-MOD DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE [624200]

UZUCAPIUNEA
-MOD DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE
IMOBILIARĂ-
1

INTRODUCERE
În concepția dreptului românesc, proprietatea și expresia sa juridică – dreptul de
proprietate este – apreciată a fi “o redută a libertății umane”, un drept fundamental cu valoare
constituțională, “a cărui conservare și protecție constituie unul dintre scopurile societății
politice”.
Armonizându-se cu reglementările internaționale din acest domeniu, Constituția
României, din 21 noiembrie 1991, a înscris dreptul de proprietate printre drepturile și libertățile
social-economice, având în vedere însușirea sa de fundament al acelor drepturi și libertăți care
ocrotesc persoane și viața ei în cadrul societății.
În ultimii ani legiuitorul român a manifestat o grijă sporită pentru reglementarea și
garantarea dreptului de proprietate, fapt explicitat, prin abuzurile săvârșite până în decembrie
1989 în sfera acestei drept, prin gravele îngrădiri și încălcări suferite (mai ales dacă avem în
vedere dreptul de proprietate imobiliară). De aceea, în contextul politic, economic și juridic
apărut după 1990 s-a impus reevaluarea și redimensionarea coordonatelor acestui drept, pentru a-
l face apt să răspundă exigențelor trecerii la un nou nivel de organizare socială (bazat pe
economia de piață).
Un spațiu larg, în tematica dezbaterilor din literatura de specialitate ca și în practica din
acest domeniu este afectat dreptului de proprietate imobiliară, având în vedere importanța socială
sporită a bunurilor imobile cât și gravele încălcări și restricții din trecut. Ostilitatea legiuitorului
socialist față de proprietatea privată apare mai evidentă în regimul juridic al circulației imobilelor
care a fost îngrădit, din ce în ce mai mult, pe plan administrativ și legislativ.
Formalitățile excesive și restricțiile în dobândirea dreptului de proprietate imobiliară au
debutat prin considerarea ca solemn a actului juridic în cadrul regimului de autorizare a
înstrăinărilor de terenuri și construcții precum și a întocmirii actului în formă autentică, notarială,
sub sancțiunea nulității absolute.
Punctul culminant al acestor îngrădiri și restricții a fost atins prin scoaterea din circuitul
civil general a tuturor terenurilor în temeiul Legilor nr. 58/1974 și 59/1974 (cu excepția
terenurilor transmise prin moștenire legală). Construcțiile au continuat să rămână în circuitul
civil, dar înstrăinarea nu se putea face decât prin act autentic și cu autorizarea prealabilă a
organelor administrației de stat.
Aceste reglementări restrictive și-au pus o puternică amprentă asupra modurilor de
dobândire a dreptului de proprietate imobiliară, dintre care cele mai importante se evidențiază a
fi.
2

Uzucapiunea, accesiunea, actele juridice.
Prin prisma obiectivelor propuse prezenta lucrare își propune să dezvolte problematica
prescripției achizitive (uzucapiunea) așa cum apare în lumina reglementărilor ce s-au succedat în
timp, a dezbaterilor doctrinare și a soluțiilor practicii judiciare. Este un mod principal de
dobândire a dreptului de proprietate imobiliară cu rădăcini până în dreptul roman, care a ridicat și
continuă să ridice numeroase probleme, cel mai adesea controversate, în practica judiciară.
Câmpul de aplicare a acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate imobiliară s-a lărgit
considerabil în prezent prin reintrarea în circuitul civil a terenurilor de orice fel și prin extinderea
ei la scara națională ca efect al recentei Legi a cadastrului și publicității imobile nr. 7/1996.
Legea amintită a creat premisele juridice normative pentru ca România să aibă pentru întâia oară
în istoria ei un cadastru general național modern și un sistem real unitar de publicitate imobiliară
bazat pe carte funciară, instituții care vor consolida proprietatea imobiliară și vor spori încrederea
publică în operațiunile de evidență tehnică, economică și juridică în materie imobiliară.
Până la introducerea efectivă a noilor cărți funciare (operațiune care se anunță a fi de
durată) sunt și rămân aplicabile sistemele publicitare bazate pe registrele de inscripțiuni și
transcripțiuni, cartele funciare și cărțile de publicitate imobiliară. Aceste sisteme au, cum vom
vedea efecte diferite în privința uzucapiunii.
După introducerea noilor cărți funciare, uzucapiunea va opera neîngrădit în toate zonele
țării întrucât înscrierea în cărțile funciare nu mai are efect constitutiv de drepturi ci se face cu
scop pur publicitar.
Deci uzucapiunea, ca mod de dobândire a drepturilor reale imobiliare prezintă o serie de
aspecte noi, pe care ne-am propus să le abordăm în lucrarea de față.
3

CAPITOLUL I. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA INSTITUȚIEI
PRESCRIPȚIEI
I.1 Prescripția extinctivă și prescripția achizitivă
I.1.1 Sediul reglementării
Titularul unui drept subiectiv încălcat sau nerecunoscut – persoană fizică sau juridică – are
facultatea, recunoscută de lege, de a se adresa unui organ jurisdicțional competent, pentru
apărarea dreptului său.
Principalul mijloc aflat la dispoziția acestuia este acțiunea în justiție, care este supusă unor
condiții, fiind posibilă, de regulă, numai în anumite termene stabilite de lege.
Neintentarea acțiunii înăuntrul termenelor prevăzute de lege, duce la pierderea posibilității de
a valorifica pe cale judecătorească drepturile civile.
Una din cele mai importante condiții și limite ale valorificării, pe calea acțiunii în justiție a
drepturilor civile subiective, este prescripția extinctivă.
Prescripția extinctivă limitează timpul în care o persoană (fizică sau juridică) poate să
exercite apărarea drepturilor sale civile pe calea constrângerii. Nu există o definiție legală a
prescripției extinctive, în Codul civil, aceasta fiind plasată printre modurile de stingere a
obligațiilor.
În literatura mai veche unii autori încercau sa justifice acest "plasament", argumentând că,
prin împlinirea prescripției extinctive, se stinge atât obligația cât și dreptul de creanță corelativ,
continuând totuși să existe, o obligație "naturală".
Concepția, a fost, în timp, revizuită astfel că în prezent ideea care s-a impus, în literatură și
practică, este aceea că prescripția extinctivă nu constituie un mod de stingere a obligațiilor.
Cu argumente solide, s-a demonstrat că împlinirea termenului de prescripție extinctivă nu
stinge însuși dreptul subiectiv (și nici obligația corelativă) ci numai dreptul la acțiune în sens
material.
Este și motivul pentru care problematica acestei instituții este dezbătută în cadrul părții
generale a dreptului civil și nu în capitolul afectat modurilor de stingere a obligațiilor (la Teoria
generală a obligațiilor).
În lipsa unei definiții legale, autorii de specialitate, în unanimitate apreciază prescripția
extinctivă ca un mijloc de stingere a dreptului material la acțiune, prin neexercitarea acelui drept
în termenele prevăzute de lege (numite termene de prescripție).
4

I.2 Funcțiile prescripției extinctive
Prescripția extinctivă este o instituție juridică cu un caracter complex, a cărei prezență
printre instituțiile fundamentale ale dreptului civil se justifică prin rolul și funcțiile pe care le
îndeplinește cât și prin scopul urmărit de legiuitor.
Privită prin prisma funcțiilor ei sociale, prescripția extinctivă apare, în primul rând, ca un
mijloc de apărare și întărire a legalității, întrucât asigură stabilitatea și certitudinea raporturilor
juridice, prin stingerea drepturilor la acțiune care nu au fost exercitate în cadrul unor termene
considerate de legiuitor ca îndestulătoare.
În al doilea rând, prescripția extinctivă se justifică prin nevoia asigurării unei certitudini a
drepturilor pretinse, știut fiind faptul că, cu trecerea timpului, dovada drepturilor devine tot mai
anevoioasă, din cauza posibilității dispariției unor probe. Se evită, astfel, aglomerarea justiției cu
litigii născute din pretenții ce ar fi putut fi formulate cu mult timp în urmă și dificultățile de
probă a unor astfel de pretenții. Aceste dificultăți ar putea să ducă „fie la respingerea unor
pretenții întemeiate, pe care reclamantul nu le-ar putea dovedi, fie, dimpotrivă, la admiterea unor
pretenții neîntemeiate atunci când pârâtul nu ar putea prezenta dovezi îndestulătoare în apărare”.
Pe de altă parte, pasivitatea îndelungată a celui îndreptățit la acțiune „creează prezumția că
starea de fapt care nu a fost contestată este conformă dreptului”, astfel că lipsa de ocrotire
juridică a dreptului neexercitat în termenul legal poate fi privită și ca o sancțiune ce se aplică
titularului acestui drept.
În al treilea, dar nu în ultimul rând, prescripția extinctivă îndeplinește o funcție educativă și
mobilizatoare, stimulând pe titularii drepturilor încălcate să nu lase în nelucrare drepturile și
acțiunile lor.
I.3. Caracterul normelor care reglementează prescripția extinctivă
Reglementările aplicabile prescripției extinctive provin din izvoare de drept diferite ce
datează din epoci diferite, cu orientări și soluții uneori disparate.
Sistemul tradițional al reglementării acestei instituții se sprijină pe dispozițiile Codului
civil care în titlul XX al cărții a treia include, alături de prescripția achizitivă, prescripția
extinctivă. Acest sistem a fost restructurat radical printr-un act normativ, de aplicare generală,
incident în orice raporturi juridice de natură civilă (lato sensu) și anume, Decretul 167/1958
privind prescripția extinctivă. Unele dispoziții ale Codului civil au supraviețuit însă reformei,
având și în prezent aplicabilitate. În acest sens, art. 21 din Decretul 167/1958 prevede în mod
5

expres că „dispozițiile decretului de față nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de
proprietate, uzufruct, uz, abitație, servitute și superficie; în aceste cazuri se va aplica Codul civil.
De asemenea, decretul 167/1958 nu cuprinde nici norme generale privind calculul termenelor de
prescripție, care se sprijină, de asemenea, pe dispozițiile Codului civil (art. 1886). Tot astfel,
împlinirea termenului de prescripție se face prin raportare la dispozițiile art. 1888 Cod civil.
Reglementări privind prescripția extinctivă aflăm și în acte normative aparținând altor
ramuri de drept înrudite, mai mult sau mai puțin, cu dreptul civil. Așa sunt: dispozițiile din Codul
familiei (art. 21, 52, 55, 60) sau din Codul comercial (art 947) sau din Codul aerian din 1997
(republicat în 2001); Decretul 443/1972 privind navigația maritimă etc.
Reglementările menționate și altele ce interesează această materie trebuie reconsiderate,
prin raportare la Constituția României din 1991. Împreună cu Legea 15/1990 care a transformat
organizațiile economice de stat în societăți comerciale și regii autonome, Constituția României
reprezintă un izvor fundamental de drept ce a influențat esențial domeniul prescripției extinctive.
Trebuie avut în vedere, totodată, și faptul că actul normativ ce reprezintă "dreptul comun"
în materie (Decretul 167/1958) a devenit parțial inaplicabil în condițiile legislației intrate în
vigoare, după decembrie 1989.
Cât privește caracterul normelor ce reglementează prescripția extinctivă, trebuie să
reamintim funcția acesteia de întărire a legalității și a ordinii de drept, din care rezultă că
interesele ce au impus o asemenea instituție nu sunt de ordin particular ci general. De aceea,
satisfacerea acestor interese nu poate fi lăsată la latitudinea subiectelor de drept.
Este motivul pentru care normele care reglementează prescripția extinctivă au un caracter
imperativ. Același caracter a condus la cristalizarea principiului aplicării din oficiu a prescripției
extinctive, consacrat expres de art. 18 din Decretul 167/1958. Potrivit articolului amintit
"instanța judecătorească este obligată, ca din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la
executare silită este prescris". Obligația de a invoca prescripția extinctivă revine, însă, numai
organului chemat să aplice legea nu și persoanelor care beneficiază de efectele împlinirii
prescripției. "Ele vor putea renunța la beneficiul acesteia, executându-și voluntar obligația, după
împlinirea termenului de prescripție.
I.4. Efectele și domeniul de aplicare al prescripției extinctive
a)Discuții privind efectul general al prescripției extinctive
Până la adoptarea Decretului 167/1958 problema dreptului care se stinge prin prescripția
extinctivă a format obiectul unor controverse. Majoritatea autorilor erau de părere că, prin
prescripție, se stinge dreptul subiectiv însuși, nu numai dreptul la acțiune pentru valorificarea
6

acestui drept. Această opinie, dominantă în literatura și practica vremii, avea ca punct de sprijin
interpretarea a două texte din Codul civil și anume art. 1837 și 1890. În lumina art. 1837,
prescripția apare ca un mijloc de eliberare de o obligație, în timp ce potrivit art. 1890, prin
împlinirea termenului stabilit de lege se prescriu "toate acțiunile atât reale, cât și personale".
Coroborarea celor două articole a condus majoritatea autorilor la convingerea că prescripția
stinge atât obligația, cât și dreptul de creanță corelativ, dar obligația stinsă prin prescripție
continuă să existe ca obligație naturală, imperfectă (deci, lipsită de sancțiune juridică). Dar, dacă
o asemenea obligație face obiectul unei plăți voluntare, restituirea sumei plătite de bună voie nu
este admisibilă așa cum rezultă din interpretarea art. 1092 Cod civil. Al. 2 al acestui articol
prevede că "Repetițiunea nu este admisă în privința obligațiilor naturale, care au fost achitate de
bună voie".În fața acestei situații, legiuitorul s-a văzut nevoit să intervină pentru a imprima un
punct de vedere unitar literaturii și practicii din acest domeniu, care să corespundă finalității
instituției și intereselor generale ale societății. A fost adoptat, astfel, Decretul 167/1958 privind
prescripția extinctivă care s-a impus și a rămas, până în prezent ca "drept comun" în materie.
Pentru a nu lăsa loc unor interpretări contradictorii, decretul amintit prevede expres prin
art. 1 că "dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă n-a fost
exercitat în termenul stabilit de lege". Deși pare foarte clar, textul art. 1 al. 1 nu a fost în măsură
să stingă discuțiile purtate în cadrul legislației anterioare, pentru că cele două articole ale Codului
civil (1837 și 1890), continuau să fie diferit interpretate. De aceea, după intrarea în vigoare a
Decretului 167/1958 discuțiile s-au axat pe interpretarea art. 1 al. 1, a art. 6 și art. 20 al. 1 din
aceste reglementări. În lumina acestora se impun unele precizări în legătură cu dreptul subiectiv
și dreptul la acțiune la care se referă decretul amintit.
b)Dreptul subiectiv și dreptul la acțiune
Sintetizând definițiile formulate în literatura de specialitate putem afirma că dreptul
subiectiv civil implică recunoașterea prin normele dreptului civil, a posibilității titularului
dreptului (persoană fizică sau juridică) de a avea o anumită conduită și de a pretinde subiectului
pasiv să dea, să facă sau să nu facă ceva, recurgând, la nevoie, la sancțiunea stabilită de acele
norme.
Cât privește dreptul la acțiune, acesta trebuie analizat sub cele două laturi ale sale: dreptul
la acțiune în sens material și dreptul la acțiune în sens procesual. Dreptul la acțiune în sens
material se referă la posibilitatea titularului de a-și realiza un drept subiectiv obținând, prin
organul de jurisdicție competent, executarea obligației corelative a debitorului său, dacă acesta
refuză să o execute de bună voie.
Dreptul la acțiune în sens procesual se referă numai la posibilitatea unei persoane de a
sesiza organul de jurisdicție competent în vederea realizării unui drept subiectiv.
7

c)Stingerea prin prescripție a dreptului la acțiune în sens material
Din interpretările date dispozițiilor decretului 167/1958, a reieșit cu claritate că prin
prescripția extinctivă se stinge numai dreptul material la acțiune, în timp ce dreptul subiectiv
supraviețuiește după împlinirea acesteia. Numai că el nu va mai putea fi realizat pe calea forței
de constrângere a statului, ci numai printr-o executare voluntară a obligațiilor de către debitor.
Cât privește dreptul la acțiune în sens procesual, acesta este imprescriptibil (nu se stinge,
în principiu, niciodată).
În susținerea ideii că prescripția extinctivă are ca efect general stingerea dreptului
material la acțiune pot fi invocate mai multe argumente. Un prim argument este de ordin
terminologic. Dacă intenția legiuitorului ar fi fost să stingă dreptul subiectiv, nimic nu l-ar fi
putut împiedica să folosească acest concept (cunoscând și controversa existentă în literatură și
practică). Ori, tocmai pentru a pune capăt discuțiilor contradictorii decretul amintit folosește
expresia "drept la acțiune". Stingându-se dreptul material la acțiune, titularul dreptului subiectiv
nu va mai putea obține concursul forței de constrângere a statului pentru executarea obligației
corelative de către debitor. Dar dreptul lui subiectiv continuă să existe, în sensul că debitorul
poate executa obligația din proprie inițiativă și după ce s-a împlinit termenul de prescripție. În
condițiile arătate creditorul are dreptul de a păstra prestația efectuată, în acest fel, refuzând
restituirea ei, în temeiul prevederilor art. 20, al. 1 din Decretul 167/1958 care prevede că
"Debitorul care a executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris, nu mai
poate cere înapoierea prestației , chiar dacă la data executării nu știa că termenul de prescripție
era împlinit". Dispozițiile enunțate nu pot fi interpretate decât în sensul supraviețuirii dreptului
subiectiv pentru că numai astfel se justifică temeiurile instituției și funcția mobilizatoare și
educativă a acesteia. Cum arătam, mai sus, intenția legiuitorului a fost să-i stimuleze pe cei
îndreptățiți, la valorificarea drepturilor lor în cadrul unor termene mai scurte și nu să-i exonereze
pe debitori de obligațiile pe care și le-au asumat.
Un argument solid în susținerea ideii în discuție ne oferă chiar Decretul 167/1958 care
prin art.19 reglementează repunerea în termenul de prescripție, instituție care nu se justifică în
condițiile în care dreptul subiectiv ar fi stins prin prescripție. De altfel, literatura și practica
actuală s-au fixat în acest sens, al admiterii supraviețuirii dreptului subiectiv, după împlinirea
prescripției extinctive.
d)Natura dreptului ce a supraviețuit împlinirii prescripți ei
Realizând un consens în privința supraviețuirii dreptului subiectiv prin împlinirea
prescripției, autorii și-au pus, în continuare problema naturii acestui drept, având în vedere că el
8

este lipsit de protecția normei juridice (nemaiputând fi apărat pe calea unei acțiuni în justiție).
Majoritatea autorilor sunt de părere că, chiar în acest caz, dreptul subiectiv nu este lipsit de
protecția dreptului. Deși nu poate fi valorificat pe calea directă, prin constrângere, el va putea fi
apărat pe calea excepției împotriva acțiunii debitorului prin care acesta ar cere restituirea
prestației. Invocând excepția consacrată de art. 20 al. 1 din decretul 167/1958 titularul dreptului
subiectiv va putea păstra ce i s-a prestat în mod voluntar de către debitor după ce termenul de
prescripție s-a împlinit. Iată, deci, că fără a renunța la fermitatea sancțiunilor, dreptul nu apare
întotdeauna ca un instrument de represiune, normele de stimulare, de organizare, de
recomandare, care nu implică în mod necesar sancțiunea având, uneori, prioritate față de normele
imperative.
Opusă punctului de vedere expus mai sus este părerea potrivit căreia "apărarea
creditorului, în temeiul prevederilor art. 20 al. 1 din Decretul 167/1958, nu constituie un
argument în sensul supraviețuirii dreptului subiectiv, deoarece, o astfel de apărare chiar sprijinită
pe texte de lege, reprezintă o formă mult prea atenuată, a intervenției statului pentru a permite
concluzia că ar fi vorba de un drept subiectiv. Un asemenea punct de vedere domină și literatura
franceză. Autorul J. Dabin, de exemplu, argumentează că pe planul filosofiei juridice, nu ar putea
exista nici un drept fără acțiune, dreptul și coercibilitatea fiind două concepte inseparabile. Și în
legislația germană, poloneză, rusă, problema în discuție este controversată, încă.
În ceea ce ne privește, ne raliem părerii că stingerea dreptului la acțiune are ca efect, pe
de o parte, posibilitatea debitorului de a se opune executării obligației sale prin forța de
constrângere statală (păstrându-și însă, dreptul de a îndeplini acea obligație în mod voluntar) iar,
pe de altă parte, lipsirea creditorului de posibilitatea de a-și realiza, prin constrângere, dreptul pe
care continuă să îl aibă împotriva debitorului și care poate fi ocrotit pe cale de excepție, dacă
debitorul, deși și-a executat prestația de bună voie, după împlinirea prescripției, introduce o
acțiune în justiție pentru înapoierea acesteia.
Domeniul de aplicare a prescripției extinctive
a) Generalități
Așa cum rezultă din formularea art. 1 al. 1 din Decretul 167/1958, ca regulă, prescripția
extinctivă operează, în cazul dreptului material la acțiune, pentru valorificarea unor drepturi
subiective cu caracter patrimonial. Această regulă comportă, însă, unele precizări și distincții.
În primul rând, trebuie să reamintim că dreptul la acțiune în sens procesual este
imprescriptibil și din acest caracter decurge și imprescriptibilitatea acțiunilor care au ca obiect
constatarea existenței sau inexistenței unor drepturi.
9

Asemenea acțiuni nu sunt supuse prescripției extinctive, dar ele sunt inadmisibile, ori de
câte ori este posibilă introducerea unor acțiuni pentru realizarea acelor drepturi (care pot fi
prescriptibile). Deci, acțiunea în constatare se sprijină numai pe un drept la acțiune în sens
procesual, care nu este dublat de un drept la acțiune în sens material.
O acțiune în declararea simulației unui act, urmărește dezvăluirea actului secret (real) și a
inexistenței actului public, aparent. Ea nu urmărește valorificarea unor drepturi izvorâte din acel
act. De aceea, ea este o acțiune în constatare și în consecință, nu este supusă prescripției, putând
fi exercitată oricând, atât pe cale principală, cât și pe cale de excepție.
Dacă dreptul la acțiune în sens material dublează dreptul la acțiune în sens procesual,
aplicabilă va fi regula enunțată de art. 1 al Decretului 167/1958 potrivit căruia, prescripția
operează când dreptul material la acțiune are un obiect patrimonial, indiferent că prin exercițiul
acestuia se urmărește valorificarea unor drepturi de creanță sau a unor drepturi reale. Într-un
contract de vânzare-cumpărare, de exemplu, dreptul de acțiune al vânzătorului pentru plata
prețului prezintă o latură procesuală (dreptul de a se adresa instanței) dar și o latură materială
(constând în posibilitatea vânzătorului de a obține, prin organul de jurisdicție competent
executarea obligației corelative a cumpărătorului).
Dar, regula enunțată comportă și unele excepții prevăzute de lege întrucât sunt drepturi la
acțiune care, deși au un obiect patrimonial, nu intră sub incidența prescripției extinctive
(drepturile reale) după cum sunt drepturi la acțiune, care nu au un obiect patrimonial și totuși
sunt prescriptibile.
Deci, pe terenul prescripției extinctive, zona cea mai mare este acoperită de drepturile de
creanță oricare ar fi izvorul acestora (actul sau faptul juridic), fiind posibile și aici, unele
excepții. Nu sunt supuse prescripției, depunerile cetățenilor la CEC; dreptul la pensie și celelalte
drepturi sociale (de la data îndeplinirii condițiilor de pensionare, titularii drepturilor la pensie,
pot cere oricând stabilirea dreptului lor). Potrivit art. 728 Cod civil, coeredele poate să ceară
oricând împărțeala succesiunii, acțiunea de ieșire din indiviziune fiind imprescriptibilă pe cale
extinctivă.
b)Imprescriptibilitatea dreptului la acțiune având un obiect nepatrimonial: regula și
excepțiile
Interpretând "per a contrario" art. 1 al. 1 din Decretul 167/1958, deducem că dreptul la
acțiune pentru valorificarea unor drepturi personale nepatrimoniale nu este prescriptibil. Cum
este cunoscut, drepturile personale nepatrimoniale sunt lipsite de un conținut economic, nefiind
susceptibile de evaluare bănească. Ele conturează personalitatea juridică a omului. Fiind, în
principiu, inseparabile de ființa umană, ocrotirea lor juridică permanentă se impune, neexistând
10

nici un interes social pentru limitarea apărării lor în timp. Finalitățile urmărite prin instituția
prescripției extinctive nu se justifică în cazul acestor drepturi. Asigurarea certitudinii drepturilor
și a stabilității raporturilor juridice – prin stimularea titularilor de a-și valorifica drepturile într-un
interval de timp limitat de lege, nu poate fi pusă în discuție. În domeniul analizat există
întotdeauna nevoia de clarificare a situației unor drepturi vizând persoana umană și mai ales de
ocrotire fără limită de timp a celor vătămați în drepturile lor personale nepatrimoniale. Aceste
drepturi pot fi grupate în: drepturi subiective privind existența și integritatea fizică și morală a
persoanei (dreptul la viață, sănătate, onoare, demnitate, libertățile umane); drepturi privind
identificarea persoanei (dreptul la nume, domiciliu, reședință – pentru persoana fizică și dreptul
la denumire, sediu, naționalitate – pentru persoana juridică); drepturi de creație intelectuală (drept
de autor, inovator, inventator); drepturi de succesiune. De asemenea, drepturile la acțiune,
referitoare la raporturile de familie, având un obiect nepatrimonial sunt, în principiu,
imprescriptibile. Așa sunt: dreptul la acțiune al copilului pentru stabilirea filiației față de mamă,
dreptul la acțiune în contestarea unei recunoașteri de maternitate sau de paternitate, dreptul la
acțiune al părinților (care nu locuiesc împreună) pentru stabilirea locuinței copilului minor, la
unul dintre ei etc.
Și principiul imprescriptibilității dreptului la acțiune având un obiect nepatrimonial,
comportă unele excepții, expres prevăzute de lege. Revenind în sfera raporturilor juridice de
familie, reține atenția, în acest sens, termenul de 1 an pentru dreptul la acțiune în stabilirea
paternității din afara căsătoriei, precum și termenul de 6 luni pentru dreptul la acțiune în
tăgăduirea paternității. În cazurile de mai sus, interesul eliminării incertitudinii cu privire la
filiația față de tată primează în raport cu rațiunile care impun imprescriptibilitatea dreptului la
acțiune privind drepturile de felul acesta.
Dacă prin încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale se produc anumite consecințe
păgubitoare (materiale sau morale), repararea prejudiciilor cauzate vor fi, de asemenea, supuse
prescripției extinctive (întrucât se nasc drepturi de creanță prescriptibile).
c)Prescripția extinctivă și nulitatea actului juridic civil
Nulitatea actului juridic civil reprezintă acea sancțiune ce intervine în cazul încheierii unui
act juridic civil cu încălcarea dispozițiilor legale privind condițiile de fond și de formă.
Nulitatea suprimă, deci, în măsura stabilită prin hotărâre judecătorească, efectele actului
juridic, potrivnice scopului urmărit de dispozițiile legale, referitoare la condițiile de validitate.
Această sancțiune formează obiect de dezbatere al unui capitol separat al Teoriei generale a
actului juridic civil, printre aspectele discutate aflându-se și problema dreptului la acțiune în
anularea unui act juridic. De aceea, considerăm necesare unele precizări în legătură cu măsura în
care prescripția extinctivă se aplică în materia nulității actului juridic civil. Acest demers trebuie
11

să aibă ca punct de plecare distincția ce se impune între nulitatea absolută și nulitatea relativă.
Nulitatea absolută sancționează nerespectarea unei dispoziții legale imperative al cărei scop îl
constituie ocrotirea unui interes general. Dimpotrivă, nulitatea relativă (anulabilitatea) are ca
scop apărarea unui interes personal (particular). Ea intervine în cazul în care actul juridic civil s-a
încheiat cu încălcarea unor dispoziții legale ce ocrotesc interese individuale și sancționează
deficiențe ale actului juridic, mai puțin grave, decât lipsa elementelor sale constitutive (ce atrage
nulitatea absolută). Problema care a interesat literatura de specialitate și practica din acest
domeniu este dacă art. 2 al Decretului 167/1958, se referă atât la cazurile de nulitate absolută, cât
și la cele de nulitate relativă. Potrivit articolului citat „nulitatea unui act juridic poate fi invocată
oricând fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție”. Articolul nu face nici o precizare în
legătură cu cele două cazuri de nulitate, dar literatura juridică și practica, în unanimitate admit că
textul privește numai nulitatea absolută. Această soluție se întemeiază pe necesitatea de a
sancționa fără limită de timp, încălcarea, în momentul încheierii actului juridic a unor prevederi
care ocrotesc interese obștești, generale.
Se impune, de asemenea, distincția între valorificarea nulității ca atare (când dreptul la
acțiune este imprescriptibil) și valorificarea consecințelor patrimoniale subsecvente ale nulității
absolute (când dreptul la acțiune este supus prescripției). Astfel, dacă instanța a declarat nulitatea
actului juridic civil, cererea de restituire a prestațiilor, eventual îndeplinite în executarea actului
lovit de nulitate absolută, urmează regimul de drept comun al prescripției extinctive. Acțiunea
trebuie să fie introdusă la instanța competentă, în termenele prevăzute de art. 3 al Decretului
167/1958.
În ceea ce privește nulitatea relativă, aceasta nu poate fi invocată decât în cadrul termenelor
generale de prescripție, stabilite de Decretul 167/1958, care la art. 9 face referire la „prescripția
dreptului la acțiune în anularea unui act juridic civil”. Neîndoielnic, acest articol se referă la
nulitatea relativă.
d)Prescripția extinctivă și drepturile reale
Prescripția dreptului la acțiune pentru valorificarea drepturilor reale nu intră sub incidența
Decretului 167/1958. Acest fapt rezultă cu claritate din dispozițiile art. 21 al Decretului
menționat, care prevede că: „ dispozițiile acestui act imperativ nu se aplică dreptului la acțiune
privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitație, servitute și superficie. Și practica
judiciară s-a menținut în mod constant, pe linia neaplicării acestui decret acțiunilor care au ca
obiect drepturi reale prevăzute la art. 21 din Decretul 167/1958.
Interpretând „per a contrario” dispozițiile acestui articol, deducem că drepturile reale
accesorii rămân supuse dispozițiilor Decretului 167/1958. Fiind scos de sub incidența acestei
12

reglementări speciale, dreptul la acțiune privind valorificarea drepturilor reale principale, rămâne
supus Codului civil și celorlalte acte normative speciale. Desigur, în determinarea caracterului
prescriptibil sau imprescriptibil, sub aspect extinctiv, al acestor drepturi reale principale, trebuie
să se țină seama de persoana titularului de drept real, dar și de natura bunului asupra căruia
poartă dreptul real (bun mobil sau imobil).
13

CAPITOLUL II. BUNURILE MOBILE ȘI DREPTUL DE PROPRIETATE
IMOBILIARĂ
II.1. Bunuri imobile
Proprietatea dă expresie succesului suprem al omului – luat individual sau în colectivitate
– la însușirea bunurilor naturale sau create prin activitatea umană. Regimul proprietății este
diversificat și nuanțat în funcție de natura bunurilor, obiect al proprietății, de scopul și modul
utilizării bunurilor precum și de calitatea titularilor. Oprindu-ne asupra criteriului naturii
bunurilor ca obiect al proprietății, trebuie să arătăm că acestea scindează valorile economice
arătate, în mobile și imobile. Prin prisma obiectivelor propuse de prezenta lucrare vom face,
pentru început, unele aprecieri de ordin general asupra bunurilor imobile și a dreptului de
proprietate imobiliară.
Codul civil nu definește bunurile imobile, le desemnează doar cu noțiunea de
nemișcătoare. A revenit, de aceea, literaturii de specialitate sarcina de a formula o definiție care
să acopere întreaga paletă de valori economice care prezintă trăsăturile bunurilor imobile. În
general, în literatura de specialitate, bunurile imobile sunt definite ca fiind acelea care au o
așezare fixă și stabilă și nu se pot muta dintr-un loc în altul. Este o definiție care nu acoperă
întreaga paletă de bunuri imobile întrucât distincția dintre bunuri mobile și imobile se face nu
numai după natura bunurilor ci și după alte criterii (destinație, obiectul la care se aplică).
Categoriile de bunuri imobile sunt următoarele:
•imobile prin natura lor: Fondurile de pământ și clădirile 8art. 463); morile de vânt sau de
apă așezate pe stâlpi (art. 464 Cod civil); recoltele care se țin de rădăcini și fructele de
pe arbori, neculese încă 8art. 465 alin.1 din codul civil);
•imobile prin obiectul la care se aplică. Uzufructul lucrărilor imobile, servituțile, acțiunile
care tind a revendica un imobil (art. 471 Cod civil);
•imobile prin destinație. Sunt cele enumerate de art. 468-470 din Codul civil prevede că
“Obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul și exploatarea acestui
fond sunt imobile prin destinație”. Art. 468 alin.3 adaugă că mai sunt imobile prin
destinație toate efectele mobiliare ce proprietarul a așezat către fond în perpetuu. Art.
462 adaugă că proprietarul se presupune că așezat către fond în perpetuu efectele
mobiliare când acestea sunt înstărite c gips, var sau ciment, sau când ele nu se pot
scoate fără a se strica sau deteriora”. În sfârșit potrivit art. 47o din Codul civil
“Urloaiele sau țevile ce servesc pentru conducerea apelor la un fond de pământ sau la
14

vreo casă sunt imobile și fac parte din proprietățile la care servesc”.
Importanța juridică a clasificării bunurilor în mobile și imobile se concretizează în
regimul juridic diferit, sub diferite aspecte cum ar fi:
•înstrăinarea imobilelor este supusă unei cerințe mai riguroase decât cea a mobilelor
(actele de înstrăinare a terenurilor trebuie încheiată în forma autentică);
•în ceea ce privește efectele posesiei, dacă pentru imobile posesia poate conduce la
uzucapiune (prescripție achizitivă) pentru mobile posesia de bună credință valorează
proprietatea (în temeiul art. 1909, alin.1 din Codul civil);
•publicitatea imobiliară este diferită de cea mobiliară, publicitatea se face în scopul de a
asigura opozabilitatea actului juridic față de terțele persoane. Art. 20 din Legea nr.
7/1996 prevede că “publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidență al
cadastrului general are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor și faptelor
juridice referitoare la imobilele din aceeași localitate” iar prin art. 27 din legea
amintită se adaugă că “înscrierile în cartea funciară devin opozabile față de terți de la
data înregistrării cererii”;
•- în ceea ce privește drepturile reale accesorii: ipoteca are ca obiect un imobil, pe când
gajul (sau amanetul) privește un mobil;
•urmărirea și executarea silită sunt deosebite în cazul imobilelor și cel al mobilelor;
•în ceea ce privește competența teritorială, litigiul cu privire la un imobil se judecă de
instanța în raza căreia se află bunul, pe când litigiul privitor la un imobil este de
competența instanței de la domiciliul pârâtului;
•în dreptul internațional privat statutul mobilelor este supus legii locului acestora (lex rei
sitae), pe când statutul mobilelor este guvernat de legea personală (lex personalis),
care poate fi: legea națională (lex patriae) sau legea domiciliului (lex domicilii) sau o
altă lege.
II.2. Dreptul de proprietate imobiliară: noțiune, atribute, caractere
II.2.1 Noțiune
Proprietatea și dreptul de proprietate, pot fi private ca moduri de realizare a puterii umane
asupra bogățiilor naturii. Regimul juridic al proprietății este diversificat și nuanțat în funcție de
variate criterii printre care se regăsește și criteriul naturii bunurilor obiect al proprietății. Dacă
bunul ce formează obiectul material al dreptului de proprietate are o natură imobiliară,
tratamentul juridic al acestui drept va prezenta unele note specifice.
15

Pornind de la terminologia utilizată în realizarea demersului nostru, trebuie să precizăm
că există un sens economic și un sens juridic al noțiunii de proprietate imobiliară.
În sens economic le desemnează substanța sau conținutul proprietății, astfel spus relațiile
de acest fel ce se regăsesc la temelia sistemului de relații economice.
În sens juridic, vorbind de dreptul de proprietate imobiliară, avem în vedere învelișul sau
„haina juridică” a conținutului economic.
Dar, în literatura de specialitate, în practica dreptului civil și chiar în legislația din acest
domeniu, termenii: proprietate și drept de proprietate apar ca sinonimi. Chiar Legea
fundamentală a României (Constituția din 24 noiembrie 1991) în art. 41 și 135 folosește atât
termenul de proprietate cât și cel de drept de proprietate.
Oprindu-se asupra sensului strict juridic, trebuie să reținem un sens larg și un sens
restrâns al noțiunii la care ne referim. În sens larg, după unele opinii, noțiunea de proprietate s-ar
aplica tuturor drepturilor, putându-se vorbi de: proprietatea mobiliară, proprietatea imobiliară,
proprietatea unui uzufruct sau proprietatea incorporală, proprietatea unei creanțe sau proprietatea
intelectuală.
A fi proprietar, în sensul arătat mai sus, înseamnă a „deține ceva în mod exclusiv, a-i da
destinația dorită, a-l folosi după destinația sa ori după interesul propriu avut. Privit astfel, dreptul
de proprietate nu apare întotdeauna cu semnificația sa proprie de drept real, exclusiv, absolut și
perpetuu, așa cum îl vom prezenta, în cele ce urmează.
În sens restrâns, care în opinia noastră este și cel adecvat, propriu teoriei dreptului civil,
dreptul de proprietate este acel drept real exclusiv absolut și perpetuu, ce are ca obiect bunurile
corporale, mobile și imobile (deci proprietatea corporală). Acest sens se desprinde și din
conținutul Codului civil, care-și intitulează titlul II „Despre proprietate”, precum și din
Constituția României (art. 41 și 135).
În reglementările de Drept civil apare și un al treilea sens al noțiunii proprietate care
desemnează bunul ce reprezintă suportul dreptului de proprietate. Astfel, art. 620 din Codul Civil
se referă la faptul proprietarilor de a stabili pe proprietățile lor, ori în folosul lor o servitute. Sau,
art. 614 din Codul Civil vorbește de „linia de despărțire a celor două proprietăți” (în sens de
terenuri).
În definirea corectă și completă a dreptului de proprietate trebuie să pornim de la art. 480
Cod civil, potrivit căruia “proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un
lucru, în mod exclusiv și absolut, însă în limitele prevăzute de lege.
Definiția formulată de codul civil este unică, dar este susceptibilă de cel puțin două
criterii:
– enumeră doar atributele dreptului de proprietate, din care lipsește “usus”;
16

– menționează caracterul “absolut”, în loc de “perpetuu”, caracter care luat strict, ar face
antisocial și antijuridic dreptul de proprietate, pentru că ar fi imposibilă dezmembrarea și
celelalte drepturi reale.
Aducând caracterele necesare, literatura de specialitate definește dreptul de proprietate ca
fiind acel drept real care permite titularului său (persoană fizică sau juridică) să posede, să
folosească și să dispună de un lucru, în mod exclusiv și perpetuu, prin putere și în interes propriu,
în limitele prevăzute de lege.
II.2.2 Atributele dreptului de proprietate imobiliară
Prerogativele (atributele) dreptului de proprietate imobiliară alcătuiesc substanța însăși a
dreptului de proprietate, cu unele particularități impuse de natura bunurilor ce formează obiectul
acestui drept.
În reglementările de drept civil (avem în vedere Codul civil și reglementările ce-l
completează) atributele dreptului de proprietate nu sunt clar precizate. De aceea, literatura de
specialitate acordă un spațiu larg acestor prerogative, apelând nu numai la terminologia dar și la
doctrina dreptului roman, în care atributele menționate sunt numite: jus utendi (posesia); jus
fruendi (folosința) și jus abutendi (dispoziția).
Posesia –“jus utendi” este o stare de fapt și nu o stare de drept, care presupune puterea
materială pe care o exercită persoana asupra lucrului. Ea constituie manifestarea exterioară sau
semnul exterior al existenței dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale.
Codul civil definește imprecis posesia prin art. 1846 al.2 care prevede că “posesia este
deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitate una sau alta, de noi înșine sau de altul în
numele nostru. Definiția este, cum arătam, imprecisă criticabilă din cel puțin două motive:
– folosește termenul de “deținere”, fapt care poate crea confuzii, termenul fiind
susceptibil și de un alt înțeles (detenție precară);
– expresia “folosirea de un drept” sugerează, de asemenea, ideea inexactă a unei corelații
între posesie și exercițiul unui drept, ori posesia poate exista chiar dacă posesorul nu exercită un
drept asupra lucrului.
Cât privește doctrina juridică, aceasta oferă explicații variate acestui atribut.
G. Tabacovici vorbește despre posesia ca despre “dreptul de a întrebuința o mașină, un
animal, etc, pe când în opinia autorului M. Cantacuzino, “jus utendi” corespunde cu toate
puterile numite de a face din lucru întrebuințarea economică de care lucrul e susceptibil după
natura sa specifică”. Într-o manieră asemănătoare, Florin Sion apreciază că în virtutea posesiei,
proprietarul are dreptul “de a uza de lucrul în sine, în sensul că poate folosi lucrul (poate locui
17

casa, folosi mobila, etc). O definiție completă a posesiei formulează autorii G.N. Luțescu și C.
Hamangiu care apreciază posesia ca fiind exercițiul unei puteri de fapt care dă posibilitatea
posesorului de a se comporta față de lucru ca și când el ar fi adevăratul titular al dreptului real,
căruia îi corespunde în mod normal puterea de fapt exercitată prin acte materiale și juridice”.
Întrucât este o stare de fapt independentă de dreptul real asupra lucrului, posesia este
apărată de lege, prin efectele juridice pe are le produce în favoarea posesorului.
Folosința “jus freundi” dă posibilitatea proprietarului de a întrebuința lucrul în interesul
său, percepându-i fructele. Este un atribut care se desprinde chiar din conținutul art. 480 din
codul civil ce utilizează expresia “a se bucura”, care într-o interpretare extensivă cuprinde nu
numai posesia ci și folosința. În virtutea atributului menționat proprietarul are posibilitatea de a
efectua toate actele de utilizare materială și juridică, cum ar fi: cultivarea pământului, creșterea
animalelor, închirierea clădirilor, etc.
Nici acest atribut nu cunoaște o definiție clară, complet formulată. Într-o opinie “jus
furendi” este înțeles ca “dreptul de a te folosi de lucru luând fructele, fie naturale, fie civile:
recolte, arenzi, chirii”. Într-o altă opinie, folosința corespunde “cu toate puterile ale căror
exercitare are ca scop de a trage din lucru toate foloasele economice pe care e susceptibil să le
procure fără distincțiune între fructele propriu-zise, care se reproduc periodic fără absorbire a
substanței producătoare a lucrului și produsele care nu se pot extrage din lucru decât prin
absorbirea lor”.
Prezintă, de asemenea relevanță, pentru aspectul în discuție și art. 482 și 483 din codul
civil. Art. 482 Codul civil prevede că “proprietatea dă drept asupra tot ce produce lucrul în mod
natural sau artificial iar art. 483 din același cod adaugă că “fructele se cuvin proprietarului, în
puterea dreptului de accesiune”.
Dispoziția ( jus adutendi) este acea prerogativă care permite proprietarului să dispună
liber de bunul său. Doctrina juridică subliniază faptul că “a dispune de bun înseamnă a consuma,
a înstrăina, a desființa, a distruge, a întrebuința, în mod definitiv, fără posibilitatea de reîncepere
pentru cel ce a uzat astfel”. Pe aceeași temă un alt autor precizează că dispoziția rezumă, de fapt,
atributele distructive ale dreptului de proprietate, de care proprietatea nu poate fi lipsită sau
dezmembrată, fără a înceta de a mai fi un drept real de proprietate. Un proprietar poate să
înstrăineze sau să piardă, pentru un timp, ori pentru totdeauna unele caracteristici ale folosinței
sau posesiei, în cazul acesta dreptul de proprietate fiind știrbit. Dar înstrăinarea sau pierderea
unor caracteristici ale dreptului de a dispune de un lucru, înseamnă totodată, înstrăinarea sau
pierderea însuși a dreptului de proprietate.
18

II.2.3. Caracterele permanente ale dreptului de proprietate imobiliară
Din cele ce au precedat rezultă că dreptul de proprietate este un drept real complet, “cel
mai complet ce poate exista asupra unui lucru” și el prezintă unele caractere permanente:
caracterul absolut (cu unele precizări pe care le vom face mai jos), caracterul exclusiv, caracterul
perpetuu, caracterul legal (conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege).
Caracterul absolut al dreptului de proprietate (privit în general) trebuie înțeles doar în
sensul că el este opozabil tuturor (produce efecte “erga omnes”). Caracterul amintit se referă la
“eficacitatea și opozabilitatea puterilor din care el se compune în raporturile cu orice persoană și
cea în raporturile cu societatea întreagă și nicidecum la cuprinsul și la întinderea puterilor care
constituind atributele unui drept subiectiv, sunt, prin însuși natura lor juridică neapărat
reglementate, adică îngrădite”. Deci, prin caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie să
înțelegem că “titularul are puterea de a-i trage toate foloasele, de a avea toată utilitatea pe care o
poate conferi și de a săvârși toate actele juridice care răspund interesului său, fără a avea nevoie
de concursul altei persoane, dar în limitele legii”.
Legislația în vigoare stabilește unele îngrădiri ale dreptului de proprietate dictate fie de
interesele vieții publice, fie de interesele vieții private. Printre îngrădirile de interes public
amintim îngrădirile de interes edilitar și de estetică urbană, îngrădirile de interes de salubritate și
sănătate publică; îngrădiri de interes cultural, istoric, arhitectural, economic, fiscal, de apărare a
țării, îngrădirile proprietății situate în zona de frontieră. Unele disproporții, în sensul celălalt
conține chiar Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
Articolul 2 din legea menționată prevede că “statul și unitățile administrativ teritoriale, exercită
dreptul de proprietate publică, în limitele și în condițiile legii.
Aceeași lege prin art. 13 alin.1, adaugă că “servituțile asupra bunurilor din domeniul
public sunt valabile numai în măsura în care aceste servituți sunt compatibile cu uzul sau cu
interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate. Cât privește servituțile valabil
constituite anterior intrării bunului în domeniul public, acestea se mențin, în condițiile în care nu
sunt incompatibile cu uzul sau interesul public. Legea nu face nici o distincție cu privire la
servituți, de aceea în doctrina juridică se aprecizaă că tremenul în dicuție vizează atât servituțile
naturale sau legale, cât și cele convenționale.
Îngrădirile legale de interes privat decurg, de regulă, din raporturile de vecinătate.
Constituția României se referă, de exemplu, la respectarea sarcinilor privind asigurarea bunei
vecinătăți iar Codul civil denumește asemenea îngrădiri, “servituți naturale” (art. 586-619). O
îngrădire legală a dreptului de proprietate privată constatăm și în Legea nr. 112/1995, care în art.
19

9 aliniat final, menționează expres “apartamentele cumpărate de chiriași în condițiile acestei legi,
nu pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării”.
Desigur, pot exista și îngrădiri ale dreptului de proprietate create prin convenții
intervenite între particulari, ori chiar prin hotărâri judecătorești.
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, evidențiază faptul că acest drept se
exercită numai de titularul său, cu excluderea tuturor celorlalte persoane și fără a avea nevoie de
concursul acestora pentru exercitarea atributelor dreptului său.
În baza acestei prerogative, un lucru se pate afla, în totalitate, în același timp, în
proprietatea mai multor persoane. Dar, așa cum am menționat mai sus, legea sau viața titularului
pot limita caracterul exclusiv al dreptului de proprietate (servituți legale sau convenționale,
îngrădiri dictate de un interes public sau privat). Din rațiuni bine definite, unele limitări ale
caracterului exclusiv pot fi aduse și prin anumite reglementări internaționale. Primul protocol
adițional la Convenția Europeană a Drepturilor omului stabilește unele norme de protecție a
dreptului de proprietate, lăsând loc și unor limitări, acolo unde, în mod justificativ se impun Art.
1 din menționatul document prevede că, “nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile de drept
internațional”
Potrivit aceluiași articol, statele au dreptul de a pune în vigoare legi pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura
plata impozitelor sau a altor contribuții ori amenzi. Statul se bucură de o largă apreciere în
privința acestor norme.
Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate trebuie înțeles în sensul că durata sa nu
este limitată în timp și deci dreptul nu se stinge prin neîntrebuințarea din partea titularului, după
cum nu se pierde prin moartea acestuia. Chiar dacă trece în diferite patrimonii, prin înstrăinări
succesive, proprietatea continuă să existe ca drept în sensul că deși se stinge în patrimoniul celui
ce înstrăinează, ea renaște în patrimoniul dobânditorului de asemenea, există și situații juridice
când dreptul de proprietate se transmite altui titular. Cel ce posedă lucrul altuia, pe timpul și în
condițiile prevăzute de lege, poate dobândi dreptul de proprietate asupra acestuia prin
uzucapiune.
Rezultă că atât timp cât obiectul său material există, dreptul de proprietate este cesibil.
Este posibilă însă, schimbarea naturii și conținutului dreptului de proprietate prin trecerea de la
un titular la altul, cum ar fi cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică.
20

CAPITOLUL III. POSESIA – CONDIȚIE GENERALĂ ȘI ESENȚIALĂ A
UZUCAPIUNII
III.1. Precizări conceptuale
Atributele dreptului de proprietate alcătuiesc substanța însăși a acestui drept, cu anumite
particularități impuse de natura bunurilor ce formează obiectul său.
În legislația din acest domeniu atributele dreptului de proprietate nu sunt clar precizate și
definite, de aceea literatura de specialitate și practica dreptului civil le acordă o atenție sporită
apelând nu numai la terminologia dar și la doctrina dreptului roman. În lumina acestora
conținutul economic al dreptului de proprietate este alcătuit din posesie (jus iutendi), folosința
(jus fruendi), dispoziția (jus abutendi). Cât privește posesia pe al cărui teren realizăm demersul
nostru, aceasta este o stare de fapt care presupune puterea materială pe acre o exercită persoana
asupra lucrului. Ea constituie manifestarea exterioară sau semnul exterior al existenței dreptului
de proprietate ți a celorlalte drepturi reale.
În doctrina juridică românească, dar și străină “conceptul de “posesie” a declanșat o vie și
amplă dezbatere. Discuțiile se poartă în jurul textelor legale care definesc sau caracterizează
posesia. În Codul civil român, o definiție a posesiei ne-o oferă art. 1846 alin.2 care prevede că
“posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitat, una sau alta de noi
înșine sau de altul în numele nostru”. Întrucât definiția de mai sus prezintă unele inexactități,
literatura de specialitate încearcă să ofere o definiție care să surprindă esența acestui atribut al
dreptului de proprietate. Investigarea acestor definiții evidențiază însă puncte de vedere diferite,
chiar la autorii români.
21

III.2. Noțiune și caractere juridice
În doctrina juridică românească, dar și străină conceptul de “posesie” a declanșat o vie și
amplă dezbatere. Discuțiile se poartă în jurul textelor legale care definesc sau caracterizează
posesia. În Codul civil român, o definiție a posesiei ne-o oferă art. 1846 al. 2 care prevede că
“posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitat, una sau alta de noi
înșine sau de altul în numele nostru”. Întrucât definiția de mai sus prezintă unele inexactități,
literatura de specialitate încearcă să ofere o definiție care să surprindă esența acestui atribut al
dreptului de proprietate. Investigarea acestor definiții evidențiază însă puncte de vedere diferite,
chiar la autorii români. În literatura mai veche s-a susținut că “posesiunea este un drept în
devenire (jus possessionis)” sau un raport pe care legea îl prevede și îl organizează. În spiritul
acestei idei, fostul profesor E. Herovanu aprecia că “dacă există vreo necesitate recunoscută de a
caracteriza aspectul exterior și vizibil al posesiunii ar fi poate mai natural să ne servim de ideea
de raport” (cum, de altfel, o fac atâția). Cuvântul “fapt” are un sens prea general și, deci, prea
vag, pentru a servi în această funcțiune. În opinia autorului citat, posesiunea este un raport
prevăzut și organizat de lege, căruia legea îi recunoaște anumite efecte și pe care îl ocrotește prin
acțiuni corespondente. Recunoscând existența acestui raport și ocrotind conservarea lui, legea
ocrotește însuși interesul pe care-l exprimă acel raport. Și dacă lucrurile acestea sunt adevărate,
atunci recunoașterea lor înseamnă nu numai recunoașterea caracterului juridic al posesiunii, ci
acceptarea ideii că, prin natura, și prin caracterele sale, “posesiunea este un drept subiectiv”.
Un alt autor român susținea, la începutul acestui secol, că, prin ea însăși, posesia nu este
un drept real, ci un fapt care are însă calitatea de a produce unele drepturi independente de
drepturile anterioare ale posesorului – dreptul la acțiunile posesorii și dreptul de a dobândi
proprietatea prin trecerea unei perioade îndelungate de timp. În această opinie, deși se susține, în
general, teoria posesiei – stare de fapt, se evidențiază o serie de consecințe legale care decurg din
această stare de fapt. Explicația este foarte apropiată de acea teorie care susține caracterul “sui
generis” al posesiei, în lumina căruia, “cel ce are posesia conform legii are, totodată, faptul și
dreptul posesiei”. Dacă persoana respectivă este privată de posesie, ea nu posedă în fapt, dar își
păstrează dreptul de posesie care continuă să fie ocrotit pe cale de acțiune. În situația inversă,
când o persoană are posesia fără a reuni condițiile cerute de lege, ea nu are decât faptul posesiei,
fără a avea și dreptul de posesie și, în consecință, nu poate folosi acțiunile posesorii.
Cei mai mulți autori sunt de părere însă că posesia este o stare de fapt, întrucât “aceasta
există independent de dispozițiile legale care se referă la dobândirea ori la pierderea drepturilor”.
Posesia este, cum se subliniază în doctrina juridică actuală, “puterea materială pe care o exercită
22

o persoană asupra lucrului, este exercițiul unei puteri de fapt, care dă posibilitatea posesorului de
a se comporta ca și când el ar fi adevăratul titular al dreptului asupra lucrului”. Dar posesia nu
este o stare de fapt obișnuită. Ea produce, în puterea legii, anumite efecte juridice în favoarea
posesorului. Rezultă că posesorul are anumite drepturi prin simpla sa calitate de posesor.
Rațiunea pentru care posesia este apărată de lege rezidă în faptul că, în cele mai multe din
cazuri, aceasta este exercițiul practic al unui drept real, astfel că prin ocrotirea posesiei se
realizează însăși apărarea dreptului real. În literatura de specialitate se subliniază faptul că
“protejând posesia se protejează mai întotdeauna starea de drept și, pe de altă parte, se protejează
terțul care, încrezându-se în această aparență de drept, încheie cu bună credință acte juridice cu
posesorii”. Pe de altă parte, atunci când posesia nu este manifestarea exterioară a unui drept real
(în sensul că posesorul și proprietarul sunt persoane diferite) la baza despărțirii posesiei, de
dreptul real asupra lucrului se află neglijența titularului dreptului real, care creează o aparență de
drept în favoarea altei persoane (a posesorului).
În literatura de specialitate se atrage atenția asupra distincției ce trebuie reținută între
drepturile posesorului, rezultate din protecția juridică a posesiei, și dreptul de a poseda care
aparține proprietarului sau titularului unui alt drept real. “Posesorul de fapt posedă, fără a avea
dreptul de a poseda, iar din faptul posesiei rezultă unele drepturi în favoarea posesorului, care
sunt consecințe juridice ale posesiei, iar nu consecințe ale dreptului de a poseda. Proprietarul sau
titularul unui alt drept real au dreptul de a poseda”.
Din cele prezentate se pot desprinde caracterele posesiei exprimate în următoarele reguli:
•Posesia se aplică numai drepturilor reale, nu și drepturilor de creanță. Ea se exercită
asupra unor bunuri individual determinate și nu asupra unei universalități de bunuri (cum
ar fi cazul moștenirii sau fondului de comerț);
•Posesia se fundamentează pe intenția posesorului de a poseda, pentru el (animus
possidendi sau animus domini). Dacă lipsește acest element intențional, posesia se
transformă într-o deținere a lucrului (o detenție precară);
•Posesia face să se nască un drept probabil de proprietate sau un alt drept real.
III.3. Elementele posesiei
Existența posesiei presupune întrunirea cumulativă a două elemente și anume: elementul
material (corpus) și elementul intențional (animus domini).
Elementul material (corpus) presupune acte materiale de deținere și de folosire a
lucrului, altfel spus exercitarea în fapt a atributelor dreptului real asupra lucrului. “Corpus”
23

presupune, în același timp, săvârșirea de acte juridice privind dreptul real a cărui manifestare
exterioară este posesia.
Elementul intențional (animus) presupune intenția, din partea celui ce săvârșește acte
materiale de deținere sau de întrebuințare a lucrului, de a le face pentru sine, așa cum le-ar fi
exercitat proprietarul sau titularul unui alt drept real. “Animus posidendi” presupune, deci, voința
de a poseda pentru sine, iar nu pentru altul.
Anumite particularități îmbracă, sub aspectul elementelor menționate mai sus,
coposesiunea, care, cum este cunoscut, presupune existența simultană a mai multor posesiuni
exercitate asupra unui bun. Coposesiunea poate prescrie achizitiv în folosul coposesorilor dreptul
de coproprietate asupra acelui bun, dacă fiecare posesor o exercită cu voința de a deveni
proprietar (există deci “animus condomini” și dacă acea coposesiune este utilă în sensul art. 1847
C.civ.). Trebuie, însă, făcut distincția între coproprietatea pe cote părți cea devălmașă.
Dacă “animus condomini” vizează dobândirea prin uzucapiune a unui drept de
coproprietate pe cote părți, este necesar ca posesiunea fiecărui coposesor să poarte asupra unei
cote părți determinate (pars certa) pentru că nimeni nu poate să posede o parte incertă (incertam
partem, nemo possidere potest). Dar coposesorii (ca și coproprietarii) sunt presupuși că posedă
unii pentru alții, cu titlu precar între ei. Dacă unul dintre ei ar deține singur bunul printr-o
posesiune bazată pe intenția de a poseda pentru sine (animus domini și nu animus condomini)
această posesiune este socotită echivocă față de ceilalți coposesori, astfel că este inaptă de a
prescrie achizitiv. Dar, coposesorul care exercită o posesiune veritabilă, utilă pentru a prescrie în
folosul său, poate dobândi, prin trecerea timpului fixat de lege, un drept de proprietate exclusiv
asupra bunului posedat.
În alți termeni se pune problema în cazul coposesiunii care vizează dobândirea în
coproprietate devălmașă a unui bun. Natura devălmașă a unei asemenea posesiuni exclude
divizarea ei în cote părți determinate. Și dacă, așa cum arătam mai sus, nimeni nu poate să
posede o parte incertă, ar însemna că, în cadrul comunității de bunuri, dobândirea unui bun prin
prescripție achizitivă n-ar fi niciodată posibilă. Totuși, literatura și practica dreptului civil,
apreciază că o asemenea soluție este admisibilă având în vedere caracterul de sancțiune al
uzucapiunii împotriva proprietarului care, “dând dovadă de lipsă de diligență a delăsat vreme
îndelungată bunul său în mâna altor persoane”. În consecință, dacă voința codevălmașilor a fost
de a prescrie bunul în folosul comunității lor de bunuri, prescipția achizitivă este operantă.
Numai că, spre deosebire de coposesiunea pe cote părți, coposesiunea devălmașă înlătură
posibilitatea de a fi exercitată exclusiv (în folosul unui codevălmaș). Un soț n-ar putea, de
exemplu, prescrie în folosul său un drept de proprietate exclusiv asupra bunului posedat, chiar
dacă a posedat în timpul prevăzut de lege. Este efectul dispozițiilor legale care protejează
24

comunitatea de bunuri ( regula consacrată de art. 30 al. 1 din Codul familiei, potrivit căruia
“bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt de la data dobândirii lor,
bunuri comune ale soților”). Așa fiind, dacă termenul prescripției achizitive se va împlinii în
timpul căsătoriei, bunul uzucapat este socotit ca fiind dobândit comunității de bunuri.
Cu privire la elementele posesiei, mai trebuie arătat că, în știința dreptului civil se
confruntă două opinii asupra rolului elementului material și celui intențional, pentru existența
posesiei.
•susținătorii teoriei subiective (formulată de Savigny) acordă prioritate elementului
subiectiv (intențional) în raport cu elementul material, apreciind că “determinantă pentru
existența posesiei-este voința de a poseda, care precizează caracterul deținerii lucrului”.
Deținerea și folosirea materială a lucrului, fără “animus”, conduce la o detenție precară
( cum este cazul: depozitarului, creditorului gajist, chiriașului, care posedă lucrul pentru
altul);
•susținătorii teoriei obiective pun accent pe elementul material (corpus) apreciind că
acesta are întâietate pentru că “elementul intențional este cuprins în cel material”.
Ambele opinii au fost criticate în literatura de specialitate, subliniindu-se că cele două
componente ale posesiei trebuie cumulativ îndeplinite, fiecare avându-și rolul bine determinat în
existența posesiei. De altfel, deosebirea practică între cele două teorii are importanță doar pe
terenul uzucapiunii (dreptul de a uzucapa fiind recunoscut numai posesorilor, nu și detentorilor
precari). Cât privește acțiunile posesorii, acestea sunt recunoscute atât posesorilor, cât și
detentorilor precari.
III.4. Dobândirea și pierderea posesiei
Din cele prezentate mai sus rezultă că, pentru dobândirea posesiei, trebuie întrunite
cumulativ, în mâna aceleiași persoane, cele două componente: elementul material și cel
intențional.
Elementul material poate fi dobândit prin faptul unilateral al posesorului de a exercita
neîndoielnic, vizibil, acte materiale de folosință (cu condiția să nu fi săvârșit fapte penale contra
proprietății). De asemenea, dobândirea elementului material poate avea loc și pe calea exercitării
unei posesii pe care vechiul posesor a părăsit-o. În literatura de specialitate, cu privire la acest
element se arată că nu se cere ca posesorul să exercite efectiv acte de posesie (să locuiască în
imobil, de exemplu). Este suficient ca el să aibă posibilitatea actuală și exclusivă de a face acte
materiale asupra lucrului.
25

Din momentul în care cel ce deține materialmente lucrul manifestă intenția de poseda
acest lucru pentru sine, se consideră dobândit și cel de-al doilea element al posesiei: “animus”.
Elementul intențional rezultă cel mai adesea din atitudinea posesorului față de bun. El face acte
materiale sau juridice pe care numai proprietarul le-ar putea face.
III.4.1. Dovada posesiei
Cât privește dovada posesiei, aceasta este mai ușor sau mai dificil de realizat, după cum
se pune problema probei elementului material sau a celui intențional.
Elementul material (corpus) este mai ușor de dovedit, fiind vorba de un fapt material, în
privința căruia este admis orice mijloc de probă. Mai dificil de dovedit este elementul “animus”,
întrucât, fiind vorba de un fapt psihologic, acesta se exteriorizează doar prin rezultatele lui. De
aceea, în privința intenției posesorului, de a poseda pentru sine, operează două prezumții legale,
care se completează reciproc:
•prezumția de neprecaritate consacrată de art. 1854 Cod civ. prevede că “posesorul este
presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început
să posede pentru altul”.
•prezumția de neintervertire de titlu, consacrată de art. 1855 Cod civ. potrivit căreia,
“când posesorul a început să posede pentru altul se presupune că a conservat această
calitate dacă nu este probă contrarie”. Deci, o posesie începută pentru altul se poate
interverti, transformându-se din posesie precară în posesie utilă, care, după trecerea
timpului fixat de lege, poate duce la dobândirea proprietății.
Transformarea, prin intervertire, a posesiei precare în posesie neprecară se poate realiza
în mai multe feluri: Art.1858 C. civ., precizează, în acest sens că posesiunea care nu se exercită
sub nume de proprietar, se poate schimba în posesiune utilă, numai prin vreunul din următoarele
moduri:
•când deținătorul lucrului primește cu bună credință de la o a treia persoană, alta decât
adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în privința lucrului ce deține;
•când deținătorul lucrului neagă dreptul celui de la care ține posesiunea prin acte de
rezistență la exercițiul dreptului său;
•când deținătorul strămută posesiunea lucrului, printr-un act cu titlu particular translativ
de proprietate, la altul care este de bună credință;
•când transmisiunea posesiunii din partea deținătorului la altul se face printr-un act cu
titlu universal, dacă acest succesor universal este de bună credință.
26

III.4.2. Pierderea posesiei
Posesia se poate pierde în trei situații:
•prin pierderea simultană a ambelor elemente ale posesiei, de exemplu se
înstrăinează și se predă lucrul dobânditorului sau se abandonează lucrul cu voință;
•prin pierderea puterii materiale asupra lucrului, deci pierderea elementului
“corpus”. De exemplu, posesorul pierde lucrul sau lucrul intră în posesia altei persoane
fără voia posesorului (cum ar fi cazul furtului);
•prin pierderea elementului intențional, cum ar fi în cazul în care posesorul înstrăinează
lucrul respectiv, iar dobânditorul îl închiriază înstrăinatorului (fostul posesor se va
transforma într-un simplu detentor precar).
Nu trebuie să se confunde situația în care se pierde posesia prin pierderea elementului
“corpus” cu situația în care posesia se exercită “corpore alieno”. În ultima situație nu se pierde
elementul “corpus” pentru că acesta se exercită prin altul prin pierderea elementului “animus”.
Acest caz de pierdere a posesiei se întâlnește rar în practică deoarece se consideră că o persoană
continuă să dețină materialmente bunul fără intenția de a-l poseda. Aceasta ar fi situația în care o
persoană pierde ceva, dar continuă să o posede în calitate de chiriaș. Fostul proprietar are
“corpus”, dar nu are “animus”.
III.5. Calitățile și viciile posesiei
În concepția Codului civil, ca “să se poată prescrie” nu este suficient să existe “corpus” și
“animus” ar mai fi necesar să fie îndeplinite și unele condiții prevăzute de art. 1847 Cod civ. și
anume: continuitatea, neîntreruperea și netulburarea posesiei; caracterul public și sub nume de
proprietar al acesteia. Trăsăturile menționate sunt calități ale unei posesii utile. În mod constant,
practica mai veche sau cea recentă s-a exprimat în sensul că aceste cerințe trebuie îndeplinite
cumulativ. După cum se poate observa, textul art. 1847 se referă la calitățile posesiei cerute
pentru prescripția achizitivă, dar literatura și practica în unanimitate admit că aceste calități sunt
necesare pentru producerea tuturor efectelor juridice ale posesiei. Dacă una (sau unele) din aceste
calități lipsesc, posesia este viciată. Viciile posibile ale posesiei sunt: discontinuitatea, violența,
clandestinitatea, precaritatea.
Codul civil francez (art. 2229) prevedea și o altă calitate a posesiei neechivocitatea (și-n
consecință admitea ca viciu echivocitatea posesiei). Legiuitorul român a înlăturat această
27

condiție, ceea ce în literatura mai veche a declanșat unele controverse. Unii autori apreciază că
neechivocitatea ar fi “inutilă”, nefiind o calitate nouă, ci perfecționarea și confirmarea celorlalte
calități. Alți autori consideră, dimpotrivă, că înlăturarea acestei calități este o omisiune
regretabilă, deoarece sunt situații intermediare, când, fără să se poată face dovada precisă, prin
proba scrisă, a precarității, adversarul posesorului poate să invedereze anumite circumstanțe de
fapt care să facă îndoielnică existența unui just titlu translativ în temeiul căruia posesorul a intrat
în posesia bunului.
Și în practica judiciară actuală, se atrage atenția asupra caracterului echivoc al posesiei.
Astfel, în cazul concubinului care face act de folosință asupra bunurilor celuilalt concubin se
crează echivocul asupra existenței sau inexistenței intenției de a poseda. Tot astfel moștenitorii
aflați în indiviziune stăpânesc bunurile succesorale, unii pentru alții, cât timp se găsesc în stare
de indiviziune. De aceea, posesia lor are un caracter echivoc și nu poate duce la uzucapiune.
Totuși s-a apreciat că, în anumite condiții, stăpânirea de către unul dintre moștenitori a unui bun
succesoral, poate duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Condiția este să fi
intervenit din partea lui o manifestare de voință care să demonstreze că a înțeles să transforme
posesia din comună în exclusivă (proprie).
III.5.1. Continuitatea și discontinuitatea posesiei
Continuitatea posesiei presupune că actele de posesie se exercită la intervale normale,
într-o succesiune obișnuită fără intervale de timp prea mari între ele, dar în toate cazurile,
conform naturii lucrului sau exercițiului dreptului care formează obiectul posesiei.
O posesie discontinuă presupune că posesorul exercită atributele posesiei în mod
neregulat, cu intermitențe anormale. Discontinuitatea nu trebuie confundată cu întreruperea
posesiei, care are loc, așa cum prevede Codul civil (art. 1364), atunci cînd exercițiul posesiei a
fost întrerupt pe o durată mai mare de un an. În cazul acesta, posesia încetează, cu toate
consecințele ce decurg de aici. Dar dacă întreruperea durează mai puțin de un an, posesia este
lovită numai de viciul discontinuității. Atât continuitatea, cât și intermitența fiind chestiuni de
fapt, sunt lăsate la aprecierea instanței, în raport cu situația concretă prezentată.
III.5.2. Posesia pașnică și posesia tulburată
Una dintre calitățile posesiei este aceea de a fi pașnică, liniștită, netulburată. Posesia este
tulburată atunci când este dobândită sau conservată prin acte de violență, contra sau din partea
28

adversarului. Posesia trebuie să fie pașnică nu numai la început, dar și pe tot timpul cât aceasta
durează. Viciul violenței se caracterizează prin următoarele trăsături: are caracter relativ
(produce efecte numai față de părțile între care a intervenit); este un viciu temporar, de aceea,
imediat ce încetează violența posesia utilă reîncepe; viciul poate exista atât în privința posesiei
bunurilor mobile, cât și imobile.
III.5.3. Aparența și clandestinitatea
Printre calitățile posesiei se numără și aparența (publicitatea) acesteia înțeleasă în sensul
că posesorul trebuie să exercite posesia pe față, așa cum ar exercita-o însuși proprietarul. Opusul
caraterului public este clandestinitatea, când posesorul exercită posesia pe ascuns, astfel că
adversarul său nu are posibilitatea să cunoască faptul posesiei. Acest viciu al posesiei se
întâlnește în practica vieții juridice mai frecvent în materia bunurilor mobile și mai rar când este
vorba de posesia imobilelor. În literatura de specialitate sunt amintite câteva ipoteze mai mult cu
caracter teoretic în care posesia este viciată prin clandestinitatate (cazul proprietarului care sapă
o pivniță sau niște galerii sub proprietatea vecinului). Acest viciu este relativ, deci poate fi
invocat numai față de persoana față de care posesia a fost ascunsă. Este, de asemenea, temporar,
pentru că încetează în momentul când posesia devine publică.
III.5.4. Posesia sub nume de proprietar și precaritatea posesiei
O posesie utilă presupune că posesorul a exercitat prerogativele acesteia sub nume de
proprietar, cumulându-se cele două elemente ale posesiei: corpus și animus. Dacă lipsește un
element constitutiv al posesiei, aceasta este viciată prin precaritate. Cu privire la acest viciu, în
doctrina juridică s-a făcut precizarea că “precaritatea este mai mult decât un viciu al posesiei
deoarece presupune chiar lipsa posesiei”. Art. 1853 Cod civil prevede în acest sens că “actele ce
exercităm asupra lucrului altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari,
uzufructuari sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o
posesie sub nume de proprietar”. În practica recentă a Curții Supreme de Justiție, s-a apreciat, în
soluționarea unei cauze că “actele ce se exercită asupra lucrului altuia, în calitate de locatar, nu
constituie o posesiune sub nume de proprietar. Exercitând posesia în numele proprietarului,
locatarul, ca detentor precar, nu poate beneficia de prevederile legale privitoare la uzucapiune
indiferent cât timp ar dura posesia sa”. În aceeași situație se află cel care posedă bunul cu
îngăduința proprietarului. În cazurile arătate, detentorii precari posedă bunurile pentru altul și nu
29

sub nume de proprietar. Ei nu au “animus possidendi”, ci numai “animus detinendi”. Constatând
precaritatea posesiei o instanță teritorială a acceptat dovada contrară posesiei sub nume de
proprietar, printr-un titlu din care s-a putut constata caracterul precar al posesiei. În speță
reclamanții au introdus acțiune în justiție pentru tulburarea posesiei privind suprafața de 5000 mp
teren. Ei au motivat că au stăpânit terenul în litigiu din 1973 până în 1992, când pârâții au ocupat
terenul. Instanța de fond a reținut că pârâților le-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra
terenului în baza Legii nr. 18/1991 ori, în condițiile acestea, nu se poate reține că terenul a fost
stăpânit de reclamanți până la deposedare, câtă vreme odată cu adoptarea legii amintite, dreptul
de proprietate privind acel teren a devenit litigios. Ca urmare, posesia reclamanților, exercitată
înainte ca pârâții să intre în posesia terenului era afectată de viciul precarității.
III.6. Efectele posesiei
Fiind manifestarea exterioară a dreptului de proprietate sau a altui drept real, posesia, ca
fapt, produce anumite efecte juridice.
Importanța acestor efecte este în funcție fie de caracterul posesiei, de bună sau rea
credință, fie de natura bunului asupra căruia ea se exercită, bun mobil sau bun imobil.
Posesia produce unele efecte indiferent dacă posesorul posedă cu drept sau fără drept,
deci chiar dacă posesorul este de rea credință. Acestea sunt efectele generale. Posesia produce
unele efecte numai când posesorul este de bună credință, acestea fiind efectele particulare.
Efectele generale ale posesiei sunt:
•posesia creează prezumția de proprietate. Posesorul este prezumat proprietarul lucrului posedat
până la proba contrarie. În acest sens, art. 1854 Codul civil prevede “posesorul este presupus
că posedă pentru sine, sub nume de proprietar dacă nu este probat că a început a poseda
pentru altul”. Această prezumție se întemeiază pe ideea că de cele mai multe ori, posesia nu
este decât însuși exercițiul aparent al dreptului de proprietate.
Prezumția de proprietate este mai puternică în cazul bunurilor mobile, deoarece potrivit
art. 1909 al. 1 Cod civil posesia de bună credință echivalează cu însuși titlul de proprietate fără a
se putea face proba contrarie (prezumția de proprietate are un caracter absolut – “juris et de
jure”).
În cazul bunurilor imobile, prezumția de proprietate are un caracter mai atenuat,
deoarece poate fi răsturnată prin proba contrară, ceea ce înseamnă că este o prezumție relativă
(“juris tantum”).
Pentru bunurile proprietate publică aflate în afara circuitului civil, prezumția de
30

proprietate menționată nu operează în favoarea posesorului.
•posesia este apărată prin acțiunile posesorii. Legea ocrotește posesia independent de existența
unui drept real ce ar trebui să se afle la baza ei, acțiunile posesorii apărând posesia împotriva
încălcărilor ce-i sunt aduse. Acțiunile posesorii apără posesia, ca stare de fapt, împotriva
oricăror tulburări, pentru a menține această stare ori pentru a redobândi posesia atunci când
ea a fost pierdută;
•posesorul dobândește proprietatea prin uzucapiune (prescripția achizitivă) în cazul bunurilor
imobile.
Efectele particulare ale posesiei sunt următoarele: (însă numai atunci când posesorul este
de bună credință):
•uzucapiunea de la 10 la 20 de ani în locul celei de 30 de ani, în materie de imobile
(uzucapiunea prescurtată);
•prescripția instantanee în materie de mobile (art. 1909 al.1 Cod civil);
•posesorul de bună credință dobândește fructele lucrului posedat.
III.7. Apărarea posesiei prin acțiunile posesorii
În doctrina și practica dreptului civil, o primă distincție care se face este aceea între
acțiunile posesorii acțiunea în revendicare și acțiunea în grănițuire.
Acțiunea posesorie se opune acțiunii în revendicare și tot astfel, acțiunii în grănițuire.
Dacă acțiunea posesorie își are izvorul în posesia utilă și tinde la restituirea ei, acțiunea în
grănițuire izvorăște din proprietatea și are ca scop delimitarea fondurilor limitrofe, care poate fi
contrară stării posesiunii.
Cu toate că atât revendicarea imobiliară cât și acțiunea în grănițuire au un caracter real –
pețitorii – totuși ele nu se confundă. Acțiunea în revendicare presupune constatarea dreptului de
proprietate și redobândirea posesiei asupra unui teren precis determinat, ceea ce obligă pe
reclamant să-și dovedească dreptul său.
Posesiunea produce o serie de efecte juridice, indiferent dacă este o simplă aparență a
dreptului sau este conformă cu dreptul.
Legiuitorul a înțeles să protejeze posesia fără să pună în discuție reabilitatea dreptului.
Indiferent dacă posesia este exercițiul unui drept sau o aparență a acestuia. Legiuitorul a
dorit să o ocrotească. Motivele care ar justifica o asemenea protecție sunt: în mod obișnuit,
posesorul este și proprietarul bunului. Ocrotindu-se posesia se va proteja practic inclusiv
proprietatea.
31

Într-adevăr "posesiunea fiind o prezumție a existenței dreptului, legea ocrotește
posesiunea, ușurând astfel situația adevăratului titular, dându-i mijlocul să se apere fără a mai
avea nevoie să dovedească direct existența dreptului său".
Pe de altă parte interesele ordinii sociale au impus asigurarea protecției posesiei. Sub
acest aspect, în mod just s-a relevat că "dacă contestațiile, adesea nefondate, asupra existenței
dreptului, posesorul ar avea drept rezultat deposedarea sa imediată, înainte de rezolvarea
conflictului, am asista la dezordini neîncetate, la acte de violență și la abuzuri continue, de care
ar suferi în primul rând adevărații proprietari sau titulari de drepturi reale". Nimănui nu-i este
permis să-și facă singur dreptate, iar cel care pretinde un drept asupra bunului posedat de altul, în
caz de conflict, singura soluție va fi cea de sesizare a justiției.
În timp ce proprietatea va putea fi apărată prin acțiunile pețitorii, posesia va putea fi
ocrotită prin intermediul acțiunilor posesorii (art. 674-676 Cod procesual civil) dar, indirect,
acțiunile posesorii contribuie la apărarea a însuși dreptului de proprietate. Însuși proprietarul
poate recurge la acțiunile posesorii, de aceea., în unele cazuri, proba dreptului de proprietate este
mult mai dificilă de făcut. Într-o acțiune posesorie, judecătorul nu este preocupat de dreptul de
proprietate ci doar de faptul posesiei.
Absența unor căi legale de apărare a posesiei l-ar împiedica pe posesor ca în caz de
tulburare sau deposedare, să-și ocrotească posesia. Este cazul mai ales a posesorilor fără nici un
titlu, care posedă bunul imobil pentru a dobândi dreptul de proprietate asupra lui prin efectul
uzucapiunii: un asemenea posesor trebuie să aibă la îndemână o cale legală să-și protejeze
posesia, a urmare a efectelor juridice pe care le va produce în viitor, deoarece, în caz contrar, s-ar
afla oricând la discreția celor care îi tulbură posesia.
Doctrina juridică și jurisprudența au considerat că acțiunile posesorii îmbracă două
forme: acțiunea persoanei în complângere și acțiunea posesoare în reintegrare. Orice posesor va
putea recurge la aceste acțiuni, indiferent dacă este un neproprietar, un proprietar exclusiv sau un
coproprietar.
Instanța supremă, a stabilit că, indiferent dacă posesia este legitimă sau nelegitimă, a va fi
apărată de lege, deoarece "nici unei persoane, chiar neproprietar sau coproprietar nu-i e permisă
intrarea în posesia bunului împotriva voinței celui care o exercită efectiv, prin tulburarea posesiei
utile a acestuia și cu atât mai mult prin acte de violență, potrivit principiului că nimeni nu-și
poate face dreptate singur".
Dreptul posesorului la acțiunea posesorie împotriva celui care-i tulbură posesia sau îl
deposedează de bun, rezultă din însuși faptul că beneficiază de prezumția de proprietate.
Jurisprudența a stabilit că acțiunea posesorie poate fi intentată chiar și împotriva
proprietarului. Sub acest aspect s-a considerat lipsit de relevanță faptul că pretinsul proprietar a
32

obținut, de exemplu, o hotărâre judecătorească pronunțată într-un litigiu, cu o altă persoană, chiar
dacă acea hotărâre judecătorească a fost pusă în executare prin intermediul executorului
judecătoresc; soluția se pune pe considerentul că hotărârea nu este opozabilă.
Chiar dacă pârâtul într-o acțiune posesorie s-ar apăra, de exemplu, că terenul i-a fost
predat legal de un organ competent, posesorul încă are dreptul să promoveze acțiunea posesorie,
deoarece, în caz contrar, înseamnă "a-l expune samavolniciei în ceea ce privește posesia bunului
și a-i răpi posibilitatea de a vedea restabilită situația de fapt a posesiei anterioare pe cale sumară
prevăzută și fără a pune în discuție dreptul de proprietate.
Tot în practica judiciară s-a pus problema dacă un moștenitor poate intenta acțiunea
posesorie împotriva altui comoștenitor. Atât jurisprudența mai veche, cât și cea mai recentă, au
răspuns negativ.
Comoștenitorii se prezumă că posedă unii pentru alții cu titlu precar și neavând o posesie
exclusivă cu titlu de proprietate nu pot intenta acțiunea posesorie. Cu toate acestea dacă un
comoștenitor deține bunul cu titlu de proprietate, în mod separat, exclusiv, public și pașnic, el va
putea promova acțiunea posesorie chiar față de ceilalți comoștenitori cu care se află în
indiviziunea. Pentru paralizarea acțiunii posesorii, ceilalți comoștenitori vor putea recurge la
acțiunea de ieșire din indiviziune, ocazie care se va soluționa nu numai problema dreptului de
proprietate, ci și cea a posesiei asupra întregii mase succesorale.
Există deosebiri fundamentale între acțiunile posesorii și acțiunile pețitorii. În timp ce
acțiunea posesorie pune în discuție doar faptul posesiei, exercitarea ei nefiind condiționată de
existența unui titlu, acțiunile pețitorii abordează problema dreptului omului real. Sfera
persoanelor care pot recurge la acțiunea posesorie este mult mai largă decât cea care poate
promova acțiunea în revendicare.
Apoi, spre deosebire de acțiunile în revendicare, acțiunile posesorii se soluționează
întotdeauna de urgență și cu precădere.
O altă problemă care s-a pus în fața instanțelor judecătorești a fost aceea dacă se poate
cumula acțiunea posesorie cu acțiunea pețitorie. Instanțele judecătorești au adoptat soluția
cumulului posesorului cu pețitorul Astfel, s-a decis că deși într-o acțiune posesorie nu se discută
titlul de proprietate, dacă părțile cad de acord să abordeze și problema proprietății, atunci "litigiul
posesoriu se transformă într-un litigiu de drept comun cu caracter petiționar, care se soluționează
ca atare, având astfel loc ceea ce se cheamă cumulul posesorului cu pețitorul."
Soluția mi se pare că are un viciu de logică; dacă posesorul se transformă în pețitorul,
atunci nu mai este posibil cumulul.
Într-o altă decizie, instanța supremă a precizat că "punerea în discuție a dreptului d
proprietate, transformă litigiul posesoriu într-un litigiu pețitoriu, de drept comun, operând
33

cumulul posesorului cu pețitorul".
Într-o așa situație, instanța aflându-se în fața unei acțiuni complexe este obligată să
verifice susținerile părților referitoare la proprietate și să soluționeze litigiul în raport de
constatările ce le va face pe baza probelor administrative cu privire la dreptul de proprietate.
Acțiunile posesorii vor putea fi promovate de posesor atunci când are loc o tulburare sau
o deposedare; tulburarea sau deposedarea pot fi consecințele unor acte materiale sau juridice.
O altă problemă care s-a pus inclusiv în practic instanțelor judecătorești, a fost aceea dacă
posesorul pate opta între acțiunea posesorie în coplângere și acțiunea posesorie în integrare.
Considerăm justă opinia potrivit căreia nu este posibil cumulul, ci ar fi vorba mai curând
de un "concurs succesiv" atât timp cât cele două acțiuni au obiecte distincte, după promovarea
unei acțiuni în coplângere posesorul va putea recurge și la acțiunea în reintegrare.
Deci, acțiunile posesorii sunt acele acțiuni puse la dispoziția posesorului pentru apărarea
posesiei ca stare de fapt împotriva oricărei tulburări pentru a menține această stare sau pentru a
redobândi posesia atunci când ea a fost pierdută.
Cu ajutorul acțiunilor posesorii este ocrotită posesia asupra bunului ca stare de fapt,
contra oricărei tulburări sau deposedări chiar dacă acestea ar proveni de la adevăratul proprietar,
deoarece în cadrul acestor acțiuni nu se pune în discuție dreptul real asupra bunului.
În cadrul acțiunii posesorii instanța verifică numai îndeplinirea condițiilor prevăzute de
art. 1847 Cod civil, fără a fi necesară dovedirea titlurilor de proprietate asupra imobilului în
litigiu.
Acțiunile posesorii ocrotesc posesia ca stare de fapt pe motivul că de obicei, posesorul
este și proprietar, iar prin ocrotirea posesiei implicit este ocrotit și dreptul de proprietate. Mai
mult decât atât, așa cum s-a stabilit în doctrină și în jurisprudență, o asemenea măsură este
determinată și de interese de ordine publică, fiind cunoscut principiul potrivit căruia, nimănui nu-
i este permis să-și facă singur dreptate.
Din punctul de vedere al caracterelor juridice, acțiunile posesorii comportă o anumită
specialitate.
1) Sunt acțiuni reale. Pot fi introduse împotriva oricărei persoane ce tulbură exercitarea
pașnică a posesiei sau îl deposedează pe posesor de bunul sau chiar dacă această persoană ar fi
proprietarul bunului.
2) Sunt acțiuni imobiliare. Acțiunile posesorii se exercită numai în cazul bunurilor
imobile. În materia bunurilor mobile, posesia valorează titlu de proprietate, iar încetarea detenției
materiale a bunului duce la încetarea posesiei, situației care exclude incidența acțiunilor
posesorii. Se spune că posesorul se confundă cu pețitorul, confuzie ce rezultă din combinarea art.
1909 alin. 1 Cod civil care prevede: " lucrurile mișcătore se prescriu prin faptul posesiunii lor,
34

fără să fie trebuință de vreo scurgere de timp", cu art. 972 Cod civil "dacă lucrul că cineva s-a
obligat succesiv a da la două persoane este mobil, persoana pusă în posesiune este preferată și
rămâne proprietară chiar când titlul său este de dată posterioară, numai posesiunea să fie de bună
credință".
3) Cu ajutorul acțiunilor posesorii se apără doar faptul posesiei nu și dreptul real asupra
lucrului.
4) Acțiunile posesorii se judecă după o procedură specială prevăzută de art. 674-676 Cod
procesual civil care se referă la două acțiuni posesorii: acțiunea posesorie generală sau în
constrângere și acțiunea posesorie specială sau în reintegrare.
III.7.1 Acțiunea posesorie generală sau în complângere
Denumită de unii autori și acțiune de drept comun, acțiunea posesorie generală urmărește
încetarea oricărei tulburări a posesiei care împiedică exercițiul liber al acesteia, cu excepția
situațiilor în care tulburarea se produce prin violență. Prin actele sau faptele de tulburare a
posesiunii se urmărește contrazicerea acestuia, având loc o împiedicare a exercitării sale libere.
Posesia poate fi tulburată în două moduri:
•prin tulburări de fapt
•prin tulburări de drept.
Prin tulburări de fapt înțelegem acele acte materiale care contrazic posesia, de exemplu
trecerea constantă pe terenul vecinului, fără să fi fost instituită o servitute de trecere.
Tulburarea de drept a posesiei are loc prin acte juridice, de exemplu, pretențiile unui terț
adresate chiriașului printr-o notificare de a i se achita chiria , deoarece ar fi adevăratul proprietar
al imobilului, notificarea adresată de o persoană posesorului de a nu construi sau plata pe acel
teren.
Pentru a putea exercita acțiunea posesorie în complângere, conform prevederilor art.674
Cod procesual civil, trebuie să fie întocmite cumulativ trei condiții speciale:
1)să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare;
2)posesiunea să fi durat cel puțin un an anterior tulburării sau deposedării;
3)posesiunea reclamantului să întrunească condițiile cerute de art. 1846 și 1847 Cod civil, adică
să fie utilă pentru a se putea uzucasa, ceea ce înseamnă a nu fi viciată.
35

III.7.2 Acțiunea posesorie specială sau în reintegrare
Acțiunea posesorie în reintegrare va fi promovată în condițiile în care tulburarea sau
deposedarea a avut loc prin acte de violență, pentru a permite posesorului să obțină exercitarea în
continuare a posesiei sale în mod pașnic.
Dacă, actele de violență au produs un prejudiciu posesorului, acesta va putea pretinde
plata despăgubirilor, cererea de daune – interese, neformarea în capăt de cerere accesoriu care va
fi soluționat conform art. 17 Cod procesual civil, de către instanța competentă să judece cererea
posesorie.
Înțelegem prin violență, în sensul art. 674 Cod procesual civil, orice faptă contrară ordinii
și bunelor raporturi în societate care presupun rezistență din partea adversarului și tinde la
deposedarea posesorului.
Trei categorii de fapte de violență justifică promovarea acțiunii posesorii în reintegrare:
faptele de ocupare a unui imobil fără permisiunea posesorului, cele de abstracție, de exemplu, a
unui obstacol care face să împiedice accesul posesorului la imobil și actele de distrugere a unui
zid, gard, a unei recolte.
Având în vedere scopul și caracterul său extraordinar, de urgență, pentru exercitarea
acțiunii posesorii, în reintegrare art. 674, alin. 2 Cod procesual civil, prevede necesitatea
existenței unei singure condiții, și anume: să nu fi trecut un an de la tulburare sau succesiune.
III.7.3 Calitatea de reclamant într-o acțiune posesorie
Logic este ca acțiunea posesorie să fie intentată de posesorul a cărui posesie a fost lezată.
Acest posesor poate fi însuși proprietarul, deoarece posesia nu este decât un atribut al dreptului
de proprietate și ea însăși va putea fi protejată.
Pe lângă proprietar, vor putea promova acțiunile posesorii titulatorii unor drepturi reale:
uzufructuarul, uzuarul, superficiarul, titulorul dreptului de habitație sau servitute.
De exemplu, în materia servituțiilor, instanța a reținut că în ce privește servitutea de
trecere, ea "își derivă" titlul chiar din lege și în principiu ea poate fi apărată prin acțiune
posesorie. Cu toate acestea, într-o altă decizie, tot instanța supremă stabilise că servitutea de
trecere fiind o servitute neaparentă, care nu poate fi stabilită decât prin titlu, fiind imposibilă
dobândirea ei prin uzucapiune, pentru apărarea folosinței unei asemenea servituți, se va putea
recurge la acțiunea posesorie numai atunci când existența dreptului se dovedește prin titlu. Este
deci necesar ca servitutea să se întemeieze pe un titlu și nu pe bunăvoința proprietarului fondului
aservit.
36

Jurisprudența a fost confruntată cu problema dacă acțiunea posesorie poate fi intentată
între proprietarii în indiviziune.
Acțiunea posesorie pate fi introdusă de orice posesor care posedă bunul imobil sub
denumire de proprietar.
Instanțele judecătorești au fost chemate să rezolve problema dacă acțiunea posesorie
,poate sau nu să fie promovată de un deținător precar. Într-o opinie, făcându-se trimitere la
prevederile art. 676 Cod procesual civil s-a susținut că pot avea calitatea de reclamanți într-o
acțiune posesorie și deținători precari care dețin bunuri în interesul lor propriu, excluzându-se
situația când autorul tulburării nu este cel pentru care se exercită posesia. Dimpotrivă într-o altă
opinie, s-a susținut că "cererile posesorii ocrotesc în dreptul nostru numai posesia bunurilor reale
imobiliare susceptibile de a fi dobândite prin prescripție". Ori, cum un deținător precar nu poate
uzucapia niciodată deoarece nu posedă pentru sine, înseamnă că nu va putea promova nici
acțiunea posesorie.
III.7.4 Calitatea de pârât într-o acțiune posesorie
Acțiunea posesorie va trebui intentată împotriva autorului tulburării sau deposedării.
Acțiunea poate fi introdusă împotriva succesorilor cu titlu universal.
În ipoteza în care pârâtul va declara că a acționat din dispoziția unui terț, posesorul
reclamant fie că își va îndrepta acțiunea împotriva terțului fie direct împotriva celui care produs
tulburarea, răspunderea acestuia întemeindu-se pe calitatea sa de mandatar.
Exceptând unele dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, cum ar fi uzufructuar sau
servitutea, care vor putea fi protejate pe calea acțiunii posesorii, asemenea acțiuni nu vor putea fi
îndreptate împotriva contractanților.
Dacă autorul tulburării sau deposedării decedează, acțiunea posesorie va fi îndreptată
împotriva moștenitorului care are posesia bunului.
III.7.5 Obiectul acțiunii posesorii
În timp ce dreptul român permitea protecția posesiei, inclusiv a bunurilor mobile, dreptul
modern recunoaște posibilitatea, de a apăra posesia numai în cazul bunurilor imobile. Soluția
este, într-adevăr, logică, deoarece, potrivit prevederilor art.1909 alin1 Cod civil, posesorul de
bună-credință al unui bun mobil este foarte prezumat a fi proprietarul acelui bun. Aceasta
înseamnă că titularul va putea recurge oricând la acțiunea în revendicare.
Actele de tulburare sau deposedare trebuie să fie intenționate și să nu se limpezească și să
37

nu se limiteze la simple afirmații sau reclamații la adresa posesorului.
Dacă actele de tulburare sau deposedare sunt însoțite și de daune produse posesorului,
odată cu soluționarea acțiunii posesorii, judecătorul va hotărî și cu privire la recuperarea
prejudiciului.
De asemenea pe drept cuvânt s-a considerat că “măsurile luate în cadrul executării silite
nu sunt fapte tulburătoare de posesie și nu pot constitui obiect al acțiunii posesorii.
Care va fi situația în acre pârâtul pretinde că a fost de bună-credință, de exemplu, că a
ocupat legal terenul în litigiu deoarece i-a fost atribuit de organul competent. Instanțele
judecătorești au stabilit că și într-un asemenea caz se poate exercita acțiunea posesorie,
considerându-se că “a nu recunoaște reclamantului dreptul la acțiunea posesorie într-o atare
situație ar însemna a-l expune samavolniciei în ceea ce privește posesia bunului și a-i răpi
posibilitatea de a vedea restabilită situația de fapt a posesiei anterioare pe calea sumară prevăzută
de lege și fără a pune în discuție dreptul de proprietate”. Când în cadrul acțiunii posesorii pârâtul
s-ar apăra invocând un drept de proprietate, el și nu reclamantul va trebui să introducă acțiunea
în revendicare.
În prezent, atât clădirile cât și terenurile cu sau fără construcții, aflându-se în circuitul
civil, pot forma obiectul acțiunilor posesorii. De asemenea fiind posibilă construirea de drepturi
reale asupra terenurilor, acestea vor putea fi protejate pe calea acțiunilor posesorii.
În sfârșit, imobilul care formează obiectul acțiunii posesorii trebuie să fie determinat; o
universalitate de bunuri, nefiind susceptibilă de posesie nu poate face obiectul acțiunii posesorii.
Posesia se exercită întotdeauna asupra bunurilor determinate.
38

CAPITOLUL IV. UZUCAPIUNEA
IV.1. Noțiune
Uzucapiunea (prescripția achizitivă) este un mod de dobândire a dreptului de proprietate
sau a altor drepturi reale asupra unor bunuri imobile prin posedarea neîntreruptă a lucrului în tot
timpul fixat de lege. În situația arătată, printr-o posesie prelungită, în condițiile prevăzute de
lege, se ajunge la transformarea unei stări de fapt (posesia) într-o stare de drept (proprietatea).
Trebuie să facem distincție între prescripția achizitivă și prescripția extinctivă, deși
ambele instituții își au sediul reglementării în Codul civil – Cartea a III-a – Titlul XX. Dacă prin
prescripția achizitivă se dobândește un drept real, prin prescripția extinctivă se pierde
posibilitatea de a obține realizarea, prin constrângere a unor drepturi. Obiectul prescripției
extinctive îl reprezintă dreptul la acțiune în sens material, dacă nu a fost exercitat în termenele
prevăzute de lege.
În mod constant în doctrina și practica noastră juridică se apreciază că “uzucapiunea
reprezintă prescripția prin care se dobândește dreptul de proprietate sau un alt drept real, prin
efectul posedării lucrului în timp determinat, astfel încât starea de fapt se transformă în stare de
drept. Justificarea uzucapiunii derivă printre altele din nevoia de stabilitate a raporturilor juridice,
care determină recunoaștere a efectelor juridice unei aparențe îndelungate de proprietate, fiind
totodată și o sancțiune împotriva vechii proprietății care a dat dovada de lipsă de diligență.
Uzucapiunea presupune conform art. 1847 cod civil o posesie neviciată, adică utilă,
continuă, neîntreruptă, publică și sub nume de proprietar.
În cazul uzucapiunii de 30 de ai reglementate de art. 1890 Cod civil condițiile ce se cer a
fi îndeplinite sunt cele arătate respectiv: posesia utilă, neviciată care trebuie să fie exercitată timp
de 30 de ani. Cel care o invocă are posibilitatea să folosească și posesiunea autorilor săi
(joncțiunea posesorilor) Alte condiții nu sunt cerute de lege în cazul acestui fel de posesie, fiind
irelevant faptul că posesorul este de bună credință sau de rea credință, ori că nu are nici un titlu,
uzucapiunea intervenind după împlinirea termenului de 30 de ani, calculați pe zile întregi.
Într-o speță soluționată de Curtea de Apel Craiova, reclamantul și autorul său au folosit
imobilul timp de peste 40 de ani, continuu, neîntrerupt, netulburat, public și sub nume de
proprietar, astfel încât, justificat, s-a invocat uzucapiunea pe cale de acțiune principială, ca mod
de dobândire a proprietății independent de împrejurarea că nu s-a dovedit existența unui contract
de schimb între autorul reclamantului și cel al pârâților, așa cum, iniția, s-a motivat în acțiune.
39

IV.2. Utilitatea și justificarea uzucapiunii
În justificarea acestei instituții trebuie să pornim de la rolul pe care posesia utilă îl joacă
în dobândirea dreptului de proprietate imobiliară. Făcându-se dovada posesiei în persoana
posesorului și a autorilor lui, pe timpul prevăzut de lege, se probează în anumite situații dreptul
de proprietate. Este o dovadă absolută a dreptului de proprietate, de aceea uzucapiunea își
găsește utilitatea mai ales în cazurile când există dificultăți de probă a dreptului de proprietate.
Deci, instituția analizată se justifică prin:
– nevoia de certitudine, de stabilitate și securitate juridică a raporturilor de drept în
situațiile arătate, când se recunosc efecte juridice unei aparențe îndelungate de proprietate în
sensul declarării posesorului ca proprietar;
– nevoia de a proba existența dreptului de proprietate în acele situații în care există
dificultăți de probă, având în vedere că în majoritatea covârșitoare a cazurilor, posesia
corespunde dreptului de proprietate;
•ideea sancționării vechiului proprietar care, manifestând lipsă de diligență, a lăsat o vreme
îndelungată dreptul său nevalorificat. Sub acest aspect, uzucapiunea apare ca o sancțiune
civilă, constând în pierderea proprietății de către titularul dreptului de proprietate a cărui
culpă constă în pasivitatea sa timp îndelungat, cu toate că posesiunea lucrului era exercitată
de o altă persoană.
IV.3. Bunuri ce pot forma obiectul uzucapiunii
Poate fi dobândit prin uzucapiune orice bun imobil care se găsește în circuitul civil. Pe
cale de consecință, bunurile care nu sunt în circuitul civil (inalienabile), cum sunt cele din
domeniul public, nu pot forma obiectul uzucapiunii. Datorită reintrării în circuitul civil a
terenurilor de orice fel, a consolidării dreptului de proprietate imobiliară și a recentelor
reglementări privind cadastrul funciar și publicitatea imobiliară, uzucapiunea recapătă și-și
sporește semnificația avută. Cu toate acestea, uzucapiunea cunoaște și în prezent unele îngrădiri.
Așa, de exemplu, terenurile dobândite în cadrul constituirii dreptului de proprietate privată, sunt
inalienabileo anumită perioadă de timp și, deci, pe acea durată nu pot fi uzucapate. Tot astfel,
străinii nu pot dobândi terenuri și deci ei nu le pot uzucapa.
40

IV.3.1 Posesia – condiție esențială și necesară a uzucapiunii
Posesia se află la baza tuturor drepturilor reale și ea constituie manifestarea exterioară sau
semnul exterior al existenței acestora. Ea reprezintă puterea materială pe care o exercită o
persoană asupra lucrului, exercițiul unei puteri de fapt, care dă posibilitatea posesorului de a se
comporta ca și când el ar fi adevăratul titular al dreptului asupra lucrului.
Posesia reprezintă fundamentul uzucapiunii, în măsura în care ea îndeplinește calitățile
unei posesii utile (adică să fie lipsită de vicii). Calitățile unei posesii utile sunt cele indicate de
art.1847 Cod civil, potrivit căruia “ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă,
netulburată, neîntreruptă, publică, sub nume de proprietar”. În lumina acestui articol, viciile
posesiei sunt: discontinuitatea, violența, clandestinitatea, precaritatea.
Problema calităților posesiei se ridică frecvent în practica judiciară, în variate situații. În
soluționarea unei spețe de către Tribunalul Suprem în discuție s-a aflat posesia exercitată de o
persoană care a venit în imobil în calitate de concubină a fostului proprietar. În analiza
împrejurărilor speței instanța noastră supremă a pornit de la ideea că posesia exercitată de
concubină în condițiile arătate nu este o posesie utilă, care să servească uzucapiunii deoarece
calitatea în care ea a locuit, (deci a posedat imobilul) exclude ideea că ea să-l fi stăpânit sub
nume de proprietar. Chiar în soluția în care ambii concubini au folosit imobilul , cu permisiunea
proprietarilor tabulari, posesia lor este precară, astfel că nici cu privire la acestea nu se poate
constata dobândirea dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii, deoarece erau în deplină
cunoștință de cauză a titlului în baza căruia ei locuiau în imobilul din litigiu.
Împrejurarea că foștii concubini au întreținut și conservat imobilul, nu este de natură a
duce la concluzia că intenția lor a fost aceea de a poseda pentru ei. Lipsind. Deci un element
esențial ce concură la dobândirea dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii.
41

IV.4. Felurile uzucapiunii
După durata posesiei în timp, există două feluri de uzucapiune:
1.uzucapiunea de 30 de ani;
2.uzucapiunea de 10 până la 20 de ani
IV.4.1. Uzucapiunea de 30 de ani
Implică din partea celui care o invocă, dovada că a posedat lucrul în timpul stabilit de
lege, că această posesie nu a fost viciată ori nu a constituit o detenție precară. Așa cum rezultă
din art.1890 Cod civil (care reprezintă sediul reglementării acestei uzucapiuni) nu se cere
existența vreunui titlu și nici buna credință a posesorului. Posesorul (chiar de rea credință), poate
invoca și dovedi uzucapiunea de 30 de ani, fie pe calea acțiunii principale, fie pe cale de
excepție. Uzucapiunea intervine după împlinirea termenului de 30 de ani, care se calculează pe
zile întregi. Ca și în cazul prescripției extinctive, ziua de începere nu intră în calcul, iar ultima zi
a termenului trebuie să fi fost în întregime scursă, pentru a opera termenul de 30 de ani. La
calculul termenului nu se ține seama de ziua complementară a anilor bisectili, iar zilele de
sărbători legale intră în calculul termenului.
42

IV.4.2. Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani

Își are sediul reglementării în art.1895 Cod civil, care prevede că “cel care câștigă cu
bună credință și printr-o justă cauză un nemișcător determinat, va prescrie proprietatea aceluia
prin 10 ani, dacă adevăratul proprietar locuiește în circumscripția tribunalului județean unde se
află nemișcătorul și prin 20 de ani dacă locuiește în afară din acea circumscripție”.
Rezultă din conținutul articolului de mai sus că uzucapiunea de 10 până la 20 de ani
necesită îndeplinirea unor condiții în plus față de cea de 30 de ani:
•existența unui just titlu pe care să se întemeieze posesia;
•buna credință a posesorului.
La aceste condiții se adaugă, desigur, durata de 10 – 20 de ani a posesiei și îndeplinirea
cerințelor unei posesii utile.
•Justul titlu (sau justa cauză)
Justul titlu trebuie să fie un titlu translativ de proprietate, care provine de la o altă
persoană decât adevăratul proprietar (de la un “non dominus”). Dacă actul ar proveni de la
adevăratul proprietar (dominus), dobânditorul nu mai este un simplu posesor, ci proprietar (în
baza actului de dobândire). De asemenea, în situația arătată nu mai este necesară trecerea
timpului pentru dobândirea dreptului de proprietate. Deci, este de neconceput uzucapiunea
întemeiată pe un titlu ce provine de la adevăratul proprietar (cum ar fi cazul vânzării –
cumpărării, donației, schimbului).
Justul titlu trebuie să fie un act juridic translativ de proprietate, adică o operațiune
juridică, un “negotium” care are ca scop transferul proprietății. Unele precizări se impun în
legătură cu titlul nul (lovit de nulitate absolută) și cel anulabil (sancționat cu nulitatea relativă).
Un titlu nul nu poate servi ca bază uzucapiunii de 10 până la 20 de ani (întrucât nulitatea absolută
desființează de drept actul). Dar un titlu anulabil poate fi invocat ca just titlu împotriva unor
persoane, cu excepția persoanei care are dreptul să invoce nulitatea relativă (înăuntrul termenului
de prescripție extinctivă). După expirarea termenului de prescripție (în care se putea invoca
nulitatea relativă), actul anulabil devine valabil și poate fi invocat ca just titlu, chiar împotriva
celui ce ar fi putut cere anularea.
•Buna credință
Separat de justul titlu trebuie analizată condiția bunei credințe. Așa cum prevede art.1898
alin.1 Cod civil, buna credință presupune credința greșită a posesorului că cel de la care a
dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite valabil dreptul de
43

proprietate. Cât privește durata în timp a acesteia trebuie precizat că ea trebuie să existe în
momentul dobândirii imobilului. Nu are relevanță împrejurarea că ulterior posesorul a cunoscut
că a dobândit de la un “non dominus”. Buna credință se prezumă (”bona fides presumitur”), ea
nu trebuie dovedită. De aceea, sarcina probei va reveni proprietarului care va încerca să răstoarne
prezumția.
Semnificația termenului de 10 până la 20 de ani
Așa cum prevede art.1895 Cod civil, termenul de 10 ani operează, dacă adevăratul
proprietar locuiește în raza teritorială a aceluiași tribunal județean, unde se află imobilul. Iar
termenul de 20 de ani operează dacă adevăratul proprietar locuiește în raza teritorială a altui
tribunal județean, decât cel în care se află imobilul. Prin schimbarea domiciliului adevăratului
proprietar din raza unui tribunal județean în raza altuia, se poate ca durata posesiei să se plaseze
între cele două limite de 10 și 20 de ani.
Calculul termenelor de mai sus se face ca și în cazul uzucapiunii de 30 de ani, pe zile, nu
pe ore, cu aplicarea art.1887 – 1889 Cod civil.
IV.4.3. Întreruperea prescripției achizitive
După cum am arătat, în cele ce au precedat, prescripția achizitivă se întemeiază pe
posesie, de aceea întreruperea uneia dintre ele duce la întreruperea celeilalte.
Prin întreruperea prescripției achizitive se înțelege oprirea cursului termenului prevăzut
de lege pentru dobândirea proprietății imobiliare din anumite cauze, după încetarea cărora curge
un nou termen de prescripție. Deci, întreruperea prescripție achizitive are ca efect înlăturarea
oricăror efecte ale posesiei anterioare.
În teoria dreptului civil se apreciază că întreruperea prescripție achizitive poate avea loc
din cauze naturale sau civile.
1. Întreruperea naturală implică intervenția unui terț, care conduce la pierderea posesiei.
În acest sens art. 1864 Cod civil prevede două cazuri de întrerupere naturală și anume:
1.1 Când posesorul este și rămâne lipsit, în curs de mai mult de 1 an de folosința lucrului,
fie de către adevăratul proprietar, fie de către o altă persoană;
1.2 Când lucrul este declarat imprescriptibil, prin lege (cum ar fi cazul când un imobil
este declarat ca făcând parte din domeniul public), ca urmare a schimbărilor intervenite în natura
sau destinația lui.
În literatura și practica ulterioară anului 1989 s-au ivit unele controverse în legătură cu
44

dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin prescripție achizitivă. Una dintre
aceste probleme controversate este și aceea dacă, prin efectul Legilor 58 și 59 din 1974 a fost ori
nu posibilă dobândirea terenurilor de orice fel prin uzucapiune, adică dacă s-a întrerupt sau nu
cursul prescripției achizitive în perioada cât aceste legi au fost în vigoare.
Controversa a fost alimentată de modul de redactare a textelor legale incidente (pe de o
parte art. 1844 și 1864 pct.2 Cod civil și pe de altă parte art.30 alin.1 din Legea nr.58/1974 și
art.44 alin.1 din Legea nr.59/1974 ).
Astfel art.1844 Cod civil prevede că: “nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din
natura lor proprie sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt
scoase din comerț”. Art.1864 pct.2 din același Cod, în acord cu art.1844 prevede că întreruperea
naturală a prescripției achizitive intervine și atunci când “lucrul este declarat neprescriptibil în
urma unei transformări legale a naturii sau destinației sale”.
Cât privește Legile 58 și 59 din 1974, acestea prevedeau (în articolele menționate mai
sus) că dobândirea de terenuri se poate face numai prin moștenire legală, fiind interzisă
înstrăinarea sau dobândirea, prin acte juridice a terenurilor.
În lumina acestor ultime reglementări, doctrina și jurisprudența se fixaseră, în general, în
sensul că dreptul de proprietate asupra terenurilor nu mai putea fi dobândit pe calea uzucapiunii,
întrucât cursul prescripției achizitive a fost întrerupt prin scoaterea terenurilor din circuitul civil.
După abrogarea acestor legi, în literatura juridică și practica din acest domeniu au fost
exprimate două opinii diametral opuse.
Într-o primă opinie s-a considerat că prin efectul legilor 58 și 59 din 1974, dreptul de
proprietate asupra terenurilor nu mai putea fi dobândit pe calea uzucapiunii, întrucât, cum
arătam, cursul prescripției a fost întrerupt. Este o reiterare a orientării doctrinei și practicii
anterioare anului 1989.
La polul opus se situează teza după care, în esență, intrarea în vigoare a legilor nr.58 și 59
din 1974 nu a determinat o întrerupere a cursului prescripției achizitive. În această din urmă
opinie se argumentează că nu s-ar putea susține că terenurile proprietate personală (individuală)
au fost transformate “în natura sau prin destinația lor” pentru a se încadra în rigorile art.1864 al.2
Cod civil. Și nici condiția prevăzută de art. 1844 Cod civil nu s-ar putea considera îndeplinită,
întrucât terenurile nu au fost scoase din comerț în sensul acestui articol, ci doar a fost interzisă
înstrăinarea lor prin acte juridice, ele putând fi dobândite numai prin moștenire legală. “Per a
contrario”, prin nici o dispoziție legală nu a fost prohibită transmiterea terenurilor pe calea
uzucapiunii, care este un fapt juridic și nu un act juridic. De altfel, ca urmare a interdicției
instituite prin Legile 58 și 59/1974, nu s-a produs implicit, o modificare esențială a situației de
fapt existente, în sensul pierderii stăpânirii materiale a terenului sau a elementului psihologic prin
45

intervertirea acestuia în simpla intenție de a deține. În intervalul 1974 – 1989 posesorii s-au
bucurat de protecția drepturilor lor prin acțiunile posesorii, o dovadă în plus a caracterului real și
util al posesiei exercitate.
Desigur, în literatura de specialitate și practica din acest domeniu se poartă încă o vie și
amplă dezbatere, fiecare opinie fiind susținută cu argumente deduse din litera și spiritul
reglementărilor ce s-au succedat în timp. În practica recentă pare să se impună teza care
recunoaște efect întreruptiv de prescripție actelor normative în discuție. Legile 58 și 59/1974 au
scos, în cvasitotalitatea lor, din circuitul civil general, terenurile de orice fel proprietate privată
(în baza art.30 alin.1 și 44 alin.1 din Legile 58 și 59 din 1974, și nu în baza art.1844 și 1864 pct.1
din Codul civil, care sunt de strictă interpretare și aplicare). În același timp, legile menționate au
suprimat implicit, dar incontestabil și posibilitatea dobândirii lor pe cale de uzucapiune.
Întrerupându-se “natural” (după terminologia codului civil) cursul prescripției achizitive,
s-a șters orice prescripție începută înaintea lor, împiedecându-se începerea oricăror prescripții
viitoare. Având ca efect doar “ștergerea oricărei prescripții”, începute înaintea lor, legile în
discuție nu au afectat cu nimic situația posesorilor neproprietari, care au continuat să stăpânească
terenurile. De aceea, în literatura de specialitate, posesia exercitată de posesorii neproprietari în
intervalul 1974 – 1989 este apreciată a fi “o posesiune utilă dar atipică”, întrucât titularul unui
asemenea drept beneficiază de protecția posesorie completă, dar nu și de posibilitatea dobândirii,
prin prescripție achizitivă a dreptului de proprietate.
2. Întreruperea civilă a prescripției achizitive ridică problema aplicabilității art.1865 –
1873 Cod civil, care nu disting, sub acest aspect, prescripția extinctivă de cea achizitivă. Întrucât
prescripția extinctivă a cunoscut o reglementare specială prin Decretul nr.167/1958, literatura și
practica juridică admit în unanimitate că “îmbunătățirile aduse prin această reglementare
cauzelor de întrerupere și de suspendare se aplică prescripției, în general, nu numai celei
extinctive.
Aplicând dispozițiile Decretului nr. 167/1958 prescripției achizitive, reținem că aceasta se
întrerupe în următoarele cazuri:
– prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia
curge prescripția. În cazul prescripției achizitive este vorba de recunoașterea pe care posesorul o
face, în sensul că posedă fără drept și că dreptul de proprietate aparține proprietarului adevărat.
Prin această recunoaștere posesorul devine un detentor precar, pentru că nu mai posedă pentru
sine, cu intenția de a deveni proprietar.
– prin introducerea de către proprietar a unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă
cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească necompetentă. Prin cereri de chemare în
judecată, care au ca efect întreruperea prescripției achizitive, trebuie să înțelegem numai cererile
46

cu caracter contencios, nu și cele cu caracter administrativ, care au ca obiect asigurarea dovezilor
sau acțiunile în constatare. Pe de altă parte, o asemenea cerere de chemare în judecată va avea
efectul arătat numai dacă a fost admisă printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă (deci
dacă nu a fost respinsă, anulată, perimată ori dacă titularul nu a renunțat la ea).
– cea de a treia cauză de întrerupere a prescripției, prevăzută de Decretul nr. 167/1958
(printr-un act întrerupător de executare silită) nu se poate aplica în domeniul prescripției
achizitive, pentru că ea are în vedere numai dreptul de creanță, nu și posesia.
IV.4.4. Suspendarea prescripției achizitive
Suspendarea prescripției achizitive are loc atunci când, din anumite împrejurări obiective
sau subiective, posesorul și proprietarul nu-și pot regulariza situațiile juridice existente între ei.
Fiind vorba doar de amânarea împlinirii prescripției – după dispariția împrejurărilor care
au paralizat temporar cursul prescripției, aceasta își va relua cursul, socotindu-se și timpul curs
anterior suspendării.
Cauzele de suspendare sunt cele prevăzute de art. 13 și 14 din Decretul nr. 167/1958, și
anume:
– cât timp cel împotriva căruia curge prescripția este împiedicat de un caz de forță majoră
să facă act de întrerupere;
– cât timp cel ce se pretinde proprietar ori cel ce invocă uzucapiunea se află în rândul
forțelor armate române, iar acestea sunt puse pe picior de război;
– cât timp între cei care administrează bunurile altora și cei astfel ocrotiți nu au fost date
și aprobate socotelile (de exemplu, între părinți sau tutori și cei ce se află sub ocrotirea lor, între
curator și cei pe care îi reprezintă, precum și între orice altă persoană care, în temeiul legii sau a
hotărârii judecătorești, administrează bunurile altora, și cei ale căror bunuri sunt astfel
administrate);
– prescripția nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exercițiu, cât timp nu are
reprezentant legal și nici împotriva celui cu capacitate de exercițiu restrânsă, cât timp nu are cine
să-i încuviințeze actele;
– prescripția nu curge între soți, în timpul căsătoriei.
Cauzele de suspendare enumerate mai sus au și o altă semnificație, și anume că împiedică
o uzucapiune să înceapă.
47

IV.4.5. Joncțiunea posesiilor (unirea posesiilor)
Joncțiunea posesiilor intervine atunci când la durata posesiei actuale (a posesorului care
urmează să uzucapeze) se adaugă timpul cât bunul imobil a fost posedat de autorul său. În acest
sens, art.1860 Cod civil prevede că “orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune
prescripția, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său”. În lumina acestui articol, cel
de al doilea autor (posesorul posterior) folosește timpul cât a durat posesia autorului său pentru a
uzucapa.
Așa cum rezultă din conținutul art.1859 și 1860, joncțiunea posesiilor este facultativă,
ceea ce înseamnă că posesorul actual are de ales între a începe o nouă posesie (1859), ori a
invoca joncțiunea posesiilor (1860).
Dar dacă posesorul actual se prevalează de posesia autorului său, el este obligat să o
continue cu toate viciile sau calitățile sale. Posesorul actual nu poate schimba în avantajul său
natura posesiei anterioare.
În practică, s-a făcut sublinierea că joncțiunea posesiilor este întotdeauna posibilă, dacă
sunt îndeplinite următoarele condiții:
•ambele posesii – atât cea a posesorului actual, cât și cea a autorului său – să fie utile.
Aceasta întrucât o simplă detenție precară a unuia nu poate fi unită cu posesia
celuilalt.
•cel care invocă joncțiunea să fie un succesor în drepturi ale autorului. Uzurpatorul
posesiei altcuiva nu poate invoca joncțiunea posesiei sale cu aceea a persoanei
înlăturate. De asemenea, dacă posesorul actual a obținut posesia printr-o acțiune în
revendicare, el nu va putea să se servească de timpul cât a posedat cel de la care a
revendicat bunul.
În practică se întâlnesc frecvent următoarele 3 cazuri, când posesorul actual invocă
joncțiunea posesiilor:
•dacă ambele posesii au aceeași natură (ambele sunt de bună sau rea credință), și există
interes pentru joncțiunea posesiilor, după caz, va opera uzucapiunea de la 10 la 20 de
ani (dacă ambele posesii sunt de bună credință) sau uzucapiunea de 30 de ani (dacă
ambele sunt de rea credință).
•Dacă posesia autorului este de bună credință și întemeiată pe un just titlu, iar cea a
dobânditorului este de rea credință, acesta din urmă va putea uzucapa, dar numai prin
posesia de 30 de ani. El va adăuga la propria posesie și posesia autorului său pentru a
totaliza 30 de ani.
•Dacă autorul este de rea credință, iar dobânditorul este de bună credință și cu just titlu,
48

acesta din urmă are la alegere următoarele posibilități: fie să înceapă o nouă
prescripție de la 10 la 20 de ani (având în vedere buna sa credință), fie să adauge
posesia autorului său (invocând joncțiunea posesiilor), dar, atunci nu va putea
prescrie decât prin 30 de ani (având în vedere reaua credință a autorului). De regulă,
posesorul actual va uza de această ultimă posibilitate, când timpul ce a mai rămas este
mai mic de 10 ani (deci când se poate dobândi proprietatea prin uzucapiune în mai
puțin de 10 ani).
IV.4.6. Efectele uzucapiunii
Efectele uzucapiunii trebuie analizate în raport de atitudinea ce o adoptă posesorul la
împlinirea termenului de prescripție, și anume: de a deveni titular al dreptului de proprietate sau
al altui drept real asupra lucrului sau de a renunța la beneficiul creat prin lege în favoarea sa.
Dacă înțelege să fructifice posesia exercitată în termenele și condițiile prevăzute de lege,
posesorul va deveni proprietar, astfel încât acțiunea în revendicare a vechiului proprietar va fi
paralizată prin invocarea uzucapiunii (cu toate că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă,
uzucapantul va deveni proprietar din ziua când a început posesia și nu din momentul împlinirii
termenului de prescripție).
Prescripția achizitivă poate fi invocată pe cale de acțiune sau pe cale de excepție. Ea nu
se ridică din oficiu, ci trebuie cerută de către cel interesat. Numai după ce a fost dovedită, poate
fi invocată și din oficiu.
Renunțarea la beneficiul prescripției nu poate fi făcută decât după împlinirea ei. Ea poate
fi expresă sau tacită. Dacă este tacită (implicită), trebuie să rezulte dintr-un fapt neechivoc și care
să presupună – după expresia art. 1839 Cod civil – delăsarea dreptului câștigat. Așa cum prevede
legislația în vigoare, cel ce renunță la efectele uzucapiunii trebuie să aibă capacitatea de a
înstrăina. Dar chiar dacă se renunță la efectele uzucapiunii, creditorii debitorului sau oricare altă
persoană interesată poate să invoce prescripția câștigată de acesta.
49

CAPITOLUL V. SINTEZĂ DE PRACTICĂ JUDICIARĂ
1. Materii: Bunuri, Proprietate, uzucapiune, condiții, just titlu
Rezumatul speței: În conformitate cu art. 1895 Cod civil, uzucapiunea de 10-20 de ani se
aplică numai în privința imobilelor considerate în mod individual și, pentru a se dobândi
proprietatea prin posedarea neîntreruptă a bunului în timpul fixat de lege, se cer îndeplinite
următoarele condiții:
– să existe o posesie utilă a lucrului;
– posesia să se întemeieze pe just titlu;
– posesia să dureze de la 10-20 de ani,
– posesia să fie de bună credință.
Justul titlu este un act translativ de proprietate (art. 1847 Cod civil), care provine de la
altcineva decât proprietarul, deci de la un non dominus. Dacă actul provine de la adevăratul
proprietar, de la dominus, este suficient să ducă, prin el însuși la dobândirea proprietății, fără să
fie nevoie de trecerea timpului de uzucapiune, temeiul dobândirii dreptului de proprietate
constituindu-l în acest caz, convenția.
Astfel, nu se poate concepe uzucapiunea întemeiată pe un titlu care provine de la
adevăratul proprietar.
Susținerea reclamantului că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 10 ani,
deținerea terenului fiind rezultatul unei înțelegeri cu proprietarul, nu-și găsește suport în
dispozițiile legale ce reglementează această modalitate de dobândire a proprietății.
Sursa primară. Curtea de Apel Craiova, Secțiunea civilă, Dec. civ. Nr. 3704/1997
2. Acțiunea în constatarea valabilității antecontractului de vânzare-cumpărare și
pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare autentic este o acțiune
reală imobiliară, prin ea nevalorificându-se un drept de creanță, ci solicitându-se instanței să
50

dispună transferarea dreptului de proprietate din patrimoniul pârâtului în patrimoniul
reclamanților.
Prin acțiunea înregistrată sub nr.134/1993 la Judecătoria sectorului 6 – București,
reclamanții F.C. și F.I. au chemat în judecată pe pârâtul C.R., solicitând instanței să constate că
autorii pârâtului (părinții pârâtului) au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra
imobilului în litigiu și că între reclamanți și părinții pârâtului a intervenit un antecontarct de
vânzare-cumpărare a imobilului respectiv și, în consecință, să pronunțe o hotărâre care să țină loc
de contract autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilul în cauză.
Judecătoria sectorului 6 București, prin sentința civilă nr. 5980/1993, constatând că
acțiunea formulată de reclamanți este o acțiune real imobiliară, în conformitate cu art. 13 alin. 1
Cod procedură civilă, competența teritorială, cu caracter absolut, revine instanței în raza căreia se
află imobilul, așa încât și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 –
București.
La rândul său, Judecătoria sectorului 5 București, reținând că acțiunea care formează
obiectul cauzei este o acțiune personală, care atrage aplicabilitatea normelor de competență
teritorială prevăzute la art. 5 și art. 10 pct. 1 și art. 181 pct. 1 Cod procedură civilă și-a declinat
competența în favoarea Judecătoriei sectorului 6 București, ivindu-se, astfel, un conflict negativ
de competență dosarul fiind înaintat, în această situație, la Tribunalul Municipiului București
pentru soluționarea conflictului.
Examinându-se actele și lucrările dosarului, tribunalul constată că acțiunea care formează
obiectul cauzei, în speță, este o acțiune reală imobiliară care prezintă elemente de asemănare cu
acțiunea în constatarea uzucapiunii, prin această acțiune nevalorificându-se un drept de creanță,
ci solicitându-se ca instanța, în baza art. 12 din Decretul nr. 144/1958, să dispună transferarea
dreptului de proprietatea asupra imobilului din patrimoniul pârâtului în patrimoniul reclamaților.
Este de făcut precizarea că transferul dreptului de proprietate, în cazul acestei acțiuni, nu
operează în baza drepturilor și obligațiilor cuprinse în antecontractul de vânzare-cumpărare,
convenție care nu dă naștere în sarcina pârâtului decât unei obligații de a face, ci în baza
prevederilor art. 12 din Decretul nr. 144/1958, în baza dispozițiilor speciale ale legii.
Față de aceste considerente, se stabilește competența de soluționare în favoarea
Judecătoriei sectorului 5 București. (Trbunalul Municipiului București, secția a III-a civilă,
dec.nr.150 din 18 februarie 1994).
51

3. Drept de folosință constituit în baza Decretului nr. 493/1954. Transformarea în drept
de proprietate. Condiții
Într-o speță, succesoarea în drepturi a titularului unui drept de folosință funciară veșnică,
constituit în baza Decretului nr. 493/1954, pentru construcția de locuință proprietate personală, a
invocat în sprijinul cererii de intabulare, pe numele său, a dreptului exclusiv de proprietate
asupra terenului și construcțiilor, partajul judiciar (prin care imobilul I-a fost atribuit în lot) și
uzucapiunea de 30 de ani, prin joncțiune de posesii. Judecătoria, în primă instanță, a admis
acțiunea cu motivarea că ar fi incidentă o accesiune (joncțiune) de posesiuni între reclamantă și
autorul ei. Instanța de apel a respins acțiunea, ca nefondată, reținând că în regim de carte
funciară, uzucapiunea prevăzută de art. 1890, art. 1895 și următoarele din Codul civil român este
fără aplicare și că situațiile de excepție prevăzute de art. 27 și 28 din Decretul-Lege nr. 115/1938
nu erau date pentru a opera o joncțiune de posesii. Totodată s-a motivat că uzucapiunea cerută de
reclamantă se exclude de plano deoarece se referă la un drept indiviz. În recurs, a fost menținută
soluția din apel, cu substituirea motivării.
Soluția din apel, confirmată în recurs, este justă dar impune următoarele observații:
Considerentele instanței de apel, deși exacte, erau fără incidență în acuză. Într-adevăr,
între coindivizarii uzucapiunea, și cu atât mai mult joncțiunea de posesiuni, nu este posibilă. Nu
se poate prescrie decât prin posesiuni utile, ceea ce, în cazul coindivizarilor se exclude, deoarece
aceștia, ca titulari ai unor cote ideale din dreptul de proprietate indiviz dobândit asupra bunului,
posedă util unii pentru alții. Această posesiune poate fi însă opusă adevăratului proprietar, pârât
în procesul uzucapiunii.
Numai că, în speță, indiviziunea încetase prin partaj judiciar încât reclamanta n-a opus un
drept indiviz, ci dreptul exclusiv dobândit prin includerea imobilului în lotul ce I-a fost atribuit.
În această ipoteză, dacă ar fi putut s-o facă reclamanta era în drept să invoce uzucapiunea prin
accesiunea de posesii.
De asemenea, este întru totul exact că uzucapiunea de 30 de ani prevăzută de Codul civil
român, nu are aplicare în regim de carte funciară, unde cazurile de uzucapiune, inexistente în
speță, au un caracter excepțional (art. 27 și 28 din decretul –Lege nr. 115/1938. Numai că dreptul
reclamantei nu era întemeiat pe o posesiune, ci pe o detenție precară, ceea ce nu s-a observat.
Într-adevăr, reclamanta nu s-a prevalat de o posesiune propriu-zisă, ci de dreptul de folosință
funciară veșnică a autorului ei, dobândit pe cale administrativă, în condițiile Decretului nr.
493/1954. Acest drept, real prin natura sa, dar accesoriu în raport cu proprietatea personală a
autorului asupra construcțiilor, a dat naștere unei detenții precare asupra terenului și nu unei
posesiuni încât problema unei eventuale uzucapiuni nu putea fi pusă (uzucapiunea și cu atât mai
52

mult joncțiunea posesiunilor presupune neapărat o posesiune utilă).
În schimb, era de observat că reclamanta a dobândit în patrimoniul său, prin efect art. 35
alin. 2 din Legea nr. 1871991 dreptul deplin de proprietate asupra terțului, chestiune dată însă în
competența exclusivă a puterii executive. Din acest punct de vedere, dreptul la intabulare nu
putea fi exclus, dat fiind, deocamdată, eventual (în raport cu procedura de atribuire în proprietate,
prevăzută de textul de lege menționat) nu putea fi exercitat, încât acțiunea respinsă, ca prematur
introdusă și nu ca nefondată.
Drept urmare, socotim corectă substituirea motivării dată în recurs, în sensul celor
arătate.
4. Uzucapiune. Titlul care emană de la adevăratul proprietar. Consecințe privind
caracterizarea acțiunii
Potrivit art. 1895 și urm. Cod civil, aplicabilitatea uzucapiunii de până la 20 de ani este
condiționată de existența unui just titlu, care trebuie dovedită (1899 alin. 1 Cod civil) și a bunei
credințe, care se prezumă (art. 1899 alin.2 din Cod civil). Din economia prevederilor art. 1897
Cod civil, rezultă că justul titlu trebuie să provină de la altcineva decât adevăratul proprietar,
ceea ce înseamnă că titlul care emană de la adevăratul proprietar este suficient pentru dobândirea
proprietății, în acest caz temeiul dobândirii constituindu-l convenția și nu uzucapiunea. În
consecință, o acțiune în constatarea dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune, îndreptată
împotriva adevăratului proprietar și fondată pe un titlu ce emană de la acesta, fiind neconceput,
în principiu, trebuie respinsă. Numai că, uneori, procedural, o asemenea soluție nu se justifică.
Atâta timp cât, prin scop, văzut ca un criteriu de individualizare a categoriei din care face parte
acțiunea, pretențiile reclamantului tind la recunoașterea dreptului de proprietate fundamentale
(causa debendi) pe actul translativ de proprietate ce emană de la adevăratul proprietar, intimat în
recurs, socotim că acțiunea se individualizează ca o acțiune în constatare (declaratorie), având
drept cauză convenția părților și nu uzucapiunea. În consecință, instanța, nefiind legată de
încadrarea în drept dată de reclamant prin acțiunea sa, rămâne obligată să o facă ea, dar cu
punerea prealabilă în discuția părților. Este motivul pentru care nu subscriem la o soluție prin
care, fiind ignorate aceste aspecte esențiale, în mod simplist, acțiunea a fost respinsă, ca
inadmisibilă.
5. Uzucapiune. Joncțiunea presiunilor
Aceasta din urmă are incidență numai în ipoteza existenței a două posesiuni exercitate
succesiv, de către autor și succesorul acestuia, fără ca ei să fi fost titularii dreptului real. Prin
53

urmare, nu este posibilă unirea duratei posesiunii titularului dreptului real, ca autor, cu
posesiunea exercitată de un netitular al dreptului. Aceasta, deoarece, astfel cum s-a subliniat în
literatura de specialitate, uzucapiunea operează ca o sancțiune civilă împotriva titularului
dreptului de proprietate, vinovat de pasivitate, prin lăsarea bunului în posesia altuia. Într-o speță,
soluționată în recurs s-a reținut că reclamanții, adică posesorii actuali, au dobândit dreptul de
proprietate de la autorii lor prin act de vânzare-cumpărare, că aceștia din urmă erau titularii
dreptului de proprietate înscris pe numele lor în cartea funciară. Ca urmare, pe considerentele
arătate mai sus, a fost înlăturată motivarea greșită din sentința recurată, cât privește afirmația că,
în speță, a existat o joncțiune a posesiunilor.
Dacă, în regimul de carte funciară, dreptul de proprietate poate fi dobândit prin
uzucapiunea reglementată de art. 1890 și art. 1895 și următoarele din Codul civil român?
Literatura și practica instanței supreme s-au exprimat, constant, în sensul că regulile cu
privire la uzucapiune, prevăzute de art. 1890 din art. 1895 și următoarele Cod civil, se aplică
numai în acea parte a țării în care sistemul de publicitate imobiliar se realizează prin registrele de
transcripțiuni. În zonele țării în care se aplică regimul cărții funciare, uzucapiunea are o aplicație
excepțională și numai în anumite condiții restrictive, prevăzute de art. 27 și 28 din Decretul-
Lege nr. 115/1938 încât prevederile generale ale Codului civil român sunt inaplicabile.
Ulterior din anul 1993, instanța supremă și-a reafirmat practica anterioară, reținându-se
că întrucât, în sistemul de carte funciară, dreptul de proprietate asupra imobilelor se dobândește,
în afară de cazurile prevăzute în mod expres de lege, numai prin înscrierea în cartea funciară, în
cazul uzucapiunii, această înscriere poate avea loc numai în condițiile expres prevăzute de
Decretul- Lege nr. 115/1938. Ca atare, urmează a se reține că prevederile Codului civil,
referitoare la uzucapiunea dreptului de proprietate imobiliară, nu sunt aplicabile în teritoriile
aflate sub regimul cărților funciare. Numai posesiunea cerută în vederea uzucapiunii trebuie să
îndeplinească condițiile cerute de Codul civil.
În ce ne privește, subscriem practicii constante a instanței supreme, adică răspunsul
negativ la întrebare. În sistemul publicității pur formale de transcripțiuni, sistemul modurilor de
dobândire a drepturilor reale este complex și eterogen. În acest sistem, uzucapiunea constituie un
mod covârșitor de dobândire a proprietății și prezintă singura dovadă a dreptului de proprietate.
Totodată, ea operează ca sancțiune civilă împotriva vechiului proprietar care, dând dovadă de
lipsă de diligență, a delăsat vreme îndelungată bunul său în posesiunea altor persoane.
Dimpotrivă, în sistemul publicității materiale, drepturile reale se dobândesc numai prin
înscrierea lor în cartea funciară, ceea ce static asigură securitatea comerțului juridic, încât cel
înscris nu-și poate pierde dreptul decât dacă a consimțit sau este în culpă. În această din urmă
ipoteză, se are în vedere că cel înscris este obligat odată la trei ani să cerceteze cartea funciară și
54

să reacționeze juridic în urma comunicărilor ce i s-au făcut. Dacă un altul s-a înscris evident fără
cauză legitimă, iar adevăratul proprietar nu a dat curs obligației de cercetare menționate sau
reacției juridice adecvate comunicării ce i s-a făpcut, într-o asemenea situație posesiunea de
bună-credință a celui înscris fără cauză legitimă, exercitată timp de 10 ani, consolidează în
favoarea sa dreptul real înscris. În acest caz, legiuitorul curmă dezacordul între două înscrisuri
succesive. De asemenea, când titularul înscris a decedat, fără ca moștenitorul său să fi cerut
înscrierea dreptului, “considerațiuni superioare economice postulează prefacerea posesiunii în
titlu pentru înscriere”, evident, în baza art. 28 din lege, printr-o posesiune de 20 ani, exercitată în
condițiile legii. După cum se poate observa, în ambele ipoteze uzucapiunea nu se întemeiază pe
ideea de pierdere a dreptului ca sancțiune juridică, ci reafirmă efectul static al înscrierii tabulare,
adică dreptul înscris nu se pierde niciodată. În primul caz se dă preferința uneia dintre cele două
înscrisuri succesive, iar în al doilea, de fapt, nu există înscrisuri, încât este nevoie a se constitui
un titlu necesar înscrierii.
În concluzie, uzucapiunea tabulară este esențial diferită de uzucapiune reglementată de
Codul civil român, ea având un caracter excepțional și o exclude. Teza contrară, dacă ar fi
exceptată, ar însemna un adaos de sancțiuni la legea cărților funciare, adică a unor sancțiuni
prevăzute exclusiv pentru sistemul publicității personale, ceea ce este inadmisibil.
55

6. Dacă în calculul termenului uzucapiunii, la perioada cât soțul divorțat posedă
imobilul se adaugă și intervalul anterior cât au posedat ambii soți, în cadrul comunității de
bunuri?
Stăpânirea, în fapt, a bunului altuia, în cadrul comunității de bunuri a soților pune în
cauză conceptul de coposesiune și efectele sale între coposesori și față de adevăratul proprietar.
Coposesiunea presupune existența simultană a mai multor posesiuni exercitate asupra
unui bun. Ea poate prescrie achizitiv , în folosul coposesorilor, dreptul de copoprietate asupra
acelui bun, dacă fiecare posesor o exercită animus condomini (adică voința de a deveni
coproprietar) și util (adică neviciat, în sensul art. 1847 Cod civil).
Dacă animus condomini vizează dobândirea prin uzucapiune a unui drept de
coproprietate pe cote-părți, este necesar ca posesiunea fiecărui coposesor să poarte asupra unei
cote-părți determinate, pentru că incertam partem nemo possidere potest (nimeni nu poate să
posede o parte incertă). Dar coposesorii, ca și coproprietarii, sunt presupuși că posedă unii pentru
alții cu titlu precar între ei. Dacă unul dintre ei ar deține singur bunul, printr-o posesiune animus
domini, această posesiune este socotită, față de ceilalți coposesori, promiscuă, adică echivocă,
inaptă de a prescrie achizitiv. Cu toate acestea, coposesorul poate interveni, în fapt, precaritatea
într-o posesiune utilă. Actele sale manifestate de transformare a posesiunii comune într-una
exclusivă, îi conferă o posesiune veritabilă, utilă pentru a prescrie în folosul său, prin trecerea
timpului prevăzut de lege, un drept de proprietate exclusiv asupra bunului posedat.
Dacă însă coposesiunea vizează dobândirea în coproprietate devălmașă a unui bun,
aplicarea regulilor arătate se particularizează. Natura devălmașă a unei asemenea posesiuni
exclude divizarea ei în cote-părți determinate. Dacă admitem că incertem partem nemo possidere
potest, ar însemna că, în cadrul comunității de bunuri, dobândirea unui bun prin prescripție
achizitivă n-ar fi niciodată posibilă. Dacă ar fi astfel, o atare situație ar constitui o excepție de
impunitate pentru adevăratul proprietar, deoarece, după cum s-a subliniat în literatura
“uzucapiunea apare ca o sancțiune împotriva vechiului proprietar care, dând dovadă de lipsă de
diligență, a delăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altor persoane. Această consecință este,
ca atare, inadmisibilă, ceea ce ne obligă să credem că dacă animus condomini, voința soților a
fost de a prescrie bunul comunității lor de bunuri, adică în proprietatea lor comună, devălmașă,
prescripția achizitivă este operantă. Nu mai puțin însă, natura devălmașă a posesiunii înlătură
posibilitatea de a fi exercitată exclusiv, ceea ce înseamnă că, spre deosebire de coposesiunea pe
cote-părți, cea devălmașă exclude posibilitatea ca unul dintre soți să intervertească precaritatea,
56

într-o posesiune utilă, în folosul său exclusiv. Este, în fond, efectul dispozițiilor legale care
protejează comunitatea de bunuri și regula consacrată de art. 30 alin.1 din Codul familiei, potrivit
căreia “bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii
lor bunuri comune ale soților”. Ca atare, dacă termenul prescripției se va împlini în timpul
căsătoriei, bunul uzucapat este socotit ca fiind dobândit comunității de bunuri.
Dacă însă termenul prescripției achizitive s-a împlinit după desfășurarea căsătoriei, va
trebui să ținem seama de regulile știute că regimul matrimonial al comunității de bunuri
încetează o dată cu desfacerea căsătoriei și că, în ce privește proprietatea comună, aceasta își
păstrează caracterul devălmaș până la data împărțirii bunurilor comune, când ea se transformă
într-o proprietate pe cote-părți, iar prin partaj, într-o proprietate exclusivă căsătoriei, de oricare
dintre soți sau de amândoi, nu mai sunt bunuri comune.
Regula supraviețuirii caracterului devălmaș al proprietății comune după desfacerea
căsătoriei până șla partajul bunurilor comune este însă dictată de particularitățile pe care le
primește indiviziunea de drept comun, în cazul proprietății devălmașe, în intervalul de timp
arătat. Aceste particularități nu au nimic comun cu posesiunea comună devălmașă care, în opinia
noastră, fiind un efect al căsătoriei, nu poate supraviețui acesteia. Ca atare, pe data desfacerii
căsătoriei, elementul animus suferă o transformare de esență, în sensul că voința de a poseda a
foștilor soți, nu poate continua decât animus condomini , pentru o coproprietate pe cote-părți
egale. Foștii soți vor continua să posede animus condomini, fie împreună, fie numai unul dintre
ei, dar numai pentru sine ci, în condiții de precaritate, și pentru celălalt. Într-o asemenea ipoteză,
împlinirea termenului de prescripție achizitivă va profita ambilor soți dobândirea asupra bunului
a dreptului de proprietate comună pe cote-părți egale. După cum, cel care deține singur bunul, va
putea interverti precaritatea în condițiile art. 1858 Cod civil, dar, în acest caz va începe o nouă
posesiune. Soluția contrară are ca impediment principal efectul declarativ al uzucapiunii, în
temeiul căruia, uzucapantul dobândește proprietatea bunului din chiar ziua când a început
posesiunea. Această consecință ne face să credem că este nefiresc ca posesiunea comună,
începută și exercitată timp îndelungat de foștii soți, să se transforme, la desfacerea căsătoriei,
într-o posesiune exclusivă în favoarea celui care a luat în stăpânire bunul și căruia ar urma că-i
profite, exclusiv și timpul cât foștii coți au stăpânit bunul împreună.
Accesiunea (joncțiunea) de posesiuni, sugerată de întrebare, este străină domeniului pe
care îl avem în vedere, de vreme ce accesiunea are în vedere relația de drept dintre posesorul
actual și autorul său, iar coposesiunea, raportul de coexistență a unei pluralități de posesiuni
(ceea ce este altceva).
57

7. Prescripție achizitivă. Posesie. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a
fi utilă natura posesiei exercitate de concubina proprietarului.
În cazul în care o persoană a venit în imobil în calitate de concubină a fostului proprietar,
posesia pe care ea a exercitat-o asupra imobilului nu este o posesie utilă, care să servească
uzucapiunii, deoarece calitatea în care ea a locuit, deci a posedat imobilul, exclude ideea ca ea
să-l fi stăpânit sub nume de proprietar.
Dacă ambii concubini au folosit imobilul, cu permisiunea proprietarilor tabulari, posesia
lor este precară, astfel că nici cu privire la aceștia nu se poate constata dobândirea dreptului de
proprietate pe calea uzucapiunii, deoarece erau în deplină cunoștință de cauză a titlului în baza
căruia ei locuiau în imobilul din litigiu.
Împrejurarea că foștii concubini au întreținut și conservat imobilul, nu este de natură a
duce la concluzia că intenția lor a fost aceea de a poseda pentru el, lipsind deci un element
esențial, ce concură la dobândirea dreptului de proprietate, pe calea uzucapiunii.
8. Prescripție achizitivă în zonele unde se aplică regimul cărții funciare. Condiții.
În cauză, reclamanții au cumpărat în 1947, un teren de circa 6500 mp, de la rudele
proprietarilor terenului, decedați, ca evrei deportați, în Germania hitleristă în perioada 1944-
1945.
Același teren, în 1952, a fost intabulat, conform Decretului nr. 113/1948 (privind bunurile
rămase de pe urma evreilor victime ale nor măsuri de persecuție, decedați fără moștenitori) pe
numele Federației Comunităților Evreiești din România.
În această situație, tribunalul județean constată și reține că terenul a devenit prin
uzucapiune proprietatea celor care l-au cumpărat în 1947 (chiar fără a-l intabula), conform art. 28
alin.28 din Decretul-Lege nr. 115/1938, din moment ce s-a dovedit, necontestat, că aceștia au
posedat, peste 20 de ani (după decesul proprietarilor inițiali, înscriși în cartea funciară) acel
teren, posesie efectivă, publică și neîntreruptă din 1947 și până astăzi, iar Federația
Comunităților Evreiești din România nu a făcut, după 1952, nici un act întrerupător al
prescripției achizitive de 20 de ani, care începuse să curgă din 1947.
(T.J. Maramureș, dec.civ., nr.856/1991)
Soluția instanței este, indiscutabil judicioasă, dacă acea cumpărare de la rudele
proprietarilor decedați în deportare (cumpărare ce a avut loc în 1947) s-a efectuat după 12 iulie
1947, când a intrat în vigoare Legea nr. 241/1947, deoarece în acest caz, sunt, efectiv, aplicabile
dispozițiilor art. 28 alin. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938.
58

În schimb, dacă acea cumpărare (deci începutul curgerii uzucapiunii) a avut loc între 1
ianuarie și 12 iulie 1947, soluția instanței apare discutabilă, deoarece, în atare situație se aplică
prescripția achizitivă de 32 ani (sau cea de 30 de ani) prevăzută de art. 1460 din Codul civil
austriac. Or, această din urmă prescripție nu se împlinise încă în 1947 (la data intrării în vigoare
a Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974) și deci, pentru a opera uzucapiunea, trebuia să curgă un nou
termen după abrogarea legilor mai sus amintite. Subliniem că din cuprinsul deciziei rezumate
rezultă doar că acea “cumpărare” a avut loc “în 1947”, fără a se preciza dacă ea a avut loc înainte
ori după 12 iulie 1947.
Pentru dezvoltări, în acest sens, a se vedea: C. Bârsan, Notă la dec.civ. nr. 423/1984 a T.
J. Brașov nr. 10/1985, p.59, 65; C. Bârsan, V. Stoica, evoluția legislației privind circulația
imobilelor în “Dreptul” nr. 6/1990, p-51-52.
Este însă adevărat că s-a susținut și opinia conform căreia, în urma abrogării Legilor nr.
58/1974 și nr. 59/1974 este admisibil a se constanta, în prezent, că prescripția achizitivă care a
început a curge înainte de adoptarea lor, s-a împlinit în perioada 1974-1989 cât aceste legi au fost
în vigoare ( a se vedea în acest sens, I. Vurdea – I, evoluția legislației privind circulația
imobilelor, în “Dreptul” nr. 6/1900, p. 45 ).
În concluzie, și în ipoteza cumpărării terenului în litigiu între 1 ianuarie și 12 iulie 1947,
soluția instanței poate fi socotită judicioasă, dar numai dacă se admite din urmă opinie ( că, în
prezent, după abr ogarea Legilor nr. 5871974 și nr. 5971974, se poate constata că o prescripție
achizitivă, care începuse să curgă anterior intrării în vigoare a acestor legi, s-a împlinit în
perioada cât ele au fost în ființă).
9. Prescripție achizitivă. Precaritate. Locatar consecințe.
Potrivit prevederilor art. 1847 Cod civil pentru a uzucapa se cere o posesiune continuă,
neîntreruptă, publică și sub nume de proprietar, iar prevederile art. 1853 din același cod,
precizează că actele ce se execută asupra unui lucru al altuia, în calitate de locatar, nu constituie
o posesiune sub nume de proprietar.
În consecință instanțele au greșit când au considerat că sunt întrunite cerințele prevăzute
de art. 1847 Cod civil, în loc să constate că reclamanta a exercitat posesiunea în numele altuia,
respectiv al proprietarului și, ca detentor precar, nu putea beneficia de prevederile Codului civil,
privind uzucapiunea oricât a durat această posesiune.
59

10. Prescripție achizitivă
Potrivit art. 3 din Decretul nr. 218/1960, dreptul la orice acțiune având ca obiect
restituirea, în natură sau prin echivalent a unui bun intrat, înainte de data publicării decretului, în
posesia statului, în aceea a unei organizații cooperatiste obștești, fie fără nici un titlu, fie în
cadrul procedurii.
În ce privește termenul de prescripție de 1 an prevăzut de Regulamentul de transport din
1929, urmează a se reține că acesta a fost abrogat prin art. 26. Din Decretul nr. 167/1958.
Instanța supremă prin decizia rezumată mai sus, indică, drept temei juridic al termenului
de 6 luni în discuție, atât art.956 pct.1 din Codul comercial, cât și art. 4 alin-1 lit e din Decretul
nr. 16771958.
Întrucât art. 4 din Decretul nr. 167/1958 se referea, exclusiv, la “raporturile dintre
organizațiile socialiste”, în literatura juridică și în jurisprudența s-a pus problema în ce măsură
acest text (ca și finalul art. 3 alin.1 din același decret referitor la termenul general de prescripție
de 18 luni “în raporturile dintre organizațiile socialiste”) își găsește sau nu aplicare în prezent.
Pentru o discuție, în acest sens, a se vedea Ș. Beligrădeanu, Modul în care urmează să fie
interpretate – în prezent – dispozițiile art. 3 alin.1 și art. 4 din Decretul nr. 16771958 privitor la
prescripția extinctivă, în “Dreptul” nr.7/1993, p. 48-53).
11.Uzucapiune.
Pe rol fiind soluționarea acțiunii civile înaintată de, reclamanții Sas Marcel Vasile și Sas
Marinela Dina (fostă Cornean) domiciliații în mun. Satu Mare, srt. Mesteacănului, nr.11 jud
Satu Mare împotriva pârâtului Statul Român prin Consiliul Local Satu Mare și Ministerul
Finanțelor Publice cu sediul în București, str. Appolodor nr.17, pentru uzucapiune.
La apelul nominal făcut în ședința publică de azi, se prezintă reclamanții asistați de av.
Tinca Claudiu în baza contractului de asistență juridică nr. 8/2004, lipsă fiind pârâtul.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se că, acțiunea a fost legal timbrată, au fost
îndeplinite dispozițiile instanței, prin serviciu de registratură s-a depus întâmpinarea de către
Ministerul Finanțelor Publice-Direcția generală a Finanțelor Publice ale jud. Satu Mare.
Instanța înmânează reprezentantului reclamanților câte un exemplar din actele depuse.
Reprezentantul reclamanților având cuvântul, arată că, susșine acțiunea, astfel cum a fost
ea precizată, în probațiune solicitată a se încuviința proba testimonială cu martorii Ratiu Etelka
și Șerban Vasile pe care i-a prezentat la termenul de azi.
Instanța încuviințează cererea de probațiune formulată și în conformitate cu dispozițiile
60

art. 193 C.pr. civ. a trecut la audierea martorilor prezenți, sub prestare de jurământ, după ce în
prealabil li s-au adus la cunoștință consecințele mărturiei mincinoase, dispozițiile acestora fiind
consemante în procese verbale separate, care după citire s-au semnat și s-au atașat la dosarul
cauzei.
Reprezentantul reclamanților având cuvântul, arată că, nu mai are alte probe de
administare și solicită judecarea cauzei în fond.
Instanța declară închisă faza probatorie și trece la judecarea cauzei în fond.
Reprezentantul reclamanților având cuvântul în fond, solicită admiterea acțiunii, fără
cheltuieli de judecată.
JUDECĂTORIA
Prin acțiunea civilă înregistrată la instanța sub dosar nr. de mai sus , reclamanții Sas
Maria, Sas Marcel Vasile și Sas Marinela Dina au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român
prin Consiliul Local Satu Mare și Ministerul Finanțelor București solicitând instanței ca prin
sentința ce o va pronunța să constate că pe terenul situat în Satu Mare, str. Mesteacănului nr.11
înscris în C.F. 15054 Satu Mare, nr. top. 6524/3, C.F. nr. 9750 Satu Mare, nr. top.4609/25 și C.F.
7233 Satu Mare, respectiv tatăl părților a construit o casă; să dispună întabularea dreptului de
proprietate asupra casei, conform cotelor de mai jos și a dreptului de folosință pe durata
existenței construcției, asupra suprafeșei de teren de 499 m.p. în C.F, în favoarea reclamanților
În motivarea arată că, sunt moștenitorii defunctului Sas Vasile decedat la 15.07.1994, iar
după decesul acestuia au acceptat succesiunea în fața notarului, astfel că, în prezent cotele de
proprietate sunt stabilite astfel: 1/2 cota reclamantei Sas Maria, cu titlu juridic construireși 2/8
cota aceleași reclamante cu titlu juridic moștenire, iar pentru pârâții Sas Marcel și Sas Marinela
cota de 3/8 pentru fiecare cu titlu juridic moștenire, conform certificatului de moștenitor nr.
1348/1994.
În anul 1969, în baza autorizației nr. 341/1969 defucntul și soția au construit o casă cu
anexe pe terenul din C.F, primit de la CAP Sătmăreana, casă aflată în evidențele finanțelor
publice locale.
Așa cum reiese din cuprinsul adeverinței emisă de CAP Sătmăreana au primit în folosință
și suprafața de 0,05 ha teren.
În drept invocă disp.art 11 C.pr. civ.
Prin întâmpinarea formulată, Consiliul Local Satu Mare solicită respingerea acțiunii,
arătând că, constatarea și intabularea dreptului de folosință asupra terenului aferent construcției
este inadmisibilă, întrucât prin aceasta se aduce atingere dreptului de proprietate al statului, care
61

ca oricare proprietar, este singurul în măsură să dispună asupra bunurilor aflate în proprietatea sa,
în speță asupra terenului.
În drept invocă disp.art.115, 242 alin. ultim C. pr. Civ..
Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Satu Mare, prin întâmpinarea formulată, arată
că, în principal, rpin efectul prevederilor Legi 18/1991 privind fondul finciar, situația terenurilor
aflate în propietatea statului a fost reglementată prin dispozițiile cuprinse în cap. III "dispoziții
privind terenurile situate în intravilanul localității-proprietate de stat și unele prevederi speciale".
Terenul în cauză fiind în intravilanul localității, intrată în proprietatea privată a statului, se află în
administrarea Primăriei, Consiliului Local Satu Mare, care are calitatea procesuală pasivă a
Statutlui Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În subsidiar, cu privire la fondul cauzei, în ceea ce privește primul capăt de cerere, prin
care se solicită să se constate că pe terenul în cauză s-a construit o casă, nu se opun admiterii
acțiuni în această privință, solicitând respingerea capătului de cerere privind întabularea dreptului
de propiretate în C.F.
În drept invocă disp.art. 111 teza a doua 115-118 C. pr. civ. , art. 36 al. 6 din Legea
18/1991, art. 12 alin. 5 din Legea 213/1998, art. 1169 C.civ, art. 242 alin. 2 C.pr. civ.
Reclamanții prin precizarea de acțiune formulată solicită să se constate că, au dobândit ca
efect al prescripției achizitive dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafața de 499
mp, înscris în C.F. 7233,9750,15054 Satu Mare în valoare de 5.000.000 lei ; să se dispună
înscrierea dreptului de proprietate astfel cum a fost dobândit asupra terenului în suprafața de 499
m.p., nr. top. 4609/20, 4609/25 ȘI 6524/3 într-o nouă coală C.F.
În motivare arată că, reclamantul Sas Maria, respectiv copiii acesteia, după decesul
defunctului Sas Vasile, au intrat în posesia acestui teren în urmă cu aproximativ 40 de ani, iar de
atunci și până în prezent au exercitat asupra acestuia o posesie publică, continuă, netulburată, sub
nume de proprietar și neîntreruptă.
Deoarece, ca efect al prescripției achizitive, prin joncțiunea posesiilor, în cazul ultimilor
doi, fiind împlinit termenul de 30 de ani și exercitând o posesie utilă, au dobândit dreptul de
proprietate asupra acestei suprafețe de teren, solicitând admiterea acțiunii astfel cum a fost ea
precizată, conform petitului.
În drept invocă disp. Art 1890, 1848, 1847 C civ., art. 111 C.pr. civ.
Ministerul Finanțelor Publice formulează note de sedințe ca răspuns la precizarea de
acțiune formulată arată că în privința primului capăt de cerere reclamanții trebuiau să facă
dovada îndeplinirii condițiilor prev. de art. 28 din DL 115/1938 cu modificările ulterioare,
conform prevederilor cuprinse în art. 72 din Legea 7/1996 a cadastrului și a publicității
imobiliare. Potrivit dip. art. 1847 C. civ. pentru a se putea invoca uzucapiunea de lungă durată,
62

reclamanții trebuie să facă dovada unei posesii continue, neîntrerupte, netulburate, publice și sub
nume de proprietar.
Posesiunea exercitată asupra terenurilor, pe durat aplicării Legilor 58 și 59/1974,
beneficiază de protecție posesorie completă, dar nu și de posibilitatea dobândirii dreptului de
proprietate prin prescripție achizitivă, aceasta fiind interzisă până la sfârșitul anului 1989.
Cursul prescripției achizitive a fost întrerupt, în cauză operând o întrerupere naturală,
conform art. 1864 C.civ, potrivit cărora este întrerupere naturală când posesorul este și rămâne
lipsit de mai mult de un an de posesia bunului, indiferent cine este autorul deposedării și când
bunul cu privire la care se exercită posesia este declarat imprescriptibil de către lege.
În ceea ce privește al doilea capăt de cerere, Consiliul Local Satu Mare este în măsură să
se pronunțe cu privire la aceasta.
În drept invocă disp. art 28 din DL 115 /1938, Legea 58 și 59 din 1974, art.1847, 1864
C. civ. art 12 din Legea 21371998 și Legea 18/1991.
Consiliul Local Satu Mare, prin întâmpinarea formulată , solicită respingerea acțiunii ca
fiind nelegală.
În motivare arată că, dreptul de proprietate asupra terenului aparține Statului Român.
Reclamanții au primit în folosință și nu în proprietate de la CAP Sătmăreana un loc de casă în
supraf. de 0,05 ha, pe care au edificat în baza autorizației de construire o casă de locuit.
Dreptul de folosință s-a realizat prin atribuire în vederea construirii unei locuințe.
Terenul, înscris în CF pe numele statului, nu poate trece în proprietatea reclamanților prin
uzucapiune, deoarece dreptul de proprietate al statului find inalienabil, insesizabil și
imprescriptibil nu se poate pierde prin trecerea timpului.
Pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune se cere o posesie utilă, exercitată
neîntrerupt în timpul și în condițiile prev. de lege. Pentru a fi utilă, posesia trebuie să fie
continuă, neîntreruptă, publică și sub nume de proprietar, Prin legea 58/1974 ea a fost întreruptă.
În drept invocă disp. art. 115 C. pr. civ., art. 242 alin. ultim C. pr. civ.
Instanța analizând actele și lucrările, reține în fapt următoarele:
Conform extras CF nr. 15054 Satu Mare, proprietar tabular al imobilului de sub nr. top.
6524/3, căruia în natură îi corespunde arător în suprafața de 352 mp, este Statul Român,
încheiere nr. 33/1961; conform extras CF nr. 9750 Satu Mare, proprietar tabular al imobilului de
sub nr. top. 4609/25, căruia în natură îi corespunde arător în suprafața de 54 mp, este Statul
Român, încheiere nr. 2223/1971; conform extras CF nr. 7233, Satu Mare în natură îi corespunde
arător în suprafața de 93 mp, este CAP cu titlu juridic cooperativizare ,încheiere nr. 672/1973.
Din declarațiile martorilor audiați în ședința publică din 03.09.2004, Șerban Vasile și
Ratiu Etelka, se reține că, reclamanții au cumpărat terenul situat în mun. Satu Mare, str.
63

Mesteacănului nr. 11 de la CAP Sătmăreanca, prin anii 1969-1970. În același an reclamanții au
construit prin eforturi proprii o casă de locuit. De atunci și până în zilele noastre nici o terță
perosană nu a încercat să le tulbure posesia sau să emită vreo pretenție asupra imobilului.
Reclamanții se comportă față de toți ceilalți ca și adevărați proprietari. Terenul are o suprafață de
aprox. 5 ari. Martorul Șerban Vasile menționează că, a dobîndit terenul proprietatea acestuia
printr-o situație similară și și-a intabulat dreptul de proprietate. Cunoaște faptul că, mai mulți
vecini și-au întabulat dreptul de proprietate, aceștia din urmă dobândind terenurile tot de la CAP
Sătmăreanca.
Conform schiței de dezmembrare întocmită de către ing. Burciu Rodica Ioana, avizată de
ONCGC Satu Mare sub nr. de înreg. 291/2004, care face parte integrantă din prezenta, pe
parcelele de sub nr. top. 609/20, 4609/25 și 6524/3 este amplasată o casă de locuit. Prezenta
schiță reflectă doar amplasarea construcției și nicidecum o dezmembrare a vreunui nr. top.
În probațiune, reclamanții au depus autorizația pentru executare de lucrări nr.
341/26.09.1969, emisă în favoarea numitului Sas Vasile, precum și adeverința nr.
1118/02.09.1969 emisă de CAP Sătmăreana, prin care se adeverește că, numitul Sas Vasile a
primit un loc de casă în anul 1968 în cartierul Agricol, în suprf. de0,05 și a fost plătiti cu Dispoz.
de plată nr. 779/31.05.1969.
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 1348/15.11.1994 eliberat de Notariatul de Stat
Județean Satu Mare, reclamanții sunt moștenitorii defunctului Sas Vasile, având următoarele
cote: Sas Maria 2/8 părți, Sas Marcel-Vasile 3/8 părți și Sas Marinela-Dina 3/8 părți, ca atare ei
justifică calitatea procesuală activă în cauză.
În ceea ce privește legea aplicabilă uzucapiunii, instanța consideră că se aplică
dispozițiile Codului civil, în materie. Conform art. 60 din Legea 7/1996 acțiunile introduse în
temeiul art. 22,27,28 și 34-40 din DL 115/1938, pentru modificarea dispozițiloe privitoare la
cărțile funciare, aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Legii 7/1996 se vor
soluționa potrivit dispoz. legale susmenționate.
Fiind o normă de procedură, dispoz. art. 60 din Legea 7/1996 este guvernată de principiul
tempus regit actum, respectiv al aplicării imediate a legii noi. Deoarece textul legal menționat
prevede că, uzucapiunile întemeiate pe art. 27 și 28 din DL 115/1938 aflate în curs de judecată la
data de 24.06.1996 se vor soluționa în continuare în temeiul Decretului-lege "per a contrario",
înseamnă că acțiunea în uzucapiune, înregistrată după această dată, se va judeca în baza
dispozițiilor cuprinse în Codul civil.
Având în vedere cele de mai sus, instanța consideră că, în speță sunt întrunite condițiile
dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este
de bună-credință sau de rea-credință.
64

În concluzie, ținănd cont și de disp. art 111 C. pr. civ., art. 728 C. civ., va admite
acțiunea, astfel cum a fost ea precizată, conform dispozițiilor prezentei sentințe.
Fără cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite acțiunea civilă, astfel cum a fost precizată, înaintată de reclamanții Sas Maria,
Sas Marcel Vasile și Sas Marinela Dina, domiciliați în mun. Satu Mare, str. Mesteacănului nr.
11, împotriva pârâtului Statulo Român, prin Consiliul Local al mun. Satu Mare și Ministerul
Finanțelor Publice București, str. Appolodor, nr.17 și în consecință:
Constată că reclamanții au dobândit cu titlu de uzucapiune dreptul de proprietate asupra
terenului în suprafața de 499 mp., situat în mun. Satu Mare, str. Mesteacănului nr. 11, înscris în
Cf nr. 15054 Satu Mare, sub nr. top. 6524/3 (în suprf. de 352 mp), Cf nr. 9750 Satu Mare sub nr.
top. 4609/25 (suprf. de 54 mp), și Cf nr. 7233 Satu Mare, sub nr. top. 4609/20 (90 mp).
Constată că reclamanții au construit prin eforturi proprii o casă de locuit, amplsată pe
parcela de sub nr. top. 4609/20, 4609/25 și 6524/, conform schiței de dezmembrare avizate de
ONCGC sub nr. de înregistare 291/31.03.2004, care face parte intergrantă din prezenta.
Dispune notarea casei de locuit pe parcelele mai suau menționate.
Dispune întabularea dreptului de proprietate asupra casei și a terenului de mai sus, într-o
nouă coală de carte funciară, în favoarea de dezmembrare întocmită de ing. Burciu Ioana Rodica
și avizată de ONCGC sub. nr. de înreg. 291/31.03.2004.
Fără cheltuieli de judecată, nefiind solicitate.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică în data de 03.09.2004.
Analiza speței
Speța prezentată are un caracter complex, ridicând atât probleme de drept procedural cât
și probleme de drept material.
Reclamanții, persone fizice solicită instanței să constate dreptul de proprietate asupra
casei construite pe un teren proprietate a statului român. Solicită instanței să dispună întabularea
dreptului de proprietate asupra casei și a dreptului de folosință asupra terenului, pe durata
existenței construcției.
Casa a fost construită în 1969 cu respectarea legislației în domeniu, în vigoare la acea
dată (autorizația de construcție nr. 341/1969). Iar terenul a intrat în folosința reclamanților, de
65

asemenea în mod legal, prin atribuire de către CAP Sătmăreana. Din 1969 și până la data
introducerii acțiunii în justiție reclamanții, prin autorul lor au exercitat asupra terenului o posesiei
publică, continuă, netulburată, sub nume de proprietate și neîntreruptă.
Fiind făcută proba celor afirmate mai sus reclamanții au solicitat instanței să constate, că
au dobîndit ca efect al prescripției achizitive dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu și
să dispună înscrierea dreptului de proprietate astfel cum a fost dobândit asupra terenului, într-o
nouă coală CF.
În drept sunt invocate dispozițiile art. 1890,1848,1847 Cod civil și art. 111 C.pr.civ.
Prin întâmpinarea formulată de către Consiliul Local Satu Mare și notele de ședință ale
Ministerului Finanțelor Publice-Direcția generală a Finanțelor Publice ale județului Satu Mare se
solicită respingerea acțiunii reclamanților, pe motiv că în speță este vorba despre un teren al cărui
proprietar este Statul Român. Așa fiind, nu se poate pune problema dobândiri dreptului de
proprietate aparținând Statului prin uzucapiune.
Analizând cererile și apărările părților în proces instanța în mod corect, a reținut că în
cauză este vorba despre un teren aparținând domeniului privat al statului. Ca atare, constată că
reclamanții au dobândit prin prescripție achizitivă dreptul de proprietate asupra terenului în
litigiu , considerându-se că în speță sunt întrunite condițiile dobândirii dreptului de proprietate
prin uzucapiunea de 30 de ani: a) posesia să fie utilă, adică o posesie propriu.zisă și neviciată; b)
posesia să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună
credință sau de rea-credință.
Sursa primară: judecătoria Satu Mare, Secția civilă, dosar nr. 3316
66

CONCLUZII
Proprietatea este, atât în sens economic, cât și în sens juridic, expresia supremă a
accesului oamenilor la posesia, folosința și dispoziția bunului. Fiind așadar un mod de realizare a
unei puteri umane asupra bogățiilor, proprietatea a făcut obiectul unor înflăcărate și seculare
controverse. Aceste controverse au fost și sunt fundamentate și mai mult, continuă să fie
alimentate de un complex de idei, teorii și concepții economice, politice, filozofice, religioase și
nu în ultimul rând juridice.
Dreptul de proprietate precum și mijloacele juridice de dobândire a bunurilor, făcând
obiectul unor mari orientări și curente încă din cele mai vechi timpuri (Platon ca susținător al
ideii comunității de bunuri sau proprietății colective; Aristotel ca apărător al proprietății private)
prezintă un deosebit interes și în prezent în literatura și mai ales în practica judiciară.
Asistăm în prezent la un amplu proces de reevaluare a reglementărilor existente a căror
nouă interpretare este chemată să răspundă exigențelor pe care trecerea la economia de piață le
impune.
Un spațiu larg în tematica dezbaterilor din literatura de specialitate, ca și în practica din
acest domeniu este afectat dreptului de proprietate imobiliară, precum și dobândirii acestuia prin
uzucapiune având în vedere importanța sporită a bunurilor imobile, cât și gravele încălcări și
restricții din trecut.
Reglementată de codul civil, uzucapiunea prezintă o deosebită importanță, deoarece
înlătură dificultățile și inconvenientele probei dreptului de proprietate, având în același timp o
funcție de clarificare a unor situații juridice, deoarece, având ca efect nașterea dreptului de
proprietate al posesorului unui imobil, transformă o aparență îndelungată într-un raport juridic de
proprietate cert și indiscutabil.
Reglementată de Cartea a III-a titlul 20 al Codului civil, uzucapiunea este prevăzută și în
unele dispoziții ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă precum și Decretul –
Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, ceea ce denotă
importanța ce o prezintă această instituție pentru legiuitor și nu numai.
De asemenea, rolul important ce I se atribuie acestei instituții a dreptului civil rezidă din
aceea că o abordare a uzucapiunii este o problemă complexă datorită faptului că ea nu poate fi
cercetată doar cu privire la domeniul ei de aplicare, felurile uzucapiunii, efectele acesteia, etc. ci
împreună cu dreptul de proprietate, cu caracterele și atributele acesteia, posesia ca o condiție
67

esențială și necesară a uzucapiunii, așa cum a încercat și lucrarea de față.
O problemă deosebită în literatura și practica juridică, cu privire la domeniul de aplicare
al uzucapiunii o constituie situația terenurilor care au fost scoase din circuitul civil prin efectele
legilor nr. 58/1974 și 5971974, ceea ce a făcut obiectul numeroaselor controverse cu privire la
luarea sau nu în considerare a efectelor produse de aceste două legi.
Reintrarea în circuitul civil a terenurilor de orice fel precum și introducerea legii
nr.7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară, demonstrează preocuparea și în prezent
pentru acest mod de dobândire a proprietății care a ridicat și continuă să ridice numeroase
probleme cel mai adesea controversate în practica juridică.
68

BIBLIOGRAFIE
1. Boroi G., Rădescu D. – Codul de procedură civilă comentat și adnotat , Editura ALL,
București, 1996;
2. Cantacuzino M. – Elementele dreptului civil , Editura Cartea Românească, București,
1921;
3. Cosmovici P.M., Gionea V.- Dreptul de proprietate și alte drepturi reale , București,
1993;
4. Filipescu I.P. – Dreptul de proprietate și alte drepturi reale , Editura Actamă,
București, 1996
5. Filipescu I.P. – Tratat de dreptul familiei , Editura Academiei București, 1989
6. Gherasim D. – Teoria generală a posesiei în dreptul civil român , Editura Academiei,
București, 1986
7. Jacotă M.V. – Conținutul economic al proprietății în Drept roman, Editura Chemarea
Iași, 1993
8. Luțescu G., N. – Teoria generală a drepturilor reale , Editura Didactică și Pedagogică,
București. 1996
9. Hamangiu C. – Tratat de drept civil român , vol. I, Editura Națională, București, 1929
10. Ionașcu T., Brădeanu S. – Drepturile reale principale în R.S.R. , Edit. Academiei,
Buc., 1978
11. Sion F. – Curs de drept civil , vol. IV, Despre bunuri, Iași, Institutul de Arte grafice,
Alexandru Terek, 1940
12. Stătescu C., Bîrsan C. – Drept civil, Drepturi reale , Universitatea București, 1988
13. Tabacovici G. – Drept civil, Drepturi reale , București, Editura All, București, 1994
14. Tabacovici G. – Primele elemente de drept civil , vol. I, București, Institutul de arte
grafice, C. Spetea, 1910
69

MATERIALE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ
1. Mihuță G. I. – Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului
Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969-1 975, Ed. Științifică și enciclopedică,
București, 1976
2. Mihuță G. I. – Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului
Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1980-1985 , Ed. Științifică și enciclopedică,
București, 1986
3. Bogdănescu V. – Probleme de drept din Deciziile curții Supreme de Justiție (1990-
1992), Ed. Orizonturi, București, 1993
4. Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii 1952-1954, 1957, 1961, 1965,
1966, 1970, 1972, 1973, 1976, 1978, 1982, 1984, 1985, 1989, 1992, 1995
5. Revista Dreptul, 1995-2002
6. Codul civil
70

71