Modalitati de Design Ce Potenteaza Influenta Muzicii Asupra Batranilor
Plan de idei
Argument
Capitolul I. Bătrânii în contextul societății contemporane
1. Îmbătrânirea și înstrăinarea populației-problemă actuală de importanță majoră
2. Schimbări fizice și mentale caracteristice înaintării în vârstă
3. Categorii de utilizatori și posibilități existente de ajutorare. Nevoia de intervenție
Capitolul II. Principii importante în conceperea spațiilor destinate vârstnicilor
1. Accesibilitate- Design universal
2. Active aging- Prețuirea cunoștințelor acumulate
3. Legătura cu orașul și comunitatea. Third place
Capitolul III. Beneficitatea influenței muzicii asupra categoriei de vârstă analizata.
1. Muzica- act social și cultural
2. Muzica și creierul
3. Muzica și deficiențele locomotorii
4. Muzica și relația cu orașul- factor de coeziune socială
Capitolul IV. Legătura arhitectură-mișcare-muzică. Modalități de design ce potențează influența muzicii asupra bătrânilor.
1. Caracteristici muzică
2.Materiale
Capitolul V. Studii de caz – analiză critică
1. Casa da Musica, OMA, Porto
2. Hidraulofonul-Muzica creată de apă
3. Sculpturi kinetice Theo Jansen
Capitolul VI. Aplicații asupra proiectului de diploma – Centru urban pentru reintegrarea vârstnicilor
1. Situl ca resursă pentru " mediul de comunicare"
2. Arhitectura "mediului special" ca gest de comunicare culturală și socială
3. Scenariu de evoluție
Capitolul VII. Concluzii
Capitolul VIII. Bibliografie
Plan de idei:
Teza aleasă pentru a fi dezbătută în cadrul lucrării abordează condiția persoanelor de vârsta a treia într-o societate contemporană în care spiritul comunitar și dorința de ajutor benevol își fac din ce în ce mai greu simțită prezența.
Alegerea temei a venit ca urmare a analizei problemelor majore cu care se confruntă societatea în momentul actual, una dintre cele mai presante fiind fenomenul de îmbătrânire a populației. Ilustrarea în plan fizic a răspunsului tradițional la această tendință de gentrificare a locuitorilor României este reprezentată de răspândirea haotică la nivel național a azilelor de bătrâni.
Decizia de a aborda tema arhitecturii pentru vârstnici, atât la nivel teoretic, prin lucrarea de față cât și printr-o încercare de materializare în cadrul proiectului de diplomă a venit în urma întâlnirii întâmplătoare cu oferta "bogată" de case de îngrijire sau azile din județul Argeș, ofertă la fel de bine reprezentată și în cazul celorlalte județe ale țării.
Aglomerarea continuă a acestor facilități, pozele din camerele de cazare al căror întreg univers se învârtea în jurul patului, culorile țipătoare utilizate haotic în lumea interioară a casei, probabil cu intenția de a anima atmosfera și întreaga înfățișare a ansamblului care aducea fie a vilă "contemporană ", impersonală, de la marginea orașului, fie a ansamblu părăsit sau a aripă de spital dezafectată. Poate lucrul care m-a impresionat cel mai tare a fost privirea pierdută și lipsită de licăr din ochii rezidenților abandonați sau adunarea acestora și lipsa entuziasmului de la o partidă de table sau șah, în jurul unei mese, într-o cameră minusculă ce se dorea a fi centrul de activități al complexului, lucruri și fotografii cu care aceste locații doreau să iși facă reclamă.
Clar sub influența imaginilor găsite, care însă , din nefericire se repetă în toate ofertele analizate de mine, aș vrea să cred că arhitectura ar putea să contribuie mai mult la bucuria mică a vieții chiar și în anii ei "de înțelepțire". Aș vrea să cred că pereții pot avea un rol mai important decât să adăpostească un pat în care bătrânii să iși aștepte resemnați sfărșitul. Aș vrea să cred că aceștia vor și sunt capabili de încă o luptă, două, trei pentru a zîmbi în continuare înțelept din postura bunicilor ce nu se predau, care vor să fie în continuare utili, iubiți și apreciați ca orice alt membru al "familiei orășenești". Aș vrea să cred ca arhitectura poate contribui la împlinirea acestui deziderat.
În acest context, implicarea minimă sau de cele mai multe ori insuficientă a autorităților, soluțiile ce tratează punctual problema, precum și statutul de om asistat, depășit, incapabil să își poarte singur de grijă și de cele mai multe ori invizibil din punct de vedere social-etichetă atașată cu ușurință mai ales de către generațiile mai tinere a dus la izolarea, blazarea și la totala înstrăinare chiar și a bătrânilor sănătoși din zilele noastre.
Pentru a susține și a demonstra importanța tratării problematicii prezentate, se vor aborda punctual cauzele, efectele și eventualele sugestii de remediere ce relevă treptat necesitatea cât și beneficiile reactivării vieții în comunitate prin intermediul celor în etate. Modalitatea de analiză și dezbatere a temei urmarește adăugarea succesivă a elementelor de interes: cauzele și consecințele alienării treptate a individului ce își desfășoară activitatea în mediul urban-situație întâlnită cu precădere în rândul reprezentanților vârstei a treia, nevoia de apartenență la o comunitate-noi tipuri de comunități (cele virtuale-ca raspuns la barierele impuse de distanțele mari și capacitatea diminuată de deplasare), degradarea treptată a fizicului și a psihicului acestora și necesitatea alterării în consecință a mediului înconjurător (nevoia adoptării regulilor designului universal, problema accesibilității) precum și integrarea conceptelor de active aging și third place ca modalități de remediere a lipsei de deschidere către vecini și a ignorării totale a posibilității de reintegrare a bătrânilor în viața urbană. Întregul demers urmărește ca în final, obiectul propus- ca reprezentare arhitecturală a bazelor teoretice expuse în această lucrare să răspundă atât cerințelor utilizatorilor- cărora să li se deschidă astfel noi posibilități de explorare, dezvoltare și comunicare cât și necesităților orașului- privit ca organism social în continuă expansiune.
Analizarea dimensiunii sociale a spațiului urban necesită abordarea noțiunii de vecinătate Aceasta este definită ca “o relație de apropiere între două sau mai multe elemente într-un cadru de referință dat” sau ca “relație socială constituită între persoane care locuiesc sau lucrează în apropiere. Persoanele aflate în situația de vecinătate adoptă unele față de altele comportamente condiționate de șansele sporite de intercunoaștere și interacțiune pe care le au (cooperare sau conflict, evitare).”-conform Zamfir, Vlăsceanu 1998 : 656
Dana-Cornelia Nițulescu în cadrul ”Vecinătați de locuire urbană ” vorbește despre vecinătați ca ”depozitarele unui alt tip de resursă, capitalul social, un stoc de sociabilitate spontană ” precum și despre tipurile acestora în funcție de localizare: vecinătăți suportive-în care relațiile dintre membri se bazează pe ajutor reciproc, consiliere și implicare activă în viața celui de lângă-caracteristice mediului rural și vecinătățile anturale ce se întâlnesc cu precădere în mediul urban și se limitează la interacțiuni de conjunctură facilitate de interese ocazionale precum sărbatorirea momentelor importante împreună sau petrecerea concediilor de odihna într-un cadru comun. Mediul intelectual, resursele materiale mai numeroase precum și puternica individualizare recunoscute cu ușurință în mediul urban au dus la diminuarea considerabilă a tipului de comunități suportive și la înflorirea celor anturale.
Sociologul Georg Simmel, în ”The Metropolis and Mental Life” vorbește despre ”omul blazat ”, înstrăinat, neimplicat social și foarte selectiv, în aparență distant ca raspuns al suprastimulării continue a receptorilor datorită bombardării cu cantități imense de informații ce nu pot fi procesate în timp real. Viața într-un continuu du-te vino, viteza teribilă de desfășurare a evenimentelor și numarul incredibil de oameni cu care se intra permanent în contact duc la necesitatea construirii unui mecanism de apărare-”anestezierea simțurilor”, indiferență și privire circumspectă.
Astfel, înstrainarea și indiferența conduc la îndepărtarea de viața in comun. Din punctul acesta de vedere, studiile arată că în asociere cu înaintarea în vârstă se vorbește deseori despre izolare pe motivul ascunderii neputinței, al diminuării posibilităților locomotorii și al afectării proceselor cognitive, dificultățile întâmpinate creând uneori alăturarea îngrijirii bătrânilor listei de ” poveri” a vieții adulte fără a se ține cont de potențialul de dezvoltare al acestora sau de imaginea lor de ” depozitari de memorie și cunoștințe” ce poate fi exploatată pentru binele comunității și al orașului.
Ca cea mai rapid extinsă pătura demografică din țările dezvoltate și în curs de dezvoltare, bătrânii, prin dificultățile de locomoție și de socializare asociate cu înaintarea în vârstă, pot fi marginalizați și lăsați cu totul în afara procesului de design. Pentru a fi implicați direct, pentru a stimula viața socială a acestora și pentru a compensa pierderea controlului asupra propriului corp și a propriei minți este necesară adoptarea regulilor designului universal ce aduc precizări legate de folosința echitabilă, flexibilitate, utilizare simplă și intuitivă, ușurință în folosire, informația percepută sau toleranță minimă pentru erori. Dezideratul de accesibilitate , în contextul lucrării nu permite numai o mai bună integrare a persoanelor vârstnice în viața urbană ci facilitează si perceperea lor ca factori activi în coagularea membrilor comunităților dezmembrate contribuind astfel la dezvoltarea unui oraș al viitorului.
Odată stabilită importanța reintegrarii seniorilor înapoi în societate se naște întrebarea despre calitățile locului ce ar putea facilita acest lucru. De aceea, un termen deosebit de important ce face legatura între viața socială, comunitate și reprezentanții mai în etate ai acesteia și contribuie la susținerea demersului prezentat aici este cel de third place. Sociologul Ray Oldenburg vorbește în cartea sa ” The great good place” despre conceptul de ” al treilea spațiu” ca și continuare a primul-reprezentat de casa- acasa și a celui de-al doilea ca loc de muncă. Acesta argumentează că în astfel de locuri, reprezentate tradițional de cafeneaua din colț, de cluburile sociale, de biserici sau de centrul comunitar se creaza un sentiment de apartenență, de înțelegere într-un cadru propice pentru ” amestecare” și socializare în care generații diferite se întâlnesc și găsesc un teritoriu comun. Aici oricine este binevenit, nu se ține cont de statutul social, atmosfera este caldă și primitoare, activitatea se bazează pe prezența celor ” ai casei” cât și pe a celor nou veniți. Prin ne-impunerea unor regului stricte, diferențele sunt tolerate și se crează astfel teren propice pentru cultivarea noilor idei. Odata cu trecerea timpului, astfel de spații s-au schimbat, au disparut, sau au fost înlocuite în concordanța cu nevoile utilizatorului. Necesitatea existenței lor nu poate fi însă contestată.
Nu în ultimul rând, pentru consolidarea poziției bătrânilor în societatea actuală, este necesară explicarea termenului de active aging, atât de utilizat la nivel mondial ce prezinta fenomenul îmbatrânirii active ca raspuns la cel al îmbătrânirii populației. Astfel, se incearcă schimbarea perspectivei de la azilul de batrâni-spațiu cu calități inferioare ce trebuie izolat în afara orașului (oamenii nu se simt confortabil amintindu-li-se ca sunt muritori)- heterotopia lui Foucault- la îmbătrânire ca posibilitate de extindere a cunoștintelor deja acumulate, de dezvoltare a pasiunilor deja existente pentru care nu a fost timp ulterior eventual de reîntoarcere în câmpul muncii ( în anumite domenii experiența seniorilor este de neînlocuit). Păstrarea corpului intr-o stare cât mai bună de funcționare și prețuirea sănătății se poate realiza și prin implicarea activă în activitățile de interes comun sau voluntariat.
Necesitatea unui astfel de program in cadrul societății romanești își face din ce în ce mai mult simțită prezența. Numărul în continuă creștere de beneficiari direcți cât și contribuția pentru resuscitarea interesului înrențele sunt tolerate și se crează astfel teren propice pentru cultivarea noilor idei. Odata cu trecerea timpului, astfel de spații s-au schimbat, au disparut, sau au fost înlocuite în concordanța cu nevoile utilizatorului. Necesitatea existenței lor nu poate fi însă contestată.
Nu în ultimul rând, pentru consolidarea poziției bătrânilor în societatea actuală, este necesară explicarea termenului de active aging, atât de utilizat la nivel mondial ce prezinta fenomenul îmbatrânirii active ca raspuns la cel al îmbătrânirii populației. Astfel, se incearcă schimbarea perspectivei de la azilul de batrâni-spațiu cu calități inferioare ce trebuie izolat în afara orașului (oamenii nu se simt confortabil amintindu-li-se ca sunt muritori)- heterotopia lui Foucault- la îmbătrânire ca posibilitate de extindere a cunoștintelor deja acumulate, de dezvoltare a pasiunilor deja existente pentru care nu a fost timp ulterior eventual de reîntoarcere în câmpul muncii ( în anumite domenii experiența seniorilor este de neînlocuit). Păstrarea corpului intr-o stare cât mai bună de funcționare și prețuirea sănătății se poate realiza și prin implicarea activă în activitățile de interes comun sau voluntariat.
Necesitatea unui astfel de program in cadrul societății romanești își face din ce în ce mai mult simțită prezența. Numărul în continuă creștere de beneficiari direcți cât și contribuția pentru resuscitarea interesului în implicarea în comunitate și activarea socială a anumitor zone ale orașului validează beneficitatea acestuia.
CAPITOLUL I. BĂTRÂNII ÎN CONTEXTUL SOCIETĂȚII CONTEMPORANE
1. Îmbătrânirea și înstrăinarea populației-problemă actuală de importanță majoră
La o privire mai atentă asupra problemelor principale ale societății românești din ultimele decenii se observă înscrierea acesteia în rândul celor aflate în plin proces de îmbătrânire a populației, tendință deosebit de raspândită la nivel mondial, mai ales în rândul țărilor industrializate spre deosebire de cele dezvoltate sau în curs de dezvoltare.
Un avânt fără precedent cunoaște procesul de îmbătrânire al diverselor nații, acesta putând fi considerat una dintre principalele probleme ale începutului de secol XXI cu consecințe serioase și de lungă durată asupra nivelului de trai și a modalității de desfășurare a vieții atât in mediul rural cât mai ales în mediul urban. Potrivit studiilor statistice existente, România va fi in urmatorii 40-50 de ani una dintre țările cele mai afectate de fenomenul îmbătrânirii populației . Necesitatea luării in considerare a acestei tot mai numeroase componente a populației devine din ce în ce mai presantă.
Conform studiilor demografice, cele mai afectate de procesul îmbătrânirii populației vor fi Europa și Asia. Astfel, ca urmare a creșterii speranței de viață ( datorată îmbunătățirii condițiilor de trai precum și a numeroaselor inovații în domeniul medical), a scaderii numărului de nașteri și a tendinței de emigrare către țările mai bine dezvoltate ce promit locuri de muncă și un nivel mai înalt de trai (exodul populației tinere și active) procesul de înnoire permanentă a populației înceteaza, procentul persoanelor în vârstă fiind în continuă creștere.
Pentru prima dată, la începutul acestui deceniu, în Europa, numărul celor cu vârste de peste 65 de ani l-a depășit pe cel al celor cu vârste sub 15 ani. Potrivit studiului realizat de agenția Moody's, pâna în 2030 peste 34 de țări vor avea o populație „ foarte îmbătrânită“ (mai mult de una din cinci persoane are peste vârsta de 65 de ani), în comparație cu cele trei țări care se încadrează acum în această categorie: Japonia, Germania și Italia. Se consideră că o nație „îmbătrânește“ atunci când 7% din populație are cel puțin 65 de ani, statele unde procentul locuitorilor cu vârsta de 65 de ani atinge 14% sunt catalogate țări cu populație „îmbătrânită“, pentru ca națiile „foarte îmbătrânite“ să fie cele în care 20% din populație are vârsta de 65 de ani-conform Daily Mail.
Componentă importantă a procesului de îmbătrânire, numarul de nou-născuți al unei țări furnizează date necesare în analizarea acestuia. În cadrul unui clasament mondial, România se situează pe antepenultimul loc la capitolul natalitate, potrivit datelor publicate pe site-ul Băncii Mondiale. În România se nasc 21 de copii pe oră. În 2012, în România s-au născut 10 copii la 1.000 de locuitori. Astfel, România se plasează pe locul trei în topul țărilor cu cele mai puține nașteri la 1.000 de locuitori la nivel mondial. Pe primul loc în acest clasament se situează Japonia și Germania, unde în 2012 s-au născut 8 copii la 1.000 de locuitori. Locul doi în clasamentul țărilor cu cele mai puține nașteri este ocupat de Austria, Bosnia și Herțegovina, Grecia, Ungaria și Italia, aici născându-se 9 copii la 1.000 de locuitori.
Pe locul fruntaș în ceea ce privește natalitatea se află Niger, potrivit datelor Băncii Mondiale pentru 2012. Aici s-au născut 50 de copii la 1.000 de locuitori. Locul doi este ocupat tot de o țară din vestul Africii – Mali – aici născându-se 47 de copii la 1.000 de locuitori.
Anual populația României scade vertiginos. La penultimul recensământ, realizat în 2001, în România erau circa 22 de milioane de locuitori, populația acesteia scăzând cu trei milioane de cetățeni. Între 1992 și 2002 populația României a scăzut cu 1,1 milioane de locuitori. La 20 octombrie 2011, populația stabilă a României era de 20.121.641 de persoane, în scădere cu 1.559.300 de persoane față de situația existentă la recensământul anterior, potrivit rezultatelor definitive ale Recensământului Populației și al Locuințelor – 2011. Având în vedere rata tot mai scăzută de la an la an a natalității, prof. Vasile Ghețău, directorul Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române, a ajuns, în urma unui studiu realizat, la o concluzie sumbră: populația României în 2050 va fi de 16 milioane de locuitori.
Conform raportului Moody, între 2015 și 2030 populația activă a majorității țărilor, cu excepția câtorva din Africa va scădea sau va crește mult mai încet în această perioadă.
Având în 2010 un procent de 14,7% populație inactivă cu vârsta de peste 65 de ani și presupunând în momentul de față un procent de 15.4% din populație trecută de 65 de ani, România se încadrează deja în categoria țărilor cu populație îmbătrânită. Potrivit predicțiilor îngrijorătoare ale Eurostat- agenția de statistică a Uniunii Europene, România va ocupa al doilea loc în cadrul topului țărilor cu cea mai îmbătrânită populatie în 2060. Procentul populației cu vârste de 65 de ani și peste, va fi de 64,77%, în anul 2060, conform datelor agenției. Pe primul loc se află Letonia, cu 68%, iar pe locul trei Polonia, urmată de Slovacia și Bulgaria.
Pe lângă problema numărului în continuă creștere a persoanelor vârstnice, tendința generală a locuitorilor marilor orașe este cea de înstrăinare, de îndepartare de tot ceea ce nu le este apropiat sau ce nu prezintă interes în imediata perioadă de timp.
Interesul relativ nou surescitat al tinerilor bucureșteni față de activitățile de voluntariat, în ciuda numărului destul de scăzut de fundații și asociații care încurajează atitudinea socială și implicarea în viața comunității reprezintă un semn încurajator din perspectiva remedierii situației.
Analizarea dimensiunii sociale a spațiului urban necesită abordarea noțiunii de vecinătate Aceasta este definită ca “o relație de apropiere între două sau mai multe elemente într-un cadru de referință dat” sau ca “relație socială constituită între persoane care locuiesc sau lucrează în apropiere. Persoanele aflate în situația de vecinătate adoptă unele față de altele comportamente condiționate de șansele sporite de intercunoaștere și interacțiune pe care le au (cooperare sau conflict, evitare).”-conform Zamfir, Vlăsceanu 1998 : p 656
Dana-Cornelia Nițulescu în cadrul ”Vecinătați de locuire urbană ” vorbește despre vecinătați ca ”depozitarele unui alt tip de resursă, capitalul social, un stoc de sociabilitate spontană ” precum și despre tipurile acestora în funcție de localizare: vecinătăți suportive-în care relațiile dintre membri se bazează pe ajutor reciproc, consiliere și implicare activă în viața celui de lângă-caracteristice mediului rural și vecinătățile anturale ce se întâlnesc cu precădere în mediul urban și se limitează la interacțiuni de conjunctură facilitate de interese ocazionale precum sărbatorirea momentelor importante împreună sau petrecerea concediilor de odihna într-un cadru comun. Mediul intelectual, resursele materiale mai numeroase precum și puternica individualizare recunoscute cu ușurință în mediul urban au dus la diminuarea considerabilă a tipului de comunități suportive și la înflorirea celor anturale.
"Reperul rămâne deci "casa". Casa percepută adesea ca spațiu protejat, refugiu al sufletului și al corpului. În negativ, există deci un oarecare refuz al orașului și al spațiului său deschis. În casă nu te închizi ci mai degrabă te pui la adăpost de oraș; sau de o viață socială care, din motive diferite înainte și după 1989, te sperie"
Sociologul Georg Simmel, în ”The Metropolis and Mental Life” vorbește despre ”omul blazat ”, înstrăinat, neimplicat social și foarte selectiv, în aparență distant ca raspuns al suprastimulării continue a receptorilor datorită bombardării cu cantități imense de informații ce nu pot fi procesate în timp real.Viața într-un continuu du-te vino, viteza teribilă de desfășurare a evenimentelor și numarul incredibil de oameni cu care se intra permanent în contact duc la necesitatea construirii unui mecanism de apărare-”anestezierea simțurilor”, indiferență și privire circumspectă.
Astfel, înstrăinarea și indiferența conduc la îndepărtarea de viața in comun. Din punctul acesta de vedere, studiile arată că în asociere cu înaintarea în vârstă se vorbește deseori despre izolare pe motivul ascunderii neputinței, al diminuării posibilităților locomotorii și al afectării proceselor cognitive, dificultățile întâmpinate creând uneori alaturarea îngrijirii bătrânilor listei de ” poveri” a vieții adulte fără a se ține cont de potențialul de dezvoltare al acestora sau de imaginea lor de ” depozitari de memorie și cunoștinte” ce poate fi exploatată pentru binele comunității și al orașului. – copie partea de introducere-poate argument
"Chiar și pentru cei care trăiesc în București de mai multe decenii, orașului pare să îi lipsească organicitatea, să nu aibă încă unitate și specificitate proprii. Este o existența sub semnul excesului, al creșterii mai degraba cantitative, care nu reușește să creeze o nouă calitate a vieții. Se poate vedea aici, ca într-o oglindă sui-generis, istoria orașelor valahe născute din aglomerările sătești în jurul unor nuclee comerciale, mai mult sau mai puțin modeste. ""Aceste câteva observații realizate la scara redusă a unui bloc ne permit totuși să întrevedem un fenomen mai important, la scară largă,fără a putea face, bineînțeles, aprecieri cantitative: recompunerea rețelelor familiale în mediile urbane noi. Nu este vorba aici de o "restaurare" a familiei de tip tradițional, sătesc, și nici despre declinul ei. Ceea ce se poate constata este tendința de a reface legăturile de sociabilitate conform unui model mai degrabă familial.Apartenențele de vecinătate-locativă sau profesională-sunt adesea integrate familiei, în paralel cu schimbările care intervin în compoziția familiei, în funcție de vecinătăți. Strategia generală rămâne totuși mai apropiată de cea a neamului decât de cea individualistă, a familiilor nucleare moderne.Rezultatul îl constituie astfel o realitate socială sui-generis ce se cere abordată ca atare"-83
2. Schimbări fizice și mentale caracteristice înaintării în vârstă
Trecerea gradată, imperceptibilă și ireversibilă de la statutul de om tânăr și în putere către cel de bătrân necesită adaptarea continuă la schimbările caracteristice. Îmbătrânirea este de cele mai multe ori privită ca o perioadă a declinului, a degradării treptate, a pierderii inevitabile: a locului de muncă, a sănătății, a posibilității de deplasare cu ușurința și rapiditate, a funcțiilor cognitive și în general a tuturor deprinderilor asociate unei vieți active .
Fără a generaliza însă, atingerea unor vârste înaintate atrage dupa sine noi provocări. Poate printre cele mai ușor de distins pierderi sunt cele asociate cu schimbările fiziologice și cele cu efecte imediate asupra sănătății individului. Odată cu înaintarea în vârstă masa musculară scade (cu pana la 40 de procente până la vârsta de 70 de ani) fiind înlocuită treptat de grăsime. Degradarea fizicului atrage după sine îngreunarea realizării până și a celor mai simple sarcini. Nesiguranța, degradarea auzului și a acuității viziuale, dificultatea întâmpinată la deplasare, pierderea treptată a memoriei și limitarea posibilităților de petrecere a timpului liber scad considerabil activitatea și preocupările celor mai în etate. Despărțirea de familie, prin schimbarea intereselor și încetinirea ritmului zilnic poate duce treptat la izolare și înstrainare.
Față de țările din sudul Europei unde îngrijirea bătrânilor cade în principal în grija familiei și unde centrul acesteia devine chiar casa părintească, în România se poate observa o ușoară detașare față de valorile familiale. O mare parte dintre bătrânii care nu mai beneficiază de sprijinul familiei, fie din cauza distanțarii față de aceasta, a gravității bolii acestora și a imposibilității acordării îngrijirilor adecvate sau pur și simplu a singurătății (familie sau rude inexistente sau neimplicate) ajunge în grija statului. Efectele instituționalizării asupra psihicului sunt din cele mai diverse: pe lângă reacția legată de alterarea funcției corporale, a celei psihice și a schimbării stării sociale se adaugă și statutul de "asistat" ca reflexie a stării de inutilitate și neputință.
Unul dintre efectele reducerii treptate a activității și a degradării normale a sistemului nervos, a celui cardio- pulmonar și a celui muscular și al scheletului este predispoziția către diferite boli. Printre cele mai comune sunt bolile de inimă, hipertensiunea, cancerul, artrita, obezitatea și diabetul. Oboseala, sentimentul de slăbiciune și lipsa echilibrului afectează viteza de deplasare, lungimea distanțelor parcuse, crescând astfel riscul de cadere și accidente. Cele mai numeroase răni sunt cele cauzate prin cădere și accidente.
Unii autori consideră însuși statutul de vârstnic ca fiind psiho-traumatizant. O altă mare problemă este cea a depresiei și a sentimentului de izolare. Una dintre reacțiile cele mai întâlnite este retragerea din viața socială și prezența comportamentelor stereotipe.
În aceste condiții se face simțită nevoia de ajutor. Necesitatea stimulării continue, chiar și la vârste înaintate este bine documentată. Încurajarea practicării diverselor tipuri de activități, învățarea continuă, perfecționarea și cultivarea noilor hobby-uri se dovedește utilă atât pentru păstrarea sănătății fizice cât și mentale a seniorilor.
3. Categorii de utilizatori și nevoi specifice posibilități existente de ajutorare. Nevoia de intervenție
Vârsta de aur a senectuții se manifestă foarte divers asupra reprezentanților săi. Pentru definirea spațiului ce ar putea susține cât mai bine adulții la vârsta a treia este necesară o incursiune în lumea necesităților acestora. Metoda de investigare leagă mediile vieții seniorilor de nevoile pe care acestea le generează pentru adaptarea eficientă la schimbările vârstei.
Perioadă a schimbărilor majore instaurate pe nesimțite, trecerea către o nouă etapă a vieții, bătrânețea, împarte seniorii în doua mari categorii: cei asupra cărora timpul a produs schimbări semnificative obligându-i să aibă nevoie de îngrijiri medicale (într-o măsură mai mare sau mai mică) și cei care nu au fost vizibil afectați, păstrându-și sănătatea și vitalitatea de înainte.
Nevoile specifice ale celor două categorii precum și materializarea acestora în designarea componentei spațiale a mediului în care își desfășoară activitatea reprezintă trăsătura distinctivă a acestui tip de arhitectură destinată unei categorii aparte a populației. Realizarea unei construcții cu dorința expresă de a răspunde necesităților seniorilor, extinderea principiilor la nivelul întregului oraș sau mai departe la nivelul întregului mediu construit asigură o abordare responsabilă a viitorului, o reprezentare a dezideratului de "viață mai bună" , nu numai pentru exponenții bunicilor de astăzi ci și pentru viitorul copiilor de mâine.
Bătrânii fără nevoie de asistență medicală trebuiesc încurajați și ajutați să iși desfășoare existența într-un mod cât mai normal și mai plin de semnificație. Păstrarea locuinței și a unui stil de viață activ, este încurajată prin asigurarea suportului fizic și moral necesar.
Categoria persoanelor de vârsta a treia ce necesită îngrijiri medicale medii este reprezentată de cei care prezintă probleme de sănătate minore, cauzate de înaintarea în vârstă prin degradarea treptată și normală a abilităților cognitive și motorii.
Implicarea voluntarilor sau a persoanelor apropiate care să le țină companie acestora, care să îi însoțească la plimbări sau să îi ajute la îndeplinirea sarcinilor mai dificile este deosebit de importantă. Nesiguranța cauzată de acestea și îngreunarea desfășurării activităților zilnice poate fi contracarată prin frecventarea unui centru de zi, de îngrijire, a unei locuințe pentru vârstnici sau a adaptării casei persoanei respective la cerințele noii situații (accesibilitate crescută, poate aplicarea regulilor designului universal.) Cea mai mare necesitate a acestora nu este însă legată de locuință-care va fi necesar a se dovedi confortabilă în vederea înlocuirii celei părăsite. Aceasta reprezintă un loc în jurul căruia nu se învârte întreaga existență a vârstnicului care este legată de spațiile comune situate de exemplu în casele de îngrijire, de centrele în care acesta poate desfășura activități de interes, își poate lărgi orizonturile, poate experimenta un nou hobby, poate discuta cu ceilalți dar cel mai important-poate comunica și interacționa cu alți oameni, se poate dovedi util și valoros, scăpând de una dintre cele mai grave boli ale bătrâneții: singurătatea, sentimentul de pierdere a valorii proprii și depresia.
Legătura acestui tip de "spațiu pentru ajutor" cu ceilalți, cu pulsul orașului este mult mai puternică decât în cazul persoanelor cu probleme mari de sănătate. Deasemenea, situarea "în exterior", "împreună", într-un spațiu ce încurajează comunicarea este esențială. Asemenea spații pot fi fie grădini comune de roadele cărora întreaga comunitate se poate bucura împreună, fie un spațiu deschis, semi-public, de tipul celor atribuite workshopurilor, bibliotecilor sau băilor-săli de tratament, loc ce devine un tărâm al negocierii, al întâlnirii și al schimbului reciproc de informații.
Persoanele cu grave probleme de sănătate ce au nevoie de supraveghere medicală permanentă au cu totul alte necesități. Aici, datorită limitării capacității de deplasare sau a abilităților de comunicare (parțial sau total surzi, cu probleme de vedere sau neurologice grave-Parkinson, Demență, Alzhaimer), majoritatea timpului va fi probabil petrecută în cadrul camerele proprii. Cu posibilitate mai mică de implicare în activitățile organizate pentru celelalte tipuri de pacienți, aici se va pune accentul în principal pe stoparea, pe cât posibil a evoluției bolii și pe îmbogățirea experienței senzoriale redusă pe de o parte de manifestările afecțiunilor, pe de alta de limitările caracteristice acestora. Dacă universul lor este restrâns la atat de puțin, bogăția trărilor experimentate pe metru pătrat trebuie să fie cu atât mai mare. Bucuria vieții trebuie căutată prin alte modalități.
Ținând cont de mediile diverse în care seniorii își desfășoară existența, de la influența mai mică a orașului în condițiile în care tendința de izolare și retragere în centrul caminului este tot mai accentuată, la atașamentul crescut față de obiectele din casă și din apropiere capabile să le trezească amintiri se pot observa mai multe tipuri de nevoie caracteristice.
Prin legătura cu mediul comunitar, una dintre nevoile primordiale ale seniorilor este nevoia de apartenența, de comuniune cu ceilalți membri, de acceptare și de rezonare cu principiile acestora. Nevoia de a se simți folositor își găsește rădăcinile atât în mediul comunitar, cât și în rolul pe care aceștia au nevoie să și-l asume în cadrul cartierului și la nivel mai extins al orașului. Contribuția acestora este necesară iar cunoștințele acumulate se dovedesc neprețuite.
Nevoia de îndrumare, de ajutor, reprezintă o consecință a degradării corpului fizic. Sprijinul efectiv acordat acestora în realizarea simplelor activități, nevoia de fortificare a corpului prin exerciții fizice regulate (plimbări zilnice, deplasare, gimnastică, lucru în grădină) cât și simpla prezență a cuiva important în viața acestora, dovada că nu sunt uitați și că, cuiva încă îi mai pasă, pot fi modalități de acordare a suportului necesar.
Nevoia de companie este una dintre cele mai importante la această vârstă. Implicarea în diverse activități precum și întălnirile organizate sau spontane sunt căi de alungare a singurătății și depresiei.
Nevoia de a-și ocupa timpul și mintea cu lucruri semnificative, care să le permită să își aducă contribuția în mersul lumii acesteia, să lase un semn distinctiv în urmă.
O altă nevoie importantă este cea a asigurării adaptabilității mediului construit (casa, infrastructură oraș) la deficiențele ce pot apărea în timp: afectarea vederii și a auzului, greutate în deplasare ceea ce duce la satisfacerea în siguranță a nevoii de comunicare și a celei de deplasare.
Accesul la informație, implicarea, într-un oarecare grad, în funcție de posibilități, în viața efervescentă a orașului și stimularea intelectuală combat degenerarea cognitivă.
Nevoia de comunicare cu familia, de includere în mediul intim al acesteia, precum și necesitatea de a simți că în ciuda tuturor neputințelor, mai are putere de decizie, că nu este o simplă povară pentru care sunt total responsabili alții.
Nevoia de transmitere a cunoștințelor, de a controla ceea ce poate fi controlat (nu urmele lăsate de trecerea timpului pe corpul fizic sau pe ființa spirituală), necesitatea de a se simți protejat-condiție umană generală, de a se apropia de natură, , de a proteja și îndruma la rândul lor, de a nu se simți bătrân, uitat și exclus, de a își aminti, trebuie să își gasească deasemenea un răspuns în mediul construit destinat acestora.
Necesitatea de a fi important în întreg, de a da înapoi, de a experimenta, de a se odihni (mai mult decât înainte), de a crea noi experiențe și de a nu își trăi viața doar din amintiri reprezintă cerințe naturale ale persoanelor de vârsta a treia ce ar trebui să se materializeze într-un spațiu ce oferă o experiență senzorială mai bogată, mai plină, o stare de bine și o bucurie a vieții ce nu ar trebui negate nimănui, niciodată pe motivul vârstei.
CAPITOLUL II. PRINCIPII IMPORTANTE ÎN CONCEPEREA SPAȚIILOR DESTINATE VÂRSTNICILOR
Parcursul propus în cadrul lucrării, în vederea relevării valențelor spațiului construit destinat bătrânilor, al arhitecturii ca mai mult decât răspuns la necesitățile primordiale ale omului- adăpost, protecție, pornește de la identificarea componentelor diverse ale "înconjurătorului ", ale locului de apartenență- mediilor ( ca environments), urmărind identificarea nevoilor stârnite de relația omului în vârstă cu acestea. În dorința de a realiza o arhitectură ca mediu stimulant, mai bun și mai primitor, răspuns fizic atât la cerințele concrete găsite în pasul anterior cât mai ales la cele psihologice, spirituale sau conceptuale trebuiesc căutate metode de transpunere a soluțiile acestora în spațiul fizic.
MÉDIU1 ~i n. 1) Ansamblu de factori, de obiecte materiale și de condiții fizice, care înconjoară și influențează organismele. 2) Spațiu material în care se află un corp sau în care se desfășoară un fenomen fizic. 3) Ansamblu de condiții externe în care trăiește și se dezvoltă un individ uman. 4) Ansamblu de circumstanțe materiale sau morale; ambianță care înconjoară o persoană; anturaj; climat; cadru. /<lat. medium
În abordarea prezentată, mediul devine mai mult decât spațiul fizic ce susține și ocrotește viața persoanelor mai în etate sau obiectele situate în acesta, referindu-se la tot ceea ce le înconjoară (din imediata apropiere sau din legătura realizată prin oameni cu alte obiecte și medii) la relațiile interumane, atmosferă, modalitate și capacitate de îmbogățire a experienței senzoriale a acestora. Întrebarea care ia naștere aici este cum poate acesta deveni mai bun, mai plin de înțeles, mai bogat și mai canalizat pe susținerea și dezvoltarea celor cărora se adresează.
Legătura dintre om și mediu, relația specială care se stabilește între specificul și unicitatea unui loc prin experimentarea acestuia la nivel senzorial, prin intermediul văzului, auzului, mirosului, prin atingere, prin implicarea intuiției și a emoțiilor stărnite de prezența "acolo" trezește o reacție emoțională. Această relaționare între persoană și realitatea de lângă este analizată de fenomenologie.
Le Corbusier spunea in Vers une architecture, în 1923 că:"Scopul arhitecturii este acela de a ne mișca.Emoția arhitecturală există când obiectul sună în noi în concordanță cu un univers ale carui legi le urmăm, le recunoaștem și le respectăm. "
Martin Heidegger, reprezentant de seamă al fenomenologiei, spunea că experiența umană, contactul imediat, la scară mică cu realitatea înconjurătoare generează răspunsuri emoționale. Spațiul construit, arhitectura ar trebui să aibă în vedere, în primul rând experiența umană. Acesta mai menționa că, "construitul", relevă în timp locul pe care oamenii și-l găsesc în lume. Una dintre cele mai necesare calități ale spațiului construit este legată de experimentarea acestuia la scară umană umană.
Apropierea de om, de locul specific, unic și încărcat de semnificație și mister era reprezentată fizic în arhitectură. Aceasta, trebuia să raspundă clar mai ales la specificitatea locului și a locuitorului, a celor ce ar urma să îi experimnteze cel mai ades calitățile. Arhitectura, pentru Heidegger era modelată de "topografia fizică și umană".
Cu alte cuvinte, din perspectiva fenomenologică, arhitectura răspunde în mod specific cerințelor percepute de catre arhitect uneori pe cale empirică, necesități speciale și unice ale acelui loc, timp, și ale acelei specifice aglomerări de suflete. Arhitectura răspunde sau ar trebui să răspundă la mediu. În cazul anumitor persoane (vârstnicii-al căror univers devine din ce în ce mai restrâns și al căror canale de comunicare cu lumea se închid treptat odată cu înaintarea în vârstă), arhitectura, ca mediu, capătă o și mai mare importanță prin necesitatea de a răspunde unor nevoi atât de specifice.
Perspectiva fenomenologică, ce studiază experiența umană blamează globalizarea, ca modalitate de pierdere a identității, încurajând în schimb păstrarea noțiunii de acasă, a identității locale și a spiritului comunitar.
În eseul său din 1951, "Building Dwelling Thinking", Heiddeger spunea că "numai fiind capabili de a locui, numai atunci putem construi"(p 160) , natura umană fiind aceea de a trai, trăire fiind centrul lui " a fi în lume".
Un alt concept definit de Heidegger este cel de apropiere- care nu ține neapărat de "imediat" ci de ceea ce o persoană gandește ca fiind imediat, aproape, oricât de departe ar fi defapt acest lucru.
Astfel ne apropiem de noțiunea de environment (mediu), care nu se limitează la realitatea imediată, tangibilă, la ceea ce se poate atinge sau vedea cu ușurință, la ceea ce este în jur, ce ține de mediul fizic și de cel uman.Environmentul poate conține entități care nu se află neapărat în apropiere, dar care, pentru locul respectiv, au importanță, legătură și se simt apropiate.
Christian Norberg-Schulz în "Genius loci-către o fenomenologie a arhitecturii" vorbește despre influența mediului asupra indivizilor, despre spațiu, caracter, orientare și identificare.În plus, acesta spune că "Omul viețuiește cînd se poate orienta în mediu și se poate identifica cu acesta sau când consideră că este plin de semnificație. Viețuirea înseamnă mai mult decât adăpost.Acest lucru implică ideea că spațiile în care apare viața sunt locuri în adevăratul sens al cuvântului.Un loc este un spațiu care are un caracter distinct.Încă din timpuri străvechi, genius loci, sau spiritul locului a fost recunoscut ca realitatea concretă pe care omul trebuie să o întâmpine de fiecare dată pentru a își duce viața de zi cu zi.Arhitectura înseamnă vizualizarea lui genius loci iar sarcina arhitectului este de a crea spații pline de semnificație în care omul poate să viețuiască."
În aceiași lucrare, Norberg-Schulz spune că "un termen concret pentru environment este locul" și că mai departe, "locul este un fenomen total, calitativ, pe care nu îl putem reduce la nici una dintre proprietăți, asemenea relațiilor spațiale fără să pierdem din vedere natura sa concretă."
"Scopul existențial al construirii (arhitecturii) este astfel acela de a face un sit să devină un loc, adică de a descoperi semnificațiile potențiale prezente într-un anumit mediu."
Legătura emoțională pe care omul o dezvoltă cu un anumit loc ține și de sentimentele pe care acesta i le trezește, în special cele de mulțumire, securitate și apartenență. Concretizarea acestuia,a spriritului locului, spunea Norberg-Schulz că reprezintă arhitectura.
"De obicei, caracterul unei familii de clădiri care constituies un loc, este condensat în motive caracteristice, ca anumite tipuri de ferestre, uși și acoperișuri. Asemenea motive pot deveni "elemente convenționale", care servesc la transpunerea caracterului dintr-un loc în altul.În cazul limitei, totuși, caracterul și spațiul ajung împreună și putem să fim de acord cu Venturi care definește arhitectura ca "peretele dintre interior și exterior".
DEZVOLTARE MEDII-DEZVOLTARE TEXT..CONTRAGERE TEXT?
Pornind de la mare la mic, mediile importante prezentate în cadrul capitolului trecut sunt: orașul, cartierul, comunitatea, clădirea, locuința și obiectele din interiorul acesteia. Prin interacțiunea cu acestea, de la scara orașului și până în spațiul intim al locuinței în legătura cotidiană cu obiectele de uz curent, nevoile specifice trebuiesc îndeplinite.
La scara orașului, apare necesitatea de a se deplasa fără impedimente (mijloace de transport accesibile persoanelor cu deficiențe motorii, infrastructură bine dezvoltată), de a se implica în deciziile majore care țin de soarta acestuia (activare socială, spirit critic, nevoia de a se simți important sau util), de a știi că eventual pot primi un sprijin din partea statului (în momentul de față, atât în București cât și în țară ajutorul din partea statului este tradus în ajutoare sociale sau în posibilitatea de a se înscrie într-un cămin sau azil de stat, numărul locurilor oferite ce nu pot nicicând acoperi cererea și condiții îndoilenice din cadrul acestora nu pot satisface această necesitate).
La nivelul cartierului și al comunității, se stabilește nevoia de implicare, de transmitere a cunoștințelor, de contribuție la bunul mers al lucrurilor. Nevoia de apartenența apare în rândul Colaborarea strânsă și urmărirea acelorași scopuri duce la coeziune în locul în care se practică o meserie.
Un concept important, care ar putea reprezenta o soluție viabilă la problema lipsei de contact dintre locuitorii aceleiași zone, implicându-i și pe bătrâni, despre care în trecut se spunea că fac parte din aceiași comunitate este reprezentată de spațiile ce indeplinesc caracteristice "celui de-al treilea loc".
Sociologul urban, americanul Ray Oldenburg vorbește în cartea sa "The Great Good Place" despre existența unui al treilea loc, în completarea primului- "acasă" și al celui de-al doilea -locul de muncă, ca o inimă pulsândă în centrul comunității. Astfel de spații, loc de adunare informală, de întâlnire al diverselor generații, tărâm sigur în care toată lumea este egală, "oferă atât baza comunității cât și sărbătorirea ei."
Caracteristicile lor ca spațiu deosebit de important pentru bunăstarea socială și sănătatea psihologică a comunității se referă la "neutralitatea terenului"- indivizii pot să vină și să plece când doresc, la confortul acestora și la senzația de cunoscut, de acasă, la "sociabilitatea pură"-"oamenii se adună fără nici un țel, mai important sau mai înalt, în afară de cel al bucuriei, vivacității, eliberării de responsabilitatea implicării personale dincolo de scop, datorie sau rol".
Conversația reprezintă principala activitate, aplicându-se regulile acesteia-a îi asculta pe ceilalți, a știi când să vorbești și când să taci, a vorbi pe un ton jos pentru a nu îi deranja pe ceilalți, a aborda subiecte de interes general și nu particularități. Alte principii abordează problema accesibilității și a acomodării, ideea celor "ai casei" și integrarea noilor veniți, aspectul neimpozant, atmosfera jucăușă și sentimentul general de " casă departe de acasă ".
Dacă atât în America secolelor trecute cât și în orașele europene, cel de-al treilea loc era reprezentat de hanuri, saloane, magazinul general din colț, magazinele cu delicatese, frizerii, cafenele și restaurante micuțe unde se putea lua cina care pe parcurs au început să își piardă această calitate, se naște întrebarea care mai sunt locurile de astăzi care ar putea prelua o asemenea funcție în cadrul orașului, care ar putea aduce împreună, la nivel local, într-un mod natural o lume tot mai diversă și ar putea permite celor în vârstă să se integreze iar celorlalți să beneficieze de cunoștințele acestora acumulate de-a lungul vieții.
Importanța acestui loc pentru comunitate se referă la: ajutorul acordat în unificarea comunității-ajută la cunoșterea vecinilor, servesc ca punct de intrare pentru nou veniți și vizitatori în cadrul cartierului, sunt spații de sortare-"cei cu interese comune se găsesc mai ușor"-"muzicieni amatori, cei care iubesc să tragă cu arma, iubitori ai poeziei și cei care practică scuba-diving sunt prezentați și găsesc practici locale pentru pasiunile lor", pot aduce la un loc adulți și tineri, au grijă de comunitate-cei care au în grijă aceste locuri sunt figuri "publice" și pot servi ca punc de ancoră în caz de urgențe și calamități, găzduiesc dezbateri politice locale, oferă distracție și "dăruiesc prietenie".
Referitor la relația acestora cu oamenii în vârstă, Oldenburg menționa: "Al treilea loc este important pentru oamenii pensionați.Acesta le permite să păstreze legătura cu ceilalți și să continue să se bucure de viața în cadrul comunității.Se pare că numai în America milioane de pensionari participă la migrația finală din orașele și orășelele în care au muncit și în care cunosc oameni."Orașele Soarelui" (-comunitățile de retragere) nu au fost în vogă până când pensionarii nu au fost confruntați cu perspectiva de a încerca să trăiască în suburbiile plictisitoare unde munca a reprezentat singura modalitate de evadare regulată.Tinerii și cei activi au nevoie de bătrâni și de contribuția lor în cadrul comunității. Dar și bătrânii au nevoie de comunitate, ba chiar aceștia o resimt mult mai acut."
Un alt mod de a îi face pe seniori să se simtă utili este prezentat de sugestiile întâlnite în cadrul îmbătrânirii active-propunerea înfințării unor "biblioteci vii" în care bătrânii, prin intermediul unei discuții într-un mediu propice reușesc să transmită cunoștințele acumulate celor interesați-poate copii din comunitatea respectivă.
Nevoile seniorilor din mediul reprezentat de locuință (casă, bloc) și de obiectele și legătura afectivă a acestora cu ele sunt legate în primul rând de securitatea fizică, de stimularea continuă, fizică și spirituală, de ajutor, de oferirea a mai mult decât un adăpost. Pentru ca locuința vârstnicului să însemne mai mult decât patru pereți trebuiesc căutate metode de imbogățire a experienței senzoriale a acestora (pentru a compensa slăbirea vederii, a auzului, mișcare mult îngreunată ).Utilizarea acestor metode de înfrumusețare a vieții la vărsta a treia este prezentată în capitolele următoare.
Importantă este și aici legătura acestora cu "vecinii", construirea relațiilor de ajutorare reciprocă, dorința cultivării sentimentului de apreciere pentru bătrânii care nu trebuie să sufere de singurătate.
"Dispunerea relațiilor de vecinătate pe grade de intensitate și de proximitate pare să confirme o constatare destul de răspândită că relațiile "simple" (de întrajutorare, o întâlnire la o cafea din când în când etc.) sunt mai degrabă de genul "ușă-n ușă": a coborî sau a urca un etaj este deja un obstacol la acest nivel al relațiilor. Această vecinătate "de palier" face ca mai ales în cazul blocurilor cu opt sau zece niveluri, să existe în fapt mai multe vecinătăți. Pe de altă parte, există întotdeauna și canale relaționale, care fac legătura între vecinătățile restrânse. Cea mai importantă o constituie copiii, care se împrietenesc la joacă, în afara blocului și sfârșesc prin a apropia familiile părinților lor. Există apoi "colportorii", care se mișcă pe verticală, fac vizite și întrețin astfel o comunitate "folclorică"a blocului."
Legătura dintre bătrâni și copii ca posibili depozitari ai cunoștințelor acestora este bine documentată în cadrul studiilor de specialitate.Aceasta ar putea fi speculată, în interesul amândurora prin asociere: creșe la care se încurajează îngrijirea copiilor din comunitate de către bătrâni, școli de meserii pentru transmiterea meșteșugurilor, etc.
Siguranța fizică a acestora, atât în cadrul locuinței cât și al orașului este ușurată de utilizarea regulilor designului universal.
Nevoia de a avea în vedere încă din faza de design o categorie cât mai largă de utilizatori, fără referire neapărat la persoanele cu dizabilități pentru ajutorarea cărora au fost stabilite reguli pentru sporirea accesibilității și o lume fără bariere, este din ce în ce mai mare. Trebuie ținut cont de faptul că, proiectând un spațiu accesibil tuturor, oameni de toate mărimile, cu diverse abilități sau dizabilități permanente sau temporare se crează un mediu sigur și pentru persoanele ale caror capacități nu sunt alterate în nici un fel, dar care, pe parcursul vieții se pot afla în situații ce le afectează sănătatea și le diminuează mobilitatea și siguranța în deplasare: răni, accidente ce pentru grabirea procesului de vindecare necesită utilizarea temporară a cârjelor sau a căruciorului cu rotile, perioada mică a copilăriei când trebuie avută în vedere prevenirea accidentărilor sau cea din pragul bătrâneții când siguranța dată de sănătatea și vigoarea tinereții scade și pot apărea mult mai ușor leziuni cauzate de neatenție, neputință sau neadecvarea spațiului în care utilizatorii trăiesc.
Trecerea de la proiectarea și modelarea spațiului pentru persoanele cu dizabilități ( barrier free) ca formă de recunoaștere și implementare a drepturilor acestora către principiile designului universal s-a bazat pe beneficiile pe care toți oamenii, chiar și cei fără provocări de ordin fizic le experimentează în utilizarea unui asemenea loc. Astfel, este cunoscut faptul că, inițial, rampele de legătură a străzii cu trotuarul au fost realizate cu gandul la nevoile speciale ale persoanelor imobilizate în cărucioarele cu rotile, însă s-au dovedit a fi benefice si pentru persoanele cu biciclete, cu cărucioare pentru copii, cu carucioare de cumpărături sau cu geamantane pe rotile.
Ron Mace, directorul Centrului pentru Design Universal spunea că : "Designul Universal este designul produselor și al mediului înconjurător ce permite utilizarea acestora de către toți oamenii, pe cât posibil fără a fi necesară adaptarea sau un design specializat". Trăsăturile produsului sau ale spațiului gândit pentru persoanele cu deficiențe de vorbire pot fi deosebit de utile și celor care sunt obligați să șoptească sau să vorbeasca mai puțin inteligibil în alt context (ex. sedințe, biblioteci, sala de asteptare) precum și sistemele de comunicare portabilă adresate persoanelor nevăzătoare sunt utile celor care conduc și a căror atenție este necesar să fie concentrată pe trafic.
Aplicarea principiilor designului universal permite utilizarea produsului de cât mai mulți oameni, îi dă acestuia suficient de multă flexibilitate pentru a fi utilizat atât de către cei experimentați cât și de începători și îl face mult mai ușor de folosit în situații variabile și în contexte diverse.
Prin modificarea abilităților și performanțelor personale (pierdere a calităților senzoriale, probleme de inima, motorii ) din cadrul procesului de îmbătrânire, fie ar trebui modificate spațiile existente care nu pot acomoda noile necesități ale utilizatorului, fie ar trebui găndit, încă de la început un spațiu "prietenos " cu persoanele de vârsta a treia.
Principiile Designului Universal abordează probleme referitoare la: Utilizarea echitabilă (ușor de utilizat de către persoanele cu abilități diverse), Flexibilitate în utilizare (spațiul poate acomoda cerințele mai multor tipuri de utilizatori în același timp și poate fi usor adaptat schimbărilor ulterior apărute-exemplu: corpuri cu rotile- pentru depozitare introduse în interiorul blatului de lucru din bucătărie ce pot deveni mese pentru persoanele în cărucior sau pot fi folosite pentru transportarea și servirea mesei în pat în cazul persoanelor incapabile să se miște), Simplu și intuitiv (permit utilizarea de către toate persoanele, fără a necesita instruire prealabilă sau cunoștințe speciale- butoane de control ce permit utilizarea facilă de către persoanele care și-au pierdut mobilitatea mâinilor-bătrâni-nu răsucesc butoanele ci le apasă sau atașarea codurilor de culori sau diagrame simplu de urmărit ). Alte principii importante sunt Ușurința de percepere a informațiilor (acestea sunt afișate astfle încât să fie percepute de mai multe simțuri: instrucțiunile scrise sunt și prezentate în formă audio, sau invers), Toleranța greșelilor (proiectarea pentru revenirea situațiilor neprevăzute și a accidentelor), Efortul fizic scăzut (utilizare eficientă și confortabilă) sau Dimensiunea și distribuția spațială favorabilă utilizării (adaptate tuturor dimensiunilor corporale – distribuirea la înălțimi convenabile a blaturilor de lucru sau a spațiilor de depozitare, bănci pentru stângaci și pentru dreptaci, locuri accesibile atât poziției "în picioare" cât și celei "așezat").
Aplicațiile designului universal în arhitectură, atât la interiorul cât și la exteriorul locuinței, așa cum sunt descrise în lucrarea "Designul Universal în Spațiile Rezidențiale"- Elizabeth A. DeMerchant și Julia 0. Beamish fac referire la dimensiunile mărite ale ușilor de intrare, aparatul de acces pe cât posibil rezolvat fără trepte, "curățarea" planului locuinței, proiectarea pe baza planului liber precum și modalitatea de aranjare a mobilierului permit utilizarea comodă a spațiului atât de către persoanele în vârstă sau cu dizabilități cât și de cei fără probleme. Calcularea corectă a scărilor, amplasarea suprafețelor de lucru la distanțe ușor accesibile celor în scaunul cu rotile sau bătrânilor cărora le este mai dificil să se ridice (38 -120cm ), tipul de mâner al ușilor de acces folosit (cu clanță-recomandat) este convenabil și pentru persoanele care și-au pierdut forța de a apuca sau care nu mai pot realiza nestingheriți toată gama de mișcări (persoane afectate de artrită). Prevederile designului universal se aplică și în baie și bucătărie, spații utilizate permanent de către toată familia.
"Pe măsură ce societatea îmbătrânește, pe măsură ce costul îngrijirii sănătății crește, copiii-adulți ajung înapoi în casa familiei, părinții fragili se mută în casa copiilor, trăsăturile designului universal ajută oamenii să stea în casa lor pentru mai mult timp și să trăiască mai confortabil alături de membrii familiei. Designul universal permite familiilor cu copii mici, părinților și bunicilor să împartă același spațiu, permițând fiecărui membru în parte să fie un user independent al acestuia. "
Astfel, proiectarea spațiului pornind de la astfel de principii asigură aceleași posibilități pentru toată lumea, ia în considerare toate tipurile de persoane, indiferent de vîrstă, cu capacități și diverse abilități, ducând, în timp, la eliminarea diferențelor și reintegrarea persoanelor anterior involuntar excluse din viața socială a orașelor.
2. Active aging- Prețuirea cunoștințelor acumulate
Colin Milner în cadrul campaniei Consiliului Internațional pentru Îmbătrânire Activă (ICAA) – "Schimbând modul în care îmbătrânim" spunea: "În societatea de astăzi suntem învăluiți de imagini și mesaje negative despre ceeea ce înseamnă procesul îmbătrânirii și bătrânul.Suntem constant expuși stereotipiilor ce prezintă adultul prin prisma declinului și a "valorii diminuate, punând accentul pe poverile îmbătrânirii.În America de Nord, rareori auzim despre valoarea adulților mai în vârstă sau despre potențialul deosebit și neexploatat al populației în plin proces de îmbătrânire. Nu vedem suficiente portrete ale bătrânilor activi care acceptă noi provocări, care își extind cunoștințele sau care lucreaza neobosit pentru ajutorarea celorlalți. Rezultatul? Perspectiva noastră asupra îmbătrânirii este distorsionată."
Situația din România nu este cu mult diferită de cea prezentată în Statele Unite. Bătrânii sunt încă văzuți aici ca persoane neajutorate, lipsite de apărare sau potențial, care își pot ocupa timpul liber regăsit și abundent cu preocupări statice: plimbări scurte în parc urmate de ore întregi petrecute pe bancă, la soare, partide de șah sau table, mersul la piața (în interviurile luate bătrânilor români în diverse articole care tratează această problemă aceștia spun că deplasarea pentru micile cumpărături zilnice este unul dintre cele mai importante momente ale săptamânii lor-aici pot să socializeze, să se plimbe, "să fie în lume") sau îngrijitul nepoților.
Îmbătrânirea activă încurajează toate persoanele peste 50 de ani să se implice în cât mai multe activități în folosul comunității (voluntariat), în ariile de interes (proces favorizat de eliberarea bruscă a programului din apropierea pragului psihologic reprezentat de ieșirea la pensie), să își păstreze activitatea în cadrul fostului loc de muncă (cunoștințele acumulate pe parcursul atâtor ani de practică sunt uneori de neînlocuit), să își mărească bagajul de cunoștințe, să fie dispuși a transmite mai departe ceea ce au acumulat de-a lungul timpului către generațiile tinere, să "trăiască" cât mai mult, nu doar să viețuiască și să fie prezenți în tot ceea ce îi înconjoară.
Din dorința de a îmbogăți percepția senzorială a bătrânilor pot rezulta mai multe abordări.Pentru cei cărora le-a slăbit vederea și "simt" spațiul cu ajutorul celorlalte simțuri-tactil, auditiv, stimularea vizuală produsă de prezența anumitor culorii sau a efectelor luminii(deși, chiar daca nu este văzută, lumina poate "încălzi" spațiul, făcându-l mai primitor, mai apropiat.) Introducerea sunetelor armonioase precum și utilizarea texturilor deosebite ale materialelor de placare a pereților, ce pot avea rol de ghidaj (prin pipăire, granulația acestora sau textura propriu zisă dă informații despre spațiu, loc,poate funcțiune ori oferă sprijin, prin metamorfozarea și schimbarea planeității – bănci pentru odihnă, banc de lucru, mână curentă. )
În cazul persoanelor incapabile să se miște sau cu capacitate mult redusă de deplasare, a căror viață se va învârti în jurul patului și probabil al camerei sau locuinței proprii este importantă stimularea tactilă și poate schimbarea percepției asupra lucrurilor.Dispunerea mobilierului trebuie să permită deplasarea, să fie ușor de schimbat sau mutat. Poate chiar separarea și limita fizică a spațiului este mai permisivă, (membranele textile "captează" mișcarea, asigură un oarecare grad de separare, sunt "ne-permanente" ).
Suplinirea senzațiilor lipsă cauzate de pierderi (auz, văz, mobilitate) caracteristice vârstei trebuie făcută prin îmbogățirea conștientă și programată a mediului de viață, de la spațiul mic al locuinței până la scara orașului. Arhitectura trebuie văzută ca promisiune de mai bine,( prin influența covârșitoare pe care a ajuns să o aibă asupra omului) ca reflexie a bucuriei vieții la orice vârstă.
Una dintre modalitățile de intervenție si ameliorare a spațiului construit, cu efecte deosebit de benefice (așa cum se va observa în capitolul următor) este muzica.
CAPITOLUL III BENEFICITATEA INFLUENȚEI MUZICII ASUPRA CATEGORIEI DE VÂRSTĂ ANALIZATĂ
1. Muzica- act social și cultural
"Terapia prin muzică poate crește conexiunea cu ceilalți, cooperarea cu membrii familiei și cu personalul din instituțiile specializate. Prin conexiunea stabilită cu ceilalți și participarea la activități importante, foarte mulți pot să îndepărteze sentimentele de izolare și singurătate.Studiile arată că conexiunea cu un grup și interacțiunea cu ceilalți poate fi mai importantă în determinarea estimativă a sănătății decât orice alt parametru precum dieta, exercițiile sau factorul genetic. Experiențele realizate cu succes au dus la creșterea respectului de sine și a creativității.Sesiunile de terapie pot să fie o modalitate prin care membrii familiei să petreacă timp împreună într-un mod creativ, cu considerație și relaxant fie acasă, fie în cadrul clădirilor de tratament. Cantatul, compunerea cântecelor și folosirea instrumentelor muzicale ușurează exprimarea emoțiilor chiar și pentru cei care nu sunt capabili să verbalizeze ceea ce simt."
Un exemplu elocvent este experiența triburilor izolate. Mult mai pregnant și mai vizibil decât este în cazul societății occidentale moderne, muzica joacă aici rol de liant al membrilor comunității și principal mod de comunicare a tradițiilor și reprezntărilor culturale. Aceasta este prezentă încă de la început, ca activitate socială ce implică toți membrii unui trib, indiferent de capacitățile acestora sau de înclinația manifestată sau nu către asemenea forme de manifestare.
Terapia muzicală reprezintă o modalitate excelentă de a simți bucurie , relaxare , o scădere a intensității durerii dar și înainte de toate o oportunitate de a socializa și de a povesti despre melodiile ce au avut o importanță deosebită pentru fiecare.
2. Muzica și creierul
Poate unele dintre cele mai dramatic resimțite efecte ale înaintării în vârstă sunt cele de natură psihică. Pornind de la degradarea continuă a sistemului nervos și până la cele mai temute boli ale vârstei a treia: Alzheimer și Demența și continuând cu uitarea lucrurilor mărunte care afectează activitatea de zi cu zi, pierderea siguranței dată de o minte limpede, care i-a servit de-a lungul întregii vieți este cea mai greu de îndurat latură a bătrâneții.
Deși diminuată, rata de învățare a noilor lucruri și de însușire a diverselor aptitudini permite stimularea interesului și implicarea în cadrul activităților noi ce pot fi ulterior dezvoltate sub forma hobby-urior.
"Nu se spun suficiente lucruri despre câștigurile asociate cu o vârstă înaintată. Dacă memoria pe termen scurt are de suferit, abilitatea de a-și aduce aminte trecutul rămâne neschimbată. Dacă rata de învățare scade, abilitatea de a învăța nu se diminuează în cazul celor alerți mental.Programele educaționale la nivel foarte înalt s-au demonstrat a fi foarte de succes printre bătrâni. Adaptarea la schimbare este o problemă pentru adulți-aceștia pot fi confuzi în ceea ce privește procesul de schimbare și nu rezultatul ei. Mutarea dintr-un loc în altul poate avea consecințe serioase asupra bătrânilor cărora le este necesar un anume timp pentru a învăța cum să negocieze și să opereze în noul "environment"."
Reticența la schimbare și dezorientarea caracteristică pot fi totuși scăzute prin diverse terapii. Una dintre acestea, cu nenumărate beneficii pentru toată gama de probleme asociată deficiențelor caracteristice înaintării în vârstă este cea prin muzică.
Influența muzicii asupra noastră este demonstrată în toate stadiile vieții omenești. De la fătul care aflându-se încă în pântecele mamei reacționează la vocea acesteia (nefiind capabil să descifreze codul, limba, acesta o "recunoaște" mai târziu prin intermediul tonalității și a timbrului specific), la studiile care demonstrează că muzica ascultată și implicarea directă (cântat sau încurajarea oricăror manifestări muzicale) a copiilor de vârste fragede are efecte benefice asupra încrederii în sine, a rezultatelor școlare, a nivelului de implicare și a relațiilor ulterioare cu grupul până la influența asupra bătrânilor. Sheila Woodward, O cercetătoare sud-africană a dezvoltat un "microfon" minuscul, ce era sigur pentru a fi introdus în uterul mamelor aflate în primele stadii ale travaliului. Rezultatele cercetării confirmă faptul că fătul este înconjurat încă de la început de ritm (curgerea cadențată a sângelui prin artera uterină), că acesta aude fragmente din melodiile interpretate de către mamă sau de cei aflați în aceași încăpere, ca sunetele înalte sunt atenuate( fiind percepute ca de sub apă), că tonul vocii este înțeles și că acesta poate distinge între vocea unei femei și cea a unui bărbat. S-a demonstrat că oamenii sunt ființe muzicale, capabile să răspundă la muzica reprezentativă a culturii lor chiar și fără să fi intrat serios în contact cu aceasta anterior.
Un alt aspect important este reprezentat de capacitatea de evocare a emoțiilor și a amintirilor celor care o ascultă. Muzica ne mișcă, ne induce anumite sentimente, stări și provoacă amintiri, prin asociere chiar și celor suferinzi de Alzheimer sau Demență. Conexiunea, de cele mai multe ori involuntară sau inconstientă dintre o anumita frântură muzicală și o situație trăită, o persoană, un eveniment sau un loc permite prin intermediul terapiei muzicale (nu neapărat o muzică cunoscută) o privire fugară către aceasta, declanșând procesul amintirii și stimulând conversația. Aceștia se pot concentra mai ușor își pot recăpăta, chiar și pentru o scurtă perioada capacitățile cognitive. Implicarea muzicii în procesul de vindecare îi poate îndrepta pe pacienți pe drumul către un timp și un spațiu din trecut care s-a dovedit mult mai bogat senzorial pentru aceștia.
Dacă efectele motorii și senzoriale ale muzicii sunt vizibile, reproducerea sa interioara, imagistica muzicală sau memoria muzicală aduce dovezi în ceea ce privește relația acesteia cu creierul uman. Pentru perceperea unei anumite bucăți muzicale, creierul nostru înregistrează perfect, cu o fidelitate deosebită totceea ce privește tempoul, ritmul, vârful sau conturul melodic. De mare importanță sunt și concluziile cercetărilor cu privire la influența muzicii în viața bătrânilor prezentate de către Centrul de Terapie Muzicală din California. Îmbunătățirile aduse vieții seniorilor în cazul deficiențelor de vorbire, cognitive, fizico-motorii și social-emoționale sunt considerabile.
Aceștia concluzionează că terapia muzicală " poate fi o modalitate eficientă pentru adulții vârstnici de a menține și a încetini regresul în vorbire și în cazul abilităților ce țin de limbaj în zone ale comunicării expresive și receptive, a luării de decizii, a mișcării asociate vorbirii, a secvențierii, a planificării motorii, a capacitătii de a răspunde la întrebări, a conștientizării fonematice sau a modelelor de limbaj."
S-a dovedit că muzica lui Mozart, precum și muzica barocă, cu 60 de bătai pe minut activează atât emisfera stângă cât și pe cea dreaptă a creierului. "Water music", opera lui George Frederick Handel, reprezentant al barocului, a fost compusă la cererea Regelui George I al Angliei pentru a îl ajuta să depășească problemele cauzate de stres și de pierderea memoriei. Procesul de învățare, care sensibilizeaza emisfera stângă se asociază muzicii ce o activează pe cea dreaptă facilitând procesarea informației. Pentru a nu cauza intrarea într-o stare de subconștiență, pentru a nu deveni neplacută, muzica trebuie săa fie "aceeași și totuși diferită", creierul analizând pe rând informațiilepentru a decide dacă sunt diferite sau sunt aceleași. Potrivit Centrului pentru Noi Descoperiri în Învățare, utilizarea acesteia crește de până la cinci ori rata de absorbție a informației.Un element important al efectului muzicii asupra memoriei este tempoul.
"Ordinea" muzicii afectează pulsul, ritmul respirației și poate crește sau scădea tensiunea arterială. Până acum se credea că muzica este legată de emisfera dreaptă iar limbajul de cea stângă. Ultimele studii au dovedit că atât limbajul cât și muzica folosesc amandouă emisferele cerebrale. Un studiu prezentat în cadrul documentarului "Music of the brain" realizat în anul 2009 de către Fiona Cochrane cu sprijinul scriitoarei Emma O'Brien, a cerut mai multor voluntari, muzicieni și oameni care nu au avut prea mult de-a face cu muzica să cânte și să citească anumite cuvinte fără nici un fel de intonație. Surprinzător este că cei fără studii muzicale și-au dezvoltat o zonă proprie pentru cântat în emisfera stângă. Activarea ambelor emisfere cerebrale în cazul interpretării muzicale.Cei fără studii muzicale dezvoltă o zonă proprie în emisfera stângă.
Un caz concret prezentat în cadrul aceluiași documentar este cel al unui domn care în urma unui atac cerebral devenise afazic, incapabil să vorbească coerent, însă putea să își cânte melodia preferată. Prin intermediul "cântării" cuvintelor, ulterior prin scaderea distanței dintre "interpretarea" acestora și preluarea în emisfera stânga a funcțiilor afectate situate în emisfera dreaptă subiectul a reușit să se exprime din nou inteligibil.
În concluzie, "elixirul" reprezentat de tipul corect de muzică poate aduce, atât persoanelor fără probleme majore de sănătate, cât mai ales celor cu boli degenerative ale sistemului nervos o stare de liniște, înțelegere, bucurie și satisfacție.
3. Muzica și deficiențele locomotorii
Dacă terapia muzicală își face aparent cu mai multă ușurință efectul la nivel mental prin puterea de evocare și trezire a emoțiilor, rezultatele în cazul celor cu dizabilități motorii (pierderi cauzate de bătrânețe, boală sau accident) sunt de a semenea impresionante.
Ritmul muzicii și tempoul regulat al acesteia pot ajuta la depășirea dificultăților asociate cu coordonarea mișcărilor (cum este cazul bolnavilor suferinzi de Parkinson unde mișcările sunt necoordonate, haotice, greu de realizat fără un tremur specific, foarte rapide, sau dimpotrivă mult încetinite iar simpla desfășurare a celor mai simple activități zilnice devine astfel un chin ).
Potrivit unei lucrări prezentate în cadrul Jurnalului de Îngrijire Avansată din UK, muzica poate reduce cu până la 21% durerea cauzată de osteo-artrită sau de artrită reumatismală și poate ameliora cu până la 25 de procente depresia. În același studiu din anul 2014 se precizează că Sonata pentru doua piane în D major a lui Mozart reduce frecvența crizelor epileptice la copii.
Prin reducerea tensiunii din mușchi, muzica îmbunătățește coordonarea și mișcarea corporală.
"A învăța să cânte la un instrument reprezintă o activitate excelentă pentru a dezvolta abilitățile motorii la persoanele cu întarzieri în dezvoltare , leziuni cerebrale sau alte deprecieri ale aparatului motor."
Terapia prin muzică este totodată utilă ca exercițiu în controlul impulsurilor și al relaționării în cadrul unei comunități.
Ritmul unei melodii este componenta acesteia care influențează cel mai mult mișcările ascultătorului. Chiar și involuntar, persoanele în vârstă cărora li s-a dat să asculte un anumit tip de muzică au început să miște în cadența melodiei degetele, capul sau chiar picioarele. Acest tip de răspuns este folosit adesea în cadrul spitalelor de recuperare în care fizioterapeuții cer persoanelor care au suferit accidente ce i-au lăsat fără posibilitatea de a se deplasa să își miște membrele odata cu muzica. Rezultatele sunt extraordinare. Modul în care muzica acționează ca suport pentru inițierea mișcării reprezintă un alt pod spre mintea seniorilor, o altă dovadă a puterii de netăgăduit a psihicului asupra fizicului.
CAPITOLUL IV. LEGĂTURA ARHITECTURĂ-MIȘCARE-MUZICĂ.MODALITĂȚI DE DESIGN CE POTENȚEAZĂ INFLUENȚA MUZICII ASUPRA BĂTRÂNILOR
Atât muzica cât și arhitectura fac parte invariabil și fără posibilitate de excludere din mediul vârstnicilor și a oamenilor în general. Evitarea acestora este imposibilă. Muzica și arhitectura însoțesc plimbările citadine la fiecare pas și reprezintă forme de arta analoage ale căror obiecte de studiu diferă destul de mult. Însă trăsătura comună a acestora, generarea sentimentelor, a trăirilor, potențarea simțirii și provocarea reacțiilor prin metode specifice și comune ce includ legile simetriei și reprezentarea ordinii își găsește ecou în inima ascultătorului (muzică) și a utilizatorului (arhitectură). În definitiv, amândouă urmăresc să creeze emoții, să transmită informație și simțire, să comunice și să aducă împreună oamenii. Muzica reprezintă cea mai facilă modalitate de reconectare culturală și socială a vârstnicului la lumea de lângă, din care acesta ar trebui să facă parte până la sfârșit.
Designarea unui spațiu punând accentul pe muzică ca unealtă principală duce la crearea unui mediu armonizat, mult îmbogățit, care încurajează implicarea și dezvoltarea bătrânului, "dezghețând" canalele de comunicare cu ceea ce este în jur.
Binecunoscutul filozof Johann Goethe spunea că arhitectura este "muzică înghețată" pe când, cu mult înaintea sa, Vitruvius atrăgea atenția că "arhitectura este una dintre cele mai inclusive și universale activități umane " iar arhitectul ar trebui să aibă cunoștințe temeinice de istorie, muzică și filozofie.
"Efortul de a reduce anumite senzații sonore, de a le înțelege cauza logică, de a le domina și apoi de a le utiliza în construcțiile dorite; efortul de a materializa mișcarea gândului prin sunet, apoi de a le testa în compoziții; efortul de a înțelege mai bine piese din trecut prin căutarea unei unități ce poate să fie identică cu ce a gândului științific al timpului nostru; efortul de a face arta geometrizând, prin acordarea unui suport mai puțin perisabil decât un impuls de moment și astfel mai serios, mai demn de o luptă aprigă pe care inteligența umană o arată în toate celelalte domenii-aceste eforturi au dus la o abstractizare și o formalizare a compoziției muzicale. Această abstractizare și formalizare și-a găsit, ca multe alte științe un suport fertil în anumite domenii ale matematicii. "
Sunetul care ne înconjoară în permanență influențează în mod semnificativ percepția asupra spațiului și a mediului înconjurător, asupra lucrurilor simțite la nivel fizic cât și mai departe asupra stării emoționale și asupra raportării la ceilalți (oameni ai aceleiași generații, contemporani de vârste diferite și cu o altă viziune asupra lumii, comunitatea-spațiul "de lângă" și locuitorii lui, orașul ca suport al interacțiunii de natură socială și culturală cu ai săi cetățeni).
“Sunetul este invizibil dar are puterea de a schimba caracteristicile spațiului pe care îl ocupăm.”
O altă asemănare a arhitecturii cu o operă muzicală este aceea că, o viitoare cladire își schimbă caracteristicile în funcție de mediul în care este amplasată (așa cum o piesă muzicală sună diferit interpretată de exemplu într-o biserică- cu o acustică specifică sau pe scena unui stadion). La fel ca și arhitectura, muzica modelează și se modelează în funcție de spațiul sau mediul înconjurător. Folosirea simbolurilor în arhitectură, asemenea implicării temelor locale sau a celor de inspirație folclorică, legate de tradiția unui neam în muzică crează conexiunea la nivel mental și spiritual cu oamenii și produce o reacție emoțională.
Muzica influențează în mare măsură viața unui individ și bunăstarea lui, viața în comunitate și sentimetul de apartenență. Muzica- act de manifestare culturală și socială, are capacitatea de a uni oameni, de a îi aduce împreună și ne înconjoară, invariabil pe toți, de-a lungul vieții într-o măsură mai mare sau mai mică. Modalitate de exprimare a emoțiilor răpite, îngrădite și reprimate ca urmare a pierderii canalelor de legătură în procesul treptat al îmbătrânirii, aceasta poate aduce la suprafață și poate crea noi amintiri.
Capacitatea de coagulare a indivizilor total diferiți ca oameni și persoane cu aspirații și preocupări distincte se traduce prin reunirea acestora într-un singur loc în care bucuria individuală este împărtășită de toți.
Sunetul face referire la vibrație, "organul" special care se ocupă de perceperea acesteia este urechea. Acesta este însă perceput intr-o măsură mai mică și de către piele, ca mișcare (vibrație) a aerului (mediu de transmisie principal). Este posibilă și perceperea sunetelor "interioare"- vorbele proprii, sunetele produse de propriul corp ce rămân inaccesibile celorlalți-sunetul devenind mediul de legătură între interiorul și exteriorul corpului, facilitând legătura cu lumea "dinauntru" cât și cu cea de "afară".
"Muzica nu se transformă întotdeauna în forma pe care o bănuiește lumea în general- în forma ritmului, a melodiei și a notelor-totuși, toate spațiile conțin indicii ale formei aurale (ce ține de sunet), suprafețele din cadrul spațiului reflectă sunetul ceea ce ajută la descoperirea traseului și contribuie la atitudinea emoțională a unui individ față de mediul construit. În timp ce muzica rămâne subiectivă, sunetele acestea sunt majoritar obiective. Pentru unii, energia găsită în holurile turnurilor de birouri este muzicală; sunetul oamenilor ce interacționează în spațiu devine cea mai veridică piesă muzicală contemporană. Un spațiu muzical, spre deosebire de un spațiu normal începe să creeze un caz unic de dezvoltarea a fenomenelor în spațiu. Subiectivitatea și influența culturală a muzicii permite designerului să înceapă să se joace cu ideile de teritorii sociale , de creare a limitelor și a pragurilor."
Legătura dintre arhitectură și muzică este poate cea mai vizibila prin intermediul căutării, în ambele domenii a proporțiilor armonioase.
Primul lucru ce trebuie menționat în legătura arhitecturii cu spațiul sau în ceea ce privește "spațialitatea sunetului " este legat de "densitate". Densitatea unei piese muzicale este în relație directă cu numărul de instrumente implicate în redarea ei și cu aportul pe care acestea îl aduc în compoziție. În arhitectura, acest concept se referă la caracteristicile fizice ale spațiului precum dimensiunea sau volumul acestuia. Încărcarea, popularea acestuia cu volume afectează percepția asupra acestuia.
O altă legătură între cele două domeniie este dată de structura și modalitatea de organizare a acestora. Implicarea calităților compoziției muzicale: ritmul, armonia, forma și melodia. Prin implicarea lor, piesa capătă o cadență ușor de recunoscut, devine plăcută, prin implicarea regulilor matematice își poate exprima influența asupra oamenilor. În ambele arte, ritmul se referă la repetiția formelor, figurilor, a elementelor definitorii ca o modalitate de a genera și organiza spațiul. Pauza muzicală se traduce în arhitectură prin lipsă și prezintă valențe funcționale.Repetiția, în diversele sale forme își găsește rădăcinile în muzică.
Fig. Falakian, Narjes, Falakian, Ali, Sudy on the Relationship between Architecture and Music, Universitatea Islamică Ramsar, Iran,2013, p.97
Organizarea spațiului din interiorul unei clădiri influențează în mare măsură percepția utilizatorului, permițîndu-i acestuia să recunoască cu ușurință unicitatea locului.
Importanța materialului este deosebită atât în ceea ce privesște influența asupra sunetelor în cazul instrumentelor muzicale (sunete joase, liniștitoare pentru instrumente acustice făcute din lemn și puternice, ușor de deosebit în cazul instrumentelor pentru suflat realizate din metal). Materialul în arhitectură influențează mediul atât prin calitățile intrinseci acestuia (porozitate, capacitatea de a reflecta-betonul ajută la propagarea ecoului sau de a absorbi sunetele-perdele grele, materiale poroase) cât și prin evocarea emoțiilor, a răspunsului inconștient la stimularea vizuală și mai ales auditivă.
Alterarea proprietăților inițiale, tratarea materialelor, schimbarea texturii lemnului de exemplu sau a modalității de lucru cu acesta (dispunere, marire a porozității, tehnologie de fabricare, folosirea panourilor ondulate) produce efecte diferite și afectează substanțial calitatea mediului interior de viață al bătrânului (casa) cât și pe cel exterior, la nivelul macro al orașului.
Interpretarea la nivel emoțional leagă atât muzica, cât și arhitectura de nașterea nevoii de comunicare cât și de satisfacerea ei. Pentru Anthony Storr, muzica și arhitectura sunt "forme esențiale de comunicare între oameni".
Un exemplu de utilizarea muzicii pentru modelarea spațiului este Casa Stretto a lui Steven Holl.Acesta s-a inspirat în crearea arhitecturii cu o tectonică deosebită dintr-o melodie numită Music for Strings,Percussion and Celestra a lui Bella Bartok. În cadrul compoziției, arhitectul detectează patru tipuri de mișcare pe care le traduce în cadrul casei prin doua abordări diferite: partea grea, de zidărie, foarte prezentă , care "ancorează" construcția în teren și cea mult mai ușoară, mai fluidă, transpusă în prezența panourilor metalice.
Fig. Sursă imagini www.google.com
Ritmicitatea asumată, constantă a unei melodii se traduce în bucuria unui spațiu deschis, prietenos, de dimensiuni considerabile și bine luminat. La polul opus, spațiile ce creează nesiguranță, tensiune frică și un sentiment general de agitație și de refuz al implicării se pot traduce prin compoziții cu ritm discontinuu.
Modelarea spațiului, ca sarcină de bază a arhitectului, atrage după sine responsabilitatea pentru emoțiile, învățămintele, trăirile și lecțiile asumate de către cei care folosesc zi de zi locul respectiv. Posibilitatea de a influența mediul vârstnicilor prin implementarea principiilor de propagare și amplificare a sunetului sau prin căutarea proprietăților lui generatoare de spațiu și formă se traduce în sensibilitatea acestuia, în opțiunea de a trezi amintiri, de a anima discuții, de a lupta împotriva sentimentului de izolare și inutilitate resimțit de bătrâni în general.
Iannis Xenakis, reprezentare grafică a vârfurilor glisandi din Metastasis-corelare între formațiunile vârfurilor muzicale și arhitectura pavilioanelor Philips și Montreal.
Fig. Le Corbusier și Iannis Xenakis,Pavilion Philips 1956-1958
"Fenomenul fundamental al sunetului este dezvoltarea acestuia în timp. Arhitectura este de obicei statică; timpul este introdus prin schimbări ale luminii, ale diverselor intensități ale zgomotului dar mai presus de toate prin mișcarea oamenilor. Arhitectura sunetului este în esență un eveniment al dezvoltării temporale.Spațiul se dezvoltă treptat în timp. Dar nu este un spațiu ci o secvență constantă de spații."
Studiu Iannis Xenakis progresie de dreptunghiuri cu proporțiile extrase din modulor.Inlocuirea conceptului de ritm cu cel de densitate. Aplicație în proiectul Mânăstirii La Tourette a lui Le Corbusier.
Astfel, mișcarea încurajată prin dispunerea inteligentă a spațiilor, crearea unui parcurs, a unui traseu,atenția pentru condițiile de iluminare, de ambient și cele sonore impuse de sit (parte a percepției subiective a locului, legătura cu spiritul acestuia- din perspectiva fenomenologică) contribuie la accentuarea dimensiunii temporale a arhitecturii.
Un spațiu în care se integrează muzica, facilitează reluarea comunicării cu ceilalți și se asigură că bătrânii își aduc aportul la tradiția și la fenomenul cultural al orașului.
CAPITOLUL V.STUDII DE CAZ-ANALIZĂ CRITICĂ
1.Casa da Musica, OMA, Porto
Fig.
Casa da Musica, opera lui Rem Koolhaas din centrul orașului Portugaliei, Porto, cu înălțimea a 12 etaje a devenit un simbol al localității prin forma sa neregulata și legătura inteligent dezvoltată dintre "locul muzicii" și spațiul public, legătura cu orașul și oamenii acestuia.
Arhitecții de la OMA au încercat inițial să conteste forma caracteristică de "cutie de pantofi" a auditoriilor, însă proprietățile consacrate de redare a sunetului și superioritatea acustică a acesteia i-au convins să caute inovația în altă parte.
Construcția se comportă ca un organism viu în cadrul comunității fiind oricând accesibilă locuitorilor, dorindu-se astfel și apropierea publicului de artiști și a orașului tradițional de modernitate. Inovatoare este relația cu spațiul public-legătura creată prin noul relief propus la nivelul parterului, între spațiul public și clădire, lipsa unui foayer central – preluată de un spațiu public interior continuu ce leagă auditoriul "excavat" central din masa clădirii de restul funcțiunilor înglobate strategic în interiorul cojii prin scări, platforme și scări rulante, transformând întreg parcursul într-o aventură. Deschiderea către oraș -auditoriul principal cu o capacitate de 1238 de locuri folosește orașul ca fundal pentru desfășurarea concertelor iar pentru legătura vizuală cu acesta și a artiștilor cu publicul necesită vitrarea capetelor sălii de concerte. Problema apare de la folosirea masivă a sticlei pentru deschiderile către diferitele zone ale orașului. Sticla în general nu ajută foarte mult acustica unei camere de asemenea dimensiuni. Utilizarea panourilor de sticlă vălurită ce favorizează reflectarea sunetului fără pierderi considerabile necesită dublarea primului strat, la o distanță de un metru asigurând astfel și cerința izolării fonice.
Îmbogățirea experienței senzoriale a vizitatorului este realizată și prin utilizarea texturilor inovatoare: placaj cu impregnarea în aur a unui model de flader mult mărit, plăci ceramice pictate manual ce ilustrează o scenă pastorală, gresie alb și negru cu modele geometrice pentru terasa de pe acoperiș sau aluminiul utilizat pentru placarea zonelor publice. Grija pentru sunet și necesitățile transmiterii acestuia cerută prin program a devenit principala preocupare și modalitate de conformare a spațiului. Astfel, Casa da Musica reprezintă un exemplu de urmat în implicarea muzicii în procesul de design, ca modalitate de îmbogățire a mediului unei comunități sau a unui întreg oraș.
Fig http://cargocollective.com/brunodacosta/CASA-DA-MUSICA-ENVELOPE-STUDY
2.Hidraulofonul-Muzica creată de apă
Hidraulofonul este un instrument muzical acustic ce prin interacțiunea cu apa sau alte lichide produce sunete.Potrivit wikipedia, acest instrument a fost inventat de către Steve Mann și a fost folosit ca instrument de explorare senzorială pentru indivizii cu probleme de vedere.
Ținând cont de pierderile caracteristice înaintării în vârstă prezentate în capitolele anterioare, utilizarea unui asemenea instrument sau a principiilor ce au stat la baza alcătuirii acestuia în cadrul terapiei destinate bătrânilor ar duce la o extindere a orizontului acestora și la o îmbogățire a experienței de viața.
Modalitatea de utilizare presupune blocarea cu ajutorul degetelor a unui anumit orificiu prin care iese apa pentru obținerea unei anumite note muzicale. Ca și în cazul unei orgi pianului, sau al unui pian, fiecare jet de apă corespunde unei anumite note. Asemănător unui flaut în principiu, acest instrument se deosebește de acesta prin faptul că muzicianul își poate poziționa degetele înăuntrul, lângă, pe sau în jurul fantelor putând alterna poziția degetelor controlând astfel sunetul.De aici rezultă o varietate enormă de redare a armoniilor muzicale. Mecanismul de producere a sunetului implică jeturi de apă ce lovesc discuri perforate, arbori sau valve ce se pot conecta în continuare la o suprafață cu un număr diferit de găuri. Câteodată, astfel de instrumente includ un amplificator situat sub nivelul apei ce permite redarea sunetelor.
Deoarece apa este folosită pentru producerea sunetului, cel care cântă la un asemenea instrument poate să acompanieze și vocal redarea melodiei.
"Țeava" goală ce permite trecerea fluidului poate avea, în funcție de locul sau situația pentru care este folosită-concert sau spațiu public , 12 sau 45 de găuri.
Ca instalații publice, au fost construite de-a lungul timpului diverse astfel de instrumente:
Winterlude,Ottawa,2010 Legoland- parc acvatic, California
Centru de Stiință din Ontario Universitatea din Toronto
Fiind foarte ușor de utilizat și având un design intuitiv, acest instrument poate fi folosit cu succes în terapia muzicală pentru îmbunătățirea vieții persoanelor în vârstă. Utilizarea apei, ca principală componentă de producere a sunetului, un nou tip de experimentare senzorială, de lărgire a percepției mediului înconjurător transformă hidraulofonul intr-un instrument care, pe lângă rolul principal de a reda și de a produce muzica, are capacitatea de a aduce împreună mai muți oameni, de a le îmbogăți semnificativ relaționarea cu aproapele, de a le permite, prin muzică, accesul la o cu totul și cu totul altă gamă de senzații.
3.Sculpturi kinetice Theo Jansen
https://www.youtube.com/watch?v=pCtA5kX-Ktg http://www.inewidea.com/2010/06/03/31259.html
"Strandbeest" sau Creaturile Plajei, proiectul de suflet al lui Theo Jansen, început încă din 1990, își propune descoperirea și evoluția continuă a unei noi forme "de viața", a unei forme mecanice ce poate fi confundată, din departare, cu un organism. Legătura cu subiectul lucrării este dată de dorința autorului ca, prin intermediul a generații diferite, ce evoluează în timp, bestiile să se adapteze și să răspundă din ce în ce mai bine la mediul pentru care au fost create: plajă, nisip și vânt ce este folosit pentru propulsie și inițierea mișcării.
Realizate din materiale ale epocii industriale, tuburi de pvc, bandă adezivă, fire de nailon și "aripi" din material plastic, formele sculpturale ale creaturilor mecanice capabile să se miște singure, sunt dezvoltate continuu pentru a face față și a manifesta un răspuns la condițiile schimbătoare ale mediului.
Astfel, autorul își dorește posibilitatea adaptării la diversele obstacole întâlnite: nisip umed, furtuni, apa.Noile asamblaje sunt capabile să care pasageri în interior, să se ancoreze singure în cazul în care senzorii detectează apropierea unei furtuni sau să se retragă în momentul în care ajung pe marginea apei, ca manifestare a nevoii aproape umane de autoconservare.
Dorința inginerului este ca aceste creaturi să poate evolua singure, poate să fie prezente în adevărate turme pe plaje și să reacționeze natural, asemenea tuturor organismelor la condiționările mediului.
CAPITOLUL VI. APLICAȚII ASUPRA PROIECTULUI DE DIPLOMĂ-CENTRU URBAN PENTRU REINTEGRAREA VÂRSTNICILOR
1. Situl ca resursă pentru " mediul de comunicare"
Locul ales pentru materializarea proiectului are cu siguranță o poveste și un caracter aparte, fiind poate una dintre cele mai încărcate de semnificație locații din București.
Strada Mântuleasa, nr. 7-9.Fostul amplasament al Școlii Mântuleasa, loc de învățătură pe care l-a frecventat între 1914-1917 și Mircea Eliade, construcția ce se regăsește în scrierile fantastice ale autorului fiind demolată abuziv în 2006. Parfumul întregii zone, topografia acesteia și a parcelei cu castani se regăsește în nuvela autorului mai sus menționat:"Pe strada Mântuleasa". În cadrul acesteia, chiar pe locul unde se ridica odinioară școala, în pivnița adâncă a acesteia, Lixandru își caută semnele, vizibile numai celor inițiați ce ar trebui să îi permită accesul către Țara Blajinilor, exemplificare de existență superioară și cunoaștere deosebită.
Întreaga zonă, chiar și în conformația actuală vestește un stil de viață anterior în care comunitatea reprezenta mult mai mult decât astăzi. Una dintre cele mai îndrăgite narate forme de organizare a Bucureștiului, mahalaua își concentra existența în jurul maidanului ca cel mai reprezentativ loc de adunare socială, politică, de joacă, de sfat și în general, locația unde circulația informației și comunicarea în principal erau la loc de cinste.Maidanul de odinioară era inima pulsândă a unei întregi mahalale.
Altă parte din toposul Străzii Mântuleasa se leagă de numele cupețului Manta ce stăpânea o mare porțiune din terenului care intră astăzi în alcătuirea zonei și de cele doua mantulese, soră și văduvă ce s-au ocupat de ctitorirea bisericii omonime. Expresia bine cunoscută în epocă:"a lua din gardul mântulesii" face referire la unica modalitate de apărare (ruperea nuielelor din îngrădirea proprietății mântulesciene) a trecătorilor nocturni împotriva haitelor de cîini pripășite în zonă. Aceasta a ajuns ulterior să fie echivalentă cu "a lua de unde nu mai este nimic de luat".
Împuținarea posibilităților de contact și schimb de informație apare o dată cu înaintarea în vârstă, așa cum am arătat în capitolele anterioare. De o importanță vitală în demersul propus a fost , pe lângă modalitatea de stimulare a relaționării bătrânilor cu orașul, comunitatea, cartierul și contemporanii și alegerea locului pentru implantarea obiectului imaginat.
Situat în apropiere de aria centrală, fosta locație a școlii lui Eliade oferă posibilitatea reconstruirii relației cu orașul activ, ca alternativă la comunitățile de retragere sau la exilarea în afara comunității urbane.
Zona actual liniștită dar cu tradiție dovedită în viață pulsândă a mahalalei de odinioară poate deveni locația unui centru capabil să coaguleze în jurul său o parte importantă a adunării neînchegate de astăzi, să ofere o perspectivă persoanelor defavorizate stabilite din zonă( copiii din comunitățile rrome) și cel mai important, să devină un loc ce aduce bucurie și scop oamenilor în vârstă,oferindu-le posibilitatea să își demonstreze utilitatea de netăgăduit în societatea contemporană.
2. Arhitectura "mediului special" ca gest de comunicare culturală și socială
CONCLUZII:
Bibliografie:
Koncelik, Joseph A., Aging and the product environment, Hutchinson Ross Publishing Company, Stroudsburg,Pennsylvania ,1982
Central Public Works Department Ministry of Urban Affairs& Employment , Guidelines and Space Standards for Barrier Free Built Environment for Disabled and Elderly Persons, India, 1998
DeMerchant, Elizabeth A. and Julia O. Beamish, Universal design in residential spaces,
Verleye,Katrien and Paul Gemmel, Research report:Innovation in the elderly care sector:at the edge of chaos, 2009
Feddersen ,Eckhard and Insa Lüdtke, Living for the Elderly: A Design Manual, Birkhauser Verlag AG,2009
Mihailescu, Vintila, Viorica Nicolau, Mircea Gheorghiu, Costel Olaru, Blocul intre loc si locuire, studiu publicat în cadrul Revistei de cercetări sociale 1/1994
Dana Cornelia Nițulescu, Vecinatatile de locuire urbana, publicată în Sociologie românească. Volumul II, Nr.1, Ed.Polirom, 2004
The Center for Universal Design – Universal Design Principles
DeLanda,Manuel,A_Thousand_Years_of_Nonlinear_History,Swerve Editions, New York,1997
Oldenburg, R.. The great good place: Cafés, Coffee Shops, Bookstores, Bars, Hair Salons and Other Hangouts at the Heart of a Community ,1999
Heidegger, M.,. Building Dwelling Thinking, in D. Krell, ed.,Basic Writings (pp. 347–63). London: Routledge,1993
Leach, Neil, Anestetica- arhitectura ca anestezic, ed. Paideia, Bucuresti, 1999
Simmel, Georg, The Metropolis and Mental Life adapted by D. Weinstein from Kurt Wolff (Trans.) The Sociology of Georg Simmel. New York: Free Press, 1950, pp.409-424
ZAMFIR, Cătălin, VLĂSCEANU Lazăr (1998) – “Dicționar de Sociologie”, Ed.
Babel, București
Variego, Jorge, Elias, Architecture in motion: A model for music composition, Disertation Presented to the Graduate School of the University of Florida, 2011
Xenakis, Iannis, Formalized Music.Thought and mathematics in composition, Revised Edition, Pedragon Press, Stuyvesant, NY, 1992
Norberg-Schulz, Christian, Genius Loci towards a phenomenology of architecture,Rizzoli, New York, 1980
Webografie:
http://arhitectura-1906.ro/2014/11/consemnari-despre-vecinatate/
http://brsarch.com/blog/post/the-future-of-active-aging-adult-centers
http://www.changingthewayweage.com
http://wisdom.unu.edu/en/active-aging/
http://www.gsi-consulting.org/marketing-strategies-retirement-housing/the-community-of-the-future/
http://www.fastcodesign.com/1662258/can-architecture-help-the-elderly-age-gracefully
https://www.ilifespan.org/?q=research/active_aging
http://www.researchgate.net/publication/262882083_Evaluation_of_Third_place_Theory_in_The_context_of_Local_Social_Places
http://www.psychologytoday.com/blog/the-good-life/200912/happy-places-third-places
http://www.universaldesign.com/about-universal-design.html
Connell, B. R., Jones, M., Mace, R., Mueller, J., Mullick, A., Ostroff, E., et al. (1997). The principles of universal design. www.ncsu.edu/project/design-projects/udi/center-for-universal-design/the-principles-of-universal-design
http://en.wikipedia.org/wiki/Hydraulophone
http://www.artfutura.org/02/05jansen_en.html
Bibliografie:
Koncelik, Joseph A., Aging and the product environment, Hutchinson Ross Publishing Company, Stroudsburg,Pennsylvania ,1982
Central Public Works Department Ministry of Urban Affairs& Employment , Guidelines and Space Standards for Barrier Free Built Environment for Disabled and Elderly Persons, India, 1998
DeMerchant, Elizabeth A. and Julia O. Beamish, Universal design in residential spaces,
Verleye,Katrien and Paul Gemmel, Research report:Innovation in the elderly care sector:at the edge of chaos, 2009
Feddersen ,Eckhard and Insa Lüdtke, Living for the Elderly: A Design Manual, Birkhauser Verlag AG,2009
Mihailescu, Vintila, Viorica Nicolau, Mircea Gheorghiu, Costel Olaru, Blocul intre loc si locuire, studiu publicat în cadrul Revistei de cercetări sociale 1/1994
Dana Cornelia Nițulescu, Vecinatatile de locuire urbana, publicată în Sociologie românească. Volumul II, Nr.1, Ed.Polirom, 2004
The Center for Universal Design – Universal Design Principles
DeLanda,Manuel,A_Thousand_Years_of_Nonlinear_History,Swerve Editions, New York,1997
Oldenburg, R.. The great good place: Cafés, Coffee Shops, Bookstores, Bars, Hair Salons and Other Hangouts at the Heart of a Community ,1999
Heidegger, M.,. Building Dwelling Thinking, in D. Krell, ed.,Basic Writings (pp. 347–63). London: Routledge,1993
Leach, Neil, Anestetica- arhitectura ca anestezic, ed. Paideia, Bucuresti, 1999
Simmel, Georg, The Metropolis and Mental Life adapted by D. Weinstein from Kurt Wolff (Trans.) The Sociology of Georg Simmel. New York: Free Press, 1950, pp.409-424
ZAMFIR, Cătălin, VLĂSCEANU Lazăr (1998) – “Dicționar de Sociologie”, Ed.
Babel, București
Variego, Jorge, Elias, Architecture in motion: A model for music composition, Disertation Presented to the Graduate School of the University of Florida, 2011
Xenakis, Iannis, Formalized Music.Thought and mathematics in composition, Revised Edition, Pedragon Press, Stuyvesant, NY, 1992
Norberg-Schulz, Christian, Genius Loci towards a phenomenology of architecture,Rizzoli, New York, 1980
Webografie:
http://arhitectura-1906.ro/2014/11/consemnari-despre-vecinatate/
http://brsarch.com/blog/post/the-future-of-active-aging-adult-centers
http://www.changingthewayweage.com
http://wisdom.unu.edu/en/active-aging/
http://www.gsi-consulting.org/marketing-strategies-retirement-housing/the-community-of-the-future/
http://www.fastcodesign.com/1662258/can-architecture-help-the-elderly-age-gracefully
https://www.ilifespan.org/?q=research/active_aging
http://www.researchgate.net/publication/262882083_Evaluation_of_Third_place_Theory_in_The_context_of_Local_Social_Places
http://www.psychologytoday.com/blog/the-good-life/200912/happy-places-third-places
http://www.universaldesign.com/about-universal-design.html
Connell, B. R., Jones, M., Mace, R., Mueller, J., Mullick, A., Ostroff, E., et al. (1997). The principles of universal design. www.ncsu.edu/project/design-projects/udi/center-for-universal-design/the-principles-of-universal-design
http://en.wikipedia.org/wiki/Hydraulophone
http://www.artfutura.org/02/05jansen_en.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modalitati de Design Ce Potenteaza Influenta Muzicii Asupra Batranilor (ID: 122361)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.