Modalitati de Dezvoltare a Potentialului Creativ la Scolarul Mic

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL 1

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1 Creativitatea –definiții – niveluri

1.2 Calitățile procesului creator

1.3 Factorii creativității

1.4 Dimensiunile creativității

1.5 Procesul creației

1.6 Personalitatea creativă

1.7 Performanța creativă

1.8 Contextul creației

1.9 Procesele fundamentale ale imaginației

1.10 Importanța imaginației pentru educație

1.11 Dezvoltarea imaginației bogate

CAPITOLUL 2

MODALITĂȚI DE DEZVOLTARE A POTENȚIALULUI CREATIV LA ȘCOLARUL MIC

2.1 Educarea creativității . Învățarea creativă

2.2 Blocajele creativității

2.3 Cultivarea creativității în școală – metode de cultivare a creativității

2.4 Rolul părinților în cultivarea curiozității

2.5 Rolul părinților în cultivarea inventivității

CAPITOLUL 3

MICROCERCETARE

3.1 Scopul cercetării

3.2 Obiectivele cercetării

3.4 Lotul de cercetare

3.5 Instrumente de cercetare

3.6 Rezultate și interpretarea lor

3.7 Concluziile microcercetării

CONCLUZII GENERALE

BIBLIOGRAFIE

ANEXE ARGUMENT

În prezent există numeroase modalități prin intermediul cărora este definită creativitatea.

A fi creativ înseamnă a crea ceva original, nou și totodată adecvat realității.

La fel ca și creativitatea imaginația implică interacțiuni cu toate componentele sistemului psihic uman cum ar fi: aspirațiile, dorințele, trăirile, experiențele de viață.

Dupa părerea mea, astăzi mai mult ca oricând, atât creativitatea cât și imaginația reprezintă condițiile fundamentale pentru o educație de calitate, ele reprezentând verigile esențiale în obținerea performanțelor din diferite domenii de activitate.

Imaginația și creativitatea în ultimele două decenii au devenit subiecte foarte importante și intresante de cercetare în numeroase țări.

Schimbările permanente care au loc în societate cer formarea unei personalități cât mai creatoare, inventive, care să se adapteze cu ușurință dinamicii sociale.

Pornind de la această motivație impusă de evoluția cât mai rapidă a societății, se poate spune ca în cadrul școlii începând cu ciclul primar, atunci când se pun bazele gândirii creatoare, se formează o parte din calitățile unui om capabil să se plieze cu mare ușurință transformărilor sociale.

Profesorului îi revine sarcina de a le insufla elevilor o atitudine și un stil de gândire creatoare, liberă, independentă. De asemenea profesorul trebuie să îi ghideze pe aceștia spre explorare, spre lucruri noi. O altă sarcină care îi revine profesorului este aceea de a asigura un climat favorabil în care elevii să se manifeste fără teama de a greși. Nu în ultimul rând profesorul trebuie să le ofere încredere în sine elevilor și să le încurajeze permanent efortul.

Stimulându-le inventivitatea prin diferite metode, îi ajutăm să găsească singuri soluții la diferite probleme pe care le întâmpină și totodata devin mult mai siguri pe ei.

Astfel stimularea creativității și imaginației încă din ciclul primar reprezintă o bază în dezvoltarea copilului în conformitate cu cerințele și normele sociale adaptându-se cu ușurință la nou.

Din multitudinea de definiții ale creativității (în opinia unor autori sunt peste 100), ele pot fi grupate pe trei direcții principale:

1. Aptitudinea sau capacitatea de a produce ceva nou și de valoare;

2. Procesul prin care se realizează produsul;

3. Orice rezolvare de probleme noi.

Pornind de la ritmul accelerat al dinamicii sociale, al dezvoltării și tehnicii, se poate spune ca în școală se pune foarte mare accent pe dezvoltarea gândiri creatoare, astfel elevul va fi capabil să facă față tuturor schimbărilor care pot aparea de-a lungul vieții.

Se pleacă de la ideea ca toți oamenii sunt apți de performanțe creative. Se pune întrebarea cum pot fi stimulate aceste capacități, cum pot fi concretizate din punct de vedere pedagogic. Posibilitățile de dezvoltare a creativității, apărute o data cu amplificarea conceptului de învățământ deschis, bazat pe experiența și orientat spre acțiune dau elevilor multe ocazii de manifestare a independenței, cooperării, învățării prin descoperire, gândirii problematizate și activității estetice. Structurile școlare, care adesea îi constrâng pe elevi la învățare pasivă și îi supun la presiune și disciplinare, acționează ca o frâna în calea creativității. Creativitatea constă într-o structură caracteristică psihicului, care face posibilă realizarea unei producții, opere noi și originale.

Conceptul de creativitate are o sferă foarte largă și se referă la numeroase acțiuni în diferite domenii ale activității umane și la diferite niveluri, începând cu descoperirea științifică, invenția sau creația artistică și terminând cu inovația organizatorică și socială, inventivitatea sau adaptabilitatea individuală.

În fapt creativitatea poate însemna fie o facultate sau capacitate a persoanei de a produce idei sau lucruri originale și utile, fie mișcarea sau procesul care duce la produsul original, acesta din urmă fiind adeseori luat la rândul lui drept criteriu obiectiv al creativității.

Este greșită ideea că dezvoltarea creativității este realizată în sfera de acțiune a persoanelor superior dotate, iar ideea activității infantile cu nuanță creatoare este din capul locului respinsă, excepție făcând, eventual, talentele precoce.

De aceea a devenit absolut necesar atât trebuința investigării creativității sub toate aspectele, cât și aceea de a găsi cele mai eficiente soluții care să contribuie la dezvoltarea creativității școlarilor.

Profesorul, în acțiunile sale de dezvoltare a creativității la elevi trebuie să promoveze asimilarea unor tehnici și metode euristice la toate nivelurile procesului de învățământ care să fundamenteze teoretic și metodologic activitatea de asimilare a cunoștințelor de către elevi prin înțelegere, asociere și combinare, astfel încât din cunoștințele date să rezulte altele noi, originale și valoroase.

Creativitatea nu este atribut numai al gândirii, ci și al limbajului iar capacitățile creative nu se dezvoltă de la sine. Actul educativ, traseul metodologic de formare a personalității umane, tipul de solicitare intelectuală în procesul dobândirii cunoștințelor pot conduce școlarul fie la dezvoltarea gândirii creative, a inițiativei și a autonomiei intelectuale, fie la dezvoltarea conformismului gândirii, a rigidității și stereotipiei.

CAPITOLUL 1

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1 Creativitatea –definiții – niveluri

Termenul de creativitate a fost introdus în psihologie încă din anul 1950 de către G.W. Allport pentru a denumi o anumita formațiune de personalitate. Înainte de anul 1950 a fost utilizata noțiunea însă sub alte denumiri precum: inspirație, talent, geniu sau fantezie creatoare. (M. Roco, 2001, pag. 12).

Psihologii susțin ca a fi creativ înseamnă a crea ceva nou, authentic și uneori chiar neobișnuit. Creativ este acela care se caracterizează prin originalitate, inventivitate, spontaneitate, expresivitate. (M. Roco, 2001, pag. 17).

Alexandru Roșca (1981, pag.16) este de părere că, datorită complexității fenomenului creației, este puțin probabil să se ajungă la o definiție general recunoscută, deoarece fiecare autor pune accent pe dimensiuni diferite. Astfel, se arată că dupa unii autori „creativitatea este aptitudinea sau capacitatea de a produce ceva nou și de valoare, iar dupa alții ea constituie un proces prin care se realizează un produs”.

Alexandru Roșca precizează că, în sens larg, „creativitatea se referă și la găsirea de soluții, idei, probleme, metode care nu sunt noi pentru societate, dar la care s-a ajuns pe o cale independentă. În aceste condiții, putem considera că există o „creativitate cotidiană”, care apare ori de câte ori oamenii se întâlnesc și rezolvă o situație problematică, și o creativitate de nivel înalt, accesibilă unei minorități. (apud A. Cosmovici și L. Iacob, 2008, pag. 147.)

Michel și Bernardette Fustier arată că „în mintea omului obișnuit creativitatea este legată de invenții, descoperiri, de educație sau de comportamente personale și mișcări sociale”. (apud M. Roco, 2001, pag. 17).

E. Limbos vede în creativitate „capacitatea de a elabora soluții inedite și originale”. (apud M. Roco, 2001, pag. 17).

În viziunea lui I.A. Taylor creativitatea „este capacitatea de a modela experiența în forme noi și diferite, capacitatea de a percepe mediul în mod plastic și de a comunica altora experiența unică rezultată”.

I. Taylor (apud A.și Luminița Iacob, 2008, pag. 147) face deosebiri mai fine și astfel distinge cinci niveluri ale creativității:

a) creativitatea expresivă se manifestă printr-o exprimare liberă și spontană, ca în cazul desenelor realizate de către copiii mici.

b) creativitatea productivă, este nivelul specific oricărui muncitor calificat și presupune însușirea unor deprinderi care permit să producă lucruri utile, originalitatea fiind minimă.

c) creativitatea inventivă, face posibile invențiile.

d) creativitatea inovatoare, presupune cunoașterea temeinică a principiilor fundamentale ale unui domeniu (artă, știință) care duce la noi modalități de exprimare specifice talentelor.

e) creativitatea emergentă este nivelul absolut al creativității la care ajung foarte puține persoane și presupune revoluționarea unui domeniu științific.

În raport cu aceste trepte de creativitate, orice om e cel putin capabil de creativitate productivă.

Din punct de vedere psihopedagogic, creativitatea este o structură psihică pe care școală are rolul de a o dezvolta, de a o forma. (A. Cosmovici și L. Iacob, 2008, pag. 148.)

1.2 Calitățile procesului creator

Ca formațiune psihica complexă creativitatea poate fi caracterizată printr-o multitudine de sensuri: productivitate, utilitate, eficiență, valoare, ingeniozitate, noutate, originalitate.

Productivitatea se refera la soluții, număr mare de idei, produse, lucrări de specialitate.

Utilitate se refera în primul rând la rezultatele unei acțiuni care trebuie să folosească și să contribuie la un bun demers al activității.

Eficiența se referă la randamentul acțiunii, la performanțele care se pot obține prin folosirea rezultatelor activității creatoare.

Valoarea produselor activității creatoare trebuie să aibă însemnătate atât din punct de vedere teoretic cât și practice și de asemenea să fie recunoscute în plan social.

Ingeniozitatea presupune deosebita eficacitate a metodelor de rezolvare.

Noutatea se referă la distanță în timp a ideilor. Uneori pot exista idei noi care nu au un grad mare de originalitate.

Originalitatea este caracterizată prin raritatea ideilor, produselor sau soluțiilor. (M. Roco, 2001, pag. 18)

1.3 Factorii creativității

1.Factorii de natura intelectuală

a) „Funcția esențială procesului de creație originală este imaginația. O vreme imaginația a fost definită ca proces de combinare a imaginilor. Ceea ce se potrivește mai mult imaginației artistice. Dar orice proces creator implică noi combinări, noi sinteze: în matematică și fizică, în știință în general. Iar sintezele noi nu se petrec numai în domeniul ideilor și imaginilor, ele au loc și pe plan afectiv. Astfel imaginația poate fi definită ca acel proces psihic al cărui rezultat este obținerea unor reacții, fenomene psihice noi pe plan cognitive, afectiv sau motor”.

Imaginația fiind componentă importantă a creativității, însușirile prin care ea se manifestă pot fi definite drept caracteristicile creativității iar acestea sunt:

Fluiditatea care reprezintă posibilitatea de a-ți imagina în timp foarte scurt anumite idei, soluții, imagini printre ele găsindu-se și cele necesare soluției căutate.

Plasticitatea reprezintă ușurința cu care poate fi schimbat un anumit punct de vedere.

Originalitatea reprezintă noutatea. Ea poate fi caracterizată prin raritatea unui răspuns, unei idei.

Fiecare din aceste caracteristici are importanța sa, însa principală este originalitatea, ea garantând valoarea rezultatului municii creatoare. (A. Cosmovici și L. Iacob, 2008, pag. 148.)

b) Exercițiul realizează rolul altei funcții în structura crativității- al memoriei. Memoria păstreaza impresiile, pe când imaginația le modifică. Imaginea este cea care suferă modificări, față de perceperea lor inițiala. Apoi ideile noi se bazează pe informațiile noi.

Volumul experienței are o mare importanță în actul creației. Nu contează doar volumul mare de cunoștințe ci și varietatea acestora.

Se disting doua feluri de experiențe: una directă care se acumulează în urma discuțiilor cu anumiți specialiști sau prin observarea anumitor fenomene și una indirectă care se acumulează în urma lecturării mai multor cărți. „Cărțile au avantajul ca ne pun în contact cu marile spirite ce strălucesc de-a lungul multor secole”. (A. Cosmovici și L. Iacob, 2008, pag. 149.)

c) Un alt factor ce poate avea influențe asupra creativității este nivelul gândirii, inteligența. Inteligența este o aptitudine asupra căreia s-au formulat mai multe puncte de vedere. Daca este definită ca o „aptitudine generală care contribuie la formarea capacităților și la adaptarea cognitivă a individului în situații noi”, atunci putem spune că inteligența ocupă un loc principal în această capacitate complexă, însă influențată și de alte funcții psihice. Inteligența este mai importantă în domeniul știintific decât în cel al artei.

În știință este foarte importantă sensibilitatea la anumite probleme, care trezește în oameni dorința de investigare, ecoul afectiv care animă ideile și succesiunea imaginilor.

Așadar, pe lângă factorii generali care sunt implicați în actul creator există și factori specifici, distingând astfel cretorii. Acești factori ajută la diferențierea savanților de artiști dat totodata un fizician de un istoric, un muzician de un pictor. (A. Cosmovici și L. Iacob, 2008, pag. 150.)

2. Factori caracteriali

a) Capacitatea intelectuală și predispozițiile nu sunt suficiente pentru ca cineva să devină creator, inventator. Faptul că există o idee, ea nu este suficientă pentru ca din idea respectivă să se realizeze o invenție. În primul rând trebuie să existe motivație, dorință, aspirația creatoare. Apariția unei idei implică- totodată o anumită atitudine inovatoare, creatoare care duce la un mod aparte de a privi fenomenele, oamenii. Un artist pune foarte mare accent pe valoarea estetică a peisajelor, persoanelor sau evenimentelor.

b) Deoarece astazi se înregistrează un progres foarte mare în toate domeniile, nu este foarte ușor să creezi ceva nou și în același timp original. De aceea se cere o voință fermă, perseverentă. Se cere o documentare foarte minuțioasă pentru a putea trece cu bine peste greutățile întâmpinate și ulterior să se ajungă la realizări notabile. (A. Cosmovici și L. Iacob, 2008, pag. 151.)

3.Factori sociali

Atât omul de știință căt și artistul sunt puternic influențați de mediul ambient, în special de cel social. Aspirațiile, motivațiile unei persoane depind foarte mult de societate, de cerințele acesteia. „Așa se explică avântul artelor plastic din India, secolele XV și XVI. Atunci negustorii italieni se imbogățiseră și își clădeau palate pe care le doreau împodobite cu picturi alese și sculpturi. Ca urmare s-au creat școli de pictură și sculptură, iar talentele existente totdeauna în sânul unui popor, au avut condiții optime de înflorire, ajungând pe înalte culmi de perfecțiune artistică”.

În secolul nostru s-a mărit interesul pentru tehnică, dezvoltându-se foarte mult iar artele nu mai izbutesc să iasă dintr-o așa numită criză.

În al doilea rănd, mai ales în stiință și tehnică, orice descoperire, orice teorie e condiționată de stadiul dezvoltării disciplinei corespunzatoare. „Un exemplu edificator este acela al utilizării forței aburului: acesta era cunoscut încă din antichitate. Apoi zeul Baal Moloch, divinizat în Orientul Mijlociu, era înfățișat printr-o uriașă statuie de bronz. În zilele de sărbătoare se făcea un foc mare la baza statuii, care începea să miște din mâini și să scoată un șuier înspăimântător. Preoții cunoșteau taina: focul încălzea puternic un recipient cu apă și aburii apăsau pe niște mari clapete, acționând mâinile. Totul era însă un secret păstrat cu strășnicie. Forța aburului n-a fost utilizată în muncă, fiindcă, pe de o parte munca era efectuată de sclavi și nu exista un interes pentru a le înlesni munca, pe de alta parte munca meseriașilor implica numeroase mișcari complexe. La începutul secolului al-XVIIIlea, dezvoltandu-se manufacturile, a aparut și diviziunea muncii, care simplifica mult operațiile efectuate de un muncitor. S-a putut atunci contura ideea unui mecanism executând mișcări simple, rectilinii ori circulare. Atunci forța aburului a fost reinventată; ea favorizând progresul industrial”. De asemenea și A. Einstei a conceput teroria relativității după aceea s-au efectuat numeroase experiențe dar în urma cărora nu se putea explica teoria newtoniană. (apud. A. Cosmovici și L. Iacob, 2008, pag. 152.)

1.4 Dimensiunile creativității

Creativitatea este un fenomen extrem de complex care are numeroase fațete sau dimensiuni.

Paul Popescu- Neveanu surprinde foarte bine acest lucru atunci când afirmă că: „creativitatea are mai multe accepțiuni: de desfășurare procesuala specifică, de formațiune complexă de personalitate, de interacțiune psihosocială, toate intervenind sincronic și fiind generatoare de nou”. (P. Popescu-Neveanu, 1978, pag. 152).

Încă din 1963 R.L. Mooney (apud. D. Sălăvăstru, 2004, pag. 99) a publicat un model ce integrează patru viziuni de recunoaștere și analiză a creativității și care au devenit ulterior suport de referință al mai multor cercetări:

• procesul creației;

• persoana (personalitatea) creativă;

• produsul creației (performanța creativă);

• mediul din care emerge creația.

1.5 Procesul creației

Munca de creație parcurge mai multe etape:

O primă etapă este aceea de preparare, atunci când se adună toate informațiile necesare, atunci când se fac numeroase observații, se schițează o ipoteză.

A doua etapă este numita perioada de incubație atunci când se fac numeroase eforturi, încercări. Această etapă poate dura foarte mult, chiar ani de zile.

Penultima etapă este numită iluminarea. Este momentul când apare soluția sau în cazul artei când opera este vazută integral. Uneori acest moment se produce în mod spectacular și mai poate fi numit moment de inspirație. Uneori de folosește termenul de inspirație în loc de iluminare.

Ultima etapă este verificarea, este necesară dupa concepția inițială, pentru a elimina eventualele erori sau lacune. Artistul în această etapă își revizuiește creația, face unele retușuri. (A.Cosmovici și L. Iacob, 2008, pag. 153.)

1.6 Personalitatea creativă

Procesul creației nu poate fi examinat separat de personalitatea creativă. Întrebările cele mai frecvente care se pun sunt: „Cum putem recunoaște o persoană creativă?”, „Prin ce trăsături se impune?”, „Prin ce trăsături se individualizează și se diferențiază de ceilalți?”. Pentru a răspunde la aceste întrebări, numerosi cercetători precum E. P. Torrance(1965), D.McKinnon(1962), M. Stein(1988) (apud. D. Sălăvăstru, 2004, pag. 105) au întocmit liste de însușiri, au creionat portrete, au susținut dominanța unor însușiri în raport cu altele. Prezentarea unui astfel de portret nu înseamnă însă că fiecare creator va trebui identificat și evaluat pe baza acestuia, urmând a fi descalificat dacă lipsește una dintre trăsături. Iată o listă de trăsături care sintetizează rezultatele mai multor studii asupra caracteristicilor motivațional – aptitudinale ale personalității:

• Perseverență, voință: C. Cocs subliniază că „tinerii eminenți se disting nu numai prin capacități intelectuale înalte, ci și prin perseverență înnăscută și efort, încredere în capacitățile proprii și putere de caracter”. Multe biografii ale unor creatori din diferite domenii scot în evidență munca științifică, sacrificiile și eforturile uneori supraomenești care se ascund în spatele unor realizări deosebite. ( apud. D.Sălăvăstru, 2004, pag. 105).

• Deschiderea către experiențe noi care semnifică dorința de a învăța, de a încerca lucruri noi, de a explora totul în jur dominat de curiozitate.

• Motivație intrinsecă: Multe cercetări scot în evidență faptul că persoanele creative au nivelul motivației foarte înalt, ei fiind profund dedicați muncii lor care li se pare foarte interesantă, provocatoare prin ea însăși și generatoare de bucurie și satisfacție.

• Interese și preocupări variate, hobby-uri multiple, unele dintre ele la nivel de performanță.

• Nonconformism epistemic, de cunoaștere, curaj în exprimarea opiniilor, curajul de a fi diferit de ceilalți. Nonconformismul persoanei creative se poate exprima și în plan comportamental, ceea ce poate determina dificultăți de adaptare și integrare în grupul social.

• Toleranța la ambiguitate este capacitatea persoanei creative de a opera mintal cu concepte și imagini ambigue, nedefinite și slab organizate.

• Curiozitatea este o trăsătură foarte importantă a persoanei creative care este în permanență în căutare de lucruri noi, dorește să știe cât mai multe, să descopere și să învețe.

• Asumarea riscului exprimat în faptul că nu se teme să încerce ceva nou, își asumă consecințele, este optimist și curajos.

• Fond emoțional bogat, este sensibil, trăiește intens toate evenimentele.

• Încrederea în forțele proprii și înclinația puternică spre realizare de sine.

• Capacitatea de a se angaja în urmărirea unor scopuri de perspectivă: întotdeauna marii creatori își fac planuri pe termen lung.

Performanța creativă presupune și un anumit nivel al inteligenței. Foarte multe cercetări au fost orientate către determinarea legăturilor care există între creativitate și inteligență, iar rezultatele au fost dintre cele mai variate: „creativitatea este complementară inteligenței, creativitatea este independentă de inteligență, creativitatea se corelează cu inteligența”. Investigațiile pe această temă întreprinse de W.J.Getzels și W.P.Jackson (1962) (apud. D. Sălăvăstru, 2004, pag. 106) au urmărit analiza coeficienților de corelație între testele de inteligență și testele de creativitate aplicate unor grupuri de elevi care diferă în privința creativității și inteligenței: un grup cuprindea elevii care se situaseră printre primii la testele de inteligență dar nu și la testele de creativitate iar celălalt grup cuprindea elevii care se situaseră între primii la testele de creativitate dar nu și la cele de inteligență. (apud. D. Sălăvăstru, 2004, pag. 106)

Analize similare efectuate de E.P.Torrance (1967), M.A. Wallach și N.Kogan (1965), M.Stein (1975) (apud. D. Sălăvăstru, 2004, pag. 107) și alții au indicat existența unei relații moderate între nivelul inteligenței și nivelul creativității. Torrance a stabilit că „elevii care manifestă un înalt grad de creativitate sunt și foarte inteligenți, în timp ce numai puțini dintre elevii cu un înalt grad de inteligență sunt și creativi”.

G. Kneller consideră că principala piedică în formarea atitudinilor creative îl constituie inflexibilitatea intelectuală și nevoia de apărare personală, iar R.Woodworth a găsit o relație directă între tendințele conformiste (în cunoaștere și acțiune) și lipsa abilităților creative. (apud. D. Sălăvăstru, 2004, pag. 107).

În psihologia românească, P. Popescu- Neveanu, autorul unui model bifactorial al creativității, plasează creativitatea în „interacțiunea optimă, generatoare de nou, dintre aptitudini și atitudini. Aptitudinile nu sunt creative prin ele însele, ci devin astfel în măsura în care sunt activate și valorificate prin motive și atitudini creative”. (P. Popescu- Neveanu , 1978, pag. 157)

În opinia psihologului român, atitudinile creative acționează ca vectori ce orientează și energizează activitatea.

Cele mai importante atitudini creative sunt:

• încrederea în forțele proprii și tendința puternică către realizarea de sine;

• interesele cognitive și dăruirea față de profesiunea aleasă;

• atitudinea antirutinieră predestinată să stimuleze la analiza critică a experienței și să deschidă direcția către noi experimentări;

• curajul în adoptarea de noi scopuri neobișnuite, îndepărtate și asumarea riscurilor pentru îndeplinirea acestora scopuri;

• răbdarea în căutarea de soluții pentru realizarea scopurilor si proiectelor propuse, precum și disponibilitatea de corectare continuă a proiectelor pentru îmbunătățirea lor;

• simțul valorii și atitudinea valorizatoare, care duc la recunoașterea deschisă a valorii altora și la afirmarea onestă și demnă a valorii proprii. (apud. D. Sălăvăstru, 2004, pag. 107)

Există și reversul acestor atitudini, atitudinile necreative, care sunt considerate factori de blocaj pentru creativitate. G. Davis (1999, pag. 173) prezintă o listă de atitudini considerate necreative:

• egoismul (intoleranța, centrare pe sine, snobism);

• impulsivitatea exagerată (nerăbdare, iresponsabilitate, imprudență);

• încăpățânare, cinism, răzvrătire, lipsă de cooperare;

• imaturitatea, copilăriile, neîndemânarea;

• neatenția, uitarea, distragerea;

• toleranța slabă la frustrare, lipsa de comunicare.

1.7 Performanța creativă

Multe dintre definițiile creativității includ o judecată de valoare asupra produsului creației. Criteriile cel mai frecvent recomandate pentru a valorifica dacă un produs este creativ sunt: noutatea, unicitatea, originalitatea, valoarea, utilitatea socială.

F.Barron consideră că performanța sau produsul creativ trebuie să aibă un grad ridicat de originalitate, să fie rar întâlnit în societatea în care a apărut și, în același timp, trebuie să fie adecvat realității iar B. Ghiselin precizează că măsura creativității unei performanțe este dată de „gradul în care aceasta restructurează universul cunoașterii”. (apud. D. Sălăvăstru, 2004, pag. 108)

Date fiind aceste criterii, problema care se pune este cine evaluează. Teresa Amabile preferă o evaluare a creativității prin consensul experților în domeniu. Este necesară crearea unui juriu de cunoscători care are rolul de a clasifica și ordona creațiile, respectând criteriile noutății și adecvării acestora. Totuși, autoarea nu exclude apariția unor dificultăți atunci când lucrarea este atât de originală încât experții nu reușesc să-i recunoască meritele. Există multe cazuri în care lucrări înalt creative au fost inițial respinse în acest mod. De exemplu, logica matematică a fost socotită la început drept „stearpă și inutilă”, iar psihanaliza „un scandal public”. Alteori, trecerea timpului poate să facă valoarea unei descoperiri mai puțin importantă decât a fost considerată inițial.

Vasile Pavelcu consideră validarea socială largă drept singurul mijloc invulnerabil de atestare a unei creații. Și în această situație poate să apară erori dacă ne gândim că în anumite domenii (mai cu seamă în domeniul artei) valorizarea socială a survenit mult mai târziu decât momentul creației. Și nu este deloc surprinzător acest fapt întrucât ideile originale sunt generate și înțelese de o minoritate cel puțin într-o fază de început. (apud. D. Sălăvăstru, 2004, pag.108-109)

1.8 Contextul creației

Creativitatea nu depinde numai de individ ci și de contextul social, de mediul cultural.

M. Stein consideră „hotărâtoare pentru creativitate trebuințele grupului și experiențele predominante din dezvoltarea unei culturi”. (apud. D. Sălăvăstru, 2004, pag. 109)

M. Mead arată puternica legătură dintre cultură și creativitate. „Culturile care îi educă pe copii într-un spirit receptiv și liber în vederea asimilării cerințelor mediului, în spiritul libertății de a pune probleme, care acceptă și valorizează gândirea divergentă vor produce indivizi creativi”.

Cartea Teresei Amabile, Psihologia socială a creativității (1983) (apud. D. Sălăvăstru, 2004, pag. 109), poate fi considerată începutul cercetării sistematice a efectului factorilor de mediu asupra performanței creatoare a unei persoane. Într-o ediție actualizată a lucrării din 1983, ediție care poartă titlul Creativitatea în context (1996), Amabile introduce mediul social drept cea de-a patra componentă a modelului său referitor la structura creativității: factori sociali intervin ca susținători sau inhibitori ai creativității.

Referindu-se la creativitatea copiilor, T.Amabile crede că „mediul social (familia și școala) poate avea un impact semnificativ asupra motivației (deci și asupra creativității) și că este mult mai ușor pentru părinți și pentru profesori să amelioreze mediul unui copil decât să-i modifice personalitatea sau să-i mărească considerabil resursele de talent”.

A.J.Cropley (1967) (apud. D. Sălăvăstru, 2004, pag. 110) aduce date evidente, dintr-un număr relativ mare de surse, referitor la faptul că mulți dintre copiii înalt creativi vin din familii care încurajează acest comportament. Astfel, părinții care stimulează independența copiilor, care nu sunt excesiv de protectori sau autoritari, care încurajează copiii în afirmarea opiniilor proprii au copii mai creativi decât cei ale căror relații cu copiii lor sunt reci, dominatoare și care tind să limiteze libertatea acestora. În mod paradoxal însă, sunt citate și cazuri în care persoanele înalt creative au provenit din medii considerate ca fiind extrem de nefavorabile creativității. O explicație posibilă ar putea fi cea furnizată de Mark Runco (apud. D. Sălăvăstru, 2004, pag. 110) și anume că un oarecare grad de stare negativă (generată de frustrare, de conflict) este important pentru a motiva o persoană astfel încât să obțină rezultate creative.

În mărturiile multor personalități regăsim subliniat rolul mediului în evoluția lor creativă. Iată ce declară în acest sens Gheorghe Călugăreanu, matematician: „Este și influența familiei și mama și tata erau naturaliști. Toți am luat direcția științifică. Erau cărți în casă. Deși n-am făcut științele naturale ca tata, m-a interesat și fiziologia. Poate că el s-a așteptat să merg la fiziologie. Pe urmă, și mediul în care te afli contează foarte mult, dacă există oameni cu preocupări febrile (de exemplu, la Sorbona, unde vedeam pe alții intens preocupați, discutând cu o erudiție formidabilă)”. (apud. Al. Roșca, 1981, pag. 157)

1.9 Procesele fundamentale ale imaginației

Imaginația fiind componenta de bază a structurii mentale creative, are la baza două procese fundamentale: analiza și sinteza.

Analiza realizează o descompunere a unor reprezentări care apoi, prin sinteză sunt reorganizate. Sinteza are loc în diferite modalități precum:

a) Aglutinarea se produce prin descompunerea unor diferite părți din obiecte sau ființe care apoi sunt recombinate altfel, dând naștere unor alte obiecte sau ființe cu caracter eterogen.

b) Modificarea dimensiunilor umane care a dus la imaginarea de pitici sau uriași.

c) Multiplicarea șerpilor a dus la imaginea balaurului cu mai multe capete.

d) Schematizarea feței umane uitilizată în caricaturi, unde ies în evidență anumite trăsături dominante.

e) Analogia un procedeu care apare în știință și tehnică. „ Strucura atomului a fost imaginată similar cu aceea a unui sistem solar. Ch. Darwin a conceput selecția naturală asemănând-o cu selecția artificială practicată de secole în agricultură. Unii vor să explice întreaga sinteză creatoare prin analogie, ceea ce este o exagerare, deși, neîndoielnic, este un procedeu foarte productiv”. (A. Cosmovici și L. Iacob, 2008, pag. 152)

1.10 Importanța imaginației pentru educație

În general, toată lumea pare a fi în favoarea imaginației deoarece aceasta reprezintă un factor important în educație. Atunci când observăm practica educațională cotidiană, putem afirma faptul că principalul scop al educației este acela de a ne asigura că elevii acumulează informațiile, abilitățile și atitudinile potrivite pentru viață; însă dacă analizăm scrierile marilor gânditori precum Platon, Rousseau putem observa faptul că a fi educat în viziunea lor însemna a nu fi legat de ideile-credință și de ideile convenționale pe care oamenii ajung să le accepte.

Educația, susțin ei cu pasiune, ca este ceva ce nu se realizează în școlile noastre. Este evident faptul că transmiterea de cunoștințe este importantă pentru educație, însă ei aveau o cu totul altă viziune asupra acestui aspect.

Pentru ei era foarte important ca un elev să ajungă să gândească independent, capabil să observe ideile așa cum sunt ele.

Educația pentru ei „ este un proces care trezește indivizii la un mod de gândire care îi face capabili să-și imagineze condiții diferite de cele care există sau au existat vreodată”. Astfel se poate spune că marii teoreticieni se centrau în educație pe stimularea imaginației. Imaginația în viziunea marilor gânditori implică inevitabil abilitatea de a transcende obstacolele, de a gândi ce credințe, idei, interpretări sau reprezentări, le putem accepta cu ușurință. (K. Egan, 2008, pag. 11-12.)

1.11 Dezvoltarea imaginației bogate

Destulă lume consideră că a avea o imaginație bogată este un lucru bun, care transformă modul de a se juca al copiilor, îi ajută să stabileasca relații de prietenie și crează o adevarată lume interioara care face extraordinară perioada copilăriei, însă imaginația ajută de asemenea la formarea unei gândiri originale.

Albert Einstein ( apud. C. J. Simister, 2011, pag. 50) afirmă foarte bine că „imaginația este mai importantă decât cunoașterea”. Cunoașterea definește tot ceea ce oamenii știu în prezent, însă imaginația ne arată tot ce am putea descoperi și crea.

De cele mai multe ori oamenii au tendința de a afirma faptul că toți copiii sunt imaginativi din naștere, însă este surprinzător cât de limitată poate fi această capacitate, deoarece în zilele noastre copiii își au fantezia în laptopuri- astfel fiind mai puțin nevoie ca ei să își creeze propriile lumi dar și idei noi.

Școliile reprezintă un factor extrem de important în dezvoltatea acestei capacități, în special în primii ani.

A fi cu adevarat imaginativ înseamnă „ să poți completa o realitate diferită de aceea în care trăim. Este o caracteristică vitală pentru oricine nu se mulțumește doar cu ceea ce i se dă, ci dorește să participe la îmbunătățirea lucrurilor”. (C. J. Simister, 2011, pag. 50)

CAPITOLUL 2

MODALITĂȚI DE DEZVOLTARE A POTENȚIALULUI CREATIV LA ȘCOLARUL MIC

2.1 Educarea creativității . Învățarea creativă

Creativitatea, forma superioara a activității umane, a devenit, mai ales în ultimele doua decenii, o problema importantă a cercetării științifice în numeroase țări.

Transformările profunde care au loc în societatea contemporană cer formarea unor personalități creatoare, capabile sa se adapteze la ritmul accelerat al dinamicii sociale, al dezvoltării și tehnicii.

Prin însăși trăsătura ei definitorie – originalitatea – ca ceva nou și imprevizibil, creativitatea pare a fi incompatibilă cu ideea de educare deliberată.

Multă vreme creația a fost considerată apanajul exclusiv al unei minorități restrânse. Distingând însă mai multe trepte calitative în creativitate și observând cum și eforturile de gândire obișnuită implică ceva nou, cel puțin pentru persoana aflată într-un impas, astăzi nu se mai face o separare netă între omul obișnuit și creator.

Factorul intelectual (imaginație, gândire, tehnici operaționale) este relativ mai ușor educabil, deși persistența în timp a efectelor unui curs sau a unei metode nu este mare. Factorii de personalitate în sensul larg al noțiunii, care țin de atitudini, motivații, caracter, deprinderi de lucru se lasă mai greu influențați în direcția și cu intensitatea dorită de noi, dar odată achizițiile educative dobândite, persistența lor nu se mai măsoară în luni, ci în ani sau etape de vârstă.

Înțelegerea naturii factorilor generali de creativitate are dublă valoare practică pentru acțiunile de stimulare a potențialului creativ: în primul rând, factorii ne pot indica care trebuie să fie natura solicitărilor specifice în cadrul antrenamentului creativ; în al doilea rând, ne relevă direcțiile strategice principale în acțiunile de educare a creativității, atât la cadrele didactice cât, mai ales, la elevi.

La educarea creativității sunt importante, deopotrivă, metodele, relația profesor-elevi (autentic democratică și de cooperare), atitudinea adultului față de elev (deschisă și receptivă față de copil și de valorile creativității sale) și atmosfera pe care cadrul didactic o instaurează în clasă.

Stimularea creativității este un demers socio-educațional complex ce cuprinde simultan fenomene de activizare (incitare și susținere), antrenare, cultivare și dezvoltare a potențialului creator. Creativitatea poate fi stimulată la nivelul întregii clase cu ajutorul unor strategii adecvate. Ea poate deveni o modalitate de învățare cu multiple beneficii pentru elevi. Aceștia sunt de-a dreptul încântați să li se ofere șansa să-și exprime gândurile și sentimentele în moduri cât mai variate și originale, jocurile de creativitate fiind un cadru optim în acest scop.

Trebuie, însă, precizat faptul că premisele naturale, dispoziționale oferă o bază mult mai largă pentru dezvoltarea creativității decât este ea realizată în activitățile instructiv-educative în care sunt antrenați cadrele didactice și elevii. În acest sens, ca scop practic este necesar să avem în vedere întregul sistem al condițiilor sau factorilor favorizanți afirmării si dezvoltării creativității, respectiv: factori structurali, interiori creativității (inteligentă, motivație intrinsecă, interes cognitiv și științific, curiozitate epistemică, atitudini creative, gândire divergentă, tenacitate și perseverență etc.); factori de climat general, socio-culturali în dezvoltarea și afirmarea personalității elevilor (mediul social și cultural, contextul familial, economic etc.); factori de ambiantă psihosocială, de climat psihoeducațional (relații interpersonale, valori și modele social-umane, relațiile dintre profesor-elev, stilul de conducere și tactul pedagogic etc.).

Școala, ca factor de baza al progresului general al societății este chemată să răspundă comenzii sociale, să pregătească oameni care să se poată integra eficient și rapid în societate.

Pornind de la aceaste motivații majore, se poate spune ca în școală, începând cu ciclul primar, când se pun bazele formării unei gândiri creatoare, se realizează cea mai mare parte a calităților unui om modern, capabil de adaptare.

Creativitatea este în esență, un complex proces, o complexă activitate psihică, ce se finalizează într-un anumit produs, este acea capacitate psihică a individului uman de a realiză noul, sub diferite forme: teoretică, științifică, socială, de a releva aspecte deosebite, necunoscute ale realității, de a elabora căi și soluții originale.

Prin întreg procesul de învățământ este necesar să se asigure cât mai multe căi spre cunoașterea științifică cu un grad cât mai mare de aplicabilitate practică, care să stimuleze activitatea de observare, experimentare și muncă de creație.

Dacă până nu de mult accentual era pus, în general, pe corectarea psihologică a creativității, pe identificarea creatorilor potențiali, în ultimele decenii s-a produs o deplasare a accentului pe studiul căilor de formare și educare a capacitaților creatoare.

Învățarea creativă este o formă specifică de învățare bazată pe propria acțiune și pe rezolvarea de probleme, necesitând angajarea subiectului cu toate disponibilitățile sale.

S-a impus necesitatea unui învățământ activ conform psihologiei acționare, acesta realizându-se prin învățarea prin receptare, reproducere și învățare prin descoperire.

Una dintre cerințele obligatorii în practicarea învățării prin receptare, reproducere este ca metodele și procedeele folosite în cadrul ei să ducă cu necesitate la receptarea conștientă, care să integreze organic cunoștințele noi în sistemul structurilor cognitive existent în conștiința copiilor.

Învățarea prin descoperire este în esență rezolvarea unei probleme și cum creativitatea și rezolvarea de probleme sunt noțiuni congruente, acest tip de învățare reprezintă calea nemijlocită ce duce la formarea comportamentului creator. Învățarea creativă este deci, o învățare prin descoperire care duce la constituirea unei personalități cu comportament creativ.

Creativitatea copilului este diferită de creativitatea autentică care se întâlnește la adult, în sensul ca produsul activității sale nu este nou. Este însă nou pentru el și este realizat în mod independent. Spre exemplu, rezolvarea de către elev a unei probleme de matematică pe o cale diferită decât cea din manualul său, decât cea care a fost prezentată de cadrul didactic în clasă, este considerată creatoare, chiar dacă modul de rezolvare găsit de elev nu este nou pentru știință. Manifestarea unei astfel de creativități poate fi un indiciu al unei creativități ulterioare autentice și, deci, este important să se cunoască și să se cultive la elev această forma de creativitate.

La copil se manifesta în mod spontan o curiozitate și receptivitate, imaginație bogată, tendința spre activitate și investigație, nevoie de succes și apreciere, particularități strâns legate de mobilurile intrinseci ale oricărui act de producție original. Aceste mobiluri trebuie să fie valorificate, ca baza afectiv-motivaționala a unui proces de învățământ formativ și ca punct de plecare în educarea independenței și originalității.

Învățământul care are la bază invadarea creativă duce la apariția timpurie a atitudinilor investigatoare, a plăcerii de a descoperi, a curiozității vii.

Învățământul general nu are sarcina de formare a atitudinilor științifice la elevi, el trebuie sa pună bazele formarii gândirii independente și creatoare a elevilor.

Învățarea prin descoperire, problematizata prin cercetare, a demonstrat posibilitatea dezvoltării creativității elevilor în condițiile învățământului intelectual.

Educarea gândirii creative trebuie să înceapă de pe băncile scolii. Trebuie să se caute cele mai eficiente căi de organizare a discuțiilor în clasă, în care pedagogul să intervină cât mai puțin .

În procesul de învățământ orice elev poate deveni mai eficient dacă este ajutat să-și însușească tehnici de gândire, instrumente intelectuale elastice și operative.

Pentru realizarea educației în școală este necesar ca în urma eforturilor susținute și competent conduse, elevul să simtă că realizează progrese. Succesul acționează ca întărire. Trebuie ca elevul să vadă că performanțele sale au utilitate și că poate deveni capabil de performanțe originale.

Potențialul creativ al elevilor și cadrelor didactice este influențat de contextul social-cultural în care ei activează și se dezvoltă, de climatul general-educațional al colectivului din care fac parte. Prin problematizare, cercetare și descoperire, prin metode participativ-active de antrenare, evaluare și stimulare a elevilor se creează cadrul adecvat, condițiilor optime dezvoltării creativității acestora, conform cerințelor actuale ale științei, progresului tehnic, ale exigențelor învățământului modern și cercetării științifice.

Formarea omului privește nu numai aspectul intelectual, ci întreaga personalitate. Spiritul creative nu poate fi numai rezultatul educației intelectuale, ci și al dezvoltării multilaterale a personalității, ceea ce presupune o punere în valoare mai eficientă a posibilităților educative și formative ale procesului de învățământ.

2.2 Blocajele creativității

Pentru ca sistemul educațional să puna în valoare activitățile creative ale elevilor, un prim pas îl reprezintă găsirea și recunoașterea obstacolelor exterioare care sunt cunoscute sub numele de blocaje sau factori inhibitori ai creativității. În literatura de specialitate există mai multe inventarieri ale blocajelor creativității.

Blocajele perceptive se referă la faptul că obișnuința cu un anumit mediu ne împiedică, de cele mai multe ori, să vedem semnificații, relații sau idei noi, originale. Este vorba, de fapt, despre obișnuința de a percepe lucrurile într-o anumit mod, de automatisme cotidiene care ne reține să distingem elementele de noutate, evoluția continuă a formelor din jurul nostru. Percepția elementului de noutate presupune ca spiritul nostru să fie capabil să înlăture vechile referințe și să se înlăture de toate legăturile stabilite înainte.

Iată câteva manifestări ale blocajelor perceptive:

dificultatea de a identifica problema de rezolvat;

incapacitatea de a distinge între cauză și efect;

dificultatea de a destructura o problemă în elemente care pot fi manipulate și dirijate;

dificultatea de a percepe relații neobișnuite între idei și obiecte;

percepția de sine devalorizantă surprinsă în afirmații de genul „nu sunt creativ”. (apud. M. Roco, 2004, pag. 109.)

Blocajele emoționale scot în evidență rolul important al factorilor emoționali în creativitate. Printre cele mai frecvente bariere emoționale se numără:

teama de ridicol;

teama de nu comite o greșeală și de a nu se face de râs;

teama de a fi diferit de ceilalți;

timiditatea, tendința către perfecțiune. (A. Cosmovici și L. Iacob, 2008, pag. 155.)

Blocajele culturale și sociale fac trimitere, în primul rând, la conformism, la tendința oamenilor de a nu accepta cu ușurință valorilor și reprezentărilor celorlalți. Și aceasta pentru că, de obicei, persoanele cu idei neobișnuite sunt privite cu suspiciune și chiar cu reținere uneori chiar dezaprobare, ceea ce constituie o descurajare pentru astfel de persoane. (A. Cosmovici și L. Iacob, 2008, paginile 154-155.)

Printre cele mai frecvente blocaje culturale se numără:

dorința de a se conforma modelelor sociale;

conformism la idei vechi, ca și la cele noi;

prea mare încredere în statistici;

punerea pe primul plan a factorilor practici sau economici în luarea deciziilor;

slaba capacitate de a modifica idei.

2.3 Cultivarea creativității în școală – metode de cultivare a creativității

În vederea dezvoltării creativității există mijloace nespecifice, fără o relație cu anume obiect de învățământ, și metode specifice în raport cu o anume materie, în funcție de conținutul ei.

Evident, cultivarea creativității nu constă numai în a-i stimula pe elevi să pună întrebări.

Climatul de creativitate este mult mai dificil de realizat decât climatul obișnuit de studiu și transmitere a informației al învățământului tradițional, presupune prevederea de situații apte să stimuleze curiozitatea, confruntările, spiritul de investigație și de căutare a unor soluții originale.

Psihologii formulează observații convergente către ideea ca dezvoltarea creativității presupune stimularea la elevi a curajului de a emite ipoteze, chiar hazardate (evident nu absurde), capacitatea de a aprecia în ce măsura este plauzibilă o anume ipoteză, de a elabora o strategie de lucru și nu de a aștepta de-a gata o soluție.

A dezvolta capacitățile creative ale gândirii, înseamnă a cultiva flexibilitatea, abilitatea de a gândi abstract, originalitatea, fluiditatea expunerii ideilor, capacitatea de a stabili asemănări și deosebiri, disponibilitățile de elaborare, organizare, reordonare.

Psihologii susțin astăzi în mod unanim faptul că fenomenul creativității nu este apanajul exclusiv al minorității.

Creativitatea reprezintă o caracteristică general-umană, deoarece fiecare individ în parte deține anumite însușiri care îi permit acte creative, însă la niveluri diferite de realizare.

În ultimele decenii cercetarea psihologică a creativității s-a bazat mai mult pe găsirea metodelor pentru dezvoltarea capacitaților creatoare. Astfel, sarcina principală a educației este să dezvolte și să structureze forțele creatoare existente în fiecare individ, pentru ca activitatea individuală să devina una firească. Deși pare paradoxal, creativitatea este educabilă.

Mulți profesori își pun foarte des întrebări precum: „Cum pot stimula creativitatea elevilor” sau „Care sunt coordonatele unei educații în vederea obținerii creativității”.

A.D. More atrage atenția asupra faptului că nu exista un ghid al creativității însă există numeroase modalități care se pot aplica în majoritatea problemelor de creativitate. Profesorii pot face numerose activități pentru stimularea elevilor.

Cercetările pe această temă au demonstrat că atitudinea pozitivă a profesorului fața de creativitate este unul dintre cei mai importanți factori care ajută la dezvoltarea creativității.

În primul rând profesorul trebuie să știe ce înseamnă a fi creativ, să dețină informații despre creativitate pentru a-i putea ajuta cât mai mult pe elevi și pentru a-i încuraja. De cele mai multe ori elevii creativi, din curiozitate, din dorința de a afla cât mai multe lucruri, pun întrebări frecvente și uneori chiar incomode.

A.Eriksson evidențiază într-o cercetare faptul că profesorii îi considerau pe elevii creativi mai degrabă enervanți, doritori de a face totul altfel, care tulbură liniștea clasei.

A. J. Cropley susține că aceste afirmații nu sunt surprinzatoare deoarece elevii creativi de obicei se integrează mult mai greu și nu se adaptează bine la condițiile școlii.

Este foarte important ca profesorul să nu reprime dorințele elevilor creativi ci să încurajeze libera exprimare a părerilor, să stimuleze imaginația. Elevii simt nevoia de a-și manifesta liber curiozitatea dar și spontaneitatea.

O altă sarcină care îi revine profesorului este aceea de a întreține o atmosferă permisivă, a unor relații care să nu exagereze prin autoritarism. (D.Sălăvăstru, 2004, pag. 113).

De preferat este să existe un lider democratic, motiv pentru care studiile au demonstrate că elevii care aveau un lider democratic au colaborat mult mai bine, s-au implicat cu entuziasm în rezolvarea sarcinilor iar rezultatele au fost unele superioare.

La fel de important este ca profesorul sa fie el însuși creativ în activitatea didactică, daca el nu este creative atunci este foarte greu să dezvolte creativitatea la elevi. (D. Sălăvăstru, 2004, pag. 114).

Cu siguranță nu există o rețetă miraculoasă pentru dezvoltarea creativității însă există numeroase strategii care se pot pune în aplicare iar rezultatelor vor fi pe măsură.

Preocuparea pentru dezvoltarea spiritului creativ a condus la conceperea unor metode care, pe de o parte, să combată blocajele, iar pe de alta, să favorizeze libera exprimare a ideilor.

Metodele de cultivare a creativității sunt tradiționale (modernizate și completate în funcție de obiectivele propuse) și speciale.

În prima categorie intră metodele active care sunt deja cunoscute și utilizate frecvent în cadrul lecțiilor de cadrele didactice, învățarea prin descoperire dirijată.

Între tehnicile de stimulare a capacităților creatoare amintim sinectica (însemnând în esență valorizarea analogiilor), testele de potențial creativ utilizate ca exerciții, o serie de alte tehnici speciale de descătușare a originalității.

Amintim cele mai cunoscute metode și procedee specifice de stimulare a creativității : brainstorming-ul, sinectica, metoda 6-3-5, metoda Philips 6-6, studiul de caz.

Este vorba de tehnici care sunt folosite mai ales în condiții de grup.

Aceste tehnici de grup pot facilita exprimarea membrilor grupului, se explorează

potențialul intuitiv și asociativ, se pot extrage idei și sugestii inovatoare.

Unii autori consideră că metodele care presupun lucrul în grup sau în echipă îi poate elibera pe mulți elevi de blocajele lor interioare. Sunt însă și situații când grupul poate reprezenta o frână pentru indivizi, împiedicându-i să se focalizeze pe o anumită temă sau să dezvolte idei noi. Chiar dacă sunt anumite controverse referitoare la posibilitatea stimulării creativității prin intermediul grupului, sunt extrem de răspândite cursurile de educare a creativității care fac apel la tehnicile de grup și care au înregistrat rezultate semnificative în această direcție.

În continuare am să descriu câteva din metodele pentru stimularea creativității.

Brainstorming

Brainstorming (brain = creier; storm = furtună), furtuna în creier sau metoda asaltului de idei, inițiată de psihologul american Alexander Osborn (1948), este una dintre cele mai cunoscute metode de grup folosită pentru producerea ideilor creative, care se bazează pe idei libere.

Prin aceasta metodă de comunicare a unor idei într-un grup se oferă ocazia unei persoane să exprime idei care i-au venit în minte mai mult decât dacă ar fi lucrat singur. Astfel s-a demonstrat că lucrând în grup se produc mai multe idei, se găsesc mai multe soluții, decât dacă fiecare membru ar lucra separat.

Prin ea se organizează o situație problemă care permite elevilor să facă mai multe sugestii, sa propună mai multe idei, excluzând orice formă de critică sau de discuție.

Esența acestei metode constă în separarea momentului emiterii ideilor de momentul evaluărilor. Din acest motiv, brainstorming-ul se mai numește și metoda evaluării amânate sau „metoda marelui da” (The big yes).

Grupul de brainstorming este format din maxim 30 de persoane, cu următoarea structură: un conducător (animator), un secretar, membrii.

În alcătuirea grupului trebuie respectate câteva cerințe: participarea benevolă a membrilor, relații amiabile între participanți și să nu facă parte din același grup un șef și un subaltern. (D.Sălăvăstru, Iasi, 2004, paginile 116)

Regulile care stau la baza brainstorming-ului sunt următoarele:

moderatorul discuției trenuie să expună clar și concis problema care urmează să fie soluționată;

participanții trebuie să fie aleși în funcție de vârstă, pregătire, pentru a nu exista antipatii;

locul de desfășurare trebuie să fie ales foarte bine, să fie un loc fără zgomot, spațios, luminos, care să permit o atmosferă prielnică pentru expunerea ideilor;

ideile chiar daca par neobișnuite ori îndrăznețe ele trebuie încurajate, permițându-le participanților să își exprime cu ușurință ideile și în același timp să dea frâu imaginației, spontaneității și creativității;

la început se pune accentual pe cantitatea ideilor expuse, pe idei cât mai variate;

nu se admit aprecieri, critici, judecăți din partea participanților, asupra ideilor transmise, pentru a nu inhiba spontaneitatea și pentru a se evita blocajele;

aceasta metodă se realizează atunci când participanții se simt odihniți și dispuși sa aloce timp activitații;

toate ideile sunt înregistrate discret de către o persoana desemnată să facă acest lucru fara a deranja desfașurarea activității;

evaluarea este suspendată, însă ea se va realiza mai târziu de către coordonator;

valorificarea ideilor se va face într-o noua întalnire, după perioada de incubație. ( C. Oprea, București, 2008, pag.212)

Camelia Zlate și Mielu Zlate (Iași, 1982, pag. 136- 140), propun următoarele etape pentru a iniția o sesiune de brainstorming:

Etapa de pregătire care cuprinde:

Faza în care se fac investigațiile necesare și se alege grupul de participanți;

Faza de antrenament creativ;

Faza în care se pregătesc sedințele pentru lucru.

Etapa productivă, care cuprinde:

Faza în care se stabilește tema de lucru;

Faza de soluționare a problemelor implicate;

Faza de acumulare a ideilor suplimentare, pentru a se realiza în continuare demersul creativ.

Etapa selecției ideilor care au fost emise de către participant, care favorizează gândirea critică:

Etapa în care se analizează toate ideile emise până în acel moment;

Faza evaluării critice și stabilirea pentru soluția finală.

Brainstormingul are numeroase avantaje iar acestea sunt:

Se obțin idei foarte rapid și în același timp și soluții pentru rezolvarea problemelor;

Se poate aplica în mai multe domenii de activitate;

Stimuleaza participarea active la discuții;

Dezvoltă atât spontaneitatea, creativitatea, cât și încrederea în sine, deoarece nu se admit critici iar participantul nu este nevoit să întâmpine anumite blocaje intelectuale;

Se dezvoltă foarte bine lucrul în echipă.

Brainstormingul are și anumite limite precum:

Nu suplinește cercetarea de durată;

Poate fi obositor pentru unii participanți;

Oferă soluții posibile, însă acestea nu sunt neapărat și realizabile.

Sinectica

Sinectica a fost creată de psihologul american William J. Gordon.

Termenul de sinectică provine din limba greacă și înseamnă a asocia elemente diferite și aparent fără legătură între ele. Dacă brainstorming-ul se bazează pe asociațiile libere de idei, sinectica presupune utilizarea metaforelor și a analogiilor.

Gordon are în vedere stimularea creativității participanților prin formularea de idei, prin folosirea raționamentului prin analogie. Deci există o necesitate de a privi lucrurile din alt punct de vedere, făcând ca lucrurile cunoscute, să devină neobișnuite, iar cele neobișnuite, cunoscute. (D. Sălăvăstru, 2004, pag. 118)

Regăsim patru tipuri de analogii la care sinectica recurge cu precădere: analogia directă, analogia personală, analogia simbolică, analogia fantastică. De exemplu, dacă problema pusă în discuție este de a găsi o nouă modalitate de parcare a automobilelor într-un oraș aglomerat, se poate utiliza o analogie directă cu metodele de depozitare din natură, din casă sau din industrie (cum își depozitează albinele mierea, cum se așează borcanele în cămară). (Al. Roșca, 1981, pag. 176 – 177)

Scopul sinecticii este acela de a-i face pe participanți să se elibereze de constrângeri și să-si exprime liber și cu ușurință ideile.

În cadrul activităților didactice care au la bază această metodă, profesorului îi revine sarcina de a le încuraja elevilor atitudinea creativă, determinându-i să privească problemele și soluțiile în moduri neuzuale, diferite.

Erapele sinecticii sunt următoarele:

Construirea grupului;

Cunoașterea problemei;

Familiarizarea;

Elaborarea unui plan pentru soluționarea problemei;

Experimentarea și aplicarea modelului. (C. Oprea, București, 2008, pag.226-227)

Grupul sinectică este format din 5 – 7 persoane de diferite profesii, care sunt membrii participanți, dintre care unul este lider iar altul secretar.

Participanții trebuie să cunoască foarte bine domeniul din care face parte problema care urmează a fi rezolvată, să dețină aptitudini de a lucra în echipă, să aibe toleranță față de ideile emise. De asemenea sunt alese persoane care dețin capacități imaginative, nonconformiste.

Problema poate fi aleasă atât de profesor cât și de către participanți.

Itinerariul sinectic presupune înlăturarea ideilor preconcepute care pot afecta procesul creației, astfel se apelează la tehnici intuitive precum: analogia, fantezia, empatia. Cu ajutorul analogiilor se propun soluții care se îndepărtează de realitatea posibilă. În aceasta etapă propun numeroase modalități prin care se poate soluționa problemele, care apoi, ele trebuie adaptate conform realității. Aceasta este etapa construirii modelului rezolutiv, urmată de experimentare și apoi aplicare.

Evaluarea trebuie să țină cont de ideile emise în etapa itinerariului sinectic, clasificarea soluțiilor propuse, experimentare și aplicarea modelului.

Literatura de specialitate distinge cateva tipuri de sinectică iar acestea sunt:

Sinectica bazată pe analogie directă- presupune rezolvarea unor probleme atunci când se cunosc anumite date, fapte;

Sinectica bazată pe analogie simbolică-presupune descrierea sistematică a problemei prin intermediul unor imagini-simbol;

Sinectica bazată pe analogie personală-presupune identificarea fiecărui elev cu un obiect, cu un fenomen, cu o persoană. Această analogie presupune valorificarea capacității de a empatiza și de a descrie trăirile dar și sentimentele proprii, specifice noii ipostaze;

Sinectica bazată pe analogia fantezistă- care presupune crearea unei dimensiuni imaginare a problemei. (C. Oprea, București, 2008, pag.226-228)

Metoda 6-3-5

Valorifică, de asemenea, potențialul creativ al grupului.

Un număr de persoane se împarte în grupuri de câte 6. Fiecare membru al grupului are în față o foaie de hârtie pe care o împarte în trei coloane. Liderul enunță problema și membrii grupurilor notează trei idei, câte una în fiecare coloană de pe foaie. Apoi, fiecare participant trece foaia sa vecinului din dreapta și preia, la rândul său, foaia vecinului din stânga. Se lucrează pe cele trei idei ale vecinului din stânga: se fac completări, îmbunătățiri, precizări ale acestora. Urmează o nouă deplasare a foilor. Rotirea se face de 5 ori până ce ideile emise de fiecare membru al grupului sunt văzute de toți ceilalți. La sfârșit, conducătorul strânge foile, le citește în fața tuturor și se discută care sunt cele mai bune propuneri.

Metoda se numește 6-3-5 pentru că sunt 6 membri ai grupului care emit 3 idei iar acestea sunt prelucrate de alte 5 persoane. Prin această metodă se obține o cantitate mare de idei. Chiar dacă unele idei se vor repeta, altele vor fi banale ori prea generale în raport cu problema pusă în discuție, va exista, totuși, un număr suficient de mare și variat de soluții pentru a avea de unde alege pe cele mai bune. (D. Sălăvăstru, 2004, pag. 119)

Metoda Phillips 6-6

Poate fi utilizată atunci când avem de-a face cu grupuri mari de persoane. Pentru a putea obține participarea directă și personală a tuturor membrilor grupului la activitate, Donald J.Phillips (1948) propune divizarea grupului mare în grupuri mai mici, de 6 persoane, care urmează a discuta o problemă timp de 6 minute (de aici și denumirea metodei).

Se procedează astfel: conducătorul grupului anunță tema discuției, apoi se constituie grupele de câte 6 persoane care își aleg fiecare câte un coordonator. Acesta are misiunea de a asigura participarea tuturor membrilor la discuție, de a facilita obținerea soluțiilor și de a nota soluțiile la care s-a ajuns. Se discută timp de 6 minute. După expirarea timpului, fiecare grup își face cunoscute soluțiile prin intermediul coordonatorului. Soluțiile fiecărui grup pot fi consemnate pe tablă. Sinteza o poate face animatorul sau poate avea loc și o discuție între coordonatorii de grupuri.

Această metodă are avantajul că într-un interval de timp relativ scurt (4-5 minute organizarea, 6 minute discuția în grup, 2 minute pentru raportul fiecărui grup și 20-30 minute discuția finală) este consultat un număr mare de persoane, se obține o varietate de soluții și argumente și se obișnuiesc membrii grupului cu tehnica argumentării, a susținerii unui punct de vedere dar și a ascultării opiniei celuilalt.

Metoda Phillips 6-6 poate fi utilizată cu succes în clasa școlară ca modalitate de a obține argumente pro și contra unei alternative de acțiune, pentru stabilirea cauzelor unei situații mai dificile din evoluția grupului etc. (D. Sălăvăstru, 2004, pag. 119).

Metodă celor șase pălării gânditoare

Poveștile fantastice sunt pline de obiecte magice care au trasaturi neobișnuite: inele care te fac invizibil, pantofi vrăjiți care îți dau posibilitatea să alergi cu viteză vântului, lanțuri care te fac să devii invulnerabil, etc.

De ce nu ar putea există, să spunem, o pălărie care, dacă ne-o punem pe cap, să ne ajute să producem idei, să evaluăm corect o situație, să găsim soluția la o problemă?

Metoda celor șase pălării ar putea fi cea mai importantă schimbare petrecută în gândirea umană din ultimele 23 de secole, ea fiind astăzi folosită în toată lumea.

Ideea această stă la bază unei metode pentru sporirea eficacității discuțiilor și procesului de gândire, metodă pusă la punct de profesorul Edward De Bono, considerat drept cea mai mare autoritate mondială în domeniul gândului creativ. Principiile de bază sunt extraordinar de simple și, odată înțelese, permit obținerea imediată de rezultate nesperate. Practic, este vorba de a ne imagina că avem la dispoziție șase pălării de culori diferite, fiecare corespunzătoare unei anumite funcții a gândului, adică:

Pălăria albă –albul este neutru și obiectiv. Pălaria alb este legata de fapte, cifre, informații. Cu aceasta pe cap, este mai ușor să vedem lucrurile așa cum sunt, fără nici o părere, interpretare, critică, emoție;

Pălăria roșie – se referă la emoții, la senzații și la intuiții. Pălăria roșie furnizeaza un punct de vedere emoțional.

Pălăria neagră – gânduri negative, pessimism. Ea evidențiază punctele slabe ale unei idei;

Pălăria galbenă – oportunități, gânduri pozitive, optimism. Cu această pălărie pe cap, trebuie să gândim pozitiv și să vedem numai avantajele situației;

Pălăria verde- verdele înseamnă iarba, vegetație și creșterea fertilă, abundentă. Palaria verde indica creativitatea și idei noi.

Pălăria albastră – permite observații asupra gândurilor și corectarea lor. (Edward De Bono, 2008, pag. 23).

Tabelul 1

Deci, fie în cursul unei discuții, fie în timpul unei reflecții personale, să ne imaginăm că ne punem pe cap una dintre pălăriile pe care ie avem la dispoziție, și astfel înfruntăm problema din punctul de vedere corespunzător. Atunci când ni se pare că funcția pălăriei pe care o avem s-a terminat, trecem la o altă culoare. Asta nu interzice, bineînțeles, să ne întoarcem, la nevoie, la o pălărie „deja folosită" (asta este chiar funcția pălăriei albastre, aceea de a coordona folosirea pălăriilor).

În ciuda aparenței simplități, metodă această ne permite să obținem rezultate extraordinare, mai ales când este vorba de o discuție în grup, unde prea des ne preocupăm mai mult de a ne apăra punctul de vedere, în loc să muncim împreună pentru a găsi soluția creativa cea mai bună.

De-a lungul anilor, rezultatele folosirii acestei metode au devenit din ce în ce mai clare. Ele au fost puse în evidență de reacțiile primite de la diferite surse.

Prin metoda celor șase pălarii gânditoare se folosesc în mod frecvent inteligența, experiența și cunoștințele tuturor membrilor grupului. (E. De Bono, 2008, pag. 19)

Metoda rezolvării creative a problemelor

În ultimii ani, programele de dezvoltare a creativității s-au focalizat asupra rezolvării creative a problemelor. Explicarea gândirii creative în termenii strategiilor de rezolvare a problemelor nu este o întreprindere nouă. Ea a fost formulată în mod explicit de J.P. Guilford, dar o regăsim și la E.P. Torrance, J. Bruner, R.M Gagné.

Cel care definește fundamentele procesului de rezolvare creativă a problemelor este Alex F. Osborn (inițiatorul brainstorming-ului ). Modelul propus de psihologul american a fost răspândit de Sidney Parnes, cel care a definitivat și prima versiune publicată a programelor instrucționale în rezolvarea creativă de probleme, devenind astfel cunoscut sub numele de modelul Osborn-Parnes. Începând cu Osborn, fenomenul „creative problem solving” a căpătat amploare, cercetările ulterioare (D.J. Shallcross, R.B. Noller, A.M. Biondi) extinzând foarte mult aria de metode și tehnici în interiorul acestei orientări.

Programele consacrate însușirii strategiilor și tehnicilor de rezolvare creativă a problemelor pleacă de la ideea că găsirea soluțiilor nu este o încercare oarbă, ci este nevoie de o focalizare a atenției asupra diferitelor etape ale activității de rezolvare a problemelor pentru a se ajunge la o soluție optimă. Fiecare individ poate fi antrenat în direcția dezvoltării unei atitudini deschise față de situațiile cu care se confruntă, căutării și analizei cât mai multor soluții alternative și descoperirii posibilităților de aplicare a soluțiilor. Faptul că se poate realiza un antrenament al comportamentului creativ poate fi deosebit de important pentru practica educațională.

Modelele de rezolvare creativă a problemelor, propuse de diverși autori, fac referire în esență la aceleași etape ce trebuie parcurse pentru rezolvarea problemelor: adunarea faptelor, definitivarea punctelor de vedere asupra problemei, generarea ideilor, stabilirea criteriilor, căutarea căilor de implementare a soluțiilor. De exemplu, în descrierea lui Sidney Parnes procesul de rezolvare creativă a problemelor parcurge șase etape:

1. Identificarea situației problematice, a zonelor de interes, a provocărilor, a posibilităților și a oportunităților. Parnes subliniază că este important să începem „la un pas de problemă” pentru a se evita astfel tendința naturală de orientare prematură către definirea problemei și căutarea soluției, lucru care poate determina alegeri greșite referitor la ceea ce este de cercetat.

2. Colectarea datelor este o etapă în care participanții identifică și adună informațiile necesare, elaborând un tablou cât mai clar al întregii situații. Trebuie luate în considerare toate sursele posibile pentru a fixa cu exactitate ceea ce se cunoaște deja și ceea ce trebuie căutat. Este important să fie colectate date suficiente pentru a putea merge mai departe, dar Parnes crede că nu trebuie să fie nici prea multe pentru a nu se împotmoli în ele.

3. Formularea problemei este, probabil, etapa cea mai dificilă a procesului de rezolvare creativă a problemelor. Ea presupune atacarea problemei într-un mod care să ofere o nouă perspectivă asupra acesteia. Lucrul acesta ar putea fi realizat prin segmentarea problemei de rezolvat în subprobleme, fiecare începând cu întrebarea „În ce mod s-ar putea…”, sau prin extinderea problemei, încadrarea ei într-o chestiune mai generală care poate determina o nouă perspectivă asupra modalităților de soluționare. Parnes recomandă ca, spre sfârșitul acestei etape, atenția să se concentreze asupra ideii care intrigă cel mai mult pentru a mări probabilitatea ca participanții să găsească soluții neconvenționale.

4. Descoperirea ideii este etapa de generare a cât mai multor idei pentru soluționarea problemei. Este important ca participanții să producă o cantitate cât mai mare de idei, să combine și să rearanjeze ideile într-un alt mod fără teama că vor fi judecați (se aplică aici regulile brainstorming-ului). Ceea ce contează cu adevărat este ca participanții să-și extindă limitele gândirii.

5. Stabilirea soluției presupune, de fapt, stabilirea criteriilor pentru evaluarea soluțiilor obținute. Aceste criterii pot fi legate de: costuri, timp, fezabilitate, utilitate, aplicabilitate. Este solicitată în această etapă atât gândirea productivă cât și cea critică pentru că trebuie comparate mai multe alternative, trebuie determinate punctele tari și punctele slabe ale ideilor și apoi selectate cele mai promițătoare posibilități.

6. Realizarea ideilor este etapa în care soluțiile obținute trebuie puse în aplicare. Rezultatul acestei faze este un plan de acțiune. Se identifică pentru fiecare soluție factorii favorizanți, factorii care ar putea împiedica implementarea, factorii de mai mare importanță pentru promovarea lor. Tot acum sunt determinate și elementele care pot asigura îmbunătățirea soluțiilor.

Rezolvarea creativă a problemelor reprezintă o tehnică, un mod de lucru care poate fi exersat în clasa școlară și poate fi însușit cu ușurință de către elevi. Autorii modelelor atrag atenția asupra faptului că experiența confruntării cu o varietate de probleme și exersarea procedurilor de rezolvare pot contribui la dezvoltarea unui nou mod de gândire, a unor atitudini creative, a spiritului critic și, de ce nu, a unui nou mod de viață cognitivă. (D. Sălăvăstru, 2004, paginile 129-130).

Studiul de caz

Prin această metodă participanții se confruntă direct cu o situație reală.

Studiul de caz a apărut inițial ca o metodă de cercetare științifică( în domenii precum medicină, economie etc.), însă studiul de caz a fost extins și în problemele legate de educație.

Scopurile acestei metode interactive prin care se stimulează creativitatea elevilor, constau în:

Participanții realizează contact cu realitățile autentice, din domeniul dat având ca scop familiarizarea acestora cu aspectele posibile și pentru a le dezvolta capacitățile decizionale, pentru a lua cele mai optime decizii.

Verificarea gradului de operaționalitate a cunoștințelor dobândite, dar în același timp și a priceperilor și deprinderilor, a comportamentelor, în situații critice.

Sistemtizarea informațiilor și consolidarea acestora.

Educarea atitudinii față de de ceilalți participanți dar și de cazul respectiv.

Punerea în aplicare a capacităților organizatorice, de conducere, de evaluare și de decizie.

Regulile stabilite pentru desfășurarea în bune condiții a acestei metode are în vedere în special cazul ales. Astfel, pentru ca o situație să fie considerate și analizată asemenea unui caz, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

Să fie semnificativă în raport cu obiectivele propuse, evidențiind esențialul;

Să aibă valoare instuctivă în raport cu competențele profesionale, științifice;

Să trezească inters participanților, motivându-i astfel să soluționeze cazul ales;

Să solicite participarea tuturor elevilor pentru a identifica soluțiile cele mai optime pentru rezolvarea cazului.

Studiul de caz are în vedere parcurgerea a șase etape și anume:

Etapa 1: Prezentarea cadrului în care s-a produs cazul respective:

Profesorul alege un caz, care să scoată în evidență aspectele general valabile;

Cazul va fii mai întâi analizat de un grup mai mic;

Prezentarea trebuie să fie cât mai clară.

Etapa a 2-a : Înțelegera necesității rezolvării cazului de către participanți:

Se stabilesc elementele care sunt neclare;

Participanții pun numeroase întrebări, pentru a deslușii elementele necunoscute;

Se solicit surse bibliografice pentru a putea găsii cele mai bune soluții de rezolvare a cazului.

Etapa a 3-a: Studiul individual al cazului

Participanții se documentează;

Participanții găsesc și își notează soluțiile propuse.

Etapa a 4-a: Dezbaterea în grup a soluțiilor găsite pentru rezolvarea cazului

Fiecare își expune variant propusă;

Compararea rezultatelor;

Ierarhizarea variantelor.

Etapa a 5-a: Formularea concluziilor.

Etapa a 6-a: Evaluarea modului de rezolvare a situației-caz.

Avantajele studiului de caz sunt următoarele:

Elevii sunt antrenați să găsească cât mai multe soluții pentru rezolvarea

problemei care îi apropie mai mult de viața reală și de eventualele probleme cu care ei se pot confrunta de-a lungul vieții;

Acastă metodă are un caracter activ și contribuie la dezoltarea capacităților

psihice;

Datorită faptului ca se desfășoară în grup, se dezvoltă foarte bine inteligența

interpersonală, spiritul de echipă. (C. Oprea, București, 2008, pag.228-230)

Metoda Frisco

Metoda Frisco presupune ca participanții să interpreteze un rol specific, care să acopere o anumită dimensiune a personalității, analizând o problemă din mai multe puncte de vedere, membrii grupului trebuind să joace, fiecare, pe rând, rolul conservatorismului, rolul exuberantului, rolul pesimistului și rolul optimistului.

Scopul acestei metode este de a identifica problemele mai complexe dar și mai dificile cu scopul de a le soluționa pe căi simple.

Ea are la bază brainstorming-ul și dorește să stimuleze gândirea, imaginația și creativitatea.

Etapele metodei Frisco sunt:

Etapa expunerii problemei: atât profesorii cât și elevii pot sesiza o situație

problemă, pe care ulterior o propun spre analiză;

Etapa organizarii colectivului: se stabilesc rolurile și cine le va interpreta;

Etapa dezbaterii colective: fiecare își interpretează rolul primit și în același

timp își susține ideile;

Cel care a primit rolul conservatorismului susține soluțiile vechi, însă nu exclude o îmbunătățire a acestora.

Exuberantul emite idei care par imposibil de realizat, asigurând astfel un cadru imaginative, determinându-i pe ceilalți să privească lucrurile și dintr-o altă perspectivă.

Pesimistul este cel care consideră că ideile și soluțiile găsite nu sunt cele mai adecvate.

Optimistul sugerează participanților să privească lucrurile și soluțiile dintr-o perspectivă realistă.

Etapa când se fac concluziile asupra soluțiilor găsite: se sistematizează

ideile și se face o concluzie generala privind soluțiile găsite.

Toate aceste metode sunt esențiale în activiățile desfășurate de către profesori cu elevii, deoarece ele au un caracter activ, motivând participarea acestora fără a întampina blocaje și în același timp stimulandu-le potențialul creativ.

2.4 Rolul părinților în cultivarea curiozității

Copii explorează lumea și în fiecare zi descoperă lucruri noi, sunt foarte nerăbdători și atenți atunci când se confruntă cu lucruri neobișnuite.

Părinților le revin sarcina de a le ușura copiilor explorarea, ei trebuie să conștientizeze că timpul lor de joacă este extrem de important și de asemenea să aprecieze perspectiva lor originală și uneori unică.

Părinții le pot oferii copiilor diverse materiale cu ajutorul cărora ei își pot dezvolta mult mai bine imaginația. De asemenea părinților le revin sarcina de a-i încuraja în permanență și uneori este foarte bine ca aceștia să se implice în jocurile lor. Copilul apreciază foarte mult un părinte care se implica și care este la fel de creativ ca el.

Depinde foarte mult cum părinții încurajează și susțin în același timp „joaca” copiilor. Amintirile din copilărie sunt cele mai frumoase momente, atunci când ei se simt liberi.

Într-o societate care evoluează cu rapiditate și care este din ce în ce mai activă, mai intensă, mai tehnologizată, părinților le este mai greu să protejeze capacitatea copiilor de a fi fermecați de ceea ce este nou și să le ofere sprijinul necesar pentru a și-o dezvolta.

Atunci cănd părinții le încurajează explorarea lăudându-le capriciile creative, ei continuă să se dezvolte, să experimenteze și de asemenea să-și asume riscuri în toate aspectele vieții lor.

Nimic nu este mai important decât protejarea acestei capacități a copiilor de a se lăsa fermecați de necunoscut și atâta timp cât aceștia simt că pot explora în siguranță, ei își dezvoltă o gândire creativă, originală.

Joaca este extrem de importantă în viața unui copil ba chiar la orice vârstă. Joaca poate fi productivă la orice vârstă. Chiar daca adulții nu au suficient timp, este esențial să acordăm timp pentru jucat.

Copiii care se joacă în voie pășesc apoi în viață cu o atitudine mult mai pozitivă și jucăușă, lucru care îi ajută foarte mult să facă față cu ușurință problemelor cu care ei se pot confrunta pe parcursul vieții. La fel și adulții care își fac timp să se joace alături de copii lor sunt mult mai creativi și mai eficienți în viață.

Joaca este importantă la orice vârstă și are ca rol să creeze o lume fermecată, în care atât copiii cât și părinții să se simt liberi. (J. Cameron, 2013, pag. 51-56.)

2.5 Rolul părinților în cultivarea inventivității

Actul creației ar putea fi definit ca a inventa ceva nou, a face ceva original.

Părinții căutând în realitatea zilnică a vieții oportunități creative, îi determină pe copii să facă la fel. Părinții îi pot expune pe copii, puțin câte puțin, la realitățile vieții adulte și să găsească cât mai multe activități care să le trezească interesul.

Părinții trebuie să înlăture acea stare de plictiseala cu care se confrunta deseori copiii.

Plictiseala este o chemare la acțiune, un semnal că trebuie să schimbăm direcția spre ceva nou se explorat. Deoarece creativitatea este o forță interioară influențează toate aspectele vieții, este o sursă permanentă care ne este la îndemână în orice moment.

Trebuie ca părinții să îi încurajeze în permanență pe copii să îți folosescă imaginația în orice moment. (J. Cameron, 2013, pag. 127-129.)

CAPITOLUL 3

MICROCERCETARE

3.1 Scopul cercetării

Aplicarea metodelor pentru stimularea creativității este benefică pentru faptul că asigură formarea unei gândiri flexibile, divergente și fluente, stimulează participarea activă și deplină, psihică și fizică, individuală și colectivă a elevilor în procesul instructiv-educativ.

3.2 Obiectivele cercetării

Utilizarea unor tehnici și metode de determinare obiectivă a nivelului de pregătire a elevilor.

Implementarea unor metode și tehnici interactive în scopul dezvoltării creativității elevilor și studiul eficienței lor.

3.3 Ipoteza cercetării

Ipoteza de lucru: Dacă profesorii de învățământul primar utilizează metode și tehnici de stimulare a creativității individuale și de grup în cadrul lecțiilor, acestea vor determina dezvoltarea capacităților creatoare în găsirea de soluții la o sarcină dată, antrenarea lor în discuții libere, deschise, creative, precum și dezvoltarea mecanismelor cognitive superioare: gândire, memorie, imaginație.

Acest lucru va fi benefic și pentru orice disciplina de studiu, pentru dezvoltarea unor trăsături pozitive de caracter și formarea personalității copilului.

3.4 Lotul de cercetare

Lotul de participanți:

55 de elevi de la Școala Gimnazială „Radu Tudoran” -Blejoi:

– clasa a III-a B, formată din 37 de elevi, 20 băieți și 17 fete.

-clasa a IV-a, formată din 18 elevi, 11 băieți și 9 fete.

Tabelul 2-Lot de cercetare-elevi

5 profesori de la Școala Gimnazială „Radu Tudoran” -Blejoi

3.5 Instrumente de cercetare

Instrumentul de cercetare pe care le-am aplicat a fost selectat astfel încât să răspundă principalelor cerințe ale unei investigații și să preîntâmpine eventualele erori de investigare și prelucrare a materialului. Astfel pentru confirmarea sau infirmarea ipotezei de la care am plecat am folosit ca instrument de cercetare chestionarul.

Am utilizat două chestionare, unul adresat profesorilor din învățământul primar iar cel de-al doilea chestionar a fost adresat elevilor din clasele a III-a și a IV-a.

3.6 Rezultate și interpretarea lor

Pentru a-mi construi o imagine de ansamblu cu privire la gradul de utilizare al metodelor de stimularea a creativității și imaginației la școlarul mic cât și a gradului de creativitate al elevilor în urma utilizării acestor metode, am elaborat chestionare atât pentru profesorii cât și pentru elevii din învățământul primar.

În urma analizării datelor din chestionarul adresat profesorilor (ANEXA 1) am constatat următoarele:

La prima întrebare a chestionarului, profesorii au fost întrebați dacă consideră că participarea la un program de formare profesională în domeniul metodelor de stimulare a creativității este benefică pentru activitatea pe care aceștia o desfășoară.

Toți subiecții au afirmat ca este oportună participarea la un astfel de program de formare profesională în domeniul metodelor de stimulare a creativității; procentul acestora fiind de 100%. (Fig. 1)

Prin urmare pot spune că profesorii întotdeauna își doresc să fie la curent cu tot ceea ce este nou iar astfel de programe îi ajută foarte mult să desfășoare cu o mai mare ușurință activitățile pe care aceștia doresc să le realizeze cu elevii.

Societatea fiind într-o permanentă schimbare, profesorii trebuie să țină pasul cu toate modificările care apar și să participe permanent la cursuri de dezvoltare profesională.

Participând la astfel de programe profesionale în domeniul metodelor de stimulare a creativității, profesorii vor putea astfel să selecteze și să adopte cele mai potrivite metode, în funcție de specificul clasei cât și de conținutul lecțiilor propuse spre studiu.

Dacă aceste cunoștințe sunt aprofundate iar profesorul dă dovadă în activitățile sale de inventivitate, originalitate și în permanență realizează lucruri noi cu elevii, atunci cu siguranță învățarea se va produce într-un mediu mult mai placut și relaxant pentru elevi, ei considerând astfel de activități asemănătoare jocului.

Prin utilizarea celor mai adecvate metode pentru stimularea creativității elevii vor asimila cu o mai mare ușurință toate informațiile transmise de către profesor și însuși elevul este mult mai activ și își dorește să participe cât mai mult la activităț interactive.

Prin urmare elevii se simt în largul lor și nu au teama de eșec, pentru ca astfel de metode promovează înlăturarea blocajelor intelectuale.

Folosirea cât mai des a acestor metode, este extrem de benefică în rândul elevilor deoarece stimulează și dezvoltă capacități cognitive complexe precum: gândirea critică, găndirea laterală, capacitatea de a privi și a cerceta lucrurile și într-un alt mod, de a relaxa controlul gândirii.

Aceste metode se realizează în grup iar împarțirea sarcinilor și responsabilităților este mult mai ușor de realizat, putând astfel să soluționeze problema dată într-un timp mult mai scurt.

Cu o dirijare adecvată, această învățare prin cooperare, ajută la dezvoltarea priceperilor, deprinderilor și capacităților sociale ale elevilor.

Chiar aceste interacțiuni între elevi sunt foarte benefice deoarece sporește interesul pe o temă dată, motivându-i astfel spre învățare.

Este absolut necesar ca în învățământul actual să existe o metodologie axată pe acțiune, care să solicite mecanismele gândirii, ale inteligenței, ale imaginației și creativității.

Fig. 1 Întrebarea 1

A doua întrebare vizează nivelul la care se situează cunoștințele profesorilor în domeniul utilizării metodelor de stimulare a creativității. (Fig. 2)

În urma analizării datelor, 3 din 5 profesori au afirmat că pe o scara de la 1( foarte redus) la 5(foarte ridicat), se situează pe treapta cu numarul 3; procentul fiind de 60%; astfel pot afirma faptul ca profesorii dețin cunoștințe despre metodele utilizate pentru stimularea creativității, însă datorită numeroaselor și permanentelor schimbări ale societății acestea trebuie reactualizate ori de câte ori este nevoie.

Necesitarea inovării în domeniul metodologiei didactice și a căutării de noi variante pentru a eficientiza mult mai bine activitățile intstuctiv-educative din școală, prin directa implicare a elevului este esențială deoarece învățământul modern promovează activitățile bazate pe acțiune, în care elevul să fie în permanență activ.

Ceilalți 2 subiecți au afirmat că se situează pe treapta cu numărul 4, la un nivel ridiat; procentul fiind de 40%.

Se poate observa tendința profesorilor spre înnoirea și îmbunătățirea activităților prin faptul că ei dețin cunoștințe cu privire la aceste metode de stimulare a creativității la un nivel ridicat. Astfel ei își doresc să aplice cele mai adecvate metode care să fie cu adevărat folositoare elevilor.

Fig. 2 Întrebarea 2

A treia întrebare urmărește care sunt principalele motivații pentru care utilizează atât metodele interactive de predare-învațare cât și pe cele de stimulare a creativității; toți cei 5 subiecți au răspuns pentru dezvoltarea creativității; procentul fiind de 100%. ( Fig 3)

Astfel rezultă că profesorii doresc ca în cadrul activităților să utilizeze cele mai eficiente metode de predare-învățare cât și pentru stimularea creativității deoarece societatea actuala cere formarea unei personalități cât mai creatoare, inventive, care să se adapteze cu ușurință dinamicii sociale.

Profesorului îi revine sarcina de a le insufla elevilor o atitudine și un stil de gândire creatoare, liberă, independentă. De asemenea profesorul trebuie să îi ghideze pe aceștia spre explorare, spre lucruri noi.

O altă sarcină care îi revine profesorului este aceea de a asigura un climat favorabil în care elevii să se manifeste fără teama de a greși. Nu în ultimul rând profesorul trebuie să le ofere încredere în sine elevilor și să le încurajeze permanent efortul.

Fig. 3 Întrebarea 3

A patra întrebare a chestionarului vizează frecvența (1-foarte rar, 2-uneori, 3-foarte frecvent) cu care profesorii utilizează urmatoarele metode de stimulare a creativității:

Brainstorming-ul;

Metoda pălăriilor gânditoare;

Philips 6/6;

Tehnica 6/3/5;

Sinectica;

Exercițiul euristic;

Problematizarea;

Metoda rezolvării creative a problemelor.

Reiese că cele mai utilizate metode, alese de profesori pe primul loc sunt următoarele:

Exercițiul euristic;

Problematizarea;

Metoda rezolvării creative a problemelor.

Pe urmatorul loc dupa cele enumerate mai sus a ieșit:

Brainstorming-ul, ca metodă utilizată frecvent de către profesori.

Celelalte metode precum: Metoda pălăriilor gănditoare, Philips 6/6, Tehnica 6/3/5, Sinectica, sunt utilizate foarte rar de către profesori. ( Fig. 4)

Fig. 4 Întrebarea 4

Astfel pot afirma că profesorii aleg să utilizează cel mai des problematizarea, exercițiul euristic și metoda rezolvării creative a problemelor deoarce aceste trei metode sporesc valențele și eficiența instructiv-educativă.

Exercițiul este modalitatea de efectuare repetată a acțiunilor de învățare teoretică și practică în vederea fixării și consolidării cunoștințelor dobândite și a formării și dezvoltării priceperilor și deprinderilor intelectuale și aplicative.

Prin exercițiu se formează stereotipurile dinamice, automatismele de acționare, algoritmii de cunoaștere, studiu și aplicare, obiectivați în priceperi și deprinderi, în unele situații în obișnuințe, care asigură temeinicia și randamentul sporit al învățării, precum și calitățile necesare integrării socio-profesionale cu productivitate sporită.

Problematizarea este modalitatea de a crea în mintea elevului o stare (situație) conflictuală (critică sau de neliniște) intelectuală pozitivă, determinată de necesitatea cunoașterii unui obiect, fenomen, proces sau rezolvării unei probleme teoretice sau practice pe cale logico-matematică și (sau) experimentală.

Situația problematizată se produce datorită conflictului intelectual ce apare între ceea ce știe (poate rezolva) și ceea ce nu știe (trebuie să rezolve) elevul, între ceea ce îi este cunoscut și ceea ce îi este necunoscut într-o anumită problemă de specialitate, ca urmare a caracterului relativ incomplet al cunoașterii și necesitatea dobândirii de noi cunoștințe într-un anumit domeniu informațional.

Problematizarea este o problemă cu caracter activ-participativ, formativ și euristic, capabilă să determine activitatea independentă, să antreneze și să dezvolte capacitățile intelectuale – imaginația și gândirea logică, de investigate și explorare, productive și creative, prin formularea de ipoteze, variate soluții de rezolvare (aplicare).

Ea contribuie la transformarea elevului în subiect al educației, în participant la dobândirea noilor cunoștințe, creând posibilitatea de a mobiliza resursele personalității și de a aduce satisfacții pe toate planurile ei: cognitiv, afectiv, estetic și acționai. O activitate didactică bazată pe problematizare sporește eficientă învățării.

Orice act de predare-învățare problematizat, fie că este vorba de o simplă întrebare, de o problemă sau de o situație problematizată, necesită un demers de rezolvare determinat de „ necunoscutul" ce trebuie aflat.

O situație-problemă desemnează o situație contradictorie, conflictuală, ce rezultă din trăirea simultană a două realități: experiență anterioară (cognitiv-emoțională) și elementul de noutate și de surpriză, necunoscutul cu care se confruntă subiectul. Acest conflict incită la căutare și descoperire, la intuirea unor soluții noi, a unor relații aparent inexistente între antecedent și consecvent.

Specificul acestei metode constă în faptul că profesorul nu comunică, pur și simplu, cunoștințe gata elaborate, ci dezvăluie elevilor săi embriologia adevărurilor, punându-i în situația de căutare și de descoperire.

In problematizare, cel mai important lucru este crearea situațiilor problematice și mai puțin punerea unor întrebări, care ar putea foarte bine să și lipsească. Problematizarea presupune mai multe momente: un moment declanșator, unul tensional și unul rezolutiv.

Recurgerea la această metodă implică respectarea anumitor condiții: existența, la elev, a unui fond aperceptiv suficient, dozarea dificultăților în funcție de o anumită gradație,alegerea celui mai potrivit moment de plasare a problemei în lecție, manifestarea unui interes real pentru rezolvarea problemei.

Problematizarea presupune o antrenare plenară a personalității elevilor, a componentelor intelectuale, afective și voliționale. Valoarea formativa a acestei metode este indiscutabilă: se consolidează structuri cognitive, se stimulează spiritul de explorare, se formează un stil activ de muncă, se cultivă autonomia și curajul în afișarea unor poziții proprii.

Rezolvarea creativă a problemelor reprezintă o tehnică, un mod de lucru care poate fi exersat în clasa școlară și poate fi însușit cu ușurință de către elevi. Autorii modelelor atrag atenția asupra faptului că experiența confruntării cu o varietate de probleme și exersarea procedurilor de rezolvare pot contribui la dezvoltarea unui nou mod de gândire, a unor atitudini creative, a spiritului critic și, de ce nu, a unui nou mod de viață cognitivă. (D. Sălăvăstru, 2004, paginile 129-130)

La a cincea întrebare profesorii au fost întrebați care sunt efectele care se produc asupra elevilor în urma utilizării metodelor de stimulare a creativității.

3 din 5 profesori (60%) au răspuns că:

în urma utilizării acestor metode elevii înteleg cu o mai mare ușurință conținutul lecțiilor deoarece acestea se desfășoară într-un cadru mult mai relaxant, elevii exprimandu-și cu lejeritate ideile fără teamă de eșec.

Ceilalți 2 profesori ( 40%) au răspuns că elevii sunt:

mai relaxați, având posibilitatea manifestării libere, spontane a gândirii și imaginației. (Fig. 5)

Fig. 5 Întrebarea 5

În urma interpretării datelor de la întrebarea cu numărul 5, am constatat că stategiile de stimulare a creativității sunt extreme de importante în activiățile pe care profesorii le propune și le realizează cu elevii.

Atât metodele interactive cât și cele utilizate pentru a stimula imaginația copiilor sunt foarte apreciate de către elevi iar ei consideră că învățarea se produce mult mai rapid și într-un cadru mult mai relaxant, putând astfel să-și exprime cu lejeritate multitudinea de idei care le vin în minte atunci când sunt puși în fața rezolvării unor probleme.

Aceste metode asigurând un cadru adecvat învățării și pe placul copiilor, le permite acestora să elaboreze și să scoată în evidență cât mai multe idei productive fără teama de eșec.

Profesorii trebuie să aleagă cele mai adecvate metode și în primul rând ei trebuie să dea dovada de creativitate și ingeniozitate atunci când se gândesc la proiectarea activităților pe care doresc să le realize cu elevii lor.

Consider că astfel de metode sunt esențiale atât pentru dezvoltarea creativității, cât și pentru o mai buna percepție despre sine. Prin astfel de metode elevii se simt în largul lor și rareori sunt puși în situația în care trebuie să se confrunte cu anumite blocaje.

Metodele de stimularea a creativității propun înlăturarea acestor blocaje și propun de asemenea ca elevii să aibă mult mai mult încrederea în forțele lor.

La a șasea întrebare profesorii au fost întrebați dacă utilizează și alte metode decât cele enumerate la întrebarea nr. 4.

Acești au enumerate următoarele metode în ordinea preferinței:

diamantul și explozia stelară,

metoda cubului.

Profesorii încearcă ca în cadrul activităților pe care le desfășoară să utilizeze cele mai adecvate metode care sa se plieze în funcție atât de conținutul lecției cât și de specificul clasei.

Explozia stelară face parte tot din cadrul metodelor pentru stimularea creativității. Este o metodă nouă de dezvoltare a creativității, asemănătoare cu brainstormingul.

In centru se află problem și plecând de la această problemă apar diverse întrebări precum: Cine?, Ce?, Unde?, De ce?, Când?, asemenea unei explozii stelare.

Scopul metodei este de a obține cât mai multe întrebări și astfel cât mai multe conexiuni intre termeni.

Profesorii chestionați preferă această metodă deoarece este ușor de aplicat oricărei vârste și unei palete largi de domenii. De asemenea nu necesită nici detalii foarte amănunțite. Elevii înțeleg foarte ușor jocul, pentru ei fiind mai degrabă o modalitate prin care ei se pot relaxa. (Fig. 6)

Fig. 6 Întrebarea 6

După ce profesorii au enumerate și alte metode decât cele propuse la punctual 4 au fost întrebați la întrebare 7, din nou care sunt efectele care se produc asupra elevilor în urma utilizării metodelor de stimulare a creativității propuse și utilizate de către ei în cadrul activităților. ( Fig. 7)

Efectele enumerate au fost clasate astfel :

pe primul loc : interes și plăcere(80%);

pe al doilea loc: acțiune și relaxare(20%).

Fig. 7 Întrebarea 7

Profesorii opteză pentru aceste metode deoarece consideră că sunt percepute de către elevi mai mult ca niște jocuri, modalități prin care se pot relaxa dar în același timp ei acumulează o mulțime de informații pe care le pot pune în aplicare cu o mai mare ușurință.

Reguliile acestor metode sunt destul de simple iar elevii nu întâmpină dificultăți, elaborând cu ușurință răspunsuri la diferite probleme.

De asemenea astfel de metode îi determină pe elevii să exploreze și mai mult, să descopere lucruri intresante care le vor fi de folos de-a lungul vieții.

Astfel de metode îi incurajează pe elevi să participe activ, creativ, să aibă posibilitatea de a-și spune părerea și aceasta să fie luată în considerare iar toate ideile sunt expuse și apreciate indiferent daca sunt poate mai neobișnuite.

Ultima întrebare adresată profesorilor constă în alegerea factorilor în funcție de care aceștia își aleg metodele de stimulare a creativității. (Fig. 8)

Factorii în funcție de care profesorii țin cel mai mult cont sunt (60%):

conținutul lecției;

specificul clasei.

Pe urmatoarele locuri se clasează (40%):

obiectivele operaționale;

timpul disponibil;

resursele materiale.

Fig.8 Întrebarea 8

Astfel se observă faptul ca profesorii țin foarte mult cont de potențialul elevilor, de particularitățile de vârstă dar și de conținutul lecției care îi poate sau nu permite să utilizeze metodele pentru stimularea creativității.

În primul rând nu toate metodele de stimulare a creativității pot fi aplicate școlarului mic, deoarece unele cuprind etape mai greu de înțeles de către aceștia.

Iar în al doilea rând este foarte important ca profesorul să țină cont de conținutul lecțiilor și să aleagă cele mai potrivite și diversificate metode care să producă schimbări vizibile în rândul elevilor.

În urma analizei și interpretarii datelor obținute, se poate observa o tendință pozitivă din partea profesorilor de a utiliza o varietate de metode pentru stimularea potențialului creativ la școlarul mic și în același timp pentru îmbunătățirea rezultatelor școlare.

Ei doresc să dețină cât mai multe cunoștințe în acest domeni deoarece învățământul actual promovează din ce în ce mai mult o metodologie bazată pe acțiune, în care elevul sa fie în centrul activităților având această șansă de a se afirma iar cunoștințele le asimileze cu o mai mare ușurință, cadrul fiind unul relaxant. De asemenea elevii își construiesc propriile înțelesuri dar și interpretări ale instruirii. Sarcinile de lucru fac legatură și cu alte discipline putând astfel ca elevii să acumuleze într-un timp mai scurt un bagaj mai mare de cunoștințe.

Un alt factor extrem de important este acela că învățarea interactiv-creativă se realizează prin descoperire și rezolvarea de probleme. Interactivitatea care stă la vaza acestor metode presupune creativitate. Această învățare creativă a apărut datorită necesității ținerii pasului cu noilor din viața și activitatea social-umană, în complexitatea epocii contemporane.

Învățarea interactiv-creativă este necesară pentru a crea omul creativ, un constructor de idei care nu rămân suspendate în sistemul său ideativ, ci îl folosește pentru a elabora decizii și pentru a rezolva anumite probleme date sau întălnite în viața de zi cu zi, prin acțiune.

Acest tip de învățare nu se opune învățării clasice ci ea reprezintă o îmbunătățire a acesteia prin promovarea obiectivelor care urmăresc formarea personalității umane, dat fiind această instruire pune foarte mare accentul pe învățarea prin desoperire, pe învățarea prin efortul propriu, pe gândire și imaginație creatoare.

Toate aceste schimbări numeroase care au loc în societatea actualaă solicită utilizarea unor astfel de metode interactiv-creative în predarea și învățarea școlară.

Următorul chestionar a fost adresat eleviilor din clasele primare cu scopul de a identifica gradul de creativitate al acestora. (ANEXA 2)

Subiecții au primit ca sarcină de lucru să identifice utilitatea următoarelor obiecte:

cărămidă;

șervețel;

pix;

ață;

sacoșă;

umbrelă;

scaun;

cheie;

riglă;

perdea.

În urma analizării datelor, am putut identifica răspunsurile creative ale elevilor și astfel am putut stabili gradul de creativitate al acestora.

Primul obiect propus în chestionar a fost cărămida.

Toți cei 55 de subiecți au răspuns ca ea este folosită pentru construire; astfel pot afirma ca nici un elev din cei 55 nu au oferit un creativ. Procentul a fost de 100% răspunsuri lipsite de creativitate, toți elevii enumerând utilitatea principală a acestui obiect. (Fig. 9)

Fig.9

Al doilea obiect propus a fost șervețelul.

47 de subiecți au răspuns că acesta este folosit pentru igienă, însă 7 subiecți au răspuns că îl pot utiliza pentru realizarea unor figurine sau obiecte decorative precum trandafiri; astfel rezultă că 13 % din subiecți au dat răspunsuri creative iar 87% răspunsuri lipsite de creativitate. (Fig. 10)

Fig. 10

Al treilea obiect a fost pixul.

Din cei 55 de subiecți doar un singur subiect a spus că îl poate utiliza drept jucarie și anume pe post de pistol (2%). (Fig. 11)

Fig. 11

Al patrulea obiect a fost ața.

Toți cei 55 de subiecți au răspuns că o folosesc pentru cusut, astfel nu am putut identifica nici un răspuns creativ; procentul fiind de 100% răspunsuri lipsite de creativitate. (Fig. 12)

Fig. 12

Al cincilea obiect a fost sacoșa.

Din cei 55 de elevi, doar unul singur a oferit un răspuns creativ și anume că sacoșa o poate utiliza pentru a crea haine pentru diferite jucării: păpuși, ursuleți etc., restul au răspuns că aceasta este folosită pentru a căra obiecte; astfel doar un procent de 2% a fost pentru răspunsuri creative, restul de 98% răspunsuri lipsite de creativitate. (Fig. 13)

Fig.13

Al șaselea obiect a fost umbrela.

Din cei 55 de elevi, doar unul singur a răspuns că o folosește drept casă pentru jucării; astfel doar un procent de 2% a oferit răspuns creativ, restul de 98% răspunsuri lipsite de creativitate. (Fig. 14)

Fig. 14

Al șaptelea obiect a fost scaunul.

Din cei 55 de subiecți, nici unul nu a oferit un răspuns creativ privind utilitatea acestui obiect, toți folosindu-l pentru a se aseza pe el și pentru relaxare; astfel procentul a fost de 100% pentru răspunsuri lipsite de creativitate. (Fig. 15)

Fig. 15

Al optulea obiect propus în chestionar a fost cheia. Și la acest obiect nici un subiect nu a oferit un răspuns creativ, toți afirmând că este folosită pentru a încuia și descuia ușile; astfel 100% din subiecți au avut răspunsuri lipsite de creativitate. (Fig. 16)

Fig. 16

Al nouălea obiect din chestionar a fost rigla.

Toți subiecții (100%) au oferit utilitatea de baza a acestui obiect, acela de a măsura, trasa. (Fig. 17)

Fig. 17

Ultimul obiect a fost perdeaua.

Din cele 55 de răspunsuri am putut identifica doar un singur răspuns creativ și anume acela că perdeaua o poate utiliza pentru a realiza haine păpușilor; astfel doar un procent de 2% a fost pentru răspunsuri creative restul de 98% pentru răspunsuri lipsite de creativitate. (Fig. 18)

Fig. 18

În urma analizei și interpretarii datelor obținute, se poate observa o creativitate scăzută a elevilor deșii în urma analizării datelor din chestionare adresate profesorilor a reieșit ca aceștia utilizează metode cât mai diverse și pun accentul pe astfel de metode de stimuare a creativității, deoarece doresc să dezvolte persoane creative care șă facă față cu ușurință permanentelor schimbări ale societății.

Procentul răspunsurilor creative a fost de 18% , restul de 82% au oferit răspunsuri lipsite de creativitate.

Fig. 19

Concluziile microcercetării

În urma analizării datelor celor doua chestionare atât adresate profesorilor cât și elevilor a reieșit faptul ca profesorii își doresc să participe la cursuri de perfecționare a metodelor interactiv-creative deorece învățământul actual promovează din ce în ce mai mult o metodologie bazată pe acțiune, în centru acestor activități fiind elevul.

Ei consideră că astfel de metode sunt extrem de eficiente în activitățile de predare-învățare deoarece elevii sunt implicați mult mai mult și încearcă să găsească cele mai benefice soluții pentru rezolvarea problemelor.

Cadrul care se crează în urma utilizării acestor metode este unul mult mai relaxant iar elevii ascociază aceste activități cu jocul.

Profesorii încearcă să opteze pentru cele mai adecvate metode care să eficientizeze mult mai bine procesul de învățare iar cunoștințele acumulate să poată fi folosite în mai multe domenii de activitate.

Tot din analiza chestionarelor adresate profesorilor a reieșit faptul că ei acordă o foarte mare importanță particularităților de vârsta ale elevilor și încearcă de asemenea să adapteze anumite metode conform specificului lor. De asemenea ei consideră că un factor important dupa care ei se ghidează în alegerea metodelor este conținutul lecțiilor, deoarece nu la toate lecțiile se pot aplica astfel de metode pentru stimularea creativității.

Profesorii susțin că astfel de metode îi determină pe elevii să exploreze și mai mult, să descopere lucruri intresante care le vor fi de folos de-a lungul vieții.

Astfel de metode îi incurajează pe elevi să participe activ, creativ, să aibă posibilitatea de a-și spune părerea și aceasta să fie luată în considerare iar toate ideile sunt expuse și apreciate indiferent daca sunt poate mai neobișnuite.

Acest tip de învățare urmărește formarea personalității umane, dat fiind această instruire pune foarte mare accentul pe învățarea prin desoperire, pe învățarea prin efortul propriu, pe gândire și imaginație creatoare.

Toate aceste schimbări numeroase care au loc în societatea actualaă solicită utilizarea unor astfel de metode interactiv-creative în predarea și învățarea școlară.

Deșii profesorii afirmă că utilizează astfel de metode de stimulare a creativității destul de frecvent în cadrul activităților de predare-învățare, în urma analizării datelor chestionarelor adresate elevilor a reieșit că doar un procent de 18% poate fi definit prin creativitate, restul de 82% poate fi caracterizat prin lipsa originalității.

Lotul de cercetare este unul limitat astfel că nu se poate realiza o imagine de ansamblu foarte clară iar rezultatele finale sunt doar pentru acest lot de cercetare alcătuit din 5 profesori și 55 de elevi.

CONCLUZII GENERALE

Creativitatea, ca formațiune psihică deosebit de complexă, se caracterizează printr-o multitudine de sensuri: productivitate, utilitate, eficiență, valoare, ingeniozitate, noutate, originalitate.

În general psihologii susțin că a fi creativ înseamnă a crea ceva nou, original și adecvat realității. A crea înseamnă a face să existe, a aduce la viață, a cauza, a genera, a produce, a fi primul care interpretează rolul și dă viață unui personaj, a compune repede, a zămisli etc.

Nevoia de a face față problemelor complexe , precum și schimbărilor din diferite sectoare de activitate, la care se adaugă exigențele vieții contemporane, au transformat problema creativității într-o prioritate.

Un obiectiv general al educației îl constituie depistarea și stimularea creativității la toate vârstele, mai cu seamă la vârsta copilăriei și adolescenței.

Dezvoltarea creativității trebuie să înceapă de la cea mai fragedă vârstă și să continue și după școlaritate, sub îndrumarea părinților și educatorilor, prin crearea unui context cât mai stimulativ pentru creativitate.

Așadar, rolul școlii la formarea comportamentului creator este foarte important, deoarece rămâne principalul instrument pe care societatea îl folosește pentru cultivarea creativității la membrii ei tineri, de vârstă școlară.

Un prim accent trebuie pus pe formularea obiectivelor instructiv-educative. Cultivarea imaginației ar fi bine să figureze alături de educarea gândirii. Obiectivele se reflectă în conținutul învățământului, în planurile și programele de învățământ. Necesitatea culturii generale trebuie să fie susținută de pedagogie, iar programele să prevadă și lecții speciale în vederea ingeniozității.

De o importanță majoră este atitudinea profesorului, relația sa cu elevii. Poziția autoritară, nu este indicată, deoarece creează blocaje. Astfel copiii nu îndrăznesc să pună întrebări, se tem de eșec, de ironii. E nevoie de un climat democratic, destins, prietenos.

Ceea ce scoate în evidență autoritatea profesorului nu este frica sau constrângerea, ci competența sa profesională, obiectivitatea și ținuta sa ireproșabilă. El trebuie să fie apropiat de elevi, îngăduitor și să încurajeze imaginația, sugestiile mai deosebite, astfel încât elevii să-și poată manifesta în voie curiozitatea, spontaneitatea.

Rolul profesorului este, însă să depisteze școlarii cu potențialități creative superioare, cărora să li se asigure posibilități speciale de dezvoltare a capacităților lor.

În concluzie, se pot face multe pentru educarea spiritului creativ în școală. Dar, se vede necesitatea de a modifica destul de mult modul de gândire și stilul de lucru în clasă, cristalizate în secole de învățământ tradițional, prea puțin preocupat de această latură a personalității elevului, care capătă în zilele noastre o valoare din ce în ce mai însemnată.

Creativitatea reprezintă cel mai înalt nivel comportamental uman capabil de a antrena și focaliza toate celelalte niveluri de conduită (instincte, deprinderi, inteligență) și însușiri psihice (gândire, memorie, atenție, voință, afectivitate etc.) în direcția dorită; este o resursă de cea mai mare valoare, capabilă să valorifice superior și să potențeze celelalte resurse existente.

BIBLIOGRAFIE

Cameron, Julia, Cum să cultivi creativitatea copiilor. Exerciții pentru stimularea inventivității și exprimării de sine, Editura Polirom, Iași, 2013.

Cosmovici, Andrei, Iacob, Luminița, Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași 2008.

De Bono, Edward, Șase pălării gânditoare, Editura Curtea Veche, București, 2008.

Egan, Kieran, Imaginația în predare și învățare, Editura Didactica Publishing House, București, 2008.

Oprea, Lăcrămioara, Strategii didactice interactive, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 2008.

Popescu-Neveanu, Paul, Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București, 1978.

Roco, Mihaela, Creativitatea și inteligența emoțională, Editura Polirom, Iași, 2001.

Roșca, Alexandru, Creativitate generală și specifică, Editura Academiei, București, 1981.

Sălăvăstru, Dorina, Psihologia educației, Editura Polirom, Iași, 2004.

Simister, C. J., Jocuri pentru dezvoltarea inteligenței și creativității copiilor, Editura Polirom, București, 2011.

Zlate, Mielu; Zlate, Camelia, Cunoașterea și activarea grupurilor sociale, Editura Politică, București, 1982.

ANEXE

ANEXA 1

CHESTIONAR

1.Luând în considerare activitatea pe care o desfășurați, considerați oportună participarea la un program de formare profesională în domeniul metodelor de stimulare a creativității?

DA

NU

2. La ce nivel se situează cunoștințele dv. de specialitate în domeniul utilizării metodelor de stimulare a creativității?

FOARTE REDUS FOARTE RIDICAT

3.Care sunt princpilalel motivații pentru care dvs., în calitate de profesor, utilizați atât metodele interactive de predare-învățare cât și pe cele de stimulare a creativității?

4.Precizați frecvența (1-foarte rar, 2-uneori, 3-foarte frecvent) cu care utilizați următoarele metode de stimulare a creativității.

5.Care sunt efectele care se produc asupra elevilor în urma utilizării acestor metode de stimulare a creativității?

6. Folosiți și alte metode de stimulare a creativității decât cele enumerate la întrebarea 4? Daca da, enumerați-le!

7. Care sunt efectele care se produc asupra elevilor în urma utilizării metodelor de stimulare a creativității, menționate de dumneavoastră?

8. Care sunt principalii factori în funcție de care vă alegeți metodele de stimulare a creativității?

Obiectivele educaționale

Conținutul învățării

Specificul clasei

Timpul disponibil

Resursele materiale

Alți factori. Care? …..

Date de identificare

Vâsta:

Grad didactic:

Vechime în învățământ:

Clasa la care predați:

Rural / Urban:

ANEXA 2

CHESTIONAR

CE POȚI FACE CU URMĂTOARELE OBIECTE:

CĂRĂMIDĂ

ȘERVEȚEL

PIX

AȚĂ

SACOȘĂ

UMBRELĂ

SCAUN

CHEIE

RIGLĂ

PERDEA

Date de identificare

Vârsta:

Clasa:

Rural/ Urban: