Modalități de Dezvoltare a Comunicării Verbale , Nonverbale și Paraverbale la Preșcolari

=== baddc4256d6361317d379b6bc37ee42fb6d6b998_19609_1 ===

INTRODUCERE

Acumulând un bogat tezaur de cultură și artă a cuvântului,folosit de marii gânditori și maeștrii ai vorbirii,timp de milenii,nu putem spune totuși că omul a învățat să conștientizeze tainele și focul intern al cuvântului.

Din punct de vedere filosofic,comunicarea este un proces prin care una sau mai multe persoane transmit o judecată de valoare,o atitudine sau o stare emoțională.Din punct de vedere al teoriei generale a informației,comunicarea reprezintă un transfer de informații de la o sursă la alta ( de la emițător la receptor),iar din perspectivă psiholingvistică este o transmitere de semnificații cu ajutorul semnelor.

Considerată ca atribut fundamental al ființelor cuvântătoare, comunicarea a fost definită drept mod de interacțiune psihosocială a persoanelor.

De fapt această perspectivă psihosocială a deschis un câmp larg de cercetări pentru diferite categorii de specialiști:lingviști,psihologi,sociologi,logicieni,informaticieni, etc.,care s-au străduit să găsească limbajul comun care să le unească eforturile în abordarea acestei pribleme.

Din punct de vedere psihologic,vorbirea este o activitate comunicativă ce se însușește treptat,se învață și sistematizează prin nenumărate exersări,experiențe ce debutează în copilărie și se extind pe parcursul vieții.În sens larg,prin comunicare se înțelege contact și colaborare;în sens strict,prin comunicare înțelegem schimbul de idei sau transmiterea de informații cu ajutorul mesajelor .

Istoric și funcțional,procesele comunicării au stat la baza umanizării,a constituirii psihologice și culturale a oamenilor.Ele au asigurat și asigură transmisia permanentă a experienței sociale,constituind totodată căile cele mai eficiente de influență educativă, formativă asupra generațiilor.

Psihologia urmărește procesul însușirii limbii în condiții concrete,relevă formele și stadiile la care se ajunge și semnalează dificultățile întâmpinate și modul de depășire a lor în perfecționarea vorbirii și însușirea scrs-cititului.

Dezvoltarea limbajului ca și eventualele sale deteriorări trebuie considerate numai în cadrul evoluției întregului sistem psihic uman pentru că acesta influențează limbajul,iar la rândul său, comportamentul verbal are adânci rezonanțe în întreaga personalitate.

Din aceste considerente,în lucrarea de față se fac și o serie de referiri la locul și rolul limbajului în dezvoltarea psihicului uman ca și la relația dintre limbaj și personalitate.

Un asemenea demers este cu atât mai necesar,cu cât este știut faptul că în dezvoltarea sa psihică ființa umană parcurge etape relativ liniștite,dar și etape cu salturi calitative și cantitative în care pot să apară și unele fenomene de perturbație.Înțelegerea cadrului general al unei astfel de abordări deschide perspectiva angajării în activitatea de stimulare și educare conștientă nu numai a limbajului ci a întregii personalități.

CAPITOLUL 1

COMUNICAREA

1.1.Definirea comunicării umane

Pentru a dezbate pe larg tema propusă,trebuie menționat faptul că,procesul comunicării este transmiterea elocventă a unor informații, deoarece de-a lungul vieții,chiar din momentul în care copilul țipă pentru a-și exprima foamea ,omul se angajează într-o interacțiune socială.

De fapt ,de fiecare dată când întâlnim o altă ființă umană,are loc o interacțiune socială,fie că mergem cu un autobuz și plătim taxa pentru călătorie,fie că stăm de vorbă cu prietenii.

Interacțiunile de orice tip depind de capacitatea noastră de a comunica cu alte persoane.Fără o modalitate de transmitere a intențiilor sau de semnalizare,nu am fi capabili de interacțiune socială.

Procesele de comunicare umană sunt fundamentale în organizarea oricărei grupări sociale,deoarece în afara lor nu sunt posibile nici interacțiunea rațională a persoanelor,nici coordonarea lor conștientă și nici cooperarea și influența reciprocă a subiecților în colectivitate.Privite,din punct de vedere istoric și funcțional,procesele comunicării umane au stat la baza însăși a umanizării,a construirii psihologice,cultural și spiritual a oamenilor.

Ele au asigurat și asigură transmisia permanentă a experienței sociale,constituind,totodată,căile cele mai eficace și mai extinse de influență educativă și formativă,asupra generațiilor.

După G.A.Miller,modul de comunicare între membrii diferitelor grupuri ar fi chiar un determinant important al însăși structurii date.(George A.Miller,Lasangage et communication ,Paris,PUF,1956,D.337).

Din punct de vedere al psihologiei sociale fenomenul comunicării interumane se situează între,,sistemele fundamentale de schimb social,, ale colectivității,comunicarea fiind,prin excelență,un sistem de schimb de semnificații (Levi-Strauss),distinct de schimburile economice-materiale,generatoare de relații de rudenie între indivizi-sisteme cu care comunicarea umană este în raport complementar și de influență reciprocă.(Dinu, M,pg.86,2003)

Procesele de comunicare se referă la transmisia și schimbul de informații între persoane,la circulația de impresii și comenzi,de trăiri afective și decizii raționale,de judecăți de valoare cu finalitatea precisă de a obține modificări comportamentale la indivizi,manifestate în atitudini personale sau de grup,în reprezentări și opinii,în cunoștințele acestora.

Fiecare persoană este influențată,pe de o parte,de comunicările ce le recepționează,iar pe de altă parte,de efectele pe care le produc comunicările proprii emise în conduita interlocutorilor.În consecință dispunem de multiple modalități de comunicare,ca:

-modalitatea comunicării prin gesturi;

-comunicarea afectivă-expresivă (prin mimică emoțională);

-modalitatea practică-operatorie,de efectuare concretă a unor acțiuni cu reproducerea lor directă de către ceilalți;

-comunicarea atitudinală;

-și cel mai important lucru,dispunem de sistemul comunicării verbale,realizat prin intermediul cuvintelor și al limbajului sonor.

Apoi avem drept corespondent al acestuia,comunicarea prin scris;în sfârșit,am putea enumera comunicarea prin simboluri logice,matematice ori prin imagini plastic-artistice,constituind-în general-tot atâtea limbaje numite artificial:științific,artistic,etnic,etc.

Toate aceste moduri însă păstrează ca trăsătură esențială și definitorie calitatea de schimb de semnificații,ele funcționând numai pe baza acelor elemente cognitive generalizatoare pe care le percep și înțeleg la fel toți indivizii care comnică între ei.

Această constatare subliniează în plus că fenomenul comunicării interumane este o realitate psiho-socială,de relație interpersonală:indiferent dacă acesta se realizează în mod direct,de la individ la individ,sau mijlocit,prin verigile intermediare posibile.

Comunicarea reprezintă trecerea informației de la o persoană la alta . Informația poate fi orice,de la o grimasă adresată unui prieten ,semnalând că v-ați plictisit să ascultați profesorul,până la o teză complex închegată a unui doctorand,care prezintă rezultatul mai multor ani de cercetare într-un raport detaliat,care poate că nu va mai fi citit vreodată decât de câteva persoane. (Nicky Hayes ,Sue Orrel,pg.279,2010)

Cu alte cuvinte ,comunicarea este un proces bidirecțional între oameni aflați la diferite nivele ierarhice , în cadrul tuturor funcțiilor care are loc în sus și în jos sau pe orizonală .Comunicrea trebuie înțeleasă ca un proces deosebit de complex ,în aparență simplu dar care trebuie tratat ca un factor vital în atingerea obiectelor organizaționale și individuale.

Cea mai simplă schemă de comunicare între două persoane cuprinde următoarele elemente:emițătorul,codul, canalul de comunicare,mesajul,receptorul sau destinatarul, conexiunea inversă de la destinatar la emițător.

Într-un dialog,rolurile de emițător și de destinatar-receptor se schimbă alternativ.Dialogul (comunicarea directă dintre două persoane) presupune un schimb de mesaje și deseori cooperarea în tratarea unei teme sau precizarea unor informații.

În orice proces comunicațional serecurge la coduri de diverse tipuri.Codul este un sistem de semene prin care se semnifică ceva , adică se receptează sau transmite un mesaj informațional.Se face o distincție între semnalizarea senzorială și semnalizarea intelectivă sau semantică.

Aceasta din urmă,întrucât presupune semnificații de nivel conceptual, se realizează la om (în ipoteza lui de homo lonquens sau vorbitor) cu ajutorul acelui vast și complicat sistem de coduri care este limba .(Paul Popescu –Neveanu ,Mielu zlate,Tinca Crețu,pg.70,2008)

Literatura de specialitate menționează faptul că vorbirea este o activitate comunicativă ce se însușește treptat,se învață și sistematizează prin nenumărate exersări,experiențe ce debutează în copilărie și se extind pe parcursul întregii vieți.

Psihologia urmărește procesul însușirii limbii în condiții concrete, relevă formele și stadiile la care se ajunge și semnalează dificultățile întâmpinate și modul de depășire a lor în perfecționarea vorbirii și în însușirea scris-cititului .În competența psihologiei intră și fenomenul limbajului intern.Comunicarea poate fi:

-intraindividuală, în care informația se produce și circulă la nivelul persoanei în scopul analizei și formării de concluzii;

-interpersonală, când informația vizează o altă persoană , într-un scop expres sau de validare a corectitudinii;

-intraorganizațională, când privește entitățile structurii în funcțiune;

Circuitul informației (în procesul de comunicare implică următoarele activitățiși etape:

-emitentul;

-codificarea mesajului, într-un ansamblu de simboluri standardizate,dependente de pregătirea și experiența celui care transmite mesajul;

-transmiterea mesajului, în structura, forma și pe canalele de comunicare cele mai adecvate;

-decodificarea, constă în interpretarea corectă a mesajului primit;

-receptorul, constituie persoana sau colectivul țintă a mesajului .

Dar toate aceste comunicări fac uz neapărat de semnificații verbale,plastice ori atitudinale generalizate,istoric-social și cultural statornicite în comportarea oamenilor și fără de care nu s-ar putea înțelege.Reținem deci pentru natura psiho-socială a comunicării umane prezența următoarelor elemente sucesive:

a.intenția comunicării (scopul);

b.mijloacele psiho-sociale (modalitățile);

c.efectele comunicării (modificările de comportament).

În plus,fenomenul este circular ,deoarece efectul comunicării se întoarce asupra situației inițiale care a determinat procesul,stimulând isubiecții la noi comunicări.(Paul Popescu –Neveanu ,Mielu Zlate,Tinca Crețu,pg.71,2008)

Comunicarea argumentează ideea că tematica deciziei, și mai ales a deciziei în condiții de incertitudine, dezvoltată la „marginea” științelor clasice – psihologie, psihologie socială, sociologie – va putea produce schimbări de structură în aceste științe prin asimilarea ei organică.( Mihai Golu, București , 2010 ,pg.36)

Noțiunea de comunicare implică o anumită reciprocitate,fiind mai general și mai completă decât informarea,pe când aceasta din urmă nu este decât o varietate sau o latură a comunicării.Comunicarea presupune o procesualitate circular,care se înscrie într-o anumită temporalitate de care ține cont și care,la rândulei,o modelează.De altfel,timpul pare să fie un element relevant,cu un puternic character informant în anumite context discursive.

Temporalitatea se poate converti într-un agent semiotic suplimentar pentru profesorul care stăpânește arta prefacerilor prin limbaj ale coordonatelor trecut-prezent-viitor.Temporalitatea discursului este altceva decât timpul obiectiv.Dacă timpul chronologic este unul singur și nu poate fi alterat,cel discursive se metamorfozează în,,timpi,,precum timpul subiectiv,timpul ficțional,timpul personajelor,situațiilor și faptelor invocate,timpul de enunțat și timpul enunțului,care pot stabili relații de anterioritate,simultaneitate sau posterioritate,sugerând și accentuând elemente cognitive și configurații ideatice prin diverse construcții sintactice sau combinații lexical.(Constantin Cucoș,pg.127,2006)

În ultimele decenii, s-a dezvoltat o largă varietate de abordări ale tematicii deciziei.Acestea s-au petrecut însă în afara sau la marginea științelor social-umane „fundamentale”: sociologie, psihologie socială, psihologie.

Sunt desigur multe studii care vizează decizia plasată în contextul psihic și social,ceea ce înseamnă că tematica deciziei nu a fost asimilată organic în paradigma psihologiei și psihologiei sociale . Aceste discipline se caracterizează încă prin inerție în asimilarea în teoriile lor centrale a tematicii deciziei.

Și cu toate acestea , noțiunea de comunicare implică o anumită reciprocitate,fiind mai generală și mai completă decât informarea,pe când aceasta din urmă nu este decât o varietate sau o latură a comunicării.Cmunicarea presupune o procesualitate circulară,care se înscrie într-o anumită temporalitate de care ține cont și care,la rândul ei,o modelează

Comunicarea culturală este cu atât mai dificilă,cu cât cea mai mare parte a elementelor ei componente sunt destul de evanescente,mai puțin vizibile și mai greu comprehensibile.

C.Ahansman,A.L.Wilson (1998) susțin ideea că modelele cognitive centrate pe mecanismele procesării mentale a informațiilor nu se realizează decât prin interiorizarea a ceea ce s-a extras din contextul sau situația reală.Ea arată cum cunoașterea este o relație între individual și social sau între situație și cel care învață.Rezultatul cunoașterii,din perspectiva situațională,nu este un proces mental interiorizat independent,ci este profund determinat,ca un produs al activității,contextului,culturii.Astfel,se dă sens recunoașterii și apoi ,înțeșegerii lumii , interacțiunilor,problemelor,negocierilor între scopuri și activități,dialogurilor între novici și experți,între elevi normali și elevi cu diferite tipuri de handicap. (Cucoș,C.,pg.127,1997)

Pornind de la definiții diverse asupra comunicării didactice,Luminița Iacob (1994,pg.238) realizează o serie de sublinieri ce se dovedesc deosebit de utile în acest context:

a.Astăzi actul comunicării este văzut ca o unitate a informației cu dimensiunea relațională,aceasta din urmă fiind purtătoare de semnificații, contextualizând informația;de exemplu,o informație verbal imperativă (vino!,citește!,spune!),în funcție de situație și de relația dintre actorii comunicării,poate fi :poruncă,provocare,îndemn,sugestie,ordin,sfat, rugăminte,renunțare,etc;

b.Perspectiva telegrafică asupra comunicării este înlocuită de modelul interactive,care analizează actul comunicativ ca o relație de schimb între parteneri care au fiecare,simultan,un dublu statut-emițător-receptor;ca urmare,mai vechea atribuire a rolului de emițător profesorului ți a celui de receptor elevilor devine discutabilă;

c.Analiza exclusivă a informațiilor codificate prin cuvânt și ,implicit,concentrarea pe mesajele verbale pierd tot mai mult teren în fața cercetării diversității codurilor utilizate (cuvânt,sunet,gest,imagine,cinetică,proximitate) și a acceptării multicanalității comunicării (visual,auditiv,tactil,olfactiv,etc.);în ansamblul său,comportamentul interlocutorului are valoare comunicativă;

d.Comunicarea ca formă de interacțiune,presupune câștigarea și activarea competenței communicative,care este deopotrivă aptitudinală și dobândită;absența acesteia sau prezența ei defectuoasă explică eșecul sau dificultățile pe care profesorii,unii dintre ei foarte bine pregătiți științific,le au în activitatea curentă;a fi professor înseamnă nu numai a poseda cunoștințe de specialitate,dar și capacitatea de a le transpune și traduce didactic,adică posibilitatea de a ști,ce,cum,când,în ce fel,cu ce,cui ,etc oferi.

Comunicarea este un circuit care se autoidentifică și autoreglează permanent,pe când informarea ține mai mult de reguli statornicite a priori.În cazul unui process de comunicare,interlocutorii,,creează și inventează nu numai conținuturi,dar și procese și reguli,procedee și modalități ale schimbului lor,, .(Ardoine,1988,pg.62).

Conform analizelor inteprinse de unii teoreticieni,comunicarea poate fi ierarhică și reciprocă.Cea ierarhică se caracterizează prin faptul că interlocutorii ocupă poziții diferite,unul este superior,emițând mai mult ,altul inferior,recepționând cu precădere mesaje;interlocutorul cu poziția superioară are cel mai des inițiativa mesajului,iar mesajul este codat,previzibil și de tip prescriptive.Comunicarea reciprocă ,din contră,este cea în care partenerii nu ocupă nici unul o poziție privilegiată,inițiativa mesajului aparține fiecăruia în egală măsură,iar mesajul este mai puțin previzibil,mai informant și procesul ca atare este mai deschis perfecționărilor.(Berger,1988,pg.77-79)

Comunicarea didactică implică ambele strategii,predominanța uneia într-un anumit context fiind justificată de obiectivele vizate,conținutul transmis,metodele și mijloacele didactice desfășurate.În timp ce profesorul emite,locutorul-elev își construiește,pe baza elementelor informaționale remise,mesajul său,care ,în parte,va fi returnat (explicit sau prin transparența mimicii,gesturilor,etc) profesorului. .(Cucoș,C.,pg.129,1997)

1.2.Tipologii ale comunicării

Deosebit de important este studiul tot mai aprofundat al agregatului neurosomatic și psihofiziologic al vorbirii și scris-cititului. Menționez cu titlul exemplificativ mecanismele vorbirii distingând trei serii de elemente:

-componentele energetic,constând din aparatul respirator și sistemul muscular aferent acestuia ,îndeosebi diafragma în fluxul aerian inspirit sau expirat intervenind variații și direcționări care concur la modularea fonației;

-aparatul fonator,constând din coardele vocale ,fixate în laringe;

-componentele dinamice de rezonanță din cavitatea nazală și bucală .În acestea mușchiul limbii (ca modulator) și buzele adoptă pozițiile necesare pentru a emite un sunet sau altul dintre consoane și vocale.

În orice proces comunicațional se recurge la coduri de diverse tipuri.Codul este un sistem prin care se semnifică ceva, adică se receptează sau transmite un mesaj informațional.

Se face o distincție între semnalizarea senzorială și semnalizarea intelectivă sau semantică.Aceasta din urmă,întrucât presupune semnificații de nivel conceptual,se realizează la om (în ipoteza lui de homo lonquenes sau vorbitor).

Limba este un obiect de studiu pentru lingvistică lexical, normele gramaticale și corelațiile cu activitatea cognitivă și cu practica.

Ocupându-se de limba vie în folosirea ei concretă,lingvistica modernă a fost nevoită să includă în sfera ei de preocupări și unele fenomene psihice de care limba este indisolubil legată.Astfel s-a născut o nouă disciplină-psiholingvistica.

Obiectul de studiu al psiholingvisticii este limbajul ca activitate de comunicare interumană,realizat prin intermediul limbii și al tuturor resurselor ei.Forma de bază,naturală și concretă a limbajului este vorbirea (limbajul oral). (Roxa Rascanu ,pg.45, 2005)

Deosebit de important este studiul tot mai aprofundat al agregatului neurosomatic și psihofiziologic al vorbirii și scris-cititului. Menționez cu titlul exemplificativ mecanismele vorbirii distingând trei serii de elemente:

-componentele energetic,constând din aparatul respirator și sistemul muscular aferent acestuia ,îndeosebi diafragma în fluxul aerian inspirit sau expirat intervenind variații și direcționări care concur la modularea fonației;

-aparatul fonator,constând din coardele vocale ,fixate în laringe;

-componentele dinamice de rezonanță din cavitatea nazală și bucală .În acestea mușchiul limbii (ca modulator) și buzele adoptă pozițiile necesare pentru a emite un sunet sau altul dintre consoane și vocale.

În orice proces comunicațional se recurge la coduri de diverse tipuri.Codul este un sistem prin care se semnifică ceva, adică se receptează sau transmite un mesaj informațional.

Se face o distincție între semnalizarea senzorială și semnalizarea intelectivă sau semantică.Aceasta din urmă,întrucât presupune semnificații de nivel conceptual,se realizează la om (în ipoteza lui de homo lonquenes sau vorbitor).

Limba este un obiect de studiu pentru lingvistică lexical, normele gramaticale și corelațiile cu activitatea cognitivă și cu practica.

Ocupându-se de limba vie în folosirea ei concretă,lingvistica modernă a fost nevoită să includă în sfera ei de preocupări și unele fenomene psihice de care limba este indisolubil legată.Astfel s-a născut o nouă disciplină-psiholingvistica.

Obiectul de studiu al psiholingvisticii este limbajul ca activitate de comunicare interumană,realizat prin intermediul limbii și al tuturor resurselor ei.Forma de bază,naturală și concretă a limbajului este vorbirea (limbajul oral). (Roxa Rascanu ,pg.45, 2005)

Precum se știe vorbirea este o activitate comunicativă ce se însușește treptat,se învață și sistematizează prin nenumărate exersări , experiențe ce debutează în copilărie și se extind pe parcursul întregii vieți.

Psihologia urmărește procesul însușirii limbii în condiții concrete, relevă formele și stadiile la care se ajunge și semnalizează dificultățile întâmpinate și modul de depășire a lor în perfecționarea vorbirii și în însușirea scrs-cititului .În competența psihologiei intră și fenomenul limbajului intern.

Limbajul și gândirea sunt strâns legate și se interacționează,deși nu sunt fenomene identice.Luând limbajul ca proces comunicațional,trebuie să precizăm că ceea ce se transmite sau comunică,este un mesaj, deci un conținut informațional,semantic.

De altfel și limbajul are o latură semantică și fiecare cuvânt are o semnificație principală și multe alte trăsături secundare.

Și așa cum este legat cuvântul de propoziții,tot așa este legat și conceptul de judecată.Normele gramaticale și normele logicii formale sunt solidare și simetrice.În consecință, între comunicațional și cognitiv se instituie un raport de unitate .La un nivel evoluat nu se poate gândi fără mijloacele limbajului,iar vorbirea fără înțeles sau conținut cognitiv este o simplă formă fără conținut.

De altfel,limbajul îndeplinește,în sistemul psihic uman,un rol deosebit de important.Este un fel de ax al sistemului psihic care face posibil fenomenul de conștiință.

Percepțiile și reprezentările dobândesc,prin verbalizare,semnificație.Formulările verbale sunt garanția memoriei de durată.În combinatorica imaginativă,cuvintele apar ca niște,,vehiculatoare,,de imagini.Verbalizarea este aceea care permite definirea motivelor și departajarea dintre motive și scopuri.Însăși voința apare ca un proces de autoreglaj verbal.Va trebui să ne referim la multiple funcțiuni pe care limbajul le îndeplinește. (Roxa Rascanu ,pg.46, 2005)

1.2.1.Teorii și funcții ale comunicării

Funcția de comunicare sau de transformare a unui conținut de la o persoană la alta .

Funcția cognitivă,de integrare ,conceptualizare și,în general,de elaborare a gândirii.Caracteristic acestei funcții este directivarea și fixarea rezultatelor activității de cunoaștere.În al doilea rând,limbajul prin intermediul acestei funcții,facilitează și mediează operațiile de generalizare și abstractizare.De asemenea,permite explorarea și investigarea realității și îmbogățirea și clarificarea cunoștințelor.

Funcția simbolic-reprezentativă ,de substituire a unor obiecte, fenomene, relații prin formule verbale sau alte semne.

Funcția expresivă,de manifestare complexă a unor idei, imagini nu numai prin cuvintele înseși .dar și prin intonație ,mimică, pantominmă,gestică.

Funcția persuasivă sau de convingere,de inducție la o altă persoană a unor idei și stări emoționale.

Funcția reglatorie sau de determinare , conducere a conduitei altei persoane și a propiului comportament.

Funcție ludică sau de joc,presupunând asociații verbale de efect, ritmic ,ciocniri ,etc, mergând până la construcția artistică.

Funcția dialectică sau de formulare și rezolvare a contradicțiilor sau conflictelor problematice.

1.2.2.Teoria lui Watson

Pentru explicarea relației între limbaj și gândire ,au fost elaborate câteva teorii.Una dintre primele astfel de teorii a fost avansată de către psihologul behaviorist J.B.Watson (1913) ,care consideră că gândirea nu este ,de fapt ,nimic altceva decât limbaj.El susținea că,atunci când gândim ,facem mici mișcări inconștiente din gâtlej și laringe-cam tot așa cum oamenii care nu sunt obișnuiți să citească își mișcă buzele,pronunțând cuvintele pentru ei înșiși.

Această ipoteză a fost investigată într-un studiu efectuat de către Smith,Brown,Toman și Goodman.Ei s-au gândit că, dacă Watson ar avea dreptate ,atunci subiecții care ar fi puși în situația de a nu putea efectua aceste mici mișcări ,ar fi incapabili să săndească .

În consecință,ei au utilizat o otravă paralizată, curara pentru a împiedica mișcările g’tlejului și ale laringelui (menținând subiecții în viață prin respirație artificială) și le-au prezentat niște probleme și niște exerciții de perspicacitate.Cercetătorii au constatat că subiecții erau perfect capabili de a gândi,chiar și paralizați,lucru care a infirmat teoria lui Watson. (Roxa Rascanu ,pg.48, 2005)

1.2.3.Teoria lui Wittgenstein

O altă versiune a acestei ipoteze a fost propusă de către filosoful Wittgenstein,care susținea că gândirea este pur lingvistică și că tipurile de procese mintale identificate la animale sau la copiii mici nu reprezintă,de fapt,o formă de gândire.

În acest raționament, Wittgenstein avansa un punct de vedere similar celui al unui filosof mult mai vechi,Descartes,care vedea ființele umane ca fiind diferite ,în toate privințele ,de animale ,prin aceea că animalele reacționează instinctiv,mecanic,la stimuli ,în timp ce ființele umane pot gândi.

Totuși,deși aceste opinii au fost importante pentru filosofie și au avut influență asupra unor psihologi,foarte puțini psihologi moderni ar considera că se pot ignora cercetările efectuate asupra rezolvării de probleme la animale sau capacitățile de gândire ale copiilor foarte mici.Astăzi,se consideră definiția dată de Wittgenstein,,gândirii,, ca fiind extrem de îngustă.

De exemplu,un stundiu efectuat de către Humprey (1951) ,într-o serie de cercetări asupra formării conceptelor ,a arătat că subiecții au reușit de multe ori să utilizeze corect anumite concepte,fiind însă incapabili să explice în cuvinte regulile pe care s-au bazat.

Se pare că nu trebuie neapărat să fim capabili să verbalizăm conceptele,pentru a le putea folosi,deci beneficiem de forme de gândire care reprezintă mai mult decât,simpla utilizare a limbajului. (Roxa Rascanu ,pg.48-49, 2005)

1.2.4.Relativitatea lingvistică

O altă ipoteză asupra legăturii dintre gândire și limbaj,care nu este la fel de extremistă ca ipotezele propuse de Watson sau de Wittgenstein,constă în aceea că gândirea ar depinde,cumva,de limbaj.

Acest lucru a fost exprimat pentru prima dată,într-o formă extremistă,de doi antropologi,Sapir (1927) și Whorf (1952) care au sugerat că,pentru a ne putea gândi la ceva,limbajul nostru trebuie să continuă cuvintele pentru a desemna acel lucru.

Astfel,persoanele care cunosc,de exemplu,doar trei cuvinte pentru culori,ar fi incapabile să gândească sau să distingă mai mult de trei nuanțe.Această versiune extremistă se numește forma dură a teoriei,care este cunoscută sub denumirea de ipoteză a relativității lingvistice.

Totuși,o serie întreagă de cercetări interculturale au arătat că,de fapt,comunicarea este dependentă de limbaj într-o asemenea măsură.Un studiu efectuat de către Rosch,în 1974,a arătat că membrii tribului Dani,în a cărui limbă există doar două cuvinte pentru culori,pot să perceapă totuși variații de culoare;de fapt,ei se descurcă la fel de bine ca și indivizii care cunosc un anumit număr de cuvinte diferite pentru culori.

Deși forma dură a teoriei realitivității lingvistice a fost infirmată,o formă moderată a acesteia pare să fie mult mai acceptabil.Dacă individul are la îndemână,în limba maternă,un număr de cuvinte,acest lucru determină o înțelegere diferențiată a experiențelor. (Nicky Hayes ,Sue Orrel,pg.312,2010)

1.3.Formele comunicării

1.3.1.Comunicarea verbală

Comunicarea umană este diferită de cea utilizată de către animale,datorită limbajelor noastre foarte dezvoltate.Acestea ne permit să comunicăm idei sofisticate sau abstracte și, de asemenea, să vorbim sau să scriem despre persoane sau obiecte ,în absența lor.

Putem discuta evenimente trecute,putem elabora idei și teorii despre posibile întâmplări viitoare și putem chiar să ne imaginăm lucruri care nu există și nu ar putea exista niciodară.

Comunicarea prin cuvinte este cunoscută sub denumirea de convorbire verbală și ne permite să controlăm interacțiunea socială într-o manieră foarte complexă.De exemplu,putem alege cuvinte emoționante pentru a descrie ceva,influențând astfel atitudinea ascultătorului .

Puteți vedea foarte clar acest lucru dacă analizați aceeași știre în două ziare cu opinii politice diferite și căutați diferențele dintre cuvintele pe care le utilizează (de exemplu,dacă se referă la grupul de la conducerea unei anumite țări folosind anumiți termeni).

Nu doar alegerea cuvintelor este importantă în comunicarea verbală; au importanță și tipurile de propoziții pe care le formulăm și felul în care le construim.De asemenea,descoperim deseori că oamenii reacționează diferit în funcție de modalitățile de utilizare a cuvintelor.

Comunicarea verbală este simbolică,pentru că,așa cum am menționat mai înainte,putem utiliza cuvinte pentru a vorbi despre obiecte care nu sunt prezente sau care nici nu pot să existe în realitate.

Dar lucrurile nu se opresc aici; cuvintele sunt flexibile,prin aceea că le putem combina în tot felul de modalități pentru a produce variații subtile sau mai puțin subtile.

Putem genera afirmații noi,care nu au mai fost spuse înainte,sau putem organiza ușor informațiile în categorii diferite,deoarece avem un cuvânt care ne va rezuma conținutul categoriei respective. (Nicky Hayes ,Sue Orrel,pg.281,2010)

Condițiile unei comunicări optime .Procesul comunicării verbale se realizează ca un sistem activ,de emisie-recepție a informațiilor,constituite în mesaje,purtate între cel puțin doi interlocutori.

În cazul convorbirii,avem de-a face cu un cod lingvistic sonor- codul semnalelor verbale-compus din consoanele și vocalele care alcătuiesc cuvintele ;comunicarea în scris face uz de codul literelor,pe când la polul opus ,comunicarea non-verbală face uz de limbajul semnelor.

Redarea mesajelor în semnele emise se numește codare sau codificare;în timp ce revenirea la sens,deci de la codul de semnale spre descifrarea mesajului și la interpretarea informațiilor este o operație de decodare sau decodificare ,care,în termeni psihologici,se realizează prin percepția și înțelegerea limbajului.

Astfel,în procesul vorbirii,informațile sonore se transmit urechii interlocutorului sub forma unor oscilații acustice;receptorul le captează și le codifică în impulsuri nervoase în analizator.

Sub forma unor excitații codificate fiziologic,acestea ajung în creier,unde se convertesc psihic într-un mesaj (primit) care declanșează la interlocutor răspunsul de aprobare,respingere,încuviințare,ce pleacă spre persoana care a emis mesajul.

În consecință,pentru funcționarea completă a comunicării,o primă condiție esențială este a transmisiei duble,a legăturii continue de la A la B și de la B la A (A→/←B).Apoi ,este absolut necesară o anume compatibilitate a interlocutorilor,care constă în cel puțin folosirea aceluiași sistem de semnale,cunoașterea aceluiași cod;compatibilitatea de vârstă,de pregătire și cultură.

Semnalele verbale transmise pe canalul de comunicație dau efectul unor sunete fundamentale,întotdeauna asociate cu sunete complementare,care sunt un multiplu de frecvență a sunetului fundamental realizat.

Percepția limbajului,adică detectarea sunetelor de cuvinte și interpretarea lor în contextul comunicării este prin excelență o percepție analitică,discriminatorie.Ea se sprijină,pe diferențierea formelor din sunete,ajutată de o capacitate specială a analizatorilor noțtri auditivi în a recepționa distinct sunetele verbale și complexele de sunete din cuvinte,anume capacitatea auzului fonematic .

Percepția cuvintelor se realizează în funcție de înțelegerea lor,de sesizarea sensului din cuvinte.(Dinu, M,pg.88,2003)

1.3.2.Comunicarea non-verbală

Comunicarea non-verbală constă în orice modalitate de comunicare ce nu conține cuvinte sau simboluri care le înlocuiesc.În comunicarea non-verbală,privirea este actul psihofizic ;ea vrea să devină cuvânt;planurile vizualului se interferează,obiectivul se mută din exterior în interior,fiecare încercând să descifreze trăsăturile afective ale interlocutorului.Privirea vioaie,tristă,obosită,neliniștită, toate acestea dau informații despre relațiile interpersonale,despre haloul afectiv al comunicării.Privirea are facultatea de a culege imagini,de a descoperi relații între obiecte,de a exprima trebuințe,emoții,sentimente, atitudini,de a descifra stările afective ale interlocutorului.Ea are rol vector (direcționarea ei spre partener,intensificarea ei în raport cu creșterea motivației sociale a interacțiunii)rol expresiv (asigură dialogul, exteriorizează trăsăturile și atitudinile,în raport cu partenerul) și rol receptor (captarea caracteristicilor psiho-sociale,cognitive și afective ale relațiilor interpersonale).(Doru Vlad Popovici,pg.53,2005)

Oamenii comunică între ei la diverse niveluri,multe dintre ele neavând nici o legătură cu cuvintele.Aceasta se numește comunicare non-verbală-comunicare fără utilizarea cuvintelor.

Utilizăm comunicarea non-verbală complet inconștient,atunci când interacționăm cu alte persoane.În acest sens,avem tendința de a utiliza omare varietate de semnale distincte cunoscute sub denumirea de indicii.Acestea pot fi grupate în aproximativ opt tipuri:paralimbaj,contact vizual,expresii faciale,,postură,gesturi,atingere,proximitate și îmbrăcăminte.Pe scurt voi analiza,pe rând,toate aceste aspecte.

Paralimbajul.Când vorbim,nu emitem cuvintele cu aceeași frecvență și intonație tot timpul.De fapt,variem fie tonul vocii,fie ritmul pentru a transmite informațiile.Informația suplimentară pe care o primim prin vorbire este cunoscută sub denumirea de paralimbaj,putând fi la fel de importantă ca și cuvintele în sine,când încercăm să comunicăm cu altcineva.

Emoțiile. Potrivit ,literaturii de specialitate ,emoțiile exprimă modalităile firești ale trăirilor subiective a proceselor de conștiință și activității,cu reflectare direct asupra homeostaziei neuro-endocrine-umorale,a comportamentului onstinctual și al pulsiunilor în general.Într-un studiu,Davitz și Davitz (1961), au cerut subiecților să asculte înregistrări pe bandă și să estimeze emoția resimțită de către vorbitor,din indicii de paralimbaj.Cercetătorii au constatat un grad înalt de corectitudine (70 %) în distingerea unor emoții cum sunt afecțiunea ,amuzamentul,admirația,dezgustul și teama.

De asemenea ,au constatat că există anumite caracteristici al diferitelor emoții și că maniera de a vorbi asociată fiecăreia dintre acestea ar putea fi clasificată în raport cu anumiți factori,precum intensitatea,înălțimea sunetului,frecvența,ritmul, inflexiunile,etc. .(Paul Popescu –Neveanu ,Mielu Zlate,Tinca Crețu,pg.75,2008)

Deoarece fiecare tip de emoție are caracteristicile sale,subiecții au reușit să aprecieze corect emoțiile,chiar și atunci când au ascultat vorbind persoane pe care nu le cunoșteau.

În emoție totul este trăit și nu cunoscut în mod conștient.A R.Mucchelit consideră că emoția se caracterizează prin:

-implicarea personal complexă (ceea ce ne vizează,ne,,astinge ,, în mod individual și singular);

-faptul că este esențial psihosomatică sau fiziologică-adică trăirea se desfășoară mai curând în plan fizic,fiind însoțită de fenomene sau senzații organice,funcționale decât la nivel conștient, sub forma sentimentelor;

-semnificații personale care se atribuie condițiilor de existență și mediului.

Nu putem ignora faptul că în opinia lui Solovey , emoțiile includ formarea unor capacități în următoarelele direcții :

Cunoașterea emoțiilor personale.Conștientizarea de sine –recunoașterea unui sentiment atunci când el apare fiind foarte motrice .Incapacitatea de a observa adevăratele sentimente întâlnite .Subiecții care reușesc să gestioneze foarte bine mecanismele emoționale au un simț mai sigur asupra felului în care reacționează în privința deciziilor personale.

Gestionarea emoțiilor.La unii subiecți stăpânirea emoțiilor în așa fel încât să fie cele potrivite reprezintă capacitatea de conștientizare. Copii care nu reușesc să se stăpânească sunt confruntați permanent cu dezamăgiri și disperări,în timp ce cei care excelează în această direcție se pot reechilibra mult mai rapid în urma obstacolelor.

Recunoașterea emoțiilor în ceilalți.Empatia ,o altă capacitate care se clădește pe baza conștientizării de sine emoționale este principiul fundamental al,,capacității de a-I înțelege subiecți ,în momentul în care aceștia sunt deschiși unei comunicări favorabile.,,.Cei care sunt empatici sunt mai atenți la semnalele sociale subtile ce indică de ce au nevoie sau ce vor ceilalți.

Manevrarea relațiilor.Capacitatea de a stabili relații înseamnă în mare măsură capacitatea de a gestiona emoțiile celorlalți. .(Paul Popescu –Neveanu ,Mielu Zlate,Tinca Crețu,pg.80,2008)

Competența socială ,dar și incompetența socială vădește nedezvoltarea capacității specific implicate în actul comunicării.Aceste capacități specifice de a stabili relații sociale contribuie la o mare popularitate,la spiritul de conducere și la eficiența în relațiile interpersonale întâlnite .

Perturbarea echilibrului afectiv ca urmare a acțiunii unor factori stresanți,tensionali determină serioase deficite de comunicare culminând cu apariția stărilor reactive și a ,,structurilor neurotice,,.

Psihologul Michael Lamport Commons,spre exemplu ,a stabilit trei stadii de dezvoltare mintală după perioada copilăriei fiecare dintre ele implicând capaciatea de a face raționamente abstractate în ceea ce privește realizările stadiului anterior.Psihologul John Baron a mers pe direcția de a forma la oameni posibilitatea de a învăța să le formeze deprinderi de gândire rațională.

Baron a arătat că atunci când o problemă are un anumit grad de ambiguități se formează cel puțin două tabere ce își formează opiniile cu multă vehemență.El consideră că asemenea dezacord și emoții puternice decurg dintr-o absurditate subtilă a gândirii umane.

Boala mintală.Aceste patten-uri se pot vedea foarte clar și pe un spectograf specializat ,acesta fiind un aparat care înregistrează și analizează structura vorbirii.Majoritatea oamenilor utilizează toată gama de inflexiuni,dar la unele persoane,care suferă de un anumit tip de boală mintală sau de depresie,aceste structuri ale vorbirii devin neobișnuite.

Ostwald (1965) a constatat că aceste persoane prezintă în general structuri de vorbire aplatizate,care arată diferit pe spectograf față de vorbirea oamenilor normali.De fapt,cu cât este mai gravă boala,cu atât va fi mai diferită vorbirea pacientului față de cea normală.

Alte aspecte de paralimbaj.Există și alte aspecte de paralimbaj,așa cum este tonul vocii.În 1965,Kasl și Mahl au arătat că,atunci când suntem într-o stare puternic emoțională (furioși sau îngrijorați),vorbim în general cu mult mai multe greșeli de exprimare,bâlbâieli sau repetiții,iar când nu suntem siguri de ceea ce spunem sau avem o nesiguranță în privința modului în care ascultătorul este posibil să ne recepționeze,spunem mult mai des ,,îîîî,, și ,,ăăă,, decât de obicei. (Preda, V., Mare, I., Drutu, I.,,pg.103,2009)

Persoana care ne ascultă va recepționa,complet inconștient,aceste semnale și își va forma o impresie asupra stării noastre emoționale față de ea.

De asemenea,Kasl și Mahl au constatat că timbrul real al vocii-căldura sau stridența acesteia-este diferit în funcție de starea emoțională.De exemplu,poate fi cald și rezonant,dacă suntem afectuoși,sau poate fi strident și zgomotos,dacă suntem furioși.

Comunicarea nonverbală recurge la sistemul concret, perceptual sau imagistic. Informația este codificată și transmisă printr-o serie de semen legate direct de postura, mișcarea, gesturile, mimica, înfățișarea. Dacă pedagogul insistă asupra interpretării gesturilor, trebuie să adauge că următoarele stări sugerate de câteva gesturi reprezentative:

●ostilitate (privirea ceasului, încruntarea, culesul scamelor, spionatul peste ochelari);

●plictiseală (palma la bărbie, tropăit, bătaie în masă);

●dominare (sprijin în mâini pe masă, degetul la vestă, strângerea mâinii de încheietură);

●nemulțumire (pumnul strâns, respirație scurtă, trecerea mâinii prin păr)

Gradul de dezvoltare al limbajului non-verbal în mod esențial de nivelul dezvoltării inteligenței.Cu cât un copil este mai handicapat mintal,limbajul non-verbal este mai nedezvoltat,iar ponderea limbajului non-verbal în creștere.De cele mai multe ori,însă,semnificația gesturilor sale,confuze,neclare și contradictorii,este greu înțeleasă de interlocutor.

Copilul comunică prin limbaj-nonverbal cu diferitele părți ale corpului-brațe,mâini,față,ochi și sprâncene,gură,cap,corp și picioare.Cu ajutorul tuturor acestor segmente ale corpului,copilul emite anumite semnale care se constituie în mesaje ce urmează a fi decodificate de interlocutor.Sensul acestui tip de comunicare diferă în funcție de interpretarea semnelor,în mod izolat sau într-un ansamblu în care este esențială succesiunea și contextul în care sunt produse.

Ținând seama de cele afirmate mai sus,apreciem că succesul recuperării preșcolarilor și școlarilor handicapați mintal depinde într-o mai mare măsură de socializarea comunicării verbale a acestora,în acest fel putându-se completa ceea ce ei nu pot exprima printr-un limbaj verbal bine articulat. (Doru Vlad Popovici,pg.57,2005)

Clasificarea indiciilor non-verbale

Există un număr destul de variat de indicii non-verbale pe care le putem utiliza pentru a transmite informații.Comunicarea non-verbală are o pondere enormă în comunicarea interpersonală.Deși este de cele mai multe ori inconștientă ,putem să o utilizăm,și chiar o utilizăm,în aspectele cele mai importante ale interacțiunii .

Prin tot felul de semne,precum tonul vocii ,îmbrăcămintea ,contactul vizual ,poziția,proximitatea ,gesturile ,expresiile faciale și pauzele de conversații,ne extindem și ne ameliorăm comunicația la nivel microscopic,înțelegerea subtilităților fiind aproape imposibilă,dacă nu am avea la dispoziție decât cuvintele.

Ekman și Friesen (1969) au elaborat un sistem pentru clasificarea diverselor indicii non-verbale prezente în interacțiunea cotidiană. Ei au afirmat că indiciile non-verbale ar putea fi clasificate,în principiu ,în cinci grupuri:simboluri,elemente ilustratoare,manifestări afective,elemente regulatoare și elemente de adaptare .

Simboluri.Sistemul de clasificare al lui Ekmab și Friesen.

Simbolurile sunt acțiuni sau gesturi non-verbale care au o semnificație explicită,ce poate fi exprimată și verbal.

Elementele ilustratoare sunt acțiuni non-verbale care însoțesc vorbirea ,ilustrând mesajul verbal ,într-o formă diferită.Se subliniează sensul cuvintelor.Elementele ilustratoare sunt utilizate cum se știe ,fiind sub diferențe individuale considerabile în modalitățile de folosire a elementelor ilustratoare. (Nicky Hayes ,Sue Orrel,pg.282,2010)

Manifestările afective sunt indicii non-verbale care ne dezvăluie stările emoționale.Ele pot fi expresii faciale ,gesturi,tonuri ale vocii sau tot ce poate indica un observator când simțim o emoție 😮 privire aspră pentru cineva care ne-a deranjat sau bătaia nervoasă din picioare înainte de un interviu.

Elementele regulatoare sunt acțiuni non-verbale care ,,reglează,, conversațiile și alte interacțiuni.Cu alte cuvinte,ele asigură curgerea lină a lucrurilor și ordinea precisă a acțiunilor.Utilizarea contactului vizual pentru a semnala că este rândul cuiva să vorbească este un exemplu bun de element regulator.

Elementele de adaptare sunt caracteristici individuale ale oamenilor ,care le permit să se descurce în anumite situații.De exemplu,unele persoane,când devin nervoase,se zgârâie singure sau își frământă mâinile,jucându-se cu un inel sau cu un creion.Cu toții ne-am elaborat propriile gesturi și expresii faciale,determinate de idiosincrasii .

Reușita unei bune imitări depinde de măsura în care mimica ,,prinde,, aceste elemente de adaptare și le reproduce cu precizie.Uneori,aceasta duce la o încarnare foarte convingătoare,chiar dacă se poate să nu semene cu persoana încarnată!

Ekman sugerează că învățăm majoritatea comportamentelor bazate pe idiosincrasie în copilărie și le păstrăm la vârsta adultă,chiar dacă nu mai sunt potrivite.De exemplu,o reacție la durerea intensă este legănarea înainte și înapoi,care poate fi o regresie între experiența copilului care este legănat ca să se liniștească. (Nicky Hayes ,Sue Orrel,pg.283,2010)

Sistemul de clasificare al lui Argyle

Clasificarea lui Ekman și a lui Friesen ne oferă o modalitate de ordonare a numărului enorm și a multitudinilor de indicii disponibile în repertoriul nostru non-verbal.Totuși,alți cercetători, în încercarea de a ordona ansamblul de informații care pot fi acumulate prin studierea comunicării non-verbale,au elaborat alte modalități de abordare .

Argyle (1975) a identificat patru funcții non-verbale și a examinat indiciile din perspectiva acestor patru funcții.Cele patru funcții sunt:

-comunicarea non-verbală (CNV) poate fi de ajutor în vorbire, pentru a susține ceea ce spunem și pentru a furniza un feedback vorbitorului;

– comunicarea non-verbală poate fi utilizată pentru a înlocui în întregime vorbirea,sub formarea gesturilor care fac cuvintele inutile;

– comunicarea non-verbală poate fi utilizată pentru a semnala atitudini (de exemplu dilatarea pupilei semnalează simpatia);

– comunicarea non-verbală poate fi utilizată pentru a semnala stări emoționale (de exemplu,mușchii se încordează când suntem furioși).(Nicky Hayes ,Sue Orrel,pg.286,2010)

Metode de studiere a comunicării non-verbale

Studierea comunicării non-verbale a fost înteprinsă pe diverse căi,de către mulți cercetători.Unii cercetători s-au concentrat asupra observațiilor etiologice sau naturaliste în studiul comunicării non-verbale și au încercat să tragă concluzii referitoare la natura și funcțiile diferitelor indicii

.De exemplu,etologul Eibil -Eiblesfeldt a efectuat un studiu ,în 1961,în care a filmat copiii orbi și surzi ,în mediile lor naturale ,pentru a vedea dacă expresiile lor faciale sunt identice cu cele afișate de copiii cu vedere normală.A constatat că,pentru multe dintre emoțiile primare,copiii au afișat exact aceleași expresii ,deși expresiile lor pier mai repede decât la copiii normali.

De aceste observații ,Eibil- Eiblesfeldt a tras concluzia că nu este necesară învățarea prin imitare a expresiilor emoționale de bază,deci acestea trebuie să fie înnăscute ,chiar dacă la copiii normali se dezvoltă mai bine,prin experiență.

Alte studii etiologice i-au permis să observe și alte tipuri de indicii non-verbale ,precum ,,mișcarea din sprâncene ,, pe care o fac oamenii,semnalând recunoaștere.Deci observațiile naturaliste constituie o metodă prin care cercetătorii pot descoperi mai multe despre comunicarea non-verbală.

Studiile interculturale constituie o altă metodă de cercetare a comunicării non-verbale.Watson și Graves au observat distanțele conversaționale între studenții arabi și cei americani și au reușit să estimeze cu precizie diferențele de distanță conversațională uzuală între cele două grupuri de persoane din aceste societăți diferite .

1.3.3 Comunicare paraverbală

continuare