Modalități DE Construcție A Comicului ÎN Comediile Lui I. L. Caragiale ȘI Vasile Alecsandri

UNIVERSITATEA DUNĂREA DE JOS GALAȚI

FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA: ROMȂNĂ-FRANCEZĂ

MODALITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A COMICULUI ÎN COMEDIILE LUI I. L. CARAGIALE ȘI VASILE ALECSANDRI

Coordonator științific,

Prof. univ. dr. Simona Antofi

Absolvent,

Hagiu Daniela Florentina

GALAȚI

2016

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I: CÂTEVA CONCEPTUALIZĂRI TEORETICE

1.1. Comicul – categorie esteticǎ

1.2. Specia literarǎ a comediei: scurt istoric

1.3. Apariția și diversificarea comediei în literatura romȃnǎ din secolul al XIX-lea

CAPITOLUL II: DIRECȚII ALE RECEPTĂRII COMEDIILOR LUI VASILE

ALECSANDRI ȘI I. L. CARAGIALEII ÎN DISCURSUL CRITIC ACTUAL

2.1. Direcții ale receptării comediilor lui I. L. Caragiale

2.2. Direcții ale receptării comediilor lui Vasile Alecsandri

CAPITOLULOL III: MODALITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A COMICULUI ÎN

COMEDIILE LUI VASILE ALECSANDRI ȘI I.L CARAGIALE. CORELAȚII,

INFLUENȚE ȘI SIMULARITĂȚI.

3.1. Iașii în carnaval/D-ale carnavalului

3.2. Chirița în Iași

3.3. Chirița în provincie

3.4. O noapte furtunoasǎ

3.5. Conul Leonida fațǎ cu reacțiunea

ANEXE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I – CÂTEVA CONCEPTUALIZĂRI TEORETICE

Cel dintâi în istoria culturii, Aristotel oferă geneza exactă a cuvântului comedie, care a derivat din cuvântul ,,comazo", care înseamnă a merge în procesiuni, la care s-a adăugat cuvântul ode, care înseamnă cântec. Astfel a rezultat cuvântul ,,comodia" plus derivatele acestuia – ,,comos” care reprezintă ,,sărbătoare și trupă a lui Dionysosʺ și ,,cometis", care semnifică ,,participanți la sărbătoarea dionisiacă". Comedia mai are la bază ilustrarea unui sentiment critic, conflictual sau de revoltă morală care se leagă de o veche tradiție conform căreia una din primele comedii/situații comice se inspira dintr-un conflict real între un grup de țărani și unul de cetățeni ai Atenei.

Comedia, după Dicționarul explicativ al limbii române, reprezintă ,,opera dramatică al cărui subiect și deznodământ provoacă râsul și ridiculizează relații sociale, etice, tipuri umane, năravuri, etcʺ.

D.Cantemir oferă o altă definiție comediei în lucrarea sa, „Istoria ieroglifică”, unde afirmă că reprezintă „figuri, voroave, carile scornesc râsul și închipuiesc istoriile adevărate”, iar în sens popular reprezintă „o întâmplare ciudată, hazlie, caraghioasă”. Cei mai importanți autori de comedii sunt Aristofan în Grecia antică, Plaut în Roma antică, Shakespeare, Lope de Vega, Molière, Goldoni, Vasile Alecsandri, I. L. Caragiale etc. Ca specie, comedia mai poate avea și alte forme, ca de exemplu, feeria, vodevilul, farsa și scheciul.

Conform Dicționarului de termeni literari, comedia este ,,specia genului dramatic în proză sau în versuri, care evocă personaje, întâmplări, moravuri, într-un mod care stârnește râsul, având un sfârșit fericit”. În viziunea lui Aristotel, „comedia este imitația unor oameni neciopliți, nu însă o imitație a tonalității aspectelor oferite de o natură inferioară, ci a celor care fac din ridicol o parte a urâtului”, iar în viziunea lui Cicero, comedia este ,,imitatio vitae", ,,speculum consuetudinis, imago veritatisʺ.

Așadar, comedia are ca scop provocarea râsului și este o specie literară în care personajele reprezintă categorii sociale, întruchipând diferite caractere, cum ar fi aristocratul mândru, sclavul, parvenitul, cocheta etc.

Comicul se subordonează comediei și este definit, conform Dicționarului explicativ al limbii române, ca o categorie „care provoacă râsul, hazliu, ridicol, sau o categorie estetică în a cărei sferă intră actele, situațiile sau personajele din viață sau din artă care provoacă râsul; ceea ce constituie temeiul ridicolului; parte hazlie, element sau efect comic, notă ridicolă pe care o reprezintă ceva sau cineva”.

Criticii au disociat în mai multe feluri valorile comicului, astfel, filozoful francez H. Bergson propune, în lucrarea sa ,,Le rire”, o formulǎ binecunoscută – ,,du mécanique plaqué sur le vivant”. Comicul în comparație cu tragicul necesitǎ o mare varietate de sancțiuni morale și o gamǎ de nuanțe cum ar fi: comicul bonom, comicul spiritual, aprobator și intelectual, comicul burlesc, comicul buf, eroi-comicul, comicul tragic, comicul grotesc, comicul ironic, comicul umoristic, comicul zeflemitor, comicul satiric, comicul sardonic, comicul sarcastic. – notă?

Comicul se împarte în mai multe tipuri: comicul de caracter, comicul de moravuri, comicul de situație, comicul de limbaj, iar principalele forme ale comicului sunt: umorul, satira, ironia, sarcasmul și grotescul.

Rabelais consideră că comicul nu aparține sferei umanului, deoarece ,,râsul este propriu omului”. Râsul, în comparație cu comicul, este interesat de stări fiziologice sau psihice, pe când comicul implică raportul estetic în care subiectul identifică neconcordanța obiectului cu sine însuși.

Aristotel definește comicul ca „un contrast dintre frumos și urăt, dintre esență și aparență, dintre valoare și non-valoare, dintre scop și mijloace, dintre vechi și nou, dintre viu și mecanic”, iar Bergson afirmă, în aceeași ordine de idei – contrastul „dintre intenție și realizare, dintre efort și rezultatul lui”.

De-a lungul timpului, au apărut nenumărate definiții ale comicului, o cercetare relativ recentă arată circa șaptezeci de teorii ale comicului, de aceea Croce afirmă că ,,toate definițiile comicului sunt ele înseși comice și provoacă tocmai sentimentul pe care ar voi sa-l analizezeʺ.

În perioada modernǎ teoriile despre râs s-au clasificat în douǎ teorii, teoria morală și teoria intelectualistă.

Teoria moralǎ este baza rȃsului ca sentiment de superioritate, inițiatorul ei fiind Thomas Hobbes, iar teoria intelectualistǎ este rezultatǎ din sesizarea unei contradicții – de către Kant, între comicul care produce tensiune și cel care produce relaxare. Tot el ilustrează elementul-surpriză în provocarea râsului, care nu primește explicația surprizei comice cuvenite. Teoriile intelectualiste se relevă și la Schopenhauer, iar el precizează că ,,originea ridicolului se aflǎ întotdeauna în subsumarea paradoxalǎ și ca atare neașteptatǎ a unui obiect sub un concept eterogen, iar fenomenul rȃsului relevă întotdeauna perceperea subită a unui dezacord între un concept anumit și obiectul real a cărui reprezentare o slujește, între abstract și intuitivʺ.

Filozoful Lessing evitǎ aceste două teorii și abordeazǎ puncte de vedere ale gânditorilor antici despre comic. În Laocoon, urȃțenia lui Tersit este pusǎ în evidențǎ de Homer ca sǎ îl facǎ ridicol. Dar urȃțenia lui fizicǎ, în paralel cu cea moralǎ, îl așazǎ într-o posturǎ înjositoare, toate acestea fiind necesare comicului. În continuare, Lessing observǎ defectul lui Teresit și urȃțenia lui nevǎtǎmǎtoare poate fi comicǎ, dar urȃțenia care face rǎu este mereu groaznicǎ – notă!

În cadrul esteticii, hegeliene comicul ,,nu distinge decȃt ceea ce meritǎ realmente sǎ fie anulat, o falsǎ aparențǎ, o contradicție, un capriciu sau o fantezie opusǎ unei pasiuni puternice, unui principiu adevǎrat și universal admisʺ. Apare și o distincție de tip sui-generis între comic și rizibil, deoarece Hegel afirmă că rizibilul ,,este confundat adesea cu veritabilul comicʺ, însă râsul este o manifestare a înțelepciunii satisfăcute, fiind diversificat în râs al batjocurii, râs al disprețului și al deznădejdii, iar comicul fiind opus satisfacției. – notă!

Bergson stabilește trei izvoare ale comicului de situații pe baza experienței vodevilului, și anume repetiția, inversiunea și interferența seriilor prin care mai tȃrziu explicǎ și comicul de limbaj. Comicul de caracter duce spre o analizare mai liberǎ ,,într-un anume sens”, referindu-se la un caracter comic pus în situația în care persoana apare ca un mecanism care funcționeazǎ automat. – notă!

Dupǎ mulțimea istoricǎ a teoriilor asupra comicului definiția cea mai clarǎ o reprezintǎ un contrast între pretenție și realitate, între aparențǎ și esențǎ, împotriva voinței lor. – notă!

Toate formele comicului, umorul, satira, ironia autoironia, șaga, sarcasmul, zeflemeaua, persiflarea, caricaturalul, caraghiosul și altele, au drept caracteristică comună preschimbarea întemeiată de fiecare dată pe o tehnică specifică a formelor canonice ale frumosului, în direcția creării de situații comice. – notă!

În concluzie, comicul are ca scop ridiculizarea aspectelor imorale ce se petrec în societate, dar și caracterele umane cu defecte morale.

COMICUL – CATEGORIE ESTETICĂ

Cuvântul categorie a apărut mai întâi la Aristotel care ,,atribuie rangul de factor care poate fi recunoscut în toate obiectivele, și trece în revistă în total zece categorii”. Mai târziu, influența doctrinei platonice a redus cele zece categorii aristotelice la cinci. Kant oferă un alt sens cuvântului ,,categorie" și spune că are ,,semnificația de concept mai general și fundamental al gândirii ce nu trimite la vreun alt concept". Categoriile estetice reprezintă două particularităti, una de natură, ,,care se manifestă prin apariția lor în conștiință, cu dispoziții raționale și simultan afective”, și cealaltă care se manifestă prin faptul că ,,există conținute în chiar obiectuul estetic, în calitate de caractere particulare ale acestuia, ce îi conferă esteticitate.”

Principala categorie estetică este ,,categoria frumosului" a lui Platon, pusă în opoziție cu cea a ,,dulcelui și a plăcutului”. După această categorie putem merge de la măreț la comic și tragic iar de la grațios la dramatic și hazliu – notă!

Moutsopoulos, citat deja, propune trei categorii estetice: categoriile tradiționale, categoriile determinative, categoriile finale.

Autorul precizează, în Prolegomena, că există ,,o relație dialectică între diversele grupuri de categorii estetice, ce înaintează, dinăuntru în afară, de la centru către circumferință, fără ca acest aranjament să aibă vreo aparență de dispunere axiologică a categoriilor una față de cealaltă". Categoriile tradiționale fac referire la structura internă a formelor estetice a frumosului. De-a lungul timpului, ,,frumosului” i s-au dat definiții numeroase care nu converg spre aceeași direcție, uneori sunt chiar contradictorii. Conform lui Platon, ,,frumosul este țelul spre care conduce calea erosului", iar în tradiția ecleziastică, Sfântul Augustin își ,,reprezintă frumosul ca adevăr suprasenzorial". În Evul Mediu, coincidența frumosului cu adevărul vor evolua teorii estetice care se pot numi idealiste. Astfel, Paul Sauriau consideră ,,frumosul ca o desăvârșire manifestă”, iar Valéry ,,îl corelează cu categoria de deznădăjduitor". Categoria frumosului este o categorie ,,oportună, Kairică", opusul ei fiind o categorie a non-frumosului, a urâtului.

Categoriile determinative sunt exprimate prin intenționalitatea conștiinței care se leagă de conștiința omenească, de nuanțele trăirilor afective ce dobândesc, prin actul creator, valoarea universală. Această categorie se imparte în trei grupuri: categorii eidologice, categorii tipologice, categorii tendențiale. – notă!

Categoria eidologică se corelează genurilor literare, unele fiind mai importante încă din Antichitatea clasică. Din acest punct de vedere, esteticianul grec consideră că există o categorie a poetului care se opune antipoetului, deoarece poetul ,,se pretează puțin la orice gen de interpretare axiologică de natură categorială", iar antipoetul ,,se opune caracterului estetic, al eleganței unei demonstrații matematice". Apar categoriile liricului, elegiacului și idiliacului ce reprezintă categoriile eidologice statice care, prin epic, fac trecerea către categoriile eidologice dinamice. Categoria epicului face parte din eidologia dinamică și ,,se leagă în mod fundamental de noțiunile de erou și de faptă eroică."

Apar categoriile tragice și comice din teatrul grecesc care se deprind gradual de legăturile ritualului magico-religios. Cronologic, tragicul se subordonează dramaticului, astfel Souriau spune că ,,dramaticul este mai pur decât tragicul, întrucât, în vreme ce un element conflictual este prezent în amândouă, în cazul tragicului conflictul este de pondere inegală și neechilibrată". – atenție, Souriau e luat de pe net!!!!!, cam peste tot.

Din categoria eidologică face parte și categoria comicului, care este raportată la categoria rizibilului dar și la categoria caricaturală, ironică, diformă, satirică, umoristică și spirituală.Toate aceste categorii sunt potrivite pentru definiția lui Aristotel, care spune că ele implică ,,păcat și urâțenie nedurerosă și necorupătoare".

Categoria caricaturală reprezintă ordonarea esențialului prin intensificare și prin recunoașterea a orice altceva ce ține de obiectul caricaturizat.

Umoristicul este o categorie estetică autonomă care constă în timp într-o repetiție degradatoare la un dat superior.

Satiricul este ca o tratare dură și aspră a obiectului, de exemplu, în ,,Satirele" lui Horațiu sau ale lui Boileau.

Grotescul constă în tenta dramei arhaice care se prelungește cu drama satirică.

Ironicul este în opoziție cu un fals surâs care continuă cu dialogul platonic ,,Ion" și cu ,,Arta minciunii politice" până la folosirea caricaturalului în grafică.

Comicul, după analiza lui Bergson, corespunde râsului care se manifestă prin cuvinte, gesturi, situații, forme mecanice, imitând forme vii. – note mai dese, aici, pe această pagină, sau parafrazare!!!!

Categoriile tipologice ,,exprimă stări de conștiința pacifică", adică o categorie paradisiacă unde se include și categoria biblicului.

Categoria fantasmagoricului conține o tentă de de pesimism, iar impreună cu fantasticul constituie ,,o categorie estetică autosuficientă, istoricește importantă."

Categoria eroicului este ultima categorie reprezentând drumul ciclic care duce la încheierea zonei umane.

Categoriile tendențiale pot fi „caracterizate și ca orientative în sens larg, și ca energetice, ca și în multe alte feluri", însă nu insistăm asupra lor, așa cum nu insistăm nici asupra categoriilor finale, deoarece nu peivesc în mod direct comicul.

SPECIA LITERARĂ A COMEDIEI: SCURT ISTORIC

Comedia apare în Antichitate și este prezentată în opoziție cu tragedia, deoarece comedia se axa pe caracterul obișnuit al oamenilor, iar tragedia pe caracterul nobil al acestora, din punct de vedere moral și social. O altă deosebire sesizată de August Wilhelm Schlegel între tragedie și comedie este aceea că personajele tragediei sunt supuse destinului, iar personajele comediei sunt supuse hazardului, iar Novalis constată că tragedia este îndreptată spre trecut și comedia spre viitor.

Comedia antică se diversifică odată cu introducerea corului, deoarece multe comedii aveau preluate titlurile din coruri, de exemplu Viespile, Broaștele, Păsările. Comedia veche are ca reprezentanți de seamă pe Aristofan, Kratinos, Krates, Eupolis. Comedia medie, din anul 380 î.d.Cr., îi are ca reprezentanți pe Eubulos, Anaxandride și Alexis, iar comedia nouă a fost ilustrată de Philemon, Diphilos și Menandru.

Comedia apare și la Roma, fiind urmată de comediile atellane și de mimuri. Astfel, în literatura latină, comedia se împarte în două tipuri, comedia palliata și comedia logata, cei mai importanți reprezentanți fiind Plaut și Terențiu. Tot aici se dezvoltă și comedia dell'arte, între secolele XVI-XVII, și comedia dialectală, prelungită până la Pirandello.

În secolul XVIII, apare comedia italiană ilustrată de Gozzi și Goldoni.

Comedia franceză, apărută sub influențe spaniole și italiene, evoluează, în clasicism, sub formă de comedie de caracter, de intrigă, satirică, absurdă, sarcastică și cea amară.

Comedia engleză îl are ca reprezentant de seamă pe Shakespeare, ale cărui piese combină farsa cu melancolia și cu parodia.

Comedia spaniolă este reprezentată de Lope de Vega, Calderon, Tirso de Molina, Moreto.

Comedia germană a fost ilustrată de Kotzebue, Tieck, Anzengruber, iar comedia rusă este reprezentată de Gogol și Ostrovski.

Comedia română a fost reprezentată de Alecsandri, A. Russo, Costache și Iorgu Caragiale, I. L. Caragiale, B.P Hașdeu, M. Sebastian etc.

În perioada contemporană, comedia este considerată de Northrop Frye drept un „mitos al primăverii”.

În primele secole d.e.n comedia definește ,,unele povestiri în proză cu subiecte libere și chiar texte de expresie proverbială, paremiologică, inclusiv fabulele lui Esop". Datorită caracterelor și măștilor comice, se identifică defectele morale universale, de exemplu cele mai vechi tipuri comice sunt ,,bătrânul, baba, parazitul, sclavul disprețuit, hoțul, medicul străin de cetate". Acestea sunt introduse în caractere proprii comediei cum ar fi al bădăranului, al prefăcutului și al lăudărosului.

Începând cu secolul al XVIII-lea, comedia pune accent pe automatism și stereotipie. Apare și ideea de mască și de marionetă, care transpune spiritul caricatural și depersonalizat al comicului.

Teoria imitației pune în lumină comedia ca fiind ,,imitația unor oameni neciopliți a aspectelor ridicole ale naturii inferioare", dar și ,,imitația unei acțiuni hazlii și neisprăvite".

Conform Dicționarului de termeni literari, termenul de comedie a apărut odată cu mimusul antic, trecând prin comedia dell'arte, comedia sostenută, comedia erudită, comedia balet, comedia bulevardieră, vodevilul etc. Tot aici identificăm mai multe tipuri de comedie, în funcție de subiectul comic.

Comedia de intrigă, care cuprinde mai multe variante, ca de exemplu comedia erorilor, comedia de capay espada, comédie du genre care ,,ridicula, parada, parodia, soties, moralités";

Comedia de caracter, care vizează schematismul măștilor comediei dell'arte;

Comedia de moravuri, care poate fi ,,colectivă sau individuală, realistă, naturalistă, comédie rosse".

Mai apare și o comedie mixtă, asociată dramei și tragediei, rezultând astfel tragicomedia, aceasta fiind reluată ca dramă comică sau farsă comică.

După Marian Popa, comedia este ,,o formă dramatizată a comicului, specificată și având la rându-i subcategorii", și implică o anumită formă de comportament – ,,trebuie convenit că e imposibil de trăit în lume fără a juca din timp în timp comedie". Înainte de secolul V î.e.n., comedia reprezenta locul de tranziție între tragedie și revenirea la cotidian, iar un alt sens al comediei este spectacolul reprezentat încă din Evul Mediu prin ceremoniile religioase. Așadar, comedia se poate defini prin trei idei principale – ,,jocul pasiunilor și intereselor într-o realitate socială dată, convenția literară ca joc și ideea de spectacol".

Comedia este diversificată în comedia siciliană, reprezentată de Phornis și Epicharm, comedia medie, reprezentată de Eubulos, Anaxandride, Alexis, comedia romană, apoi comedia grecească, reprezentată de Plaut, Terențiu, Cecilius Statius, și comedia nouă.

Teofrast observă opoziția între tragedie și comedie, deoarece ,,tragedia se bazează pe istorie și pe relatarea de fapte întâmplate, comedia cuprinde dimpotrivă invenția faptelor comune", iar Aristotel susține ideea că ,,tragicul iese din epopei iar comedia din poemele eroi-comice".

Comedia veche apare ca formă a comicului prin mime și atellane, unde forma de mime sau mimus apare din numele personajului care o joacă și apare ca un spectacol comic în limbajul curent, un scenariu care ia subiectele din viața cotidiană, imitând anumite situații sau persoane în scene scurte, oscilând între realism și invenția obscenă. Comedia atellana este reprezentată de patru personaje stereotipe cu măști, Maccus, Bucco, Pappus și Dossenus. – notă!

Ideile despre comedie au rămas relativ constante din Antichitate până la romantism și chiar până în zilele noastre. Evoluția comediei ca gen produce diferențieri continue în ceea ce privește tragicul, pozitivismul, fantasticul și liricul. Forma populară a comediei este comedia dell'arte, între 1550-1650, care prezintă spectacolul comic și personajele care sunt recunoscute după costum, mască și limbaj. – notă!

Categoriile diversificate ale comediei sunt:

Farsa care vine din latinescul ,,farcire", care înseamnă a înfunda, fiind definită ca ,,forma cea mai simplă a comediei prin caractere, subiect și mijloace artistice" .

Noțiunea de farsă este apropiată de snoavă și anecdotă, deoarece menține spiritul batjocoritor și licențiozitatea. În Franța, farsa este înlocuită de comedia clasică și apar multiple variante ale farsei, de exemplu ,, la Comédie bouffe" și ,,Comedia burlescă".

Comedia de moravuri, care se ocupă cu studierea moravurilor politice încă din Antichitate. Cele mai întâlnite teme sunt relațiile familiale, conjugale, profesionale, dar și elemente ale existenței politice și culturale. Principala variantă a comediei de moravuri este ,,comédie rosse", apărută între 1887-1895, iar în România comediile de moravuri au ca reprezentanți pe B.P Hașdeu, I.L Caragiale, AL.Kirițescu, Octavian Goga, Ioan Slavici, Camil Petrescu.

Comedia de caracter, reprezentată de A.W.Schlegel, care remarcă două categorii de comic de caracter, unul de observație, care ține de comedia înaltă, și unul declarat, care ține de farsă. Nicolae Iorga definește comicul de caracter ca fiind ,,un defect izolat, mărit, deformat"

Comedia de situații reprezintă, după W.Kayser, ,,comicul pur, pentru că reflectă situația comică". Există câteva motive ale comediei de situații, motivul ,,gemenilor", reprezentat de Plaut apoi de Shakespeare, și unul al ,,supranaturalului într-o colectivitate calmă și non-comicăʺ, reprezentat de Amphitrion.

Mai poate aparea comicul de situații prin travestiuri, schimbări ale identității sau personalității, deghizări ale personajelor.

Comicul de intrigă reprezintă ,,dezvoltarea unei acțiuni prin demersuri intenționate sau întâmplătoare", iar cea mai cunoscută comedie de intrigă este Comedia en capa y espada.

Tragicomedia reprezintă legătura între comic și tragic, iar principiile care stârnesc tragicomedia sunt ,,identitatea contrariilor și relativitatea".

O altă formă a comicului este caricatura, care este ,,dezvoltată mai întâi în artele vizuale, apoi în literatură, sfârșind prin a cuceri domeniul colocvial sau chiar muzical". Cuvântul ,,careicare" înseamnă a exagera, a șarja, și se apropie de grotesc. Boyer de Nimes constată că ,,termometrul care indică temperatura opiniei publice este caricatura". Există două tipuri de caricaturi, una istorică și una artistică, unde urâtul este o formă caricaturală eternă, sub diferite forme social-istorice. Astfel, Baudelaire distinge o caricatură majoră și una minoră, în plan istoric. – notă!

Așadar, comicul evoluează, de-a lungul timpului; pornind de la Aristofan, comicul este tendențios și liric, apoi apare comicul lui Plaut, care este obscen și prea popular, comicul lui Molière – este amar și deprimat, comicul lui Goldoni – este lipsit de individualizare, comicul lui Wilde sau Shaw, care ,,cade în excentricitatea mai mult sau mai puțin spirituală", iar în ultimul rând comicul lui Caragiale, care arată ,,o caricatură a interpretărilor puriste" – notă!

APARIȚIA ȘI DIVERSIFICAREA COMEDIEI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ DIN SECOLUL AL XIX-LEA

În secolul al XIX-lea, prima etapă în apariția și dezvoltarea comediei este reprezentată de teatrul comic pașoptist servind ideea ,,școlii de moral,,, în programul Daciei literare, și avându-i ca reprezentanți pe Alecsandri, Negruzzi, Kogălniceanu, Ion Dumitrescu, Iorgu Copcea, sau regăsindu-se în creațiile actorilor Costache Caragiali, Matei Millo.

În a doua etapă, după 1860, teatrul comic al lui Alecsandri se bucură de succesele spectaculare ale Chirițelor, iar caracterele umane, studiate aprofundat, simbolizează negativismul realist al incriminărilor. După Vicu Mîndra, textele literare românești ilustrează efortul de contruire a comediei. În primele șase decenii ale secolului încă mai predominau textele cărturărești ale unor diletanți dar mai apoi au apărut vodevilurile, farsele, melodramele care au conturat maniera de joc.

Farsa și vodevilurile au fost stăpânite în prezent iar Victor Ion Popa cere teatrului o operă de ,,gazetărie a literaturii". Așadar începutul teatrului poate fi situată în 1883 odată cu Comodia vremii, scrisă de Costache Faca și se finalizează în 1860 cu Rusaliile.

În perioada 1840-1880, în comediografia muntenească apare un stil specific acela al mahalalei bubureștene ca microcosm orășenesc în comediile lui Costache Bălcescu, I. Dimitrescu-Movileanu, Costache Caragiali iar crile mldoenești ale lui Alecsandri, C. Negruzzi, Iorgu Copcea.

În 1883 apare Comodia vremii care prezintă o construcție dramatică de o concizie neobișnuită.

În 1830-1930 dramaturgia încă aparținea cărturarilor iar literatura a împrumutat, tradus, adaptat, piese de teatru iar după aceea stiluri de spectacol.Caragiale este numit ,,idolul generației de cărturari ai anilor 1980 într-un mod paradoxal". După Ionesco ,,originalitatea lui Caragiale stă în faptul că eroii săi sunt niște imbecicli" iar personajul celebru este moftangiul mai târziu fiind înlocuit de personaje sacre și hieratice din fondul legendar românesc a lui Blaga.

În primii ani ai secolului XIX-lea apare un scenariu neevoluat de marionetedeoarece ,,nefiind teatrul, s-au giucat comedie această la păpușării". De exemplu în comedia cu titlul ,,Comedia banului Canta ce-i zic Căbujan sau Cavaler Cucoș" este reprezentat portretul unui avar pe linie caricaturală.O altă dramă istorică apăruta în 1821 ,,Comodia ce s-a lepădat la Visterie"descoperită de C.D Aricescu. În ,,Comodia vremii" apar termeni noi cum ar fi termenul act, iar în loc de scenă folosește cuvântul cort.

Problema comicului modern pune în evidență în primul rând mecanismul acesteia dar și personajul comic în relație cu cel tragic, iar în al doilea rând tipologia formelor tradiționale, cum ar fi comicul de limbaj, comicul de caracter, de situație și taxinomiei cum ar fi ironia, burlescul, unorul, verva etc.Pentru Paul Zarifopol teatrologia românească formează pârghia principală pentru comic. Tot el evidențiază ipostazele comicului ,dintre sensul obișnuit al unui cuvânt și cel treptat.

Caragiale folosește comicul ca o armă extrem de importantă îmoptriva unei societăți pline de prejudecăți, caracterizată prin necinste, incorectitudine și lașitate. Rolul ironiei în opera lui este covărșitor și fără a exagera, s-ar putea spune că ironia este principala coordonată a umorului caragialian.

Între 1873 și 1879, Caragiale publică o întreaga literatură și versuri în Revista contimporană (1874). În traducerea tragediei în versuri Roma, se produce o oscilare între anonimat și asumarea propriului nume, între speciile clasice, de exemplu în fabule, sonet, tragedia, elegia și cele ,,frivole" adică în anecdotă, schită fantastică, foiletonul de gazetă sau între realism și fantasticul science fiction.

La sfarsitul secolului al XIX-lea, apar un număr de articole cum ar fi în 1896 ,,Câteva păreri", în 1896 ,,Ceva despre teatru", iar în 1897 ,,Literatură și politică", care susține ideea egalității formelor și a genurilor literare. Apar două coduri cu potențial narativ diferit, unul eseistic, politic șicelălalt dinamic, pitoresc, romanțios care se cupleză într-o singură formulă literară avizată să satisfacă exigențele contrare literaturii propriu-zise

Manolescu spune că I L Caragiale a fost un autor al ,,propriei sale revoluții literare" și că toate comediile lui se sprijină pe paraliteratura gazetelor cotidiene, cum ar fi literatura lui Anton Pann sau anecdotele sale publicate în Ghimpele sau Claponul.Teatrul și publicistica lui Cargaiale fac aluzii la ironii și la subcultura de consum pentru care valorile artistice nu au nici o semnificație.

În anii 1875-1912 se reflectă trasaturi reale ale operei caragialiene. În revista Ghimpele și Claponul, anecdotele, glumele și comediile sunt sub tachinerie satirică. Caragiale fiind indignat de ,,boierii și ciocoii,, pleacă la Berlin iar de acolo scrie o corespondență ,,eu nu scriu decât din viața noastră și pentru viața noastră, căci alta nu cunosc și nici nu mă interesează."

Toată bucata trebuie refăcută după istoriile literare!!!!

CAPITOLUL II – DIRECȚII ALE RECEPTĂRII COMEDIILOR LUI VASILE

ALECSANDRI ȘI I.L CARAGIALEII ÎN DISCURSUL CRITIC ACTUAL

2.1. DIRECȚII ALE RECEPTĂRII COMEDIILOR LUI I.L. CARAGIALE

Marele dramaturgul I.L. Caragiale este întemeietorul teatrului românesc și unul dintre principalii fondatori ai teatrului național, care face parte din dinastia teatrală a Caragealeștilor. El este în literatura română un autor clasic deoarece el este un moralizator, un observator al umanității și un caracterolog, numit și Molière al nostru.

Începuturile literare ale lui Caragiale sunt încadrate între anii 1873 și 1878/1879 odată cu apariția revistei Ghimpele în care publică „Sonetul” dedicat baritonului Agostino Mazzoli până la imnul dedicat domnitorului Carol „Întoarcerea victorioasă”, din „Calendar pentru toți românii” Apoi a publicat în revista „Timpul”, satire, o fabulă, mai multe epigrame, cronici, note mărunte, două traduceri din E.A. Poe etc., iar pentru Teatrul Național realizează traducerea piesei în cinci acte „Roma învinsă” de Alexandre Parodi. Caragiale mai are multe texte semnate I.L.C., Car… sau chiar fără indicarea autorului și de două ori I.L. Caragiale în Revista contimporană și în pitorescul Calendar pentru toți românii.

Trebuie și pe aceste pagini de început multe note. Atenție la net!!!

Ordinea cronologică a comediilor din volumul Teatru din 1889 este O noapte furtunoasă, Conu Leonida față cu reacțiunea, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului, Năpasta, O soacră.

Prima comedie O noapte furtunoasă este tratată anecdotic într-una din schițele apărute în Claponul unde Caragiale precizează că ,,mi-aduc bine aminte de când s-a jucat pentru prima oară O noapte furtunoasă la teatrul din București. Ce indignare din partea patrioților. Un ziar patriotic a doua zi ma denunța tuturor bunilor români ca pe un trădător, care denunț străinilor micile noastre mizeriiʺ. Sursa comică a piesei se trage din triunghiul erotic Jupân Dumitrache-Veta-Chiriac. Momentul culminant al piesei îl reprezintă atunci când, printr-o încurcătură de situație, Rică Venturiano, în loc să ajungă în apartamentul Ziței, ajunge în cel al Vetei. În acest moment tensionat, Rică Venturiano rostește replica-cheie: ,,O! Ce noapte furtunoasă! Oribilă tragedie!ˮ.

A doua comedie Conul Leonida față cu reacțiunea arată viciile unei burghezii și idealurile revoluției de la 1848. În această operă apare grotescul, absurdul, echivocul cuvintelor, dar și ambiguitatea expresiilor. Tema operei a fost folosită de V. Alecsandri în comedia Iașii în carnaval, iar conflictul inițial fiind spaima de revoluție a celor care au participat la o revoluție.

Cea de-a treia comedie O scrisoare pierdută reprezintă o capodoperă a dramaturgiei noastre clasice, evidențiind imaginea acelei false dispute electorale între partidele istorice.

Comedia D-ale carnavalului a fost creată cu scopul de a câștiga premiul de la concursul organizat de Teatrul Național din Capitală pe care l-a și câștigat, iar singura dramă Năpasta evidențiază drama din viața satului.

Din punct de vedere global, începuturile literare ale lui Caragiale pot fi înțelese „ca joc de afirmare” sau ca „promovare literară”. Caragiale scrie într-un interval de cinci ani, operele fiind înscrise într-un „arbore de joc”, după structura succes, continuare, eșec și sfârșit.

Criticul Florin Manolescu face un arbore privind alternanța comic/tragic.

Influența teatrală apare încă din 1878 în lucrarea O cercetare critică asupra teatrului românesc, în care reclamă pe de o parte corupția presei de către lumea teatrală, iar pe de altă parte impostura localizărilor și a plagiatelor. Scriitorul vieții teatrale impune două direcții, una de chestiuni instituționale și alta de chestiuni estetice, și afirmă că ,,teatrul este o artă constructivă, al cărei material sunt conflictele ivite între oameni din cauza caracterelor și patimilor lorˮ.

În ceea ce privește arta literară și teatrală a lui Caragiale tratată în publicistică, pune problema comicului, care se dovedește a fi cea mai redusă, deoarece Voltaire a afirmat că ,,cei care cercetează cauzele metafizice ale râsului nu sunt veseliˮ. După câteva articole și scrisori, putem identifica sursa ridicolului, din opoziția dintre pretenție și realitate. În noiembrie 1907, Caragiale scria că ,,până acum am arătat partea ridicolă a oligarhiei, să nu schimb cânteciul și perdeaua, și să m-apuc, mai cu dinadinsul, a-i arăta partea sinistrăˮ.

Caragiale pune în evidență anumite tehnici teatrale, cum ar fi semioza teatrală, toposul scenic, de exemplu casa lui Jupân Dumitrache care este în renovare sau dormitorul pensionarilor care reprezintă carapacea cuplului, recuzita care completează decorul cum ar fi zgomotul de afară, tribuna oratorică, clopoțelul din Conul Leonida față cu reacțiunea. Mai apar costumele care au rolul de a identifica omul de exemplu Jupân Dumitrache îl identifică pe Rică după port și îl numește „un bagabont de amploiat”, „mațe-fripte”, „ moftangiu” etc. O altă tehnică este muzica care ajută la mișcarea ritmică a scenelor, cum ar fi în finalul comediei O scrisoare pierdută când strigă Pristanda „ Muzică! Muzică”.

În adolescența lui Caragiale apar două influențe care îi schimbă cariera și anume teatrul și politica. Influența politică face referire la gazetărie – Caragiale este redactor la ziarul Timpul, asistat de junimiști, în 1885 scrie în Voința națională, în 1889 publică Constituționalu iar în 1895 publică în ziarul Gazeta poporului. El a fost acuzat de contemporani de versalitate deoarece el oscila între publicații de coloraturi diferite și modificări spontane de adversități și alianțe. Pentru Caragiale gazeta a însemnat ,,pâinea cea de toate zilele a opiniei publice…O metaforă mai fericită nu cunosc". Principalele titluri de gazete utilizate în operele sale sunt: „Alarma română”, „Revolta națională”, „Vocea zimbrului”, „Răcnetul Carpaților”.

În critica mai veche se vorbește de stilul telegrafical al lui Caragiale, în care Tudor Vianu semnalează un mixaj al stilului vorbit și al stilului scriptic, iar mai târziu apare stilul larg comunicativ, stăpânit de oralitate, de comunicarea cu mai mulți odată. În opera lui apare frecvent ziarul deoarece scriitorul îl folosește ca o forță mitică incluzându-l în viața poporului și a indivizilor ca o divinitate malefică.

Criticul George Călinescu spune despre opera lui Caragiale ,, mai toată, în linii mari, auto biografică […] Prin sublimarea fondului său munteano-balcanic, Caragiale scoate un nastratinism, înrudit, deși pe altă linie geografică cu acela a lui Creangă, devenind însusi eroul propriei literaturi, un personagiu provrebialˮ. Caragiale declară cu umor o formulă a timpului ,, sunt fiul operelor mele, al căror tată suntˮ. El publică în gazeta Națiunea română în vremea războiului alături de Frédéric Damé, iar într-o cameră de la Grand Hôtel publică ,,Victoria Română".

Criticul junimist Titu Maiorescu arată originalitatea operei dramatice a lui Caragiale și afirmă că ,,comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autorˮ. Caragiale ne prezintă stratul social de jos în comedii care caracterizează extracția socială a tipurilor și semnificațiile istorice ale operei, iar viziunea lui este realmente comică. – e citat!

Opera lui Caragiale a fost concepută ca un spectacol unde elementele unificatoare cum ar fi oralitatea și caracterul dramatic reprezintă procedee predilecte în parodie. Conform lui Tudor Vianu, vorbirea umană pentru Caragiale era ,,celula germinativă a întregii lui arteˮ, iar în cronicile Ghimpele, Șerban Cioculescu observă că sunt ,,debitate ca niște monologuri, cu o șireată clipire din ochi în fața unui auditoriu închipuit și deosebit de familiar".

Caragiale a fost un dramaturg umorist deoarece el nu își ura eroii ci îi ironiza pentru a provoca râsul. Sfârșitul activității sale a plasat tragicul în mediul rural, iar personajele fiind reprezentanți ale unei singure pasiuni. În formele teatrului romantic și postromantic, Caragiale impune o redescoperire a formelor originare ale artei scenice. Astfel a adoptat în comedii și dramă numeroase procedee ale metamorfozei unde vechile personajele comice aveau o deformare fizică cum ar fi nasul enorm, cocoașă, calviția care simbolizau naivitatea, prostia, servilismul. Se observă interesul lui față de automatismele vieții cotidiene, chiar o tendință spre mofturi, cazuri juridice mărunte și alte varietăți, mișcări stereotipe, circulare în caracterul dramatic al Momentelor cum ar fi pedagogul care aplica metoda ,,intuikivă moghearnăˮ, gazetarul modern sancționat pentru greșelile de tipar din cronicile lui ,,bucureșteanul par excellenceˮ sau prietenul insinuant. Critica literară a remarcat talentul excepțional al lui Caragiale în surprinderea unor aspecte semnificative ale vieții intime și publice, în realizarea unei tipologii variate și reprezentative. Note!!!

Criticul Eugen Lovinescu vorbește în lucrările sale despre Caragiale ca fiind fondatorul teatrului de satiră socială, iar Alecsandri fiind un investigator satiric, conturând moravurile timpului. Cei doi sunt prezentați în opoziție în lucrarea lui Lovinescu, Caragiale fiind tăios, care micșorează deformările sufletești, provenite din tiparele sociale și culturale, pe când Alecsandri este mai ușor, mai deosebit și bogat care tinde spre vodevil. Așadar satira lui Caragiale este prelungirea satirei lui Alecsandri. Note!!!

Opera caragialiană mai este împărțită de Petra-Petrescu în compartimente cum ar fi: „moment“, comedii, nuvele, dramă, fiecare fiind analizat după principiul, tradițional, fond și formă.

Titu Maiorescu începe interpretarea comicului lui Caragiale afirmand în 1886 că „o comedie nu are nimic de-aface cu politica de partidˮ, iar baza comediilor fiind ,,spoiala de civilizație occidentalăˮ. Așadar comicul se găsește în concepția junimistă făcând parte din teoriile fără fond.

Un alt critic, Scarlat Struțeanu, studiază comicul dramatic al lui Caragiale și află sursa comicului în ,, critica prostiei responsabileˮ.

Titu Maiorescu ilustrează în comediile lui Caragiale ,, multă conștiință a artei dramaticeˮ care menține curiozitatea și rezervă surprize producând lovituri de teatru. George Călinescu afirmă că I.L.Caragiale este ,, în literatura română ,unicul geometruˮ deoarece el vine cu simetria și cu tehnica lui compozițională a personajelor din comedii. El mai este caracterizat de Ibrăileanu ca fiind ,,un om extrem de inteligent, un observator de o luciditate crudă, un infantibil meteur en scene când trebuia și avea elociția proprie ca și imitativă exactă, definitivăˮ. El mai era denumit și Nene Iancule, era un sui generis care intră în mijlocul fenomenelor, spre a le îndemna desfășurarea prin procedee adecvate, de exemplu în spectacolul neutru el lasă regizorul la locul lui, iar pe ceilalți îi schimbă în actori fără voie.

După descrierea lui Ibrăileanu, Delavrancea observă în timpul unei călătorii, glasul lui Caragiale care trece de la ,,intonația burghezului gras ca butia până la pițigăiatul flașnetar al cocoanelor de mahalaˮ. Notele trebuie să trimită la volumul de Critice al lui Maiorescu!

Tot Maiorescu afirmă că ,,comediile d-lui Caragiale, după părerea noastră, sunt plante adevărate, fie tufiș, fie fire de iarbă, și dacă au viața lor organică, vor avea și puterea de a trăiˮ. În revista Contemporanul apare o ierarhizare a comediilor, prima opera fiind O noapte furtunoasă, iar cea de-a doua, Conu Leonida față cu reacțiunea, nu este specificată în acest articol.

Conform criticului Mihail Dragomirescu, comicul lui Caragiale este de sine stătător deoarece nu are nici o evoluție de patru decenii în ceea ce privește ideile fundamentale. El a remarcat comediile lui Caragiale ca fiind ,,opere clasice, care vor putea produce emoțiuni estetice veritabile în toate timpurile și la toate popoareleˮ, iar personajele fiind ,,zămâslite de un artist de o rară obiectivitate și înzestrat cu o adâncă intuiție a viețiiˮ.

Din perspectiva lui Eugen Lovinescu, comicul caragialian are două manifestări importante, prima manifestare reprezentată de dialogul platonic, care prezintă trei personaje, Amphitryon, Agathon și Glykyon, iar cea de-a doua artă a lui Caragiale, care este ,,cu atât mai prețioasă, cu cât e mai disociativăˮ.

Cel mai mare adversar al lui Caragiale este Pompiliu Eliade, deoarece el face obiecții la adresa dramaturgiei lui Caragiale, iar Pompiliu Constantinescu construiește o schemă a personajelor ,, tablou sinoptic al tipurilor psihologiceˮ care împarte poziția personajului în raport cu intriga erotică, activitatea definitorie a eroului și dominanta sa comportamentală, statutul social, atitudinea și poziția civică, îndeplinirea unor funcții colaterale în desfășurarea piesei.

Caragiale iese în public pentru prima oară cu o comedie și se dedică comediografiei, iar după aceea reintră în actualitate cu revista Moftul român, unde pentru unii contemporani această revistă a însemnat o cădere în derizoriu și spun că ,,Caragiale ar trebui oprit, în interesul reputației sale de scriitor, de a publica fleacuriˮ. El este situat între marii clasici ai literaturii române, fiind autodidact și un om al civilizației burgheze. Maiorescu îl așează pe Caragiale în sfera teoriilor fără fond, în Contra direcției de astăzi în cultura română, iar Lovinescu îl vede pe Caragiale ,,expresia cea mai pură a junimismuluiˮ.

În privința comediilor lui Caragiale se pune accent pe ideologia societății ieșene cum ar fi opera O noapte furtunoasă, iar mai târziu se îndreaptă spre o comedie pașoptistă. De-a lungul vremii, comediile lui au scandalizat trivialitatea lumii aduse în scenă. Criticii au considerat că limbajul folosit de Caragiale este bizar, iar E. Lovinescu afirmă că ,,autorul trebuie să-i facă pe eroii săi să vorbească în felul lor, potrivind forma fondului, plăsmuind pe de-a-ntregul, o limbă specială, inestetică și trivială, dar plină de realitate trăită, o limbă necunoscută literar până la dânsulˮ.

Scriitorul I.L. Caragiale și-a desfășurat două direcții, una comică și una tragică. În direcția tragică este prezentă opera dramatică Năpasta care pune în evidență o frescă de moravuri și un șir de acțiuni cum ar fi adulterul, crima, răzbunarea și zdruncinări ale minții. În cea de-a doua direcție sunt prezente cele patru comedii, O noapte furtunoasă, Conu Leonida față cu reacțiune, O scrisoare pierdută și D-ale carnavalului, opere care au reprezentat teatrul nostru modern. Lumea din comediile lui reprezintă o lume de bărbieri de ,,Mițe ploeștenceˮ, de ,,Bibiciˮ , de ,, candidațiˮ, de ,, Vete, de ,, Pristandaˮ care trăiesc la periferia orașului, în mahalale.

În ceea ce privește limbajul lui Caragiale, toți criticii îl admiră deoarece el are un limbaj propriu, energic cu un stil sombru și eliptic, de aceea Tudor Vianu afirmă că „senzația în locul ideii, prezentarea directă în locul analizei psihologice dau măsura schimbării conștiente de poziție pe care o operează Caragialeˮ.

Problema limbajului personajelor caragialieni a fost discutată de mai mulți critici, astfel Maria Vodă Căpușan – notă la cărțile ei! observă cuvintele ,,cum ajung să îi supună pe oameni și asistăm de fapt la desfășurarea, aparent comică, a acestui proces, implicând și el peripețiile, meandrele sale și un suspans aparteˮ, iar Mircea Iorgulescu – notă la cartea lui! remarcă oamenii lui Caragiale care ,,vorbesc pentru a trăi, mai exact pentru iluziona că trăiescˮ.

Din punct de vedere compozițional, criticul Maiorescu – Maiorescu este prezentat o singură dată, cu punctul lui de vedere face o aprecieree în 1885 spunând că în comediile lui Caragiale este ,, multă conștiință a artei dramaticeˮ, iar Horia Petra-Petrescu, având în vedere comedia ,,Titirică, Sotirescu și c-ia" susține că ,, imperativul menținerii neslăbite a interesului, abordând în același spirit unele chestiuni de tehnică a expoziției, cum ar fi regizarea intrărilor în scenăˮ. De exemplu, expoziția Nopții furtunoase, apărută în revista Convorbiri literare, numerele 7 și 8, ele construiau un tablou distinct, iar discuția dintre Jupân Dumitrache și Ipingescu în aer liber, se dobândește a fi din lecția lui Scribe, unde Caragiale traduce ,,La camaraderieˮ. Deci stâlpii expoziției sunt Jupân Dumitrache și Ipingescu, iar conversația lor fiind centrul pentru a fixa conflictul potențial și locul.

În anul 1903 piesele lui Caragiale ,, vor avea curând nevoie ,pentru a fi înțelese, de tot atâtea comentarii ca și clasicii greci și latiniˮ, afirmă Pompiliu Eliade. Comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățisării lor în situațiile anume alese de autor.

Caragiale este izvorul literaturii contemporane, care îmbrațișează operele sale, de aceea Camil Petrescu afirmă că ,,Comedia lui Caragiale merge până în adâncuri, în care comicul se conjugă cu tragiculˮ. Deci opera lui Caragiale are o ambiguitate artistică în literatură și opune două tendințe, realismul și clasicismul. Un alt prieten de al său, Vlahuță scrie despre acesta că era ,, un om foarte trist. E multă durere sub glumele luiˮ, iar Ioan Slavici, un alt prieten de al său vine mai aproape de adevăr și spune că ,, a râs, râde și va mai râde atâta lume asistând la reprezentarea O scrisoare pierdută […]ˮ.

După Marina Cap-Bun, I.L.Caragiale este ,, incontestabil, cel mai incomod scriitor român al tuturor timpurilor și cel mai controversatˮ deoarece el a intrigat pe toată lumea, de exemplu el și-a scandalizat publicul, și-a supărat prietenii, a aruncat în actori, i-a indignat pe gazetari și multe alte lucruri. Unii cercetători critici actuali refuză sa vorbească despre Caragiale deoarece el este ,,ca și când ai trece printr-un tunel al groazeiˮ, iar Mircea Iorgulescu spune că ,,în lumea lui Caragiale ești ispitit la tot pasul să râzi în hohote, râde și ea, dar la rădăcina râsului se află spaima.Râzi, râzi, râzi, și dintr-o dată, cu vorba unui personaj de acolo, te apucă groaza, monșer, groaza!ˮ. Apar două impulsuri importante, mimeticul și fantasticul, unde teoreticienii actuali spun că acești doi termeni colaborează în proporții diferite, de la o epocă la alta și de la un autor la altul.

Criticul V. Fanache precizează că I.L Caragiale aparține realismului deoarece el observă moravurile lumii de pe scena prezentului. Caragiale i-a avut ca model pe unchii săi Costache și Iorgu Caragiale în perioada când a urmat cursurile lor la Conservatorul din București. Ei l-au introdus în literatura clasică în comedia intaliană, în comedia de moravuri franceze. De la comedia dell'arte până în perioada contemporană a continuat ideea că lumea este un mare teatru, o vastă comedie amuzantă, un spectacul reluat, cu numere de circ, cu marionete și actori mascați care evidențiau figuri umane după scena vieții. Pentru scriitorul nostru Caragiale literatura nu este un act mimetic ci un sistem tensionat între eul creator și lume. El pune realul sub interogație pentru a afla zone ascunse și pentru a defini misterul condiției umane. În principiu realismul denotă drama scriitorului în fața necunoscutei existențe. Așadar realismul textelor caragialiene are un caracter ambiguu care își modifică sensul inițial într-unul neașteptat. Notă!

Contemporanii vorbesc despre marele mim care s-a dezvăluit în opera lui Caragiale și monologul ,,total" care reproduce convorbirile cu alții evidențiind alternanța ,,zic-ziceˮ de exemplu monologul lui Spiridon din opera O noapte furtunoasă actul 1, scena 5. Oralitatea este marcată de mijloacele lingvistice utilizate și de particularitățile de debit verbal evidențiind un stil eliptic.

Toate opiniile publice, toate orientările vremii, toate culorile și nuanțele politice s-au recunoscut pe rând ca țintă a comediilor în perioada contemporană. Anton Bacalbașa le-a înregistrat într-un articol numit „O viață furtunoasă“ dar mulți alții le-au folosit în diverse forme de a-l ataca pe Caragiale încă de la debuturile sale dramatice. El a scris într-un articol în anul 1893, în care îi ia apărarea lui Caragiale deoarece a fost ignorat și spune că ,, sumedenii de stâlpi ai ignoranței, o droaie întreagă de certați cu gramatica și divorțați de talent […] Caragiale însă n'a putut trăi în atmosfera asta de slugi și slugarniciˮ. Criticul, Anton Bacalbașa îi apreciază comediile lui I.L Caragiale, adresându-se ,, Măi vere Caragiale, cum făcuși comediile alea? Știi ce? Să-mi faci și mie una pentru dumneaei, că grozav e de mucalită la piesele altuiaˮ.

Criticul G.Ibrăileanu – trebuie trecut înainte de criticii contemporani, după Maiorescu abservă cum Caragiale își satirizează mahalaua adică mahalaua intelectuală care cuprinde diferite clase sociale, cum ar fi mici burghezi, funcționari inferiori, dar și oameni bogați și funcționari superiori câteodată nobili. Această mahala este un ax în care se învarte Caragiale deoarece de la început până la sfârșit se învârte în jurul mahalalei. Tudor Vianu precizează că eroii lui Caragiale „trăiesc într-o lume fără obiecte, vidă cu foarte rare indicații asupra costumului lor, fără vreuna cu privire la decorul caselor în care locuiesc sau a lucrurilor pe care le manipulează”

Astfel I.L Caragiale folosește sarcasmul, ironia și satira ca mijloace pentru a arăta moravurile societății românești și pentru a evidenția personajele stăpânite de o țară morală reprezentativă pentru tipul și caracterul uman.

I.L Caragiale își oprește activitatea de scriitor în perioada 1885-1889 și 1903-1907 deoarece el se retrage la Berlin cu familia. În anul 1912 Caragiale se stinge din viață, iar cu puțin înaintea morții, refuză să își serbeze împlinirea vârstei de 60 de ani. El a fost atacat, criticat și împins spre ruină în prima perioadă când publica, iar mai târziu contemporanii l-au apreciat, l-au regretat deoarece el și-a pierdut verva umoristică în viață și că nu a finalizat proiectul de comedie „Titircă, Sotirescu și C-ie”.!!!!!!

Trebuie recitit tot capitolul, și reformulate frazele care nu sună bine, precum cea de sus.

2.2. DIRECȚII ALE RECEPTĂRII COMEDIILOR LUI VASILE ALECSANDRI

Timp de cinci decenii, Vasile Alecsandri a ținut în mână condeiul de dramaturg, dedicându-se activităților pe toate planurile iar teatrul a reprezentat pentru el „o tribună pentru îndreptarea relelor moravuri din timpul său”.

Vasile Alecsandri între 1821-1890 s-a dedicat dramaturgiei și cercetează teatrul nu ca ,, farse grosolaneși drame apelpisiteˮ ci ca ,, piese de înaltă comedieiˮ, iar scrierile lui pun în evidență cântecele comice, operete, drame, comedii, vodeviluri. Primele sale încercări literare sunt în versuri franțuzești și apar în 1838. În 1840 intră în programul Daciei literare alături de Mihail Kogăliceanu și reușesc să îi dea o structură programului. Dramaturgul Alecsandri mai observă „repertoriul de autenticitate națională, actori apți să exprime cu inteligență situațiile ivite în cadrul acestor realități, un public mai pregătitˮ. Primele reprezentații teatrale în limba română le oferă Gheorghe Asachi în 1818, iar adevăratul teatru național se găsește în Moldova sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi și Vaisle Alecsandri, dar în România apare în 1852 sub influența lui Caragiale.

Marele scriitor, Vasile Alecsandri și-a început activitatea teatrală încă din 1840, odată cu Farmazonul din Hârlău și a scris 50 de lucrări cum ar fi, farse, comedii, proverbe cu cântece, tablouri, cânticele comice, vodeviluri, opere, dialoguri politice, scenete și drame.

În Opere complete apar primele sale patru volume teatru și anume, în primul volum apar canțonete comice, de exemplu ,,Șoldan-viteazulˮ, ,,Mama Anghelușa", cânticele comice, cum ar fi, „Stan covrigarul", „Păcală și Tândală", dar și operetele ,,Crai nou", ,,Scara mâței". În al doilea volum apar vodevilurile, cum ar fi ,,Rămășagul", „Peatra din casă", „Chirița în Iași", „Chirița în provincie", „Cinel-Cinel", „Rusaliile" etc. În cel de-al treilea volum sunt prezente comediile, „Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului", „Creditorii", „Iașii în carnaval", „Boieri și ciocoi"etc., iar în ultimul volum sunt prezentate dramele „Cetatea Neamțului sau Sobieschi și plăieșii români", „Lipitorile satului ", „Zgârcitul risipitor".

În anul 1875, se termină seria de comedii și vodeviluri ale lui Alecsandri. Aceste operele complete aveau ca scop să fixeze în ochii contemporanilor imaginea activității sale dramatice, din punct de vedere repertorial sau al rădăcinilor morale, politice și sociale ale viziunii, care a sugerat multe tipuri comice din teatrul românesc al secolului trecut.

În anul 1840-1841 debutează cu două comedii Farmazonul din Hârlău pe care îl publică în „Cântora Foaiei sătești” pe 18 noiembrie 1840. În cea de-a doua comedie Modista și cinovincul publicată tot în „Cântora Foaiei sătești” și reprezentată în ianuarie 1841. Aceste două piese sunt niște farse ușoare bazate numai pe comic de situație și prezentate de autor ca niște „prelucrări”. Ele dispar odată cu apariția operelor lui Kogălniceau și ale lui Negruzzi. Vasile Alecsandri a fost directorul Teatrului Național timp de 2 ani, timp în care a început să construiască un repertoriu național.

Fiecare comedie al lui Alecsandri prezintă anumite situații de exemplu Framazonul din Hârlău pune în scenă grosolănia boierului de țară ridicol, în Piatra din casă apare căsătoria boierească tocmită în sate și familii de țigani iar Harță răzașul, pune în evidență rezeșul colțos, în conflictul cu boierul lacom

Prima lui comedia originală a fost Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului care a fost jucată în anul 1844 la Iași și publicată la Istitutul Albinei. Aceasta comedie a fost piesa de debut al lui în teatru, iar astăzi fiind ,,o satiră impulsivă". În această perioadă el spune ,, desigur era foarte măgulitor pentru un tânăr de 22 de ani să primească asemenea inovații din partea compatrioților săiˮ. Vasile Alecsandri folosește omonimii forțate, traduceri libere, echivalări umoristice, calamburul bilingv, toate acestea fiind procedee comice. Această piesă este construită pe conflictul dintre tradiție și inovație și neînțelegerile dintre evgheniți, boierii de tradiție și tinerii veniți din străinătate. Tot această primă comedie surprinde „verva teatrală” dar și satira care sugerează galomania.

El reprezintă teatrul românesc care a întemeiat dialogul dramatic din punct de vedere estetic și scenic. De exemplu în comedia Iorgu de la Sadagura, Alecsandri relatează critica exagerărărilor partidului din care făcea parte iar în Iașii în carnaval, el este contra regimului ,,ruginiților" și al ,,simandicoșilor", atacând revoluționarii.

Comedia „Rămășagul ”a fost publicată în 1845 și este un proverb cu un cântec într-un act, figurând o intrigă de operetă. În opera „La demoiselle à marier Scribe și Mélesville” apare tema de vodevil, în care Alecsandri precizează că „ criticam cu amărăciune purtarea părinților care își căsătoresc copiipentru a scăpa de ei și stingeam și coarda dezrobirii țiganilor”. Tot în această perioadă el valorifică teatrul popular și compune piesa „O nuntă țărănească în Moldova”, iar mai târziu el este atras de teatrul de păpuși și introduce păpuși și irozi în câteva scene ale „Iașilor în carnaval”, chiar compunând și un cântec „Păpusăle românești…tot să stai să le privești”.

În ciclul Chirițelor, Chirița este ,, în toate ipostazele sale primul triumf al unui personaj dramatic în teatrul nostru, care a impus un tip comic de o mare originalitate cu drept acces în galeria marilor tipuri comice ale lumiiˮ. Tot în ciclul Chirițelor aflăm ,, oglinda caricată, a unei societăți pestrițe, deosebit de pitrești, în grabnica transformare către mijlocul secolului trecut” . În Chirița în Iași și Chirița în provincie, Vasile Alecsandri deține un intelectual bonom, care merge atât în salon cât și printre țărani în care oferă un spectacol de circ unde se râde în hohote.

Majoritatea comediilor lui Alecsandri au provenit din accepția teatrului ca artă care instruiește. Chirița a fost un exemplu negativ oferit publicului de Alecsandri deoarece voia să pună spectatorul în oglindă ca să mediteze și să se ingigneze. Așadar comediile lui vor fi niște scenarii complexe ,, în care combină dialogul comic cu muzica, cupletul satiric condensat până la epigramă cu moralizarea cea mai simplă, cu dânsul și cu melodramaˮ, acestea fiind un vodevil sau un spectacol cu succes la public.

Peatra din casă este o comedie, scrisă în Sicilia, publictă în 1847 la Institutul Albinei care avea ca scop distrarea Elenei Negri. Această piesă cuprinde elemente satirice, care evidențiază obiceiulul micii burghezii din Iași pentru a schimba căsătoria într-un târg.

Marea lui aspirație a fost să scrie o comedie socială dorind să o numească Ciocoii de după 1848, dar o intitulează Boierii și ciocoii având ca model romanul Ciocoii vechi și noi al lui N.Filimon. Cea mai valoroasă creație a teatrului comic o reprezintă feeria Sânziana și Pepelea care prezintă personaje din lumea basmelor și aluzii la stări sociale contemporane.

Scriitorul mai compune și cânticele comice din 1850 până în 1875, cum ar fi „Șoldan Viteazul”, Mama Anghelușa doftoroaie, Ion Păpușarul, Coana Chirița în voaiaj. Aceste cânticele comice, după cum afirmă Alecsandri sunt construite ,, pentru urmașii noștri de vor fi curioși, o ave o idee cu timpul actual, aceste cânticele le vor înfățișa portreturi fortografice…Într-acesta consistă tot meritul lor” . În aceste comedii autorul prezintă câteva tipuri de personaje, de exemplu Mama Anghelușa reprezintă baba făcătoare de farmece, Kera Nastasia reprezintă tipul femeii materialiste deoarece a îngropat trei bărbați ca să mănânce pensie, iar Coana Chirița reprezintă tipul femeii parvenite care copie modelele aduse din Occident și care iubește traiul bun pe spinarea țăranilor.

O altă comedie Iașii în carnaval reprezentată în 1846, prezintă o farsă construită pe o încurcătură, anticipând astfel comedia lui Caragiale D-le carnavalului.

Alecsandri scrie o comedie dedicată lui Kogălniceanu ,,Boieri și ciocoi" din 1874, care conține anacronisme neînțelese deoarece se contrazice în esența comunicării. Această piesă a configurat puțin pe scena teatrului, deoarece ea este o comedie dar cu origini dramatice. Primele comedii satirice ale societății ,,ridicole" au remarcat că personajele teatrului au devenit adevărate tipuri de referință, care intra în domeniul public, cum ar fi să zicem azi „o Chiriță'" sau „un Guliță". Scrisorile lui Alecsandri pun în evidență o perspectivă comică, deoarece relatează mereu ,,des histoires fort amusantesˮ și ilustrează o varietate de umor. Evenimentele sociale sunt comice datoriă oamenilor în care faptele lor sunt puse în relații neașteptate, absurde și împrumutate.

După acest 1875, Alecsandri scrie piesa „La Turnul Măgurele" și drama, „Despot Vodă". Pe langă toate aceste piese, el mai scrie o feerie „Sânziana și Pepelea ", o comedie franceză ,,les bonnets de la contesse" și nu în ultimul rând tragedia în versuri ,,Ovidiu". Acest șir de opere trebuiau să fixeze în ochii contemporanilor, toată activitatea sa dramatică din punct de vedere repertorial cât și din punct de vedere al rădacinilor morale, sociale și culturale.

O direcție a lui Alecsandri este aceea a aducerii în scenă mesele populare și a ridiculizării limbajului cosmopolit și a aberațiilor latinismului. El, în ultima parte a vieții, aduce prin piesele sale o nouă temă și anume condiția omului de geniu.

Dramaturgul nostru trece de la comedie la drama istorică în versuri, cum ar fi „Despot-Vodă”, „Fântâna Blanduzici” și „Ovidiu”, aceste piese după G Călinescu „aduc un progres de adâncime neașteptatˮ. Drama Despot-Vodă are multe trăsături romantice, și un „amestec insuficient realizat” de istorie și fantezie poetică. Mulți critici au avut în vedere această dramă, de exemplu Al. Piru spune despre operă că are „multă pricepere a tehnicii dramatice, cu mișcare, fantezie și vervă, încât impresia de creație se realizează”, iar Barbu Ștefănescu Delavrancea o consideră „ o mare copilărie”. În ceea ce privește personajul principal, N.Iorga îl numește „figură de un comic muiat în lacrimiˮ sau după Al.Ciorănescu un „original nebun de curte”.

Creația „Fântâna Blanduzici” a fost considerată de Lovinescu și Al. Piru „ capodopera teatrului lui Alecsandri”, iar din punctul de vedere al lui Călinescu „ o bună comedie melancolică, consolidată prin bune trucuri teatrale”. Această opera îl prezintă pe Horațiu care susține condiția poetului de geniu ,, Non omnis moriar”. Dramă „ Ovidiu” prezintă condiția omului de geniu, iar Al. Ciorănescu afirmă că este o „ dramă romantică în togă și sandale romane”.

Teatrul lui Alecsandri în comparație cu al lui Caragiale este ,, meliorist" iar atitudinea lui critică apare în 1860.

Majoritatea criticilor s-au pronunțat asupra operelor lui Alecsandri, astfel teatrul lui se bucură de ,, exegeze regizorale" care ajută la realizarea unui circuit al operei dramatice. Regizorii nu l-au ,, respectat" ci din contră l-au studiat și l-au înzestrat cu o experiență vastă de trei jumătăți de secol de teatru. Opera lui Alecsandri a creat o bibliografie critică voluminoasă, care rămâne obiect de cercetare și valorificare.

Cu timpul Alecsandri s-a ales cu niște etichete de prestigiu, iar Tudor Vianu afirmă ,,nici un curent pasional nu străbate dedesubturile zugrăvelii saleˮ. El este un pozitivism și un om agreabil, numai că în ultimii ani ai vieții a fost rănit de critici, de reprezentnți ai altui gust care se grabeau să îi ia locul.

Ibrăileanu afirmă că ,, acest liric moldovean a fost un liric slab, dar un prozator valorosˮ și că în secolul nostru a avut a avut revelația prozei și a însemnărilor de călătorie sau a corespondenței.

Scriitorul nostru trece de la satiric la sublim, de exemplu trece de la Chirița la Horațiu și de la vodevil la ,, comedia înaltă" sau la dramă. Alecsandri își aduce aminte un reproș al lui A. Cantacuzino spunând că ,, e timp ca ciocârlia ce s-a alintat sub soare cântând plăcerile primăverii, să prindă la pene de vultur pentru ca să cerce zborul în sferele nalte ale idealuluiˮ.

Comicul lingvistic al lui Alecsandri nu mai poarta o valoare expresivă deși unii cititori spun că are caricatura limbajului franțuzit. După ce scrie Iorgu de la Sadagura, scrie „Iașii în carnaval„ sau „Un complot în vis” care reprezintă ,, o alegorie politică corozivă care echivalează prin efectele și agresivitatea reacțiilor unei părți a publicului cu o bataille d'Hermani româneascăˮ. Pentru George Călinescu este un „ tablou bogat în comic de încurcăturăˮ .Această piesă a fost folosită drept sursă de inspirație pentru Caragiale în comedia D-ale carnavalului.

Conform lui Emil Ghițulescu, Alecsandri este un ,, pioner al literaturii române, multiplu deschizător de drumuri, în poezie și teatru îndeosebi, strălucit reprezentantal epocii saleˮ. În ceea ce privește direcțiile lui precursoare, Tudor Vianu invocă două modalități de intervenții asupra operei, una de centrifugă adică încercarea de a ne familiariza cu atmesfera lui proprie, iar una centripetală, care indică efortul și motivele lui care sunt active în sufletul nostru.

Criticul G. Bogdan-Duică spune despre viața și opera lui Alecsandri că „a fost, din fericire, atât de strâns împletită cu evoluția politică, culturală și literară a neamului încât, fără de acelea o parte mare din acestea, nici nu s-ar putea explicaˮ.

În perioada 1848-1870, cei doi autori au evoluat spre un regim constituțional, iar Lovinescu spune că „Țara lui Caragiale începe prin a fi țara lui Alecsandriˮ. Tot aici aflăm ca în anul 1852, an în care a luat naștere Caragiale, Alecsandri debuta cu piesa „Chirița în provinție”, iar după ultima sa piesă „Ovidiu”din 1885, Caragiale abia își incheiase prima serie de comedii, „ O noapte furtunoasă, Conu Leonida față cu reacțiune”, „O scrisoare pierdută”, „D-ale carnavalului”. Preluând activitatea lui Alecsandri, Caragiale face niște modificări, de exemplu desparte comedia ușoară nevinovată de un comic superficial.

Un alt critic, Al Piru afirmă că ,, înainte de O scrisoare pierdută, trebuie să găsim O scrisoare pierdută în miniaturăˮ.

Vasile Alecsandri a fost influențat în mare parte de dramele lui Hugo și Schiller, dar și de teatrul lui Molière și al lui Shakespeare. El trece la jumătatea secolul al XIX-lea de la comediile și vodevilurile franceze la comedii populare și modalități mai vechi ale artei scenice. Fiind un precursor modern, el aduce în teatru un caracter contemporan deoarece combină farsele, păpușăriile, clovneriile într-o formă a artei populare.

C.Ciuchinel evocă în prefața lucrării sale că Vasile Alecsandri este ,,un document și istorie, satiră și poezie, dramă și comedieˮ. La mijlocul secolului al XIX-lea el prezintă aspecte din viața socială românească și face ca toate speciile să aparțină genului comic cum ar fi, cânticelul comic, farsa, vodevilul, comicul de situație, dar și de tehnicile teatrului comic cum ar fi, pronunțarea greșită a unor cuvinte, nominalizarea sugestivă a personajelor. G. Călinescu obsevă la Alecsandri „ un mare născocitor de nume proprii burlești”, iar toate tehnicile lui au suferit un proces de „ naționalizare” și de „românizare”. Un alt critic, Ch. Drouhe spune că Alecsandri ,, a schimbat nunanța ideilor sociale, a dat alt înțeles tendințelor literare și a modificat înfățișarea personajelor împrumutate…încât opera sa…e în liniile sale generale o operă româneascăˮ.

Din punct de vedere al teatrului de moravuri, Vasile Alecsandri pune pe scenă personaje antice de tipul stupidului și nătângului, tipul femeii ușuratice, cuplul comic, servitorul, bărbatul încornorat, bătrânul senil.

Contemporanii lui Alecsandri au câteva însușiri superioare de exemplu Grigore Alecsandrescu are un spirit caustic și o putere poetică mare, Donici cunoaște mai multă mlădiere și familiaritate având un simț al limbii, Boliac și Rosetti pun în evidență idei și credinți puternice, apoi cultura lui Asachi. Așadar Alecsandri transmite noii generații o întreagă tradiție în concepție și formă.

Al Odobescu prezintă în lucrarea sa despre Vasile Alecsandri o metaforă cum că operele sale sunt „ niște steluțe care mai mari, care mai mici, unele adunate mai multe la un loc, altele risipite, unele cu scântei vii, altele cu rază demoală, ba chiar și unele sub forme nebuloaseˮ. Așadar comediile și vodevilurile sunt „ niște steluțe ce sclipesc vesel împrejurul celorlalte, sunt și meteori cu sburdalnică lumină ca ale lui Canțonete, operete și scene comice, sunt și plante cu mersul mai lin, ca scurtele sale drame din trecutˮ.

Vasile Alecsandri s-a folosit de repertoriul francez în alcătuirea dramelor și comediilor sale deoarece el a fost interesat de producțiile autorilor francezi și nu de influența tragediei sau comediei latine, sau de influența modernă, engleză, spaniolă, germană sau italiană. Ciclul celor patru comedii sau vodeviluri, a căror personaj principal este Chirița au ca sursă de inspirație piesele „Les Provinciaux à Paris” de Picard, „La contesse d'Escarbagnas” de Molière, „Les jolies amureuses” de Regnar. Personajul principal Chirița este numită de către critici ,, o creație națională” a lui Alecsandri sau că este „ o figură originală dintr-un repertor, care nu există înaintea lui”.

Așadar Alecsandri va rămâne în dramaturgia noastră un inițiator al teatrului nostru care îmbogățește și înoiește tematica lui prin includerea unor direcții moderne și afirmă că ,, nu știu dacă am creat teatrul național, dar știu că i-am adus un mare concursˮ.

De corectat cu mare atenție frazele!!!

CAPITOLUL III – MODALITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A COMICULUI ÎN

COMEDIILE LUI VASILE ALECSANDRI ȘI I.L CARAGIALE. CORELAȚII,

INFLUENȚE ȘI SIMULARITĂȚI.

Criticul Eugen Lovinescu ne arată legătura dintre opera lui Caragiale cu cea a lui Vasile Alecsandri, acesta fiind întemeietorul teatrului satiric și afirmă că ,, amândoi dramaturgii au trăit în epoce de prefacere era, dealtfel, firesc să fi încercat fixarea oamenilor de la răscrucea a două vârste și a două culturi, nelimpeziți încă sufletește, nesincronizați, uneori trecând dincolo, și alteori rămânând dincoace de spiritl timpuluiˮ.

Putem observa în scrierile lor niște asemănări cum ar fi bilețelul de amor din Iașii în carnaval al lui Leonil ajuns în alte mâini cu bilețelul de amor din O scrisoare pierdută sau personajul lui Alecsandri Iorgu de la Sadagura pe care îl identificăm în Rică Venturiano din O noapte furtunoasă și revoluția din Conul Leonida față cu reacțiunea care a fost prezentată mai întâi în comedia Iașii în carnaval. Mai putem identifica asemănarea limbajului, a gesturilor a ticurilor și a replicilor, de exemplu Gahița Rosmarinovici acceptă spusele lui Iorgu cu „rezon” la fel ca Nae Ipingescu, sau Rică Venturiano are deviza „ box populi, box dei” identică cu al lui Clevetici și prezența diminutivelor folosite de Bârzoi prezente în comedia „ O scrisoare pierdută”.

În ceea ce privește limbajul, Caragiale s-a folosit de limbajul pur, natural, plin cu virtuți umoristice al lui Vasile Alecsandri, de aceea criticul Lovinescu ar fi afirmat că scriitorul I.L Caragiale l-a copiat pe Alecsandri.

3.1. IAȘII ÎN CARNAVAL/D-ALE CARNAVALULUI

3.4. O noapte furtunoasǎ

Comedia O noapte furtunoasă ne prezintă moravurile de mahala, aspecte sociale și psihologice ale locuitorilor de la periferia Capitalei.

Comicul de caracter ne arată statutul social al personajelor de exemplu Jupân Dumitrache Titirică sau porecla acestuia Inimă-Rea este cherestigiu, căpitan în garda civică, arțăgos, naiv și înapoiat deoarece el ținea la onoarea lui de familist. El formează un cuplu cu Veta, soția lui care o suspectează de infidelitate, fiind o persoană geloasă. După tipologia criticului Pompiliu Constantinescu, Jupân Dumitrache reprezintă tipul încornoratului.

Rică Venturiano cel care îi face ochi dulci Ziței, sora Vetei, este arhivar la o judecătorie de ocol, student în drept și publicist. El are un statut social complex reprezentând tipul de june prim, al donjuanului, cel al aventurierului, al cuceritorului dar și tipul funcționarului și al demagogului. Statutul social al lui Rică Venturiano reiese din text când se prezintă Vetei ,,arhivar la judecătoria de pace circumscripția de galben, poet liric, colaboratoare la ziarul Vocea Patriotului Naționale, publicist și studente în drept”

Veta este soția lui Jupân Dumitrache și amanta lui Chiriac. Ea reprezintă tipul adulterinei de mahala, care își înșeală soțul cu omul de încredere a lui Titirică. Criticul Ibrăileanu afirmă că ,, Veta nu numai că nu e ridicolă, dar nu e nici comică macar , ca Zița”(PAG422 pers lit) Acest personaj suferă și se gândește la sinucidere deoarece amantul acesteiai era gelos iar relația lor era pe terminate.

Zița este un personaj secundar feminin care întruchipează tipul mahalageoaicei, cochetei. Ea este sora Vetei dar fiind mai mahalageoaica, mai naivă, mai cinstită și incultă. Zița se autocaracterizează în text ca fiind o tânără fără obligații care abia scăpase de ,,pastramagiu”, ,,sunt liberă, trăiesc cum îmi place cine ce are cu mine! Acu mi-e timpul: jună sunt, de nimeni nu de pant […] eu sunt o persoană delicată”. Un alt personaj, Jupân Dumitrache o consideră,, o fată frumoasă, modestă și invățată și trei ani la pansion”

Chiriac este omul de încredere al lui Jupân Dumitrache și amantul nevestei acestuia, Veta. El reprezintă tipul primului-amorez și al donjuanului care atentează la onoarea de familist al lui Jupân Dumitrache.

Prietenul lui Jupân Dumitrache este Nae Ipingescu care reprezintă tipul raisonneur-ului iar din descrierea autorului aflăm că este ipistat și amic politic al căpitanului. Un alt personaj secundar din comedia O noapte furtunoasă este Spiridon, un băiat procopit în casa lui Jupân Dumitrache. El reprezintă tipul servitorului fidel care nu trădează.

Comicul de situație rezultă din împrejurările și întâmplările neașteptate în care sunt puse personajele. I. L Caragiale pune în evidență câteva scheme tipice, cum ar fi încurcătura, confuzia, coincidența, echivocul, revelațiile succesive, quiproquo-ul.

O primă situație comică în O noapte furtunoasă apare în grădina Ionion, unde Rică Venturiano îi face ochi dulci Ziței, cumnata lui Jupân Dumitrache. Acesta interpretează totul greșit și crede că „bagabontul” atentează la onoarea lui de familist. În urma discuției cu Jupân Dumitrache, Chiriac, amantul Vetei devine gelos și o acuză că „se curtează cu amploiatul”.

O altă situație care produce o încurcătura este atunci când Rică Venturiano primește biletul de dragoste de la Zița cu adresa greșită. Acesta îl invita la ea acasa „după zece ceasuri la numărul , strada Catilina, când oi vedea la fereastră că se micșorează lampa”. El ajunge în camera Vetei și îi face declarația ei, deoarce meșterul care a tencuit gardul a pus cifra invers. Află Jupân Dumitrache de apariția „bagabontului” în casa lui și pornește împreună cu Chiriac și Spiridon pe urmele lui fiind în stare sa comită o crimă. Veta este speriată de apariția lui Rică dar ca să nu o suspecteze Chiriac că îl înșeală, îi spune lui Rică să sară pe geam. Se produce o întreagă zarvă iar Zița era foarte speriată că îi omoară iubitul „Ah! mor! […] Monșerul meu!” Într-un final, Veta explică încurcătura, cum că Rică este iubitul Ziței iar Jupân Dumitrache își cere scuze și îi căsătorește pe cei doi.

Comicul de nume

Numele personajului principal al comediei O noapte furtunoasă, este compus din cuvântul „jupân” care înseamnă conform dicționarului explicativ al limbii române „Titlu de politețe dat în țările române persoanelor care ocupau anumite demnități sau funcții înalte sau titlu de politețe dat unei persoane, echivalând cu domn” și pronumele Dumitrache. După cum precizează autorul, Jupân Dumitrache este „cherestigiu, căpitan în garda civică”, cherestigiu după dictionarul explicativ al limbii române este „Negustor de cherestea; persoană care se ocupă cu prelucrarea cherestelei”. El mai este poreclit Inimă-Rea

Rică Venturiano este cel mai popular personaj și baroc din toată caracteriologia caragialiană. Numele lui Venturiano semnifică aventura, escapada deoarece el este un cuceritor de inimi un fel de Don Juan.

Numele personajelor feminine din comedie, Zița și Veta reprezintă nume tipice de țațe și de mahalagioaice cochete.

Nae Ipingescu este amicul lui Jupân Dumitrache și are funcția de „ipistat” , iar după cum spune Caragiale ”epistat”. Așadar numele lui provine din cuvântul vechi „epistat” care însemna persoană cu cel mi mare grad de ofițer de poliție.

Comicul de limbaj se poate remarca din greșelile de vocabular care produc deformǎri ale cuvintelor, cum a fi pronunțarea greșitǎ a cuvintelor ,,bagabonții", ,,pișicherlicuri", ,,ambiț", ,,lǎsata-secului", ,,de amploiat", ,,șade", ,,poblic", ,,zgȃiți", ,,bunioarǎ", desearǎ", trimeț", ,,modistǎ", ,,dezvorțat-o",,douǎspce", ,,dicorǎțiile", ,,situațiunea", ,,viritabilului", ,,adicǎtele", ,,chestiune", ,,pozițiune", ,,levorver", ,,ceferticat medical".

Elemente de jargon cu limbaj de mahala: ,,aide nene zǎu!parol!", ,,Ei,Doamne!țațo, parol, știi cǎ esti curioasǎ! "eram ambetata absolut", "asa deodata, sanfaso", "Uf! Tatico, maser, bine ca m-a scapat Dumnezeu de traiul cu pastramagiul!", ,, Merg numai asa de un caprit, de un pamplezir", "Ei! tato, eu ma duc, bonsoar, alevoa."

3.5. Conul Leonida fațǎ cu reacțiunea

Comicul de caracter din comedia Conu Leonida față cu reacțiunea este reprezentat de cei doi pensionari care locuiesc într-o mahala Bucureșteană.

Conu Leonida este soțul Efimiței și după cum aflăm din incipitul comediei este un bătrânel în halat, în papuci și cu scufie de noapte. Acest personaj se încadrează în tipul cetățeanului, al demagogului simpatic dar și cel al micului burghez, al omului mediocru și fricosEl se autocaracterizează precizând că a fost revoluționar și un iubitor de ziar politic „Așa, cum îți spusei, mă scol într-o dimineață, și, știi obiceiul meu, pui mâna întâi și-ntâi pe „Aurora Democratică", să văz cum mai merge țara.”

Efimița soția pensionarului este docilă și naivă deoarece crede tot ce spune Conu Leonida despre revoluție dar și curioasă de viața politică. Ea reprezintă tipul confidentului după tipologia criticului Pompiliu Constantinescu.

Comicul de situație apare în dialogul celor doi pensionari într-o cameră din mahalaua bucureșteană. Cei doi au o discuție despre revoluția din februarie 1866 când a fost răsturnat de pe tron Alexandru Ioan Cuza.

O altă situație comică începe în momentul cȃnd se aud zgomote de afarǎ si cei doi pensionari cred că e revoluție și îșii strâng catrafusele și baricadeaza ușa ,,amândoi trag cearșafurile din paturi în mijlocul casei, golesc dulapul, scrinul, și fac doua legături mari; Apoi baricadează ușa cu paturile și cu mobilele" ,,și cum sunt eu deocheat, drept aicea vin, să ne dărâme casa" ,,să lăsăm calabalacul și să sărim pe fereastră”

Comicul de limbaj reiese din modul în care conul Leonida încurcǎ cuvintele sau le rostea incorect,,o deschiz… ,,tiu minte", ,,dumneei", ,,d-intai", ,,d-ǎia", ,,ca adicǎtele", ,,firitiseascǎ", ,,Vivat Principatele Unite !", ,,gianta latinǎ", ,,fitecine", ,,si de colea pȃnǎ colea,tura-vura,c-o fi tunsǎ,c-o fi rasǎ,l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil", sǎ vie mȃine dimineațǎ, ,,bravos !", ,,cap ai,minte ce-ti mai trebuie ?", ,,parol !,,egzamplu,,garanțiunea, ,,adicǎtele,, ,t-ei,,revuluție,, fandacsia,, bunioarǎ", ,,Reacțiunea a prins iar la limbǎ, ,,unde mi-e gazeta ?,,auz,,legea de muraturi,,

Anacolutul:,,Ba sǎ am pardon!"  "Madam! sǎ am pardon! scuzați! Cocoanǎ!", ,,eu am ambiț",

Ticuri verbale:,,sǎ am pardon", ,,eu am ambiț", ,,rezon", ..bravos", ,,Rușinoase… mie-mi spui?", ,,parol".

……………………………..,,coate-goale", ,,mațe-fripte", ,,moftangiul", ,,bagabontul", pungaș".

………………………………,,bonsoar-bonsoar", ,,Je vous aime et vous adore:que prétendez-vous encore?", ,,parol", ,,comèdii", ,,rezon".

3.2. Chirița în Iași

Cucoana Chirița imită vorbirea societății elegante și încurcă cuvintele nou auzite și le spune prost.E vrea sa fie la modă se îmbracă caraghios și vrea să pară de „bon ton” de aceea leșină ca să pară emoționată.

In Chirița în provincie apare tema ridicolelor provinciale .

Comicul de limbaj al Chiritei apare în rostirea franțuzismelor greșite, vorbe de pe vremea „volintirilor„, combinatrea neologismelor „bonjuriste” CU ARHAISMELE GRECEȘTI

Un amestec de vorbe învechite cu vorbe la modă prezintă împreună cu vulgaritatea expresiei un ridicol afectiv de exemplu in dialogul lui Leonas nu se supăra chirita cu una k doua…dar trb sa socoti ca e o fiinta gingasa,…..

BIBLIOGRAFIE

Cazimir, Stefan, Caragiale. Universul comic, București, Editura pentru Literatură, 1967.

Cioculescu, Șerban, Caragialiana,Editura Eminescu,1974

Tomuș, Mircea, Opera lui I.L.Caragiale,vol I, Editura Minerva, București,1977.

Fanache, V,Caragiale,Ediția a II-a,augmemntatǎ, Editura Dacia,Cluj-Napoca,1997.

Tiutiuca, Dumitru, Literatura marilor clasici I,Literaturǎ și social Junimea și ,,Convorbiri literare"Titu Maiorescu,Ion Luca Caragiale,Ion Creangǎ,Editura Libertatea,Brǎila,1995.

Anghelescu Mircea, Ionescu Cristina, Lăzărescu Gheorghe,, Dicționar de termeni literari,Coordonator Mircea Anghelescu, Editura Garamond, București.

Marino, Adrian, Dicționar de termeni literari, Editura Eminescu,1973.

Jean-Marc Defays ,,Comicul, Principii, procedee, desfășurare, traducere de Ștefania Bejan, Institutul European, 2000

Bergson Henri,, Teoria râsului ,,Ediția a Iia, Traducere de Silviu Lupașcu, Studiu introductiv de Ștefan Afloroaei, Institutul European, 1998.

Academia Română, Institutul de lingvistică ,, Iorgu Iordan-Al Rosetti", Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers enciclopedic gold,București,2012.

Popa, Marian ,,Comicologia" Editura Univers,București,1975

Categoriile estetice introducere la o axiologie a obiectului estetic, Evanghelos Moutsopoulus traducere de Victor Ivanovici,introducere de Constantin Noica, Editura Univers, București, 1976

Ghițulescu, Mircea, Istoria literaturii române dramaturgia,Editura Academiei Române,2007.

Mîndra,V, Istoria literaturii dramatice românești, vol I, de la început până la 1890, Editura Minerva, București, 1985.

Mîndra,V, Clasicism și romantism în dramaturgia românească(1816-1918), privire istorică asupra unui secol de literatură teatrală. Editura Minerva, București, 1973.

Manolescu, Florin, Caragiale și Caragiale, Jocuri și mai multe strategii, Editura Cartea Românească, 1983.

Piru, Al. Istoria literaturii române de la început până azi, Editura Univers, București, 1981.

Serban ,Cioculescu, Vladimir Streinu, Vianu Tudor, Istoria literaturii române moderne, Editura Eminescu, București, 1985.

Cucu, Silvia Teatrul european in sec XIX-lea realismul, Editura Meridiane, Bucuresti, 1974.

Cap-Bun, Marina, ,,Oglinda din oglindă,, studiu despre operele lui I.L.Caragiale, Editura Pontica, Constanța, 1998.

Cazimir, Ștefan, Nu numai Caragiale, Editura Cartea Românească, 1984.

Comediile lui IL CARAGIALE ,introducere, comentarii, dosar critic, note și bibliografie comentată de Liviu Papadima , Editura Humanitas,București.

Iorgulescu, Mircea, Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Cartea Românească

Zamfirescu, Ion, Panorama dramaturgiei Universale, Ediția a II-A, Editura AIUS.

Studii și conferințe cu prilejul centenarului I.L Caragiale, Editura de stat pentru literatură și artă.

Lovinescu, Eugen, Revizuiri, Ediție îngrijită și studiu introductiv de Ion Simuț, Editura paralela 45.

Elvin, B., Modernitatea clasicului I.L Caragiale, Editura pentru literatură, 1967

Iordan, Iorgu, Dicționar al numelor de familie românești, Editurab științifică si Enciclopedică, București, 1983N.A. Conmstantinescu, Dicționar onomastic românesc, Editura Academiei și republicii Populare române, 1963

Ghițulescu, Mircea, Alecsandri și dublul său, Editura albatros, București, 1980.

Ghițulescu, Emil, Vaile Alecsandri, Editura Albatros, București, 1979.

Ciuchindel, Constantin, Studii și articole despre opera lui Vasile Alecsandri, Editura Albatros, București, 1980

Iorga, Nicolae Studii literare, Ediție îngrijită și studiu introductiv de Barbu Theodorescu, vol I scriitori români Editura Tineretului.

Caragiale.I.L ,Teatru, ediție îngrijită, prefață și note de acad Al Rosetti și Liviu Călin, Editura Tineretului,

Călinescu, Alexandru : Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, Editura Institutul European, București, 2000.

Piru, Al., Valori clasice, Editura Albatros, București, 1978

Silvestru, Valentin, Elemente de caragialeologie, Editura Eminescu, București, 1979

Vianu, Tudor, I. L. Caragiale în Arta prozatorilor români, Editura Hyperion, Chișinău, 199

Cazimir, Ștefan, I.L Caragiale față cu kitschul, editura Cartea românească