSEY.
Toate aceste modele se bazeaza pe doua concepte fundamentale: starea,
evolutia pietei in ansamblu si pozitia concurentiala a intreprinderii in domeniul sau de activitate strategica. Dubla dimensionare a analizei permite utilizarea unei reprezentari de tip matriceal pentru evaluarea pozitiei intreprinderii intr-un domeniu dat, respectiv elaborarea unor strategii in consecinta.
Aceasta evaluare nu se face pe global ci prin segmentarea
activitatii unei intreprinderi in asa numitele “centre” sau “domenii” de activitate strategica si respectiv pozitionarea acestora. Segmentarea strategica permite identificarea cuplurilor omogene produs – piata in termeni de comportament concurential si de tehnologie.
Cea mai cunoscuta matrice de portofoliu a fost dezvoltata de BOSTON CONSULTING GROUP si este bazata pe doua variabile strategice: rata de crestere a sectorului si pozitia concurentiala a intreprinderii. Modelul BCG mai este cunoscut in literatura economica si sub denumirea de “modelul curbei de experieta”, dupa coceptul care sta la baza funadmentarii lui. Curba de experienta (curba costurilor in functie de productia cumulata) semnifica faptul ca odata cu dublarea productiei cumulate a unui bun, costurile scad cu 10 – 30%. Aceasta scadere a costurilor nu are o cauza unica (dublarea productiei) ci provine din actiunea cumulata a unui complex de factori: gradul de dotare tehnica, calificarea si experienta lucratorilor, organizarea si productiviatea muncii etc.
Grupul BCG a plecat de la principiul ca obiectivul esential al strategiei unei firme este de a permite o alocare optimala a resurselor de care dispune pentru a cuceri cea mai buna pozitie concurentiala globala. Astfel in functie de rata de crestere a sectorului se pot face aprecieri asupra nevoilor financiare ale firmei (investitii, cresterea nevoii de fond de rulment etc.)
Studierea partii de piata relativa si a pozitiei pe curba de experienta cu privire la rentabilitate si la nivelul resurselor degajate de fiecare segment de activitate. Rata de crestere a pietei determina nivelul usurintei cu care poate fi castigat un segment de piata fie prin oportunitatea pentru investitii de extindere, fie prin intensificarea competitiei. Pe pietele cu o rata de crestere scazuta, majorarea CA a unei intreprinderi determina diminuarea CA a concurentei. Pietele cu crestere exploziva, cu oportunitati pentru investitii necesita costuri financiare ridicate.
rata de crestere a pietei
Rcp = (PCAt – PCAt-1) / PCAt-1
PCA = cifra de afaceri a pietei respective;
T = perioada.
pozitia relativa pe piata
Pp = CAi / CAx
CAi = cifra de afaceri a intreprinderii;
Cax = cifra de afaceri a celui mai important concurent de pe piata
Cota de piata relativa este apreciata in functie de valoarea 1,0 care reprezinta nivelul de demarcatie. Interpretarea matricei BCG in termeni de rentabilitate si echilibru financiar este redata astfel:
RENTABILITATE
RESURSE FINANCIARE
PARTEA DE PIATA
Pozitia VEDETA (rata de crestere ridicata, parte de piata mare) se caracterizeaza printr-un echilibru de lichiditate. Intreprinderea avand o pozitie dominanta pentru domeniile de activitate strategica respective, realizeaza cele mai bune costuri si cea mai buna rentabilitate. De aceea RBE este in mod normal ridicat. Dar rata de crestere ridicata antreneaza investitii importante in exploatare si in imobilizari. Echilibrul financiar din cadrul acestui segment strategic nu trebuie absolutizat, mai ales in cadrul produselor si al intreprinderilor noi.
Pozitia VACA DE MULS (rata de crestere redusa, parte de piata mare) surplus de lichiditati. Pozitia puternica pentru produsele respective permite intreprinderii realizarea unei rentabilitati ridicate. Dar, datorita dinamicii scazute a sectorului, acesta necesita putine investitii noi atat in capacitati de productie, cat si in finantarea exploatarii.
Pozitia DILEMA (rata de crestere mare, rentabilitate scazuta) caracterizata printr-un RBE redus, genereaza putine resurse. De aceea produsele care detin aceasta pozitie nu isi pot autofinanta cresterea si trebuie sa apeleze la surse externe.
Pozitia POVARA (rata de crestere redusa, parte de piata redusa) se caracterizeaza deasemenea pe plan financiar printr-un echilibru de lichiditati. Resursele degajate sunt reduse, chiar negative, iar investitiile inexistente.
Matricea BCG a fost elaborata in SUA. Implicit ea are aplicabilitate in economiile de piata mature, fara dezechilibre majore sau reguli artificiale. Economia romaneasca inca nu a ajuns la acest nivel iar rezultatele obtinute prin aplicarea matricei BCG la intreprinderile romanesti nu sunt relevante decat in mica masura, dar pot fi folosite in orientarea strategica a corporatiilor in cauza.
Odata cu trecerea timpului fiecare unitate strategica de activiate isi schimba locul in cadrul matricei BCG. O unitate strategica de activitate performanta are un ciclu de viata propriu. Ea debuteaza ca o dilema , devine vedeta, apoi vaca de muls si spre sfarsitul ciclului, povara. Din acesta cauza intreprinderile trebuie sa analizeze si dinamica unitatilor strategice de activitate in cadrul matricei.
Matricea propusa de A.D. Little constituie o imbogatire conceptuala, o dezvoltare a criteriilor economico-financiare care stau la baza analizei portofoliului de produse. Implicarea gradului de maturitate a intreprinderii, precum si definirea pozitiei concurentiale a acestuia prin intermediul unui sistem dinamic de factori cheie ai succesului permit o evaluare mai nuantata atat a pozitiei strategice a firmei cat si echilibrul sau financiar. Produsele aflate in faza de lansare sau de crestere au nevoi financiare mai mari decat cele stagnate sau in declin. Totodata o activitate aflata in faza de demaraj este mult mai supusa riscului decat o activitate in crestere sau maturitate. Marimea riscului este dependenta si de pozitia concurentiala a intreprinderii. O pozitie concurentiala puternica se concretizeaza intr-o rentabilitate ridicata si in principiu intr-o stare de echilibru financiar. Degradarea pozitiei pe piata se traduce prin scaderea rentabilitatii, diminuarea autofinantarii si implicit cresterea riscului. Aceste aspecte se desprind si din interpretarea financiara a matricii ADL.
NEVOI FINANCIARE
INVESTITII MARI
INVESTITII SLABE SAU VANZARI DE ACTIVE
Aceasta abordare, corelata cu celelalte aspecte ale analizei riscului constituie un instrumenr util si eficient al diagnosticului financiar strategic. Aceasta maniera de abordare este recomandata ca o completare a celorlalte metode de investigare a riscului.
Metodele de analiza strategica prezentate au o mare valoare conceptuala si metodologica. Se impune insa precizarea ca folosirea acestor modele intr-o economie in tranzitie este uneori inadecvata, iar alteori problematica, datorita lipsei de informatii privind variabilele aplicate in analiza.
Astfel la ora actuala in economia noastra pietele sunt perturbate, segmentele de piata nu sunt stabile, informatiile insuficiente si uneori contestabile etc. De aceea folosirea acestor metode trebuie sa se faca cu discernamant, si dupa caz cu implicarea unor variabile proprii tranzitiei.
5.2. Riscul in extinderea activitatii intreprinderii
Extinderea activitatii reprezinta unul dintre obiectivele strategice cele mai importante ale unei intreprinderi. Motivatia extinderii poate fi:
Asigurarea unei mai bune utilizari a activelor prin integrare in amonte
sau in aval;
Cresterea profitului pe actiune;
Cresterea capacitatii de indatorare prin marirea activului net.
Implicatiile financiare ale cresterii si extinderii sunt reprezentate de o
continua nevoie de finante, atat pe termen scurt cat si pe termen lung.
Fiecare strategie de extindere prezinta riscuri si avantaje diferite.
Dezvoltare organica. Ritmul lent si precaut de abordare precum si buna cunoastere a sectorului de activitate reduc riscul aproape total.
O investitie treptata permite un control riguros si eficient care are drept rezultat minimizarea riscurilor.
Aliante strategice. Impartirea obligatiilor financiare conduce la impartirea riscurilor, dar limiteaza si profitul viitor care va fi implicit divizat intre membrii aliantei respective.
Pachetul minoritar. In general, resursele puse in joc si riscurile sunt mici, dar si beneficiile si puterea de control vor fi reduse.
Pachetul majoritar. Detinerea in proprietate a majoritatii actiunilor unei alte intreprinderi are un impact dublu asupra factorului de risc si anume:
Risc minim datorita controlului exercitat;
Risc mai mare pe masura resurselor angajate.
Rezultatele raportate vor fi influentate prin includerea rezultatului
participatiei.
Fuziuni si achizitii. Factorul de risc creste mai ales daca firma achizitionata nu are acelasi domeniu de activitate cu firma cumparatoare. In anul in care s-a efectuat achizitia, rezultatele provenite de la firma cumparata trebuie evidentiate separat pentru a se putea pune in evidenta primul impact al achizitiei asupra echilibrului general.
CAPITOLUL 6. CONCLUZII FINALE ASUPRA GRADULUI DE RISC SI INCERTITUDINE IN ECONOMIA ROMANEASCA CONTEMPORANA
6.1. Concluzii si recomandari privind activitatea intreprinderilor analizate
CONFECTIA S.A.
Activitatea de exploatare
Societatea obtine o cifra de afaceri reala, superioara pragului de
rentabilitate cu aproximativ 49234800 mii lei, aceasta suma reprezentand profitul obtinut din vanzarile de produse ce depasesc cifra de afaceri critica.
Totusi valoarea cheltuielilor de exploatare (55395711 mii lei) este destul de mare comparativ cu cifra de afaceri realizata, iar acest fenomen negativ este determinat in mare masura de patrunderea pe piata proprie a unor firme concurente cu produse superioare calitativ si la preturi mai avantajoase, dar si prabusirii economiei romanesti si implicit diminuarii cererii solvabile a populatiei pentru produsele care fac obiectul activitatii intreprinderii respective. Indicatorii de pozitie relativ si absolut au valori ce se incadreaza in limitele normale, iar valoarea coeficientului de levier al exploatarii (2,61) indica o activitate rentabila generatoare de profit. Datoriile unui managment competitiv care a urmarit in permanenta angajarea unor contracte sigure si avantajoase atat la intern cat si la extern, intreprinderea este stabila ea fiind in masura sa depaseasca situatiile conjuncturale grave soldate cu o posibila diminuare a cifrei de afaceri.
Ca recomandari pentru consolidarea situatiei actuale si marirea intervalului de siguranta CONFECTIA S.A. poate adopta doua strategii si anume: scaderea costurilor exploatarii sau marirea substantiala a cifrei de afaceri.
Reducerea costurilor de productie si finalizarea unor procese de restructurare poate avea ca efect scaderea cheltuielilor salariale, fluidizarea transportului extern, diminuarea timpilor de asteptare, micsorarea stocurilor.
Accelerarea retehnologizarii duce la diminuarea cheltuielilor structurale, scaderea pierderilor tehnologice ce influenteaza cheltuieli cu materii prime, scaderea consumurilor energetice si sporirea calitatii productiei.
Majorarea ciferi de afaceri are o influenta pozitiva asupra costurilor prin repartizarea cheltuielilor fixe asupra mai multor vanzari de produse. In contextul unei industrii romanesti aflate in declin, consideram ca sporirea cifrei de afaceri se poate realiza pe termen scurt, dar numai prin marirea volumului de exporturi.
Exporturile au o influenta pozitiva asupra situatiei societatii CONFECTIA S.A., datorita incasarilor in valuta forte ce pot finanta ciclul:
modernizare => costuri scazute => produse competitive => cifra de afaceri mare => profit
Structura financiara
Datoriile pe termen scurt reprezinta aproximativ 5,4% din totalul resurselor, structura ce implica un grad de risc financiar scazut. Totusi aceasta situatie este nefarabila deoarece societatea nu paote beneficia de efectul de levier financiar. Societatea comerciala CONFECTIA S.A. are o rentabilitate economica ridicata (39,6%) si o pondere nesemnificativa a datoriilor in totalul resurselor. In aceste conditii impactul indatorarii asupra rentabilitatii financiare este neglijabila.
Ratele de rentabilitate financiare calculate reflecta capacitatea intreprinderii de a degaja profit din capitalurile proprii angajate in activitatea sa.
Valoarea supraunitara a coeficientului total de indatorare (1,14) indica faptul ca o intreprindere depinde intr-o mica masura de creantierii sai. Rata datoriilor financiare (0,13) si costul indatorarii mai mic decat rata de rentabilitate arata ca indatorarea favorizeaza finantarea prin imprumuturi.
Se recomanda astfel contractarea unor imprumuturi pe termen lung si mediu pentru a maximiza rentabilitatea financiara. Trebuie urmarita in permanenta rata dobanzii pentru creditele respective astfel incat ea sa nu depaseasca rata rentabilitatii economice. Marimea creditelor solicitate trebuie corelata cu independenta financiara dorita si cu atitudinea fata de risc adoptata de managementul societatii. Deasemeni trebuie urmarita evolutia si tendintele viitoare ale ratei, dobanzilor , ce pot transforma un efect de levier financiar intr-un “efect de minciuna”.
Solvabilitatea
Societatea comerciala CONFECTIA S.A. dispune de un fond de rulment
substantial (5924306 mii lei) suficient pentru onorarea obligatiilor exigibile la termen. Din punct de vedere al conceptiei functionala CONFECTIA S.A. dispune de o trezorerie neta pozitiva ce ii asigura o buna solvabilitate intre alocari si resurse. Dar abundenta de resurse stabile poate semnifica o utilizare necorespunzatoare a acestora ce poate genera dificultati de remunerare a capitalurilor. Aceasta situatie este justificata de conjunctura financiara actuala, caracterizata printr-o rata a dobanzii foarte mare descurajeaza investitiile productive si determina intreprinderile sa-si angajeze fondurile disponibile in utilizari de trezorerie mai putin riscante.
Din punct de vedere al bonitatii societatea comerciala CONFECTIA S.A. se afla intr-o situstie economico-financiara buna (in cadrul grilei de apreciere a performantelor utilizata de B.C.R., se incadreaza in categoria B cu un total de 15 puncte). Acest tip de analiza este foarte sever, datorita “aversiunii fata de risc” manifestata de sistemul bancar in cadrul procesului de creditare.
Ca recomandari pentru imbunatatirea solvabilitatii la termen, se pot lua masuri pentru cresterea vitezei de rotatie a activului circulant combinata cu cresterea duratei creditului furnizor. Aceste masuri vor avea efecte benefice si asupra bonitatii intreprinderii.
Concluzii
Din punct de vedere al factorului de risc global societatea comerciala
CONFECTIA S.A. are o situatie relativ buna. Cresterea cifrei de afaceri in anul 2000 comparativ cu cifra de afaceri inregistrata in 1999 s-a realizat prin sporirea cantitatii de produse fabricate, ca urmare a extinderii activitatii si marirea productivitatii muncii.
Consecinta imbunatatirii structurii mijloacelor fixe productive prin investitie a creat premise pentru cresterea productiei si imbunatatirea calitatii acesteia, influentand asupra gradului de valorificare a productiei si implicit a cifrei de afaceri.
O asemenea situatie se apreciaza favorabil, intreprinderea marindu-si cota de piata si in acelasi timp creeaza premisele necesare recuperarii intotalitate a fondurilor necesare investitiilor realizate cat si proicurarii altor fonduri pentru dezvoltarea in continuare a activitatii.
ASCO S.A.
Activitatea de exploatare
La societatea comerciala ASCO S.A. ponderea cheltuielilor fixe este foarte mare (aprox 44%) situatie ce determina aparitia pierderilor prin neatingerea pragului de rentabilitate. Cheltuielile fixe mari (11703737 mii lei) sunt generate de volumul supradimensionat al imobilizarilor. Cifra de afaceri reala este mai mica decat cifra de afaceri corespunzatoare pragului de rentabilitate cu 4660623 mii lei aceasta fiind un factor negativ ce contribuie la aparitia pierderilor in activitatea de exploatare. Marja de securitate a intreprinderii este negativa, la fel si gradul de flexibilitate iar valorile inregistrate de acesti indicatori arata cu cat trebuie sa creasca cifra de afaceri pentru ca veniturile sa acopere integral cheltuielile rezultate din procesul de productie. Coeficientul de elasticitate are o valoare negativa (-5,31) datorita faptului ca rentabilitatea din exploatare este in continua scadere.
Ca recomandari pentru imbunatatirea situatiei existente, prima masura vizeaza reducerea cheltuielilor fixe prin redimensionarea rationala a volumului de imobilizari si vanzarea celor excedentare sau neperformante. Cresterea cifrei de afaceri reala (18,83%) ar pune intreprinderea pe linia de plutire in ceea ce priveste activitatea din exploatre iar rezultatul exploatarii obtinut in aceste conditii, permite acoperirea pierderii inregistrate in 2000. Un management serios si competent poate redresa societatea deoarece situatia prezenta nu este inca cronica (indicele de elasticitate chiar daca este negativ are o valoare ridicata, semn ca elasticitatea poate fi schimbata in bine) in conditiile unei strategii economice si financiare bine structurata.
Structura financiara
Ponderea datoriilor in totalul resurselor este de 41% din care 32% reprezinta datorii pe termen scurt. Exista pericolul de anu reusi onorarea operatiilor fata de creditori pentru echilibrarea structurii financiare. Rentabilitatea economica a societatii comerciale ASCO S.A. este scazuta (0,37%) datorita utilizarii ineficiente a imensului Activ de care dispune intreprinderea. Structura financiara a actionat negativ asupra rentabilitatii financiare deoarece costul capitalului imprumutat a fost mai mare decat rentabilitatea economica. Intensitatea scaderii rentabilitatii financiare si amplificarea riscului financiar este mai mare cu cat raportul Datorii / Capital propriu este mai mare. Situatia precara in care se gaseste intreprinderea este demonstrata si de valorile inregistrate de ratele de rentabilitate financiara calculate.
Deoarece in ultimii ani de activitate ASCO S.A. a lucrat cu un profit insuficient si apoi in pierdere, ratele calculate au rezultate nesemnificative. Rata de prelevare a cheltuielilor financiare fiind mai mare de 0,6 semnifica faptul ca intreprinderea analizata se confrunta cu dificultati de gestiune financiara riscand sa intre in stare de faliment.
Ca recomandari o masura obligatorie si imediata o constituie optimizarea volumului si structurii imobilizarilor. Aceasta masura va avea efecte benefice si asupra rentabilitatii economice. Fondurile obtinute din vanzarea unor imbilizari pot fi folosite pentru rambursarea unor credite reducand astfel riscul financiar.
Numai atunci cand rentabilitatea economica va atinge un nivel superior iar cifra de afaceri va avea o evolutie crescatoare semnificativa se recomanda recurgerea la indatorarea pentru a finanta extinderea activitatii de exploatare.
Solvabilitatea
In cazul societatii comerciale ASCO S.A. nevoia de fond de rulment
(3348700 mii lei) nu poate fi finantata in intregime din surse permanente, intreprinderea fiind obligata sa apeleze la resurse de terzorerie (mai ales credite bancare) pentru a acoperi nevoia de fond de finantare generata de ciclul de exploatare. Interpretarea poate fi nuantata in sensul dependentei financiare a interprinderii fata de bancile care ii furnizeaza credite de trezorerie. Reinnoirea sistematica a creditelor conduce de regula la transformarea acestora in credite pe termen lung.
In privinta ratelor de solvabiliate, valorile obtinute nu se incadreaza in
sabloanele echilibrului financiar, intreprinderea avand probleme la onorarea obligatiilor pe termen scurt. Din punct de vedere al bonitatii ASCO S.A. se afla intr-o situatie economica si financiara precara, fapt evidentiat si de incadrarea ei in categoria E (mediocra oscialnta) in cadrul grilei de apreciere a performantelor (modelul utilizat de BCR) cu un total de 11 puncte.
Ca recomandari pentru echilibrarea situatiei financiare si cersterea solvabilitatii o prima masura consta intr-o infuzie de capital propriu (capitalizare totala a profitului, emisiune noua de actiuni) ce trebuie utilizata pentru rambursarea creditelor cu dobanzi mari. De asemenea pot fi folosite fondurile obtinute din vanzarea imobilizarilor excedentare. Aceasta masura contribuie si la marirea lichiditatii intreprinderii.
Concluzii
Gradul de risc general la aceasta societate comercila este ridicat. Din pacate acesta nu este compensat de o rentabilitate substantiala care sa permita acoperirea unei prime de risc corespunzatoare pentru investitori. Restructurarea societatii este o masura imperativa si urgenta.
6.2. Greseli de management – surse primare de risc
Incompetenta, insuficienta sau dezinteresul echipei manageriale sunt surse de risc la fel de importante ca cele prezentate pe parcursul lucrarii. Putem spune ca, de fapt, riscul economic, financiar etc. Sunt rezultatul gestionarii necorespunzatoare a activitatii desfasurate de firma, pe ansamblu. Este suficienta neglijarea unei singure componente a activitatii economice pentru ca disfunctionalitatile manifestate la nivelul respectiv sa dezechilibreze intregul organism al firmei.
Una din cele mai intalnite cauze ale perturbatiilor in functionarea firmei este lipsa bugetarizarii orientarientate previzional.
Neavand nimic cifrat, managerul nu poate sti in ce masura situatia financiara a firmei ii va permite sa faca fata nevoilor impuse de o anumita afacere. In acelasi timp, bugetele si prognozele nu se realizeaza aproape niciodata asa cum au fost elaborate initial. Acest lucru depinde de gradul de realism al programelor. Deseori exista o ruptura intre obiectivele si procedurile de realizare a acestora, astfel incat obiectivele vizate sunt rareori atinse.
Procedurile si planificarea pot fi corespunzatoare dar sabotate datorita absentei controlului pentru corectarea inevitabilelor abateri. Aceste greseli pot avea grave repercursiuni financiare:
insuficienta finantarii;
rentabilitatea slaba (produse primate, preturi slab fundamentate, costuri ridicate, nearmonizarea mijloacelor reunite);
formarea stocurilor.
Supradotarea este a alta greseala de management. Aceasta adevarata
“boala” provine din slaba armonizare a mijloacelor fixe si activului circulant cu obiectul de activitate la care se adauga studierea insuficienta a pietei, anularea unor comenzi sau previziunile prea optimiste in ceea ce priveste cifra de afaceri. Consecintele sunt mai grave decat in cazul constituirii stocurilor datorita dificultatilor in ceea ce priveste gasirea unui cumparator ce ofera un pret bun pentru utilajele neutilizate sau neadaptate la obiectul de activitate.
Expansiunea exagerata exprima dorinta firmei de a se dezvolta mai repede decat ii permite resursele financiare.
Slaba gestionare a clientilor vizeaza dezvoltarea relatiilor cu clientii neadaptati la activiatile sau strategia firmei, fapt ce genereaza costuri de desfacere si distributii ridicate, ce limiteaza rentabilitatea. Deasemeni, este vizata activitatea de incasare a clientilor si durata de incasare prea mare ce poate genera mari probleme in privinta solvabilitatii pe termen scurt.
Ignorarea bilantului este o practica obisnuita. Lipsa de preocupare pentru miscarea lichiditatilor imediate si productivitatea capitalurilor poate fi cruciala. Managerii au tendinta sa caute fonduri noi in loc sa le foloseasca mai eficient pe cele de care dispune firma.
Mania cresterii este in mod obisnuit reflectata prin batalia pentru marirea cotei de piata. Metodele de contabilitate incurajeaza opinia ca profiturile mai mari rezulta din cifre de afaceri mari. Cresterea vanzarilor este considerata invariabil, solutia tuturor dificultatilor. Managerii sunt atrasi de inregistrarea venitului marginal, recurg la produse suplimentare fiind convinsi ca nu va fi afectat nivelul cheltuielior indirecte. Analiza incompetenta a cheltuielilor pe produs duce la nesesizarea pierderilor cauzate de introducerea de noi produse. In mod normal, exista produse sau linii de produse nerentabile de care managerul nu vrea sa se desparta. Dezvoltarea nu este sinonima cu succesul. O alta metoda manageriala ce incurajeaza cresterea este analiza pragului de rentabilitate. In acest caz se considera cheltuieli numite fixe cheltuielile fixe pe termen lung. Se uita ca in orice analiza pe termen lung nu exista cheltuieli fixe ci totul este variabil (chiar si salariile echipei manageriale). Pericolul este reprezentat de faptul ca unii manageri nu acorda atentie acestor cheltuieli considerate fixe si considera ca nu pot fi evitate sau reduse, vazand i n cresterea cifrei de afaceri.
Managerii neglijeaza de multe ori depistarea capitalului camuflat in fonduri fixe. Capitalul utilizat efectiv nu este masurat prin valoarea neta din bilant, ci prin valoarea curenta de piata.
JUDETUL DOLJ 2|4|1| FORMA DE PROPRIETATE |3|1|
UNITATEA S.C. CONFECTIA S.A. RAMURA (cod Ministerul Finantelor,
ADRESA loc. CRAIOVA , sect. – ramura preponderenta) | | 1|
Str. UNIRII , nr. 7 ACTIVITATEA (se va inscrie activitatea
Bl. -, ap. -, sc. – preponderenta si cod diviziune CAEN)
TELEFONUL 410039 FAXUL 410039 |1|8|
NUMARUL DIN REGISTRUL CODUL FISCAL | | |2|4|3|0|7|9|2|
COMERTULUI J/40/445/1991
BILANT
Incheiat la 31.XII.2000
CONTUL DE PROFIT SI PIERDERE
Incheiat la 31.XII.2000
(se completeaza cumulat la inceputul anului)
JUDETUL DOLJ 2|4|1| FORMA DE PROPRIETATE |3|4|
UNITATEA S.C. ASCO S.A. RAMURA (cod Ministerul Finantelor,
ADRESA loc. CRAIOVA , sect. – ramura preponderenta) | | |
Str. CALEA BUCURESTI , nr. 25 ACTIVITATEA (se va inscrie activitatea
Bl. -, ap. -, sc. – preponderenta si cod diviziune CAEN)
TELEFONUL 413536 FAXUL 413059 |7|7|
NUMARUL DIN REGISTRUL CODUL FISCAL | | | |4|4|6|5|2|7|
COMERTULUI J/40/680/1991
BILANT
Incheiat la 31.XII.2000
CONTUL DE PROFIT SI PIERDERE
Incheiat la 31.XII.2000
(se completeaza cumulat la inceputul anului)
BIBLIOGRAFIE
ADOCHITEI M. – Finantele agentilor economici, Editura
BISTRICEANU GH. Didactica si Pedagogica, 1995
NEGREA E.
2. ANGHELACHE G. – Piete de capital si burse de valori,
DARDAC N. Editura Adevarul,1992
STANCIU I.
3. BACANU B. – Managementul strategic, Editura Teora,
1997
4. BRAN P. – Decizia financiara in unitatea
economica, Editura Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti ,1980
5. BREZEANU P. – Gestiunea financiara si politicile
financiare ale intreprinderii, Editura
Fundatiei Romania
de Maine, 1998
6. BREZEANU P. – Finante si gestiune financiara, Editura
TOMA M. Economica
7.DARDAC N. – Metodologii de diagnosticare financiar-
MOSTEANU T. bancara a intreprinderilor, Buletin
VINTILA G. Economic Legislativ nr.9, 1996
8. GASKIN T. – Indicatori financiari perfecti, Editura
National,1998
9.HOANTA N. – Finantele firmei, Editura Continent, 1996
10. ISFANESCU A. – Practica evaluarii economice a
TUTU A. intreprinderii,Tribuna Economica nr.2,
Bucuresti,1995
11. ISFANESCU A. – Evaluarea intreprinderii, Editura Tribuna
ROBU V. Economica,1998
ANGHEL I.
TUTU A.
12. LAZAR I. – Analiza economico-financiara a
intreprinderilor, Editura Interleredo, 1997
13. MANIU AL. I. – Statistica pentru managementul afacerilor,
MITRUT C. Editura Economica, Bucuresti, 1995
VOIEA V.
14. MARGULESCU D. – Analiza economico-financiara a intreprinderii,
Editura Tribuna Economica, 1994
5. MARGULESCU D. – Diagnostic economic financiar, Editura
NICULESCU M. Romcart,1994
ROBU V.
16. NICULESCU M. – Diagnostic global strategic, Editura
Economica,1997
17. RUSU D. – Analiza activitatii economice a intreprinderii,
Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1984
18. STANESCU C. – Analiza economica financiara, Editura
ISFANESCU A. Economica, 1996
BAICUSI A.
19.STANCIU I. – Finante, Teoria pietelor financiare, Finantele
intreprinderii, Analiza si gestiune financiara,
Editura Economica, 1997
20. SERBAN P. – Analiza activitatii economico-financiare,
Editura Didactica si Pedagogica,1996
21. VASILE I. – Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura
Didactica si Pedagogica, 1996
22. VINTILA G. – Gestiunea financiara a interprinderii, Editura
Didactica si Pedagogica, 1997
23. REVISTE DE SPECIALITATE
Tribuna economica – colectia 1997 – 2000
Finante, credit, contabilitate – colectia 1994 – 2000
Economistul – colectia 1998 – 2000
Adevarul – colectia 1998 – 2000
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .modalitati de Dignosticare Si Evaluare a Riscului (ID: 133525)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.