Mobilitatea Forței DE Muncă ÎN Context European

Universitatea din Craiova

Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor

Specializarea Economie și Afaceri Internaționale

LUCRARE DE LICENȚĂ

Conducător Științific:Pîrvu Ramona

Absolvent:Belea D. Larisa Georgiana

Craiova,2014

Universitatea din Craiova

Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor

Specializarea Economie și Afaceri Internaționale

MOBILITATEA FORȚEI DE MUNCĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN

Conducător Științific: Pîrvu Ramona

Absolvent:Belea D.Larisa Georgiana

Craiova,2014

Introducere

Lumea de astăzi – este lumea dinamicii și a vitezei. Ca să reziști in ea,este nevoie permanent să te schimbi impreună cu ea, adică să te acomodezi la noi schimbări ale lumii, acumulând cunoștințe noi și experientă.

Mai mult, nu este destul să posezi anumite cunoștințe, cu ele trebuie să poți să mânuiești în așa fel încât ele să-ți aducă utilitate maximă. Dar și aceasta,cum ne arată practica, nu este destul. Este nevoie, și e cel mai important, de a găsi un loc și o perioadă de timp, unde să poți aplica cunoștințele tale, in așa fel încât să poți să-ți satisfaci necesitățile contemporane omenești. Și dacă asupra timpului în care trăim noi nu avem putere, locul de lucru nimeni nu ne interzice să-l schimbăm. Acest lucru îl motivează pe om să-și părăsească locurile natale și să plece în căutarea unui serviciu mai bun, cu un câștig avansat.

Scopul acestei lucrări este de a aprecia cât mai obiectiv fenomenul migrației.

Fenomenul migrației a existat dintotdeauna, concretizat prin transhumanță, invazii, colonizări și cruciade, sau provocate de atracția exercitată de regiunile mai bogate asupra populațiilor mai sărace.

Fenomenul migrației este deci un fenomen internațional și are ca punct de plecare țara de origine a emigrantului și ca punct de sosire țara în care se va stabili imigrantul respectiv.

Migrația reprezintă deplasarea unei populații dintr-o regiune în alta, pentru a se stabili acolo. Ea reprezintă deci deplasare și stabilire.

Forța de muncă migrată contribuie la sporirea masei valutare în țară și a scăderii inflației bănești, ceea ce duce la stabilizarea social –economică a țarii, contribuie la diminuarea conflictualității sociale, consolidarea sistemului bancar, imbunătățirea stării materiale a populației, reducerea sărăciei și formarea clasei sociale mijlocii.

Migrația prezintă și o serie de aspecte negative. O reducere însă a migrației ar putea încetini dezvoltarea economiei, chiar dacă ar contribui la unirea famililor și ar soluționa unele dificultăți pe piața muncii.

Riscurile apărute pe baza migrației populației de tip social, economic sau politic este de datoria Guvernului de a reacționa la timp.Guvernul este îndatorat să stopeze sau să echilibreze acest fenomen.

Stimularea persoanelor de a locui și muncii în țară mai curând decât peste hotare va depinde de accesul la servicii publice,de o calitate acceptabilă – începând cu siguranța populației până la învățământ și ocrotirea sănătații – precum și de un mediu economic care remunerează în mod adecvat persoanele pentru efortul depus.

Lucrarea aduce în vedere și subiectul cetățeniei europene.

Cetățenia Uniunii Europene (UE) a fost introdusă de Tratatul de la Maastricht (semnat în 1992, intrat în vigoare din 1993). Cetățenia europeană este complementară cetățeniei naționale și conferă drepturi, cum ar fi dreptul de a vota în alegerile europene, dreptul la libera circulație și dreptul la protecție consulară din partea ambasadelor altor state UE.

Istoric vorbind, principalele avantaje de a fi un cetățean al unui stat UE a fost dreptul la liberă circulație între statele membre. Totuși, o dată cu crearea cetățeniei europene, au luat ființă și anumite drepturi politice. Printre acestea se numără și dreptul la liberă circulație și ședere.

Dreptul la liberă circulație și ședere: un drept de liberă circulație și ședere pe teritoriul Uniunii și dreptul de a lucra în orice poziție (inclusiv serviciile publice naționale, cu excepția acelor posturi din sectorul public care implică exercitarea competențelor conferite de dreptul public și de protejare a intereselor generale ale autorităților naționale și locale (articolul 21).

Așa cum am spus lucrarea aduce aspecte pozitive și negative asupra fenomenului migrational în contextul European.

Migranții tind să creadă că experiența lor în străinătate are o influență pozitivă asupra relațiilor de familie, considerând astfel că banii câștigați la muncă în străinătate contribuie la îmbunătățirea calității vieții în gospodăriile de imigranți și implicit la îmbunătățirea relațiilor în cadrul familiei. Aceștia nu iau în considerare impactul asupra vieții copiilor lor, neglijând astfel dezvoltarea lor viitoare.

Se vad și aspectele pozitive,cum ar fi,pe termen scurt,reducerea șomajului, care este prezent în majoritatea țărilor mari de emigrație precum România, dar și Polonia, Slovacia și Bulgaria.

Transferurile de bani către gospodării reprezintă surse directe de creștere a venitului lor, ceea ce conduce la creșterea consumului și implicit la reducerea temporară a sărăciei. Aceste sume au capacitatea de a reduce polarizarea socială prin efectele lor de redistribuire.

CAPITOLUL I

MOBILITATEA FORȚEI DE MUNCĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN

1.1. Evoluția fenomenului mobilității forței de muncă

Migrația a existat de la începuturile omenirii.Fenomenul nu a încetat în timp,insă a înregistrat schimbări și a căpătat noi forme.Procesele migratorii se desfăsoară simultan și sunt în creștere în multe țări ale lumii.Unul din rezultatele pe termen lung ale acestei evoluții ar putea fi apariția societăților multiculturale,tinzand spre noi concepte ale cetățeniei sau statului național.

Privind în evoluția lui istorică,fenomenul migrației populației de pe un teritoriu pe altul,este tot atât de vechi ca și existența societății însăși.

De-a lungul întregii perioade de dominație engleză,intre 1607 și 1776,coloniile nord americane au absorbit peste 1 milion de oameni.Între anii 1720 și 1770,circa 270 000 de europeni au trecut oceanele cu destinația principală,America de Nord, iar între 1783 și 1819,populația S.U.A a crecut cu aproximativ 250 000 de imigranți.

De asemenea,între a doua jumătate a secolului al XIX-lea,și primul război mondial,au mai emigrat spre America de Nord aproape 40 de milioane de persoane,cei mai mulți dintre ei venind din Marea Britanie și Germania.

Criza economică din 1929 a constituit ocazia și pretextul unei modificări a datelor acestei probleme.Mișcarea a încetinit,fără să înceteze,iar spre sfârșitul anilor 1930,a cunoscut o direcție nouă.Această “reorientare” a curentului migrator secular a atins practic toate țările tradiționale de emigrație și s-a efectuat într-o perioadă de timp relativ scurtă și perfect stabilită.

Mai mult,ea a înregistrat o sporire și pe țări care până atunci erau puțin afectate de acest fenomen,ceea ce a dus la o transformare profundă a naturii problemei.

În acest context asistăm la dezvoltarea chiar a unei imigrații străine în țări care rămân în principal țări de emigrație.

După sfârșitul celui de-al doilea război mondial,țările europene au experimentat patru perioade principale de migrație.

a. Migrația forței de muncă și reconstrucția Europei (1950-1970). Imediat după al doilea război mondial, etnicii naționali și alte persoane care se deplasaseră au început să se întoarcă în țările de origine,generând fluxuri migratorii de masă în Europa.În același timp,însă,reconstrucția Europei postbelice necesită o mare cantitate de forța de muncă.Ca urmare,autoritățile statelor interesate,firme sau agenții private au început să recruteze lucrători străini.Aceste ample mișcări migraționiste în cadrul Europei și dinspre țările în curs de dezvoltare au constribuit la dezvoltarea și creșterile succesive înregistrate în Europa ,în perioada 1945-1975.

Tratatul de la Roma din 1957, care a pus bazele Comunitatii Economice Europene,se fundamenta pe anumite principii,printre care asigurarea liberei circulatii a persoanelor intre cele sase state fondatoare.

Ca urmare,în anii ’60 s-a înregistrat o creștere importantă a migrației în interiorul Comunității,datorată în mare parte numarului important de italieni care se deplasau spre celelalte cinci state membre.Dar chiar și după realizarea în 1968 a cadrului legal și instituțional pentru asigurarea acestei libertăți,fluxurile migratorii dinspre țările terțe au rămas cantitativ superioare migrației forței de muncă intracomunitară.

b. Perioada crizelor economice: 1970 – prima jumătate a anilor ’80. Cea de-a doua perioadă a migrației a fost marcată de crizele economice,datorate creșterii prețului petrolului din 1973 și 1979.În anii următori,schimbările din economia mondială ,revoluția economică și noile modele de organizare a afacerilor au modificat natura muncii,erodând modelele de ocupare tradiționale.Ca urmare mobilitatea forței de muncă s-a modificat.

Unele state europene au redus,sau au încercat să reducă imigrația.Șomajul în creștere și escaladarea tensiunilor sociale au determinat guvernele să elimine politicile active de recrutare din străinătate.Au crescut costurile recrutării din străinătate pentru angajatori,au fost limitate categoriile de lucrători străini ce puteau fi angajați și s-au stabilit cote anuale pentru forța de muncă din străinătate.De asemenea guvernele au aplicat politici pentru încurajarea lucrătorilor migranți să se întoarcă în țările de origine.

Deși Uniunea Europeană s-a extins în 1974,prin aderarea Marii Britanii,Irlandei și Danemarcei,migratia intracomunitara a stagnat,nu numai ca urmare a crizei economice,dar si a convergentei salariilor intre statele membre.

c. Diversificarea țărilor gazdă și de origine și creșterea numărului solicitanților de azil,refugiaților și minorităților etnice.A treia perioadă a migrației, care a început la sfârsitul anilor ’80, este caracterizată de diversificarea statelor gazdă și a celor de origine. Țări de emigrație tradiționale din Europa, precum Spania, Italia, Irlanda, Grecia și Portugalia, se transformă treptat în țări de imigrație. Migranții nu mai provin în majoritate din fostele colonii, ci dintr-un grup de țări mult mai diversificat.

Această perioadă se caracterizează, de asemenea, prin predominanța fluxurilor migratorii pentru reunificare familială și revenirea interesului pentru migrația forței de muncă, în special pentru lucrătorii calificați și înalt calificați, spre sfârșitul anilor ’90.

După prăbușirea blocului comunist și deschiderea frontierelor, a sporit fluxul migrator est-vest, în special circulația minorităților etnice. De la sfârșitul anilor ’80 până la începutul anilor ’90, întoarcerea minorităților entice în țările de origine a fost semnificativă și directionată spre un număr limitat de State Membre, în special Germania,dar și Grecia și Finlanda.

De la începutul anilor ’90, aspectele referitoare la frontiere, în special cele legate de migrație, au devenit probleme de interes major în Europa. Țările terțe nu beneficiază de condiții privilegiate privind accesul și participarea la procesul de integrare europeană, dar trebuie să facă față efectelor externe ale Uniunii Externe, printre care și migrația ilegală. Pe de altă parte, state membre ale Uniunii Europene, precum și statele candidate se confruntă cu noi probleme în domeniul controlului frontierei și migrației.

d. Migrația forței de muncă „preferețială”. Creșterea migrațiilor ilegale.În ultimii ani s-a înregistrat o creștere a migrației permanente și a migrației forței de muncă temporare ca urmare, pe de o parte, a intensitații fazei de expansiune de la sfârșitul anilor ’90, iar, pe de altă parte, dezvoltării tehnologiei informației și comunicației, sănătății și educației, sectoare care necesită forța de muncă înalt calificată. Totodată, a crescut cererea de mână de lucru străină necalificată,în special în agricultură, construcții și lucrări publice, precum și serviciile casnice (cazul Italiei,Spaniei, Greciei și Portugaliei).

După 1989, migrația a crescut în special în Germania și Marea Britanie, politicile privind recrutarea forței de muncă din străinătate favorizând soluția lucrătorilor străini temporari. Totodată, studenții străini au contribuit la acoperirea necesarului de forță de muncă în țările gazdă(Marea Britanie, Germania, Franța și Spania).

În anii ’90 a crescut și ponderea femeilor în rândul migranților. Această tendință se observă în special în Franța, Grecia, Suedia, Marea Britanie și Italia. Tendința de „feminizare” se remarcă în toate componentele fluxurilor migratorii, nu doar în cazul reunificărilor familiale.

Din a doua jumătate a anilor ’90, s-au intensificat discuțiile cu privire la efectele migrației internaționale a lucrătorilor înalt calificați. În Europa, migrația specialiștilor și studenților din Europa Centrală și de Est către Europa de Vest s-a remarcat după căderea zidului Berlinului și căderea regimurilor socialiste, din 1989. Țări precum Marea Britanie, Germania și Franța au adoptat măsuri pentru facilitarea intrării persoanelor înalt calificate, în special specialiști IT, pentru a face fată competiției globale pentru astfel de lucrători.

Cererea de lucrători înalt calificați poate fi satisfăcută în foarte mare măsură de țările în curs de dezvoltare, beneficiile directe ale „migrației creierelor” fiind încă foarte apreciate. Importul de specialiști încă are loc, chiar dacă semnificația sa este mai scăzută.

Legătura dintre schimbările demografice și politicile privind migrația, inclusiv migrația persoanelor înalt calificate, va reprezenta o problematică importantă în viitorul apropiat. Este de asteptat ca unele state membre să prefere migrația specialiștilor și să elaboreze reglementări și proceduri care să o faciliteze.

Migrația a existat din cele mai vechi timpuri,înregistrând, însă, intensități diferite de la o etapă la alta și dezvoltând noi forme.

1.2. Privire generală asupra mobilității

1.2.1. Conceptul de mobilitate

Mobilitatea forței de muncă ,fenomen complex și de mare amplitudine al lumii contemporane,a atras atenția multor specialiști, a unor organizații ștințifice naționale și internaționale,a cercurilor guvernamentale din diverse țări.

Analizând fenomenul migrației,putem observa că acest fenomen a existat din totdeauna,dar în diverse forme,ca de exemplu:invaziile,colonizările și cruciadele,sub forma atracției exercitate de regiunile mai bogate asupra populațiilor mai sărace.

În zilele noastre,acest fenomen se petrece în mare parte,tot din nevoia populațiilor sărace de a-și îmbunătații condiția de viață,dar trebuie avut în vedere faptul că migrația reprezintă un risc în producerea unor crize la nivel local,comunitar,statal,continental,global,care ar putea influența în mod negativ ordinea socială.

Prin mobilitatea forței de muncă se înțelege,în general,deplasări de persoane,singular sau de grupuri,familii, în afara granțtelor naționale,în speranța unor condiții de trai mai bune.Ea constituie o mișcare,o schimbare simultană în spațiul fizic și socio-cultural,care implică nu numai deplasarea dintr-o comunitate în alta,ci presupune și distrugerea atașamentelor structurale din zona de plecare,reorganizarea sistemului național la destinație și asimilare culturală a mediului de primire.Când vorbim despre migrație,avem în vedere dimensiunile,cum sunt cea economică,cea socială,politică,formativă,culturală și turistică etc.

În cadrul migrației internaționale a forței de muncă au loc fenomene deosebit de dramatice,datorate nu numai schimbării țării de origine,ci și,in majoritatea situațiilor,a limbajului,a obiceiurilor,a moștenirii culturale,a prietenilor și a preocupărilor.Mulți adulți nu pot să se adapteze niciodată complet la noul mod de viață;poate numai copii lor sau adolescenții se vor putea integra complet în societatea de primire.

În timp ce toți oamenii se nasc,și mor,numai o parte migrează.

1.2.2. Tipologia mobilității

Prin mobilitatea internațională a forței de muncă se ințelege,în general,totalitatea deplasărilor unei populații,cu sau fără schimbarea domicililui stabil,indiferent de durata absenței din țara de origine.

Clasificarea mobilitații forței de muncă se poate face după multiple criterii,printre care pot fi amintite cauzele care o determină,durata deplasării,aria geografică,numărul persoanelor implicate,gradul de calificare ,locul de destinație etc.

1. Dupa cauzele care o determină mobilitatea internațională poate fi impulsionată de :

-motive de ordin personal ;

-evenimente politice sau religioase.

Dacă prima formă se datorează în principal hotărârii benevole a indivizilor,motivate îndeosebi de dorința imbunătățirii situației lor materiale,migrația politică este provocată de considerente de ordin politic extrem de diferite.Această formă de migrație cuprinde deplasări de populație ca urmare a unor schimbări de guverne determinate de lovituri de stat,repatrierea populației ca urmare a schimbării granițelor țării,fuga în masă a populației din cauza diferitelor acțiuni de discriminare etc.

2. În funcție de durata deplasării migrația internațională poate fi:

-pe termen lung,atunci când migranții rămân pe noul teritoriu pentru totdeauna sau pentru o perioadă mare de timp (câțiva ani);

-temporară,făcută cu scopul găsirii de lucru,cu intenția de a se întoarce în țara de origine nu mai târziu de 1-2 ani;

-sezonieră,în care migranții sunt navetiști ce fac deplasări zilnice spre locurile de muncă.

3. După aria geografică migrațiile pot fi:

-intercontinentale (între țările din diverse continente) spre exemplu migrația din țările Europei și din cele asiatice în S.U.A;

-intracontinentale (între țările aceluiași continent) cum este cazul migrației dintre țările Europei.

4. După numărul persoanelor implicate există:

-migrații individuale;

-migrații colective.

5. După gradul de calificare al forței de muncă,mobilitatea internatională cuprinde:

-migrația forței de muncă fără o calificare speciala și care formează masa covârșitoare a curentelor migratoare pe glob;

-migrația personalul calificat,atât cu pregătire medie cât și cu studii superioare.

6. După locul de destinație există:

-migrații interne;

-migrații internaționale.

Migrațiile interne se realizează în interiorul granițelor unui stat.

Exodul rural reprezintă deplasarea definitivă a unei parți din populația rurală către orașe.În țările dezvoltate,exodul rural a început în urmă cu 150 de ani și în prezent se află într-o stare finală.

Exodul rural determină în aceste state diminuarea și imbătrânirea populației rurale și întinerirea celei urbane.În ultimii ani se observă un fenomen invers al exodului rural-populația marilor orașe se deplasează dinspre centru spre marginile orașului sau spre orașe mai mici din împrejurimi.În statele puțin dezvoltate,exodul rural are o amploare deosebită datorită sărăciei,suprapopulării unei zone,inegalitățile legate de repartiția terenurilor arabile.

Migrațiile interne prezintă ca forme temporare naveta,deplasările de week-end și deplasările în vacanțe.

Migrațiile internaționale reprezintă deplasarea populației în afara granițelor statului.

Principalele arii de imigrare actuale sunt:

-SUA și Canada (primesc migranți din America Latina,mai ales Mexic și din Asia)

-Europa Occidentală primește migranți în special din Europa de Sud,Africa de Nord.

-Australia și Noua Zeelandă primesc migranți mai ales din Europa.

În cadrul migrațiilor internaționale se disting:

a. Refugiații,persoane obligate sa iși părăsească țara de origine datorită persecuțiilor religioase,etnice,politice etc.Ei se îndreaptă mai ales spre țările vecine.

b. Exodul creierelor reprezintă migrarea persoanelor cu calificare superioară din țările sărace spre cele bogate.

c. Muncitorii străini reprezintă în general forța de muncă cea mai ieftină și păcura socială cea mai săracă în țările care îi primesc.

1.3. Indicatori statistici folosiți în analiza mobilității internaționale a populației

1.3.1. Indicatori statistici ai mobilității

Pentru a efectua o analiză comparativă internațională în domeniul migrației fiecare tară poate să calculeze următorii indicatori:

-rata de migrare (m) care înseamnă intensitatea migrației la 1000 locuitori:

unde:

M = populația migratoare;

P = populația medie a țării respective;

– rata de imigrare (mi):

unde:

I = numărul sosirilor sau intrărilor în țara respectivă (imigrărilor).

– rata de emigrare (me):

– rata migrației nete (mn):

unde:

I – E = migrația netă; soldul, excedentul sau sporul migrației.

Trecerea de la acești indicatori la indici cu caracter de probabilități presupune rezolvarea a două probleme:

– alegerea unei populații care să reprezinte populația expusă riscului de migrare;

– numărul imigranților să fie clasificat după numărul de migrații, ceea ce presupune noțiunea de primele migrații.

Această ultimă problemă presupune că s-ar putea calcula probabilitatea ca o persoană să efectueze o migrație, probabilitatea de a migra de două ori, de mai multe ori.

În analiza comparativă internațională deosebit de important este studiul fluxurilor migratorii.

Fluxul migrator sau de migrație reprezintă migrația care cuprinde un grup de persoane migrante având o tară de origine comună și o tară de destinație comună, într-o perioadă de timp dată.
Evident, populația expusă riscului de emigrare este cea din țara de origine (plecare). Dacă se notează cu “i” țara de plecare și cu “j” țara de sosire, există relația:

O astfel de rată are caracter de probabilitate și măsoară “riscul” de deplasare de la țara “i” la țara “j”, fiind în același timp și o măsură a gradului de atracție exercitat de țara “j” asupra țării “i”.

Modul în care se alege populația Pi este determinat de caracteristicile migrației Mij: dacă datele asupra migrației s-au obținut prin referire la locul de resedință la o dată anterioară determinată, populația expusă riscului de migrație este acea parte din populația “i” care a supraviețuit de la data de referință până la data recensământului efectuat în țara respectivă. Astfel, rata măsura probabilitatea pe care o au persoanele ce locuiau la data de referință în țara “i” (momentul “t”) și care au supraviețuit până la data recensământului (momentul t + n) de a avea domiciliul în țara “j” la data recensământului.

Rata se scrie astfel:

unde:

= numărul total de sositi în țara “i”;

= numărul total de plecari din țara “i”.

De asemenea, se poate calcula fluxul migrator în raport cu țara de destinație:

Relația de mai sus exprimă raportul dintre numărul migranților și efectivul populației din țara “j” la momentul “t + n”.
Analiza statisticã a migrației poate fi dezvoltată având la bază și următoarele caracteristici:

a. sexul – În migrația internațională predomină bărbații, în timp ce femeile cunosc migrații pe distanțe scurte.
b. vârsta- Această caracteristică este foarte importantă în analiza migrației. În migrația internatională predomină persoanele tinere. Constatarea are caracterul unei adevărate legități sociologice, ceea ce impune calculul vârstei medii și, mai ales, a vârstei mediane a populației migrante.
c. starea civilă- În ceea ce privește această caracteristică se poate spune că într-o perioadă mai depărtată predominau persoanele cu stare civilă necăsătorită; în ultimele decenii au început să predomine persoanele căsătorite.

d. nivelul de instruire sau ocupație în momentul actual cea mai mare măsură o are motivația economică în migrația internațională. Un studiu al S.U.A. arată că distanța medie de migrație a unei persoane cu studii superioare este de aproape de 400 mile, în timp ce a unui muncitor este de 80 mile.

Un alt aspect care trebuie luat în considerare la analizele comparative internaționale în ceea ce privește migrația este distanța (d) dintre țările “i” si “j” (d).

Cu aproape un secol în urmă s-a formulat prima lege a migrației de către E.G.Ravenstein, potrivit căreia intensitatea migrației este invers proportională cu distanța, aceasta actionând ca un obstacol. După demograful și sociologul american D.J. Bogue există factori de respingere (push factors) și factorii de atracție (pull factors).

Teoria factorilor migrației și-a găsit o primă formulare matematică în modelul lui G.K. Zipf:

unde:

M = numărul migrațiilor;

D = distribuția pe drumul cel mai scurt;

X = orice alt factor considerat a fi relevant;

a,b = constante.

O aplicație pentru România a fost realizată de I. Measnicov cu ajutorul formulei:

unde:

Mij = numărul emigranților din țara “i” în țara “j”;

D = distanța;

α = parametru;

K = constanta;

Pi = populația țării de origine;

Pj = populația țării de destinație.

1.3.2. Metode statistice utilizate în analiza statistică a mobilității

Orice metodă de analiză a migrației internaționale trebuie să se bazeze pe analiza condițiilor complexe din cadrul țărilor de plecare și de destinație.

O primă metodă de analiză este metoda regresiei. Această metodă se folosește în toate cazurile în care migrația se poate exprima ca o funcție de mai mulți factori interni ai zonei (țării) respective.

De cele mai multe ori, în analiză sunt mai mulți factori, ceea ce ne determină să utilizăm metoda regresiei multiple.

O aplicație foarte interesantă a metodei regresiei folosită în analiza migrației în zona metropolitană Calcuta, a fost realizată de către statisticianul A. Ghosh în 1965. În acest caz imigrația a fost considerată ca o variabilă dependentă de: numărul locurilor de muncă posibile în viitor în zona metropolitană și de gradul de ocupare a populației în agricultura zonelor vecine.

În general, pentru utilizarea modelelor de regresie ale migrației se pot ivi două situații:

– modelul de regresie este determinat pe baza datelor existente sub forma unor serii dinamice pentru fiecare țară în parte;

– pentru fiecare țară se alcătuiește un model de regresie “mediu” pe baza seriilor de spațiu a factorilor migrației.

O a doua metodă de analiză este metoda modelelor gravitationale care constituie una dintre principalele metode de analiză regională bazată pe studiile teoretice și practice efectuate de specialiști precum: M.C. Carey; E.C. Young; E. Lövgren; G.K. Zipf; J.Q. Stewart și alții care au cercetat dependența dintre mărimea populației a două zone și distanța dintre ele. Intensitatea contactelor sau a relațiilor dinte ele () variază direct proporțional cu numărul populației zonelor respective (Pi si Pj) și invers proporțional cu distanța dintre ele (Dij):

Modelele gravitaționale sunt următoarele:

modelul elaborat de E. Lövgren:
sau prin logaritmare

unde:

Iij = mărimea migrației brute în zonele “i” si “j”;

Dij = distanța în kilometrii dintre zonele “i” si “j”;

Pi, Pj = numărul populației din zonele “i” si “j”;

b = o constantă de stare, determinată prin metoda celor mai mici pătrate;

Valoarea lui b este variabilă în timp și valorile sunt cuprinse în intervalul: [(- 2,03)-(- 2,35)].

b) modelul elaborat de E.Kant:

unde:

Rezultă:

→

În acest caz, apare încă un factor de stare “K”.

c) modelul elaborat de W.H. Somermeijer:

Modelul cuprinde pe lângă cele de mai sus, un factor de multiplicare

Prin acest factor se caracterizează diferența de religie dintre zone.

K = constanta care concretizează mărimea atractivitătii zonelor i si j (gradul de urbanizare, venitul pe locuitor, rata șomajului, posibilități de recreere, condiții de locuit etc.).

În comparație cu metoda regresiei, metodele modelelor gravitaționale prezintă două neajunsuri:

– nu permit determinarea aportului factorilor individuali care determină migrația;

– rezultatele obținute cu ajutorul modelelor gravitaționale depind și de împărțirea administrativ-teritorială a țării respective.

O a treia metodă este metoda modelelor matriciale care reprezintă o metodă abstractă obținută prin utilizarea calculului matricial. Importanța utilizării acestei metode constă în faptul că permite ca întregul sistem de indicatori ai populației și ai economiei să fie reprezentat cu ajutorul unei singure matrice.

1.4. Relația dintre mobilitate și dezvoltare

În ultimii ani, mobilitatea a devenit subiect de dezbatere publică și de analiză economică, iar astăzi reprezintă unul dintre cuvintele cheie pentru antreprenorii vizionari și pentru factorii decizionali.

Din literatura de specialitate se desprinde ideea că migrația poate fi benefică pentru toate părțile implicate, indiferent că este vorba de țările emitente, țările receptoare sau migranții înșiși.Nu poate fi negată existența câștigătorilor și a perdanților procesului.Unii autori argumentează faptul că mobilitatea internațională a forței de muncă trebuie să fie deplină, astfel încât să poată fi obținute avantaje asemănătoare comerțului internațional. Globalizarea a indus și impus noi mișcări în spațiul internațional, iar printre cele mai importante se numără mișcarea relativ liberă a oamenilor, bunurilor și capitalului.

Observam ca existența unor diferențe mari între țări privind salariile sau PIB-ul conduce la migrație,deoarece această mobilitate internațională a populației este declanșată în principal de diferențele economice între țări,de diferențe în ceea ce privește accesul la resurse și locuri de muncă,precum și de criza specializării ; fluxurile de migranți alterează distribuția venitului în țările emitente și în cele receptoare.

Migrația are, cel puțin demonstrat, potențialul de a diversifica și crește veniturile, bunăstarea, productivitatea și într-o anumită măsură, atenuarea sărăciei daca este gestionată în modul cuvenit. Însă măsura în care gospodăriile reușesc să atingă aceste obiective critice depinde de tipul destinației și selectivității migrației precum și de severitatea constrângerilor de dezvoltare și a instituțiilor conexe în societățile de origine.

Remitențele ,una dintre principalele consecinte pozitive ale migrației,pot fi definite ca transferuri bănești spre țara de origine, iar cele asociate forței de muncă migrante ca fluxuri transmise de migranți spre familii, prieteni, văzute ca o compensație pentru fenomenul de „brain-drain” și, în general, pentru ieșirile de capital uman.

Motivațiile pot fi: endogene (cele care țin de migrant înșăși), dată de atitudinea altruistă, față de familie și de cei apropiați rămași acasă (nivelul depinde de tipul migrației: temporară sau permanentă, de educația și abilitățile migrantului etc.) și exogene (cele care țin de mediul extern), precum securitatea în transmiterea fondurilor, reducerea sau anularea taxării sumelor transmise, distribuția geografică a migranților și diferențele de PIB între țara de origine și cea de destinație.

Remitențele cresc veniturile țării din surse externe, cu efecte în domeniul creșterii

nivelului de trai al celor ce le primesc, al dezvoltării economice locale, prin creșterea consumului și a investițiilor, precum și prin reducerea presiunii asupra guvernului pentru implementarea reformelor economice și sociale.

Unele studii arată că până la 80% din volumul remitențelor sunt utilizate pentru consumul de bază al familiilor, iar între 5-10% sunt utilizate pentru investiții în capitalul uman (educație, sănătate, nutriție). Diferența poate cuprinde: cumpărare de terenuri, locuințe etc. adesea văzute ca active ale emigranților, o mică parte este cheltuită pe evenimente socio-culturale, pentru plata creditelor, economii și o foarte mica parte pentru crearea de activități productive.

Principalii beneficiari ai remitențelor sunt, la nivel microeconomic ,familiile rămase în țară. Studiile demonstrează stabilitatea structurii utilizării remitențelor, o pondere redusă a „investițiilor productive”, dar poate reprezenta un sistem financiar suport prin efectul de back-up pentru situații de criză, asigurarea educației copiilor etc. La nivel macroeconomic, poate fi evidențiată creșterea consumului intern, susținerea balanței de plăți, dar există și efecte asupra inflației, ratei de schimb, exporturi, importuri.

Pe langa efectele pozitive,evidente,ale migrației aceasta dezvoltă și o latură negativă.Această etapă aduce în vedere faptul că migrația,pe o perioadă lungă, afectează bunăstarea societații și, astfel, devine un element sensibil și important pentru politicile din domeniu, politici care necesită formularea unor aspecte importante referitoare la consecințele migrației asupra pieței muncii, adaptarea și integrarea migranților în țările gazdă, competiția

bunăstării.

Riscurile și posibilele efecte negative ale remitențelor constau în creșterea inegalităților la nivelul comunității (de regulă, familiile foarte sărace nu migrează), scăderea intenției de angajare în activități productive pe piața națională, dependența de remitențe, concomitent cu apariția riscului culturii dependenței care diminuează inițiativa individuală, apariția presiunii inflaționiste, deoarece cererea excesivă pentru terenuri și case conduce la creșterea artificială a prețurilor acestora și, nu în ultimul rând, existența fenomenului de brain drain și migrația lucrătorilor calificați.

1.5. Libera circulație a persoanelor și forței de muncă în contextual integrării europene

1.5.1.Considerații asupra cetațeniei europene

Cetațenia europeană reprezintă rezultatul unui îndelungat proces de reorientare a Comunităților spre cetățean,care a început cu câteva decenii în urmă.Rapoartele din domeniul Cooperării politice europene au militat insistent pentru apropierea Europei de cetățenii săi:”O politică a cetățeanului se impunea.Firul conducător al unei astfel de politicii trebuia să fie voința de a suscita un civism european,o conștiință și o voință de a aparține unei colectivități comune fondată pe o lungă istorie.”

La reuniunea de la Maastricht 9-10 decembrie 1991,Consiliul European a pus bazele unui nou Tratat.Prin prezentul tratat,înaltele părți contractante instituie între ele o Uniune Europeană.Acesta marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni mai stranse între popoarele Europei,în care hotărârile sunt luate cât mai mult posibil de cetățeni.

Tratatul de la Masstricht a adus importante mutații,în lumina sa Uniunea Europeană fiind fără îndoială cea mai originală structură internațională a zilelor noastre.

Tratatul instituie o cetățenie a Uniunii Europene.Așa cum o definește acesta,cetățenia europeană constă în posibilitatea dată oricărui individ care are cetățenia unui stat membru de a fi considerat cetățean al Uniunii Europene.Este cetățean al Uniunii orice personă ce are naționalitate (cetățenia) unui stat membru.Acest aport este fundamental pentru afirmarea identității europene,întrucât “se recunoaște existența unui cetățean european (și nu doar a consumatorului european sau a resortisantului comunitar,muncitor sau independent) în construcția europeană.

Cetățenia este expresia legitimității democratice a construcției europene și a unei națiuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene.Curtea de Justitie a calificat-o drept “statutul fundamental al resortisanților statelor membre permițându-le acestora […] să obțină ,independent de naționalitatea lor și fără prejudicierea excepțiilor special prevăzute în acest sens,același tratament juridic.”

Cetățenia Europeană se acorda automat cetățenilor statelor membre ale Uniunii. Tratatul de la Amsterdam clarifică raportul dintre cetățenie europeană și cetățenie națională,precizând că cea dintâi o completează pe cea de-a două,fără a o înlocui.Tratatul de la Lisabona reia această dispoziție.Cetățenia europeană “se alătură cetățeniei naționale,apărând mai degrabă ca o cetățenie specializată în raport cu cetățenia ordinară:ea o completează.”

Cetățeania europeană apare mai curând ca o calitate suplimentară a cetățenilor statelor membre ale Uniunii,care le conferă acestora un “plus” de drepturi.Avantajul său imediat este dat de posibilitatea exercitării drepturilor din conținutul sau pe întreg teritoriul Uniunii și de o consolidare indirectă a drepturilor fundamentale.

Prin introducerea cetățeniei europene,s-a dorit,între altele,promovarea și consolidarea identității europene,implicând,în acest fel,cetățenii în procesul de integrare europeană. Această cetățenie dă dreptul de liberă circulație și sejour pe teritoriul statelor membre;permite acordarea procției juridice în străinătate din partea oricărei ambasade sau consulat al unuia dintre statele membre;dă dreptul de a vota și a fi ales în statul de reședință pentru alegerile europene și alegerile locale,dar nu dă dreptul de a alege și a fi ales în cadrul alegerilor generale,prezidențiale și pentru ocuparea posturilor de primari.

Unele dintre aceste drepturi existau anterior Tratatului de la Masstricht ,însă ele sunt regrupate cu acest prilej și conferite in temeiul calității de catățean European.Tratatele ulterioare vor consacra noi drepturi ale cetățenilor Uniunii.

Conținutul cetățeniei europene este așadar evolutiv.Acesta poate fi completat cu noi drepturi de către Consiliu,statuând cu unanimitate ,la propunerea Comisiei.Asemenea decizii sunt ratificate de statele membre conform regulilor lor constituționale ,pentru a intraîin vigoare.

Încă de instituirea sa prin Tratatul de la Maastricht,cetățenia europeană dobândește un rol esențial în dezvoltarea actuală a procesului de integrare europeană.Ea este rezultatul cautării unei “legături politice și sociale “ între Uniune și cetățenii statelor membre.În forma sa actuală ,ea nu îndeplinește ,din păcate,decât într-o proporție redusă acest obiectiv.

1.5.2. Libera circulație a persoanelor

Libera circulație a persoanelor presupune pentru resortisanții statelor membre ,dreptul de a se deplasa liber pe teritoriul comunitar ,dreptul de sejour într-un stat membru,altul decat statul de origine,de a se bucura de aceleași drepturi și obligații ca și resorisanții statului pe teritoriul căruia se află ,de a avea acces la activitatea economică ,a statului pe teritoriul căruia se află ,altul decât cel de origine.Această libertate implică accesul la munca salariată ,cât și la activitățile nesalariate.

Dreptul recunoscut cetățenilor Uniunii ,este considerat ca fiind nucleul cetățeniei europene,pentru că,evident,el constituie condiția obiectiv-necesară de îndeplinit,fără de care exercitarea altor drepturi conferite cetățenilor comunitari ar fi,practic,imposibilă.

Tratatul CEE a stabilit pentru statele membre obligația de a elimina restricțiile la libera circulație a persoanelor,de a înlătura,din legislațiile naționale,prevederile care restrângeau accesul la diferite activități în beneficiul naționalilor și care impuneau străinilor alte condiții decât naționalilor pentru desfășurarea diferitelor activități.

De asemenea,această liberă circulație a persoanelor,înseamnă abolirea oricărei discriminări bazată pe naționalitate în privința angajării,stabilirii salariilor și condițiilor de muncă ,cât și eliminarea controlului identității la frontierele intracomunitare.Ea cunoaște excepții în privința funcționarilor publici și alte cazuri justificate de argumentul securitații sau sănătații publice.

Libertatea circulației persoanelor s-a realizat în perioda 1961-1993.

Tratatul de la Amsterdam a luat act de incheierea acestui proces de tranziție.Această libertate este guvernată de principiul egalității de tratament,libera circulație a salariaților,libertatea de a se stabili și libera circulație a serviciilor.

Principiul liberei circulații a persoanelor se fundamentează pe cel al egalității de tratament:”În aplicarea dispozițiilor prezentului tratat se interzice orice discriminare pe motiv de naționalitate.”

Dreptul la libera circulație a fost primul,în ordine cronologică,recunoscut.Libertatea de circulație a fost recunoscută,independent de cetățenia lor, lucrătorilor salariați și nesalariați,membrilor familiilor lor,turiștilor,studenților sau pensionarilor fie ca factori de producție,fie ca destinatari ai serviciilor ,ca viitori sau ca foști lucrători.

Unul dintre aspectele cele mai importante ale dreptului la libera circulație il constituie posibilitatea oferită cetățenilor Uniunii de a-și exercita ,în mod privilegiat în raport cu alți străini,un drept de intrare ,larg și aproape general,într-unul dintre statele membre ,altul decât cel de apartenență.Mai mult,acest drept este rezervat tuturor cetățenilor statelor care au semnat ,deja,Acordul Schengen pentru crearea unui spațiu comun fără frontiere interne.

Exercitarea dreptului de ieșire și de intrare se face exclusiv pe baza cărților de identitate sau pașapoartelor valabile ,fără a fi necesare vize sau îndeplinirea altor formalități echivalente.Exercitarea dreptului de ședere pentru o perioadă de cel mult trei luni se realizează tot în temeiul acestor documente de identitate,fără a mai fi necesare alte formalități.Dreptul de ședere într-un stat membru pentru perioade mai mari de trei luni apare condiționat pentru comunitarii inactivi de deținerea unor resurse suficiente ,astfel încât aceștia să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistența socială al statului membru gazdă în cursul șederii și a unor asigurări medicale complete în statul gazdă.Statul membru gazdă poate solicita cetățenilor Uniunii să se înregistreze la autoritățile competente ,dacă perioada de sejur depășește trei luni.Statele membre nu pot stabiliri valoarea “resurselor suficiente” ,ținându-se cont de situația personală .Valoarea resurselor suficinte nu poate fi mai mare decât nivelul sub care resortanții statului gazdă pot beneficia de asistentă socială.Dacă acest criteriu nu este aplicabil,nivelul “resurselor suficiente” este dat de pensia minimă de asigurări sociale plătită de statul gazdă.Curtea de Justitie a subliniat însă că interpretarea acestor condiții trebuie să se realizeze cu “respectarea principiilor generale ale dreptului și să evite orice ingerință disproporționată în exercițiul acestui drept”.

Instața comunitară a statuat de asemenea în sensul accesului cetățeanului European inclusiv la sistemul asigurărilor sociale ale statului pe teritoriul căruia se află ,altul decât cel de origine,pentru a nu-și întrerupe sejurul din cauza inexistenței condițiilor de subzistență.Curtea a aplicat în speță principiul non-discriminării pe motiv de naționalitate.”Asistăm astfel pe cale jurisprudențială la construcția progresivă a unui statut al cetățeanului Uniunii.”

Dreptul la libera circulație și sejur poate fi restrâns pentru motive de ordine publică,siguranța publică sau sănătate publică.Aceste motive nu pot fi convocate în scopuri economice.Măsurile care sunt adoptate în temeiul ordinii sau siguranței publice respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

Restricțiile aduse la libera circulație și ședere a cetățenilor europeni pe teritoriul statelor membre pot fi justificate din punct de vedere al sănătații publice doar de bolile cu potential epidemic ,astfel cum acestea au fost definite de Organizația Mondială a Sănătății ,de bolile infecțioase sau parazitare contagioase,dacă acestea fac obiectul unor dispoziții de protecție care se aplică resortanților statului gazdă .Cetățenii europeni pot protesta în fața instanțelor judecătorești sau a autorităților administrative competente aceste măsuri,autoritățile statale fiind obligate să le aducă la cunoștința dreptul de contestație și modalitățile exercitării lui,cu prilejur notificării măsurilor restrictive.

În Uniunea Europeană, libera circulație a lucrătorilor a fost unul dintre primele drepturi recunoscute cetățenilor de către legislația comunitară. Uniunea Europeană s-a fundamentat pe o filosofie a liberei circulații a cetățenilor.Însa, statele membre ale Uniunii Europene s-au confruntat cu situații specifice în ceea ce privește migrația, adoptând poziții și politici diferite referitoare la fenomenul migraționist. Ca urmare, în Uniunea Europeană, stabilirea unei politici comune privind migrația rămâne un obiectiv ambițios.

1.5.2.1. Dreptul la angajare și egalitatea de tratament

Libertatea în procesul angajării este instituită de Titlul 1 din Regulamentul 1612/68. Se prevede astfel că „orice cetățean al unui stat membru are dreptul să desfășoare o activitate, ca persoană angajată pe teritoriul unui alt stat membru, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat.” Specialiștii în dreptul comunitar sunt de părere că Regulamentul a consacrat existența unei adevărate piețe europene a muncii, acordându-se prioritate lucrătorilor comunitari în detrimentul celor proveniți din terțe țări.

Egalitatea de tratament presupune ca în fiecare stat membru străinul comunitar să fie asimilat naționalului,adică resortisantului altui stat să i se asigure drepturile și obligațiile de care se bucură naționalul.

Sunt avute în vedere următoarele drepturi:

1. dreptul de reunire a familiei,de care beneficiază soțul/soția și copii până la 21 de ani sau cei aflați în întreținerea celui care cere reunirea familiei;privește dreptul copilului de a avea acces la învătământul general.

2. dreptul la pregatire profesională (recunoscut după 1985) ce privește dreptul la formare profesională,inclusiv studii și pegmatite pentru o meserie;este susținut de politici comunitare de formare profesională,prin programe specializate.

3. egalitatea de remunerare,avantaje fiscale și sociale,protective socială și protective juridical identică (se au în vedere cazurile de accidente auto în care străinii comunitari au dreptul la aceleași indemnizații ca și naționalii,cât și reglementarea asigurărilor).

De aceste drepturi nu se bucură străinii care nu aparțin statelor membre UE.

Articolul 45 TFUE, și Regulamentul 1612/68 garantează egalitatea de tratament pentru cetățenii statelor membre care exercită o activitate salariată cu cetățenii statului membru de primire. Jurisprudența Curții de Justiție este constantă în în ceea ce privește principiului egalității de tratament a lucrătorilor migranți cu cei naționali. Aceasta respectă cu fermitate dispozițiile art. 7 din Regulamentul 1612/68 din 15 octombrie 1968, articol ce privește înlăturarea discriminărilor de tratament, inclusiv cele disimulate.

Cu privire la egalitatea de tratament, Directiva 2000/78/CE se aplică tuturor persoanelor, atât în sectorul public, cât și în cel privat, inclusiv organismelor publice, în ceea ce privește:

„condițiile de acces la încadrare în muncă, la activități nesalariate sau la muncă, inclusiv criteriile de selecție și condițiile de recrutare, oricare ar fi ramura de activitate și la toate nivelurile ierarhiei profesionale, inclusiv în materie de promovare;

accesul la toate tipurile și la toate nivelurile de orientare și de formare profesională, de perfecționare și de recalificare, inclusiv dobândirea unei experiențe practice;

condițiile de încadrare și de muncă, inclusiv condițiile de concediere și de remunerare

afilierea la și angajarea într-o organizație a lucrătorilor sau patronatului, sau orice organizație ai cărei membri exercita o anumită profesie, inclusiv avantajele obținute de acest tip de organizație.”

Această directivă nu vizează tratamentul diferențiat ce are la bază cetațenia și nu aduce atingere dispozițiilor și condițiilor privind admiterea și șederea resortisanților din țări terțe și a persoanelor apatride pe teritoriul statelor membre și orice tratament legat de statutul juridic al resortisanților din țări terțe a persoanelor apatride în cauză. De asemenea, directiva „nu se aplică plăților de orice natură efectuate de regimurile publice sau asimilate, inclusiv de regimurile publice de securitate socială sau de protecție socială. Statele membre pot prevedea ca prezenta directivă să nu se aplice forțelor armate în ceea ce privește discriminările pe motive de handicap și vârstă.”

În scopul ocupării unui loc de muncă, lucrătorul migrant va trebui să îndeplinească condițiile prevăzute de legislația națională, ca și lucrătorul provenind din statul de primire. Cele spuse anterior provin și din Directiva nr. 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale.

1.5.2.2. Beneficiarii libertății de circulație

Beneficiarii libertății de circulație sunt lucrătorii salariați și membrii lor de familie. Acest drept fundamental al persoanelor este „subordonat posesiei naționalității unuia dintre statele membre cu mențiunea de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în condițiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de Comisie.”

Conform art. 45 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, „libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii.” În același articol, paragraful 2, libera circulație a lucrătorilor „implică eliminarea între lucrătorii statelor membre a tuturor discriminărilor fondate pe cetățenie în ceea ce privește angajarea, remunerarea și celelalte condiții de lucru.”. De asemenea, în același articol, paragraful 3 se specifică drepturile lucrătorilor:

„de a accepta ofertele efective de muncă;

de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;

de a se afla în unul din statele membre în scopul exercitării unei activități conforme cu dispozițiile legislative de reglementare și administrare care cârmuiesc angajarea lucrătorilor naționali;

de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajați în acea țară în condițiile care se stabilesc de Comisie prin măsuri de aplicare.”

Totuși, o restricție importantă este adusă de paragraful 3 al art. 45 TFUE (fostul art. 39 TCE), prin care libera circulație a lucrătorilor poate fi limitată datorită unor motive de securitate publică, de sănătate publică, ori de ordine publică.

În general, cetățenii UE nu pot fi tratați diferit față de cetățenii unui stat membru în ceea ce privește accesul la un post, condițiile de muncă și avantajele sociale și fiscale. Cetățenii care sunt deja încadrați în sectorul public al unui stat membru nu dispun, conform legislației europene, de dreptul absolut de a fi transferați sau detașați în sectorul public al unui alt stat membru sau de a lua parte la un program de schimb. Statele membre sunt libere să ofere aceste posibilități și să stabilească reglementările aplicabile. În afara posibilităților speciale de transfer, detașare și schimb, în general, lucrătorii migranți trebuie să treacă prin aceeași procedură de recrutare ca și cetățenii statului membru gazdă. Totuși, apare o problemă de recrutare legată de concursurile organizate pentru recrutarea persoanelor care vor urma cursuri de formare specifice în scopul de a ocupa un post într-un anumit domeniu al activității de servicii publice (de exemplu, în învățământ sau în sectorul sanitar).

Lucrătorii migranți din UE care sunt deja calificați în domeniul respectiv trebuie să fie scutiți de la obligația de a urma cursurile respective, date fiind studiile și experiența dobândită în statul membru de origine. Curtea a decis, că un stat membru nu poate obliga un lucrător migrant calificat în domeniul respectiv să ia parte la o astfel de procedură de recrutare. În aceste cazuri, statul membru trebuie să aplice metode de recrutare diferite.

1.5.3. Dreptul de stabilire

În primul rând, vom sublinia că libertatea de stabilire reprezintă, acel drept, recunoscut resortisanților statelor din Uniunea Europeană, de a putea avea acces la activitățile nesalariale pe teritoriul statelor membre prin intermediul unei instalări materiale și eventual, juridice. Pe de altă parte, libertatea de stabilire reprezintă posibilitatea oferită resortisanților statelor membre din Uniunea Europeana de a avea acces la constituirea și conducerea unor organizații.

Dreptul de stabilire oferă posibilitatea unui resortisant de a contribui,intr-un mod stabil și continuu la viața economică a unei țări, alta decat țara de origine. Prin câștigarea unui profit se poate favoriza pătrunderea socială și economică în domeniul activităților nesalariale ale Uniunii Europene.

Libera circulație a serviciilor, alături de libera circulație a cetățenilor, reprezintă o componentă importantă de care depinde funcționarea pieței europene unice. Prin libera circulație a serviciilor, se oferă servicii țărilor membre UE, de la un sediu principal sau secundar, pe care il stabileste Uniunea. Fundamentul liberei circulații a serviciilor îl reprezintă necesitatea repartizării optime a tuturor factorilor de producție. Prin această repartizare se urmărește exercitarea unor activități comerciale și productive la toate nivelurile, în mediul economic și social.

Noțiunea de servicii, în dreptul comunitar relevă „ansamblul prestațiilor care nu cad sub incidența dispozițiilor referitoare la libera circulație a mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor. Ea are, așadar, un caracter rezidual sau subsidiar, dar poate fi clarificată în baza a trei criterii stabilite prin jurisprudența CJCE de la Luxemburg:

Prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit într-un stat membru al Uniunii Europene, altul decât acela al destinatarului prestației, astfel încât să existe o trecere a unei frontiere interioare UE;

Prestatorul trebuie să fi fost stabilit în spațiul Pieței unice europene;

Prestația trebuie să fie furnizată contra unei remunerații.”

Cel care prestează serviciile își poate exercita activitatea chiar și temporar, în țara în care este oferit serviciul. Deci, el nu trebuie să se stabilească pe teritoriul altei țări membre, deoarece atunci ne-am afla în situația prezenței libertății de stabilire.

Sectoarele de activitate unde se întâlnește prestarea serviciilor sunt:

publicitatea;

emisiunile televizate;

activitățile de intermediere;

activitățile financiare din sectorul bancar și al asigurărilor;

transportul și turismul;

organizarea jocurilor și a loteriilor;

sportul profesionist;

orice profesii liberale: medici, avocați, arhitecți, contabili.

Din altă perspectivă, dreptul la stabilire cuprinde dreptul de a porni și de a desfășura activități liberale, de a înființa și manageria întreprinderi ținând seama de legislația țării membre de stabilire pentru proprii săi resortisanți. Libertatea de stabilire, ce este prevăzută la articolul 49 din tratat, și libertatea de a presta servicii transfrontaliere, stipulată la articolul 56, sunt două libertăți fundamentale, esențiale pentru funcționarea eficientă a pieței unice europene.

1.5.4. Măsuri tranzitorii privind libera circulație a lucrătorilor români în Uniunea Europeană

Literatura de specialitate arată că dezbaterile politice referitoare la beneficiile migrației au stârnit de-a lungul timpului numeroase controverse. Impunerea de măsuri tranzitorii în 2004 de către cele mai multe state membre cu vechime ale UE și măsurile luate în cazul României și Bulgariei dovedesc acest lucru. Teoria economică standard vede migrația – percepută ca libertatea factorului de producție "muncă" de a căuta cea mai mare recompensă oriunde, fără obstacole – în mod clar ca fiind benefică, având capacitatea de a conduce atât la creșterea bunăstării lucrătorilor migranți, cât și la conturarea bunăstării agregate. De asemenea, există multiple cercetări și comunicări științifice care urmăresc să determine factorii care favorizează, respectiv descurajează migrația internațională a forței de muncă. De regulă, studiile dedicate migrației se axează pe folosirea unui set de factori pentru a găsi explicații și pentru a-i modela econometric din dorința de a prognoza influențele migrației și efectele relative ale acestui fenomen. Unii dintre specialiști consideră că "aproape toate modelele [legate de potențialul migrației], discutate în literatura de specialitate empirică explică migrația prin venituri și oportunități de angajare în țările respective și iau în calcul un set de variabile instituționale care ar trebui să capteze tipuri diferite de restricții în calea migrației și […] elemente specifice țărilor, cum ar fi geografia, limba și cultura". În același timp, specialiștii încearcă să găsească diferite tipuri de explicații cu privire la cauzele, efectele, externalitățile și caracteristicile acestui fenomen care a devenit foarte important ca dimensiuni mai ales în ultimul secol.

În cazul României, prin Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană din aprilie 2005, s-a dat posibilitatea impunerii unor măsuri tranzitorii la libera circulație a lucrătorilor. Măsurile tranzitorii sunt cele care reglementează dreptul fiecărui Stat Membru de a putea stabili politica de acces pentru încadrarea în muncă în ceea ce privește lucrătorii din Statele Membre ale Uniunii Europene ținând seama de situația existentă pe piața muncii autohtone astfel încât să nu se aducă prejudicii atât economice cât și sistemului de securitate socială.

În situația țărilor Uniunii Europene care nu aplică României măsuri tranzitorii privind libera circulație a lucrătorilor, se aplică legislația comunitară în materie (Regulamentul nr. 492/2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii), prin care cetățenii români se încadrează în muncă în condițiile în care se încadrează și și cetățenii statului membru.

Comisia Europeană a anunțat că începând cu 1 ianuarie 2012, nouă state au decis să-și mențină restricțiile pentru următorii doi ani pentru lucrătorii din România și Bulgaria. Singura țară care a ridicat restricțiile impuse muncitorilor români pe piața muncii, începând cu 1 ianuarie 2012, a fost Italia.

Dintre acestea primele care au notificat Comisia cu privire la decizia lor de a-și menține restricțiile pe piața muncii au fost: Marea Britanie, Germania și Irlanda. Prin urmare, cetățenii români și bulgari care intenționează să muncească în Marea Britanie ar trebui să obțină în prealabil un permis de muncă de la Agenția britanică pentru Frontieră (UK Border Agency). Această decizie face parte din „strategia Guvernului de la Londra de a reduce dependența angajatorilor față de muncitorii imigranți, în special în sectoarele unde se cere forță de muncă necalificată”, scopul principal fiind ajutarea șomerilor să-și găsească o slujbă.

Germania nu și-a deschis complet piața muncii pentru lucrătorii români și bulgari. În decembrie 2011, Guvernul de la Berlin a decis ca ucenicii, muncitorii sezonieri și persoanele cu o înaltă calificare din România și Bulgaria să nu mai aibă nevoie de permis de muncă pentru a lucra în Germania. Această decizie a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2012.

Spania a invocat clauza de salvgardare, iar Comisia a acceptat la 11 august 2011 cererea acestei țări de a reintroduce restricțiile pentru lucrătorii români până la 31 decembrie 2012. Motivul invocat a fost acela că rata șomajului în Spania a crescut foarte mult.

De asemenea, Belgia a refuzat să-și deschidă piața muncii pentru români si bulgari, prelungind restricțiile până la sfârșitul anului 2013. Reprezentanții organismelor abilitate au afirmat că cetățenii celor două state est-europene, care lucrează deja în aceasă țară, refuză să-și plătească contribuțiile sociale, înșeland astfel statul. În aceeași situație se află și statul olandez care a decis să își prelungească restricțiile pentru cetățenii români și bulgari până în anul 2013.

Luxemburg, Franța și Austria au anunțat Comisia Europeană la sfârșitul lunii decembrie 2011 că vor menține restricțiile pentru lucrătorii UE-2 până în 2013. Cauza invocată a făcut referire la creșterea șomajului în aceste țări și la efectele negative ale crizei globale. Prin urmare, lucrătorii români au acces liber în prezent la piața muncii din 16 dintre cele 25 de țări membre ale UE, 9 menținându-și restricțiile până în anul 2013 (Marea Britanie, Germania, Irlanda, Spania, Luxemburg, Belgia, Olanda, Franța și Austria).

Anual, țările membre care nu au deschis piața muncii pentru cetațenii români, publică o listă de meserii și sectoare/domenii de activitate deschise cetățenilor din noile state membre ale UE și a celor pentru care eliberarea permisului de muncă nu e condiționată de situația de pe piața națională a muncii.

În ultimii ani, s-a observat că Italia și Spania s-au dovedit a fi țările care au primit cei mai mulți români. Astfel, conform OECD numărul românilor care au plecat în Italia în 2009 a crescut cu 90.000 de persoane, în timp ce numărul total al românilor care trăiesc în Italia, a fost de aproximativ 887.800. În același timp, creșterea în Spania în 2009 a fost de aproximativ 30.000 de persoane, în timp ce numărul total al românilor care trăiau în Spania în 2009 era de aproximativ 751.700. Aceste țări s-au dovedit a fi cele mai atractive pentru români, datorită elementelor caracteristice economiilor lor și politicilor privind accesul forței de muncă românești. Un motiv important a fost faptul că limbile lor de origine latină sunt familiare și ușor de învățat de către români.

Numărul de imigranți români a rămas la un nivel foarte scăzut în Irlanda și Marea Britanie, arătând, printre altele, efectul măsurilor de tranziție pentru lucrători care, spre deosebire de prima rundă de aderare din 2004, au fost puse în aplicare atunci când România și Bulgaria au aderat la UE în 2007. Același lucru este valabil și pentru Germania, în cazul migranților români și bulgari.

Țara noastră face parte dintre țările care se confruntă cu fenomenul migrării, în special cu cel al emigrării. Tocmai de aceea analiza indicatorilor privind migrația este foarte importantă pentru factorii de decizie din România, care în ultimul timp au început să ia în considerare și tendințele demografice actuale, cu implicații majore atât pentru ocuparea forței de muncă, cât și pentru calitatea vieții. Astfel, considerăm justificată o analiză a cauzelor și efectelor acestui fenomen, dar în același timp, suntem conștienți de faptul că indicatorii calculați de către agențiile specializate presupun o serie de limitări impuse de lipsa de înregistrări statistice complete cu privire la numărul și caracteristicile celor care emigrează.

În ceea ce privește numărul românilor care au plecat la muncă în străinătate (migrația temporară), oficialii nu au date complete. De fapt, nici Ministerul Administrației, nici Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, nici Institutul Național de Statistică nu au dezvoltat metodologii adecvate pentru a urmări procesul și nu pot oferi informații concrete în acest domeniu. Ca urmare, în presa românească sunt răspândite date foarte diferite cu privire la numărul românilor aflați în căutarea de locuri de muncă în străinătate, în special în țările Uniunii Europene.

Când se vorbește despre migrație, în cazul României, este ușor să observăm că partea cea mai importantă o ocupă fenomenul emigrării. Astfel, în 2009, numărul total al românilor care lucrau în străinătate a fost estimat la aproximativ 3 milioane de persoane. Cu toate acestea, datele privind privind emigrarea românilor sunt incomplete.

Potrivit EUROSTAT, în 2010, un sfert dintre străinii aflați în țările membre UE sunt cetățeni din Turcia, România, Polonia sau Maroc. Cetățenii din Turcia și România sunt cei mai numeroși în rândul cetățenilor străini aflați în țările membre UE. În cazul cetățenilor UE care locuiesc în afara țării lor de origine, polonezii și italieni ocupă locul al doilea și al treilea, fiecare cu mai mult de un milion de cetățeni care locuiesc într-un alt stat membru. Printre străinii non-UE, cetățenii din Maroc și Albania urmează celor din Turcia (vezi figura 2.3).

CAPITOLUL II

EFECTE ECONOMICE ȘI SOCIALE ALE MOBILITĂȚII FORȚEI DE MUNCĂ

2.1. Efectele circulației forței de muncă în cadrul Uniunii Europene

Accesul la locurile de muncă dintr-un Stat Membru reprezintă un aspect fundamental al liberei circulații a persoanelor în cadrul Uniunii Europene. Această libertate include dreptul persoanei de a se deplasa într-un alt Stat Membru pentru a-și căuta un loc de muncă sau pentru a lucra acolo, fie ca lucrător independent, fie ca angajat. Din punct de vedere politico-economic, libera circulație a persoanelor urmărește crearea unei piețe comune a forței de muncă și promovarea unei cetățenii a Uniunii Europene, prin eliminarea barierelor în acest domeniu.

Accesul la piețele forței de muncă din Statele Membre presupune dreptul la egalitate de tratament în ceea ce privește condițiile de muncă, precum și dreptul la integrare socială, economică și culturală a lucrătorului migrant și a familiei acestuia în țara gazdă. Dreptul la libera circulație a lucrătorilor este completat și susținut de un sistem de coordonare a sistemelor de securitate socială și un sistem de recunoaștere reciprocă a diplomelor.

Mobilitatea ridicată a forței de muncă determină o creștere a oportunităților lucrătorilor în direcția găsirii unui loc de muncă, iar angajatorii de a găsi persoane cu calificări înalte, cu aptitudini corespunzătoare. Aceasta este o cale de a impulsiona ocuparea forței de muncă și creșterea economică. La nivelul Uniunii Europene, libera circulație a lucrătorilor are ca obiectiv principal deschiderea pieței europene de forță de muncă către toți lucrătorii din UE, toate acestea având ca scop pacea, prosperitatea și eficienței piaței interne a mărfurilor, serviciilor și capitalului.

Imigrația este o realitate a societății contemporane, cu implicații economice, sociale și politice. Susținând această idee, Anna Diamantopoulou evidenția faptul că, pe de o parte, în Uniunea Europeană unele State Membre se tem că ar putea fi depășite de acest fenomen, iar, pe de altă parte, există critici care califică Uniunea Europeană ca „fortăreața Europei”.

La nivelul Uniunii Europene, imigrația legală constituie un factor de favorizare a creșterii economice, în condițiile în care este gestionată eficient și canalizată spre sectoarele deficitare. De aceea, Marc Verwilghen argumenta că este nevoie de o campanie de conștientizare a publicului asupra aspectelor pozitive ale migrației, în condițiile în care aceasta este percepută în prezent, preponderent, cu conotație negativă. Totodată, este necesară o mai mare coordonare între politicile privind dezvoltarea și eforturile întreprinse pentru gestionarea eficientă a fenomenului migrației, cu atât mai mult cu cât îmbătrânirea populației va avea consecințe importante asupra pieței muncii, sistemelor de pensii și de sănătate, influențând tot mai mult modul în care este percepută migrația.

Populația Uniunii Europene poate crește ca urmare a imigrației sau a extinderii. În prezent, trebuie urmărită problema folosirii mâinii de lucru, eficientizarea utilizării resurselor umane. Drept urmare, politica Uniunii Europene se concentrează, în special, asupra pieței muncii și integrării sociale a imigranților care locuiesc legal în țările membre.

Dacă ne referim la dreptul de a practica o profesie într-o țară UE, putem spune că s-au înregistrat progrese în acest domeniu, însă mai sunt destule lacune cu privire la egalitatea de tratament între lucrătorii migranți și cetățenii respectivei țări.

Piața forței de muncă din Uniunea Europeană este în prezent fie permisivă, în unele state, fie restrictivă, în altele. Ea se adresează persoanelor calificate sau persoanelor care doresc să desfășoare activitățile neatractive pentru cetățenii UE. Se acordă o mai mare atenție utilizării „lucrătorilor oaspeți”. Angajarea oricărui lucrător din statele terțe se poate realiza într-o manieră care să determine evoluții economice și sociale pozitive în țările de origine ale imigranților. Aceștia sunt încurajați să se întoarcă în țările de origine cu un bagaj de cunoștințe extins, dar și cu un anumit capital financiar, pentru a sprijini îmbunătățirea nivelului de trai, nu numai local, ci și regional.

Există un feedback între dinamica demografică și politicile privind migrația. Aceste probleme sunt de o importanță deosebită pentru Uniunea Europeană în viitorul apropiat.

Evoluția unor factori ce favorizează migrație poate determina creșterea fluxului migrator spre țări mai dezvolate. Decalajul tehnologic, precum și diferențele veniturilor încasate de către angajați din diferite țări ale UE va determina indivizii să își asume risul de a emigra.

Diseminarea cunoștințelor tehnice și a metodelor moderne de lucru între statele afectate de fenomenul migrației se poate realiza prin intermediul circulației forței de muncă. De asemenea, în Uniunea Europeană, libera circulație a persoanelor determină dobândirea unui mod de gândire mai deschis, european.

Libera circulație a forței de muncă, fără orice intervenție din partea țării de origine sau a țării de destinație, are efecte pozitive.

În țara de origine poate să scadă rata șomajului și să crească salariile, iar migrarea forței de muncă poate reduce dezechilibrele înregistrate pe piața muncii. Concomitent pot apărea noi factori de creștere economică, și anume transferarea veniturilor migranților în țara de origine, precum și nivelul mai înalt al calificărilor pentru cei care se întorc.

Dacă privim din perspectiva țării de destinație, crește rezerva de resurse umane, aceasta având ca rezultat încetinirea creșterii salariilor și creșterea capitalului. Dacă plățile pentru muncă sunt egale în ambele țări, atunci lucrătorii nu mai sunt tentați să migreze. Astfel, migrația poate fi privită ca un proces cu implicații pozitive pentru ambele părți.

În cazul țărilor de destinație, forța de muncă imigrantă poate susține activitățile economice unde forța de muncă autohtonă nu le poate acoperi, fie datorită lipsei de calificare, fie de lipsa interesului pentru acele sectoare. Deci, acest influx de forță de muncă este benefic pentru țara de destinație

În ceea ce privește forța de muncă înalt calificată, unele țări membre UE facilitează accesul pe piețele muncii autohtone, deoarece acesta determină creșterea veniturilor din anumite activități economice, cu influențe benefice, pozitive asupra eficienței economice.

Creșterea forței de muncă determină nu numai sporirea și întinerirea ofertei piaței muncii, ci și o sporire a consumului ce semnifică și o creștere a ofertei generale. Astfel rezultă o creștere a PIB și, implicit, o îmbunătățire a nivelului de trai.

Diminuarea posibilităților propriilor cetățeni pentru a-și găsi un loc de muncă, ca urmare a competiției sporite și a dumping-ului social, reprezintă o temere a țărilor de destinație în ceea ce privește migrația forței de muncă. Lucrătorii imigranți și membrii familiilor lor trebuie sa se integreze în țara de destinație. Astfel, sunt necesare alocarea de resurse financiare, materiale și umane și rezolvarea tensiunilor și a problemelor sociale ce sunt susceptibile de a apărea urmare a diferențelor culturale.

Prin activitatea desfășurată de imigranți, se obțin efecte pozitive atât pentru statul primitor, urmare a veniturilor și producției realizate, cât și pentru statul de origine, prin remitențele și repatrierea know-how-ului acumulat de forța de muncă migranță în țările gazdă.

Sporirea volumului migrației determină sporirea remitențelor. Remitențele au o implicație deosebită asupra dezvoltării țărilor de origine, deoarece acestea reprezintă cea mai stabilă sursă de valută.

Există și implicații fiscale. Astfel, sumele de bani trimise în țară de către forța de muncă migrantă consolidează baza de impozitare a veniturilor, determinând creșterea veniturilor bugetului de stat.

Posibilitatea cetățenilor de a se angaja pe teritoriul altui Stat Membru determină reducerea ratei șomajului în țara de origine. Prin libera circulație a persoanelor lucrătorii își pot alege liber atât reședința, cât și ocupația. Dacă o persoană caută un loc de muncă în țara de origine și nu își găsește ceva care să corespundă asteptărilor sale, poate să se deplaseze și să se stabilească în statul în care a primit o ofertă avantajoasă. Este un mod prin care scade presiunea asupra bugetului asupra sistemului de asistență socială și de asigurări de șomaj din statul de origine. Șansele de angajare pentru un lucrător care revine din străinătate în țara de origine sunt mai mari, deoarece gradul de calificare crește, ca urmare a experienței dobândite. Această experiență asigură un nivel crescut al flexibilității forței de muncă și va ușura angajarea lucrătorului migrant, contribuind astfel la reducerea șomajului din țara de origine.

Prezența unor comunități de imigranți în țările de destinație, ca urmare a migrației, este considerată benefică din punctul de vedere al desfășurării mai facile a schimburilor culturale, economice, a promovării identității naționale.

Printre efectele negative ale migrației pentru țările de origine, se numără faptul că se pierde o parte importantă a forței de muncă înalt calificate și imaginea ce o formează migrația ilegală. Cei care emigrează ilegal trebuie, mai apoi reintegrați pe piața muncii și în societate.

Avantajul migrației pentru lucrătorii migranți îl constituie acea posibilitatea de a găsi un loc de muncă ținând seama de aptitudini și calificare, cu un salariu mai mare decât în țara de origine, care să le asigure un nivel de trai decent.

Conform prevederilor Regulamentului nr. 1612/68 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității, lucrătorii migranți au avantaje sociale și fiscale similare cu cele acordate cetățenilor proprii. De aceleași avantaje beneficiază și familia lucrătorului.

Contactul cu elementele de civilizație și de cultură din statul respectiv reprezintă o altă latură pozitivă a migrației. Dobândirea unor experiențe noi, a unor cunoștințe, obiceiuri au un efect pozitiv asupra dezvoltării individului.

De cele mai multe ori, lucrătorii migranți desfășoară activități care nu sunt în concordanță cu studiile absolvite, cu calificările și aptitudinile dobândite. În acest caz ei fac compromisuri acceptând meserii care sunt net inferioare cu pregătirea lor profesională. Rezultatul acestui fapt este că nu mai există continuitate profesională, disparând o parte din abilitățile necesare pentru a practica profesia respectivă când se va întoarce în țară, deci se observă impactul negativ pe care îl are acesastă întrerupere de activitate specializată.

Prin emigrarea personalului calificat, statul de origine nu mai poate beneficia de rezultatele investițiilor în formarea și calificarea resurselor umane, costul formării acestora fiind o cheltuială pe care nu o mai recuperează.

Posibilitatea obținerii unor venituri mai bune în țările de destinație, chiar dacă sectoarele unde migranții lucrează sunt prost plătite, determină acceptarea condițiilor oferite în țările membre. Migranții acceptă mai ușor un loc de muncă care are prestigiu scăzut dacă este un post temporar.

Însă, în lipsa de acorduri bilaterale în ceea ce privește securitatea socială, lucrătorul migrant din state care nu sunt membre UE, poate să se afle în neplăcuta situație de a nu beneficia de prestații de securitate socială și de a nu putea valorifica vechimea în muncă dobândită în străinătate.

Persoanele educate au o înclinație mai mare pentru migrație atunci când șansele de câștig care corespund aspirațiilor lor sunt mici. În același timp, aceste persoane au probleme de adaptare mai mici în țara de destinație, cunoscând limbi străine sau având abilități mai bune sau deprinderi care le permit să învețe mai repede.

Efectele plecării specialiștilor la muncă în străinătate se resimt pentru țara de origine în direcția scăderii dezvoltării tehnologice, reducerea veniturilor și a ratei ocupării pe piața muncii. Putem evita sau contracara aceste efecte prin diferite căi: motivarea financiară a specialiștilor, crearea unor rețele care să cuprindă pe de o parte, specialiștii din țară, iar pe de altă parte pe cei stabiliți în străinătate, schimburile de specialiști pe termen scurt, stimularea unor investiții ce au drept sursă sumele trimise în țară de specialiștii migranți.

Fenomenul “exodului de creiere” prezintă avantaje de ordin financiar, în special pentru țările de destinație. Există și dezavantaje pentru țările de destinație. În momentul în care cererea de specialiști este suplinită cu ușurință din străinătate, pot fi neglijate sistemele educaționale proprii, cheltuielile guvernului cu educația scad, impactul asupra procesului de inovație și de înnoire a tehnologiilor fiind negativ.

2.1.1. Impactul mobilității asupra țării de origine

Migrația are consecințe economice profunde pentru țările de origine – multe dintre ele folositoare, altele mai ingrijoratoare. Explorarea acestor consecințe a devenit un obiectiv major în dezbaterea actuală din jurul globalizării.

În multe țări în curs de dezvoltare, migrarea este o strategie de familie care vizează nu numai îmbunătățirea perspectivelor imigrantului, dar și pe cele ale familiei ramase in tara de origine. În schimbul sprijinirii mutarii, familia poate aștepta remitențe financiare atunci când migrantul este stabilit in tara de destinatie-transferurile care de obicei depășesc cu mult cheltuielile inițiale sau venitul ce ar fi putut fi câștigat în tara de origine. Aceste transferuri pot fi la randul lor folosite pentru finanțarea unor investiții majore, dar pot fi folosite și pentru nevoile imediate de consum.

În ciuda acestor recompense financiare, separarea este de obicei o decizie dureroasă ce implica costuri emoționale ridicate atât pentru cel ce sa muta cat și pentru cei rămași în urmă.

Faptul că atât de mulți părinți, soții și parteneri sunt dispuși să suporte aceste costuri dă o idee de cat de mare este perceptia lor in legatura cu recompensele pe care o sa le primeasca. Remitențele financiare sunt vitale în îmbunătățirea mijloacelor de subzistență a milioane de oameni din țările în curs de dezvoltare. Multe studii empirice au confirmat contribuția pozitivă a remitențelor internaționale bunăstării gospodăriilor, nutriției, produselor alimentare, de sănătate și condițiile de viață, în locurile de origine.

Observăm că migratia internaționala și problemele ce decurg de aici se află în centru atenției organizațiilor internaționale și a guvernelor din lumea întreagă. Avem de a face cu un dezacord între statele care vor să-și protejeze piața internă a muncii, pe de o parte, și drepturile individului care își alege să migreze pentru a avea un nivel de trai decent. În ceea ce privește țările de origine ale migranților, ce sunt privite țări exportatoare de forță de muncă, enumerăm următoarele efecte pozitive ale migrației cu scop de muncă:

scăderea presiunii șomajului asupra pieței forței de muncă, căci exportul forței de muncă prezintă și export de șomaj în momentul în care persoanele care pleacă la muncă în străinătate nu aveau un loc de muncă convenabil și remunerat în țară, sau, în cazul în care erau angajate în muncă, locurile de muncă eliberate pot fi suplinite de șomerii rămași în țară;

cea mai mare parte a efectelor pozitive ale migrației se referă la efectele ce se materializează în remitențe, care au incidențe și pot fi precizate prin impactul pozitiv asupra consumului, economiilor, a investițiilor, a creșterii economice și altor fenomene prin intermediul consumului;

familiarizarea migranților cu noi tehnologii și proceduri tehnice aplicate în țara de destinație,

investițiile migranților în țara de origine, finanțate din veniturile din muncă de peste hotare, efectuate de către migranți la întoarcere sau în perioada în care aceștia se află peste hotare, efectuate de către membrii familiilor migranților;

investițiile străine directe ale investitorilor din țările de destinație ale migranților, în al căror mecanism de atragere sunt implicați migranții etc.

În șirul efectelor pozitive ale remitențelor, se aliniază:

sporirea veniturilor populației țării de origine, dat fiind faptul că o parte din veniturile private ale migrantului, încasate din muncă desfășurată peste hotare – remitențele, se transferă pe adresa membrilor familiei acestuia – cetățeni ai statului de origine al migranților;

reducerea proporției persoanelor care trăiesc în sărăcie și chiar sărăcie extremă, prin acoperirea cererii de consum a familiilor recipiente. Este important să remarcăm faptul că fluxurile de remitențe sunt responsabile și pentru reducerea sărăciei rurale. De asemenea, considerăm important să menționăm că migrația economică externă, cu caracteristicile complexe ale ei, contribuie, în sens larg, la eradicarea sărăciei conform conceptului de sărăcie umană promovat de Națiunile Unite, care analizează sărăcia ca o componentă a sărăciei veniturilor, accentuând că echitatea, incluziunea socială, abilitarea femeilor și respectul pentru drepturile omului sunt importante pentru reducerea sărăciei.

acoperind cererea de consum a familiilor recipiente, remitențele ajung să fie economisite, astfel conduc la creșterea economiilor populației. Însă, din motive de diversă natură, preponderent din motive psihologice, doar o parte din economii ajung să fie economisite în sectorul bancar.

exercită influență pozitivă asupra contului curent al balanței de plăți externe. Influxurile importante de remitențe compensează deficitul contului curent al balanței de plăți externe, reducând astfel probabilitatea crizei balanței de plăți.

Creșterea producției în țară se poate atinge, în condițiile unei politici active de stat, prin investirea remitențelor în economia națională. Însă, chiar și în șituația în care cererea solvabilă suplimentară alimentată din remitențe este acoperită din importuri, efectul de multiplicare există, însă se propagă într-un mod mai specific și anume: consumul suplimentar al populației, alimentat din importuri, conduce la sporirea încasărilor din impozitele indirecte în bugetul de stat – taxe de import, taxa pe valoarea adăugată ș.a.

În același timp, șirul efectelor economice negative ale migrației externe pentru muncă asupra țărilor exportatoare de forță de muncă este cu mult mai lung. Efectele negative ale migrației economice externe la nivel macroeconomic sunt determinate de:

pierderea de P.I.B. din cauza reducerii cantitative a forței de muncă disponibile din țară. Exercițiile de descompunere a creșterii economice pe contribuțiile factorilor de producție, întâlnite în majoritatea modelelor de creștere economică, arată că reducerea ofertei de forță de muncă compromite potențialul de creștere economică;

scăderea P.I.B.-ului datorită reducerii potențialului de muncă și a resurselor intelectuale ale națiunii, care au o mare influență asupra nivelului și ritmului dezvoltării unei economii, deoarece se exprimă, prin gradul de instruire, capacitatea de cercetare științifică, prin valorile științifice, etc. În toate statele exportatoare de forță de muncă, se observă diminuarea ratei populației active ocupate în totalul populației, în economia autohtonă, pornind de la motivul că datele statistice atestă că peste 60% dintre emigranți au vârsta cuprinsă între 20 și 40 de ani. Aici se include și scăderea P.I.B-ului datorită pierderii creativității și neutralizării capacității de muncă a celor ce pleacă la lucru în străinătate sau chiar scăderea competitivității economiei naționale, ca rezultat a scăderii caracteristicilor calitative ale resurselor de muncă;

sporirea costului forței de muncă pe piața internă datorită reducerii ofertei forței de muncă autohtone;

pierderea de capital uman și intelectual, care a emigrat, precum și nerecuperarea de către stat a investițiilor în capitalul uman și intelectual, realizată prin sistemul educației, finanțat din surse bugetare (investițiile de stat în capitalul uman) ;

fenomenul de „exod al inteligenței”;

erodarea capitalului uman din punct de vedere calitativ, prin pierderea calificării avute, deoarece migranții nu sunt angajați în țările de destinație conform calificării deținute, deoarece, ocuparea unui loc de muncă în străinătate fie se face pe un post mai slab calificat decât pregătirea lui profesională obținută în țara de origine, fie se întâlnește tendința de polarizare a locurilor de muncă ocupate de lucrătorii migranți. Aici întâlnim super-calificații, pe de o parte, acel „exod al creierelor”, iar pe de altă parte, în proporție foarte mare, pe cei care ocupă locuri de muncă slab remunerate, slab calificate, refuzate de forța de muncă autohtonă, asociate cu o lipsa a protecției sociale sau una care lasă de dorit;

pierderea netă de venituri rezultată din subevaluarea muncii emigranților în țara de destinație;

creșterea fiscalității în urma scăderii ponderii populației active în totalul populației, deoarece emigrează populația activă și, respectiv, emigrează contribuabilii, deci, în acest context, am putea vorbi despre un „export de contribuabili”;

creșterea dezastruoasă a importurilor. Înclinația înaltă spre consum a populației, care a trăit o perioadă de sărăcie, trebuie să încurajeze extinderea puternică a sectorului productiv, însă companiile locale, deseori, sunt prea lente pentru a răspunde la semnalele cererii. Drept urmare, cererea se acoperă cu bunuri și servicii importate. Importurile cresc cu ritmuri galopante, depășind semnificativ exporturile, ajungându-se la deficite comerciale grave;

aprecierea cursului de schimb al monedei naționale, ce conduce la diverse dezechilibre în economie, în primul rând, la frânarea exporturilor. În mod normal, aprecierea monedei trebuie să se bazeze pe creșterea de productivitate în economie, în caz contrar, aprecierile nefondate ale monedei naționale pot provoca dezechilibre periculoase, ca dezindustrializarea sau apariția de diverse explozii corective în economie sau de instabilitate, din alte motive, a monedei naționale;

existența unei cantități sporite de monedă națională în economie, injectată în circulație, în urma intervențiilor băncii centrale pe piața valutară, precum și cererea mare pentru anumite bunuri (terenuri și case), conduce la creșterea artificială a prețurilor acestora și, în ansamblu, alimentează presiunile inflaționiste;

înrăutățirea șituației pieței naționale a muncii, ce are drept cauză reducerea din punct de vedere cantitativ și calitativ a ofertei naționale de forță de muncă. Piețele naționale ale muncii, prin atributele lor, nu pot reține forța de muncă necesară, aflându-se în dezavantaj, comparativ cu piețele din țările dezvoltate, precum UE, care oferă venituri ridicate; apariția unei situații ridicole caracterizată de existența paralelă a unei rate înalte a șomajului și unei cereri de muncă neacoperită la majoritatea categoriilor ocupaționale, și încetinirea formării unei culturi a muncii adecvată noului context – al globalizării: la populația rămasă, preponderent cu vârstă mai înaintată, deprinderile de muncă se conservă, și nu se adaptează la modelul occidental mai performant. În cazul migrației externe, comportamentul lucrătorului poate să se modeleze în funcție de mediul în care lucrează, să se adapteze în cazul muncii în străinătate și, poate fi conservator în cazul activității desfășurate pe piața muncii autohtone.

Activitățile desfășurate la nivel național pot fi eficientizate prin comportamente impuse. Există și excepții naționale, însă acestea nu sunt suficiente pentru a schimba stilul de muncă. Decalajele importante de performanță între țări, în ceea ce privește productivitatea, nivelul tehnic se vor menține și în viitorul apropiat.

La nivel microeconomic (individ, familii, gospodării/menaje) – pentru lucrătorul-emigrant și familia lui, efectele sunt diverse, însă soldul este pozitiv. Cele mai semnificative câștiguri la nivel microeconomic constau în:

câștigul unui venit, care să asigure reproducția forței de muncă a lucrătorului și a familiei sale, venit pe care migrantul, nu l-ar fi obținut în țara de origine, datorită nivelului mult mai redus al salariilor pentru același gen de activitate sau chiar a lipsei locului de muncă;

partea de venituri transferată către familia rămasă în țară – remitențele, permite ridicarea substanțială a nivelului de viață al beneficiarilor de remitențe, acoperind financiar necesitățile lor primare (pentru hrană, mărfuri de larg consum, îmbunătățirea condițiilor de trai, studii, etc.), ceea ce contribuie la reducerea sărăciei;

crește capacitatea de a economisi și de a investi a populației, în bunuri de folosință îndelungată (locuință, electrocasnice, mașini agricole etc.), sau pentru lansarea unei afaceri. În orice șituație, prin investiții se contribuie la sporirea avuției naționale și/sau la crearea unor noi locuri de muncă;

sporesc investițiile în educarea copiilor emigranților, cu veniturile de peste hotare, multe familii obțin posibilitatea să-și înscrie copiii la universități și să plătească taxele de studii. Copiii, pe viitor, pot să se angajeze în diferite sectoare ale economiei și pot contribui la prosperitatea economiei naționale.

câștiguri în plan profesional, cunoștințe, deprinderi, comportament, disciplină a muncii, securitate a muncii. La acestea, se adaugă sporul calitativ în planul relațiilor interumane, spiritul civic, implicarea în viața comunității.

2.1.2. Impactul mobilității asupra țării de destinație

După al-II-lea război mondial, Europa de Vest a asistat la deplasari substanțiale ale populației. Dupa perioadelor de ajustare și de decolonizare post-război, creșterea determinata a migrației forței de muncă de la sfârșitul anilor 1950 și 1960, și încetinirea migrației care rezultă în anii 1970 și 1980, refugiații și fluxurile de solicitanți de azil la începutul anilor 1990, UE a deschis porți pentru noi traiectorii ale migrației. Având în vedere complexitatea problemelor legate de migrație, aranjamente de tranziție au fost specificate de către tratatele de aderare ale UE din 2004 și 2007. Acestea se bazează pe formula 2-3-2: pentru primii doi ani urmand accesul la aderare la piețele forței de muncă din statele membre și depind de legile și politicile lor naționale. Măsurile naționale pot fi prelungite pentru o nouă perioadă de trei ani. Cu toate acestea, daca un stat membru al UE este de părere, după această perioadă, că piața forței de muncă a fost grav perturbată, este posibil ca aceste măsurile naționale sa fie extinse pentru încă doi ani.

Ca urmare a extinderii UE din 2004, Irlanda, Marea Britanie și Suedia au permis accesul imediat la piețele muncii lor. În ceea ce priveste prestațiile sociale, accesul la sistemele de protecție socială din Irlanda și din Regatul Unit depind de durata de ședere și de ocuparea forței de muncă. Acest lucru este în contrast cu Suedia, care a decis să aplice Normele europene comunitare. În faza a doua a acestor aranjamente, alte opt state membre au deschis piețele forței de muncă în noiembrie 2008 (Spania, Finlanda, Franța, Grecia, Portugalia, Italia, Olanda și Luxemburg). Cele mai multe dintre statele membre UE15 au declarat că au menținut restricțiile, ca au simplificat regimurile naționale de acces existente sau procedurile de diferite grade, sau au liberalizat regulile de acces în anumite sectoare sau profesii (Belgia, Germania și Danemarca).

Germania și Austria au decis să mențină măsurile naționale pentru a doua fază. În ceea ce privește extinderea din 2007, UE25, zece state membre (Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Polonia, Slovenia, Slovacia, Finlanda și Suedia) au liberalizat accesul lucrătorilor bulgari și români la piețele de muncă.

Unul dintre principalele motive pentru adoptarea măsurilor tranzitorii a fost o frica de migrație în masă din noile state membre. Există un multe studii în domeniu care încearcă să estimeze potențialul migrației după extindere. Aceste studii prezic că, în general, între 2 și 4 la sută din populația noile state membre "se va muta in țările UE15 pe termen lung, ceea ce constituie aproximativ 1 la sută din populație UE15. Unele studii, cu toate acestea, estimează o limită superioară a migrației potențialul de a fi de 7-8 la sută din populația noilor state membre. Toate aceste studii sunt bazate pe puternice ipoteze, scenarii pentru țări din afara ețantionului, și iau în considerare diferențele în aranjamentele tranzitorii.

In mod remarcabil, proporția indivizilor care intenționează să emigreze după extinderea din 2004 s-a dovedit a fi mai mare în noile state membre decât în vechiul UE15, în timp ce a fost mai mică înainte de extindere.

Cu toate acestea, ca urmare a eșecurilor de coordonare și a diversitatii migrației, acești imigranți sunt inegal distribuiți în diferite state membre, unele țări confruntându-se cu o creștere relativ mare a numărului de imigranți. Potrivit acestor rapoarte, Marea Britanie, Austria și Irlanda au cele mai mari creșteri ale imigrației, ca o consecință a extinderii Uniunii Europene. Cu toate acestea, în primul trimestru al anului 2005, proporția populației în vârstă lucratoare din zece noi state membre în UE-15 "a fost destul de mică, variind de la 0,1 la sută în Franța și în Țările de Jos la 1,4 la sută în Austria și 2 la sută în Irlanda ". Rapoartele Comisiei Europene, de asemenea, sugerează că nu există dovezi concludente ale unei legături directe între amploarea fluxurilor de migrație și dispozițiile tranzitorii ce au loc.

Beneficiari ai procesului imigrației pentru muncă sunt:

Proprietarii de afaceri, care beneficiază de forță de muncă flexibilă. Imigranții pledează, în special, pentru ocuparea locurilor de muncă necalificate, sezoniere și/sau sensibile la fluctuațiile ciclurilor de afaceri. Astfel, întreprinderile pot, cu lejeritate, angaja sau elibera forța de muncă după necesitate și fără obligații sociale. Acest fapt conduce la o mai mare eficiență și profitabilitate pentru proprietarii de afaceri și la o productivitate mai mare – benefică pentru întreaga economie.

Potențialul sporit de forță de muncă în țările de destinație, suplinit de oferta de muncă a imigranților, oferă companiilor autohtone stimulente pentru a reduce atractivitatea ofertelor de muncă. Proprietarii de afaceri, în general, economisesc enorm la capitolele: costurile muncii și beneficiile angajaților: imigranții vor lucra mai multe ore, pentru mai puțini bani, vor accepta un salariu mai mic, comparativ cu salariile muncitorilor nativi, vor avea pretenții mai mici referitoare la condițiile de muncă și vor solicita mai puține/sau deloc beneficii sociale.

Consumatorii din țara de destinație se bucură de beneficii majore rezultate din imigrarea forței de muncă: costurile de muncă mai mici permit proprietarilor de afaceri să scadă prețurile mărfurilor produse. Nivelul redus al prețurilor la bunurile de consum prezintă avantajul consumatorilor atât imigranți, cât și nativi, căci le permit tuturor procurarea de bunuri și servicii la prețuri accesibile.

Economia, în ansamblu, obține beneficii din calificarea imigranților. Imigranții calificați și chiar mulți imigranți necalificați posedă capacități antreprenoriale. Cercetările comportamentului migranților economici demonstrează că există un proces de autoselecție a persoanelor implicate în actul de migrare: mai frecvent, migrează persoanele mai curajoase, care pot să-și asume riscuri și sunt auto-motivatori. Imigranții, deseori, se dovedesc a fi primii în implementarea inovațiilor tehnologice și creează locuri de muncă. În perioada 1995-1998, 30% din întreprinderile din șilicon Valley15, inclusiv Google, au fost inițiate de către imigranți chinezi și indieni. Chiar și imigranții necalificați, adeseori, inițiază afaceri de familie și în asociații.

Alt avantaj pentru țările importatoare de forță de muncă ar fi capacitatea de consum adițională a imigranților, care stimulează creșterea economică.

Toată populația din statul de destinație beneficiază atunci când imigranții ocupă locurile de muncă, cunoscute sub numele de 3Ds (dirty, dangerous and difficult) – murdare, periculoase și dificile, care nu îi atrag pe lucrătorii nativi. În același timp, economiile țărilor dezvoltate sunt foarte dependente de muncile manuale și locurile de muncă din sectorul de servicii, de construcții, tutori, lucrători casnici, servicii de îngrijire etc. Odată ce imigranții îndeplinesc aceste munci, lucrătorii nativi se eliberează și pot obține locuri de muncă la un nivel superior.

Emigrarea populației tinere și instruite, în timp, generează fenomenul îmbătrânirii demografice, care comportă urmări nefaste pentru stat, generate de gradul de dependență economică a celor bătrâni și va necesita creșterea considerabilă a cheltuielilor pentru serviciile medicale, asigurarea socială sau de alt gen al pensionarilor și presiunea sporită asupra șistemelor actuale de asigurare cu pensii, finanțate doar din venituri curente, fiind dependente de cotizațiile plătite de generația curentă a angajaților. În prezent, șistemele de pensii suportă presiuni sporite, deoarece exodul forței de muncă reduce baza perceperii cotizațiilor. În același timp, statele exportatoare de forță de muncă au fost scutite de cheltuielile sociale legate de susținerea migranților plecați la muncă peste hotare (care, teoretic, ar trebui să fie mai mici decât cotizațiile plătite în cazul în care aceste persoane ar fi încadrate în câmpul muncii). Generalizat, declarăm că migrația economică produce efecte distructive asupra șistemului de asistență socială;

Beneficiile pentru societate cresc și pe baza generațiilor următoare ale imigranților. Copiii și nepoții imigranților, în medie, învață mai bine la școală și sunt mai productivi decât colegii lor autohtoni. În rândul imigranților de generația a doua și a treia, ocuparea forței de muncă este mare și respectiv bunăstarea societății este în creștere. Comunitățile de imigranți, ca grup, au tendința sporită de a plăti impozite și de a crea locuri de muncă, ca apoi (posibil, abia la bătrânețe) să se întoarcă în comunitățile lor.

Statele țărilor-gazdă, preponderent țări dezvoltate, în prezent, se confruntă cu probleme demografice: de menținere a nivelul populației, structurii pe vârste a populației, fertilitatea scăzută și speranța mare de viață. În aceste țări, există pericolul de creștere și denaturare a ratelor de dependență economică pe viitor. Imigranții reprezintă un „panaceu” la această dilemă, deoarece, în marea lor parte, se află în vârsta activă de muncă și sunt de vârstă fertilă. Ei contribuie la creșterea populației și stimulează raportul de dependență economică în direcție favorabilă.

Statul-gazdă economisește resurse financiare publice, deoarece importul forței de muncă calificate permite economisirea cheltuielilor aferente procesului de educație și pregătire profesională finanțat din surse bugetare.

Statul-gazdă suportă cheltuieli reduse de susținere a forței de muncă, deoarece în majoritatea statelor de destinație, imigranții nu sunt eligibili la programe sociale de susținere a populației, cum ar fi: accesul la servicii medicale, accesul la educație gratiută, asigurarea cu locuințe etc.

Statul-gazdă suportă cheltuieli reduse de asistență socială, deoarece mulți imigranți (în funcție de legalitatea și durata încadrării în muncă în țara-gazdă) nu beneficiază de pensii sau beneficiază de pensii reduse.

Proprietarii de afaceri, deoarece costul forței de muncă importate este scăzut (deseori diferența de cost al muncii este considerabilă) și, ca urmare, bunurile și serviciile produse de ei devin mai competitive după preț pe piața internațională, urmare a șinecostului scăzut.

În continuare, produsele, relativ, mai ieftine se exportă fie la prețuri internaționale și se încasează supraprofituri, fie la prețuri mai reduse, iar economia, în ansamblu, câștigă din creșterea volumului exporturilor.

Prețurile reduse la bunuri și servicii moderează nivelul inflației și deci – imigranții „ajută” organele abilitate în gestionarea inflației și implicit întreaga societate și economie a țăriigazdă.

Perdanți ai procesului imigraționist cu scop de muncă se consideră:

Proprietarii de afaceri, beneficiarii forței de muncă ieftine și flexibile a imigranților, dar care, deseori, nu realizează că, câștigurile pe termen scurt din rentabilitatea muncii, de fapt, conduc la pierderi pe termen lung. Aceste companii, temporar, nu șimt nevoia să facă reforme, să modernizeze sau să investească în productivitatea lucrătorilor lor și, astfel, compromit competitivitatea lor pe termen lung pe piața aflată în proces de globalizare, care cere o competitivitate sporită.

Lucrătorii nativi, care încasează un preț mai mic pentru muncă lor sau chiar intră în șomaj. Majoritatea experților cred că aceste pierderi, în general, nu sunt semnificative. În ceea ce privește ratele șomajului – rar se întâmplă ca imigranții să „fure” locuri de muncă de la lucrătorii nativi. Este mult mai probabil ca unii imigranți nou-sosiți să fure locuri de muncă de la imigranții cu ședere mai lungă. Cu toate acestea, se atestă un mic efect negativ asupra nivelului salariilor nativilor, mai ales în rândul muncitorilor necalificați. Aici este important să menționăm că această scădere de salarii este compensată de câștigul nativilor din prețuri mai mici la bunurile de consum și din creșterea economică generată de contribuția cu muncă a imigranților.

Muncitorii nativi și chiar muncitorii imigranți, care suferă când există puține stimulente pentru angajatori de a îmbunătăți condițiile de muncă, căci atunci când companiile nu au nevoie să concureze pentru forța de muncă, nu este necesară sporirea atractivității locurilor de muncă.

Statul de imigrație, căci imigranții beneficiază de servicii publice de ordin general și/sau avantaje sociale, nu în conformitate cu contribuțiile lor fiscale. Este greu de efectuat estimări precise, deoarece statele lumii au diferite prevederi în legile naționale și locale privind eligibilitatea imigranților la educație, sănătate și servicii de asistență socială, precum și diverse instrumente utilizate pentru a colecta impozite și taxe de la imigranții ilegali. Unii cercetători cred că, în timp, imigranții ajung să plătească pentru utilizarea serviciilor publice prin contribuții fiscale și contribuția la dezvoltarea economică generală a societății, dar „recuperarea totală a cheltuielilor” poate dura mai mult de o generație.

Statul și localnicii, care au pierdut locurile de muncă în favoarea imigranților. Statul suportă cheltuieli cu indemnizațiile de șomaj plătite nativilor, în loc să utilizeze aceste fonduri în alte scopuri de dezvoltare.

Statul și localnicii, în șituațiile în care legislația autohtonă oferă condiții de acces imigranților la programele de susținere socială a forței de muncă.

2.2. Aspecte privind exodul creierelor (brain-drain) în contextul actual

Capitalul uman joacă un rol deosebit de important în dezvoltarea economică a unei țări. Scurgerea de inteligență, exodul creierelor fără un „feedback” cu efect pozitiv e dăunător țării de origine, prefigurând chiar o înrăutățire a situației economice și sociale a acesteia din urmă. Ideal ar fi ca statul să ia măsuri de politică economică pentru reducerea acestor fluxuri migratorii cu educație superioară, bine pregătiți profesional, prin politici economice, sociale și fiscale adecvate.

Indivizii talentați și instruiți din punct de vedere profesional sunt tentați să plece din țara de origine din cauza lipsei condițiilor socio-economice și a unor salarii decente ce nu pot acoperi nivelul lor de trai. Investițiile pentru instruirea individului sunt pierdute în momentul în care acesta se hotărăște să părasească țara în care s-a format profesional. În aces caz, țara de origine suferă o pierdere mai mare decât în situația când indivizii care au studiat în afara țării nu mai revin în țara de origine. Majoritatea studiilor efectuate pe această temă relevă că apar două efecte negative distincte, pe de o parte, se pierde potențial intelectual, științific, economic și cultural, iar pe de altă parte se poate vorbi și de o pierdere fiscală determinată de migrație, ce se răsfrânge asupra solidarității sociale. Contribuabilii țării de origine a emigranților au plătit costul educației acestora și vor plăti și costul îngrijirii lor ca vârstnici. Miloș și Corduneanu subliniază în această privință că mobilitatea factorilor de producție, precum capitalul uman, afectează sistemul de pensii, unul dintre obiectivele principale ale acestui sistem fiind acela de a încerca să minimalizeze “acele distorsiuni din comportamentul economic al individului care determină migrația ofertei de muncă a acestuia și economisirea în afara sistemului național de pensii”. De asemenea că printre obiectivele politicilor viitoare ale Uniunii Europene, și în consecință ale României ar trebui să se regăsească “crearea unor oportunități de angajare și ocupare”, inclusiv pentru “numărul în creștere a persoanelor vârstnice”.

În literatura de specialitate există numeroase definiții date termenului de “brain drain”. Societatea Regală din Londra a utilizat, prin intermediul membrilor săi, expresia „braindrain” pentru a descrie fluxurile de știință și tehnologie dinspre Marea Britanie spre Canada și Statele Unite la începutul anilor 1950.

„Brain drain” sau exodul creierelor a fost definit ca “o pierdere de personal profesionist instruit către o alta națiune, care oferă o mai mare oportunitate”. “Brain drain” – “se referă la migrația selectivă a personelor talentate și educate din națiunile sărace către cele bogate”.

În general, “exodul creierelor are loc cu pierderi semnificative de personal cu înaltă calificare, și puține reacții economice compensatorii”. Este vorba despre corespondență între o pierdere semnificativă de forță de muncă foarte educată și consecințele economice negative care urmează.

Soluționarea problemelor demografice cât și a celor economice la nivelul UE ține de fenomenul de circulație liberă, de fenomenul de brain-drain (circulația „creierelor”); migrația liberă nu trebuie să mai fie considerată în opoziție cu deschiderea pieței muncii și cu sistemele de securitate socială din UE. De asemenea, „dezvoltarea mai pronunțată și intrarea companiilor multinaționale pe piețele noi, reprezintă, o tendință actuală și, în același timp, o formă de brain-drain”.

Printre motivațiile stau la baza intențiilor migranților calificați de a muta într-o alta țară, putem enumera salariile mici din țara de origine, condițiile socio-economice oferite, lipsa posibilităților de dezvoltare profesională. Printre motivele ce determină lucrătorii cu studii superioare să revină în țara de origine putem enumera: îmbunătățirea situației la domiciliu, sentimentul de apartenență la o cultură și societate, precum și realizarea unui obiectiv specific.

Oamenii pot migra în străinătate din mai multe motive, inclusiv salarii mai mari, facilități mai bune și mai multe oportunități de avansare. Țările de destinație promovează imigrarea profesioniștilor și prin unități de recrutare și sisteme de selecție care facilitează intrarea. Aceste sisteme de selecție urmăresc atragerea celor mai bune și mai strălucite minți din țările de origine și privarea acestor țări de persoanele cele mai calificate – persoane pentru care s-au făcut investiții mari în educație și capital uman, de multe ori pe cheltuiala publică.

Exodul de creiere este un motiv real de îngrijorare, pentru că poate avea consecințe grave pentru dezvoltarea durabilă în țările în curs de dezvoltare, în special în cele mai puțin dezvoltate. Plecarea migranților calificați reduce capacitatea unei țări de creștere economică pe termen lung. Țările pierd o parte semnificativă din forța de muncă calificată. Statul investește în educația tinerilor, firmele locale investesc în formarea salariaților. Toate aceste investiții nu sunt recuperate dacă aceștia se decid să părăsească țara de origine pentru a lucra într-o țară unde munca prestată le este recunoscută la altă valoare. Pentru că tinde să aibă efecte cumulative, emigrarea oamenilor foarte bine pregătiți poate face foarte dificilă crearea know-how-ului necesar pentru dezvoltarea produsului și pentru adaptarea tehnologiilor de producție importate la condițiile locale existente. Mai mult, emigrarea lucrătorilor cu înaltă calificare, instruiți în instituțiile publice, reprezintă o pierdere a eventualelor câștiguri aduse societații de investițiile sale în învățământul superior.

Migrația mai multor persoane cu înaltă calificare poate afecta, de asemenea, mișcările de capital. Țările care nu au personal local suficient de calificat pot să nu atragă investiții străine directe (ISD) din companiile care ezită să investească acolo. În plus, imigranții se pot îndepărta nu numai cu educația lor, dar și cu cantități semnificative de capital. Aceștia sunt, de fapt, încurajați de unele țări de destinație. O serie de țări dezvoltate, inclusiv Australia, Noua Zeelandă și Statele Unite, au programe de pentru migrația de afaceri, migrația antreprenorilor sau de afaceri cu relocare, care necesită o investiție minimă de capital.

Unul din efectele directe ale migrației creierelor este reducerea stocului de capital uman, care este esențial productivității și creșterii economice. Dar aceasta pune în joc un număr de factori care pot promova creșterea economică. De exemplu, emigrarea pe scară largă a lucrătorilor din domeniul TIC din Asia, în special din India, a avut o serie de efecte asupra țărilor de origine sub forma transferului de competențe, externalizarea aranjamentelor și fluxurilor de investiții. Promisiunea unor venituri mai mari realizate prin migrație poate chiar încuraja mai multe investiții în învățământul public și privat, decât ar fi fost altfel prevazut. Expatriații care rămân în străinătate pot, de asemenea, afecta în mod pozitiv dezvoltarea țării lor de origine, la care vor contribui prin intermediul fondurilor de remitențe și al transferului de cunoaștiințe, tehnologie și investiții care servesc la creșterea productivității și a dezvoltarii economice.

Remitențele sunt acele transferuri bănești spre țara de origine, iar cele asociate forței de muncă migrante ca fluxuri transmise de migranți spre familii, prieteni, văzute ca o compensație pentru fenomenul de „brain-drain” și, în general, pentru ieșirile de capital uman. Beneficiarii remitențelor sunt, la nivel microeconomic familiile rămase în țară. La nivel macroeconomic, efectele remitențelor pot fi evidențiate prin creșterea consumului intern, susținerea balanței de plăți, dar există și efecte asupra inflației, exporturilor și importurilor.

Migrația de revenire a fost dintotdeauna privită ca o strategie bună pentru a inversa fenomenul "brain drain", și un interes considerabil a fost exprimat în revenirea lucrătorilor calificați ca un factor pozitiv major pentru dezvoltarea țărilor de origine. În acest sens, există un nou concept în dezbaterile actuale ale proceselor migraționiste, și anume “circulația de creiere” (brain circulation). Este vorba de ciclul pe care îl realizează în special tinerii absolvenți de universități și tinerii specialiști. Ei se deplasează în străinătate pentru a-și continua studiile postuniversitare sau pentru a face un stagiu sau schimb de experiență, pentru ca mai târziu să se întoarcă în țara de origine, aducând cunoștințe, aptitudini noi și transfer de tehnologii.

Un studiu OECD cu privire la migrația de revenire în statele sale membre analizează când se întorc migranții și de ce. Potrivit studiului 20-50 % din migranți (în funcție de țara de destinație) pleacă în termen de cinci ani de la sosirea lor, fie să se întoarcă acasă fie se mută într-o țară terță (migrație secundară). Acest procent variază în funcție de țara de destinație: unele țări, cum ar fi Canada, Noua Zeelandă și Statele Unite, au mai mult succes decât țările europene în a păstra imigranții. Persoanele fizice aleg revenirea în țara de origine datorită faptului că nu reușesc să se integreze în țara gazdă, au preferințe personale pentru țara lor de origine, au realizat anumite economii și doresc să își atingă un anumit obiectiv în țara de origine, oportunități de angajare în țara de origine datorită experienței dobândite în străinătate.

Migranții pot contribui la dezvoltarea țării de origine. Contribuția migranților la dezvoltarea țării lor de origine depinde de combinația de resurse pe care le transferă înainte și la momentul întoarcerii lor. Astfel, persoanele care se întorc din cauza ultimelor două motive sunt mai în măsură să contribuie la dezvoltarea țării de origine decât cei care se întorc acasă din cauza primelor două.

Impactul real al migrației de revenire depinde de o serie de factori, inclusiv de motive pentru a reveni, timpul de întoarcere, și a momentului revenirii. Momentului revenirii este crucial pentru mai multe motive.

Dacă migranții se întorc după o perioadă suficientă de timp, în care au obținut în țările de destinație, calificări și competențe suplimentare, experiență în muncă și resurse, în același timp cu dezvoltarea capitalului social în formă de rețele și legături cu cei de acasă, aceștia vor fi mai bine pregătiți pentru reintegrarea și ocuparea forței de muncă în țările lor, la întoarcere.

În contrast, un migrant care se întoarce după numai o scurtă perioadă petrecută în străinătate nu poate fi capabil să ofere prea multe beneficii în țara lui la întoarcere. Revenirea durabilă este cea mai benefică.

În plus față de cei care se întorc acasă definitiv după o perioadă scurtă lucrată în străinătate, există, de asemenea, lucrătorii migranți, care în mod regulat se deplasează între cele două țări. Acest fenomen este descris ca o migrație circulară. În acest caz există mai multe plecări și reveniri în timpul ciclului de viață al migrației. O atenție crescândă este acordată migrației circulare ca instrument pentru promovarea avantajelor reciproce ale migrației atât în țările de origine cât și în țările de destinație.

Conceptul este suficient de larg pentru a ține seama de ambele sisteme de migrație temporară și mișcările diasporei între țările de origine și țările de destinație. În cazul migrării forței de muncă foarte calificată, circularitatea înseamnă că țările în curs de dezvoltare nu pierd permanent competențele. Pentru muncitorii necalificați, programele de migrație circulară pot oferi căi de migrație legale și sigure. Migrația circulară ajută, de asemenea țările dezvoltate să îndeplinească nevoile pieței forței de muncă, fără să se asigure rezidență permanentă sau integrare.

Chiar și așa, imigrația actuală și regimul de vize din țările dezvoltate rămân bariere semnificative pentru circulația liberă.

Migrația poate avea beneficii pentru toate părțile implicate, indiferent că este vorba de țările emitente, țările receptoare sau migranții înșiși. Nu putem spune că nu există câștigători dar și perdanți în acest proces, însă efectul global net este pozitiv.

Țările de origine ar putea încuraja întoarcerea emigranților prin instituirea unui mediu de afaceri mult mai prielnic și mai avantajos pentru ei, care să le confere multiple oportunități profesionale, prin elaborarea unor strategii de promovare a personalului calificat, a unor planuri de măsuri pentru gestionarea fenomenului migraționist. De asemenea, se impune promovarea unui management modern, performant, care să asigure o utilizare eficientă a resurselor umane și materiale. Îmbunătățirea condițiilor de lucru în sectorul public, creșterea investițiilor în educație și cercetare, identificarea unor locuri de muncă pentru cei cu nivel de studii ridicat care au lucrat în strainatate si se intorc în țara de origine sunt nevoi ale țărilor care se confruntă cu un exod masiv de persoane calificate.

2.3. Mobilitatea internațională pentru educație

În ultimii ani, un număr tot mai mare de tineri a inceput sa migreze – cel puțin temporar – pentru a-și completa educația. Acești studenți internaționali nu sunt întotdeauna considerați migranți, în sensul formal, dar ei au un impact economic și social semnificativ, atât în țările pe care le lasă în urmă și cât și în cele în care studiază. În multe cazuri, această migrare pentru educație este, de asemenea, un preludiu pentru sejururi mai lungi în străinătate și chiar emigrarea permanentă.

Decizia de a studia în străinătate, și unde anume, depinde de un spectru larg de factori culturali, educaționali, economici și sociali. Factorii care determină alegerea unei destinații străine includ:

– politica imigrației pentru studenții străini a țării de destinație (sau de viză): determinanți sunt factorii referitori la ușurința de obținere a vizei, posibilitatea de a lucra în timpul studiilor sau de a rămâne în țară după finalizarea studiilor;

– posibilitățile de ocupare a forței de muncă în țara gazdă și țara de origine: țara gazdă va fi mult mai atractivă în cazul în care studenții pot lucra acolo după terminarea studiilor, sau în cazul în care atunci când se întorc acasă calificările lor sunt apreciate pe piața forței de muncă locală,

– recunoașterea competențelor și a calificărilor străine în țara de origine și țara gazdă: lipsa frecventă a oricărui cadru formal pentru o astfel de recunoaștere explică parțial succesul mobilității studenților în cadrul programelor universitare comune sau parteneriate între unități – care să conducă la dubla recunoașterea automată a creditele obținute în cadrul unității partenere. Pe de o parte, lipsa recunoașterii diplomelor și calificărilor profesionale obținute în țara de origine poate induce mobilitatea. Elevii pot alege să urmeze studiile în altă țară, deoarece s-au decis să se stabilească și să lucreze acolo și nu au de aleges decât să obțină calificări și diplome locale ce le-ar permite să facă acest lucru. In plus, titlurile și calificările obținute în țara gazdă se pot bucura de o mai mare recunoaștere internațională. Pe de altă parte, lipsa recunoașterii calificărilor străine inhibă mobilitatea pe măsură ce aceasta poate obliga studenții să își reia studiile din nou de la zero în străinătate sau de a limita perspectivele lor de a găsi locuri de muncă la întoarcerea în țara lor de origine. UNESCO și OCDE au elaborat liniile directoare pentru Dispozițiile Calitative în Invățământul Superior Transfrontalier, cerând o mai mare transparență și cooperare internațională ca mijloc de facilitare a recunoașterii internaționale a competențelor.

– costul studiilor în străinătate (taxe de școlarizare, costuri de întreținere, luând în considerare asistența financiară) comparativ cu țara de origine: cu cât sunt mai mici diferențele de cost cu atât numărul studenților va fi mai mare. În plus față de proximitatea geografică și culturală, unul dintre motivele pentru care studenții din Uniunea Europeană preferă să studieze în Marea Britanie, o țară vorbitoare de limbă engleză, este, fără îndoială, faptul că plătesc aceleași taxe de școlarizare ca și studenții locali.

– reputația și presupusa calitate a instituțiilor și a sistemului de învățământ în țara gazdă, în comparație cu țara de origine: O țară de destinație percepută ca având un avantaj în acest domeniu este un stimulent al mobilității. Clasificările internaționale fac posibilă compararea instituțiile de învățământ superior din întreaga lume.

– posibilitatea de alegere în învățământul universitar oferită în țara de origine și posibilitățile de acces: limitarea admiterii în învățământul superior și în a alege unele cursuri ar putea determina pe studenți să meargă în străinătate.

– existența unor rețele de studenți sau foști studenți din țara de origine: Atunci când se prezintă informații despre instituțiile din străinătate relativ insuficiente, recomandările de la alți studenți vor juca un rol important, la fel și perspectiva de a se integra în propria comunitate în străinătate.

– limba țării de destinație și limba de predare: Știind că limba engleză în prezent, ocupă primul loc ca principală limbă de circulație internațională și a doua ca cea mai vorbita limba din lume, țările vorbitoare de limba engleză au un avantaj în această privință, față de unele universități din țări non-vorbitoare de limba engleză care încearcă să compenseze prin oferirea de programe în limba engleză.

– calitatea vieții în țara-gazdă: Ca și în cazul tuturor formelor de turism, activitățile oferite de orașul și țara gazdă, clima, obiective turistice și culturale, cultura și religia, pe scurt, calitatea vieții dorite, sunt factori decisivi .

– proximitatea geografică și culturală a țării gazdă și a țarii de origine, precum și legăturile istorice: Acest lucru, de exemplu, contează pentru fluxurile substanțiale de studenți între țările nordice, între țările Commonwealth-ului și Regatul Unit al Marii Britanii, între țările africane vorbitoare de limbă franceză și Franța, precum și între fostele republici ale Uniunii Sovietice și Federația Rusă.

– infrastructuri și beneficiile sociale disponibile studenților străini în țara gazdă (de exemplu, asigurarea medicală, cazare oferită de universitar, centre de învățare a limbilor străine, etc.)

În Figura 2.5 regăsim cele mai căutate destinații printre studenți, în anul 2009 comparativ cu 2001:

Figura nr. 2.5 Cele mai căutate destinații ale studenților în anul 2001

Source: Atlas of Student Mobility, http://www.iie.org/Research-and-Publications/Project-Atlas

Figura nr. 2.6 Cele mai căutate destinații ale studenților în anul 2010

Source: Atlas of Student Mobility, http://www.iie.org/Research-and-Publications/Project-Atlas

Numărul studenților care își efectuează studiile în străinătate a crescut simțitor, înregistrându-se creștere de 1,7 milioane studenți din anul 2001 până în anul 2010. Observăm că pe primul loc în topul destinațiilor pentru studii a rămas în ultimii 9 ani Statele Unite ale Americii, chiar dacă procentul a scăzut de la 28 la 20%. Locul doi este ocupat de Marea Britanie, care în anul 2009 a atras cu un procent mai multi studenți pentru studii. Franța și Germania și-au schimbat locurile, în anul 2010 studenții preferând Franța. Canada este o nouă preferință a studenților în anul 2009.

Aceste noi forme transfrontaliere de învățământ superior încearcă să limiteze exodul de competențe care ar putea rezulta altfel de la mobilitatea studenților. În plus, ele ar putea deschide calea pentru migrarea ulterioară în țări în care astfel de calificări sunt recunoscute. Sistemul educațional este unul care poate schimba mentalități. A investi în educație înseamnă investiția în viitorul societății.

Internaționalizarea învățământului superior ridică noi provocări pentru factorii de decizie politică cu privire la politica în domeniul educației, precum și coordonarea politicilor economice, sociale, migraționiste și de dezvoltare. Legăturile între migrație și internaționalizarea învățământului superior sunt reciproce pentru că strategiile și politicile privind migrația încurajează și facilitează internaționalizarea învățământului superior în timp ce, în același timp, ele devin din ce în ce în ce mai influențate și dependente de acest proces. Cele două probleme majore, prin urmare, se referă la reconcilierea obiectivelor migrației cu internaționalizarea învățământului superior și cu exodul creierelor.

Internaționalizarea învățământului superior va continua să fie una dintre forțele motrice în migrația celor foarte calificați. Acest tip de migrație ar trebui să determine țările să-și armonizeze sistemele de învățământ superior și să pună în aplicare mecanisme integrate pentru recunoașterea internațională a diplomelor și calificărilor profesionale, facilitând astfel, și consolidând fluxurile de migrație a studenților și absolvenților de învățământ superior.

2.4. Preocupări și tendințe în Uniunea Europeană cu privire la impactul general al imigrației forței de muncă din Europa Centrală și de Est

Data de 1 mai 2004, momentul aderării de facto a celor 10 noi State Membre, dintre care 8 din Europa Centrală și de Est (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia și Lituania), a generat diverse preocupări și temeri în rândul Statelor Membre ale UE-15, care se vedeau amenințate de perspectiva exodului de forță de muncă din noile State Membre. Se dorea intensificarea controlului fluxurilor migratorii, acordarea statutului de refugiat numai acelor persoane care într-adevăr îndeplinesc criteriile Convenției de la Geneva și, nu în ultimul rând, dezvoltarea cooperării între Statele Membre și cu statele de origine ale migranților pentru a putea realiza obiectivele propuse.

Temerile au fost legate de riscul preconizat al unui aflux masiv de persoane în căutarea unui loc de muncă din noile State Membre, considerându-se că o asemenea situație va exercita presiuni asupra piețelor forței de muncă din “UE-15”, cu efecte nedorite asupra propriilor lucrători (cum ar fi creșterea șomajului sau scăderea nivelului de salarizare).

Statele Membre ale Uniunii Europene s-au confruntat cu diverse evoluții ale migrației forței de muncă; de aici și reacțiile diferite ale acestor state privind implicațiile liberei circulații a forței de muncă din țările candidate, după aderare.

Astfel, vechile țări de imigrație, precum Franța, Belgia și Olanda au înregistrat valuri importante de lucrători migranți, însoțiți uneori și de familii, în anii `50, `60, până la mijlocul anilor `70. Pe lângă Germania și Marea Britanie, aceste state gestionează în prezent generațiile de urmași ai imigranților și sunt destul de preocupate de integrarea străinilor și copiilor acestora pe piața muncii și în societate în general.

La începutul anilor `50, țările scandinave au înființat Piața Nordică, permițând libera circulație a persoanelor, mărfurilor și capitalurilor în spațiul geografic determinat de teritoriile Statelor Membre. Aceste state nu s-au orientat spre o politică de recrutare a forței de muncă străine, dar au acordat prioritate influxurilor anuale de refugiați sau alte tipuri de migranți pe considerente umanitare. Integrarea acestor persoane pe piața muncii și în societatea scandinavă necesită politici adecvate pentru a răspunde cerințelor specifice ale acestei categorii de populație.

Din 1850 până în 1950, țările din Sudul Europei și Irlanda au fost considerate printre cele mai mari țări de emigrație transatlantică, iar mai târziu cei mai mari furnizori de migranți în Europa. În prezent, ele au devenit țări de imigrație, confruntându-se în cea mai mare parte (cu excepția Irlandei) cu un mare număr de lucrători ilegali.

În acest cadru extrem de contrastant al migrației forței de muncă, Uniunea Europeană trebuie să stabilească modul de gestionare a migrației și ocupării lucrătorilor migranți și să încerce să contureze o politică unitară privind migrația.

Pentru a evita efectele negative ale migrației pentru piețele muncii proprii, «cei 15» au negociat cu noile State Membre un aranjament tranzitoriu, care restricționează practic libera circulație a forței de muncă din cele opt noi State Membre din Europa Centrală și de Est. În funcție de politicile naționale de imigrație, unele State Membre anunțau că vor impune și contingente.

Nivelurile de dependență economică față de imigrație în Statele Membre ale Uniunii Europene sunt diferite și, de aceea, viziunile cu privire la fluxul de imigranți din ultima decadă (în special solicitanți de azil, refugiați și minorități etnice) sunt diferite.

Teoretic, statele a căror ocupare depinde de fluxurile migratorii, caută flexibilitate și, mai ales, adaptabilitate la nevoile actuale ale pieței muncii. În realitate, se observă că țările cu politici de migrație selectivă își reconsideră strategiile în domeniu, fiind interesate de migranți mai bine adaptați la nevoile pe termen mediu ale pieței muncii.

Această viziune contrastează foarte mult cu abordările din trecut, care se concentrau pe caracterul temporar al migrației forței de muncă. Din punctul de vedere al migranților, dreptul la muncă presupune egalitate de tratament, precum și un statut clar și nediscriminatoriu, reflectat de salarii egale și protecție socială. Programele temporare vizând lucrătorii migranți nu sunt, însă, suficient de explicite în ceea ce privește statutul acordat migranților.

În plus, se așteaptă ca imigranții să joace un rol important în reducerea impactului îmbătrânirii populației, iar unele State Membre intenționează chiar să sporească imigrația, ca o cale de a reduce sau echilibra deficitul sistemelor de pensii. Însă, aceste perspective presupun implementarea unei politici a migrației permanente, idee pe care prea puține state europene au susținut-o oficial.

Contrar abordării liberale manifestate inițial, în perioada negocierilor de aderare cu AC-10 (țările în curs de aderare, actuale noi State Membre), abordări care lăsau să se întrevadă intenția liberalizării complete a pieței muncii din spațiul UE-15 imediat după extindere, vechile State Membre au anunțat măsuri de restricționare a migrației lucrătorilor ce provin din noile State Membre.

Inițiativa guvernelor Statelor Membre ale UE-15 privind introducerea unor măsuri mai restrictive de acces pe piața muncii are la bază interesul lor de apărare a propriilor sisteme de protecție socială, acestea confruntându-se deja, în majoritate, cu anumite constrângeri, precum și asigurarea accesului propriilor cetățeni la locuri de muncă.

Motivele cele mai des invocate au fost situația economică dificilă și îngrijorările privind creșterea șomajului.

Măsurile restrictive anunțate au dat naștere la reacții din partea noilor State Membre, care își vedeau afectat unul dintre drepturile fundamentale rezultate din apartenența la Piața Unică. Statele candidate, actuale State Membre, își doreau o deschidere completă și imediată a pieței forței de muncă din Uniunea Europeană, însă au agreat aranjamentul tranzitoriu. În cadrul acestui aranjament, statele candidate pot, de asemenea, să decidă dacă își vor deschide piețele muncii pentru membrii actuali sau viitori ai Uniuniii Europene.

În cea mai mare parte, statele candidate au încercat și încearcă, în special prin relații bilaterale, să obțină derogări speciale în cadrul acestui mecanism. Guvernul Ungariei a anunțat intenția de a introduce, începând cu 1 mai 2004, măsuri de restricționare pe piața muncii ungare pentru forța de muncă vest-europeană, în baza clauzei de reciprocitate, ca modalitate de contracarare a demersurilor restrictive ale Statelor Membre. Guvernul ungar a declarat că vor fi aplicate restricții similare tuturor lucrătorilor din Europa de Vest, piața forței de muncă ungară rămânând totuși deschisă lucrătorilor din celelalte state în curs de aderare.

Polonia a anunțat introducerea unor măsuri de retorsiune similare Ungariei, iar alte noi State Membre și-au manifestat, de asemenea, nemulțumirea, anunțând posibilitatea unor măsuri restrictive pe bază de reciprocitate.

Letonia a inițiat o dezbatere serioasă cu privire la prestațiile de securitate socială ce vor fi accesibile pentru muncitorii străini, care nu mai au nevoie de un permis de muncă de la 1 mai 2004. Slovacia, în schimb, a rămas adepta liberalizării maxime a pieței muncii.

Măsurile “în oglindă” creează și o nouă problemă juridică deoarece, ca și cele inițiale, vor fi discriminatorii, afectând doar State Membre ce au anunțat măsuri restrictive împotriva AC-10, dar nu și țările din același val de extindere.

Nu este pentru prima dată când Uniunea Europeană admite în rândul său noi membri cu un nivel de dezvoltare economică inferior celui al membrilor UE. Un exemplu util în analiza impactului economic al actualei etape de extindere îl reprezintă extinderea spre sud din anii ’80 prin aderarea Greciei, Portugaliei și Spaniei și consecințele acestui proces asupra UE, alcătuită la vremea respectivă din 9 state. În termeni macro-economici, mărimea celor 12 state candidate în raport cu UE-15 este aproximativ echivalentă cu raportul de mărime existent la vremea respectivă între Grecia, Spania și Portugalia la un loc și UE-9.

Totuși, din perspectiva migrației forței de muncă și a factorilor favorizanți ai fenomenului, trebuie avut în vedere decalajul de venit înregistrat între membrii vechi și cei noi ai UE. În anul 1980, media PIB-ului pe cap de locuitor din Grecia, Spania și Portugalia reprezenta 66% din nivelul înregistrat de UE-9. În ceea ce privește actualele noi State Membre, media acestui indicator se ridică doar la aprox. 38% din media UE-15.

Din aceste considerente, există două argumente în favoarea tezei potrivit căreia respectiva rundă de extindere urma să genereze un potențial migrator mai ridicat în comparație cu extinderea spre sud a UE. Primul este diferența de venit, noile State Membre fiind considerate mai sărace, raportat la UE-15, decât cele trei state sud-europene, la momentul aderării lor, raportat la UE-9.

Al doilea argument ia în calcul aspectul geografic. Grecia și Portugalia nu aveau frontiere comune cu EU-9, iar regiunile Spaniei limitrofe Franței aveau un nivel de trai relativ ridicat, mult peste nivelul național. Pe de altă parte, jumătate din noile State Membre aveau frontiere comune cu Austria, Germania sau Italia, ceea ce facilitează mișcări de populație, mai ales că regiunile lor de frontieră sunt deja relativ dens populate. La momentul aderării lor, Grecia, Spania și Portugalia au avut de așteptat o perioadă de tranziție pentru accesul pe piața forței de muncă din UE-9. Datorită faptului că temerea cu privire la un posibil aflux mare de populație pe axa Sud-Nord s-a dovedit nefondată și doar un număr relativ scăzut de muncitori au migrat, ca urmare a aderării celor 3 state, perioada de tranziție respectivă a fost ulterior considerabil redusă.

Ca regulă generală, este foarte ușor de observat că statele care au o poziție mai dură (ex. Austria, Germania) sunt state situate în mare parte în imediata vecinătate a statelor care au aderat la 1 mai 2004 sau a statelor care au aderat în 2007. O poziție relativ similară este adoptată și de statele cu sisteme de protecție socială permisive. Pe de altă parte, statele mai îndepărtate geografic (ex. Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda) facilitează un acces mult mai permisiv pentru forța de muncă din noile State Membre și candidate. În decembrie 2003, în Uniunea Europeană erau legal angajate aproximativ 300.000 de persoane din noile State Membre, care reprezentau 0,2% din forța de muncă a UE (circa 6% din totalul forței de muncă provenite din afară și angajate în UE, de 5,3 milioane). În Austria, care are cea mai mare pondere de lucrători din noile State Membre, aceștia reprezintă 1,2% din forța de muncă; în Germania, aceștia reprezintă 0,4%. Germania și Austria ocupă 70% din forța de muncă provenită din noile State Membre ale UE, dar chiar și în aceste două state forța de muncă din noile State Membre însumează numai 10% din totalul lucrătorilor din afara Uniunii.

În ceea ce privește evoluțiile economice de ansamblu ale UE, este de estimat că nu se vor înregistra “boom-uri economice” semnificative, care să solicite o creștere masivă a necesarului de forță de muncă, din cauza unei multitudini de factori, printre care:

efortul financiar semnificativ pentru integrarea de facto a celor doisprazece state devenite membre ale Uniunii Europene de la 1 mai 2004 si 1 Ianuarie 2007;

creșterea prețului petrolului pe piața mondială;

politică monetară echilibrată, vizând stabilitatea prețurilor în zona Euro.

Pentru toate Statele Membre care vor aplica măsuri naționale restrictive în perioada aranjamentului tranzitoriu, vor continua să se aplice prevederile tratatelor bilaterale încheiate anterior momentului aderării, iar măsurile naționale aplicate nu vor putea fi mai restrictive decât cele de la momentul semnării Tratatului de Aderare. De asemenea, lucrătorilor români nu li se va aplica un tratament mai puțin favorabil decât celor proveniți din state terțe.

Concluzii

Principalele aspecte relevate de studiul meu în cadrul acestei lucrări se referă la:

– fenomenul de mobilitate,relația dintre acest fenomen și dezvoltare.

-adoptarea strategiilor europene în plan național cu privire la fenomenul migrației forței de muncă trebuie să permită o mai mare independență administrativă și financiară a serviciilor sociale de suport;

-cetățenia europeană și drepturile care ne revin din această cetățenie.

-participarea la dialogul și cooperarea europeană pentru identificarea și aplicarea acelor căi de acțiune eficiente în limitarea fenomenului de mobilitate a forței de muncă,în special în ceea ce privește exodul creierelor.

Una din aceste căi credem că se referă la ceea ce numim dezvoltare durabilă și are în vedere Europa în ansambul său, pentru a se micșora diferențele economice, politice și sociale și a se detensiona conflictele care se manifestă la nivel cultural – ideologic.

Așadar, am subliniat faptul că migrația a existat de la începuturile omenirii și acest fenomen nu a încetat în timp, însă a înregistrat schimbări și a căpătat noi forme.

Pentru cercetătorii din domeniul migrației a devenit tot mai clar că acest fenomen trebuie privit ca un element normal și structural al societății omenești de-a lungul istoriei. Pentru cetățenii statelor membre ale UE, libera circulație a persoanelor (lucrătorilor) a fost unul dintre primele drepturi recunoscute în cadrul comunitar.

Libera circulație a persoanelor reprezintă un drept fundamental consacrat în plan internațional și la nivel național, în constituțiile multor state. Libera circulație a persoanelor – principiu fundamental al Uniunii Europene – nu ar fi posibilă dacă nu s-ar asigura drepturile de securitate socială ale lucrătorilor migranți și ale familiilor acestora.

Așadar,acest drept recunoscut cetățenilor Uniunii ,este considerat ca fiind nucleul cetățeniei europene,pentru că,evident,el constituie condiția obiectiv-necesară de îndeplinit,fără de care exercitarea altor drepturi conferite cetățenilor comunitari ar fi,practic,imposibilă.

Cetațenia europeană reprezintă rezultatul unui îndelungat proces de reorientare a Comunităților spre cetățean,care a început cu câteva decenii în urmă.Ea este expresia legitimității democratice a construcției europene și a unei națiuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene,de asemenea se acorda automat cetățenilor statelor membre ale Uniunii.

Pe langă acest drept de libera circulație,sunt avute în vedere și alte drepturi,cum ar fi:dreptul la angajare și egalitate de tratament,dreptul de stabilire s.a.

Egalitatea de tratament presupune ca în fiecare stat membru străinul comunitar să fie asimilat naționalului,adică resortisantului altui stat să i se asigure drepturile și obligațiile de care se bucură naționalul.

În ceea ce privește dreptul de stabilire,subliniem faptul că libertatea de stabilire reprezintă, acel drept, recunoscut resortisanților statelor din Uniunea Europeană, de a putea avea acces la activitățile nesalariale pe teritoriul statelor membre prin intermediul unei instalări materiale și eventual, juridice. Pe de altă parte, libertatea de stabilire reprezintă posibilitatea oferită resortisanților statelor membre din Uniunea Europeana de a avea acces la constituirea și conducerea unor organizații.

Din punct de vedere al capacităților,reiese faptul că mobilitatea și dezvoltarea sunt în stransă legătură.

Din literatura de specialitate se desprinde ideea că mobilitatea poate fi benefică pentru toate părțile implicate, indiferent că este vorba de țările emitente, țările receptoare sau migranții înșiși.Nu poate fi negată existența câștigătorilor și a perdanților procesului.

Migrația are, cel puțin demonstrat, potențialul de a diversifica și crește veniturile, bunăstarea, productivitatea și într-o anumită măsură, atenuarea sărăciei daca este gestionată în modul cuvenit.

De asemenea, remitențele ,una dintre principalele consecinte pozitive ale migrației,pot fi definite ca transferuri bănești spre țara de origine, iar cele asociate forței de muncă migrante ca fluxuri transmise de migranți spre familii, prieteni, văzute ca o compensație pentru fenomenul de „brain-drain” și, în general, pentru ieșirile de capital uman. Acestea sunt vitale în îmbunătățirea mijloacelor de subzistență a milioane de oameni din țările în curs de dezvoltare.

Pe langă efectele pozitive,evidente,ale migrației aceasta dezvoltă și o latură negativă.Această etapă aduce în vedere faptul că migrația,pe o perioadă lungă, afectează bunăstarea societații și, astfel, devine un element sensibil și important pentru politicile din domeniu, politici care necesită formularea unor aspecte importante referitoare la consecințele migrației asupra pieței muncii, adaptarea și integrarea migranților în țările gazdă, competiția

bunăstării.

Un alt aspect analizat este cel al efectelor economice și sociale ale mobilității forței de muncă. Mobilitatea ridicată a forței de muncă determină o creștere a oportunităților lucrătorilor în direcția găsirii unui loc de muncă, iar angajatorii de a găsi persoane cu calificări înalte, cu aptitudini corespunzătoare. Aceasta este o cale de a impulsiona ocuparea forței de muncă și creșterea economică. La nivelul Uniunii Europene, libera circulație a lucrătorilor are ca obiectiv principal deschiderea pieței europene de forță de muncă către toți lucrătorii din UE, toate acestea având ca scop pacea, prosperitatea și eficienței piaței interne a mărfurilor, serviciilor și capitalului.

Asupra țării de origine,migrația are consecințe economice profunde – multe dintre ele folositoare, altele mai ingrijoratoare. Explorarea acestor consecințe a devenit un obiectiv major în dezbaterea actuală din jurul globalizării.

Observăm că migrația internațională și problemele ce decurg de aici se află în centru atenției organizațiilor internaționale și a guvernelor din lumea întreagă. Avem de a face cu un dezacord între statele care vor să-și protejeze piața internă a muncii, pe de o parte, și drepturile individului care își alege să migreze pentru a avea un nivel de trai decent.

De asemenea,un aspect important privește exodul creierelor. Indivizii talentați și instruiți din punct de vedere profesional sunt tentați să plece din țara de origine din cauza lipsei condițiilor socio-economice și a unor salarii decente ce nu pot acoperi nivelul lor de trai. Investițiile pentru instruirea individului sunt pierdute în momentul în care acesta se hotărăște să părasească țara în care s-a format profesional. . În aces caz, țara de origine suferă o pierdere mai mare decât în situația când indivizii care au studiat în afara țării nu mai revin în țara de origine.

Exodul de creiere este un motiv real de îngrijorare, pentru că poate avea consecințe grave pentru dezvoltarea durabilă în țările în curs de dezvoltare, în special în cele mai puțin dezvoltate. Plecarea migranților calificați reduce capacitatea unei țări de creștere economică pe termen lung. Țările pierd o parte semnificativă din forța de muncă calificată.

Țările de origine ar putea încuraja întoarcerea emigranților prin instituirea unui mediu de afaceri mult mai prielnic și mai avantajos pentru ei, care să le confere multiple oportunități profesionale, prin elaborarea unor strategii de promovare a personalului calificat, a unor planuri de măsuri pentru gestionarea fenomenului migraționist.

Mobilitatea internațională se poate realiza și în scop educațional. În ultimii ani, un număr tot mai mare de tineri a inceput sa migreze – cel puțin temporar – pentru a-și completa educația. Acești studenți internaționali nu sunt întotdeauna considerați migranți, în sensul formal, dar ei au un impact economic și social semnificativ, atât în țările pe care le lasă în urmă și cât și în cele în care studiază.În acest caz,efectele sunt pozitive în cazul în care tinerii,după finalizarea studiilor se întorc în țara de origine,dar dacă aleg să rămână permanent în afară,atunci țara de origine va suferi o pierdere,dar nu atât de mare.

Aceste forme de mobilitate,ar trebui să dea de gandit și să se încerce adoptarea unor schimbări.Sistemul educațional este unul care poate schimba mentalități. A investi în educație înseamnă investiția în viitorul societății.

Realizarea tuturor acestor aspecte creează premisele trecerii într-o nouă etapă a procesului de dezvoltare a politicilor sociale în țara noastră, în concordață cu statutul de țară membră a Uniunii Europene.

BIBLIOGRAFIE

1.Albu D. Alexandru-Migrația internațională a forței de muncă,Editura Științifică și Enciclopedică,București.

2.Alvarez-Plata, P., H. Brücker, si B. Siliverstovs (2003)- Potential migration from Central and Eastern Europe into the EU-15 – An update, Berlin, DIW.

3.Badea, Liana-Economic Crisis and Eduction, Case Study: The Romanian Educational System.

4.Begu Liviu-Stelian-Statistică intenațională, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=141.

5.Blaga E.-Mobilitatea forței de muncă: consecințe pentru piața muncii românească.

6.Borjas, G.J. (1989)- Economic theory and international migration, International Migration Review.

7.Drugă, D.-Legislația Uniunii Europene în domeniul migrației, Revista Sfera Politicii, Nr. 166, 2011.

8.Feraru Daniela-Migrație și dezvoltare,2011, http://edituralumen.ro/wp-content/uploads/2011/04/daniela-petronela-feraru-afcn-2011-editura-lumen.pdf ,accesat la 18-01-2012.

9.Gordon H. Hanson (2008)-The Economic Consequences of the International Migration of Labor.

10.Groza Anamaria -Uniunea Europeană,Drept Instituțional ,Editura C.H.Beck

11.Predescu Bianca-Drept institutional comunitar,2008-2009.

12.Prelipcean, G., (2009)-Migrația și euforia remitențelor, Sfera Politicii, Nr. 137, Anul XVII, http://www.sferapoliticii.ro/sfera/pdf/Sfera_137.pdf .

13.Nicolae Voiculescu- Drept comunitar al muncii, Editura Rosetti, București,2005.

14.Talmaciu, I., Voicu, I.I., (2011). Dimension and Directions of the ''Brain Drain” Phenomenon,  Ovidius University Annals, Economic Sciences Series.

15.Tudorache,C.:

-Evoluția fenomenului migrației în Europa,Economie teoretică și aplicată,Nr.6/2006 http://store.ectap.ro/articole/211.pdf.

– Efectele circulației forței de muncă în Uniunea Europeană, Economie teoretică și aplicată, Nr. 8/2006, p. 91-96, http://store.ectap.ro/articole/142.pdf.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

16.Comisia Europeana. 2006a. Raportul despre Functionarea Aranjamentelor Tranzistorii stabilite in Tratatul de Ascensiune din 2003 (perioada 1 Mai 2004- 30 Aprilie 2006).

17.Misiunea Permanentă a României pe lângă UE, Bruxelles, 2004.

18.Ministerul Afacerilor Externe, “Notă referitoare la regimul liberei circulații a forței de muncă după aderare”, București, 2004

19. OECD (2011), International Migration Outlook 2011, http://www.keepeek.com/Digital-Asset-Management/oecd/social-issues-migration-health/international-migration-outlook-2011/romania_migr_outlook-2011-37-en.

20.World Migration 2008,International Migration Outlook: SOPEMI 2008 (Paris).

21.www.mdrl.ro/euroimm/index.php?id2=0002

22.http://www.mdrl.ro/euroimm/index.php?id2=0002.

23.http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Directiva_Consiliului_2000_78_CE _RO.pdf

24.http://www.ukromaniancommunities.co.uk/blog/2012/07/27/drepturi-ale-cetatenilor-unui-stat-membru-ue-elemente-legislative-1/

25.http://www.ukromaniancommunities.co.uk/blog/2012/07/27/drepturi-ale-cetatenilor-unui-stat-membru-ue-elemente-legislative-2-dreptul-de-stabilire/

26.http://www.euractiv.com/enlargement/italy-opens-romanian-bulgarian-workers-news-509960

27.http://www.acteuk.com/noutati-legislatie/restrictii-impuse-pana-la-sfarsitul-anului-2013.html

28.http://store.ectap.ro/articole/142.pdf

29.http://www.jdre.ase.ro/revista/JDRE3_ro_2011.pdf

30.http://www.ier.ro/documente/studiideimpactPaisII_ro/Pais2_studiu_5_ro.pdf