Modalitati de Constituire a Dreptului de Proprietate Publica

=== 12c01a80dbfda6d90315f5909569d000c44a7595_510041_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I NOȚIUNI TERMINOLOGICE PRIVIND PROPRIETATEA PUBLICĂ

Dreptul de proprietate publică. Noțiune și particularități.

Domeniul public. Definiție și trăsături.

Modalități de dobândire a dreptului de proprietate publică

Corelația proprietate publică – domeniul public.

CAPITOLUL II COMPONENȚA DOMENIULUI PUBLIC CONFORM PREVEDERILOR LEGALE

Sfera bunurilor domeniului public

2.2. Modalitați de valorificare a domeniului public

2.2.1. Dreptul de administrare

2.2.2. Dreptul de concesiune

2.2.3. Dreptul de folosință cu titlu gratuit

CAPITOLUL III APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Considerații introductive

Obligația titularului dreptului de proprietate publică.

Obligațiile titularilor drepturilor reale corespunzătoare proprietății publice.

Acțiunea în revendicare

CAPITOLUL IV PRACTICĂ JUDICIARĂ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

NCC – Noul cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctul

vol. – volumul

–

CAPITOLUL I
NOȚIUNI TERMINOLOGICE PRIVIND PROPRIETATEA PUBLICĂ

Dreptul de proprietate publică. Noțiune și particularități

Reglementat și în Constituție, dreptul de proprietate publică este definit prin raportare la dreptul de proprietate, acesta din urmă având două forme: publică și privată, astfel cum prevede și art. 136 alin. 1 din Constituție și art. 552 NCC

Din definiția legală, formulată într-o manieră doctrinară dar foarte clară, ar rezulta că două sunt elementele esențiale, care diferențiază proprietatea publică de cea privată, și anume titularii, subiectele (care pot fi numai statul și unitățile administrativ-teritoriale) și obiectul (alcătuit numai din bunuri care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public).

În realitate, numai obiectul are valoarea de a determina natura dreptului de proprietate publică, deoarece statul și unitățile administrativ-teritoriale pot fi și titulari ai dreptului de proprietate privată.

Cu alte cuvinte, criteriul de delimitare a dreptului de proprietate publică de dreptul de proprietate privată îl constituie obiectul, respectiv bunurile: ori de câte ori un bun este, prin natura lui sau prin declarația legii, de uz sau de interes public, dreptul de proprietate care poartă asupra sa este drept de proprietate publică și nu poate aparține decât statului sau unei unități administrativ-teritoriale.

Ceea ce trebuie menționat este faptul că dreptul de proprietate publică poate purta numai asupra bunurilor care prin natura lor sau prin declarația legii sunt de uz sau de interes public. Așadar, criteriul de determinare a unui bun ca fiind obiect al proprietății publice îl constituie destinația sau afectațiunea bunului

Condiția se regăsește și în alte acte normative: art. 554 NCC, art. 5 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, art. 120 din Legea administrației public locale nr. 215/2001,
art. 1 din Legea privind bunurile proprietate publică nr. 213/1998 (abrogat prin art.
89 L.P.A).

Uzul public presupune accesul tuturor membrilor comunității la utilizarea bunului, cum este cazul drumurile naționale sau locale, bibliotecile publice etc., iar bunurile de interes public sunt cele care, nefiind accesibile publicului în mod necondiționat, sunt afectate realizării și protejării acestui interes, cum sunt clădirile și echipamentele unor instituții publice, din domeniul apărării și siguranței naționale.

Determinarea, în concret, dacă un bun este de uz sau interes public se face prin declarația legii, cum este cazul art. 136 alin. 3 din Constituție, al art. 859 alin. 1 NCC sau al anexei la Legea privind bunurile proprietate publică nr. 213/1998, fie prin analiza naturii sale.

Această analiză presupune aprecierea în concret dacă bunul, prin natura lui, este de uz sau interes public, ceea ce lasă administrației publice sau, după caz, justiției o largă marjă de apreciere.

Odată stabilită natura unui bun ca fiind obiect al proprietății publice, titularul dreptului de proprietate nu poate fi decât statul sau o unitate administrativ-teritorială, astfel cum prevede și art. 136 alin. 2 din Constituție. deoarece dreptul de proprietate publică nu este altceva decât expresia juridică a aproprierii comunitare.

Anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, art. 2 din Legea nr. 213/1998 dispunea că “statul sau unitățile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele și în condițiile legii”.

În condițiile abrogării acestui text prin art. 89 pet. 2 L.P.A., se poate ajunge la aceeași concluzie, și anume că titularul are posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor proprietate publică -, deoarece art. 554 alin. 2 NCC prevede că, „dacă prin lege nu se prevede altfel dispozițiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică și dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă”.

Or, art. 555 NCC enumera atributele dreptului de proprietate, care-mutatis mutandis-sunt ale dreptului de proprietate publică.

Aceste prerogative se înfățișează într-o formă specifică deoarece proprietatea publică este forma aproprierii comunitare a bunurilor.

Posesia se regăsește în convingerea titularului că este proprietarul bunului și în stăpânirea lui materială efectivă sau prin intermediul altuia – corpore alieno-în cazul constituirii dreptului de administrare, de concesiune, de folosință gratuită sau în cazul închirierii bunurilor.

Folosința presupune utilizarea bunurilor (jus utendi) și culegerea fructelor
(jus fruendi). Utilizarea se exercită de titular, dar prezintă aspecte specifice, mai ales în cazul bunurilor care sunt destinate utilizării publice-drumuri publice, parcuri publice, muzee etc., când – practic – bunul poate fi utilizat de orice persoană-sau de cei cărora bunul le-a fost dat în administrare, în concesiune, în folosință gratuită sau le-a fost închiriat.

Culegerea fructelor de către titular (mai ales a celor civile, prin concesiune sau închiriere) este supusă unor prevederi speciale, restrictive.

În același timp, fructele pot fi culese și de către titularii drepturilor de administrare și de concesiune.

Dispoziția are cea mai interesantă configurație în raport cu cea corespunzătoare proprietății private, deoarece bunurile proprietate publică sunt inalienabile.

Deci dispoziția juridică nu se poate exercita prin înstrăinarea bunurilor, dar nu e mai puțin adevărat că există o formă specifică de exercitare a dispoziției juridice în această materie, și anume trecerea bunului în domeniul privat, care duce la stingerea dreptului de proprietate publică.

Totodată, dispoziția juridică se mai manifestă și prin intermediul constituirii drepturilor reale corespunzătoare proprietății publice: administrare, concesiune și folosință gratuită.

Cât privește dispoziția materială, aceasta se exercită prin modificarea și transformarea unor bunuri, demolarea lor, exploatarea subsolului etc.

În fine articolul 858 NCC precizează că, pentru a fi obiect al proprietății publice, bunurile trebuie să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.

Condiția este prevăzută identic și în art. 859 alin. 2 NCC. Textul trebuie interpretat în sensul că se referă la două ipoteze, complet compatibile una cu cealaltă:

Mai întâi, că un bun este obiect al proprietății publice numai dacă a fost dobândit
printr-unul din modurile de dobândire specifice, prevăzute de art. 863 NCC

Apoi, că un bun, chiar dacă este de uz sau interes public, formează obiect al proprietății publice numai dacă a fost legal dobândit de către titularul său, respectiv statul sau o unitate administrativ-teritorială, astfel cum prevede, în mod expres, art. 554 alin. 1 NCC

Această cerință se coroborează perfect cu art. 6 alin. 1 din Legea privind bunurile proprietate publică nr. 213/1998, text rămas în vigoare după modificarea acestei legi prin
art. 89 L.P.A., potrivit căruia fac parte din domeniul public, deci sunt obiect al proprietății publice, și bunurile preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Consecința preluării unui bun fără titlu valabil este prevăzută în alin. 2 și 3 ale
art. 6 din Legea nr. 213/1998, și anume posibilitatea foștilor proprietari sau a moștenitorilor acestora de a revendica aceste bunuri, dacă nu au făcut obiectul unor legi speciale de reparație, instanțele judecătorești fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.

Domeniul public. Definiție și trăsăturii

Ca și alte acte normative-art. 4 alin. 2 din Legea nr. 18/1991; art. 3 alin. 1 -4 din Legea nr. 213/1998, art. 860 NCC enumeră categoriile/felurile de domeniu public: domeniu public național, domeniu public județean și domeniu public local.

Noul Cod civil nu conține prevederi referitoare la titularii acestora, detaliile regăsindu-se în art. 3 alin. 2-4 din Legea nr. 213/1998: domeniul public național aparține statului, cel județean-județelor iar cel local – comunelor, orașelor și municipiilor, ca persoane juridice.

În privința terenurilor, dispoziția art. 4 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 este clară: proprietatea asupra domeniului public de interes național aparține statului, în timp ce proprietatea asupra domeniului public de interes local aparține comunei, orașelor, municipiilor și județelor.

Alineatul 2 al art. 860 NCC prevede că delimitarea între cele trei categorii ale domeniului public se face în condițiile legii. Trimiterea e generică, dar pot fi identificate câteva dispoziții legale care reglementează această delimitare.

Astfel, art. 4 din Legea nr. 18/1991 utilizează criteriul interesului: domeniul public poate fi de interes național sau local (incluzând aici și județele); prevederea este de principiu, fără a oferi niciun criteriu pentru delimitarea interesului național de cel local.

Mai concretă este reglementarea din Legea nr. 213/1998, care, în art. 3 alin. 2-4, face trimitere la anexa în care sunt enumerate bunurile din domeniul public al statului;.cele din domeniul public județean (pct. II) și cele din domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor (pct. III).

Enumerarea este însă exemplificativă și nu limitativă, deoarece art. 3 prevede, în alin. 2-4, că, pe lângă bunurile din anexă, din domeniul public mai pot face parte și alte bunuri: de uz sau interes public național, declarate ca atare prin lege [alin. 2]; de uz sau interes public județean [alin. 3] și de uz sau interes public local [alin. 4].

Tot o formulare generală folosește și art. 120 alin. 1 din Legea 215/2001, potrivit căruia „aparțin domeniului public de interes local sau județean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public național”.

Rămâne, așadar, ca, în caz de litigiu, instanța să interpreteze sintagma „de interes public național, județean sau local”, ținând cont, printre altele, de natura bunurilor enumerate în anexa la Legea nr. 213/1998, precum și de orice alte caracteristici ale bunului care ar putea să determine apartenența acestuia la una din categoriile domeniale menționate.

În orice caz, determinarea apartenenței bunului este chestiune de fapt, ținând de suverana apreciere a instanțelor de fond. Potrivit art. 23 din Legea nr. 213/1998, „litigiile cu privire la delimitarea domeniului public al statului, județelor, comunelor, orașelor sau al municipiilor sunt de competența instanțelor de contencios administrativ”.

Competența va aparține secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, dacă actul prin care s-a făcut delimitarea ori s-a stabilit apartenența unui bun la una din categoriile domeniului public a fost emis de o autoritate publică locală (inclusiv județeană), respectiv secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de apel dacă actul a fost emis de o autoritate publică centrală.

Apartenența unui bun la domeniul public național, județean sau local (al comunelor, orașelor sau municipiilor), după caz, prezintă importanță din mai multe perspective.

În primul rând, în acest fel se determină patrimoniul persoanei juridice (statul, județul, municipiul, orașul sau comuna); Legea nr. 213/1998 a prevăzut în acest sens obligații pentru autoritățile centrale și locale în art. 18-22.

În al doilea rând, domeniul (fie el public sau privat) nu constituie o realitate imuabilă: bunurile pot să își schimbe apartenența domenială, potrivit legii. Este ceea ce reglementează alin. 3 al art. 860 NCC, având în vedere două ipoteze:

cazul bunurilor care au fost declarate, prin lege organică, ca fiind obiect exclusiv al proprietății publice-potrivit art. 136 alin. 3 in fine din Constituție și art. 859 alin. 1 in fine NCC] a statului sau a unităților administrativ-teritoriale: acestea nu vor putea fi transferate din domeniul public al statului în cel al unei unități administrativ-teritoriale (și invers) decât tot prin lege organică;

cazul celorlalte bunuri care aparțin domeniului public: acestea vor putea fi transferate din domeniul public al starului în cel al unei unități administrativ-teritoriale (și invers), în condițiile legii, adică potrivit art. 9 din Legea nr. 213/1998.

Caracterele dreptului de proprietate publică

Articolul 861 NCC reglementează, potrivit denumirii marginale, caracterele dreptului de proprietate publică.

În literatura de specialitate s-a spus că dreptul de proprietatea publică este absolut, exclusiv și perpetuu, ca dreptul de proprietate privată, dar prezintă și caractere specifice, fiind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.

Aceste caractere apar, în toată legislația-inclusiv în art. 861 NCC, ca fiind ale bunurilor proprietate publică, în realitate ele fiind caractere ale dreptului de proprietate publică..

Dreptului de proprietate publică i se aplică prevederile aplicabile dreptului de proprietate privată, în măsura în care sunt compatibile și dacă prin lege nu se prevede altfel.

Așa fiind, dreptul de proprietate publică are caracterele generale ale dreptului de proprietate, și anume el este absolut, exclusiv și perpetuu, dar cu unele specificități determinate de natura sa.

Dreptul de proprietate publică este absolut, ca orice drept de proprietate, în sensul că el conferă titularului său plenitudinea atributelor (prerogativelor) sale: posesia, folosința și dispoziția, acestea fiind însă exercitate în mod specific.

Dreptul de proprietate publică este exclusiv, titularii săi având un adevărat „monopol” asupra bunurilor din domeniul public și putând să îl exercite singuri, cu excluderea terților.

Și acest caracter prezintă trăsături specifice: pe de o parte, dreptul de proprietate publică este „mai exclusiv” decât dreptul de proprietate privată, deoarece, în principiu, nu este dezmembrabil; pe de altă parte, există bunuri din domeniul public care, prin natura lor, sunt destinate utilizării de către terți: drumurile publice, parcurile publice, muzeele etc.

Dreptul de proprietate publică este perpetuu; acest caracter trebuie înțeles în sensul că. atâta timp cât există ca atare-ca drept de proprietate publică-el nu se stinge prin neuz.

El se poate însă stinge, ca drept de proprietate publică, transformându-se în drept de proprietate privată, prin trecerea bunului din domeniul public în domeniul privat.

În realitate, perpetuitatea privește dreptul de proprietate în general-indiferent de natura lui, publică sau privată, care durează atâta timp cât durează și bunul asupra căruia poartă, chiar dacă el se transformă din drept de proprietate privată în drept de proprietate publică-prin expropriere sau prin trecerea unui bun din domeniul privat în. domeniul public sau invers-prin trecerea unui bun din domeniul public în cel privat.

Așadar, bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, ceea ce înseamnă că dreptul de proprietate publică are aceleași caractere ca și dreptul de proproetate privată.

Inalienabilitatea.

Acest caracter este prevăzut în art. 136 alin. 4 teza I din Constituție, art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, art. 120 alin. 2 din Legea nr. 215/2001 și art. 861 alin. l NCC; aceeași dispoziție se regăsea în art. 11 alin. l din Legea nr. 213/1998, abrogat prin. art. 89 pet. 2 L.P.A..

Textul din noul Cod civil nu a preluat explicația de sub lit. a) a textului abrogat, care explica inalienabilitatea în mod corect-explicația fiind valabilă și în regimul noului Cod civil-, precizând că bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate.

Inalienabilitatea trebuie înțeleasă în sensul că dreptul de proprietate publică nu poate fi înstrăinat prin mijloace de drept privat, bunurile din domeniul public fiind scoase din circuitul civil general.

Pe de o parte, aceasta înseamnă că bunurile respective nu pot fi vândute, schimbate, donate; pe de altă parte, inalienabilitatea nu împiedică trecerea bunului din domeniul public în cel privat, ceea ce duce la stingerea dreptului de proprietate publică, și nici darea bunului în administrare, concesiune sau folosință ori închirierea sa.

Dreptul de proprietate publică fiind inalienabil, în principiu el este nesusceptibil de a fi dezmembrat, adică nu se pot constitui dezmembrăminte ale sale-superfleie, uzufruct, uz, abitație, servituți-deoarece dezmembrarea presupune înstrăinarea unuia sau mai multe din prerogativele sale.

Cu toate acestea, soluția trebuie nuanțată în privința servituților, fiindcă art. 28 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică prevede că, în cazul transferului dreptului de proprietate în patrimoniul expropriatorului, adică al exproprierii-modalitate de naștere a dreptului de proprietate publică, potrivit art. 863 lit. b) NCC, „servituțile stabilite prin fapta omului se sting în măsura în care devin incompatibile cu situația naturală și juridică a obiectivului urmărit prin expropriere”.

Per a contrario, o servitute stabilită prin fapta omului-categorie reglementată de
art. 620-643 C.civ., al cărei echivalent se regăsește în art. 755-772 NCC-ar putea fi menținută asupra unui bun devenit proprietate publică prin expropriere, în măsura în care nu este incompatibilă cu natura acestui drept, ceea ce înseamnă și că o astfel de servitute ar putea fi și constituită, în aceleași condiții, asupra unui bun proprietate publică, care a dobândit această natură altfel decât prin expropriere.

Reglementarea era mult mai clară anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, când art. 13 al Legii nr. 213/1998-abrogat prin art. 89 pct. 5 L.P.A.-o prevedea în mod expres: „Servituțile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care aceste servituți sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate [alin. 1]. Servituțile valabil constituite anterior intrării bunului în domeniul public se mențin în condițiile prevăzute la alin. 1 [alin. 2].”

Deși textul a fost abrogat, servituțile născute sub imperiul său rămân valabil constituite, iar prin interpretarea art. 28 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 33/1994 se poate ajunge la concluzia posibilității creării unei servituți, potrivit art. 755-772 NCC cu privire la un bun proprietate publică.

În ce privește fostele servituți naturale și legale, reglementate în noul Cod civil ca limite legale ale dreptului de proprietate, compatibilitatea acestora cu dreptul de proprietate publică formează obiectul de reglementare a art. 862 NCC

Inalienabilitatea fiind prevăzută de legea fundamentală, orice lege care ar aduce atingere acestui caracter ar fi neconstituțională.. Totodată, inalienabilitatea este și fundamentul celorlalte două caractere specifice ale dreptului de proprietate publică: imprescriptibilitatea și insesizabilitatea.

Imprescriptibilitatea.

Acest caracter nu mai este menționat în Constituție- de înțeles, de vreme ce este consecința inalienabilității, care e de ordin constituțional, ci doar de art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, art. 120 alin. 2 din Legea nr. 215/2001 și art. 861 alin. 1 NCC; el figura și în art. 11 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, abrogat prin art. 89 pct. 2 L.P.A.

Alineatul 2 al art. 861 NCC prevede că proprietatea publică nu se stinge prin neuz și nu poate fi dobândită de terți prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de bună-credință asupra bunurilor mobile. Din prima parte a textului rezultă că dreptul de proprietate publică este imprescriptibil sub aspect extinctiv, ca dreptul de proprietate în general, acțiunea în revendicare care îl apără fiind imprescriptibilă.

Din cea de a doua parte a alin. 2 al art. 861 NCC reiese că dreptul de proprietate publică, spre deosebire de cel de proprietate privată, este imprescriptibil și sub aspect achizitiv, deoarece nu poate fi uzucapat-indiferent că este vorba de uzucapiunea reglementată de art. 1890 și art. 1895-1899 C.civ., ori de art. 930-934 NCC-și nici dobândit, în cazul bunurilor mobile, prin posesia de bună-credință-art. 935-940 NCC; aici mai trebuie adăugat și faptul că aceste bunuri nu pot fi dobândite nici prin ocupațiune, după cum nici fructele lor nu pot fi dobândite prin posesia de bună-credință.

Insesizabilitatea.

Ca și imprescriptibilitatea, nici acest caracter nu este menționat în Constituție, el fiind, de asemenea, consecința inalienabilității; este prevăzut însă de art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, art. 120 alin. 2 din Legea nr. 215/2001 și art. 861 alin. 1 NCC; el figura și în art. 11 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, abrogat prin art. 89 pct. 2 LPA.

Bunurile proprietate publică nu pot fi dobândite prin niciun mijloc de drept privat, deci nici prin vânzare silită, nefiind posibil ca ele să fie urmărite de creditorii statului sau ai unităților administrativ-teritoriale, în cadrul unei proceduri de executare silită.

Așa fiind, asupra lor nu se pot constitui nici garanții reale (ipoteci), întrucât acestea creează premisa urmăririi bunurilor, ceea ce contravine caracterului lor insesizabil.

De altfel, lit. b) a alin. 1 al fostului art. 11 din Legea nr. 213/1998 prevedea expres că bunurile din domeniu! public „nu pot fi supuse executării silite și asupra lor nu se pot constitui garanții reale”. Deși explicația nu a fost preluată în noul Cod civil, ea poate fi susținută și în prezent, acesta fiind, în mod evident, conținutul insesizabilității.

Alineatul 2 al fostului art. 11 din Legea nr. 213/1998 prevedea că actele juridice încheiate cu încălcarea inalienabilității-spre exemplu, cele de vânzare a unui bun din domeniul public-, imprescriptibilității-cum ar fi constatarea uzucapiunii asupra astfel de bun și insesizabilității-de exemplu, constituirea unei ipoteci sau actele de executare silită-sunt, lovite de nulitate absolută. Chiar dacă textul nu a fost reluat în noul Cod civil, soluția trebuie să fie aceeași, fiind însă vorba de o nulitate virtuală.

Modalități de dobândire a dreptului de proprietate public

Articolul 863 NCC reglementează modurile specifice de dobândire a dreptului de proprietate publică, anterior prevăzute în art. 7 din Legea nr. 213/1998 – abrogat prin art. 89 pct. 2 L.P.A.).

Întrucât quasi-totalitatea acestor moduri a fost preluată de Noul Cod civil-mai puțin lit. a) a art. 7 din Legea nr. 213/1998: „pe cale naturală”, precizările doctrinei în această materie rămân valabile și sub imperiul noului Cod civil.

Achiziția publică

Procedura de achiziție publică, menționată de art. 863 lit. a) NCC este reglementată de O.U.G. nr. 34/2006; ea poate constitui un mod de dobândire a proprietății publice numai dacă bunurile astfel achiziționate ar urma să fie de uz sau interes public și, astfel, să intre în domeniul public național, județean sau local, pentru că achiziția publică poate să ducă și la dobândirea unor bunuri care nu au această natură, respectiv această destinație.

Din acest punct de vedere, textul art. 863 lit. a) NCC este deficitar, dar interpretarea extensivă propusă nu face nicio îndoială, deoarece alte texte din același articol [lit. c) și d)] conțin această precizare esențială, care lipsește de la lit. a) numai ca urmare a unei omisiuni a legiuitorului.

Exproprierea.

Această procedură, la care face referire art. 863 lit. b) NCC, duce întotdeauna la dobândirea proprietății publice de către expropriator, care poate fi statul sau o unitate administrativ-teritorială, fiind exclus ca, prin expropriere, un bun să intre în domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale.

Exproprierea are loc în condițiile art. 44 alin. 3 din Constituție, art. 562 alin. 3 NCC, adică numai cu o justă și prealabilă despăgubire, care poate fi stabilită de comun acord între expropriat și expropriator sau, în caz de divergență, prin hotărârea judecătorească, procedura exproprierii fiind reglementată de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică.

Donația sau legatul.

Pentru ca un bun să intre în domeniul public ca urmare a unei donații sau unui legat-art. 863 lit. c) NCC-trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

Actul juridic trebuie să îndeplinească toate condițiile generale de valabilitate pentru orice act juridic

Totodată, trebuie îndeplinite condițiile speciale de valabilitate pentru donație și pentru testament, prin care se desemnează ca legatar statul sau unitatea administrativ-teritorială.

Acceptarea donației sau legatului trebuie făcută de titularul dreptului de proprietate publică, respectiv de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale; fostul art. 7 din Legea nr. 213/1998 prevedea, în mod util, că donația sau legatul trebuiau acceptate de guvern, de consiliul județean sau de consiliul local, după caz.

În privința bunurilor care ar fi donate sau lăsate – prin legat – statului, soluția trebuie să rămână aceeași (acceptarea liberalității de către guvern), fiind impusă de faptul că toate competențele privitoare la domeniul public de interes național aparțin guvernului (transferul bunurilor – art. 8-10 din Legea nr. 213/1998; art. 867 NCC etc.); în privința unităților administrativ-teritoriale, soluția trebuie să fie diferită, după cum donația sau legatul sunt cu sarcini sau fără: (i) în prima ipoteză, există dispoziție expresă în Legea nr. 215/2001, și anume art. 121 alin. 3, care prevede: „Donațiile și legatele cu sarcini pot fi acceptate numai cu aprobarea consiliului local sau, după caz, a consiliului județean, cu votul majorității consilierilor locali sau județeni, după caz, în funcție”; (ii) în cea de a doua, dacă dispunătorul nu impune nici o sarcină, liberalitatea poate fi acceptată de primar, potrivit art. 62 din Legea nr. 215/2001, care dispune că „primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine (…)”.

în sfârșit, pentru ca bunul să intre în domeniul public, este necesar să fie, prin natura lui ori prin voința dispunătorului, de uz sau interes public.

Convenția cu titlu oneros.

Pentru ca un bun să intre în domeniul public ca urmare a unei convenții cu titlu oneros-art. 863 lit. d) NCC, încheiate de titularul proprietății publice cu o persoană fizică sau juridică, este necesară îndeplinirea a două condiții:

Convenția să îndeplinească toate condițiile prevăzute de lege pentru a fi valabil încheiată.

Bunul, obiect material al convenției, să fie – prin natura lui ori ca urmare a voinței dobânditorului (statul sau o unitate administrativ-teritorială) – de uz sau interes public.

Articolul 863 lit. d) NCC privește dobândirea proprietății publice prin convenție, cu titlu oneros, în situații în care nu se aplică procedura achizițiilor publice, cum ar fi, spre exemplu, exercitarea dreptului de preempțiune, prevăzut de art. 36 din Legea nr. 182/2000 pentru protejarea patrimoniului cultural național mobil sau de art. 4 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Transferul din domeniul privat în domeniul public.

Modalitatea de realizare a acestui transfer este prevăzută de art. 8 din Legea
nr. 213/1998. Potrivit alin. 1 al acestui text, trecerea bunurilor din domeniul privat în domeniul public se face, după caz, prin hotărâre a guvernului (pentru domeniul public de interes național), hotărâre a consiliului județean (pentru domeniul public de interes județean) sau hotărâre a consiliului local (pentru domeniul public de interes local).

Alineatul 2 prevede că hotărârea de transfer poate fi atacată la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială se află bunul.

În concret, competența va aparține secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, dacă actul de transfer a fost emis de o autoritate publică locală (inclusiv județeană), respectiv secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel dacă actul a fost emis de guvern (art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ).

Această reglementare-art. 863 lit. e) NCC privește însă numai trecerea bunurilor din domeniul privat în domeniul public „pe orizontală”, adică atunci când dreptul de proprietate rămâne în patrimoniul aceluiași titular (statul sau o unitate administrativ-teritorială), schimbându-și doar natura, transformându-se din drept de proprietate privată în drept de proprietate publică.

Dacă există interesul dobândirii unui bun din domeniul privat și al trecerii său în domeniul public „pe verticală”, adică de către stat a unui bun din domeniul public județean sau local sau de județ a unui bun din domeniul public local, soluția este exproprierea, fie prin acordul părților (potrivit art. 4 din Legea nr. 33/1994), fie prin hotărâre judecătorească (art. 21-29 din Legea nr. 33/1994), cu respectarea tuturor celorlalte prevederi din Legea exproprierii. O altă soluție ar fi contrară art. 120 alin. 1 din Constituție, care reglementează autonomia locală, ca principiu fundamental pe baza căruia funcționează comunitățile locale și care este menit să apere și patrimoniul acestora.

Alte moduri stabilite de lege.

Prin alte moduri stabilite de lege se înțelege orice altă modalitate de dobândire a proprietății, cum ar fi accesiunea, indiferent de forma sa. De exemplu, poate fi vorba de accesiunea imobiliară naturală, dacă bunurile astfel dobândite intră în domeniul public, sau de accesiunea imobiliară artificială, fie că titularul dreptului de proprietate publică folosește el materialele altuia pentru a efectua lucrări la un imobil proprietate publică, fie că un alt subiect de drept efectuează lucrări, cu materialele sale sau cu materialele altuia, asupra unui imobil proprietate publică

Limitele exercitării dreptului de proprietate publică

În continuarea principiului din art. 554 alin. 2 NCC, care dispune că, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile dreptului de proprietate privată se aplică și dreptului de proprietate publică, în măsura în care sunt compatibile cu acesta, art. 862 alin. 1 NCC arată că dreptul de proprietate publică este susceptibil de limitele prevăzute de lege pentru dreptul de proprietate privată, dar numai în măsura în care sunt compatibile cu uzul sau interesul public cărora bunurile le sunt destinate.

Limitele la care se referă alin. 1 al art. 862 NCC sunt, în primul rând, limitele materiale, prevăzute – împreună ou consecințele lor – de art. 556, 559-561 NCC

De asemenea, în domeniul de aplicare a art. 862 NCC intră și limitele prevăzute de art. 602-625 NCC-limitele legale, și anume acelea impuse de lege pentru asigurarea raporturilor de bună vecinătate, reglementate și la nivel constituțional sub denumirea de sarcini privind asigurarea bunei vecinătăți, dar și de art. 603 NCC; este vorba despre fostele servituți naturale și legale, reglementate în art. 578-619 C.civ.-pentru ideea că aceste așa-zise servituți nu erau, în realitate, adevărate servituți, ci limite ale dreptului de proprietate, instituite în scopul asigurării raporturilor de bună-vecinătate.

Este firesc, așadar, ca aceste limite să fie aplicabile și dreptului de proprietate publică, deoarece titularii săi-statul și unitățile administrativ-teritoriale-nu ființează și nu funcționează în afara raporturilor sociale (printre care se regăsesc și cele privind asigurarea bunei-vecinătăți între proprietarii bunurilor imobile care se învecinează) și trebuie să se supună acelorași reguli, ca toți proprietarii, pentru respectarea regulilor impuse de aceste raporturi.

Dreptul de proprietate publică poate fi supus și unor limite judiciare, în condițiile art. 630 NCC, deoarece este de imaginat ipoteza în care titularul său, direct sau prin intermediul titularilor drepturilor corespunzătoare proprietății publice (administrare, concesiune, folosință gratuită), îl exercită într-o modalitate care cauzează vecinilor inconveniente mai mari decât cele normale în relațiile de vecinătate (de exemplu desfășoară o activitate care generează zgomot în perioade nepotrivite etc.). Într-o asemenea ipoteză, toate remediile prevăzute de art. 630 NCC pot fi aplicate de instanța de judecată împotriva titularului dreptului de proprietate publică sau a titularului dreptului constituit pe temeiul acestuia (administrare, concesiune, folosință gratuită): obligarea la despăgubiri, restabilirea situației anterioare sau, în cazuri urgente, măsuri pentru prevenirea pagubelor, luate prin intermediul ordonanței președințiale.

În ceea ce privește limitele convenționale, acestea nu sunt compatibile cu dreptul de proprietate publică, a cărui existență se bazează pe uzul și interesul public; or, nu se vede cum ar putea titularul dreptului de proprietate publică să renunțe, prin încheierea unei convenții, la exercitarea atributelor dreptului său și să răspundă, în același timp, exigențelor uzului și interesului public.

Articolul 862 alin. 1 NCC nu se referă la servituți, așa cum sunt ele reglementate în prezent-art. 755-772 NCC. Argumentul în acest sens este faptul că redactorii noului Cod civil, spre deosebire de cei ai Codului civil de la 1864 au făcut o delimitare clară între limitele legale ale dreptului de proprietate-fostele servituți naturale și legale-și servituțile propriu-zise-fostele servituți stabilite prin fapta omului, astfel încât este dificil ca, în raport cu această nouă concepție, să se considere că „limitele” la care se referă art. 862 N.C.C
ar cuprinde și servituțile reglementate de art. 755-772 NCC.

Asta nu înseamnă că servituțile, în sistemul noului Cod civil, nu ar fi compatibile cu dreptul de proprietate publică, dar această compatibilitate nu se bazează pe art. 862 NCC, ci pe art. 28 alin. 2 din Legea nr. 33/1994

Din dispozițiile art. 862 alin. 1 NCC rezultă că dreptul de proprietate publică este susceptibil de limitele menționate mai sus, în măsura în care acestea din urmă nu sunt incompatibile cu uzul și interesul public cărora le este afectat bunul din domeniul public.

Din trecerea în revistă a limitelor prevăzute de art. 602-625 N.CC, reiese că majoritatea acestora nu ar trebui să ridice probleme de incompatibilitate cu proprietatea publică. Situația de incompatibilitate poate să apară atunci când una din limitele prevăzute de aceste texte ar afecta realizarea scopului căruia trebuie să îi răspundă bunul proprietate publică: de exemplu, în cazul unui teren destinat exclusiv instrucției militare pe care ar urma să se realizeze trecerea pentru efectuarea unor lucrări necesare fondului învecinat, desigur numai în cazul în care trecerea nu s-ar putea face prin altă parte.

În ceea ce privește soluționarea situației de incompatibilitate, articolul 862 alin. 2 NCC reglementează modul în care se soluționează situația de incompatibilitate.

Deși textul nu excelează prin claritate, ar rezulta că ar trebui să existe un acord între titularul proprietății publice și persoana interesată, care ar beneficia de limitarea exercițiului proprietății publice. Acordul ar trebui să constate că, în concret, limitarea dreptului de proprietate publică, cerută de persoana interesată, este incompatibilă cu uzul sau interesul public căruia îi este afectat bunul în cauză și, pe cale de consecință, să stabilească despăgubirea, justă și promptă, la care are dreptul cel interesat, potrivit alin. 3, și care ar urma să fie plătită de titularul dreptului de proprietate publică.

Despăgubirea trebuie să fie justă, adică să acopere integral eventualul prejudiciu suferit de cel interesat, ca urmare a faptului că dreptul de proprietate publică este incompatibil cu limita invocată; aceasta trebuie să fie și promptă, adică stabilită și achitată imediat.

Dacă acordul dintre titularul proprietății publice și persoana interesată este consemnat într-un înscris autentic, care cuprinde și despăgubirea la care are dreptul cea din urmă, înscrisul constituie titlu executoriu, potrivit art. 67 din Legea nr. 3 6/1995 a notarilor publici și a activității notariale. În ipoteza în care acordul nu precizează despăgubirea sau nu este încheiat în formă autentică, persoana interesată trebuie să formuleze acțiune în justiție, pentru obligarea titularului proprietății publice la despăgubiri.

În orice caz, dacă nu se realizează acordul prin care să se constate incompatibilitatea, divergența dintre cel interesat și titularul proprietății publice va fi soluționată pe cale judecătorească, așa cum prevede art. 862 alin. 2 in fine NCC, instanța fiind, bineînțeles, competentă să stabilească și justa și prompta despăgubire în favoarea persoanei interesate, în condițiile art. 862 alin. 3 NCC.

Fără a epuiza toate ipotezele posibile, nu există niciun impediment ca titularului dreptului de proprietate publică să i se impună să respecte distanța minimă de 60 de cm față de linia de hotar atunci când construiește, face plantații sau alte lucrări, astfel cum prevede art. 612 NCC, ori distanța plantațiilor prevăzută de art. 613 NCC

Corelatța proprietate publică – domeniul public.

CAPITOLUL II

COMPONENȚA DOMENIULUI PUBLIC
CONFORM PREVEDERILOR LEGALE

2.1. Sfera bunurilor domeniului public

Alineatul (1) al art. 859 din N.C.C. reia, practic, enumerarea bunurilor care fac obiectul exclusiv al proprietății publice care se regăsește și în art. 136 alin. (3) din Constituție

Prima parte a textului restrânge capacitatea de folosință a tuturor subiectelor de drept cu excepția statului, deoarece numai statul poate fi titularul dreptului de proprietate publică asupra următoarelor bunuri, prevăzute expres: bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental.

În acest sens pot fi aduse două argumente: pe de o parte, pct. I al anexei la Legea
nr. 213/1998 enumeră aceleași bunuri ca făcând parte din domeniul public, adică fiind obiect al proprietății publice, pe de altă parte, prin natura lor, bunurile menționate nu ar putea fi obiect al dreptului de proprietate al unităților administrativ-teritoriale.

Partea finală a textului prevede că sunt obiect exclusiv al proprietății publice și alte bunuri stabilite prin lege organică.

Aceste bunuri, spre deosebire de cele prevăzute în mod expres în prima parte a articolului, pot face obiectul dreptului de proprietate publică aparținând atât statului, cât și unităților administrativ-teritoriale.

Această mențiune generică, efectiv copiată din textul constituțional, prezintă același pericol ca și acesta din urmă, și anume că permite ca, prin lege organică, anumite categorii de bunuri, în ansamblul lor (de exemplu – terenurile), să fie declarate ca fiind obiectul exclusiv al proprietății publice, ceea ce ar exclude posibilitatea de a fi dobândite și deținute de alte subiecte de drept decât statul și unitățile administrativ-teritoriale.

Calificarea prin lege organică a unor bunuri ca fiind obiectul exclusiv al proprietății publice prezintă importanță și din perspectiva art. 860 alin. (3) N.C.C, care prevede felul în care acestea pot fi transferate din patrimoniul statului în cel al unităților administrativ-teritoriale sau invers.

Din cuprinsul alin. 2 al art. 859 N.C.C. rezultă că, pe lângă bunurile prevăzute în alin. 1 statul și unitățile administrativ-teritoriale mai pot avea și alte bunuri, care pot să facă parte fie din domeniul public, fie din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.

Aceste bunuri pot fi ori proprietate publică-și atunci vor face parte din domeniul public, fie proprietate privată-și arunci vor face parte din domeniul privat.

Fără să fie definită, noțiunea de domeniu-public sau privat-este folosită de o serie de acte normative: domeniu public-art. 4 și 5 din Legea nr. 18/1991; art. 3, 6, 8-10 din Legea
nr. 213/1998; art. 119 și 120 din Legea nr. 215/2001; art. 7 dinO.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României; art. 859 și 860 NCC etc.; domeniu privat-art. 6 din Legea
nr. 18/1991; art. 4, 6, 8, 10 din Legea nr. 213/1998; art. 119 și 121 din Legea nr. 215/2001; art. 553, 859 NCC etc..

Noțiunea nu este nouă, ea fiind prezentă și în Codul civil de la 1864.

Din citirea acestor texte rezultă că domeniul este „un ansamblu de bunuri, care aparțin statului sau unităților administrativ-teritoriale, având un regim juridic diferit, după cum este vorba de bunuri proprietate publică sau proprietate privată”. Cu alte cuvinte, domeniul este o universalitate de fapt, astfel cum este definită de art. 541 N.C.C., iar bunurile care alcătuiesc domeniul-fie el public sau privat-sunt bunuri domeniale.

Calificarea este importantă, printre altele, și pentru a nu confunda domeniul cu patrimoniul statului sau al unităților administrativ-teritoriale, care este o universalitate de drept, alcătuită din drepturi-atât reale, cât și de creanță-și din obligații care pot fi evaluate în bani, astfel cum prevede art. 31 alin. 1 N.C.C..

Relevant pentru această distincție este art. 119 din Legea nr. 215/2001, care prevede că patrimoniul unității administrativ-teritoriale este alcătuit din „bunurile mobile și imobile care aparțin domeniului public (…), domeniului privat (…), precum și drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial”.

Evident, domeniul public este compus din bunuri care aparțin statului sau unităților administrativ-teritoriale, aceste subiecte de drept având asupra lor un drept de proprietate publică-așa cum este reglementat de art. 136 din Constituție și de art. 554 alin. (1), art. 858 și art. 859 alin. (l) N.C.C.. De aici rezultă că relația dintre noțiunile de „domeniu public” și „proprietate publică” nu este una de identitate, deoarece ele desemnează realități juridice distincte: domeniul este un ansamblu de bunuri, iar proprietatea publică este dreptul care poartă asupra acestor bunuri.

Domeniul public este național, județean și local, astfel cum reiese din art. 860 N.C.C., dar și din art. 3 al Legii nr. 213/1998, precum și din anexa la această lege.

Domeniul privat este alcătuit tot din bunuri aparținând statului și
unităților-administrativ teritoriale, care exercită însă cu privire la ele un drept de proprietate privată.

În ceea ce provește interesul delimitării domeniului public de cel privat există o serie de consecințe importante ale acestei delimitări:

regimul juridic al celor două forme de proprietate e diferit, dreptul de proprietate publică fiind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil în timp ce dreptul de proprietate privată are același regim juridic, de drept comun, indiferen de titular, dacă prin lege nu se prevede altfel:

tocmai pentru că legea permite, bunurile din domeniul privat pot „împrumuta”, în ce privește regimul lor juridic, unele elemente de drept public, cum ar fi cazul constituirii dreptului de folosință gratuită asupra unor bunuri din domeniul privat-art. 124 din Legea nr. 215/2001 sau acceptarea donațiilor și legatelor cu sarcini de unitățile administrativ-teritoriale numai cu aprobarea consiliului județean sau a consiliul local, după caz, cu votul majorității consilierile: în funcție [art. 121 alin. (3) din Legea nr. 215/2001];

în sfârșit – dar fără a epuiza posibilele consecințe ale acestei delimitări – domeniul public și domeniul privat nu sunt realități juridice separate în mod imuabil, ele pot comunica între ele: un bun care aparține unuia dintre ele putând să treacă în celălalt, pentru aceasta existând o procedură reglementată de lege mai mult, trecerea unui bun din domeniul public în cel privat determină încetarea dreptului de proprietate publică.

2.2. Modalitați de valorificare a domeniului public

2.2.1. Dreptul de administrare

În concordanță cu art. 136 alin. 4 teza a II-a din Constituție, cu art. 551 pct. (7)-(9) N.C.C și art. 861 alin. 3 N.C.C, art. 866 reglementează drepturile reale, corespunzătoare proprietății publice; este vorba despre drepturi reale și nu despre dezmembrăminte ale acesteia, deoarece, fiind inalienabil, dreptul de proprietate publică nu este susceptibil de dezmembrare.

Ele sunt menționate și în art. 551 pct. (7)-(9) N.C.C, fiind apoi reglementate mai detaliat, după cum urmează: dreptul de administrare în art. 867-870 NCC; dreptul de concesiune în art. 871-873 NCC; dreptul de folosință în art. 874-875 NCC

Aceste drepturi reale sunt, de fapt, expresia modalității practice de exercitare indirectă a dreptului de proprietate publică de către titularii săi, statul și unitățile administrativ-teritoriale.

Trebuie făcută o mențiune în legătură cu dreptul de folosință: nici art. 551 pct. (9) NCC și nici art. 861 alin. 3 NCC nu menționează caracteristica sa esențială, și anume aceea a gratuității sale, care e prevăzută expres de art. 136 alin. 4 in fine din Constituție, ca și în art. 866, 874 și 875 NCC; drept urmare, este vorba de același drept, în toate aceste texte și, în niciun caz, acest drept real nu poate fi confundat cu dreptul de a folosi bunul născut dintr-un contract de comodat sau de închiriere, care sunt drepturi de creanță.

Constituirea dreptului de administrare

Dreptul de administrare este dreptul real principal corespunzător dreptului de proprietate publică, constituit prin hotărâre a guvernului, a consiliului județean sau a consiliului local în favoarea regiilor autonome, a autorităților administrației publice centrale și locale, a altor instituții publice de interes național, județean ori local și care conferă titularului său aptitudinea de a folosi și dispune de bunul dat în administrare în condițiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire..

Dreptul de administrare este reglementat, în principal, de art. 136 2 alin. 4 din Constituție, art. 4-6 din O.G. nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea regiilor autonome, art. 4 alin. 2 și 3 din O.U.G. nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 (celelalte texte referitoare la dreptul de administrare din această lege fiind abrogate prin art. 89 LPA), art. 123 din Legea nr. 215/2001 și art. 861 alin. 3, art. 866 și 867-870 NCC

În afară de alin. 1 al art. 867 NCC, în ce privește constituirea dreptului de administrare interesează și art. 123 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, potrivit căruia consiliile locale și consiliile județene hotărăsc ca bunurile ce aparțin domeniului public sau privat, de interes local sau județean, după caz, să fie date în administrarea regiilor autonome și instituțiilor publice. Deși textul e clar în privința constituirii dreptului de administrare și asupra unor bunuri din domeniul privat, deci asupra cărora poartă un drept de proprietate privată, totuși din reglementarea generală – în special din art. 136 alin. 4 din Constituție și din art. 861 și 866 NCC – rezultă că dreptul de administrare se poate constitui numai asupra unor bunuri din domeniul public, obiect al proprietății publice, nu și asupra unor bunuri proprietate privată. Constituirea are loc printr-un act de drept public, și anume un act de drept administrativ individual, nu printr-un act de drept privat.

Potrivit art. 867 alin. 2 NCC, autoritățile care constituie dreptul de administrare-guvernul și consiliile județene sau cele locale-au și dreptul de a controla modul în care este exercitat dreptul de administrare de către titularul său.

Controlul nu trebuie să rămână fără nicio consecință juridică, de aceea se poate spune că, dacă în urma verificărilor, se constată că dreptul nu este exercitat potrivit legii, actului de constituire sau destinației bunului, poate interveni, cu titlu de sancțiune, revocarea, potrivit art. 869 NCC

Exercitarea dreptului de administrare

Articolul 868 alin. 1 NCC prevede că titularii dreptului de administrare pot fi regiile autonome-constituite potrivit Legii nr. 15/1990 și reorganizate prin O.G. nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea regiilor autonome și O.U.G. nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome-, autoritățile administrației publice centrale sau locale (ministere, agenții guvernamentale, consilii județene sau locale, servicii deconcentrate ale administrației etc.) și instituțiile publice de interes național, județean ori local (instituții de învățământ, din domeniul sănătății, al culturii, al ordinii și siguranței publice etc.).

În raporturile juridice de drept privat, dreptul de administrare are aceleași caractere specifice ca și dreptul de proprietate publică: este inalienabil, imprescriptibil și insesizabil

Potrivit alin. 2 al art. 868 NCC, titularul dreptului de administrare are folosința și dispoziția bunului asupra căruia poartă acest drept. Titularul se bucură însă, în mod firesc, și de prerogativa posesiei. Aceste prerogative (atribute) au o configurație aparte, specifică dreptului de administrare.

Posesia este expresia juridică a stăpânirii bunului în calitate de titular al dreptului de administrare și nu a aproprierii, de care se bucură doar titularul proprietății publice.

Folosința este cel mai complex și important atribut al dreptului de administrare, deoarece conferă titularului aptitudinea de a utiliza bunul (jus utendi), dar și pe cea de a-i culege fructele (jus fruendi), atât pe cele naturale sau industriale, cât și pe cele civile, deoarece bunul dat în administrare poate fi închiriat, potrivit art. 14-16 din Legea nr. 213/1998.

Articolul 14 alin. 2 din lege prevede expres că titularul dreptului de administrare poate închiria bunul, închiriere care se poate face numai prin licitație publică (art. 15 din Legea nr. 213/1998), iar art. 16 alin. 2 arată cum se repartizează chiria între titularul dreptului de administrare și cel al dreptului de proprietate: o cotă de 20-50% revine celui dintâi, potrivit hotărârii guvernului sau consiliului județean ori local prin care s-a aprobat închirierea.

Titularul dreptului de administrare nu are dispoziția (jus abutendi) în deplinătatea ei, deoarece nu poate înstrăina bunul (acesta fiind inalienabil), deci nu are dispoziția juridică; are în schimb, în anumite limite, dispoziția materială, putând să culeagă productele (de exemplu, în cazul unei exploatări miniere sau forestiere etc.) sau chiar să modifice configurația materială a bunului (de exemplu, să renoveze și să modifice construcția asupra căreia poartă dreptul de administrare;

În orice caz, exercitarea acestor prerogative nu se poate face decât în condițiile legii și, dacă este cazul, potrivit celor stabilite în actul de constituire a dreptului, astfel cum dispune art. 868 alin. 2 in fine NCC; trebuie menționat că, actul de constituire fiind un act de drept public, el trebuie să prevadă expres ce poate să facă titularul dreptului de administrare, în materia dreptului public neavând aplicare adagiul „ceea ce nu este interzis este permis”.

De exemplu, prin acest act trebuie prevăzută expres posibilitatea titularului dreptului de administrare de a închiria, pentru ca acesta să poată închiria; în absența unei astfel de prevederi exprese în actul de constituire, închirierea nu e posibilă și dacă, totuși, ea are loc, titularul dreptului de administrare ar trebui să fie socotit că nu respectă actul de constituire și să fie sancționat prin revocarea dreptului.

Apărarea dreptului de administrare

Este posibil ca dreptul de administrare să fie încălcat în mai multe situații:

prin neexecutarea unor contracte (de exemplu, de închiriere) sau prin săvârșirea unor fapte ilicite (distrugeri cauzate bunului etc.);

prin negarea a însuși dreptul de proprietate publică sau

prin negarea lui de către un alt subiect de drept, apt – potrivit legii – să fie el titularul dreptului de administrare.

În primul caz, dreptul de administrare va fi apărat prin mijloace „nespecifice”, care îl protejează indirect (ca și în cazul dreptului de proprietate); în cel de-al doilea, practic este negat însuși dreptul de proprietate publică, iar titularul dreptului de administrare are obligațiile prevăzute în art. 865 alin. 2; practic, apărarea specifică a dreptului de administrare se realizează numai în cel de-al treilea caz, când în litigiu se află chiar acest drept.

În același timp, întrucât dreptul de administrare este susceptibil de posesie, el poate fi apărat și prin acțiunea posesorie, potrivit art. 949-952 NCC.

Potrivit art. 870 alin. 1 NCC, titularul dreptului este cel căruia îi revine obligația de a apăra în justiție dreptul de administrare; cu alte cuvinte, acțiunea prin care se apără acest drept, și anume acțiunea confesorie, va fi formulată de regia autonomă, autoritatea sau instituția publică căreia îi aparține dreptul, potrivit art. 868 alin. 1 NCC.

Acțiunea va fi formulată împotriva celui care împiedică exercitarea dreptului, care poate fi chiar proprietarul bunului, adică statul sau o unitate administrativ-teritorială în patrimoniul căreia se află dreptul de proprietate publică. împiedicarea exercitării dreptului poate să îmbrace orice formă (cum ar fi deposedarea de bun, interzicerea sau restricționarea accesului la bun, negarea dreptului etc.), dar trebuie să fie însoțită de pretenția pârâtului că el este titularul dreptului sau, în cazul pârâtului proprietar, că dreptul de administrare s-a stins.

Acțiunea confesorie este o acțiune reală, petitorie, cu caracter de realizare și imprescriptibilă.

Imprescriptibilitatea este justificată de faptul că dreptul pe care îl protejează este constituit pe temeiul dreptului de proprietate publică, acesta fiind imprescriptibil atât sub aspect extinctiv, cât și sub aspect achizitiv.

Evident, acțiunea este imprescriptibilă atâta timp cât durează dreptul protejat, fiindcă ea nu poate supraviețui stingerii dreptului (printr-unul din modurile prevăzute de art. 869 NCC). Sarcina probei incumbă reclamantului-cel care se pretinde titularul dreptului de administrare- iar dovada existenței dreptului său poate fi făcută numai cu actul administrativ de constituire, emis în condițiile art. 867 NCC.

Stingerea dreptului de administrare

Dreptul de administrare nu este perpetuu, ca dreptul de proprietate publică, pe care se întemeiază, astfel încât el este supus stingerii sau încetării, care se realizează, potrivit art. 869 NCC, în două cazuri: atunci când încetează însuși dreptul de proprietate publică și atunci autoritatea care l-a constituit îl revocă.

Doctrina a identificat și alte cazuri de stingere (încetare) a dreptului de administrare, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, cazuri care nu sunt prevăzute de art. 869 NCC, dar sunt pe deplin posibile și în prezent.

Încetarea dreptului de proprietate publică.

Este firesc ca, atunci când dreptul de proprietate publică se stinge sau încetează să înceteze și dreptul de administrare, deoarece acesta este un drept real principal corespunzător dreptului de proprietate publică (se constituie pe temeiul acestuia) și nu îi poate supraviețui.

Revocarea.

Organul care a constituit dreptul de administrare, ca reprezentant al titularului proprietății publice (adică guvernul, consiliile județene sau cele locale), poate să îl și revoce, printr-un act administrativ, de drept public, simetric.

Actul de revocare va fi emis în condițiile legii (deci cu respectarea competenței de a-1 emite și a formelor prevăzute de lege) dacă interesul public o impune. Sintagma „interes public” poate acoperi o gamă largă de situații de fapt care să impună revocarea dreptului de administrare, cum ar fi necesitatea transferului unui bun proprietate publică din administrarea unui subiect de drept în administrarea altuia, care are nevoie de el (de exemplu, în cazul restructurării activității unei autorități publice cu consecința transferului unei părți din competențele acesteia către altă instituție publică); dar situațiile de fapt pot fi legate și de conduita necorespunzătoare a titularului dreptului de administrare, care nu își exercită acest drept în mod corespunzător (de exemplu, nu respectă condițiile prevăzute în actul de constituire) sau chiar pune în pericol existența dreptului de proprietate publică de exemplu, nu își îndeplinește obligația de a-1 informa pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică, obligație prevăzută de art. 865 alin. 2 lit. a) NCC].

Revocarea poate fi făcută în mod unilateral, fără acordul titularului dreptului de administrare, dar nu în mod arbitrar, ci trebuie întemeiată pe necesitatea satisfacerii interesului public care o cere.

Alte cazuri.

Au fost identificate și alte cazuri de încetare a dreptului de administrare, care ar putea fi susținute și după intrarea în vigoare a noului Cod civil:

Trecerea bunului în administrarea altuia sau redistribuirea bunurilor;

transmiterea fără plată a bunurilor atribuite instituțiilor publice sau scoaterea lor din funcțiune, în condițiile H.G. nr. 481/1995;

trecerea unor bunuri din domeniul public în domeniul privat și

reorganizarea sau desființarea regiei autonome sau instituției publice.

Dintre acestea, practic primele trei nu sunt cauze independente de încetare a dreptului de administrare, deoarece ele trebuie să fie ulterioare actului de revocare, nefiind de conceput că ele ar putea avea loc anterior revocării: ordinea logică a actelor de drept administrativ impune emiterea mai întâi a actului de revocare și apoi a actului subsecvent de trecere a bunului în administrarea altuia etc.

Doar al patrulea (reorganizarea sau desființarea regiei autonome sau instituției publice) poate fi considerat ca un caz independent de încetare a dreptului de administrare, neprevăzut de noul Cod civil, întrucât – atâta timp cât regia autonomă sau instituția publică funcționează – este greu de acceptat că ar putea să îi fie retras dreptul de administrare (care poate fi, uneori, o condiție de fapt a funcționării sale; de exemplu, sediul, mijloacele de producție etc.).

De aceea, prin decizia de reorganizare sau desființare, implicit se revocă și dreptul de administrare (deși nimic nu se opune ca formal, în această decizie să fie menționată expres și revocarea dreptului de administrare).

2.2.2. Dreptul de concesiune

Noțiune

Dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică este dreptul real principal corespunzător dreptului de proprietate publică, constituit cu titlu oneros, printr-un contract de concesiune, încheiat-pentru o perioadă determinat-între proprietarul bunului, numit concedent, și o persoană fizică sau juridică, denumită concesionar, drept care conferă concesionarului aptitudinea de a poseda, folosi și dispune de bunul dat în concesiune, în condițiile stabilite de lege și de contract.

Titular. Drepturi și obligații

Titularul dreptului de concesiune-concesionarul-poate fi orice persoane fizică sau juridică, română sau străină. El are, potrivit art. 871 alin. 1 NCC, dreptul și – în același timp – obligația de a exploata bunul.

Așadar, în cazul concesiunii, exercitarea dreptului constituie o adevărată obligație pentru concesionar, ea fiind de esența acestui mecanism juridic, cauza (scopul) contractului de concesiune fiind exploatarea bunului.

Noul Cod civil nu prevede cine este concedentul, dar este evident că această calitate aparține titularului dreptului de proprietate publică. O.U.G. nr. 54/2006 este mai precisă în acest sens, prevăzând în art. 5 că au calitatea de concedent, în numele statului, județului, orașului sau comunei (deci titularii proprietății publice): a) ministerele sau alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, pentru bunurile proprietate publică a statului, și b) consiliile județene, consiliile locale, Consiliul General al Municipiului București sau instituțiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publică a județului, orașului sau comunei.

Constituire. Procedură.

Dreptul de concesiune se constituie prin încheierea contractului de concesiune, care prevede concesionarea bunului de către concedent concesionarului.

Alineatul 3 al art. 871 NCC prevede că procedura de concesionare, precum și încheierea, executarea și încetarea contractului de concesiune sunt supuse condițiilor prevăzute de lege. De asemenea, trebuie avut în vedere și art. 15 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia concesionarea bunurilor proprietate publică se face prin licitație publică, în condițiile legii.

Exercitarea dreptului de concesiune

Articolul 872 NCC reglementează modul de exercitare, de către concesionar, a dreptului de concesiune asupra bunurilor proprietate publică. Este vorba, de fapt, despre conținutul juridic al acestui drept, respectiv de atributele (prerogativele) pe care el le conferă titularului (concesionarului). Pentru o mai bună analiză a acestora, este necesară și identificarea caracterelor juridice ale dreptului.

Deși noul Cod civil nu o prevede, dreptul de concesiune este inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.

Potrivit art. 8 din O.U.G. nr. 54/2006, subconcesionarea este interzisă, iar art. 51 alin. 3 din același act normativ interzice „subconcesionarea obiectului concesiunii”, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.

Fiind inalienabil, dreptul este și insesizabil-el nu poate fi urmărit de creditorii concesionarului-după cum este și imprescriptibil, atât extinctiv, cât și achizitiv-nu poate fi dobândit prin prescripție achizitivă, ci numai prin mijloacele prevăzute de lege.

Caracterul inalienabil și interdicția de principiu a subconcesiunii conferă dreptului de concesiune un caracter intuitu personae.

În același timp, dreptul de concesiune nu este perpetuu, ci doar temporar, el putând fi constituit numai pentru o perioadă determinată [art." 871 alin. (1) NCC], de cel mult 49 de ani (art. 7 din O.U.G. nr. 54/2006).

Conținutul juridic.

Potrivit art. 872 alin. 1 teza I NCC, concesionarul poate efectua orice acte materiale sau juridice necesare pentru a asigura exploatarea bunului. Așadar, titularul dreptului de concesiune are posesia, folosința și dispoziția asupra bunului concesionat, aceste prerogative având o configurație specifică.

Posesia presupune convingerea titularului că dreptul îi aparține, precum și stăpânirea materială a bunului, atunci când acesta nu se află în detenția altuia, ca urmare a încheierii unor acte juridice încheiate de concesionar.

Folosința este cea care permite utilizarea bunului (care se poate realiza prin acte materiale, dar și acte juridice, cum ar fi, spre exemplu, încheierea unor contracte de întreținere a bunului etc.) și culegerea fructelor [care e prevăzută expres în art. 872 alin. (2) NCC și poate să presupună acte materiale.

În privința închirierii de către concesionar a bunului concesionat, ca principiu nu se mai aplică regula prevăzută de art. 15 din Legea nr. 213/1998, în sensul că închirierea se face numai prin licitație publică, deoarece bunul nu mai este închiriat de proprietar, ci de concesionar.

Articolul 872 alin. 3 NCC dispune că exercitarea dreptului de concesiune este supusă controlului din partea concedentului, în condițiile legii și ale contractului de concesiune.

2.2.3. Dreptul de folosință cu titlu gratuit

Dreptul de folosință cu titlu gratuit, reglementat de art. 866, 874 și 875 NCC, este un drept real corespunzător dreptului de proprietate publică, astfel cum dispune art. 136 alin. 4 din Constituție;

Noțiune

Dreptul de folosință cu titlu gratuit asupra bunurilor proprietate publică este dreptul real principal corespunzător dreptului de proprietate publică, constituit cu titlu gratuit, pentru un termen limitat, în favoarea instituțiilor de utilitate publică și care le conferă acestora aptitudinea de a poseda, folosi și dispune de bunul dat în folosință, în condițiile stabilite de lege și actul de constituire.

Titulari

Dreptul de folosință se constituie, potrivit art. 136 alin. 4 din Constituție și art. 874 alin. 1 NCC pentru instituțiile de utilitate publică. Acestea nu pot fi decât
persoane juridice de drept privat, deoarece pentru instituțiile publice se poate constitui, tot
cu titlu gratuit, dreptul de administrare.

Mai exact, este vorba de persoanele juridice înființate conform O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații

Caractere juridice

Ca și dreptul de proprietate publică, pe care se întemeiază, dreptul de folosință gratuită este inalienabil, imprescriptibil și insesizabil. El este un drept temporar, nu perpetuu și este și intuitu personae

Conținut juridic.

Dreptul de folosință gratuită conferă titularului său posesia, folosința și dispoziția, în condițiile prevăzute de lege și de actul de constituire. Titularul are posesia, în sensul că stăpânește bunul, dar nu în calitate de proprietar, ci de titular al dreptului de folosință.

În privința folosinței, el utilizează bunul, dar nu poate să culeagă fructele civile decât dacă i s-a permis acest lucru în mod expres, prin actul de constituire.

CAPITOLUL III

APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

3.1. Considerații introductive

Și dreptul de proprietate publică poate fi încălcat, astfel încât grija legiuitorului de a reglementa apărarea sa este pe deplin explicabilă. Anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, problema era reglementată de art. 480 C.civ. și, în ce privește drepturile reale corespunzătoare proprietății publice, de art. 12 alin. 4-(6) din Legea nr. 213/1998; alin. 4 și (6) au fost abrogate prin art. 89 pet. 3 și (5) LPA, iar alin. (5) a fost modificat prin art. 89 pet. 4 din aceeași lege.

Referitor la apărarea proprietății publice, trebuie menționat și art. 136 alin. 2 din Constituție, care prevede că „proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege”.

Prin garantare se urmărește protejarea unităților administrativ-teritoriale împotriva unor acțiuni abuzive ale statului, în vederea asigurării principiului autonomiei locale, prevăzut de art. 120 alin. 1 din Constituție, precum și protejarea patrimoniului public împotriva unor acțiuni ilegale de trecere a unor bunuri din domeniul public în domeniul privat; prin ocrotire se înțelege apărarea, prin lege, a dreptului de proprietate publică împotriva oricăror încălcări, indiferent din partea cui ar veni.

Din acest punct de vedere, dreptul de proprietate publică – precum dreptul de proprietate privată – poate fi apărat prin mijloace specifice, directe, cum este acțiunea în revendicare, precum și prin mijloace nespecifice, indirecte, cum ar fi acțiunile întemeiate pe contract (în cazul contractului de închiriere – acțiunile prin care se tinde la obținerea plății chiriei sau restituirea bunului închiriat), acțiunea prin care se tinde la repararea unui prejudiciu cauzat proprietății publice printr-o faptă ilicită, acțiuni în anulare sau constatarea nulității unui contract

În sfârșit, deși nu apără proprietatea, ci numai posesia, acțiunea posesorie poate fi intentate și de către proprietarul bunului, care a pierdut posesia, deci ele pot fi utilizate și de către titularul dreptului de proprietate publică în cazul în care a pierdut posesia unui bun din domeniul public.

3.2. Obligația titularului dreptului de proprietate publică

Statul sau unitățile administrativ-teritoriale au, potrivit alin. 1 al art. 865 NCC, obligația de a întreprinde orice măsuri necesare pentru apărarea proprietății publice: atât măsuri administrative, de identificare și inventariere a acestor bunuri (art. 18-22 din Legea nr. 213/1998), cât și măsuri de natură judiciară, fie ele civile – acțiuni în justiție prin care, în general se apără proprietatea (acțiuni contractuale și delictuale), acțiuni posesorii, precum și acțiunea în revendicare, potrivit art. 865 alin. 3 NCC, care face trimitere la art. 563 NCC – sau penale – plângeri referitoare la atingeri, de natură penală, aduse proprietății publice.

3.3. Obligațiile titularilor drepturilor reale corespunzătoare proprietății publice.

Titularii dreptului de administrare, concesiune sau folosință gratuită au, potrivit alin. 2 al art. 865, două obligații:

Să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică.

În alin. 4 al art. 12 din Legea nr. 213/1998, abrogat prin art. 89 pct. 3 LPA, se prevedea că titularul dreptului de administrare răspunde pentru prejudiciile cauzate pentru neîndeplinirea acestei obligații, putându-se ajunge chiar la revocarea dreptului de administrare pentru acest motiv, iar alin. (6) al art. 12 din Legea nr. 213/1998, abrogat prin art. 89 pct. (5) LPA, extindea această obligație și în cazul concesiunii și al închirierii.

Deși aceste texte, utile, au fost abrogate în mod inexplicabil, fără ca în noul Cod civil să existe prevederi similare, soluțiile pot fi aplicate și în prezent, omisiunea de a-1 înștiința pe titularul proprietății publice constituind o neîndeplinire a obligației legale prevăzute de art. 865 alin. 2 lit. a) NCC, care – dacă îl prejudiciază pe titular – trebuie să atragă după sine răspunderea celui care nu a îndeplinit-o. Evident, aceeași trebuie să fie soluția și în cazul titularului dreptului de folosință gratuită, cu privire la care nu exista o prevedere similară în Legea nr. 213/1998.

Să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă.

În îndeplinirea acestei obligații, titularii dreptului de administrare, concesiune sau folosință gratuită, chemați în judecată într-un litigiu care privește dreptul de proprietate publică, trebuie să formuleze o cerere de arătare a titularului dreptului, potrivit art. 64-66 C.proc.civ. Deși textul nu o prevede, în mod firesc -deoarece se referă la drepturile reale corespunzătoare proprietății publice și nu la închirierea bunurilor din domeniul public, trebuie menționată și obligația locatarului unui astfel de bun de a-1 introduce în proces pe locator (titularul dreptului de proprietate publică), potrivit dreptului comun.

3.4. Acțiunea în revendicare

Articolul 865 alin. 3 NCC face trimitere la art. 563 NCC, care reglementează acțiunea în revendicare, cu mențiunea că dispozițiile celui din urmă se aplică în mod corespunzător și în cazul apărării dreptului de proprietate publică. Așadar, prin asemănare cu dreptul comun, se poate spune că acțiunea în revendicare a unui bun proprietate publică este acțiunea prin care titularul dreptului, care a pierdut posesia bunului, cere în justiție, în contradictoriu cu posesorul acelui bun, să îi fie recunoscut dreptul de proprietate publică, iar posesorul neproprietar să fie obligat la restituirea bunului.

În mod evident, titularul acțiunii nu poate fi decât statul sau o unitate administrativ-teritorială. Anterior intrării în vigoare a noului Cod civil și modificării Legii nr. 213/1998 prin art. 89 LPA, art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 prevedea că, în litigiile referitoare la dreptul de administrare, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, iar unitățile administrativ-teritoriale, de către consiliile județene, de Consiliul General al Municipiului București sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, președintelui consiliului județean sau primarului, iar acesta poate desemna un alt funcționar de stat sau un avocat care să-1 reprezinte în fața instanței.

Alineatul (6) al aceluiași text menționa că aceste dispoziții sunt aplicabile și în litigiile privitoare la dreptul de concesiune, închiriere sau la dreptul de proprietate asupra bunurilor concesionate sau închiriate. De vreme ce aceste texte, coroborate, dădeau organelor menționate puterea de reprezentare a titularilor dreptului de proprietate publică în litigiile privitoare la „dreptul de proprietate asupra bunurilor concesionate sau închiriate”, în mod corect ele au fost interpretate extensiv și s-a considerat că art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 se aplică în cazul acțiunilor în revendicare a bunurilor proprietate publică.

Deși toate alineatele art. 12 din Legea nr. 213/1998 au fost abrogate prin art. 89 LPA, cu excepția alin. (5), interpretarea extensivă a acestuia și aplicabilitatea lui și în cazul acțiunii în revendicare se impune, deoarece, altfel, s-ar ajunge la concluzia că, în cazul litigiilor privitoare la dreptul de administrare (constituit pe temeiul proprietății publice), există o formă de reprezentare specială a titularilor, în timp ce în litigiile referitoare la dreptul de proprietate publică în sine reprezentarea titularilor s-ar face potrivit dreptului comun [adică art. 223 NCC; art. 62 alin. 1 și art. 102 alin. 1 din Legea 215/2001], ceea ce nu poate fi acceptat.

În același timp, chiar dacă acțiunea ar fi introdusă inițial de titularul unuia din drepturile reale corespunzătoare proprietății publice, acesta are obligația de a-1 introduce în cauză pe titularul dreptului de proprietate.

Acțiunea în revendicare a unui bun proprietate publică este o acțiune reală, petitorie-în cadrul ei se dispută însuși dreptul de proprietate publică-, în realizarea dreptului și imprescriptibilă. Această acțiune este imprescriptibilă extinctiv, ca orice acțiune în revendicare, conform art. 563 alin. 2 NCC și, dat fiind caracterul inalienabil al proprietății publice, nu este afectată nici măcar de prescripțiile speciale, reglementate în această materie, cum ar fi termenul de prescripție special de trei ani, prevăzut de art. 520 C.proc.civ. în cazul bunurilor imobile dobândite prin adjudecare în cadrul executării silite, sau cel de un an, în cazul avulsiunii, prevăzut de art. 572 NCC..

În același timp, acțiunea în revendicare nu va putea fi paralizată prin invocarea, de către pârât, a uzucapiunii, a posesiei de bună-credință, în cazul bunurilor mobile sau a oricărui alt mod de dobândire deoarece ea este întemeiată pe dreptul de proprietate publică, iar acesta este imprescriptibil, atât extinctiv, cât și achizitiv.

Reclamantul, în acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate publică, trebuie să facă dovada dreptului său conform dreptului comun .

În acest context, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 554 alin. 1 in fine și art. 858 in fine NCC, care prevăd că un bun este obiect al proprietății publice dacă a fost dobândit de titularul său în mod legal-deci prin unul din modurile prevăzute de art. 863 N.C.C-, precum și art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile din domeniul public trebuie să fi fost dobândite cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data intrării lor în patrimoniul titularului, adică acesta trebuie să aibă asupra lor un titlul valabil.

Cu alte cuvinte, reclamantul trebuie să facă dovada unui titlu legal de proprietate asupra bunului revendicat, simpla înscriere într-un inventar, întocmit potrivit art. 19-21 din Legea nr. 213/1998, sau aparenta identitate a bunului cu unul din cele prevăzute de art. 136 alin. 3 din Constituție și de art. 859 alin. 1 NCC neavând valența de a genera o prezumție de existență a dreptului de proprietate publică.. Chiar dacă bunul a fost declarat prin lege ca fiind de uz sau interes public, el trebuie să fi intrat legal în patrimoniul titularului său, altfel legea poate fi suspectă de neconstituționalitate, pentru încălcarea dreptului de proprietate privată, protejat de art. 44 din Constituție.

În ceea ce privește efectele admiterii acțiunii în revendicare acestea sunt cele din dreptul comun, prevăzute de art. 566 NCC, mai puțin dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credință, al bunului proprietate publică, fructe care nu se pierd de către proprietar datorită caracterului inalienabil și imprescriptibil al dreptului

Dacă posesorul a făcut cheltuieli cu obținerea fructelor, el are dreptul la restituirea acestora, potrivit art. 566 alin. (5) NCC.

Deși are un regim juridic în mod evident diferit față de cel al acțiunii în revendicare a unui bun proprietate privată, nu se poate spune că acest regim juridic este „preferențial”, ci doar că prezintă aspecte specifice, determinate de natura specifică a dreptului de proprietate publică, în acest sens, Curtea Constituțională a decis ocrotirea diferită a celor două forme de proprietate (privată și publică) semnifică doar diferențe de regim juridic și nu o apărare preferențială a dreptului de proprietate publică.

CAPITOLUL IV

PRACTCĂ JUDICIARĂ

Expropriere. Cerere de acordare a despăgubirilor reprezentând beneficiul nerealizat. Condiția dovedirii existenței unui prejudiciu viitor, cert și previzibil.

În ceea ce privește prejudiciul cauzat proprietarului prin expropriere – care vizează consecințele generate asupra beneficiilor certe, previzibile, actuale sau viitoare, de care titularul dreptului nu se mai poate bucura -, pentru dovedirea existenței beneficiului nerealizat, incumbă părții care se pretinde îndreptățită să propună dovezi relevante și pertinente. Sub acest aspect, este important ca cel care înaintează cererea privind aceste pretenții, să desfășoare o activitate în mod regulat, de al cărei beneficiu să fi fost privat din cauza pierderii suferite în urma exproprierii. Deci, în baza probelor administrate trebuie să poată fi stabilit cuantumul sumei realizate de reclamant ca urmare a activității desfășurate în mod regulat, căci dacă nu poate fi stabilit caracterul constant al veniturilor, nu există nici posibilitatea de evaluare a acestora.

Astfel, cum prejudiciul calculat de către expert a fost cuantificat exclusiv pe baza prețului stabilit printr-un contract de cesiune și superficie derulat anterior exproprierii și în considerarea încheierii unei astfel de convenții în viitor, pe o perioadă de 25 de ani,  instanța de apel în mod corect a reținut ca nejustificată cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata acestui prejudiciu, pretenția sa nefiind susținută probator prin depunerea de înscrisuri care să ateste că cedarea folosinței terenului expropriat în schimbul unei sume de bani echivalente celei prevăzute în contractul invocat ca element comparativ, este reală și concretă.

Î.C.C.J, secția I civilă, deczia nr. 57 din 13 ianuarie 2017

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., au solicitat instanței ca prin hotărâre judecătorească să dispună anularea hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr.3 din 30.05.2012 emisă de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România și să oblige pârâtul la plata unor despăgubiri corespunzătoare prețului de piață al suprafeței al suprafeței expropriate, în cuantum de 3.000 euro (0,67 euro/mp), în echivalent lei la data plății efective, precum și la plata sumei de 60.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului creat prin exproprierea suprafeței de 4.453 mp.

În motivare s-a arătat că suma de 1.961 lei, stabilită prin hotărârea atacată în cauză cu titlu de despăgubire aferentă terenului expropriat din proprietatea reclamanților, în suprafață de 4.453 mp, nu corespunde valorii de circulație a bunului, calculată potrivit art.26 din Legea nr.33/1994, respectiv în funcție de amplasament, prețul pieței, fertilitatea solului, pagubele produse în urma exproprierii.

Au susținut reclamanții că pârâta a emis hotărârea cu încălcarea dispozițiilor legale și a stabilit o despăgubire derizorie, fără a ține cont de prejudiciul pe care l-au suferit prin pierderea proprietății, respectiv prin imposibilitatea încheierii unui contract de cesiune și superficie conform contractului autentificat sub nr. x din 18.09.2009, care le-ar fi asigurat un câștig de 60.000 euro pe o perioadă de 30 de ani.

S-a pretins, totodată, că pentru alte suprafețe expropriate, pârâtul a stabilit un cuantum mai mare al despăgubirilor, ținând cont de amplasamentul imobilului, de suprafața expropriată sau de alte elemente.

Prin precizările la acțiune depuse la termenul din 31.01.2013, reclamanții au arătat că prejudiciul pretins, în cuantum de 60.000 euro, este dovedit prin contractul de cesiune și superficie depus la dosar și li se cuvine în temeiul art.26 din Legea nr.33/1994, pe lângă prețul imobilului ce a făcut obiectul exproprierii,  ca urmare a imposibilității de exploatare a acestuia pe un termen de 30 de ani.

Prin sentința civilă nr.2704 din 06.06.2013 Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut că reclamanții se legitimează ca proprietari ai terenului situat în extravilanul localității Ciocârlia, parcela x6/12/2, în suprafață totală de 28.8000 mp, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 03.07.2009 și figurează la poziția 334 în Anexa la Decizia de expropriere nr.1651/2011 a Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA cu o despăgubire în valoare de 1.961 lei, pentru o suprafață expropriată de 4.453 mp teren extravilan.

Prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr.3 din 30.05.2012 a Comisiei de verificare a dreptului de proprietate sau a altui drept real de la nivelul localității Ciocârlia, s-a aprobat acordarea despăgubirii pentru parte din proprietatea reclamanților, respectiv pentru terenul extravilan în suprafață de 4.453,00 mp reprezentând parcela x6/12/2, cu număr cadastral x0, expropriat în scopul construirii lucrării de utilitate publică „Autostrada București-Constanța”, tronsonul 6, Cernavodă-Constanța”, iar cuantumul acesteia – stabilit potrivit Legii nr.255/2010 și Normelor de aplicare a acestui act normativ, precum și în baza raportului de expertiză tehnică de evaluare – a fost în sumă totală de 1.961,00 lei.

Examinând legalitatea hotărârii de expropriere în  limitele stabilite de reclamanți, care au contestat valoarea despăgubirilor acordate pentru suprafața de teren expropriată, tribunalul a avut în vedere etapele procedurii de expropriere, astfel cum sunt stabilite de art.4 din Legea nr.255/2010, prevederile art.11 alin. (7) – (9) din același act normativ, referitoare la modalitatea de întocmire a raportului de evaluare, dar și pe cele ale art.22 alin.(3) din Legea nr.255/2010, care fac trimitere la dispozițiile art.21-27 din Legea nr.33/1194.

S-a avut în vedere că, potrivit raportului de evaluare valorificat prin hotărârea de expropriere contestată, valoarea de piață a parcelei expropriate a fost calculată și prin metoda comparației directe, folosindu-se ca elemente de comparație: dimensiune, localizare (criteriu fundamental în selectarea comparabilelor), tipul de recoltă de pe suprafața evaluată, utilitățile din zonă, destinația, categoria localității (caracteristicile sociale ale acesteia), clasa de calitate a terenului, drumuri de acces și baze de depozitare; s-a avut, totodată, în vedere situația de fapt existentă la data inspecției, categoria de folosință conform documentației tehnico-cadastrale a imobilului în cauză, precum și nivelul valorilor estimate în grila notarilor publici, procedura de evaluare fiind conformă cu standardele, recomandările și metodologia de lucru recomandate de către ANEVAR.

Astfel, s-a stabilit că valoarea despăgubirii cuvenită reclamanților pentru terenul în suprafață de 4.453 mp, reprezentând parcela x6/12, cu număr cadastral x7 este de 1.916 lei, compusă din 1.705 lei – valoarea de circulație a terenului expropriat estimată conform grilei notarilor publici (0,383 lei/mp) și 256 lei – valoarea prejudiciului cauzat proprietarului.

În ceea ce privește valoarea de circulație a imobilului s-a constatat că reclamanții s-au rezumat să pretindă la modul general că aceasta nu corespunde prețului de piață, fără a arăta în concret ce elemente de comparație au fost alese în mod greșit sau nu au fost avute în vedere. De asemenea, nu au pretins că valoarea stabilită de expropriator nu corespunde celei înscrise în grila notarilor publici pentru terenurile amplasate în zona în discuție în perioada analizată și că, astfel, ar fi fost încălcate dispozițiilor art.11 din Legea nr.255/2010.

A mai arătat instanța de fond că experții desemnați în cauză nu au putut stabili valoarea de circulație a terenului expropriat prin metoda comparației directe, deoarece nu au identificat suficiente tranzacții din perioada respectivă, cu date sigure, care să indice caracteristicile valorii sau tendințele de piață; că potrivit experților, tranzacțiile pentru terenurile extravilane sunt în stagnare, cererea și oferta fiind inexistente în ultima perioadă, iar în urma investigațiilor făcute pe piața imobiliară din zona comunei Ciocârlia, ca și a informațiilor culese din presa locală cu specific oferte imobiliare, nu s-au găsit oferte similare de vânzări.

S-a subliniat, totodată, că reclamanții nu au depus dovezi ale unor tranzacții încheiate pentru terenuri similare celui în litigiu, la o dată apropiată de data evaluării făcute de către expropriator, deși le revenea această sarcină, potrivit art.129 C.proc.civ., ci au solicitat ca instanța să aibă în vedere valoarea stabilită de experții judiciari prin metoda capitalizării rentei funciare, în varianta B, respectiv pe baza datelor menționate în contractul de cesiune și superficie autentificat sub nr. x din 18.09.2009, existent la dosarul cauzei și aflat în derulare (24.580,56 lei).

Față de lipsa unor dovezi certe privind tranzacții pentru terenuri similare la momentul evaluării sau referitoare la schimbarea destinației, precum și prin raportare la prevederile art.26 alin.(2) din Legea nr.33/1994, instanța de fond a constatat că, din punctul de vedere al situației juridice și al momentului concret la care s-a stabilit valoarea reală a imobilului expropriat, despăgubirea primită de reclamanți a avut un caracter echitabil, respectiv că expertul evaluator desemnat de către expropriator a analizat toate elementele în directă legătură cu data evaluării, iar reperele de evaluare au fost corecte, valorile de circulație stabilite prin raportul de evaluare care a stat la baza emiterii hotărârii de expropriere corespunzând cerinței de actualitate și de realitate în determinarea sumei cuvenită reclamanților.

Referitor la cea de-a doua componentă a despăgubirii cuvenită reclamanților în urma exproprierii s-a reținut că experții desemnați să efectueze expertiza în cauză au stabilit valoarea prejudiciului suferit prin secționarea terenului la suma de 3.022 lei reprezentând costuri suplimentare pentru transport pe distanța de 12 km, pe care reclamanții vor trebui să o parcurgă pentru a accede la parcela în suprafață de 10.158 mp, rămasă în proprietate. S-a apreciat că acest cuantum nu poate fi, însă, avut în vedere în condițiile în care valoarea de circulație a terenului a fost menținută, deoarece s-ar ajunge în situația inacceptabilă ca statul să plătească doar pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin secționarea proprietății reclamanților, o sumă de aproape două ori mai mare decât valoarea terenului expropriat.

S-a mai reținut, pe de altă parte, că reclamanții nu au criticat hotărârea de stabilire a despăgubirilor cuvenite în urma exproprierii și sub aspectul cuantumului prejudiciului suferit ca urmare a secționării terenului, ci doar din perspectiva foloaselor pe care le-ar fi obținut timp de 30 de ani, în cazul în care ar fi încheiat pentru terenul expropriat un contract de cesiune și superficie similar celui atașat la dosar (cu valoarea de 2.000 euro/an) și că abia ulterior și-au însușit valorile din raportul de expertiză judiciară și au solicitat ca datele rezultate din contractul în discuție să fie valorificate pentru stabilirea valorii reale de circulație a terenului expropriat, iar nu pentru stabilirea  prejudiciului.

Pentru aceste motive, tribunalul a respins ca nefondată acțiunea formulată, reținând că valoarea de circulație avută în vedere de Comisia de analiză la data stabilirii despăgubirilor este corectă și că reclamanților nu li s-a adus, potrivit legii, nicio daună care să presupună acordarea unei despăgubiri suplimentare ca efect al exproprierii.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții și au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie invocând greșita aplicare a prevederilor Legii nr.255/2010 și ale Legii nr.33/1994.

Au susținut recurenții că prin însușirea sumei de 1.961 lei, stabilită de expropriator cu titlu de despăgubire pentru terenul în suprafață de 4.453 mp, expropriat în cauză, instanța de fond a nesocotit prevederile art.26 din Legea nr.33/1994, care impun ca la stabilirea despăgubirii cuvenită expropriatului să fie avută în vedere valoarea reală a imobilului expropriat.

S-a pretins că valoarea reală a imobilului reprezintă prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele cu caracteristici similare, amplasate în aceeași unitate administrativ teritorială, ori valoarea stabilită de expropriator și însușită de instanță reprezintă, după cum rezultă din raportul de evaluare întocmit cu ocazia exproprierii, valoarea cuprinsă în grila notarilor publici pentru terenul expropriat, iar nu prețul de piață al bunului.

Referitor la raportul de expertiză întocmit în fața instanței de fond s-a arătat că, deși experții nu au utilizat metoda comparației directe, ci pe aceea a capitalizării rentei funciare, valoarea astfel stabilită reprezintă o valoare de piață a imobilului, conformă reglementărilor în materie, respectiv art.22 alin.(3) din Legea nr.255/2010 și art.21-27 din Legea nr.33/1994.

S-a solicitat, în consecință, ca despăgubirea aferentă terenului expropriat să fie stabilită conform variantei B din raportul de evaluare întocmit la instanța de fond, apreciindu-se că aceasta corespunde prețului de piață al imobilului expropriat și acoperă integral prejudiciul cauzat prin expropriere.

Prin încheierea pronunțată la 26.03.2014, Curtea de Apel Constanța a calificat calea de atac declarată împotriva sentinței instanței de fond ca fiind apel, potrivit art.2 pct.1 lit. f) raportat la art.3 pct.2 C.proc.civ., coroborat cu art.22 alin.(3) din Legea nr.255/2010 și art.23 alin.(2) din Legea nr. 33/1994.

În temeiul art.295 alin.(2) C.proc.civ., Curtea a încuviințat completarea probei cu înscrisuri și efectuarea unui supliment la raportul de expertiză ce a avut ca obiective stabilirea valorii de circulație a terenului expropriat la data întocmirii raportului de expertiză și evaluarea prejudiciului cauzat prin expropriere, inclusiv prin raportare la contractul de superficie, avut în vedere la stabilirea valorii de circulație a terenului în varianta B a raportului de expertiză.

Prin suplimentul la raportul de expertiză ce a fost depus la 25.11.2014, comisia de experți a stabilit, cu opinia separată a d-lui expert C., o valoare a terenului expropriat – determinată prin metoda comparației directe și în raport de documentația depusă la dosar în apel – de 4.007,7 lei și o valoare a prejudiciului cauzat prin expropriere de 7.172,5 lei.

Obiecțiunile formulate de părți cu privire la acest răspuns al experților au fost încuviințate în parte de Curte la termenul din 28.01.2015, iar la termenul din 25.03.2015 aceeași instanță a dispus, în raport de statuările Deciziei nr. 12 din 15.01.2015 a Curții Constituționale, completarea probei cu înscrisuri și suplimentarea obiectivelor expertizei imobiliare; în consecință, la cererea instanței, BNP X. și BNP Y. au înaintat copii ale unor contracte de vânzare cumpărare perfectate în prima jumătate a anului 2012 pentru terenuri similare celui expropriat, iar prin raportul de expertiză depus la 29.10.2015 comisia de experți a evaluat terenul prin raportare la data transferului dreptului de proprietate, stabilind o despăgubire de 13.694 lei, din care 2.894 lei valoarea terenului expropriat, 2.189 lei cost suplimentar rută ocolitoare și 8.611 lei valoarea prejudiciului nerealizat.

Urmare a încuviințării parțiale a obiecțiunilor aduse de intimatul pârât acestui raport de expertiză, experții au subliniat că valorificarea comparabilelor indicate în adresa Primăriei comunei Ciocârlia din 2013 nu a fost posibilă din cauza lipsei datei calendaristice a tranzacțiilor menționate și au explicat modalitatea de calcul a prejudiciului constând în costurile suplimentare impuse de ruta ocolitoare, respectiv conform tehnologiei de cultură a grâului de consum.

Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în raport cu criticile formulate, Curtea a reținut următoarele:

Pretenția dedusă judecății în cauză vizează încălcarea dreptului la indemnizare al reclamanților, în calitatea lor de proprietari ai imobilului expropriat, prin modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirii acordată de pârâtul expropriator.

În cazul exproprierii, despăgubirea reprezintă o compensație pentru pierderea suferită de proprietar ori, eventual, de ceilalți titulari de drepturi reale, ca urmare a pierderii dreptului de proprietate sau a altui drept real principal asupra bunului expropriat.

Art.26 alin.(1) din Legea nr.33/1994 – dispoziție legală aplicabilă și în cazul exproprierii reglementată de Legea nr.255/2010, așa cum rezultă din prevederile art.22 ale acestui act normativ – stabilește că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite, iar în alin.(2) al textului se prevede că la calcularea despăgubirilor, experții și instanța de judecată vor avea în vedere prețul de vânzare al imobilelor de același fel în unitatea administrativ teritorială, precum și daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

Întrucât prin Decizia nr.12/2015 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României nr.152 din 03.03.2015, s-a stabilit, inclusiv prin raportare la prevederile Legii nr.255/2010, că la calcularea cuantumului despăgubirilor solicitate potrivit art.22 alin.(1) din acest act normativ, experții și instanța de judecată vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate, este de necontestat că prima componentă a despăgubirii, respectiv valoarea reală a bunului expropriat, reprezintă echivalentul acestui preț care este, de fapt, valoarea de piață a imobilului, definită în Standardele internaționale de evaluare IVS 1 ca suma estimată pentru o proprietate ce va fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis și un vânzător hotărât, într-o tranzacție cu preț determinat obiectiv.

În același sens a statuat Curtea Constituțională și prin decizia nr. 380 din 26.05.2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.22 alin.(3) din Legea nr.255/2010,  raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispozițiile art.26 alin.(2) din Legea nr. 33/1994, publicată în Monitorul Oficial nr.527 din 15.07.2015, în considerentele căreia a arătat că ”valoarea bunului expropriat nu poate fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului, finalitate urmărită atât prin Legea nr.33/1994, cât și prin jurisprudența Curții Constituționale.

În speță, evaluarea imobilului expropriat s-a raportat la momentul anului 2011, când prin raportul de evaluare a proprietăților imobiliare ce vor fi expropriate în vederea realizării lucrării de utilitate publică ”Autostrada București – Constanța, tronsonul 6, Cernavodă – Constanța”, s-a stabilit o valoare de piață de 0,383 lei /mp pentru terenurile arabile din extravilanul localității Ciocârlia, în funcție de care s-a determinat și cuantumul despăgubirii datorată de expropriator pentru terenul în litigiu, de 1.961 lei, consemnată la poziția 334 în ”completarea” listei imobilelor care constituie coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică anterior menționată.

Întrucât singura expertiză prin care terenul expropriat a fost evaluat pe parcursul procedurii judiciare de față în raport cu momentul transferului dreptului de proprietate, conform statuărilor Curții Constituționale, este cea depusă la dosar la 29.10.2015, prin care s-a determinat o valoare a terenului supus exproprierii de 2.894 lei (0,65 lei/mp), prin metoda comparației directe, Curtea a analizat pretenția reclamanților, de majorare a cuantumului despăgubirii stabilită de expropriator, prin prisma concluziilor acestei lucrări de evaluare și a constatat că despăgubirea astfel calculată corespunde exigenței constituționale a justei despăgubiri, întrucât a fost stabilită prin valorificarea unor informații obținute din tranzacții perfectate efectiv pentru terenuri similare, înregistrate la BNP Y. la 17.01.2012, respectiv 09.02.2012, prin aplicarea unei metode de determinare a prețului de tranzacționare prevăzut de standardele internaționale de evaluare, fiind selectată comparabila pentru care nu a fost efectuată nicio corecție și care vizează un teren de 13.500 mp, cu un amplasament similar celui expropriat și cu aceeași categorie de folosință.

S-a apreciat, în consecință, că suma stabilită prin expertiza depusă în apel la 29.10.2015 poate fi în mod justificat apreciată ca reprezentând prețul real al terenului expropriat din proprietatea reclamanților, cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială, întrucât a fost stabilită pe baza unor elemente care pot fundamenta calculul despăgubirii datorată în cazul exproprierii potrivit criteriului stabilit de art.26 alin.(2) din Legea nr.33/1994, iar nu prin raportare la elemente speculative, pur ipotetice,deduse din convenții având ca obiect cedarea folosinței unor suprafețe de teren amplasate în zone similare, cum s-a calculat în varianta B a raportului de expertiză întocmit în fața instanței de fond, a cărei valorificare s-a pretins prin apelul titularilor acțiunii.

Potrivit lucrărilor dosarului, valoarea de 24.581 lei, stabilită în varianta B a raportului de expertiză întocmit în primul ciclu procesual, a avut în vedere contractul de cesiune și superficie autentificat sub nr. x din 18.09.2009, fiind determinată prin metoda capitalizării directe a veniturilor realizate din cedarea dreptului de folosință a unui teren de 31,9 ha în scopul construirii a 1-2 centrale eoliene și a tuturor instalațiilor necesare acestora; calculul experților a avut ca premisă posibilitatea utilizării terenului expropriat în cauză, cu o întindere de 4.453 mp, în același scop, dar caracterul speculativ al acestei aprecieri, bazată exclusiv pe perspectiva subiectivă a reclamanților, este evident chiar și numai prin raportare la diferența de întindere a celor două imobile, ori în absența unor dovezi certe care să demonstreze utilizarea imobilului în litigiu în scopul stabilit prin convenția anterior menționată și obținerea, ca urmare a acestei modalități de valorificare a bunului, a unor venituri similare celor stabilite prin același contract, valoarea de circulație a terenului expropriat trebuie să corespundă situației lui juridice de la momentul concret la care se realizează evaluarea.

Raportat la aceste considerente, Curtea a constatat că pretenția de majorare a cuantumului despăgubirii stabilită de expropriator este justificată numai în limita valorii stabilită prin raportul de expertiză depus la 29.10.2015, de 2.894 lei, care a dat eficiență și a răspuns criteriilor stabilite de art.26 alin.(2) din Legea nr.33/1994, fiind corect determinată.

Considerentele anterioare, referitoare la imposibilitatea valorificării elementelor contractului de concesiune și superficie autentificat în 2009 în determinarea valorii reale a bunului expropriat, au justificat și lipsa de temeinicie a pretenției de valorificare a aceleiași convenții în stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat proprietarilor bunului prin exproprierea dispusă.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Lallement c. Franței, 2002), prejudiciul impus a fi acoperit în cazul unei exproprieri – pentru ca această sarcină să nu devină excesivă prin lipsa echilibrului între interesele generale ale comunității și cele private ale proprietarului deposedat – se referă la pierderea unor beneficii economice certe de care acesta nu se mai poate bucura, care au caracter previzibil și pot fi dovedite prin situații (economico-financiare, fiscale) concrete anterioare.

În speță, însă, prejudiciul calculat prin răspunsul la obiecțiunile formulate de reclamanți în apel, a cărui acordare a fost solicitată prin concluziile orale de la termenul din 06.05.2016, a fost calculat exclusiv pe baza prețului stabilit prin contractul de cesiune și superficie din 2009 și în considerarea derulării unei astfel de convenții pe o perioadă de 25 de ani, nejustificată sub aspectul întinderii prin trimitere la vreun element concret, deci fără nicio legătură cu vreun beneficiu actual, previzibil a fi produs și în viitor și care ar justifica creșterea indemnizației pe criteriul imposibilității continuării activității pe suprafața de teren rămasă, în condiții de rentabilitate, și pe rațiuni de pierdere a unor foloase economice.

Pentru aceleași argumente, referitoare la nedovedirea pierderii unor foloase economice concrete, a fost respinsă și solicitarea de acordare a sumei de 8.611 lei, stabilită prin raportul de expertiză depus în apel la 29.10.2015 cu titlu de prejudiciu cauzat prin expropriere deoarece, asemeni calculului realizat prin raportare la contractul de cesiune și superficie, și aceasta din urmă a fost determinată prin raportare la elemente speculative, străine situației terenului expropriat la momentul evaluării, respectiv în funcție de producția de grâu ce ar putea fi obținută în zona Ciocârlia cu aplicarea unei tehnologii avansate și în condiții optime.

În același sens s-a pronunțat Curtea și asupra costului suplimentar cu ruta ocolitoare, întrucât reclamanții nu au pretins existența vreunui prejudiciu rezultat din secționarea terenului deținut în proprietate nici în fața instanței de fond, nici prin cererea de apel; totodată, cum corect a reținut și instanța de fond, acordarea unor cheltuieli de transport suplimentare într-un cuantum aproximativ egal valorii reale a terenului expropriat contravine chiar principiului acordării unei despăgubiri reale și echitabile pentru bunul expropriat, care nu implică plata unor sume supraevaluate, la nivelul pretențiilor celui expropriat, determinate pe criterii subiective, uneori speculative și fără corespondent în realitate.

În temeiul art.296 C.proc.civ., Curtea a admis apelul și a schimbat sentința civilă atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea, a anulat în parte hotărârea nr.3/2012 a CNADNR și a obligat pârâtul la plata sumei de 2.894,45 lei cu titlu de despăgubire pentru terenul expropriat, respingând ca nefondate restul pretențiilor formulate.

În temeiul art.274 alin.(1) și art.276 din același cod, intimatul pârât a fost obligat la 1655,25 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorarii expert, reduse corespunzător pretențiilor admise.

Împotriva deciziei nr. 60/C/2016 a Curții de Apel Constanța, au declarat recurs reclamanții și  pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța (fosta C.N.A.D.N.R. SA).

Prin recursul declarat de reclamanții A. și B., se apreciază că hotărârea Curții de Apel Constanța este nelegală, fiind incident motivul de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Se consideră că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, care prevăd că despăgubirea cuvenită expropriatului se compune din valoarea imobilului, precum și din prejudiciul cauzat proprietarului.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată se poate observa că cererea reclamanților a vizat stabilirea despăgubirilor și obligarea pârâtei de către instanța de judecată la achitarea acestora, despăgubiri ce trebuie stabilite în conformitate cu art. 26 din Legea nr.33/1994, ei solicitând despăgubiri și pentru prejudiciul cauzat proprietarului ca urmare a exproprierii.

Ca urmare, acordarea despăgubirilor trebuie să reprezinte repararea integrală a prejudiciului, iar prejudiciul cuprinde paguba efectivă și beneficiul nerealizat. Paguba efectivă este reprezentată de contravaloarea suprafeței de teren expropriată, iar beneficiul nerealizat este reprezentat de lipsa de folosință a imobilului expropriat chiar și pentru viitor.

În ceea ce privește prejudiciul creat prin expropriere recurenților-reclamanți, se susține că suntem în prezența unui prejudiciu viitor și sigur, iar întinderea și valoarea acestuia a fost posibil să fie stabilită de către experți, astfel cum rezultă din rapoartele de expertiză efectuate în apel.

Astfel, se arată că experții au stabilit valoarea de 8.611 lei ca prejudiciu nerealizat printr-un calcul raportat la elemente certe și nu speculative, la elemente care nu sunt străine terenului expropriat, deși la momentul efectuării expertizei experții ar fi menționat că elementele pe care le-au avut în vedere pentru a stabili valoarea prejudiciului creat ar fi elemente speculative, însă criteriile în baza cărora a fost calculat prejudiciul viitor creat prin expropriere sunt criterii eligibile, de specialitate. Totodată, din această perspectivă se arată că reclamanții au făcut dovada că suprafața de teren ce a fost expropriată a făcut parte din totalul suprafeței de teren utilizat în agricultură de către reclamanta B.

Se susține că suma de 8.611 lei, rezultată din raportul de expertiză, reprezintă prejudiciu viitor creat prin expropriere, prejudiciu succesiv întrucât el se produce în fiecare an prin imposibilitatea utilizării și lipsei de folosință a terenului respectiv.

Pe de altă parte, Curtea de Apel Constanța ar fi încălcat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 prin înlăturarea sumelor de bani reprezentate de prejudiciul rezultat din secționarea terenului deținut în proprietate. Nu se poate reține, astfel cum a susținut Curtea de Apel Constanța, că reclamanții nu ar fi pretins existența unui prejudiciu rezultat din secționarea terenului deținut în proprietate nici în fața instanței de fond, nici prin cererea de apel.

Totodată, se consideră că suma stabilită de către experți ca urmare a secționării terenului nu poate fi reținută ca o suma supraevaluată doar prin simplul fapt că depășește valoarea de piață a terenului expropriat. De asemenea, criteriile avute în vedere de către experți pentru stabilirea prejudiciului creat ca urmare a secționării terenului nu sunt criterii subiective, speculative, astfel cum a reținut instanța de apel, ci sunt criterii avute în vedere în concret la data efectuării expertizei.

Prin urmare, instanța de apel în mod nelegal ar fi înlăturat contravaloarea prejudiciului creat proprietarilor prin expropriere în cuantum de 10.800 lei reprezentată de 8.611 lei venit net pe suprafața expropriată și 2.189 lei cost suplimentar rută ocolitoare.

Recursul declarat de pârâta C.N.A.I.R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 60/C/2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanta, a vizat următoarele motive de nelegalitate:

Pentru a pronunța decizia recurată, Curtea de Apel a validat parțial expertiza efectuată în cauză în ceea ce privește valoarea de circulație a terenului expropriat, considerând ca valoarea stabilită prin raportul de expertiză, în cuantum de 2894,45 lei, dă eficiență și răspunde criteriilor stabilite de art.26 alin.(2) din Legea nr.33/1994 .

De asemenea, în ceea ce privește prejudiciul cauzat prin expropriere, calculat de experți în cuantum de 8.611 lei, instanța, în mod corect, a reținut că cererea nu este fondată, întrucât nu s-a făcut dovada pierderii unor foloase economice concrete și a respins solicitarea de acordare a sumei de 8.611 lei, stabilită prin raportul de expertiză cu titlu de prejudiciu cauzat prin expropriere.

Se critică însă modul de calcul al valorii de circulație a imobilului expropriat  în cuantum de 2.894,45 lei care nu ar fi fost calculat la momentul 28.11.2011.

Se arată că pârâta C.N.A.D.N.R. S.A. prin D.R.D.P. Constanța a formulat obiecțiunile înregistrate la 20.11.2015 prin intermediul cărora a criticat faptul că, deși instanța a dispus refacerea raportului de expertiza prin raportare la decizia Curții Constituționale nr. 12/2015, iar despăgubirea (valoarea reală a imobilului și prejudiciul cauzat proprietarului) trebuia să fie stabilită la momentul transferului dreptului de proprietate, respectiv la data de 28.11.2011, experții nu au realizat evaluarea la acest moment întrucât au utilizat drept comparabile tranzacții încheiate ulterior operării transferului dreptului de proprietate. Se mai arată că din analiza grilei de comparație din raport se poate constata faptul că singurele corecții aplicate de experți privesc comparabila B și vizează „amplasarea față de localitate" și „mărimea suprafeței".

De asemenea, au arătat că nu au fost aplicate niciun fel de corecții procentuale. La obiecțiunile formulate la raportul de expertiză, experții au formulat „Răspuns la obiecțiunile formulate de intimatul pârât", depus la termenul din 23.03.2016, prin care au arătat că acele comparabile din adresa Primăriei Comunei Ciocârlia din 06.08.2013 nu au putut fi valorificate datorită lipsei datei calendaristice (informații incomplete) a tranzacțiilor efectuate. De asemenea, experții au afirmat că, conform dispoziției instanței la termenul din 22.06.2015, perioada de selectare a comparabilelor trebuie să fie cuprinsă între septembrie 2011 – mai 2012 și totodată s-a emis adresa către Primăria Ciocârlia pentru completarea tranzacțiilor depuse cu datele calendaristice.

Prin notele de ședință din 25.04.2016, având în vedere cele expuse de experți, pentru o justă soluționare a cauzei, au solicitat instanței să revină cu adresa la Primăria Comunei Ciocârlia prin care să solicite să fie depuse la dosar datele calendaristice complete ale tranzacțiilor încheiate la nivelul comunei în anul 2011, respectiv a celor 6 tranzacții menționate în adresa din 06.08.2013. De asemenea, având în vedere faptul că transferul dreptului de proprietate asupra parcelei în litigiu a operat la data emiterii deciziei de expropriere nr. 1651 din 28.11.2011, au solicitat ca la stabilirea despăgubirilor cuvenite reclamanților experții să aibă în vedere doar tranzacții cu terenuri similare încheiate anterior datei de 28.11.2011, nu și tranzacții ulterioare.

Se concluzionează că instanța de apel a ignorat această solicitare a pârâtei și a validat raportul de expertiză întocmit cu încălcarea dispozițiilor legale în materie de expropriere, situația expusă atrăgând incidența art. 304 pct.9 C.proc.civ., ipoteză în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În consecință, se apreciază că se impune efectuarea unei expertize tehnice de specialitate în vederea stabilirii valorii reale a imobilului expropriat cu respectarea strictă a cerințelor imperative ale art. 25 și 26 din Legea nr. 33/1994, a dispozițiilor deciziei Curții Constituționale nr. 12/2015, precum și cu respectarea standardelor de evaluare ANEVAR.

Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de reclamanții A. și B. vizează motivul de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., considerându-se că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce privește despăgubirea ce reprezintă  prejudiciul cauzat proprietarului și la care ar fi fost îndreptățiți.

Se arată astfel că, pe de o parte, a fost dovedit un prejudiciu viitor și sigur, iar întinderea și valoarea acestuia s-ar fi stabilit de către experți, astfel cum rezultă din rapoartele de expertiză efectuate în apel la valoarea de 8.611 lei ca prejudiciu nerealizat, printr-un calcul raportat la elemente certe și nu speculative.

Critica invocată de  recurenții reclamanți este nefondată.

Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod just prevederile art. 26 din Legea nr.33/1994 considerând că, potrivit dispozițiilor legale menționate, despăgubirea cuvenită proprietarului bunului expropriat cuprinde cele două componente, respectiv: valoarea reală a imobilului, care este intrinsec legată de caracterul echitabil al despăgubirii acordate, ceea ce presupune ca aceasta să fie cât mai apropiată de valoarea bunului expropriat și prejudiciul cauzat proprietarului (sau unor terți) prin expropriere, care vizează consecințele generate prin expropriere asupra beneficiilor certe, previzibile, actuale sau viitoare, de care titularul dreptului nu se mai poate bucura.

În ceea ce privește prejudiciul, pentru dovedirea existenței beneficiului nerealizat, incumbă părții care se pretinde îndreptățită să propună dovezi relevante și pertinente. Sub acest aspect, este important ca cel care înaintează cererea privind aceste pretenții să desfășoare o activitate în mod regulat, de al cărui beneficiu să fi fost privat, din cauza pierderii suferite în urma faptei autorului. Pe baza înscrisurilor depuse trebuie să poată fi stabilit cuantumul sumei realizate de reclamant ca urmare a activității desfășurate în mod regulat, căci dacă nu poate fi stabilit caracterul constant al veniturilor, nu există nici posibilitatea de evaluare a acestora.

Cum certitudinea beneficiului nerealizat se poate dovedi cu înscrisuri, Curtea a reținut în mod just că nu s-au putut valorifica elementele contractului de concesiune și superficie autentificat în 2009, depus de reclamanți, în determinarea valorii reale a bunului expropriat, ceea ce a determinat respingerea cererii de valorificare a acestei convenții în stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat proprietarilor bunului respectiv prin exproprierea dispusă.

Deoarece prejudiciul calculat prin răspunsul la obiecțiunile formulate de reclamanți în faza procesuală a apelului a fost cuantificat exclusiv pe baza prețului stabilit prin contractul de cesiune și superficie din 2009 și în considerarea derulării unei astfel de convenții pe o perioadă de 25 de ani, Curtea de apel în mod corect a reținut ca nejustificată cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata acestui prejudiciu, pretenția reclamanților nefiind susținută probator prin depunerea de înscrisuri care să ateste că cedarea folosinței terenului expropriat în schimbul unei sume de bani echivalente celei prevăzute în contractul invocat (nr. x din 18.09.2009) ca element comparativ, este reală și concretă.

Nefiind identificat vreun element concret privind pierderea unor beneficii certe, previzibile a fi produse și în viitor și care ar justifica îndreptățirea reclamanților la acest prejudiciu solicitat, se apreciază că motivul de recurs invocat pe acest aspect este nefondat, prin decizia recurată fiind interpretate și aplicate în mod just dispozițiile legale incidente, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ( cauza Lallement c. Franței 2002).

Nici înscrisul atașat cererii de recurs (contractul de arendare nr. x din 14.06.2010) nu oferă date concrete privind astfel de pierderi certe, previzibile care să justifice pretențiile reclamanților pe acest aspect, al prejudiciului nerealizat, susținerea reclamanților privind dovada utilizării terenului respectiv în cadrul întreprinderii individuale B. neputând conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate.

Pe de altă parte, se arată că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 prin înlăturarea sumelor de bani reprezentate de prejudiciul rezultat din secționarea terenului deținut în proprietate,  reclamanții solicitând și această componentă a prejudiciului. De asemenea, se susține că suma stabilită de către experți ca urmare a secționării terenului nu poate fi reținută ca o sumă supraevaluată doar prin simplul fapt că depășește valoarea de piață a terenului expropriat iar criteriile avute în vedere de către experți pentru stabilirea prejudiciului creat ca urmare a secționării terenului nu sunt criterii subiective, speculative, astfel cum a reținut instanța de apel, ci sunt criterii avute în vedere în concret la data efectuării expertizei.

Nici această critică nu subzistă, fiind interpretate în mod corect dispozițiile art. 26 din Legea nr.33/1994. Așa cum a reținut și instanța de apel, reclamanții nu au pretins existența vreunui prejudiciu rezultat din secționarea terenului aflat în proprietatea lor, nici prin cererea de chemare în judecată, nici prin cererea de apel. Reclamanții nu au criticat hotărârea de stabilire a despăgubirilor cuvenite în urma exproprierii sub acest aspect, al prejudiciului reprezentând cost suplimentar cu ruta ocolitoare, ci doar din perspectiva foloaselor pe care le-ar fi obținut dacă ar fi încheiat un contract de cesiune și superficie precum cel depus la dosarul cauzei, astfel că acest capăt de cerere în mod just nu a fost  primit. Și în ceea ce privește suma stabilită de experți, corect s-a reținut că obligarea pârâtei la plata unor cheltuieli de transport suplimentare într-un cuantum foarte mare, la nivelul valorii reale a terenului expropriat încalcă principiul caracterului echitabil și real al despăgubirii pentru imobilul expropriat, evaluarea fiind realizată pe criterii subiective.

Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți.

Recursul declarat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța (fosta C.N.A.D.N.R. SA) împotriva deciziei nr. 60/C/2016 a Curții de Apel Constanța, este, de asemenea, nefondat, urmând a fi respins.

Criticile pârâtei vizează, în primul rând, incidența art. 304 pct. 9 C.proc.civ. în ceea ce privește modul de calcul al valorii de circulație a imobilului expropriat care nu ar fi fost raportat la momentul exproprierii, și anume,  28.11.2011.

Motivul de recurs invocat de pârâtă este nefondat.

CONCLUZII

Ѕϲһіmbărіlе ѕоϲіal-еϲоnоmіϲе ϲarе au avut lоϲ în Rоmânіa șі ϲarе ре рlan еϲоnоmіϲ au avut ϲоnѕеϲіnțе în ϲadrul rеlațііlоr ѕоϲіalе au duѕ la rеaрarіțіa unеі fоrmе dе рrорrіеtatе, ϲunоѕϲută drерt рrорrіеtatе рublіϲă.

Ϲоnfоrm art. 858 dіn nоul Ϲоd Ϲіvіl рrорrіеtatеa рublіϲă еѕtе drерtul dе рrорrіеtatе ϲе aрarțіnе ѕtatuluі ѕau unеі unіtățі admіnіѕtratіv-tеrіtоrіalе aѕuрra bunurіlоr ϲarе, рrіn natura lоr ѕau рrіn dеϲlarațіa lеgіі, ѕunt dе uz оrі dе іntеrеѕрublіϲ, ϲu ϲоndіțіa ѕă fіе dоbândіtе рrіn unul dіntrе mоdurіlе рrеvăzutе dе lеgе.

Drерtul dе рrорrіеtatе рublіϲă еra ехіѕtеnt șі rеglеmеntat dіn a dоua ϳumătatе a ѕеϲоluluі al ΧΙΧ lеa șі a fоѕt înlоϲuіt în реrіоada rеgіmuluі tоtalіtar în реrіоada 1945- 1989 ϲu drерtul dе рrорrіеtatе ѕоϲіalіѕtă dе ѕtat. Duрă anul 1990 a aрărut nоțіunеa dе dоmеnіu рublіϲ șі aроі ϲеa dе рrорrіеtatе рublіϲă în Ϲоnѕtіtuțіa adорtată în anul 1991, șі rеvіzuіtă în anul 2003.

Dоmеnіul рublіϲ еѕtе aϲеl dоmеnіu dіn ϲarе faϲ рartе numaі bunurіlе ϲarе alϲătuіеѕϲ оbіеϲtul drерtuluі dе рrорrіеtatе рublіϲă a ѕtatuluі șі a unіtățіlоr admіnіѕtratіv-tеrіtоrіalе.

Вunurіlе ϲarе fоrmеază оbіеϲtul рrорrіеtățіі рublіϲе ѕе numеѕϲ șі „bunurі dоmеnіalе”.

Lеgеa nr. 213/1998 рrіvіnd рrорrіеtatеa рublіϲă șі rеgіmul ϳurіdіϲ al aϲеѕtеіa ѕtatuеază în art.11: Вunurіlе dіn dоmеnіul рublіϲ ѕunt іnalіеnabіlе, іnѕеѕіzabіlе șі іmрrеѕϲrірtіbіlе, adіϲă:

a) nu роt fі înѕtrăіnatе; еlе роt fі datе numaі în admіnіѕtrarе, ϲоnϲеѕіоnatе ѕau înϲһіrіatе, în ϲоndіțііlе lеgіі;

b) nu роt fі ѕuрuѕе ехеϲutărіі ѕіlіtе șі aѕuрra lоr nu ѕе роt ϲоnѕtіtuі garanțіі rеalе;

ϲ) nu роt fі dоbândіtе dе ϲătrе altе реrѕоanе рrіn uzuϲaріunе ѕau рrіn еfеϲtul роѕеѕіеі dе bună – ϲrеdіnță aѕuрra bunurіlоr mоbіlе.

Τіtularіі drерtuluі dе рrорrіеtatе рublіϲă ѕunt ѕtatul, aѕuрra bunurіlоr dіn dоmеnіul рublіϲ dе іntеrеѕ națіоnal, unіtățіlе admіnіѕtratіv – tеrіtоrіalе – ϲоmuna, оrașul, munіϲіріul, ϳudеțul – dеfіnіtе aѕtfеl ϲa având реrѕоnalіtatе ϳurіdіϲă реntru bunurіlе dіn dоmеnіul рublіϲ dе іntеrеѕ 1оϲal, aрarțіnând unіtățіlоr admіnіѕtratіv-tеrіtоrіalе ϲa реrѕоanе ϳurіdіϲе dе drерt рublіϲ ѕunt tіtularе alе aϲеѕtuі drерt de рrοрrіetate.

Αșadar ехеrϲіtarеa рrеrоgatіvеlоr dе ϲătrе tіtularі nu еѕtе dіѕϲrеțіоnară, роtеnțarеa ϲaraϲtеrеlоr ϳurіdіϲе ѕреϲіfіϲе nu еѕtе роѕіbіlă dеϲât în ϲоnfоrmіtatе ϲu іntеrеѕu1 gеnеral al aϲеѕtеі fоrmе a drерtuluі dе рrорrіеtatе șі al rеgіmuluі ϳurіdіϲ ре ϲarе îl оfеră.

În aϲеѕt ϲоntехt, еѕtе dе ѕublіnіat ϲă nіϲі un alt ѕubіеϲt dе drерt рublіϲ ѕau dе drерt рrіvat nu роatе ѕă fіе tіtular al drерtuluі dе рrорrіеtatе aѕuрra bunurіlоr dіn dоmеnіul рublіϲ.

Αϲеѕtе реrѕоanе ϳurіdіϲе, dоbândеѕϲ, tоt în ϲadrul оfеrіt dе lеgе, un drерt dе admіnіѕtrarе ѕau dе ϲоnϲеѕіоnarе aѕuрra bunurіlоr dіn dоmеnіul рublіϲ, ϲarе ѕunt altϲеva dеϲât drерtul rеal dе рrорrіеtatе. Еlе ѕunt ѕіmрlе mоdalіtățі dе ехеrϲіtarе alе aϲеѕtuі drерt, ϲarе nu роt fі ϲоnfundatе ϲu ехеrϲіtarеa atrіbutеlоr drерtuluі dе рrорrіеtatе рublіϲă.

Μоdalіtățіlе dе ехеrϲіtarе a drерtuluі dе рrорrіеtatе рublіϲă ѕunt dе ϲоmреtеnța оrganеlоr ϲеntralе alе рutеrіі ехеϲutіvе реntru bunurіlе dіn dоmеnіul рublіϲ dе іntеrеѕnațіоnal șі autоrіtățіlе рublіϲе lоϲalе реntru bunurіlе dіn dоmеnіul рublіϲ dе іntеrеѕ lоϲal.

În ϲоnϲrеt aϲеѕtе mоdalіtățі ѕunt drерtul dе admіnіѕtrarе, ϲоnϲеѕіоnarеa, înϲһіrіеrеa șі drерtul dе fоlоѕіnță aѕuрra unоr bunurі іmоbіlе.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;

Bîrsan, C. Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civi, Editura Hamangiu, București 2013;

Bleaoanc㸠Al Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol. III, Art. 1650-2664, Editura Hamangiu, București 2012;

Boroi, G., LStănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;

Bujorel Florea, Drept civil. Drepturile reale principale, Eitura Universul Juridic, București, 2011;

Cărpenaru, St.D. Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic București 2009;

Gherasim, D. Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Editura Academia R.S. România, București 1986

Pop, L., L.M. Harosa, Drept civil.Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic București 2006;

Nicolae, M Tratat de publicitate imobiliară, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2011;

Rudăreanu, Mariana Drept civil. Drepturile reale, Editura Fundației România de Mâine, București, 2012;

Stoica,V. Drept civil, Drepturile reale principale, ediția a 2-a, Editura C.H.Beck, București 2013;

Uliescu, Marilena, Aurelian Gherghe, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic, București, 2011;

Ungureanu, O., C. Muneatnu, Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București 2008;