Modalitatea de Respectare a Drepturilor Omului
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I – CONSIDERENTE GENERALE PRIVIND DREPTURILE OMULUI
1.1. Scurtă prezentare a drepturilor omului
1.2. Consacrarea drepturilor omului în constituțiile statelor europene
CAPITOLUL II – CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
2.1. Apariția Curții Europene pentru Drepturile Omului
2.2 Structura Curții Europene a Drepturilor Omului
2.3. Forma Convenției
2.4. Legislația Romană în concordanță cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CAPITOLUL III – DREPTUL LA RESPECTAREA VIEȚII PRIVATE ȘI DE FAMILIE ÎN ROMANIA ȘI JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
3.1 Prezentare generală a dreptului la respectarea vieții private și de familie
3.2 Viața privată și de familie în interpretarea sociologică și juridică
3.3 Dreptul la respectarea vieții private și de familie
3.4. Inviolabilitatea domiciliului
3.5 Inviolabilitatea corespondenței
CAPITOLUL IV – CONSIDERAȚII GENERALE AUPRA LIMITĂRILOR DREPTULUI PERSOANEI LA RESEPCTAREA VIEȚII PRIVATE ȘI DE FAMILIE
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Uniunea Europeana (U.E) este o comunitate de state europene independente reunite în jurul unor valori politice, economice, culturale si sociale comune, în urma procesului de cooperare și integrare început în 1951, odată cu semnarea Tratatului de la Paris.
În prezent, Uniunea are 27 de state membre care și-au transferat o parte din suveranitatea lor (sau autoritatea lor de legiferare) către Uniunea Europeană.
Ideea de a crea o uniune a statelor Europei este destul de dificil de plasat în timp. Încă din timpul formării statelor naționale apar astfel de proiecte, iar în secolul al XIX-lea cooperarea între statele Europei începe să se dezvolte prin încheierea unor convenții multilaterale cu caracter tehnic în domeniile poștei, transporturilor și telegrafiei.
Constituirea Uniunii Europene în forma sa contemporană este rezultatul unui proces istoric îndelungat și sinuos, aflat la XXI în plină extindere și adâncire.
Uniunea Europeană este o organizație internațională și în același timp este condusă prin intermediul unor instituții supranaționale, către care statele membre deleagă o parte din suveranitate și putere de decizie în propriile afaceri interne.
Aceste instituții au mai multă putere de decizie în unele domenii decât în altele, deseori reprezentând interese independente de cele ale statelor pe care le reprezintă.
Uniunea Europeană posedă astăzi unele din atributele unui stat – instituții cu puteri executive, legislative.
Organizarea relațiilor între statele membre și între popoarele lor într-o manieră coerentă și pe baza solidarității dintre ele este misiunea de baza a Uniunii Europene.
Curtea Europeană pentru Drepturile Omului apără și ajută la protejarea drepturilor omului. Unul dintre aceste drepturi este: dreptul la respectarea vieții private și de familie.
Lucrarea de față este formată din patru capitole, pe parcursul cărora am încercat să prezint modalitatea de respectare a drepturilor omului, precum și diverse cazuri de jurisprudență.
În capitolul întâi am prezentat pe scurt drepturile omului, precum și consacrarea drepturilor omului în constituțiile statelor europene.
În capitolul al doilea am încercat să prezint pe scurt apariția Curții Europene pentru Drepturile Omului, să o structurez, și să analizez forma acesteia. De asemenea, la finalul acestui capitol am arătat care este legislația Romană în concordanță cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În cadrul capitolului al treilea am realizat o scurtă prezentare a dreptului la respectarea vieții private și de familie, a vieții private și de familie în interpretarea sociologică și juridică. De asemenea am analizat îndeaproape și cu exemplificări dreptul la respectarea vieții private și de familie, inviolabilitatea domiciliului, precum și inviolabilitatea corespondenței.
În ultimul capitol am arătat care sunt limitările dreptului persoanei la respectarea vieții private și de familie. Lucrarea se încheie cu conturarea de concluzii.
CAPITOLUL I – CONSIDERENTE GENERALE
PRIVIND DREPTURILE OMULUI
1.1. Scurtă prezentare a drepturilor omului
Problematica drepturilor omului a preocupat omenirea din cele mai vechi timpuri, alături de drepturile cu care ființa umană este înzestrată din naștere, acele așa-numite “drepturi inalienabile”, precum și acele drepturi pe care omul le dobândește în raporturile sale implicite cu semenii săi, în cadrul societății.
Filosofii și oamenii politici au fost permanent preocupați de conceptul drepturile omului și au încercat o transpunere efectivă a lor în dinamica socială. Este meritul unor oameni de înalt spirit liberal, cum este Rousseau, Locke sau Paine de a fi fost “pionierii” în acest domeniu, încă virgin, al problematicii drepturilor omului.
Secolele al XVII-lea și al XVIII-lea au fost secole de profunde frământări sociale. Pe fondul înlăturării unor orânduiri medievale învechite, depășite de dinamica transformărilor sociale, au apărut teoriile iusnaturaliste care au așezat omul în centrul preocupărilor filosofilor vremii.
Deși destul de inexactă sau cu interpretări dintre cele mai variate, școala dreptului natural a exercitat o influență pozitivă în luptele sociale și politice care au culminat cu proclamarea independenței coloniilor engleze din America de Nord și cu Revoluția franceză de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Trecând de pe tărâmul teoriei pe planul consecințelor practice, școala dreptului natural s-a afirmat ca o puternică armă ideologică. Una dintre rezultantele practice ale influențelor școlii dreptului natural o constituie, de exemplu, faptul că, în coloniile Americii de Nord, o serie de măsuri legislative sau politice au fost incontestabil luate, în a doua parte a secolului al XVIII-lea, sub influența ideilor lui John Locke.
Un document declarativ de drepturi ale omului, care a avut un ecou deosebit în epocă și continuă să aibă și astăzi este Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului, care a fost adoptată pe 26 august 1789.
În acele zile de puternică efervescență revoluționară declarația franceză a însemnat un important pas înainte pe calea consacrării drepturilor omului. Parcurgându-i conținutul, nu se poate să nu remarcăm că între prevederile acesteia și mișcarea filosofică a timpului există o legătură puternică: despre esența inalienabilă a unor drepturi naturale, despre raporturile dintre individ și societate sau cea referitoare la importanța principiului separației puterilor în stat se apropie foarte mult de tezele lui John Locke, întărite și de declarațiile americane de drepturi, care erau foarte bine cunoscute în Franța revoluționară.
Nu se poate, de asemenea, trece cu vederea, faptul că unele prevederi ale Declarației drepturilor omului și cetățeanului sunt o oglindire foarte fidelă a unor definiții date de J.J.Rousseau. Este cazul art.1 din Declarație: “Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi” în care se regăsește celebra frază cu care începe capitolul I al “Contractului social”: “Omul s-a născut liber, dar pretutindeni e în lanțuri”. În acest context poate fi citat și art.3 al aceleiași Declarații, potrivit căruia: “Principiul oricărei suveranități rezidă esențialmente în națiune” care amintește îndeaproape de faptul că Rousseau definea suveranitatea ca fiind “exercitarea voinței generale”. Există, de asemenea, o identitate aproape completă între definiția art.6 din Declarație potrivit căruia: “Legea este expresia voinței generale” și cea dată de Rousseau: “legile sunt acte ale voinței generale”.
Declarația drepturilor omului și cetățeanului de la 1789 mai consacră, de asemenea, o serie de alte drepturi, la fel de importante ca și cele deja enunțate: astfel, art.2 proclamă faptul că “scopul oricărei asocieri politice este păstrarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt: libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența la oprimare.” Art.9 consacră principiul prezumției de nevinovăție. Este statuat și principiul libertății de opinie în conținutul art.10 din Declarație, sau principiul ocrotirii proprietății private, în art.17.
După cum am menționat, Declarația drepturilor omului și cetățeanului de la 1789 a fost inclusă în preambulul Constituției din 1791. Anul 1793 a fost, însă, anul adoptării unei noi Declarații franceze a drepturilor omului și cetățeanului. Această declarație poartă pecetea concepțiilor lui J.J.Rousseau într-o măsură chiar mai mare decât Declarația din 1789. Ea nu se mărginește să rămână fidelă definițiilor împrumutate mai înainte din Contractul social, ci își însușește și altele, cum ar fi, de exemplu, caracterizarea suveranității poporului ca “inalienabilă” și “indivizibilă”. În general vorbind, Declarația de la 1793, cea mai radicală din întreaga revoluție franceză, reia, în marea lor majoritate, prevederile Declarației de la 1789, asigurându-le însă și unele garanții juridice pentru transpunerea lor în practică. Este, în același timp, și cea mai profund influențată de concepțiile lui Rousseau.
Alături de Declarația franceză de la 1789 care, în mod incontestabil, a avut un ecou mult mai puternic decât cea adoptată 4 ani mai târziu – cu toate că, paradoxal, aceasta din urmă era mai completă – un alt moment important în evoluția problematicii drepturilor omului a fost adoptarea Declarației de Independență a Statelor Unite ale Americii, pe 4 iulie 1776. Autorul acestui document declarativ, printre altele, de drepturi ale omului, este Thomas Jefferson, cel de-al treilea președinte al Statelor Unite.
Declarația de Independență înscria principiul potrivit căruia “indivizii se nasc cu anumite drepturi inalienabile: viața, libertatea și asigurarea fericirii” și că autoritățile de stat trebuie să asigure respectarea acestor drepturi. De altfel, Declarația de Independență a cristalizat prevederile referitoare la drepturile omului din alte documente americane sau chiar constituții ale statelor americane.
Astfel, Constituția statului Massachusetts, în art. I, consacră principiul potrivit căruia “Toți oamenii se nasc liberi și egali și au anumite drepturi naturale, esențiale și inalienabile; printre acestea se numără dreptul de a se bucura de libertățile lor și de a le apăra; dreptul de a dobândi, deține și proteja proprietatea; de asemenea, dreptul de a căuta și obține propria lor siguranță și fericire”.
În concluzie, putem afirma, fără putință de tăgadă, că se observă o intensificare a preocupărilor în domeniul recunoașterii și consacrării drepturilor omului, pe măsură ce umanitatea se îndreaptă către o nouă etapă din evoluția sa. Declarațiileinterne de drepturi, precum cele mai sus menționate, nu au însemnat, însă, decât primul pas.
Pe 26 ianuarie 1942, 26 de state cărora li s-au alăturat ulterior alte 19, au semnat Declarația Națiunilor Unite, care avea drept scop luarea unor măsuri destinate să asigure apărarea vieții, libertății, independenței și libertății religioase, precum și garantarea drepturilor omului și justiției în toate statele lumii.
Trei ani mai târziu, la 26 iunie 1945 a fost adoptată Carta Națiunilor Unite, în preambulul căreia statele semnatare și-au reafirmat credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a femeilor și bărbaților.
Pentru a da o formă mai precis conturată a acestor preocupări ale Cartei, Adunarea Generală a O.N.U. a aprobat crearea Comisiei pentru drepturile omului căreia i s-a trasat, printre altele, sarcina de a prezenta Consiliului Economic și Social propuneri, recomandări și rapoarte privind “o declarație internațională a drepturilor omului” .
Declarația universală a fost adoptată, prin urmare, în urma unei laborioase activități desfășurate de membrii Comisiei pentru drepturile omului. Printre aceștia s-a numărat și Eleanor Roosvelt, soția președintelui Statelor Unite, precum și profesorul Renè Cassin. Încă din momentul adoptării sale, Declarația universală a fost considerată ca fiind un adevărat elemenilor omului și justiției în toate statele lumii.
Trei ani mai târziu, la 26 iunie 1945 a fost adoptată Carta Națiunilor Unite, în preambulul căreia statele semnatare și-au reafirmat credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a femeilor și bărbaților.
Pentru a da o formă mai precis conturată a acestor preocupări ale Cartei, Adunarea Generală a O.N.U. a aprobat crearea Comisiei pentru drepturile omului căreia i s-a trasat, printre altele, sarcina de a prezenta Consiliului Economic și Social propuneri, recomandări și rapoarte privind “o declarație internațională a drepturilor omului” .
Declarația universală a fost adoptată, prin urmare, în urma unei laborioase activități desfășurate de membrii Comisiei pentru drepturile omului. Printre aceștia s-a numărat și Eleanor Roosvelt, soția președintelui Statelor Unite, precum și profesorul Renè Cassin. Încă din momentul adoptării sale, Declarația universală a fost considerată ca fiind un adevărat element de referință pentru dezvoltarea viitoare a soluționării problemelor sociale și umanitare. Eleanor Roosevelt aprecia, de exemplu, că “Declarația trebuie să devină o Magna Charta pentru întreaga umanitate”, în timp ce delegatul britanic califica acest document ca fiind “o piatră de hotar pe drumul progresului uman”.
De asemenea, referindu-se la valoarea Declarației universale a drepturilor omului, doi cunoscuți profesori americani, Thomas Buergenthal și Judith V.Torney scriau următoarele: “Afirmarea repetată, de către guverne, fie în scopuri de propagandă, fie datorită unei adevărate convingeri, că drepturile proclamate în Declarația universală sunt fundamentale și inalienabile, au învestit acest document cu o uriașă semnificație simbolică. Una dintre consecințele acestei evoluții este aceea că popoarele lumii au început să creadă, din ce în ce mai mult, că guvernele trebuie să respecte drepturile omului proclamate în Declarație și că ele au obligații internaționale să facă acest lucru. Presiunea publică și opinia publică, internă și mondială, au devenit singurul remediu disponibil pentru a preveni o încălcare pe scară largă a drepturilor omului, caracterul juridic al Declarației universale a drepturilor omului fiind mai puțin important decât convingerea puternică a milioane de oameni din toate părțile lumii că Declarația proclamă drepturile lor și că guvernele au obligația să respecte aceste drepturi”.
1.2. Consacrarea drepturilor omului în constituțiile statelor europene
Majoritatea statelor europene consacră, în cadrul legilor lor fundamentale, capitole sau titluri speciale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Este o atitudine firească astăzi, când trăim o adevărată “eră a drepturilor”.
În continuare voi încerca să prezint selective, dispozițiile constituționale ale unor state europene în materia drepturilor omului pentru a face dovada faptului că Declarația universală a drepturilor omului, Carta O.N.U. sau Pactele internaționale cu privire la drepturile politice și civile, respectiv sociale, economice și culturale nu au rămas simple documente declarative de drepturi ci au căpătat substanță tocmai prin consacrarea prevederilor lor în cadrul legilor fundamentale, deci o consacrare la cel mai înalt nivel.
Constituția este instrumentul prin care se instituționalizează puterea. Ea constituie deci certificatul de legalitate și de legitimitate al puterii. În Constituție sunt înscrise drepturile și îndatoririle cetățenești, garanțiile împotriva tiraniei și abuzurile de putere.
Constituția Franței
Paradoxal, Constituția Republicii franceze nu face referire la drepturile omului în conținutul articolelor sale, ci în Preambul, unde afirmă: “Poporul francez își proclamă solemn atașamentul față de Drepturile Omului și de principiile suveranității naționale așa cum au fost definite de către Declarația de la 1789, confirmată și completată de către Preambulul Constituției din 1946. În virtutea acestor principii și al aceluia al manifestării libere a voinței popoarelor(…) sunt oferite de către Republică instituții noi, întemeiate pe idealul comun al libertății, egalității și fraternității și concepute pentru a asigura evoluția lor democratică”.
Legea fundamentală pentru Republica Federală German
Capitolul I, intitulat “Drepturile fundamentale” proclamă, în conținutul articolelor sale, o serie de drepturi ale persoanei. Astfel, art.1 prevede: “1. Demnitatea omului este intangibilă. Este o obligație a tuturor puterilor în Stat de a o respecta și apăra. 2. Poporul german proclamă de aceea inamovibilitatea și inalienabilitatea drepturilor omului ca temelie a oricărei comunități omenești, a păcii și a justiției în lume”. Art.2 consacră dreptul de dezvoltare a personalității în paragraful 1, precum și dreptul la viață: “2. Fiecare are dreptul la viață și la integritatea corporală. Libertatea persoanei este inviolabilă(…)”.
Potrivit art.3(1): “Toți oamenii sunt egali în fața legii”. Cel de-al doilea paragraf afirmă că “bărbații și femeile au drepturi egale”. De asemenea: “Nimeni nu poate fi dezavantajat sau favorizat pe considerente de sex, origine socială, rasă, limbă, patrie sau proveniență, credință sau concepții religioase sau politice. Nimeni nu poate fi dezavantajat din cauza unui handicap”.
Art.5 al Legii Fundamentale se referă la libertatea de opinie și libertatea presei. Potrivit primului paragraf: “Fiecare are dreptul să-și exprime și să difuzeze în mod liber opiniile sale prin cuvânt, în scris sau prin imagine și să se informeze în mod nestingherit din sursele în mod general accesibile. Libertatea presei și libertatea de informare prin radio sunt garantate”.
Art.14 consacră dreptul de proprietate și de moștenire pe care le garantează, în timp ce art.16 reglementează pierderea cetățeniei germane și extrădarea.
Constituția Grecie
Capitolul consacrat drepturilor și libertăților fundamentale din legea fundamentală a republicii elene se intitulează “Drepturi individuale și sociale” și statuează, în conținutul articolelor 4, 5, 13 etc., o serie de drepturi și libertăți. Astfel, potrivit art.4(1): “Toți elenii sunt egali în fața legii”; paragraful 2 al aceluiași articol detaliază principiul egalității: “Bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale”, în timp ce paragraful 3 se referă la dreptul la cetățenie și la condițiile în care se dobândește și se pierde cetățenia.
Un articol foarte important pentru consacrarea drepturilor fundamentale este art.5(2): “Toate persoanele care trăiesc pe teritoriul statului grec se bucură de protecția deplină a vieții, onoarei și libertății lor, indiferent de naționalitate, limbă, rasă sau convingeri religioase sau politice”. Art.13(1) consacră libertatea conștiinței care “este inviolabilă”.
Constituția Republicii Italiene
Sub titlul “Principii fundamentale”, legea fundamentală a statului italian înscrie, în dispozițiile articolelor sale o serie de drepturi și libertăți fundamentale. Potrivit art.3: “Toți cetățenii sunt egali ca demnitate socială și în fața legii, fără deosebire de sex, rasă, limbă, religie, opinii politice și condiții personale sau sociale”. Aliniatul 2 al aceluiași articol afirmă că: “Este de datoria republicii să înlăture toate obstacolele de natură economică și socială care, limitând libertatea și egalitatea cetățenilor, împiedică dezvoltarea deplină a persoanei umane și participarea efectivă a tuturor celor care muncesc la organizarea politică, economică și socială a țării”.
În Partea I a Constituției, denumită “Drepturile și îndatoririle cetățenilor”, art.13 statuează că “libertatea personală este inviolabilă”, iar art.16 consacră dreptul la liberă circulație: “Orice cetățean poate circula liber și poate locui liber în orice parte a teritoriului național(…). Orice cetățean e liber să intre și să iasă pe teritoriul Republicii”. Art.24 înscrie principiul liberului acces la justiție, “pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime proprii”.
Constituția Regatului Spaniei
Titlul I al Constituției Regatului Spaniei consacră, sub titlul “Drepturile și îndatoririle fundamentale”, o serie de principii strâns legate de persoana umană și drepturile sale: ”Demnitatea persoanei, drepturile inviolabile inerente acesteia, libera dezvoltare a personalității, respectul pentru lege și pentru drepturile celorlalți constituie fundamentul ordinii publice și păcii sociale” (art.10). Capitolul al II-lea, intitulat “Drepturi și libertăți”, afirmă, în conținutul art.14: “Cetățenii spanioli sunt egali în fața legii, fără nici o discriminare pe considerente de naștere, rasă, sex, religie, opinie sau orice alte condiții sau împrejurări personale sau sociale”.
Constituția României
După căderea regimului comunist, în decembrie 1989, Romania a revenit la tradițiile democratice dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, în contextul marcat de evenimente care avuseseră loc pe plan mondial în ultimele decenii.
Schimbarea politică majoră a societății romanești a fost oglindită în Constituția adoptată de către Adunarea Constituanta la 21 noiembrie 1991 și aprobata prin referendum la 8 decembrie 1991 și modificată apoi în anul 2003, pentru a permite aderarea României la Uniunea Europeană.
Constituția României din 1991, republicată, este structurată, în general, conform clasificării drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Pactele internaționale consacrate drepturilor civile și politice, precum și drepturilor economice, sociale și culturale.
Capitolul al II-lea al Constituției se intitulează “Drepturile și libertățile fundamentale”. Aici sunt ridicate la rang de principiu o serie de drepturi ale omului și cetățeanului, am putea spune majoritatea acestora, precum și o serie de libertăți fundamentale. Art.22(1) afirmă că: “Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate”. Este garantat dreptul cel mai natural al omului, consacrat încă din primele declarații de drepturi: art.3 al Declarației universale, precum și art.6(1) al Pactului privitor la drepturile civile și politice îl statuează de asemenea. În respectul dreptului la viață al persoanei umane, “pedeapsa cu moartea este interzisă”(art.22). Această interdicție este absolută, nici o excepție nefiind posibilă.
Art.23 din Constituție, referindu-se la libertatea individuală, afirmă că: “Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile. Alin. 8 al aceluiași articol consacră prezumția de nevinovăție: “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată”. Libertatea individuală este expresia constituțională a stării naturale umane, omul născându-se liber. Să ne reamintim, de exemplu, de art.1 din Declarația universală a drepturilor omului: “Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi(…)”.
CAPITOLUL II – CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
Convenția europeană a Drepturilor Omului este un tratat internațional adoptat în cadrul Consiliului Europei. Obiectivul acesteia a fost acela de a face primii pași pentru aplicarea colectivă a unor drepturi enunțate în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. Convenția europeană este în vigoare din septembrie 1953 și a fost ulterior completată de 14 Protocoale adiționale.
Noutatea adusă de către această Convenție este aceea de a stabili un sistem internațional permanent de protecție care să ofere o transpunere clară a drepturilor omului.
2.1. Apariția Curții Europene pentru Drepturile Omului
Pentru o mai bună înțelegere a mecanismului care stă la baza funcționarii Curții Europene a Drepturilor Omului, este nevoie de o scurtă prezentare a ceea ce a condus la înființarea ei și anume despre Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale („Convenția”) a fost elaborată în cadrul Consiliului Europei și deschisă spre semnare la 4 noiembrie 1950, la Roma. Ea a intrat în vigoare trei ani mai târziu, în septembrie. Convenția a apărut ca urmare a nevoii de a realiza o uniune mai strânsă între membrii Consiliului Europei și a avut la bază Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948.
Astfel, în data de 9 mai 1950, ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, propunea integrarea industriilor cărbunelui și oțelului din Europa de Vest, iar la 3 iunie șase țări: Belgia, Franța, Luxemburg, Italia, Țările de Jos și Germania au aderat la obiectivele declarației Schuman. Iar la data de 4 noiembrie la Roma (Italia) se semnează Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Convenția adoptată de către Consiliul Europei la data de 04 noiembrie 1950 și intrată în vigoare în septembrie 1953 a consacrat, pe de o parte, o serie de drepturi și libertăți civile și politice și, pe de altă parte a instituit un dispozitiv pentru a garanta respectarea obligațiilor asumate de către statele contractante. Unul dintre mijloacele pentru a atinge acest deziderat – acela al unei uniuni mai strânse între membrii Consiliului Europei s-a considerat a fi apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În data de 18 mai 1954, la Strasbourg, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a ales pentru prima dată membrii Comisiei Europene pentru Drepturile Omului („Comisia"), în fața căreia, în mod necesar, începe orice proces introdus la scară internațională în baza Convenției. La 21 ianuarie 1959, la Strasbourg, Adunarea consultativă parlamentară a Consiliului Europei alege, iar rândul său, pentru prima dată, judecătorii Curții Europene a Drepturilor Omului („Curtea"), chemată să examineze-după Comisie – unele dintre aceste cauze și să le soluționeze prin decizii obligatorii și definitive.
Pentru a controla mai ușor îndeplinirea obligațiilor stabilite de Convenție, au fost nominalizate trei instituții și anume: Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei, compus din miniștrii afacerilor externe ai statelor membre sau din reprezentanții lor, Comisia Europeană a Drepturilor Omului înființată în 1954 și Curtea Europeană a Drepturilor Omului instituita în 1959.
Mai târziu, la data de 1 noiembrie 1998 a intrat în vigoare Protocolul nr, 11 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului („Convenție”), adică mai târziu cu 48 de ani după ce Convenția a fost deschisă pentru aderare.
Protocolul a urmărit centralizarea mecanismelor de aplicare a Convenției, înlocuind Comisia și Curtea cu program limitai (art. 19), cu o Curte Unica permanentă, în același timp, a întărit caracterul judiciar al sistemului, instituind jurisdicția obligatorie a Curții și dreptul individual de petiționare exercitat direct la Curie. In esență, deci, principalul scop al reformei a fost eficientizarea mecanismului de aplicare a Convenției, prezența permanentă a 41 de judecători la Curtea de la Strasbourg garantând realizarea acestuia.
Deoarece, într-o perioadă relativ scurtă numărul statelor și a poplației care avea acces la Curte s-a dublat, Curtea si Comisia nu mai puteau face față acestor noi dimensiuni social-politice și, mai ales, realității extinderii, într-o asemenea mare viteză, a jurisdicției sale.
La început, în anul 1950, în principal, sarcina concretă de protecție a drepturilor omului revenea judecătorului național, însă, începând, din noiembrie 1998, „funcția jurisdicțională națională va fi legată mai intim de cea internațională", adică de cea a judecătorului european. Acesta va putea fi, așadar, pilonul sistemului și cheia de succes a reformei sale care, fără îndoială, trebuie să continue. Jurisdicția noii Curți, potrivit art. 19 din Convenție, nu este exclusivă, nici substituită, ci complementară și subsidiară.
Prin noul mecanism se creează o mai bună corelare a funcțiilor între judecătorul național și Curtea europeană, fiind tot mai clar faptul că eficacitatea noii Curți va depinde, în mare măsură, de cea a jurisdicțiilor naționale.
Un alt fapt ce trebuie subliniat aici este acela că, spre deosebire de astăzi, persoanele particulare nu se puteau adresa direct Curții; doar celelalte două foruri sus-amintite puteau face acest lucru. Comitetul Miniștrilor putea interveni din nou, mai târziu, pentru a asigura respectarea hotărârilor Curții.
Astfel, conform Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, “statele contractante și solicitanții individuali (unde țările contractante au acceptat), puteau adresa plângeri pe considerentul că ar fi violat drepturile garantate de Convenție”.
Jurisdicția Curții are caracter obligatoriu pentru toate țările care fac parte din Consiliul Europei. Ea este formată dintr-un număr de membri echivalent cu cel al statelor Consiliului și sunt aleși de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. În exercitarea funcției, în luarea oricărei decizii, judecătorii sunt însă total independenți atât față de statul din care provin cât și față de Adunarea care i-a desemnat. Mandatul lor se întinde pe o perioadă de șase ani, expirând însă în cazul în care judecătorul ajunge la vârsta de șaptezeci de ani.
Cele 47 State Membre ale Curții Europene ale Drepturilor Omului sunt: Albania, Andora, Armenia, Austria, Azerbaidjan, Belgia, Bosnia-Herțegovina, Bulgaria, Cipru, Croația, Republica Ceha, Danemarca, Estonia, Elveția, Finlanda, Franța, Georgia, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Macedonia, Malta, Moldova, Monaco, Muntenegru, Norvegia, Polonia, Portugalia, Regatul Unit, România, Rusia, San Marino, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia, Țara Bascilor, Ucraina și Ungaria.
Până în prezent, CEDO a avut 12 președinți care au avut un rol foarte important. Primul președinte a fost britanicul Baron Arnold Duncan McNair, in 1959, iar cel din ianuarie 2007 a fost francezul Jean-Paul Costa care a predat ștafeta pe 1 noiembrie 2012 lui Dean Spielmann.
2.2 Structura Curții Europene a Drepturilor Omului
“Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o jurisdicție internațională sau supranațională și independentă. De fapt, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituie o veritabilă Curte de justiție a statelor membre ale Consiliului Europei, impunând respectarea drepturilor omului și putând judeca și condamna un stat care a încălcat drepturile unui individ.”
Structura Curții este una destul de complexă. Astfel, se aleg un președinte, doi vicepreședinți, și doi președinți de secțiune, al căror mandat se întinde pe o perioadă de trei ani. Există apoi patru secțiuni, care își aleg, la rândul lor, un președinte. Doi dintre președinții de secțiune sunt, în același timp, și vicepreședinți ai Curții. Fiecare dintre aceste secțiuni, care trebuie să respecte criteriul echilibrului geografic și cel al sexelor, este compusă, la rândul său, dintr-o serie de comitete a câte trei judecători, pe o perioadă de 12 luni.
Plângerile individuale care ajung în fața Curții sunt dintre cele mai diverse. Ele au în vedere nerespectarea drepturilor omului și au o paletă foarte largă de la orientarea sexuală, etnia, genul etc pană la sfera socială, a mediului social în care cetățeanul își desfășoară.
Cetățenii pot apela așadar la Curtea de la Strasbourg în cazul în care au fost torturați, discriminați, în cazul în care le sunt îngrădite drepturile fundamentale la libertate sau proprietate, le sunt ascultate telefoanele, sunt deportați sau extrădați etc.
În cazul României, Convenția europeană a drepturilor omului a devenit operabilă și obligatorie începând cu data de 20 iunie 1941, când țara noastră a ratificat acest instrument. El a devenit astfel parte a dreptului intern.
2.3. Forma Convenției
Mecanismul de funcționare al Curții Europene a Drepturilor Omului are la bază Regulamentul pentru organizarea și funcționarea Curții, având în vedere Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Protocoalele acesteia.
În forma inițială, Convenția a avut 59 de articole, urmând apoi să fie completată de anumite amendamente aduse pe parcursul anilor. În prezent, Convenția are 59 de articole amendate prin Protocoalele 11 și 14 și este însoțită de Protocolul inițial și Protocoalele nr 4, 6, 7, 12 si 13.
Mai jos, vom enumera cele 59 de articole ale Conventiei amendată de protocoalele 11 și 14, urmând ca pe parcursul lucrării să revenim la câteva dintre ele pentru a înțelege mai bine atât mecanismul Curții Europene ale Drepturilor Omului cât și articolele care stau la baza unor procese care vor fi obiectul cercetărilor noastre mai amănunțite. De asemenea, vom sesiza și schimbările amendate de Protocoalele 11 și 14. Enumerarea lor se va face cu scopul prezentării pe scurt a conținutului, ele având fiecare un titlu sintetizator.
Articolele Convenției sunt următoarele:
Articolul 1 – Obligația de a respecta drepturile omului;
Articolul 2 – Dreptul la viață;
Articolul 3 – Interzicerea torturii;
Articolul 4 – Interzicerea sclaviei și a muncii forțate;
Articolul 5 – Dreptul la libertate și la siguranță;
Articolul 6 – Dreptul la un proces echitabil;
Articolul 7 – Nici o pedeapsă fără lege;
Articolul 8 – Dreptul la respectarea vieții private și familiale;
Articolul 9 – Libertatea de gândire, de conștiință și de religie;
Articolul 10 – Libertatea de exprimare;
Articolul 11 – Libertatea de întrunire și asociere;
Articolul 12 – Dreptul la căsătorie;
Articolul 13 – Dreptul la un recurs efectiv;
Articolul 14 – Interzicerea discriminării;
Articolul 15 – Derogarea în caz de stare de urgență;
Articolul 16 – Restricții ale activităților politice ale străinilor;
Articolul 17 – Interzicerea abuzului de drept;
Articolul 18 – Limitarea aplicării restrângerilor drepturilor;
Articolul 19 – Instituirea Curții;
Articolul 20 – Numărul judecătorilor;
Articolul 21 – Condiții de exercitare a funcțiilor;
Articolul 22 – Alegerea judecătoriilor;
Articolul 23 – Durata mandatului;
Articolul 24 – Revocarea;
Articolul 25 – Grefa și secretarii juridici;
Articolul 26 – Adunarea plenară a Curții;
Articolul 27 – Competența judecătorului unic;
Articolul 28 –Competența comitetelor;
Articolul 29 – Deciziile Camerei asupra admisibilității și fondului;
Articolul 30 – Desesizarea în favoarea Marii Camere;
Articolul 31 – Atribuții ale Marii Camere;
Articolul 32 – Competența Curții;
Articolul 33 – Cauze interstatale;
Articolul 34 – Cereri individuale;
Articolul 35 – Condiții de admisibilitate;
Articolul 36 – Intervenția terților;
Articolul 37 – Radierea de pe rol;
Articolul 38 – Examinarea contradictorie a cauzei și procedura de rezolvare prin bună înțelegere;
Articolul 39 – Rezolvarea pe cale amiabilă;
Articolul 40 – Audierea publică și accesul la documente;
Articolul 41 – Reparația echitabilă;
Articolul 42 – Hotărâri ale Camerelor;
Articolul 43 – Retrimiterea în fața Marii Camere;
Articolul 44 – Hotărâri definitive;
Articolul 45 – Motivarea hotărârilor și deciziilor;
Articolul 46 – Forța obligatorie și executarea hotărârilor;
Articolul 47 – Avize consultative;
Articolul 48 – Competența consultativă a Curții;
Articolul 49 – Motivarea avizelor consultative;
Articolul 50 – Cheltuielile de funcționare a Curții;
Articolul 51 – Privilegii și imunități ale judecătorilor;
Articolul 52 – Anchetele Secretarului General;
Articolul 53 – Apărarea drepturilor omului recunoscute;
Articolul 54 – Competențele Comitetului de Miniștri;
Articolul 55 – Excluderea altor moduri de soluționarea a litigiilor;
Articolul 56 – Aplicarea teritorială;
Articolul 57 – Rezervele;
Articolul 58 – Denunțarea;
Articolul 59 – Semnarea și ratificarea
2.4. Legislația Romană în concordanță cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului
România este una din țările cele mai active în ceea ce înseamnă apelarea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
„Statutul de invitat special a fost primit de România din anul 1991, la nivel de Parlament și mai apoi de Guvern prin aderarea la 19 februarie 1991 la Convenția Culturală Europeană. Consiliul Europei a decis primirea României ca membru cu drepturi depline la data de 7 octombrie 1993, ceea ce a determinat reprezentarea țării în organismele Consiliului Europei: Adunarea Parlamentară, Consiliile de Specialitate, Comitetul de Miniștri, Comitetul de delegați, Congresul Puterilor Locale și Regionale s.a. Ca membră a Consiliului Europei, țara noastră a ratificat în număr mare de Convenții elaborate și adoptate de Consiliul Europei. Începând cu data de 20 iunie 1994, Romania a recunoscut și jurisdicția CEDO odată cu dreptul de recurs individual al cetățenilor împotriva hotărârilor instanțelor naționale, în conformitate cu art. 46 (1) din Convenție. Practic, din 1993 România a devenit membră cu drepturi depline a Consiliului Europei și în anul următor a ratificat Convenția și cele 11 protocoale.” Ea a devenit astfel cel de-al 32-lea stat membru al Consiliului Europei.
Primul judecător al României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost Marin Voicu, urmat de Corneliu Bârsan (fost decan al Facultății de Drept) care este judecător la CEDO din 1995 până în prezent.
Cheltuielile de funcționare a Curții sunt în sarcina Consiliului Europei.
În ceea ce privește contribuția României la bugetul Curții menționăm că țara noastră contribuie activ la acesta. Astfel, pentru anul 2011 bugetul Curții se ridică la peste 58,5 milioane de euro, fiind finanțat din contribuția celor 47 de state ale Consiliului Europei, în funcție de criterii bazate pe populație și puterea de cumpărare a banilor. Pentru anul 2011, contribuția României la Consiliul Europei a fost de 2.384.936 milioane de euro din totalul de 211,4 milioane de euro.
La Grefa Curții sunt angajați 36 de români, din totalul de 640 de membri (juriști, personal administrativ și tehnic sau translatori).
Din totalul de 152.800 de cereri aflate pe rolul Curții de la Strasbourg la data de 30.11.2011, 12.650 erau îndreptate împotriva României, adică 8,3%, ocupând locul 4 in clasament. Primul loc în acest "top" îl ocupă Rusia cu 26,7% dintre cereri (40850), urmată de Turcia cu un procent de 11,1% (17.250) și Italia (9,1%).
Cu toate acestea, România nu se află și în topul statelor împotriva cărora s-au pronunțat cele mai multe hotărâri în 2011. Mai mult de jumătate din totalul hotărârilor au fost pronunțate împotriva a patru dintre cele 47 state membre ale Consiliului Europei, respectiv: Turcia (174 hotărâri), Rusia (133), Ucraina (105) și Grecia (73). Din numărul total de hotărâri pronunțate în 2011, în mai mult de 85% dintre cazuri Curtea a constatat cel puțin o încălcare a Convenției .
Într-un document de statistică de pe site-ul oficial al Curții Europene pentru Drepturile Omului, din 2011 se arată situația României din 2008 până în 2011 conform tabelului II.
Tabelul II – Date statistice cereri analizate
Sursa: www.echr.coe.int
** “Măsurile provizorii sunt măsuri de urgență care în conformitate cu practica constantă a Curții se aplică numai atunci când există un risc iminent de prejudicii ireparabile.
Măsurile provizorii se aplică numai în anumite situații:tipice sunt cele unde există pericol de:
amenințare la adresa vieții (situație care intră sub incidența articolului 2 al Convenției) sau
rele tratamente interzise de articolul 3 al Convenției (interzicerea torturii și a tratamentelor inumane sau degradante).
În cazuri cu totul excepționale ele pot fi, de asemenea, aplicate în ceea ce privește anumite cereri referitoare la dreptul la respectarea vieții private și de familie (articolul 8 din Convenție).
Majoritatea măsurilor provizorii indicate se referă la cazurile de deportare și extrădare. In această situație, Curtea poate cere Statului în cauză să suspende ordinul de deportare împotriva reclamantului.
Potrivit practicii Curții, solicitările care sunt în mod evident în afara domeniului de aplicare al art. 39 nu sunt supuse deciziei președintelui camerei și sunt imediat respinse.”
În cadrul aceleași informări statistice, updatată în ianuarie 2012 se arată că numărul cererilor numărul cererilor îndreptate împotriva României a crescut la 15.140, fiind incluse și cele pentru care formalitățile finale nu au fost încă recepționate. (a se vedea tabelul III ).
Tabelul III – Date statistice cu privire la cererile în
curs de soluționare la CEDO
Sursa: www.echr.coe.int
Majoritatea plângerilor au ca obiect pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție – dreptul la respectarea proprietății (38%), a art. 6 din Convenție – dreptul la un proces echitabil (30%) sau durata procedurii (7%) ori a art. 5- dreptul la libertate și siguranță (6%).
În ceea ce privește modul de soluționare, se remarcă faptul că aproximativ 97% din cereri sunt respinse ca inadmisibile ori sunt radiate de pe rol, fără pronunțarea unei hotărâri. Mai mult, în cazurile în care s-a pronunțat o hotărâre (pentru 3% din cererile adresate Curții), majoritatea soluțiilor au fost de constatare a încălcării a cel puțin unui drept fundamental (91%), iar soluții de neîncălcare a dispozițiilor Convenției s-au pronunțat în 3% din cauzele soluționate pe fond. Înțelegerile amiabile și radierile de pe rol au fost în proporție de 3%. Restul de 3% reprezintă revizuiri, hotărâri privind satisfacția echitabilă ori soluții pe baza unor excepții preliminare și de necompetență.
Prima hotărâre pronunțată la CEDO împotriva României a fost cea din cauza Vasilescu c. României (22 mai 1998).
La 1 ianuarie 2011, CEDO a raportat un total de 791 hotărâri pronunțate în cauze împotriva României. În 719 dintre acestea s-a constatat încălcarea anumitor articole din Convenție. Cea mai mare parte a cererilor formulate împotriva României (22567 de cereri) au fost declarate inadmisibile. Un număr impresionant de 11950 de cauze contra României își așteptau rândul la 1 ianuarie 2011 pentru a fi soluționate de CEDO.
CAPITOLUL III – DREPTUL LA RESPECTAREA
VIEȚII PRIVATE ȘI DE FAMILIE ÎN ROMANIA ȘI
JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
3.1 Prezentare generală a dreptului la respectarea vieții private și de familie
Convenția Europeană a Drepturilor Omului a luat naștere în data de 4 noiembrie 1950 și reprezintă un document fundamental al protecției și garantării drepturilor omului, atât prin procedura pe care o instituie, cât și prin totalitatea arie sale de drepturi și libertăți, recunoscute și garantate.
Constituția Uniunii Europene oferă drepturilor pe care Convenția Europeană a Drepturilor Omului caracterul de principii fundamentale și universale pentru toate statele membre Uniunii Europene.
Oamenii prin lege au diferite drepturi ce trebuie respectate, iar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului consideră că este necesar să se țină cont de fiecare stat membru al uniunii și de fiecare tradiție și concepție morală a acestora, pentru a se putea aprecia la corecta lor valoare interesele generale pe baza cărora o societate trebuie să-și asigure apărarea.
„Dreptul la respectarea vieții private și de familie” reprezintă unul dintre drepturile pe care Convenția le garantează, acesta face subiectul articolului 8 (Titlul I) al Convenției Europene a Drepturilor Omului, acesta conține:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest drept este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”.
Protecția vieții private a reprezentat o preocupare permanentă, aceasta fiind concretizată de către filozofi ai secolului al XIX – lea, pentru ca mai târziu să fie prezentă în foarte multe legi naționale și internaționale.
După cum am văzut și din preluarea conținutului cu privire la respectarea vieții private și de familie din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, articolul 8, alin. 1 se referă la faptul că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale de familie, a vieții sale private, precum și a respectării domiciliului și a corespondenței sale.
Textul actual al acestei convenții își găsește originea în art. 12 al Declarației universale a drepturilor omului care prevedea faptul că: „nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulara, în familia sa, în domiciliul sau ori în corespondența, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale; orice persoana are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri”.
Alături de aceste instituții care protejează acest drept, de asemenea și Pactul internațional oferă garantare și protecție cu privire la drepturile civile și politice (art. 17).
Astfel, toate aceste legiferări ale statelor membre cu privire la drepturile omului au drept scop urmărirea „protecției individului contra acțiunilor arbitrare din partea autorităților publice” (cauza Kroon Olandei, 1994).
De-a lungul timpului, din cauza apariții de diverse situații, textul articolului 8 a făcut ca jurisprudența Curții Europene să își lărgească obligațiile, astfel: s-au adoptat o serie de măsuri legislative cu privire la asigurarea unui statut favorabil copilului natural, adică acesta să se poată bucura lângă mama sa de o viață de familie normală; o altă măsură adoptată a fost aceea de oferire a statelor membre de mijloace necesare și suficiente spre a-și putea îndeplini obligațiile ce le revin conforma articolului 8.
Statele membre au o serie de obligații cu privire la acest drept, iar profesorul Birsan Corneliu a conturat două idei de bază: „aceste drepturi trebuie să asigure realizarea unui echilibru corect între interesele individuale și cele ale societății, luate în ansamblul ei, pe de o parte; pe de alta parte, în ambele ipoteze, statele se bucură de o anumita marja de apreciere in îndeplinirea acestor obligații, marja care este supusa controlului Curții”.
Articolul 8 din cadrul Convenției Europene a Drepturilor Omului a fost preluat în mod corespunzător de către foarte multe țări din Europa în cadrul legislației acestora.
Voi încerca să prezint pe scurt modul în care a fost preluat acest drept în cadrul legislației câtorva țări ale Uniunii.
Astfel, în Codul penal francez, acest drept se află prezent în capitolul VII, care poartă numele de „Atingeri aduse personalității”, secțiunea I „Atingeri aduse vieții private”.
În acest capitol sunt prezentate faptele care pot să aducă atingere vieții intime – familiale și private ale unei persoane.
Aceste nerespectări sunt pedepsite conform codului penal francez cu un an de închisoare și amendă pentru cel care prin intermediu unui anumit procedeu, in mod voit, aduce atingere intimității vieții private a altuia.
Codul penal spaniol are enunțat în Titlul X „Delicte împotriva intimității, a dreptului la propria imagine și contra inviolabilității domiciliului” faptele care reprezintă infracțiuni prin atingerile aduse dreptului la intimitate. Aceste fapte sunt enumerate și prezentate în așa fel încât să se cunoască foarte bine ce nu trebuie încălcat, deoarece legea spaniolă la încălcarea acestor drepturi vine cu pedepse pe care le aplică celui care fără a fi autorizat, accede prin oricare mijloc la aceste date pe care le alterează sau le utilizează in dauna titularului sau unei terțe persoane.
În cadrul legii penale spaniole sunt enumerate o serie de fapte ce constituie infracțiuni, precum și pedepsele pentru fiecare dintre acestea.
Legea italiană, prin intermediul Codului penal italian, prezintă explicit pedeapsa cu privare de libertate de la 6 luni la 4 ani pentru cei care în mod voit își procură informații în mod nepermis care aduc prejudicii vieții private a unei persoane aflată în locuri private.
În Romania, Codul penal roman, prezintă în Titlul II – Infracțiuni contra persoanei. Astfel, incriminările privitoare la fapta contra persoanei umane au fost grupate în patru capitole, având drept criteriu valoarea socială lezată.
Romania prin legile sale se aliniază prevederilor Uniunii Europene de apărare a dreptului la respectarea vieții private și de familie, iar dispozițiile constituționale privitoare la drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care Romania este parte.
În situația existenței unor neconcordanțe între reglementările internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, și legile interne, se aplică, în mod prioritar, reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
O situație specială a dobândit-o țara noastră la 1 ianuarie 2007, ca urmare a aderării la Uniunea Europeană. Astfel, de atunci, art. 148 alin 2 din Constituția României, republicată, prevede următoarele: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.
Plecând de la dispozițiile constituționale de mai sus, Codul civil reia principiul aplicării prioritare a tratatelor internaționale privind drepturile omului (art.4), instituind și o altă regulă, anume aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene, astfel în art. 5 al Codului Civil este reglementat faptul că: „în materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților”.
Situația lacunelor legislative
Situația lacunelor legislative este soluționată de art. 1 din Noul Cod Civil, care, în alin. 2 prevede: „în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului”.
Prin uzanțe se înțelege obiceiul (cutuma) și uzurile profesionale.
Pentru a fi izvor de drept, uzanțele trebuie să fie conforme cu ordinea publică și bunele moravuri. Cum uzanțele se aplică mai degrabă în alte ramuri de drept, în dreptul familiei lacuna este complinită, în ordine, prin analogia legii, și, respectiv, analogia dreptului.
Referitor la analogia legii, se impune sublinierea că „legile care derogă de la o dispoziție generală (normele speciale), legile care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de acele norme, fiind interzisă astfel analogia” .
3.2 Viața privată și de familie în interpretarea sociologică și juridică
Familia este o formă de relații sociale dintre oamenii legați între ei prin căsătorie sau rudenie. Din familie fac parte soții, părinții și copiii, precum și, uneori, alte persoane între care există relații de rudenie. Și soții – fără copii – formează o familie.
Definiția familiei poate fi privită din mai multe puncte de vedere, însă cele mai discutate perspective sunt din punct de vedere sociologic dar și juridic.
Din punct de vedere sociologic, familia reprezintă grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și intra ajutorare.
Sociologii împart familia în simplă sau nucleară, formată din părinți și copiii lor necăsătoriți, și familia extinsă sau largă, care este constituită și din altă persoane.
În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care izvorăsc din căsătorie, rudenie, precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie. În acest înțeles, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege.
Cele două noțiuni de familie: în sens juridic și în sens sociologic, de regulă, se suprapun. Există, însă, și situații diverse în care această corelație nu există, de exemplu: în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, relația sociologică încetează, însă relația juridică persistă în ceea ce privește întreținerea copiilor, bunurile comune etc.
Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 nu definește în art. 258, denumit „Familia”, din Titlul I, intitulat „Dispoziții generale”, Cartea a II-a, intitulată „Despre familie”, noțiunea de familie, deși literatura de specialitate a sugerat ca noul Cod civil să rezolve această lacună.
Numeroase reglementări internaționale și interne urmăresc proteguirea și consolidarea familiei și a vieții de familie. Mai mult, dreptul la viața privată și de familie este consacrat ca un drept fundamental al omului.
Astfel, potrivit art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se consideră că orice persoană are dreptul la a avea o viață privată și de familie, precum și la dreptul respectări acesteia.
3.3 Dreptul la respectarea vieții private și de familie
Dreptul la respectarea vieții private și de familie este un drept prezent în cadrul Convenției Europene a Drepturilor Omului la articolul 8 și prevede neimplicarea statului în viața oamenilor. Însă sunt și excepții atunci când are loc săvârșirea de fapte care sunt în contradicție cu principiile statului de drept sau care pun în pericol securitatea și siguranța națională.
Convenția europeană a drepturilor omului nu oferă o definiție a vieții de familie, ci este considerată a fi o noțiune autonomă interpretată fiind de către curte independent de semnificațiile din dreptul național al statelor membre.
Viața de familie apare, de regulă, fiind determinată de o legătură biologică și/sau juridică aflându-se în prezența unei relații personale reali și efective.
Art. 8 consideră, prin ipoteză, existența unei familii, dar nu face nici o distincție între „familia legitimă”, având la bază o căsătorie valabil încheiată, și „familia naturală”, care este o relație de fapt. Curtea a admis că, dacă această noțiune nu se bazează numai pe raporturile de căsătorie, ci poate îngloba și alte legături de facto, atunci când părțile coabitează în afara existenței între ele a unor legături de căsătorie, un copil născut dintr-o asemenea relație este cuprins de plin drept în această „celulă familială” prin simplul fapt al nașterii și datorită acestuia, independent de sfârșitul relației dintre părinți.
Astfel, putem concluziona în urma prezentărilor de mai sus faptul că noțiunea de viață privată reprezintă „dreptul persoanei la viața privată, intimă, personală, dreptul acesteia la viața privată socială și dreptul persoanei la un mediu înconjurător sănătos”.
O situație de încălcare a dispozițiilor art.8 privind dreptul la secretul vieții private, a fost aceea în care statul roman nu a respectat aceste dispoziții în cazul Rotaru.
Astfel, „Curtea a fost sesizată, conform dispozițiilor aplicabile anterior intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (convenția)1) , de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) și de către un cetățean român, domnul Aurel Rotaru (reclamantul, la 3 iunie si, respectiv, la 29 iunie 1999 (art. 5 alin. 4 din Protocolul nr. 11 si fostele articole 47 si 48 din Convenție). Reclamantul a invocat încălcarea dreptului la respectarea vieții private, datorată faptului că Serviciul Român de Informații deține și folosește un fișier conținând date personale. A mai invocat și o încălcare a dreptului de acces la instanță și a dreptului de a beneficia de un remediu în fata unei instanțe naționale, competentă să se pronunțe asupra cererii de modificare sau de distrugere a fișierului”.
În urma analizării acestei situații, Curtea de la Strasbourg a constatat o încălcare, de către statul roman, a art. 8 din Convenția europeană. Curtea a prezentat o analiză conform căreia sistemul roman de strângere și arhivare de informații nu reprezintă o garanție suficientă împotriva posibilelor abuzuri, precum și inexistența de garanții procedurale suficiente ale sistemului.
La fel ca și în cazul confidențialității vieții private și confidențialitatea datelor medicale reprezintă un aspect al Constituției ce trebuie respectat.
Potrivit instanței europene, principiul confidențialității informațiilor despre sănătate constituie o componentă a protecției vieții private. Astfel, este necesară o confidențialitate a vieții private a bolnavilor dar și menținerea încrederii in sistemul de sănătate. De asemenea, comunicarea sau divulgarea unui dosar medical trebuie însoțită de garanții corespunzătoare de natura sa împiedice anumite abuzuri.
O alta parte prin care se asigură confidențialitatea vieții private, în art. 8, este integritatea fizică și morală a persoanei care include și viața sexuală.
Astfel, o foarte mare perioadă de timp a fost discutată problema homosexualități și a încălcării dreptului la viața privată prin incriminarea homosexualității. Iar în jurisprudența Curții Europene se consideră că prin interzicerea de către țară a actelor homosexuale practicate în intimate între adulți se încalcă articolul 8 al Convenției Europene.
Un caz de acest fel a fost cel al lui Jeffrey Dudgeon contra Marii Britanii. Reclamantul, cetățean britanic rezident în Irlanda de Nord a făcut o plângere împotriva legislației din țara sa care interzicea raporturile homosexuale între adulți chiar cu consimțământul acestora. Pe de alta parte, acesta a acuzat și faptul că, fiind homosexual, a fost supus unor discriminări cărora nu le sunt supuși homosexualii în alte părți ale Marii Britanii.
În urma analizării acestei reclamații, instanța europeană i-a dat drept de cauză reclamantului și a constatat această situație ca fiind o încălcare a prevederilor art. 8 și a refuzat oferirea de despăgubiri reclamantului deoarece s-a considerat că hotărârea pronunțată reprezintă o despăgubire morală a acestuia.
După părerea Curții Europene sunt încălcate prevederile art. 8 și în situația in care legea naționala nu asigură o protecție potrivită vieții private a oamenilor pretinzând ca victima, chiar suferind de grave tulburări psihice, să facă întotdeauna personal plângere în caz de viol (Y contra Olandei).
O situație neclară care conduce la dezbateri polemice este cea a persoanelor transsexuale, care nici in prezent nu exista un consens european în aceasta materie.
În cadrul jurisprudenței Curții Europene nu există încă dispoziții cu privire la încălcarea art., 8, în situația în care statele naționale refuză elaborarea de noi acte de naștere pentru persoanele care și-au schimbat între timp sexul. Adică, dacă la naștere o persoană a fost înregistrată ca având sex masculin să devină prin conversie sexuală de sex feminin (situația Scheffield si Hersham contra Angliei, hotărârea din 30 iulie 1998).
În această situație Curtea a apreciat ă statul are o larga marja de apreciere pentru a justifica refuzul sau de a recunoaște juridic noua identitate sexuala a transsexualilor operați, după părerea instanței europene transsexualismul ridicând încă probleme complexe de natura științifica, juridica, morala și sociala.
Având în vedere numărul foarte mare de astfel de situații, Curtea Europeana, cu ocazia soluționării unor cauze având ca obiect problema legata de transsexualitate, a reținut existența unor elemente clare si incontestabile care demonstrează o tendința internaționala continua nu numai spre o acceptare sociala crescânda a persoanelor transsexuale, dar si spre o recunoaștere juridica a noii identități sexuale a transsexualilor care au suferit o operație de schimbare a sexului.
Astfel, în speța B. contra Franței (1992), Christine Goodwin contra Regatului Unit (2002) și I. contra Regatului Unit (2002), instanța europeana de contencios al drepturilor omului a recunoscut fără dubii, dreptul persoanei de a-și schimba identitatea.
O altă parte a respectării vieții private este și dreptul persoanei la imagine (de exemplu, publicarea imaginii unei persoane, fără consimțământul ei, dacă ar avea ca urmare prejudicierea materiala sau morala a acesteia, reprezintă o încălcare a art. 8.
În situațiile Peck contra Regatului Unit (2003), Perry contra Regatului Unit (2003), Curtea de la Strasburg recunoscut dreptul persoanei la imagine.
Începutul secolului al XXI-lea a venit cu includerea în sfera protecției vieții private și a dreptului persoanei la un mediu înconjurător sănătos. Astfel, poluarea sonora cauzata de exploatarea unui aeroport aflat in vecinătatea domiciliului reclamanților, poluarea chimica ori pericolul radiațiilor nucleare au o influență directa asupra sănătății persoanei, respectiv asupra dreptului la respectul vieții private și familiale, garantat de art. 8 din Convenția europeana.
Un exemplu în acest sens este cel al lui Lopez Ostra contra Spaniei, o persoana de origine spaniolă care locuia împreună cu familia sa în cartierul "Disputacion del Rio el Lugarico", la câteva sute de metri de centrul Lorca (Murcia).
În anul 1988 a început să funcționeze foarte aproape de casa ei (la câțiva metrii) o uzină pentru tratarea reziduurilor lichide și solide provenite de la o tăbăcărie din Lorca, uzina finanțata de un consorțiu de firme din industria pielăriei. Fumul emanat de la aceasta uzina a cauzat supărări și probleme de sănătate multor persoane din zona, inclusiv reclamantei.
Aceasta situație de fapt a determinat autoritățile municipale să evacueze persoanele care locuiau lângă uzina și, in cele din urma, la 9 septembrie 1989 sa dispună încetarea parțiala a activității uzinei.
După întoarcerea acasă, reclamanta a continuat sa aibă probleme de sănătate și a observat o deteriorare a mediului înconjurător si a calității vieții sale și a familiei sale. Astfel, aceasta a făcut o cerere către directa administrativa aparținând de Murcia Audiencia Teritorial prin care solicita să-i fie protejate drepturile fundamentale. După ce a mai făcut demersuri la Agenția pentru mediu si natura din Murcia si la Curtea Suprema, toate ramase fără rezultat.
Apoi, reclamanta s-a adresat instanțelor de la Strasbourg, Curtea Europeana apreciind ca atingerile grave ale mediului pot sa afecteze sănătatea și bunăstarea unei persoane, precum și plăcerea de a trai in ambianta domiciliului sau.
In același timp, instanța internaționala a considerat ca trebuie luata în seama necesitatea unui just echilibru intre interesele concurente, cum ar fi interesul societății in ansamblu, în special al orașului Lorca pentru bunăstarea sa economica, inclusiv de a avea o uzina de tratare a reziduurilor, si acela al reclamantei de a locui in condiții omenești, intr-un mediu sănătos.
Curtea Europeana a constatat ca municipalitatea nu numai ca nu a luat, după închiderea parțiala a stației de epurare, masuri in vederea protejării dreptului petiționarei la respectul căminului sau, precum și a vieții sale private și de familie, dar, mai mult, a nesocotit hotărârile instanțelor date in acest scop.
In concluzie, Curtea Europeana a decis ca statul parat nu a menținut un just echilibru între interesul bunăstării economice a orașului Lorca și interesul reclamantei de a se bucura de respectarea vieții sale private și de familie și a domiciliului său, ceea ce înseamnă ca au fost inculcate prevederile art. 8 din Convenția europeana.
In ceea ce privește dreptul la respectul vieții familiale garantat de art. 8 din Convenția europeană, putem spune că acest drept subiectiv impune statelor membre obligația de a acționa în așa fel încât să permită oricărei persoane să ducă o viața de familie normală și de a dezvolta relații efective în cadrul acesteia.
Așadar, din punctul de vedere al instanței europene, acest drept apare în numeroase ipostaze: dreptul la căsătorie și de a întemeia o familie, dreptul părinților de a relaționa cu copiii.
3.4. Inviolabilitatea domiciliului
Este cunoscut faptul ca romanii considerau locuința ca un refugiu, un azil sacru al persoanei. O lege speciala (lex Cornelia de injuriis) pedepsea nu numai pătrunderea prin violenta in locuința unor persoane, dar si fapta unui particular de a smulge din locuința pe cineva pentru a-1 preda justiției.
De asemenea, legislația britanica numește locuința persoanei „fortăreața sa”, iar Revoluția franceza proclama din primele clipe: „casa fiecărui cetățean este un loc inviolabil”.
La rândul lor, așa cum s-a precizat deja, Declarația universala a drepturilor omului și Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice proclama inviolabilitatea domiciliului.
Conform prevederilor art. 8 din Convenția europeana, libertatea proprie include și dreptul individului de a avea un domiciliu, adică un loc ales în mod liber, unde să-și desfășoare viața personală în mod permanent, la adăpost de amestecul nedorit din partea altora.
Atât viața privată cat și viața de familie, precum și exercițiul dreptului la corespondența sunt puternic conexate de domiciliul persoanei.
Mai mult, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene, noțiunea de "domiciliu", în sensul art. 8, dobândește noi valente, lărgindu-și sfera de acoperire și asupra locului unde o persoana își desfășoară activitatea profesionala, precum și, în anumite limite, asupra sediilor și agențiilor unei societăți comerciale.
In sensul celor invocate mai înainte sunt șsi rezolvările la care a ajuns Curtea de la Strasbourg, in spetele Kopp contra Elveției (hotărârea din 25 martie 1998) și Niemietz contra Germaniei (hotărârea din 16 decembrie 1992).
Astfel, în primul caz, instanța europeană a constatat că sediile profesionale, cum ar fi cabinetele de avocat (in speța cabinetul de avocați Kopp și asociații), fac parte din domiciliul persoanei, fiind cuprinse implicit în noțiunea de viața privata. Așadar, măsura luata de autoritățile statului parat de a pune sub ascultare convorbirile profesionale ale reclamantului cu clienții săi, aduce grave prejudicii dreptului de apărare și necesității de a respecta secretul profesional în relația dintre avocat și client, în aceste condiții există o încălcare a dispozițiilor art. 8 din Convenția europeană.
Cu privire la cel de-al doilea caz, reclamantul (avocatul Niemietz) s-a plâns ca percheziția efectuata de autoritățile judiciare la cabinetul său de avocatură constituie o încălcare a dispozițiilor art. 8 din Convenția europeană, ceea ce a lezat clientela cabinetului sau și reputația sa de avocat.
Guvernul german a contestat existența unui amestec, motivând că art. 8 delimitează în mod peremptoriu între viața privată și domiciliu, pe de o parte, și localurile profesionale, pe de altă parte.
De asemenea, Curtea Europeana a remarcat ca, în general, a interpreta cuvintele "viața privată" și "domiciliu" ca incluzând anumite localuri sau activități profesionale sau comerciale ar răspunde obiectului și felului esențial al art. 8.
Așa fiind, localul profesional poate intra în noțiunea de "domiciliu", în sensul prevederilor art. 8, instanța europeană de contencios al drepturilor omului considerând ca au fost nesocotite aceste norme convenționale.
Tot potrivit Curții Europene statele membre pot fi răspunzătoare pentru încălcarea acestui drept și în situația atingerilor grave ale mediului prin poluare de orice fel, aspect de natura a lipsi persoana de bucuria folosirii domiciliului sau (a se vedea speța Lopez Ostra contra Spaniei, precitata).
Intr-o alta speța Suragiu contra României (hotărârea din 20 aprilie 2004, definitiva la 10 noiembrie 2004), reclamantul a sesizat la 7 octombrie 1998 Comisia Europeans, plângându-se, printre altele, de inacțiunea autorităților în ceea ce privește încetarea atingerilor aduse de terți dreptului sau la respectarea domiciliului, astfel cum este garantat in art. 8.
Curtea Europeana a considerat ca autoritățile competente ale statului roman nu au depus toate eforturile pentru a face să înceteze atingerile aduse de către terți, timp de câțiva ani acestui drept (perioada 13 noiembrie 1995, data la care autoritățile administrative desemnate să aplice legea privind fondul funciar i-au eliberat lui M. O. un titlu de proprietate asupra terenului pe care se afla casa reclamantului, și pana la 18 mai 2001, când reclamantului nu i s-au mai îngrădit drepturile la respectarea domiciliului).
Instanța internaționala a observat ca, in răstimpul menționat, toate plângerile penale ale reclamantului privind violarea de domiciliu (art. 192 C. pen.) s-au încheiat cu soluții de netrimitere în judecata, in pofida probelor testimoniale și a înscrisurilor de la dosar care dovedeau vinovata lui M. O. In plus, a reținut ca o controversa juridica privind validitatea dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenului aferent imobilului unde își stabilise domiciliul, nu poate exonera autoritățile de orice responsabilități în ceea ce privește îngrădirile repetate, din partea unor terți, ale dreptului garantat de art. 8 (de exemplu, intenția lui M. O. și a familiei sale de a demola casa reclamantului).
De asemenea, autoritățile administrației locale din Fălticeni sunt cele care au creat și întreținut controversa juridică, ca urmare a eliberării către un terț a unui al doilea titlu de proprietate asupra terenului aferent casei reclamantului (titlu anulat la 6 octombrie 1999).
In același timp, Curtea Europeana a reținut ca niciodată dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului de domiciliu nu a fost contestat de autorități, de terți ori de Guvernul parat, și ca prima sancțiune administrativa aplicata împotriva lui M. O. s-a dat abia la 18 mai 2001, cu toate ca încălcările aduse de acesta dreptului reclamantului la domiciliul sau se repetau aproape zilnic de un an și jumătate.
In concluzie, instanța europeana a considerat ca, în acest fel, au fost nesocotite de către statul roman prevederile art. 8, prin neîndeplinirea obligației pozitive de a depune toate eforturile pentru a determina încetarea atingerilor aduse, de către terți, acestui drept.
Relativ la felul în care este asigurat dreptul persoanei asupra domiciliului sau, Curtea Europeana a statuat ca nu sunt încălcate dispozițiile art. 8 daca reclamantul a consimțit ca localul sau, unde avea și domiciliul, să fie percheziționat spre a se căuta și retine filme si documente care ar fi putut evidenția activitatea sa ilegala.
Cu referire la acest drept apreciem ca legislația romana răspunde în cea mai mare parte exigentelor Convenției europene.
Astfel, Constituția României stipulează ca domiciliul si reședința sunt inviolabile si ca nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori reședința unei persoane fără învoirea acesteia.
In temeiul acestor dispoziții si urmărind sa ocrotească libertatea persoanei si sub acest aspect, legiuitorul a incriminat, in art. 192 alin. 1 C. pen., fapta de a pătrunde fără drept, in orice mod, intr-o locuința, încăpere, dependința sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le folosește, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia (pedeapsa fiind închisoarea de la 6 luni la 4 ani).
Preocuparea pentru apărarea eficienta a inviolabilității domiciliului rezidă și în reglementarea formelor agravate ale infracțiunii de violare de domiciliu. De pildă, se sancționează mai sever decât varianta tip de la art. 192 alin. 1 C. pen. fapta săvârșita în următoarele împrejurări (art. 192 alin. 2 C. pen.): de o persoana înarmată, de doua sau mai multe persoane împreună, in timpul nopții sau prin folosire de calități mincinoase (pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani) .
In practica noastră judiciară aceste dispoziții au fost interpretate în mod larg, spre a se asigura eficienta ocrotirii domiciliului unei persoane. Astfel, s-a decis că există violare de domiciliu și atunci când o persoana pătrunde fără drept prin escaladare într-o camera in care locuiau mai multe fete, intr-un internat școlar, chiar daca imobilul aparținea unei unități publice; la fel, daca proprietarul pătrunde in locuința chiriașului înainte de a fi pusă în executare hotărârea de evacuare a acestuia ori daca chiriașul avea ordin de repartiție asupra camerei; sau dacă soțul despărțit de soția sa si cu domiciliul flotant in alta parte, pătrunde fără drept în fosta locuința comuna.
De asemenea, în doctrina penală romană s-a apreciat că noțiunea de locuința nu cuprinde numai imobilele anume construite pentru a fi folosite ca atare (spre exemplu, casa, apartament, camera), dar și orice contracție în care o persoana înțelege să-și trăiască viața, chiar daca nu ar putea servi în mod normal acestui scop (cabana, bordei, barca împreuna cu cabina de locuit etc.).
3.5 Inviolabilitatea corespondenței
Art. 8 paragraful 1 din Convenția europeana proclama dreptul persoanei de a-și comunica prin scris, prin telefon ori pe cale radiotelefonică sau prin orice alte mijloace de comunicare gândurile si opiniile sale fără a-i fi cunoscute de alții, cenzurate sau făcute publice.
In consecința art. 8 ocrotește toate tipurile de corespondență, inclusiv cea din zilele noastre – comunicarea prin mijloace electronice.
Acest drept este stipulat și în art. 12 din Declarația universală a drepturilor omului, precum și în art. 17 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Se știe că, în decursul istoriei, deschiderea corespondenței a fost folosită deseori ca mijloc secret de informare de către guvernanți. Saint-Simon, în memoriile sale, arată că "cel mai cumplit dintre toate mijloacele prin care regele Ludovic al XlV- lea a fost timp de mai mulți ani informat – înainte ca aceasta să se bage de seamă – a fost acela de a deschide scrisorile".
Cu privire la corespondența scrisă un interes aparte prin raportare la prevederile art. 8, atât în doctrina, cat și în jurisprudent instanțelor de la Strasbourg, 1-a constituit dreptul la corespondenta in situații cu caracter special, cum ar fi corespondența deținuților ori a persoanelor internate în instituții medicale specializate, datorită stării lor psihice.
Necesitatea respectării acestui drept al persoanei rezultă și din deciziile pronunțate de Curtea Europeana.
Spre exemplu, în cauza Messina contra Italiei, reclamantul s-a plâns că în timpul detenției sale, a întâmpinat unele greutăți în legătură cu expedierea și primirea corespondenței.
Analizând această sesizare instanța europeană a constatat că în timp ce reclamantul susține că nu a primit o parte din corespondența adresată lui, dimpotrivă guvernul italian motivează că i s-a predat deținutului întreaga corespondență, aceasta rezultând din registrul cu scrisorile primite de deținut.
Curtea Europeana a apreciat ca probele prezentate de guvernul statului parat nu sunt convingătoare și ca atare au fost încălcate prevederile art. 8, statul italian fiind obligat să plătească reclamantului suma de 5 milioane de lire italiene pentru dauna morala suferită.
Rămânând în același registru tematic, relevăm că într-o altă cauză, și anume Petra contra României (hotărârea din 23 septembrie 1998) instanța europeana de contencios al drepturilor omului a constatat realizarea verificării corespondenței scrise a deținutului fără nici o decizie judiciară luata în acest sens și fără existența posibilității depunerii unei plângeri împotriva acestei masuri, refinand, in acest fel, încălcarea de către statul parat a prevederilor art. 8 chiar prin împiedicarea reclamantului de a purta corespondent atât cu Comisia Europeana, cat si cu familia sa, precum și cu autoritățile publice interne.
In mod asemănător, in speța Silvestru Cotlet împotriva României (hotărârea din 3 iunie 2003), Curtea Europeana a constatat încălcarea de către autoritățile romane a prevederilor art. 8 din Convenția europeana prin: refuzul de a pune la dispoziția deținuților cele necesare pentru corespondența acestora cu instanțele de la Strasbourg; deschiderea corespondentei reclamantului deținut destinate Comisiei Europene și Curții Europene ori cea provenind de la aceste instanțe; întârzierea în sosirea și expedierea corespondentei reclamantului destinate Comisiei Europene.
Tot Curtea Europeana a decis ca se încălca prevederile art. 8 în legătura cu dreptul individului la respect asupra corespondentei, daca se iau masuri de cenzurare a corespondentei pe care petiționarul o trimite din penitenciar, inclusiv corespondența adresata avocatului sau ori Comisiei europene (instanța europeana acordând o atenție deosebita confidențialității corespondentei unui deținut cu avocatul sau ori cu organele Convenției europene), ori daca nu se transmite corespondenta unei persoane in timpul deținerii provizorii.
In cazul A. contra Franței, Curtea Europeana a analizat plângerea doamnei A., medic cardiolog din Paris, care a fost acuzata de instigare la omor, reținându-se ca ar fi îndemnat pe numitul M. Gehrking sa ucidă o anumita persoana. Cel instigat a denunțat fapta autorităților și pentru a face dovada afirmațiilor sale, a chemat la telefon din biroul comisarului de politie pe inculpata, convorbirea fiind înregistrata. Judecătorul de instrucție a dat o ordonanța de neurmărire, motivând că nu sunt suficiente probe de vinovăție a inculpatei.
Adresându-se Curții de la Strasbourg, reclamanta a susținut ca prin înregistrarea fără consimțământul sau a convorbirii particulare pe care a avut-o cu martorul M. Gehrking, autoritățile franceze au încălcat prevederile art. 8 din Convenția europeana.
Curtea Europeana, pe baza celor arătate, în unanimitate, a considerat ca înregistrarea convorbirii menționate constituie o ingerința in viața privata a reclamantei, astfel ca statul francez trebuie sa răspundă plătind o suma de bani care sa constituie o satisfacție echitabila pentru prejudiciul moral suferit de petiționara.
Anumite încălcări ale libertății de comunicare se petrec si in alte fari. Spre exemplu, in Spania, o foarte cunoscuta afacere de interceptare ilegala de radiotelefoane – inclusiv Cel al regelui – a dus la înlăturarea șefului serviciilor secrete (Cesid), iar in Marea Britanie adeseori principele Charles, ca si prima sa soție, au fost supuși unor interceptări neautorizate.
Pe linia respectării art. 8 din Convenția europeana și pentru a afla adevărul asupra unor încălcări grave ale textului indicat, Curtea de Casație și Justiție a Franței a decis la data de 4 martie 1997, continuarea anchetei in cazul interceptării ilegale a convorbirilor telefonice operate de serviciul antiterorism al fostului președinte Francois Mitterand, in perioada 1983-1986.
Printre cei interogați s-a aflat si fostul consilier-sef al președintelui Gilles Menage, precum si consilierul-sef al premierului din acea perioada, Laurent Fabius.
Ocrotirea inviolabilității corespondentei este stipulata și în Constituția României. In art. 28, se prevede explicit ca "secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice si al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil".
De asemenea, sub denumirea marginala "Violarea secretului corespondentei", in art. 195 C. pen. este incriminata fapta de "deschiderea unei corespondente adresate altuia, ori interceptarea unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon, telegraf sau prin alte mijloace de transmitere la distanta, fără drept", iar în alin. 2 al art. 195 C. pen., sunt incriminate faptele "de sustragere, distrugere sau reținere a unei corespondente, precum si divulgarea conținutului unei corespondențe, chiar atunci când a fost trimisa, deschisă sau a fost deschisa din greșeala, ori divulgarea conținutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar in cazul in care făptuitorul a luat cunoștința de aceasta din greșeala sau din întâmplare". Fapta incriminata la art. 195 C. pen. se sancționează cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
In doctrina penala s-a interpretat dispoziția citata in sensul ca sancționarea făptuitorului nu este condiționata de conținutul sau forma corespondentei; de asemenea, este indiferent modul cum corespondenta a ajuns la destinație (printr-un serviciu public ori prin bunăvoința unei persoane).
In concepția doctrinei romane pot sa deschidă corespondenta altei persoane părinții, educatorii, profesorii și, în genere, persoanele care se ocupa și au sarcina de a asigura buna desfășurare a procesului de educație și de instruire a minorilor, ori de cate ori exista indicii ca prin conținutul sau o corespondenta ar pune in pericol dezvoltarea morala a minorului.
Sunt in drept sa procedeze la deschiderea corespondentei trimise unui inculpat organele judiciare (instanța de judecată la propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale, sau din oficiu în cursul judecații, iar în cazuri urgente și temeinic justificate și procurorul, care este obligat sa informeze de îndată despre aceasta instanța, conform art. 98 C. pr. pen.), administrația penitenciarelor pentru cei care se afla în executarea pedepselor; la fel persoanele împuternicite chiar de destinatar ori chiar de expeditor pot deschide corespondenta (de pilda, cei care îndeplinesc lucrări de secretariat, sau cei care ajuta pe o persoana bolnava să-și citească corespondenta).
In legătura cu cenzurarea corespondentei persoanelor aflate in stare de arest preventiv sau de deținere, în doctrina penală romană mai recent s-a apreciat, in mod corect, ca potrivit Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, republicata si a Regulamentului privind executarea unor pedepse si a măsurii arestării preventive, atât persoanele arestate preventiv cat și cele deținute în executarea pedepsei aveau dreptul de a primi și transmite corespondenta particulara în anumite limite.
De exemplu, in conformitate cu art. 40 alin. 1 din Legea nr. 23/1969, republicata persoanele aflate in arest preventiv puteau trimite scrisori închise numai organului care efectuează urmărirea penală, procurorului, procurorului șef al unității de procuratura, procurorului ierarhic superior al acestuia, precum și altor organe.
Cu referire la cei condamnați aflați în executarea pedepsei închisorii, potrivit art. 20 din același act normativ, corespondenta al cărei conținut era apreciat de comandantul penitenciarului ca necorespunzător procesului de reeducare a condamnatului se reținea, iar, daca era cazul, se înainta organelor competente.
Din aceste prevederi reiese fără niciun dubiu ca administrația penitenciarului a exercitat, pana de curând, o verificare a corespondenta celor arestați preventiv și a celor aflați în executarea condamnării, lucru ce era contrar prevederilor art. 8 din Convenția europeana.
In scopul punerii de acord a legislației penale romane cu prevederile art. 8, unii autori romani, cu drept cuvânt, au sugerat modificarea legii de executare a pedepselor, in sensul de a se stipula, explicit, "posibilitatea persoanelor arestate preventiv sau condamnate de a purta corespondenta – în limitele apreciate de autorități – dar fără a fi controlata de vreun organ".
In acest sens un pas înainte s-a făcut prin O.U.G. nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate in executarea pedepselor, dar mai ales prin noul act normativ in materia executării pedepselor si a masurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, și anume Legea nr. 275/2006, care răspunde în mare măsura atât exigentelor art. 8 din Convenția europeană, cat si soluțiilor pronunțate de Curtea Europeana in acest domeniu.
Astfel, dreptul la corespondenta al persoanelor aflate in executarea pedepselor privative de libertate este garantat (art. 45 alin. 1). De asemenea, corespondenta are caracter confidențial si nu poate fi deschisa sau reținuta decât in limitele și condițiile prevăzute de lege (art. 45 alin. 2).
Corespondența condamnaților poate fi deschisă, fără a fi citită, în prezența acestora, în scopul prevenirii introducerii în penitenciar, prin intermediul acesteia a drogurilor, a substanțelor toxice, explozibililor sau a altor asemenea obiecte a căror deținere este interzisă (art. 45 alin. 3).
Mai mult, conform prevederilor art. 4 coroborate cu cele ale art. 5 din Legea nr. 275/2006, corespondenta persoanei aflate in executarea pedepsei privative de libertate poate fi deschisa și reținută dacă există indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, și numai pe baza dispozițiilor emise, în scris și motivat, de către judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate.
Considerăm că o prevedere foarte importantă, în sensul adaptării legislației romanești la exigențele Convenției europene, este cea înscrisa la art. 45 alin. 6, potrivit căreia dispozițiile privind deschiderea și reținerea corespondenței nu se aplica în cazul corespondenței condamnatului cu apărătorul, cu organizațiile neguvernamentale care își desfășoară activitatea în domeniul protecției drepturilor omului, precum și cu instanțe sau organizațiile internaționale a căror competent este acceptata ori recunoscută de Romania (dintre acestea făcând parte, evident, și Curtea Europeana, n. n.).
In același timp, legea, în art. 46, stipulează și masuri pentru asigurarea exercitării dreptului condamnatului la corespondență, cum ar fi: punerea la dispoziția condamnatului a materialelor necesare pentru realizarea corespondentei, amplasarea de cutii poștale în interiorul penitenciarului etc.
Cu referire la dreptul la convorbiri telefonice, art. 47 din lege prevede ca persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au dreptul să efectueze convorbiri telefonice de la telefoanele publice cu cartel, instalate in penitenciare, iar aceste convorbiri au un caracter confidențial, efectuându-se sub supraveghere vizuala.
In fine, dispozițiile referitoare la dreptul la corespondenta si la dreptul la convorbiri telefonice se aplica în mod corespunzător persoanelor reținute sau arestate preventiv, în măsura în care nu contravin dispozițiilor prevăzute în Titlul V, intitulat "Executarea masurilor preventive privative de libertate".
Relativ la interceptarea corespondentei primite sau transmise de o persoana, consideram ca modificările aduse art. 98 C. pr. pen. combinat cu art. 91 C. pr. pen. prin Legea nr. 281/2003 și prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedura penala, precum si pentru modificarea altor legi," răspund mai bine exigentelor impuse de soluțiile promulgate de Curtea Europeana in materie, prin aceea ca prevăd pe lângă posibilitatea organului judiciar de a dispune asemenea masuri, si garanții efective ca aceste modalități de investigare vor fi folosite numai în scopurile propuse și numai in limita necesara atingerii acestora, iar nu in mod abuziv.
O prevedere foarte importantă privind alinierea legislației noastre procesual penale la exigentele Convenției europene și la jurisprudenței Curții Europene este cea cuprinsa în art. 91 alin. 6 C. pr. pen., conform căreia „înregistrarea convorbirilor dintre avocat și partea pe care o reprezintă în proces nu poate fi utilizată ca mijloc de proba decât dacă din cuprinsul acesteia reies date sau informații relevante și importante privitoare la pregătirea sau săvârșirea de către avocat a unei infracțiuni”.
Astfel, aceasta prevedere răspunde unor propuneri făcute de-a lungul timpului in literatura noastră juridica de specialitate, in sensul elaborării și adoptării unei reglementari mai concrete a interceptării liniilor telefonice si a deschiderii corespondentei, mai ales in ceea ce privește relația avocat-client, pentru ca asemenea ingerințe ale autorității sa corespunda cerințelor Convenției Europene.
CAPITOLUL IV – CONSIDERAȚII GENERALE AUPRA LIMITĂRILOR DREPTULUI PERSOANEI LA RESEPCTAREA VIEȚII PRIVATE ȘI DE FAMILIE
In art. 8 paragraful 2 din Convenția europeana sunt prevăzute și unele limitări posibile ale drepturilor stipulate în paragraful 1 al art. 8. Aceste restrângeri sunt admise numai în măsura în care sunt prevăzute de lege și dacă ele constituie o măsura care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economica a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.
Dispozițiile art. 53 alin. 1 si 2 din Constituția României sunt concordante cu normele convenționale invocate în alineatul precedent. Astfel, legea noastră fundamentală stipulează cazurile când este justificata o anumita restrângere a exercițiului unor drepturi si libertăți (inclusiv a celor referitoare la viața privată, familiala, la domiciliu si la corespondenta).
Aceasta limitare se face numai prin lege si numai daca se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor si a libertăților cetățenilor; desfășurarea procesului penal, prevenirea consecințelor unei calamitați naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistral deosebit de grav. Restrângerea trebuie sa fie necesara intr-o societate democratica, sa fie proporționala cu situația care a generat-o și să nu aducă atingere existentei dreptului sau libertății.
In privința libertății vieții de familie, de pilda, unele limitări sunt impuse de exigențele moralei și asigurării unei vieți familiale sănătoase. Ele sunt expresii ale apărării vieții de familie.
Constituția României în art. 48 alin. 1 prevede ca "familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțita între soți, pe egalitatea acestora si pe dreptul si îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor".
Sub acest aspect legea penala romana incriminează fapta de bigamie (art. 303 C. pen.), ca manifestare care aduce atingere relațiilor de familie, precum si faptele de abandon de familie (art. 305 C. pen.), de rele tratamente aplicate minorului (art. 306 C. pen.) si de nerespectarea masurilor privind încredințarea minorului (art. 307 C. pen.), ca manifestări care aduc atingere relațiilor de familie sub aspectul nerespectării obligațiilor legale, care revin soților și părinților.
Viața intimă a persoanei suportă și ea o serie de limitări justificate potrivit art. 8 paragraful 2 din Convenția Europeana.
Amintim aici incriminarea actului sexual cu un minor (art. 198 C. pen.), a perversiunii sexuale (art. 201 C. pen.), a corupției sexuale (art. 202 C. pen.), a incestului (art. 203 C. pen.), a traficului de stupefiante și de substanțe toxice, a contaminării venerice si a transmiterii sindromului imunodeficitar dobândit (art. 309 C. pen.), a prostituției (art. 328 C. pen.), a proxenetismului (art. 329 C. pen.), a cerșetoriei (art. 326 C. pen.), a jocului de noroc (art. 330 C. pen.), manifeste care contravin principiilor de decenta si moralitate a vieții sexuale, care aduc atingere sănătății publice ori pun in pericol moralitatea publică.
In literatura și doctrina noastră penală s-a relevat ca unele dintre faptele incriminate la care am făcut trimitere mai înainte, ca de exemplu, răspândirea de materiale obscene, prostituția ori jocul de noroc, care deși restrâng libertatea persoanei, "in alte legislații asemenea fapte sunt mai nuanțate incriminate, ceea ce le face intr-o anumita viziune, mai compatibile cu prevederile art. 8 din Convenție.
Totodată, art. 106 C. pr. pen. permite efectuarea percheziției corporale a persoanei in anumite situații.
Aspectele înfățișate evidențiază faptul ca viața privata a persoanei este ocrotita de legea penala romana numai in anumite condiții și numai dacă nu sunt aduse atingeri unor comandamente superioare.
De asemenea, inviolabilitatea domiciliului nu poate opri cursul justiției, nu poate servi ca mijloc de protejare a răufăcătorilor, nu poate duce la imposibilitatea luării masurilor necesare pentru salvarea vieții sau averii unei persoane, ori pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Legea fundamentata prevede in art. 27 alin. 2 situațiile in care legea ordona, pentru aplicarea ei, sa se pătrundă in locuința unei persoane, si anume: pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești; pentru înlăturarea unei primejdii privind biata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane; pentru apărarea securității naționale sau a ordinii publice; pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
Având în vedere implicațiile juridice, morale dar si sociale ale perchezițiilor domiciliare, Constituția României stipulează in art. 27 alin. 3 si 4 ca perchezițiile pot fi ordonate exclusiv de judecător si ca pot fi efectuate numai in formele prevăzute de lege, iar in timpul nopții acestea sunt interzise, in afara de cazul infracțiunilor flagrante. Mai mult, conform art. 100 alin. 6 C. pr. pen. percheziția domiciliara nu poate fi dispusa înainte de începerea urmăririi penale.
De asemenea, potrivit art. 100 – 105 C. pr. pen., este permisa, în condițiile prevăzute de lege, percheziționarea domiciliului, când există indicii temeinice că efectuarea acesteia este necesara pentru descoperirea și strângerea probelor.
In plus, conform dispozițiilor art. 104 alin. 5 C. pr. pen., este interzisa efectuarea în același timp cu percheziția a oricăror acte procedurale în aceeași cauza, care prin natura lor împiedica persoana la care se face percheziția sa participe la percheziție".
In acest sens sunt și orientările Curții Europene. Așa, de pilda, în cazul Murray contra Angliei reclamanții s-au plâns împotriva pătrunderii fără drept și a percheziționării domiciliului familial de către organele militare. Instanța europeană a decis ca ingerințele armatei în exercitarea de către reclamanți a drepturilor lor la viața privata și de familie, precum și a domiciliului lor erau justificate, fiind în conformitate cu prevederile art. 8 paragraful 2 din Convenția Europeană.
In primul rând, arata instanța internaționala, măsura reclamata era "prevăzuta de către lege", și se urmarea realizarea scopului legitim, acela de a preveni săvârșirea de infracțiuni; ca atare măsura apărea ca necesara într-o societate democratică.
Instanța europeană de contencios al drepturilor omului subliniază, în al doilea rând, necesitatea pentru stat de a lua masuri eficiente pentru a preveni agresiunile teroriste, necesitate care tine seama de responsabilitatea care revine guvernului ales intr-o societate democratica de a asigura protecția cetățenilor și a instituțiilor statului de drept împotriva amenințărilor organizațiilor teroriste, precum si de a lua masuri preventive de arestare a persoanelor bănuite de săvârșirea infracțiuni lor de terorism.
In al treilea rând pătrunderea în domiciliu și percheziționarea acestuia s-au efectuat prin mijloace legale, iar aceste mijloace nu sunt disproporționate in raport cu scopul legitim urmărit.
Intr-o alta speța, Laskey, Jaggard și Brown contra Angliei (hotărârea din 19 februarie 1997), reclamanții au sesizat fosta Comisie Europeana la 14 decembrie 1992, invocând, printre altele, ca au fost nesocotite dispozițiile art. 8 din Convenția Europeana.
In fapt, în anul 1987, mai multe casete video înregistrate după reuniuni cu caracter sadomasochist, implicând pe reclamanți și pe alți 44 de homosexuali, au căzut în mâinile poliției cu prilejul efectuării unei anchete de rutina asupra altor chestiuni. Inculpații si alte persoane au fost trimiși în judecata pentru comiterea mai multor infracțiuni, cum ar fi loviri și vatamani corporale provocate în timpul practicilor sado-masochiste care s-au derulat pe o perioada de zece ani.
La data de 19 decembrie 1990 reclamanții au fost condamnați la diferite pedepse cu închisoare, pedepse care au fost reduse substanțial de instanța de apel.
Potrivit concluziilor Curții Europene in cauza practicile sado-masochiste au antrenat un grup mare de oameni, asemenea practici având loc in mai multe camere echipate special, iar ședințele erau înregistrate pe casete video distribuite prin membrii grupului.
Văzând aceste circumstanțe, instanța europeana a precizat ca nu toate practicile menționate în aceasta cauza fac parte din sfera vieții private.
Referitor la legitimitatea ingerințelor autorităților, Curtea Europeană a considerat ca, în asemenea situații, autoritățile naționale sunt suverane îin aprecierea lor, statul putând să folosească legea penala și împotriva unor practici care atrag prejudicii corporale, indiferent ca acestea se săvârșesc intr-un cadru sexual sau nu.
De asemenea, Curtea de la Strasbourg a stabilit ca reclamanții s-au dedat la practici care au produs leziuni caporale, și nu simple răni trecătoare, așa cum pretind aceștia.
In aceste condiții rațiunile invocate de autorități, pentru a justifica masurile luate, apar ca pertinente si suficiente.
Cu privire la faptul dacă aceste masuri au fost proporționate cu scopul legitim urmărit, din actele dosarului cauzei reiese ca practicile sado-masochiste s-au desfășurat de-a lungul unei perioade mari de timp, și ca ele au avut un caracter organizat.
Față și de împrejurarea ca pedepsele aplicate inculpaților au fost ulterior reduse de instanța de apel, Curtea Europeana a apreciat ca masurile luate împotriva reclamanților n-ar putea fi considerate disproporționate.
In concluzie, instanța internaționala menționata a considerat ca autoritățile nationale erau în drept să tragă la răspundere pe reclamanți, iar condamnarea lor constituie o măsura necesara într-o societate democratica, pentru a păstra sănătatea membrilor acesteia.
Pentru aceste motive, în unanimitate, s-a decis ca nu exista o violare a art. 8 din Convenția Europeana.
Soluția Curții Europene este în acord cu legislația penala romana. In măsura în care în cadrul practicilor sado-masochiste s-au produs vătămări corporale grave, asemenea fapte conform art. 182 C. pen. (Vătămarea corporala grava) constituie o infracțiune care se urmărește din oficiu.
Chiar daca s-ar fi produs loviri și vătămări mai ușoare, caracterul organizat al practicilor sado-masochiste releva existenta unei asocieri in vederea comiterii de infracțiuni contra integrității corporale a membrilor grupului respectiv, astfel ca faptele ar putea fi încadrate în art. 323 C. pen. (Asocierea pentru săvârșirea de infracțiuni). Pericolul acestei fapte consta in simplul act al asocierii in scopul arătat, neinteresând mobilul comiterii unor asemenea fapte (satisfacerea apetitului sexual), deoarece legea nu pretinde existent unui mobil anume pentru săvârșirea acestor fapte.
Tot așa, fapta de deținere ori de răspândire, chiar in cadrul unui grup restrâns de persoane, a casetelor video cu înregistrarea practicilor sado-masochiste, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de răspândire de materiale obscene (art. 325 C. pen.). Nu interesează daca răspândirea a avut loc in mod oneros sau gratuit, și nici mobilul cu care a fost comisa fapta.
Principiul inviolabilității corespondentei (inclusiv componenta sa relativ mai noua care este corespondenta electronica) și a convorbirilor telefonice ar putea cunoaște, de asemenea, restrângeri.
Sub acest aspect, atât în legislația tarilor democratice, cat și în practica judiciara s-a evidențiat ca exercitarea acestei libertăți comporta o restrângere ori de cate ori interesul justiției o pretinde, și anume in vederea descoperirii infracțiunilor și infractorilor.
Acest drept de a obține, revine, citi și folosi în procesul penal corespondența care vine și care pleacă de la persoanele învinuite de săvârșirea unor fapte penale, trebuie însa să fie prevăzut de lege, realizat după o procedura stricta și numai pe baza aprobării organului judiciar competent, și cu respectarea tuturor drepturilor persoanei, mai ales a drepturilor la viața familiala, intima și privata.
Din acest punct de vedere in art. 98 alin. 1 C. pr. pen. se stipulează: "Instanța de judecata, la propunerea procurorului, in cursul urmăririi penale, sau din oficiu, in cursul judecații, poate dispune ca orice unitate poștala sau de transport sa rețină și să predea scrisorile, telegramele și orice altă corespondență, și obiectele trimise de învinuit sau inculpat, ori adresate acestuia, fie direct, fie indirect".
In art. 91 alin. 2 C. pr. pen. se precizează și situațiile in care pot fi autorizate aceste interceptări și înregistrări, si anume: "in cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de Codul penal si de alte legi speciale, precum si in cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, în cazul unor alte infracțiuni grave ori al infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare electronică".
Asemenea interceptări și înregistrări pot fi făcute și la cererea motivata a persoanei vătămate privind convorbirile ori comunicările efectuate de aceasta prin telefon sau prin orice mijloace electronice de comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării, cu autorizarea judecătorului (art. 91 alin. 8 C. pr. pen.).
Despre efectuarea interceptărilor și înregistrărilor menționate procurorul sau lucrătorul din cadrul poliției judiciare delegat de procuror întocmește un proces-verbal (acesta fiind certificat pentru autenticitate de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penala in cauza), la care atașează, în plic sigilat, o copie a suportului care conține înregistrarea convorbirii. Suportul original se păstreze la sediul parchetului, in locuri speciale, in plic sigilat, si va fi pus la dispoziția instanței, la solicitarea acesteia.
De asemenea, condițiile și modalitățile de efectuare a interceptărilor și înregistrărilor mai înainte menționate sunt aplicabile, in mod corespunzător, și în cazul înregistrărilor în mediul ambiental, localizării sau urmăririi prin GPS ori prin alte mijloace electronice de supraveghere.
Totodată, constituie mijloace de proba și înregistrările de imagini, cu respectarea prevederilor procedurale invocate mai sus, cu precizarea ca procedura de certificare a acestora este cea stipulata in cazul interceptărilor și înregistrărilor convorbirilor sau comunicărilor, cu excepția redării in forma scrisa, după caz.
La fel, Legea privind siguranța naționala a României nr. 51/1991 prevede in art. 13 ca in cazul unei amenințări la adresa siguranței naționale, se poate solicita procurorului, cu respectarea prevederilor codului de procedura penala, autorizarea efectuării unor acte, in scopul culegerii de informații, constând in interceptarea comunicațiilor, căutarea unor informații, documente sau înscrisuri pentru a căror obținere este necesar accesul intr-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea si repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informații lor pe care acestea le conțin, cat si înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreținerea si ridicarea acestora din locurile in care au fost depuse.
Legea stipulează însă ca mijloacele de obținere a informațiilor necesare siguranței naționale nu trebuie sa lezeze, in niciun fel, drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulara, onoarea sau reputația lor ori să-i supună la îngrădiri ilegale.
Astfel, orice cetățean care se considera vătămat în drepturile sau libertățile sale poate sesiza oricare din comisiile permanente pentru apărarea si asigurarea ordinii publice ale celor doua camere ale Parlamentului (art. 16 alin. 3).
CONCLUZII
Uniunea Europeană (U.E) reprezintă poate cel mai bun exemplu de cooperare interstatală pe care secolul precedent l-a adus.
Procesul prin care s-a ajuns în acest punct a fost unul dificil atât din punct de vedere istoric, cât și cultural, instituțional, social și politic. Născută din nevoia unor state de a ieși dintr-o situație economică și politica precară, U.E a demonstrat lumii că un cadru comunitar, supranațional ce reunește în scopuri pașnice niște state ce împărtășesc valori democratice comune este nu doar viabil, ci și eficient din punct de vedere politic, economic și social.
La baza conceptului de Uniune Europeană stă, desigur, ideea creării unei piețe comune, care să asigure în interiorul său un grad de libertate economică cât mai mare. Din moment ce de la bun început proiectul a avut ca scop „să le ofere membrilor de aici înainte un destin comun” , nevoia de a crea și de a îmbunătății cooperarea economică a fost de la încă de la început fundamental văzută ca un vehicul pentru îmbunătățirea cooperării politice, sociale etc.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este denumită informal și “Curtea de la Strasbourg”, nume luat după sediul central al acesteia.
La 21 ianuarie 1959, la Strasbourg, Adunarea consultativă parlamentară a Consiliului Europei a ales, pentru prima dată, judecătorii Curții Europene a Drepturilor Omului.
Aceasta a fost chemată să examineze, după Comisie, unele dintre aceste cauze și să le soluționeze prin decizii obligatorii și definitive.
Dreptul la respectarea vieții private și de familie” reprezintă unul dintre drepturile pe care Convenția le garantează, acesta face subiectul articolului 8 (Titlul I) al Convenției Europene a Drepturilor Omului, acesta conține:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest drept este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”.
După cum am văzut și din preluarea conținutului cu privire la respectarea vieții private și de familie din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, articolul 8, alin. 1 se referă la faptul că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale de familie, a vieții sale private, precum și a respectării domiciliului și a corespondenței sale.
BIBLIOGRAFIE
1. Antoniu George, Bulai Constantin, Practica judiciara, vol. III, Editura Academiei Romane, București, 1992
2. Bărbulescu, I. Gh., Procesul decizional în Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iași, 2008
3. Bacaci A., Dumitrache V.C., Hageanu C., Dreptul familiei, Ediția 4, Editura All Back, București, 2005
4. Barsan Corneliu, Convenția europeana a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi și libertati., Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2005
5. Buergenthal T., Terney J.V., International Human Rights and International Education, U.S. National Comission for U.N.E.S.C.O., Washington, 1976
6. Bolintineanu A.,Malița M., Carta O.N.U. – document al erei noastre, Editura Politică, București, 1970
7. Constantin Paun, Practica judiciara a Curții Europene a Drepturilor Omului, Revista de drept penal nr. 1/1994
8. Dongoroz V. și colaboratorii, Explicații teoretice ale Codului Penal Roman, Partea speciala, Vol. III, Editura Academiei, București, 1971
9. Duculescu V., Protecția juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, București, 1994
10. Drăganu T., Declarațiile de drepturi ale omului și repercusiunile lor în dreptul internațional public, Editura Lumina Lex, București, 1998,
11. Dungaciu Dan, Cristea Darie, Istoria drepturilor omului și a societății civile, Editura Ministerului Educației și Cercetării, București, 2006
12. Franchi Feroci Ferrari, Codici e leggi d’Italia, Codice penale 1995, Editore Ubrico Hoelpi, Milano
13. Filipescu Ion P., Filipescu Andrei I., Tratat de dreptul familiei, Ediția a 8-a, rev. și completata, Editura Universul Juridic, București
14. George Antoniu, Implicații penale ale Constituții Europene, Revista de drept penal nr. 3/2005
15. Ghica Luciana Alexandra, Enciclopedia Uniunii Europene, București, 2007
16. Institutul de Studii Politice, Drepturile omului în lumea contemporană, Editura Politică, București, 1983
17. Iliescu Adrian-Paul, Aspecte filozofice și morale ale dreptului la viață privată în Mario G. Losano, Legea italiană în privința protecției vieții private, Editura All Beck, București, 2004
18. Jarnis G.M., Racheotes N.S., The Massachusetts Constitution, Government Research Publication, 1987
19. Lupașcu Dan, Crăciunescu Cristina Mihaela, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2011
20 Muraru I., Constituția României, R.A. Monitorul Oficial, București, 1992
21. Popescu Mihaela, Rolul si importanta CEDO în procesul integrarii în ordinea juridică comunitară, 2008
22. Pascu Ilie, Gorunescu Mirela, Drept penal: partea specială, Editura Hamangiu, București, 2008
23. Rousseau J.J, Contractul social, Editura Moldova, Iași, 1994
24. Selejan-Gutan Bianca, Protecția europeana a drepturilor omului, Editura All Beck, București, 2004
25. Stănoiu A., Voinea M., Sociologia familiei, Tipografia Universității București, București, 1983
26. Vergara F., Temeiurile filosofice ale liberalismului, Editura Nemira, București, 1998
27. Vieriu Eufemia, Vieriu Dumitru, Drept constituțional și instituții politice, Editura Economică, București, 2005
28. Voicu, Marin, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – 50 de ani de la existență (1959-2009), Universul Juridic, 2009, București
29. Voicu Marin, Ultima speranță pentru o justiție deplină. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Editura Juridică, București
**** Convenția Europeană a Drepturilor Omului
**** Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Rotaru împotriva României http://jurisprudentacedo.com/Rotaru-c.-Romaniei.html
**** Nouveau code penal, mode d’emploi. Preface de M. Michelle Vanzelle, “Documents” dirige par Jean Claude Ziberstein. Union genenarle d’Editions1993
**** Constituția României, republicată
**** Noul Cod Civil cu modificările și completările ulterioare
**** http://jurisprudentacedo.com/Conventia-CEDO/Pagina-11.html
**** http://www.apador.org/publicatii/manual-DO-proof.pdf, p.42
**** http://www.coe.ro/statut_curte.html
**** http://europa.eu/about-eu/eu-history/1945-1959/1950/index_ro.htm
**** http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/reviste_drept/annales_10_2007/belei_ro.pdf
**** http://www.coe.int/AboutCoe/media/interface/publications/coe_dh_ro.pdf
**** http://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_European%C4%83_a_Drepturilor_Omului
****http://www.europainfo.ro/cedo/curtea-europeana-a-drepturilor-omului/ce_este_curtea_europeana_a_drepturilor_omului.html
****http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E7126929-2E4A-43FB-91A3B2B4F4D66BEC/0/ROU CONV.pdf
BIBLIOGRAFIE
1. Antoniu George, Bulai Constantin, Practica judiciara, vol. III, Editura Academiei Romane, București, 1992
2. Bărbulescu, I. Gh., Procesul decizional în Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iași, 2008
3. Bacaci A., Dumitrache V.C., Hageanu C., Dreptul familiei, Ediția 4, Editura All Back, București, 2005
4. Barsan Corneliu, Convenția europeana a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi și libertati., Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2005
5. Buergenthal T., Terney J.V., International Human Rights and International Education, U.S. National Comission for U.N.E.S.C.O., Washington, 1976
6. Bolintineanu A.,Malița M., Carta O.N.U. – document al erei noastre, Editura Politică, București, 1970
7. Constantin Paun, Practica judiciara a Curții Europene a Drepturilor Omului, Revista de drept penal nr. 1/1994
8. Dongoroz V. și colaboratorii, Explicații teoretice ale Codului Penal Roman, Partea speciala, Vol. III, Editura Academiei, București, 1971
9. Duculescu V., Protecția juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, București, 1994
10. Drăganu T., Declarațiile de drepturi ale omului și repercusiunile lor în dreptul internațional public, Editura Lumina Lex, București, 1998,
11. Dungaciu Dan, Cristea Darie, Istoria drepturilor omului și a societății civile, Editura Ministerului Educației și Cercetării, București, 2006
12. Franchi Feroci Ferrari, Codici e leggi d’Italia, Codice penale 1995, Editore Ubrico Hoelpi, Milano
13. Filipescu Ion P., Filipescu Andrei I., Tratat de dreptul familiei, Ediția a 8-a, rev. și completata, Editura Universul Juridic, București
14. George Antoniu, Implicații penale ale Constituții Europene, Revista de drept penal nr. 3/2005
15. Ghica Luciana Alexandra, Enciclopedia Uniunii Europene, București, 2007
16. Institutul de Studii Politice, Drepturile omului în lumea contemporană, Editura Politică, București, 1983
17. Iliescu Adrian-Paul, Aspecte filozofice și morale ale dreptului la viață privată în Mario G. Losano, Legea italiană în privința protecției vieții private, Editura All Beck, București, 2004
18. Jarnis G.M., Racheotes N.S., The Massachusetts Constitution, Government Research Publication, 1987
19. Lupașcu Dan, Crăciunescu Cristina Mihaela, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2011
20 Muraru I., Constituția României, R.A. Monitorul Oficial, București, 1992
21. Popescu Mihaela, Rolul si importanta CEDO în procesul integrarii în ordinea juridică comunitară, 2008
22. Pascu Ilie, Gorunescu Mirela, Drept penal: partea specială, Editura Hamangiu, București, 2008
23. Rousseau J.J, Contractul social, Editura Moldova, Iași, 1994
24. Selejan-Gutan Bianca, Protecția europeana a drepturilor omului, Editura All Beck, București, 2004
25. Stănoiu A., Voinea M., Sociologia familiei, Tipografia Universității București, București, 1983
26. Vergara F., Temeiurile filosofice ale liberalismului, Editura Nemira, București, 1998
27. Vieriu Eufemia, Vieriu Dumitru, Drept constituțional și instituții politice, Editura Economică, București, 2005
28. Voicu, Marin, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – 50 de ani de la existență (1959-2009), Universul Juridic, 2009, București
29. Voicu Marin, Ultima speranță pentru o justiție deplină. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Editura Juridică, București
**** Convenția Europeană a Drepturilor Omului
**** Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Rotaru împotriva României http://jurisprudentacedo.com/Rotaru-c.-Romaniei.html
**** Nouveau code penal, mode d’emploi. Preface de M. Michelle Vanzelle, “Documents” dirige par Jean Claude Ziberstein. Union genenarle d’Editions1993
**** Constituția României, republicată
**** Noul Cod Civil cu modificările și completările ulterioare
**** http://jurisprudentacedo.com/Conventia-CEDO/Pagina-11.html
**** http://www.apador.org/publicatii/manual-DO-proof.pdf, p.42
**** http://www.coe.ro/statut_curte.html
**** http://europa.eu/about-eu/eu-history/1945-1959/1950/index_ro.htm
**** http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/reviste_drept/annales_10_2007/belei_ro.pdf
**** http://www.coe.int/AboutCoe/media/interface/publications/coe_dh_ro.pdf
**** http://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_European%C4%83_a_Drepturilor_Omului
****http://www.europainfo.ro/cedo/curtea-europeana-a-drepturilor-omului/ce_este_curtea_europeana_a_drepturilor_omului.html
****http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E7126929-2E4A-43FB-91A3B2B4F4D66BEC/0/ROU CONV.pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modalitatea de Respectare a Drepturilor Omului (ID: 128569)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.