Moartea ȘI Starea Omului DE După Moarte

Universiatea Dunărea de Jos

Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie

Departamentul Teologie

TEZĂ DE DISERTAȚIE

„PERSPECTIVA ESHATOLOGICĂ: MOARTEA ȘI STAREA OMULUI DE DUPĂ MOARTE”

COORDONATOR:

Pr. conf. dr. Leontin Popescu

MASTERAND:

VLAD (PĂUN) JENICA

GALAȚI

ANUL ACADEMIC 2009—2010

Motto:

„Fericiți cei morți, cei ce de acum mor întru Domnul” (Apocalipsa XIV, 13)

ABREVIERI

arhid. – arhidiacon

ARHIM.—ARHIMANDRID

ASIST. —ASISTENT

B. O. R.—BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

Conf. – conferențiar

DRD. – DOCTORAND

Diac. – diacon

Dr. – doctor

Ed. – editura

ed. – ediția

EIBMBOR – Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române

EIBMO—Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă

nr. – numărul

OP. CIT.—OPINIA CITITORULUI

p. – pagina

Pr. – preot

Prof. – profesOR

Pf. – Preafericitul

Ps. – Preasfințitul

Ps. – Psalmul

PSB – Părinți și Scriitori Bisericești

rev.—revista

Sf. – Sfântul/Sfânta, Sfinții/Sfintele

S.T. – STUDII TEOLOGICE

trad. – traducerea

Univ. – universitar

vol. – volumul

INTRODUCERE

Prin această lucrare aș vrea să arăt cât de important este să realizezi la timp ce înseamnă moartea, însă nu cea trupească și cât de mult trebuie să ne pregătim pentru ca sufletul nostru să poată trăi veșnic alături de Dumnezeu. Acest lucru nu este greu de îndeplinit, trebuie doar să ducem un mod de viață plăcut lui Dumnezeu și să ne iubim semenii „ca pe noi înșine”.

Pentru a putea realiza cele propuse voi începe prin explicarea cuvântului eshatologie, care vine din cuvântul grecesc έσχατος iar, în limba română înseamnă din urmă, de apoi; adică învățătura despre viața viitoare, sau de apoi, sau despre cele ce au să se întâmple după Parusia cea mare, sau a doua Venire a Domnului Iisus Hristos, ca Judecător.

Din punct de vedere literar acest cuvânt se referă la totalitatea concepțiilor religioase referitoare la soarta finală a lumii și a omului.

Termenul eshatos este folosit în Noul Testament cu multe sensuri și în diferite perspective și chiar în unele expresii.

Cuvântul eshatologie se referă la învățătura despre lucrurile de pe urmă, în special la consumarea istoriei și la evenimentele asociate în mod direct cu acesta. Eshatologia constituie miezul mesajului lui Iisus și miezul întregului Nou Testament.

În mod tradițional, eshatologia a fost înțeleasă ca fiind ramura teologiei care privește lucrurile din urmă. Subiectele abordate, de regulă, în cadrul eshatologiei sunt viitorul lumii, Parusia lui Iisus Hristos, venirea Împărăției lui Dumnezeu, judecata finală a omenirii, învierea morților, cerul și iadul și transformarea cosmosului. Termenul eshatologie este folosit adesea interschimbabil cu termenul apocaliptic.

În cele mai multe texte, eshatos indică termenul „din urmă”, referindu-se la persoane sau acțiuni, în comparație cu „cei dintâi”, sau „cele dintâi” fapte sau alte acțiuni. „Mulți de pe urmă vor fi întâi și cei dintâi, pe urmă” (Matei XIX, 30; XX, 8; Marcu X, 31; Luca XIII, 30.

Unele texte biblice folosesc termenul „eshatos” pentru a indica timpul mesianic, începând cu Parusia istorică a Domnului Iisus Hristos (întruparea, activitatea, patimile și proslăvirea Lui), începutul Bisericii și activitatea ei până la sfârșitul veacului. Astfel, citim în cuvântarea Sfântului Apostol Petru, la Cincizecime: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul (prin Isaia, Ieremia și Ioel), voi turna din Duhul Meu peste tot trupul și fiii voștri și fiicele voastre vor prooroci și tinerii voștri vedenii vor vedea și bătrânii voștri vise vor visa” (Faptele Apostolilor II, 17).

Un alt text important despre această Parusie actuală, grăiește: „În zilele acestea, mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evrei I, 2). Adică, prin Hristos: „Care a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii, dar Care S-a arătat în anii cei mai de pe urmă, pentru voi” (I Petru I, 20).

Tot despre timpul acestei Parusii, în care activează Biserica și în care apar sectele și antihriștii, vorbește și Sfântul Evanghelist Ioan, scriind: „Copii, este ceasul de pe urmă, și precum ați auzit că vine antihrist, iar acum mulți antihriști s-au arătat; de aci cunoaștem noi că este ceasul de pe urmă” ( I Ioan II, 18, 22; IV, 3).

Alte texte care folosesc cuvântul „eshatos” vizează „viața eshatologică”, sau Parusia cea mare la a doua Venire a Domnului „cu slavă și putere multă” (Matei XXIV, 30) pe norii cerului (Matei XXV, 31), când va veni ca Judecător. Atunci vor avea loc o seamă de evenimente: la trâmbița arhanghelului, morții vor învia în trupuri nestricăcioase, iar cei vii se vor transforma într-o clipă în trupuri nemuritoare, transparente (I Corinteni XV, 52—53; I Tesaloniceni IV, 16—17), spre a se înfățișa toți pentru judecata finală (Matei XXV, 31—46). Înaintea acestui eveniment, Domnul va nimici „vrăjmașul cel din urmă, moartea” (I Corinteni XV, 26); iar după judecată, care va avea loc tot pe acest pământ unde s-au petrecut faptele, va urma îndată sfârșitul lumii actuale, care—după spusele Sfântului Apostol Petru—va pieri prin foc (II Petru III, 7). Odată cu transformarea acestei lumi, va apare lumea cea nouă a veșniciei, cu : „ceruri noi și pământ nou în care locuiește dreptatea” (II Petru III, 13; Apocalipsa XXI, 1). Atunci Fiul va săvârși ultimul act împărătesc, când va preda Tatălui Împărăția (I Corinteni XV, 24), și El însuși I se va supune. „Atunci și Fiul însuși Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, pentru ca Dumnezeu să fie toate în toți” (I Corinteni XV, 28).

Acum se inaugurează astfel, „viața cea veșnică”, pe care a făgăduit-o Domnul celor ce cred în El și se împărtășesc cu trupul și sîngele Său (Ioan V, 24). Acesta este momentul în care: „Mântuirea este gata să se dea pe față în vremea de apoi” (I Petru I, 5). Atunci Fiul lui Dumnezeu—Hristos—Mielul—va striga în auzul tuturor: „Eu sunt Cel-dintâi și Cel-de-pe-urmă” (Apocalipsa I, 17, 4, 8) sau „Cel ce este Amin” (Apocalipsa III, 14).

CAPITOLUL I

ÎNVĂȚĂTURA BIBLICĂ ȘI A SFINȚILOR PĂRINȚI CU PRIVIRE LA MOARTE

Sfinții Părinți vorbesc despre o judecată viitoare mai mult decât despre o viață viitoare, bineînțeles că acest lucru ne duce cu gândul, implicit, și la o viață viitoare. Mai spun despre această judecată că va fi făcută înaintea scaunului de judecată al lui Hristos și vom fi cercetați cu de-amănuntul pentru toate faptele noastre.

Sfântul Vasile cel Mare ne oferă o impresionantă panoramă a vieții pământești ca sumă a unor morți succesive. El spune că omul în trei săptămâni de ani, omul suferă trei schimbări și modificări de vârste și de viață. În fiecare săptămână de ani, un hotar propriu circumscrie trecutul și cuprinde în el schimbarea. Fiecare vârstă și etapă a vieții prezentată de Sfântul Vasile cel Mare este o posibilă moarte, deci viața este plină de mai multe morți, nu numai în schimbările de la o vârstă la alta, ci și în căderile sufletelor în păcat. Acolo unde nu mai este schimbare, nici a trupului, nici a sufletului, acolo este țara celor vii cu adevărat, care sunt totdeauna la fel cu ei înșiși. Țara aceea este țara celor vii, în care nu-i noapte, nu-i vis, amăgirea morții. Este țara celor vii, nu a celor care mor din pricina păcatelor, ci a celor care trăiesc viața cea adevărată, viața în Hristos.

Sfântul Grigore spune despre viață că este de două feluri, așadar trebuie înțeles că și moartea este de două feluri. Una este să trăim întru Domnul și alta este să trăim, în sensul că am fost zidiți sau creați; adică, una este să trăiești întru fericire și alta este să trăiești doar ca ființă. Sufletul este înțeles ca fiind și muritor, și nemuritor: muritor, pentru că renunță să trăiască întru fericire, nemuritor, pentru că niciodată nu încetează să trăiască ca ființă, neputând să-și piardă viața naturii sale, nici dacă a fost osândit la moarte veșnică. Dincolo fiind, el își pierde existența întru fericire, dar nu își pierde existența. De aici se deduce că suferă mereu o moarte fără de moarte, o lipsă fără lipsuri, o sfârșire fără de sfârșit, deoarece are o moarte nemuritoare, o lipsă nelipsită și un sfârșit nesfârșit.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre o desăvârșire a acestei vieți prin fapte și contemplație, dar nu în totala ei plinătate, aceasta este numai o arvună a Duhului. Această plinătate totală va fi deplină după izbăvirea veacurilor, la sfârșitul desăvârșit, când se va arăta celor vrednici față către față însuși Adevărul de sine stătător.

Sufletul ar trebui să nutrească înaintarea în virtuți și contemplații până când, străbătând toate lucrurile, ajunge la măsura plinătății lui Hristos. De aici înainte, primind un soi de hrană nestricăcioasă spre păstrarea desăvârșirii deiforme ce i-a fost dăruită și împărtășindu-se de dulceața nesfârșită a acelei hrane prin care primește puterea de-a fi veșnic la fel de fericit.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, la fel ca și Sfântul Grigorie de Nyssa, înlătură distanța spațială, punând accent pe exprimarea procesului sufletului dintr-o sferă într-alta, aducând argumente chiar din Sfânta Scriptură: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Ioan XIV, 2) și că „la Tatăl multe locașuri sunt” (Luca XVII, 21).

Și Sfântul Ioan Scărarul vorbește despre o a doua viață spunând că este nevoie de pocăință pentru a aduce înapoi sau a împrospăta botezul. Numește pocăința ca fiind învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viață. Mai suntem îndemnați la o sârguință continuă pentru a reuși să-L vedem pe Dumnezeu în toată plinătatea Lui la sfârșitul vieții pământești.

Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește chiar despre o moarte înainte de moarte și despre o înviere a sufletelor înainte de învierea trupurilor prin lucrare, prin putere, prin experiență și prin adevăr. Când cugetul muritor a fost desființat de mintea nemuritoare și starea de moarte alungată de viață, sufletul se vede pe sine în chip vădit ca înviat din morți, precum se văd pe ei înșiși cei ce se scoală din somn. Precum pentru iubitorul de trup și de viață, de plăceri și de lume despărțirea de aceasta este moarte, așa pentru iubitorul de curăție și de Dumnezeu, de cele netrupești și de virtute, moartea cu adevărat este despărțirea cea mai mică a cugetării de acestea.

În chip sigur, trupurile noastre se vor face duhovnicești, asemenea cu ale îngerilor, atunci când vor învia din morți. Fiind astfel în starea învierii, nu vom mai avea trebuință, cei deveniți duhovnicești și mai presus de toată simțirea de aici, de un pământ și de o locuință cunoscută cu simțurile.

Sfinții Părinți spun că smerenia poate salva omul și că doar mândria singură ajunge să-l poată arunca în întunericul iadului. Biruința asupra întregului complex al patimilor înseamnă redobândirea unui mod de a fi asemenea lui Dumnezeu. Toate patimile sunt neapărat îmbrăcate într-o formă oarecare, vizuală sau gândită a imaginației. În rugăciunea fierbinte de pocăință, duhul creștinului se disociază de reprezentările lucrurilor văzute sau de concepțiile raționale.

Sfântul Grigorie de Nazianz vorbește despre veșnicia care nu este nici timp și nici o parte de timp, căci nu poate fi măsurată prin mișcarea soarelui, aceea este la cei veșnici veșnicia, adică ceea ce se întinde laolaltă cu cei veșnici, în felul unei mișcări de timp și ca un interval, arătând astfel că omul, sufletul adică este veșnic.

I.1 MOARTEA ȘI VIAȚA DE DUPĂ MOARTE ÎN VECHIUL TESTAMENT

Încă din Vechiul Testament ni se vorbește despre o grijă aparte pentru cei răposați și despre o credință într-o viață viitoare. Astfel, după moarte, trupul este considerat necurat, de el putându-se atinge numai rudele apropiate. Acestea aveau datoria să-l spele pe cel adormit și să-l înfășoare într-un giulgiu alb. De asemenea pentru arătarea durerii se purta doliu.

După înmormântare timp de mai multe luni se făceau rugăciuni pentru cel răposat, lucru ce demonstrează că exista, la evrei, credința că sufletul merge sau se întoarce la Dumnezeu, de unde a și venit în trupul hărăzit lui, tot de Dumnezeu.

O parte din aceste ritualuri au rămas și se practică și la slujbele de astăzi ale Bisericii, pentru cei adormiți întru Domnul. Astfel, întregul ritual funerar este bogat și complex, dar prin fiecare secvență sau parte a lui exprimă nădejdea în viața viitoare, în ajutorul sfinților, în rugăciunile celor rămași în viață, pentru ca la Judecata cea din urmă răposatul să fie găsit iertat de păcatele lui și vrednic să fie împreună cu sfinții în rai, în Împărăția lui Dumnezeu.

Neascultarea primilor oameni de porunca divină le-a adus pierderea harului dumnezeiesc, izgonirea din paradis, pierderea echilibrului dintre suflet și trup, suferințe care îi macină forțele fizice și psihice readucânu-l în pământul din care a fost luat (Facerea III, 19). Plata păcatului este moartea, considerată ca o trecere a omului în lumea de dincolo unde se află părinții și strămoșii săi (Facere XXV, 8; XXXVII, 35). Din cauza păcatului au apărut neputințele și cu acestea s-au instalat în trup și suflet bolile fizice, psihice și demonice.

Acestea provoacă omului suferințe care îl sfârșesc și acesta decedează. Potrivit credinței în nemurirea sufletului, după moarte sufletele oamenilor ajung în Șeol (iad—Facere XXXVII, 35), unde așteaptă să fie scoase de Dumnezeu, unele la viață veșnică, altele la osândă veșnică.

Primii oameni și-au arătat sentimentul de adorare a lui Dumnezeu pe cale internă, în sensul că ei se supuneau voii divine, ascultarea de ceea ce le spunea ființa supremă. După căderea în păcat ei fiind dominați mai mult de pofta trupului decât de rațiune, venerarea lui Dumnezeu a trebuit să îmbrace o formă externă care împreună cu cea internă formează cultul divin prin care ei nu numai că adoră pe Dumnezeu, ci și cer iertarea greșelilor lor din partea divinității. Ei se manifestă astfel, în dorința de a restabili comunitatea spirituală de fericire nepieritoare care a existat inițial între om și Dumnezeu. Ei sunt conștienți de faptul că neascultarea lor a dus la ruperea legăturii cu Dumnezeu, a relației harice între Creator și creatură, iar prin actele cultice externe dovedesc că ei adoră Ființa supremă, Îi aduc mulțumiri pentru toate binefacerile primite de la El și-I imploră ajutorul în ștergerea păcatelor care le aduc cea mai mare suferință, pierderea legăturii cu izvorul vieții veșnice. Aceste lucruri ne demonstrează că încă de după cădere, primii oameni încep să nădăjduiască la un Răscumpărător al păcatelor lor și se mai gândesc și la o viață viitoare, cerând astfel, iertarea pentru păcatele lor.

Credința biblică despre supraviețuirea sufletului după moarte se vede din mai multe cazuri. Astfel, ridicarea lui Enoh (Facerea V, 24), care n-a gustat moartea, presupune credința în nemurire. Tot aceasta o presupune și făgăduința lui Dumnezeu făcută lui Avraam: „Nu te teme, Avraame; Eu sunt scutul tău, iar răsplata ta va fi foartemare” (Facerea XV, 1). Aceastră răsplată însă Avraam n-a căpătat-o în viața pământească. Credința în supraviețuirea sufletului și după moartea trupului se desprinde și din cuvintele patriarhului Iacob rostite cu ocazia primirii veștii despre pretinsa moarte a fiului său Iosif: „Plângând mă voi pogorî la fiul meu în locașul morților!” (Facerea XXXVII, 35).

În multe locuri vorbește Scriptura Vechiului Testament despre judecata, care va urma după moarte și la care va fi supus fiecare om. Adevărul despre judecată presupune indirect credința în nemurire, căci altfel n-ar avea nici un rost dacă constatarea bunătății sau a păcătoșeniei n-ar urma și aplicarea sancțiunii cuvenite. Această sancțiune se poate aplica numai sufletului, căci trupul se întoarce și se preface în pământul din care a fost luat.

Credința despre nemurire se vede și din credința despre învierea morților. Învierea morților o simbolizează celebra viziune a lui Iezechiel despre câmpul plin de oase omenești, pe care Duhul Domnului la sfârșitul veacurilor le va învia (Iezechiel XXXVII). După înviere și judecată va urma o viață nouă. Fiecare va lua cele cuvenite: cei buni răsplata, cei răi pedeapsa. Iar viața cea nouă va fi veșnică.

I.2 MOARTEA ȘI VIAȚA DE DUPĂ MOARTE ÎN NOUL TESTAMENT

Sfântul Apostol Pavel spune: „Se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune” (I Corinteni XV, 41). Deci, materia își va păstra organizarea ei în întreguri armonioase sau în întregul armonios al întregii creații. Dar pretutindeni va iradia lumina dumnezeirii lui Hristos prin umanitatea Lui, sau ea va deveni mediu total transparent al lui Hristos, sau al dumnezeirii prin umanitatea Lui, care va deține un loc de Soare central în tot universul spiritualizat și luminos. Iar persoanele iradiante și ele de lumină spirituală se vor vedea toate de fiecare, asemenea unor stele distincte și ușor de apropiat fiecăreia. Între materia trupurilor și materia universului nu va fi nicio piedică în calea acestei transparențe și apropieri între ele și Hristos. Materia a păstrat, chiar în starea opacizată de după cădere, puterile prin care se pot înghiți distanțele pentru vedere și auz. Aceste puteri se pot actualiza cu mult mai mult de puterea spiritului uman umplut de Dumnezeu, în intensa comunicare spirituală.

„Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Luca XVII, 21), a zis Domnul, învățând poporul cum să-și lucreze mântuirea. Dacă Împărăția lui Dumnezeu este acolo unde împărățește Dumnezeu, a căuta Împărăția lui Dumnezeu, care este înăuntrul nostru, înseamnă a căuta ca Dumnezeu să împărățească în noi și asupra noastră. Totul depinde de împărățirea lui Dumnezeu înăuntrul nostru, iar acest lucru se poate întâmpla numai dacă noi îl primim permanent pe Hristos în noi, prin intermediul Sfintei Taine a Împărtășaniei. Trebuie să-L lăsăm să domnească El asupra gândurilor noastre, a dorințelor, simțămintelor și faptelor noastre. Toată viața noastră să o aducem la așternutul picioarelor tronului Lui și să Îi dăm domnia asupra minții noastre, asupra voii noastre și asupra inimii noastre.

„Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei V, 16). Noi trebuie să fim lumini pentru cei din jurul nostru, așa cum Dumnezeu este lumina veșnică pentru noi. Trebuie să luminăm calea semenilor noștri prin exemplul vieții noastre și prin pildele noastre, așa cum Însuși Fiul lui Dumnezeu este pildă pentru noi.

Când este vorba de binecuvântarea lui Dumnezeu, Dumnezeu nu cere niște performanțe, niște lucruri pe care nu le poate face omul, ci dă dar omului, în condițiile lui, la măsurile lui, la capacitatea lui. „Veniți binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția cerului cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei XXV, 34). Așadar, trebuie să ducem o viață în așa fel încât să fim sub binecuvântarea lui Dumnezeu, să ne recunoască Dumnezeu ca ai Săi. Asta înseamnă gândul la a doua venire, un gănd stimulator pentru mai bine, pentru mai corect, pentru mai curat, pentru mai sfânt, pentru mai bun, pentru ceva ce așteaptă Dumnezeu de la om.

Ceea ce ne interesează pe noi este să ducem o viață corectă astfel încât să putem să ne întâlnim cu Domnul nostru Iisus Hristos și înainte de venirea Lui și în venirea cea din suflet și oricând să ne întâlnim și să ne bucurăm de prezența Mântuitorului nostru. Nu are importanță când vine Domnul nostru Iisus Hristos, ci are importanță cum ne găsește, adică să ne găsească curați, să ne găsească doritori de bine, doritori de a ne întâlni cu El, cu nădejde, cu bucurie, cu încredere, cu simțământul că ne întâlnim cu Tatăl nostru, cu Dumnezeul nostru, cu Cel ce ne iubește, cu Cel care ne primește, cu Cel care ne dorește. Pentru noi am putea spune că chiar este a doua venire a Domnului, și dacă nu este va fi, iar dacă nu va fi altădată, sigur va fi atunci când ne vom întâlni cu Domnul Hristos la trecerea din această viață, la judecata particulară.

La Judecata de Apoi vom fi întrebați despre toată viața noastră, mai bine zis ne vom cerceta pe noi înșine despre toată viața noastră. Despre judecata particulară nu avem nimic scris în Sfânta Scriptură, ce vom fi întrebați, însă despre Judecata de Apoi scrie Sfântul evanghelist Matei, el fiind singurul care face acest lucru. Judecta de Apoi este descrisă de Sfântul evanghelist Matei ca cea de a doua venire a Fiului Omului împreună cu îngerii Lui, va ședea în tronul măririi Sale și-i va despărți pe cei buni de cei răi, cum desparte ciobanul oile de capre, și va așeza pe cei buni de-a dreapta Lui și pe cei răi de-a stânga Lui. Pe cei buni Îi va lua în Împărăția Tatălui, iar pe cei răi îi va trimite de la El ca fiind blestemați, îi va trimite în focul cel veșnic gătit diavolului și îngerilor lui.

Putem spune despre suflet că duce cu sine tot ceea ce a agonisit în vremea sălășluirii sale în trup, fie bune, fie rele, și stăruie în cele în care a fost aflat la vremea morții. Sufletele celor adormiți intră în viața de dincolo cu tot ceea ce poartă în ele, după cuvântul care zice: „Faptele lor vin cu ei” (Apocalipsa XIV, 13). Sufletele merg în viața de după moarte cu toate gândurile și simțurile lor, cu virtuți și cu patimi, cu cele bune ale lor și cu cele rele, cu întreaga lor lume morală. Adică, așa cum sunt și așa cum au ieșit din acest trup și din viața pământească. Aceasta este o formă de păstrare a identității persoanei, căci dacă moartea ar schimba starea sufletului, s-ar pierde continuitatea persoanei, și în viața de dincolo noi nu am mai fi noi.

Hristos va răsplăti fiecăruia după faptele sale, după cum spune Sf. Apostol Pavel (Romani II, 6) și după el Sf. Vasile cel Mare, într-o rugăciune din ceasul al treilea, care îndeamnă să ne aducem aminte „pururea de preaslăvita a doua venire , când vor fi cercetate faptele oamenilor”.

I.3 MĂRTURII ALE SFINȚILOR PĂRINȚI CU PRIVIRE LA SFÂRȘITUL PĂMÂNTESC ȘI VIAȚA DE DUPĂ MOARTE

Pentru ca drumul să fie mai sigur, trebuie să te gândești ca binele pe care speri să ți-l facă alții după moarte, să ți-l faci singur, câtă vreme trăiești. Mai fericit este să mori eliberat de păcat, decât să-ți cauți libertatea după ce-ai lepădat lanțurile de aici. Trebuie, așadar, să disprețuim din tot sufletul veacul acesta, fie și numai pentru că vedem că s-a scurs deja, și să aducem lui Dumnezeu ofrandă zilnică jertfa de lacrimi și ostia din trupul și sângele Mântuitorului.

Euharistia izbăvește sufletul în chip minunat de la veșnica pieire. Ea reînnoiește pentru noi taina morții Unului-Născut care, deși „înviat din morți nu mai moare și moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Romani, VI, 9), totuși, trăind veșnic și fără stricăciune în sine însuși se jertfește din nou pentru noi, prin taina sfintei oblațiuni. Aici, trupul lui se primește ca hrană, carnea lui se împarte întru mântuirea poporului, iar sângele lui nu se mai varsă în mâinile păcătoșilor, ci în gura credincioșilor.

Trupul moare, însă sufletul nu moare. Acest lucru îl putem vedea din Parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca XVI, 19—31). Din această parabolă deducem că sufletele sunt vii, active, înzestrate cu toate funcțiunile pe care le-au avut când erau în trup. Sufletele cugetă, doresc, simt. Bogatul cunoaște cauzele nenorocirii sale, simte dureri în starea în care se află și cu toate acestea nu poate traduce în faptă dorințele sale, pentru că acolo nu mai este liber să facă orice, ca aici pe pământ. Nu mai poate lucra nimic, nici pentru mântuirea lui și nici pentru alții, căci nu are trup.

Desăvârșirea la care ne cheamă să înaintăm urmând modelului Său este și o unitate între noi, prin caracterul principal de bunătate, care transpune în forma umană a relațiilor dintre noi bunătatea unificatoare a lui Dumnezeu. Numai bunătatea poate da și celui căruia i se arată o mulțumire fără săturare și-i poate uni. Numai de ea se leagă veșnicia. Noi avem de făcut eforturi și de răbdat greutăți în înaintarea spre bine, asemenea lui Hristos și din puterea Lui, care a ridicat umanitatea Sa la bunătatea supremă prin unirea cu bunătatea divină în unul din ipostasurile Treimii iubitoare. Noi dobândim veșnicia primind-o din eternitatea Treimii, în unire cu Fiul Tatălui întrupat, devenind în mod neschimbat buni cum este El ca om.

În viziunea Sfinților Părinți, persoana Mântuitorului Hristos este o realitate vie în viața credinciosului, manifestată prin acțiunea continuă și desăvârșitoare a Duhului Sfânt. Numai în măsura în care această realitate este trăită ca atare de către credincios încă în viața de aici, numai în această măsură este posibilă dobândirea Împărăției cerurilor și unirea cu Dumnezeu.

Pornind de la imaginea paulină a staturii desăvârșite a lui Hristos și de la aceea a Trupului trainic al Mântuitorului, Sfinții Părinți închipuie structura completă a virtuților care compun viața înduhovnicită ca un trup la temelia căruia așază două virtuți capitale: credința și smerenia. Celelalte mădulare ale trupului sunt compuse din sărăcie, supunere, slujire, rugăciune, perseverență, milă, răbdare, ascultare, nădejde nezdruncinată și se încheie cu iubirea—capul trupului, fără de care trupul nu ar fi mai bun decât un cadavru incapabil de a acționa.

Sfinții Părinți îndeobște privesc starea de stricăciune a omului căzut drept o boală iscată de păcat și o urmare, ca să zicem așa, firească și de neînlăturat a acestuia, mai curând decât o pedeapsă dată de Dumnezeu. Prin urmare, ei înțeleg mântuirea înfăptuită de Hristos, drept asumare de bunăvoie a condiției omului muritor și stricăcios cu scopul de a desființa prin puterea Dumnezeirii Sale urmările păcatului, adică bolile sufletului, stricăciunea și bineînțeles moartea, dăruind omului o viață nouă, în care firea lui își recâștigă deplin sănătatea.

Mântuirea adusă de Hristos se întinde la toți oamenii, din toate timpurile. Hristos „S-a arătat odată, spre ștergerea păcatului” (Evrei IX, 26); El „a dobândit o veșnică răscumpărare” (Evrei IX, 12); „noi suntem sfinți prin jertfa trupului lui Hristos, odată pentru totdeauna” (Evrei X, 10), spune Sf. Apostol Pavel. Tot așa cum prin Adam s-a îmbolnăvit întreaga fire omenească dându-se morții, prin Hristos, Noul Adam, ea este în întregime și pe vecie tămăduită, mântuită și îndumnezeită. Lucrarea tămăduităare a lui Hristos nu privește doar firea omenească recapitulată în El, ci pe tot omul care se întoarce la El: „Fiul lui Dumnezeu fiind viu și lucrător” (Evrei IV, 12).

CAPITOLUL II

MOARTEA ȘI CELE DOUĂ DIMENSIUNI ALE EI

Învățătura Bisericii Ortodoxe cu privire la moarte are mai multe aspecte. Primul aspect ar fi acela că moartea este urmarea păcatului strămoșesc, deoarece primul om, Adam, a fost creat de Dumnezeu nemuritor în chip virtual, adică putând să nu moară dacă nu păcătuia; putea ajunge la nemurire. Însă din cauza păcatului, el a devenit muritor. Porunca dată de Dumnezeu protopărinților noștri a fost: „Să nu mâncați din el, nici să vă atingeți de el, ca să nu muriți” (Facere III, 3); iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Căci precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moarte, așa moartea a trecut la toți oamenii prin cel în care toți au păcătuit” (Romani V, 12), iar în alt loc: „Pentru că plata păcatului este moartea” (Romani VI ,23).

Un alt aspect ar fi acela prin care moartea înseamnă sfârșitul vieții pământești vremelnice, dar în același timp și începutul vieții veșnice, ea marcând limita ultimă, până când omul își poate pregăti mântuirea. Pentru cei care au trăit în această viață potrivit chemării Celui de sus, ea poate fi dorită, dacă aceasta înseamnă dorința de a fi mai curând împreună cu Hristos, precum mărturisește Sfântul Apostol Pavel despre sine: „Căci pentru mine viața este Hristos, iar moarte, un câștig” (Filipeni I, 21). Este păcat însă, dacă cineva dorește moartea numai spre a scăpa de greutățile vieții acesteia.

Deoarece nimeni nu-și cunoaște sfârșitul vieții sale pământești, creștinii sunt datori să trăiască astfel încât în orice clipă ar veni moartea, să nu-i afle nepregătiți. Toate acestea, deoarece, după moarte nimeni nu mai poate lucra nimic pentru propria sa mântuire. Acest lucru rezultă din parapola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, precum și din cuvintele Mântuitorului: „Mie Mi se cade să lucrez lucrurile Celui Care M-a trimis până este ziuă, căci vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan IX, 4).

Ca fenomen biologic, moartea înseamnă despărțirea sufletului de trup: sufletul imaterial și nemuritor, principiul vieții omenești, se duce la Dumnezeu, Cel Care l-a dat, iar trupul se întoarce în pământul din care a fost făcut, prin putrezire descomnunându-se în elementele din care a fost făcut.

Concepția creștină dă morții un sens în care ea este considerată drept ușa de trecere spre o nouă viață, fiind privită ca un eveniment firesc, universal și necesar, prin care trecem din această viață nedeplină și trecătoare, la viața cea fără de sfârșit, la plenitudinea vieții în comuniune cu Hristos. Certitudinea întâlnirii noastre cu El ne-a dat-o prin Învierea Sa din morți, prin care S-a făcut „începătura învierii celor adormiți” (I Coloseni, XV, 20).

Tot după concepția creștină, moartea poate fi înspăimântătoare pentru unii, dar aceasta se întâmplă nu fiindcă prin ea viața pământească se sfârșește, deci pentru părerea de rău pentru ea, ci pentru că îndată după moarte urmează judecata particulară, la care toți creștinii vor putea da un răspuns bun, din pricina modului în care au trăit în viața pământească.

Pronia dumnezeiască nu lasă nebunia noastră fără mântuire și, deoarece pe cei care calcă legea îi urmează în mod necesar moartea, viața omenească se împarte în două părți: în aceasta de aici, din carne și în cea următoare, însă nu de o durată egală, ci una mărginită—într-un scurt interval de timp, iar cealaltă întinzându-se în veșnicie. Din iubire pentru oameni, Dumnezeu ne-a dat libertatea de a alege între ceea ce este bine și ceea ce este rău—fie în viața aceasta scurtă și repede trecătoare, fie în cea vașnică, al cărei hotar este nemărginit. Însă atât binele cât și răul au două înțelesuri—după minte și după simțuri—de aceea unii socotesc că este bun ceea ce este plăcut simțurilor, iar alții cred că se numește bun doar ceea ce mintea socotește a fi bun.

Moartea nu este un moment, ea coexistă și însoțește omul pe tot parcursul vieții. Ea este prezentă în toate lucrurile ca limita lor evidentă. Timpul și spațiul, momente care se șterg și distanțe care separă, sunt tot atâtea rupturi, morți parțiale. Orice despărțire, schimbare, faptul că nimic nu poate niciodată să se reproducă identic descoperă suflul morții în chiar inima vieții și ne aruncă în neliniște. Orice plecare a unei ființe dragi, sfârșitul oricărei pasiuni, urmele timpului pe față, ultima privire aruncată asupra unui oraș, sau asupra unui peisaj pe care nu-l vei mai vedea niciodată sau, pur și simplu, o floare ofilită suscită o profundă melancolie, o experiență imediată a morții anticipate.

Viața este scopul mântuirii noastre, iar moartea este mijlocul prin care noi ne putem uni cu Hristos, dacă pe timpul vieții am lucrat suficient la mântuirea noastră.

Și un ultim aspect ar fi acela, că sufletul este nemuritor, deoarece este spirit de origine divină. Această nemurire, explicată de teologia mai veche ca datorându-se indestructibilității substanței spirituale simple din care este făcut sufletul, trebuie întemeiată pe credința că Însuși Dumnezeu a voit ca sufletul să fie nemuritor, pentru ca , prin suflet, omul să fie în legătură continuă cu Dumnezeu. Chiar dacă sufletul ar avea o indestructibilitate prin natura sa, cauza indestructibilității stă tot în voința lui Dumnezeu. Sufletul, chiar după despărțirea de trup, deci după moartea trupească, îți păstrează funcțiile sale: conștiința de sine, memoria, gândirea, imaginația, stările de bucurie sau tristețe; așadar, el cugetă, voiește, se bucură sau se întristează, dar nu poate lucra pentru mântuirea sa.

Prin urmare, atât sufletele celor drepți, cât și ale celor păcătoși, după moarte duc o viață pe deplin conștientă, aducându-și aminte de toți și de toate cele trăite în viață, dându-și seama și mai deplin de binele sau de răul făcut în timpul cât au viețuit pe pământ în legătură cu trupul. Desigur, viața de după moarte a sufletelor celor drepți s deosebește de cea a celor păcătoși. La sufletele celor drepți, funcțiile spirituale și conținutul lor sunt mai vii și mai active, amintirile sunt mai limpezi și mai exacte, iar cunoștințele mai clare și mai unitare, încât ei au o viziune mai amplă și mai adâncă a realităților pe care le-au trăit sau de care au fost preocupați în viața pământească. Astfel, viața spirituală a drepților se îmbogățește, judecând acum toate lucrurile în perspectiva veșniciei și a relației lor cu Dumnezeu. În schimb, cel păcătos, care nu și-a exercitat funcțiile spirituale în viața pământească, ci a fost rob păcatelor, nu va fi în stare să se ridice spre lumea spirituală, ci va simți doar regret că nu și-a pus în lucrare aceste funcții cu care a fost înzestrat de Dumnezeu. Viața lui acum va fi goală de conținut, iar ceea ce va simți va fi numai întristare și suspine, având permanent o conștiință chinuită, deși nu cu totul stinsă.

Viața sfârșește în moarte și cel mai bun lucru este ca omul să o accepte ca pe ceva firesc. Ea reprezintă pentru unii o strategie politică, în timp ce pentru alții este un stăpân, iar alții cred că ea pune ființa umană în fața unui profund mister al vieții sale. Pentru noi creștinii însă Hristos este Viața, iar moartea trebuie dovedită a fi ceea ce este ea de fapt, și anume dușmanul cel din urmă, care va fi nimicit.

Moartea este ceea ce stă între noi și Dumnezeu. Dacă am întinde mâna până la Dumnezeu, locul, distanța care nu ne ajunge pentru a-L atinge este chiar moartea. Și această moarete, dacă am lua-o și am pune-o sub picioarele noastre, am ajunge la Dumnezeu. Acest lucru îl facem noi prin Botez, asta facem în toată vremea vieții noastre de creștini. În spațiul acesta în care suntem noi și Dumnezeu, nu mai este niciun alt lucru care ar putea să ne folosească drept suport, scară, trambulină pentru a-L atinge, în sfârșit, pe Dumnezeu.

O oarecare alinare aflăm la gândul că pentru starea noastră păcătoasă, moartea are și unele foloase. De pildă, cei chinuiți de suferință așteaptă moartea ca pe o izbăvire. De multe rele ale trupului și sufletului îl scapă moartea pe om, după cum spun și Sfinții Părinți, și nu trebuie s-o socotim ca un lucru de temut, deși a fost rea de la început, căci a urmat păcatului și este osânda lui. Deși moartea ne-a adus-o păcatul, Dumnezeu a pus-o în slujba mântuirii noastre, ca fiind mai degrabă o purtare de grijă decât o pedeapsă.

Mort cu sufletul din pricina păcatului, de n-ar fi murit omul și cu trupul, relele izvorâte din starea sa păcătoasă s-ar fi înmulțit peste măsură. Atunci omul obisnuindu-se cu starea lui păcătoasă, și-ar fi dus viața în deplină neștiință și orbire. Dar gândul la moartea care vine pe neașteptate îl ajută pe om să vadă scurtimea vieții de aici și să se pregătească pentru ceea ce va să fie, plecându-l spre o grabnică pocăință.

Cât privește sufletul care s-a despărțit de trup, el continuă să vieze, fiind nemuritor. Așadar, moartea ca fapt împlinit este numai moarte a trupului, pentru că sufletul desprins de trup este doar de acele facultăți ale sale care țin de viața trupului și de legătura sa cu trupul, mai precis, lucrarea acestor facultăți încetează, ele rămânând simple potențialități, cum sunt d altfel și îndată după concepere, mai înainte de formarea deplină a trupului, în starea de embrion și fetus, când sufletul este deplin prezent în trup, cu toate puterile sale, însă trupul nu este îndeajuns de dezvoltat pentru a-i permite să și le exercite.

În viața prezentă avem nevoie de lucruri diferite și ea ni se înfățișează în diferite bunuri materiale cum ar fi: timp, aer, spațiu, mâncare, băutută, haine, soare, lumină și multe altele care sunte necesare vieții. Însă nimic din toate acestea nu este Dumnezeu. Fericirea așteptată nu are nevoie de nimic din toate acestea, căci dumnezeirea va deveni pentru noi toate și întru toate, pentru că ni se va împărți după nevoile acestei vieți.

În viața viitoare, funcțiile cu care sunt înzestrate organele noastre actuale, folositoare vieții pământești, nu vor servi la nimic. Asta înseamnă că nu va mai exista niciunul dintre mădularele care alcătuiesc trupul nostru actual. Deci, viața noastră, după înviere, va arăta într-un alt chip și de aceea nimeni nu va numi înviere dacă membrele noului trup nu vor învia sub o altă formă, căci în forma actuală ele nu sunt trebuincioase vieții celeilalte.

II.1 NEASCULTAREA—O PREGUSTARE A MORȚII

Adesea căderea în păcat dă naștere deprinderii de a păcătui, care înlănțuie bietul suflet și îl ține ca un tiran în robia lui. Chiar dacă un singur păcat intră în obișnuință, el robește întregul suflet, îl aduce pe tot sub stăpânirea sa cea chinuitoare. Păcatul cu care se deprinde omul poate fi asemănat cu prinderea de păianjen a pradei sale. El o înfășoară bucată cu bucată în păienjenișul lui subțire, până ce o încurcă de tot, iar după aceea, victima, chiar dacă se mai mișcă, nu are putere să mai scape. Așa și păcatul cu care se deprinde omul prin desele căderi, îl atacă bucată cu bucată, până umple atât trupul, cât și sufletul până îl înrobește. După aceea, chiar dacă omului îi mai vine câteodată gândul să se lase de păcat, vede cât de încurcat este în el, nu-i mai vine să pună mâna să se descurce, și zice cu dejamăgire că nu mai poate să lupte cu păcatul.

Milostiv este Domnul nostru față de toți păcătoșii. El a făgăduit cu jurământ: „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă… și să fie viu” (Iezechiel, XXXIII, 11)—dar noi, prin desele noastre căderi, ne aducem singuri la starea de a nu se mai poate face nimic în ajutorul nostru.

Scularea din cădere este la fel cu cârpirea unei haine sau cu reparearea unei case. Se întâmplă ca lucrul putred să tot fie cârpit, dar în cele din urmă aruncat, fiindcă nu mai poate fi reparat—nici n-ai de ce să prinzi un petec. Același lucru se poate întâmpla cu sufletul. Domnul îl tot îndreaptă, dar până la urmă îl aruncă de tot, deoarece prin căderile sale dese sufletul poate ajunge într-o astfel de neorânduială, că nu mai poate fi îndreptat.

Putința sculării noastrese întemeiază și vine prin binele care rămâne în noi, chiar în pofida faptului că am slujit păcatului. Tocmai asupra acestei rămășițe de bine vine harul, îi dă viață și precumpănire asupra răului—și omul se scoală. Dar fiecare nouă cădere roade ceva din binele nostru, după fiecare cădere rămâne tot mai puțin loc în care poate harul să se pogoare pentru a ne reface.

Iadul este unde-i omul cu stări de iad; unde-i omul zbuciumat acolo-i iadul lui. Iadul este o pedeapsă, dar o pedeapsă pe care ți-o dai ție însuți. Oamenii care nu se mai pot reface, care nu se mai pot restaura de pe urma greșelilor, de pe urma devierilor, a păcatelor lor, care toate intră în om, nu fac niște lucruri din afară. Când faci un lucru rău cuiva, ți-l faci ție însuți, pentru că te învârtoșezi, te înrăutățești și cu fiecare lucru negativ intri în negativ, te adâncești acolo și te depărtezi de Dumnezeul Cel Bun, făcându-te rău, și te depărtezi de cer și ajungi în iad, în iadul tău.

În chip deosebit, la Judecata de Apoi ni se va cere răspuns despre felul cum ne-am raportat la Mântuitorul , cum I-am slujit Lui, cum i-am ajutat pe frații Lui mai mici, cum L-am ajutat pe El Însuși sau cum nu L-am ajutat când am putut să facem bine celor care au trebuință de bine. Așa cum găsim scris în Sfânta Evanghelie, Domnul nostru Iisus Hristos va despărți pe cei buni de cei răi, cum desparte păstorul sau ciobanul oile de capre și, după aceea va așeza oile de-a dreapta Sa și caprele de-a stânga Sa. Pe cei din dreapta îi va binecuvânta și îi va invita în Împărăția Tatălui să o moștenească, o Împărăție care le-a fost pregătită încă de la întemeierea lumii, că au făcut exact cum a spus El, iar pe cei din stânga îi va trimite în focul cel veșnic, căci nu au făcut niciun fel de faptă bineplăcută Lui.

După moartea noastră ne ducem înaintea lui Dumnezeu, la judecata Lui, la acea judecată particulară, unde se hotărăște provizoriu, care este starea omului, în ce stare se găsește el și în ce stare urmează să rămână până la Judecata cea de Apoi, când se vor înfățișa toți la judecată și când se va da hotărârea cea mai de pe urmă. Cei morți se mai pot ajuta, până la Judecata de Apoi prin rugăciunile Sfintei Biserici, prin rugăciunile pentru morți, ca Dumnezeu să-i ușureze și să le facă parte de rai celor care n-au ajuns să fie în rai.

După moarte este rânduit să ne ducem la judecată, la cea particulară pentru a ni se hotărî locul. Ce-i drept, de fapt, locul ni-l hotărâm singuri. După o viață întreagă noi suntem cei care hotărâm, iar Dumnezeu afirmă ceea ce a făcut omul. Noi în fața lui Dumnezeu mergem cu noi înșine, cu viața noastră, cu cartea vieții noastre. Cartea vieții noastre suntem noi înșine, de aceea dacă vrem o putem citi, pentru că ea este imprimată cu ceea ce suntem noi, cu existența noastră, cu gândurile noastre, cu faptele noastzre, cu cele pozitive și cele negative, cu ceea ce am adunat noi.

În mișcările noastre justificate de rațiune, noi nu putem vedea păcatul. Adevărata vedere a păcatului aparține acelui plan duhovnicesc, din care noi am căzut în alunecarea noastră. Păcatul îl cunoaștem cu ajutorul darului Duhului Sfânt, împreună cu credința în Absolutul Personal, Creatorul și Tatăl nostru. Aici fiind vorba de relațiile noastre personale cu El.

Hristos a eliberat firea omenească mai întâi din robia în care era ținută de diavoli prin dragostea ei de plăcere, iar apoi a izbăvit-o și de cea pe care o pricinuia teama ei de durere și moarte. La vremea ispitirii în pustie, a câștigat pe seama noastră o primă biruință; apoi răbdând cu tărie Patimile și Crucea, ne-a dăruit-o și pe cea de-a doua. Statornicia în bine a voinței omenești a lui Hristos, deplinul și necontenitul acord al voinței Sale omenești cu voința dumnezeiască au avut în lucrarea Sa mântuitoare un rol important. Omenitatea Cuvântului este lipsită de liberul arbitru marcat de păcat, stricat, schimbător, nestatornic, împotrivitor față de Dumnezeu și plecat spre rău, al urmașilor lui Adam.

În om există o minte, care în virtutea firii sale nevăzute și spirituale, făurește lucrurile mai întâi în gând, după care prin mijlocirea materiei, scoate la iveală gândul dinăuntrul său. Dacă am atribui elementelor astfel de însușiri minunate, atunci ar trebui ca mașinile să se producă singure, și tot atunci bronzul nu ar aștepta meseriașul ca să ia formă de statuie, ci ar fi statuie prin firea sa, nici aerul n-ar avea nevoie de fluier ca să scoată sunete, ci ar fluiera mereu de la sine, miscându-se la întâmplare; nici apa n-ar mai trebui împinsă cu putere în țeavă, silind-o astfel la o mișcare forțată, ci apa ar intra de la sine în mașină, datorită firii sale. Judecata minții este deosebit de ceea ce cunosc simțurile.

Nimic nu stă sufletului în drum în legătura lui cu elementele trupului, nici când se unește cu ele, nici când se separă de ele în clipa descompunerii. Căci așa cum la amestecarea aurului și argintului cu alte metale se vede măiestria celui care le topește—căci dacă se topește amestecul, metalele se vor despărți unele de altele dar măiestria topitorului nu se desparte o dată cu materia, tot așa, natura spirituală a sufletului se vădește atât în reuniunea elementelor, de care nu se desparte nici atunci când amestecul lor se destramă, ci rămâne în ele și se întinde și la elementele cele mai îndepărtate, dar nu se rupe în bucăți și nici nu se împarte în părți și fărâme, căci natura spirituală și mărginită nu are nimic de suferit de pe urma separării elementelor. Așadr, sufletul rămâne în elementele cu care s-a unit odată, căci nicio constrângere nu-l desparte de amestecul cu ele.

II.2 DRAMA DIN EDEN S-A SFÂRȘIT PRIN DRAMA DE PE GOLGOTA

Să ne facem la fel cu Hristos pentru că și El s-a făcut la fel cu noi. Să ne facem Dumnezei pentru el, fiindcă și el s-a făcut pentru noi; a luat asupră-și ceea ce era mai rău ca să dea ceea ce este mai bun; s-a sărăcit ca să ne îmbogățim noi prin sărăcia Lui; a luat chip de rob ca să dobândim noi libertatea; s-a coborât el ca să na înălțăm noi; a fost ispitit el, ca să biruim noi; a fost necinstit el, ca să ne slăvească pe noi; a murit el, ca să ne mântuiască; s-a înălțat, ca să tragă la el pe cei care zăceau jos, în decăderea adusă de păcat. Fiecare să dea toate, fiecare să aducă prinos toate, celui care s-a dat pe sine preț și răscumpărare pentru noi. Nimic însă nu va da fiecare de un așa de mare preț, decât ca pe sine însuși devenit înțelegător al tainei și făcut pentru Hristos toate câte s-a făcut el pentru noi.

Din rațiune a fost prigonită făptura, din asemenea rațiune s-a adus insultă chipului lui Dumnezeu și, cum am mai găsit cu cale să păzim porunca, ne-am dat liberului plac al rătăcirii și, așa cum am căzut în rătăcire, la fel ne-am necinstit în cele pe care le-am adorat. Căci nu numai lucrul acesta este îngrozitor, anume ca cei care au fost făcuți pentru fapte bune, spre slava și lauda Creatorului și spre urmarea lui Dumnezeu, cât ne este cu putință aceasta, să se facă punct de plecare pentru tot felul de patimi, care nutresc și macină întru răutate pe omul lăuntric, ci și aceea că și-au pus zeii lăudători ai patimilor, ca păcatul să fie astfel nu numai în afară de vinovăție, ci să fie și dumnezeiesc, la o asemenea apărare dând fuga ei, anume la cele care se închină.

Chipul Cuvântului imprimat în om ține și de voia lui, căci chipul se arată în dialogul omului cu Dumnezeu. De aceea, dacă omul nu aduce și voia sa de comuniune cu Hristos, Acesta îl lasă în existența lui golită de conținut și anume de conținutul comuniunii, care nu se poate dărui fără voia lui. Aceasta este moartea în care cade omul când nu primește pe Hristos. Omul este făcut ca un vas elastic, dotat cu libertate și merit să se umple la nesfârșit de conținutul vieții dumnezeiești, deși nu a fost cu totul gol nici la început. Dar dacă se închide apei vii, venite de la Dumnezeu, el devine un vas golit și încrețit în el însuși, chinuit de vidul lui. De aceea, în Hristos, vasul umanității s-a umplut și cu voia ei de apa vieții infinite a ipostasului ei dumnezeiesc. Iar ceilalți oameni, cu care a intrat în comunicare prin umplerea după umanitate cu viața Lui dumnezeiască, se umplu și ei de viața învierii și fericirii de veci, dacă primesc și ei comunicarea cu El. Altfel, rămân morți sufletește în cursul vieții pământești, dar și după moartea lor cu trupul, căreia îi sunt supuși toți oamenii, în urma coruperii generale în care a intrat materia, chiar când a devenit trup al unor suflete alipite lui Hristos.

Omul, în Hristos, începe să fie viu încă de pe pământ, cu sufletul, ca să continue să fie viu și după moartea cu trupul, iar în ziua cea de apoi să învie și cu trupul, spre veșnica viață fericită și spre mărturia valorii sale și după trup. Însă așa cum în moartea sa altul a ajuns prin sine, întrucât s-a rupt de comunicarea cu Dumnezeu, tot astfel el poate rămâne mort sufletește și după învierea cu trupul, dacă nu se deschid și cu voia sa comunicării cu Fiul lui Dumnezeu, Cel care a înviat ca om, pentru ca să ne comunice și nouă învierea, întâi învierea în spirit, iar prin aceasta, ca pregătire, și viitoarea înviere cu trupul.

În cea mai mare apropiere și eficiență ne-a înfățișat Cuvântul lui Dumnezeu nemurirea ca plinătate de viață prin învierea cu trupul. Căci dacă omul a fost creat prin Dumnezeu Cuvântul, nu ca rațiune fără trup, ci ca rațiune în trup și în contextul lumii, în El este dată putința de a veni la oameni în trup, pentru a-i învia cu trupul, sau a-i aduce în mod real la nemurire în ființa lor integrală, alcătuită din suflet și trup. Dacă n-ar fi venit Cuvântul lui Dumnezeu în trup, chiar drepții Vechiului Testament ar fi rămas într-o nemurire nedeplină, pentru că n-ar fi înviat cu trupul. Iar viața omului nu este deplină fără trup.

A simți comunicarea cu Cuvântul lui Dumnezeu Cel întrupat, înseamnă a simți și viața dumnezeiască trăită de El în trupul Lui; iar aceasta poate însemna o simțire a ei prin rădăcinile spirituale, dar totuși sensibile, ale trupului propriu rămase în suflet după moarte.

Toată firea noastră este stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar motivul stăpânirii era plăcerea care, luându-și începutul dintr-o neascultare, se menținea de-a lungul întregului lanț de nașteri naturale. Din pricina acestei plăceri a fost adusă moartea ca osândă peste fire. Dar Domnul, făcându-Se om și neprimind ca anticipație a nașterii sale după trup plăcerea necuvenită, pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenită a morții, dar primind cu voia după fire moartea în trăsătura primitoare a firii, adică suferind-o, a răsturnat rostul morții, nemaiavând accea în El rostul de osândă a firii, ci a păcatului. Căci nu era cu putință ca în Cel ce nu și-a luat nașterea din plăcere să fie moartea osândă a firii. Drept aceea, în El a avut rostul să desființeze păcatul protopărintelui, din pricina căruia stăpânea peste toată firea frica morții.

Dacă în Adam moartea a fost osândă a firii, întrucât acesta și-a luat ca obârșie a nașterii ei plăcerea, pe drept cuvânt moartea lui Hristos a devenit osândă a păcatului, firea recăpătând din nou în Hristos o obârșie liberă de plăcere. Astfel, precum în Adam păcatul din plăcere a osândit firea la stricăciune prin moarte și cât a stăpânit el a fost vremea în care firea era osândită la moarte pentru păcat, tot așa în Hristos a fost cu dreptate ca firea să osândească păcatul prin moarte și să fie vremea în care să înceapă a fi osândit păcatul la moarte, pentru dreptatea dobândită de fire, care a lepădat în Hristos cu totul nașterea dinplăcere, prin care se întinsese peste toți cu necesitate osânda morții ca o datorie. Aceeași moarte, în Adam este o osândă a firii de pe urma păcatului, iar în Hristos o osândă a păcatului de pe urma dreptății. Cel ce suferă moartea ca o osândă a firii de pe urma păcatului său o suferă după dreptate. Cel ce nu suferă moartea de pe urma păcatului său primește de bunăvoie moartea adusă în lume de păcat spre desființarea păcatului, dăruind-o mai degrabă din iconomie firii ca un har spre osândirea păcatului.

Mântuirea, adică eliberarea omului de păcatul lui Adam și de toate consecințele acestui păcat și ridicarea firii umane alterate prin căderea protopărinților, nu putea fi realizată decât de Fiul lui Dumnezeu întrupat. Ca persoană divino- umană, Care este deopotrivă Dumnezeu adevărat și Om adevărat și în Care firea omenească este unită cu firea dumnezeiască în mod neîmpărțit și nedespărțit, neamestecat și neschimbat, Iisus Hristos este singurul Mântuitor, El este Persoana mântuitoare unică, de neînlocuit.ca Dumnezeu adevărat, El are puterea să mântuiască; ca Om adevărat, El ridică firea umană la desăvârșire îndumnezeind-o. De, aceea Persoana lui Iisus Hristos și opera de mântuire realizată de El sunt inseparabile. Vorbind despre mântuire, vorbim de fapt despre Hristos Mântuitorul. Definind lucrarea de mântuire a lui Hristos, răspundem de fapt la întrebarea „Cine este Iisus Hristos?” Soteorologia (învățătura despre mântuire) este de fapt o hristologie (învățătură despre Hristos). Întreaga învățătură mântuitoare a Noului Testament are drept centru și punct permanent de referință Persoana divino- umană a Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Suferințele lui Hristos din Ghetsimani, când S-a tulburat și S-a mâhnit și S-a întristat cu duhul, sunt punctul culminant al înfruntării morții, cu care ne-a mântuit pe noi. În rugăciunea Sa cu sudori de sânge ni se dezvăluie calea de urmat la vreme de încercare. Biruind pentru noi, Hristos ne dăruiește puterea de a birui și noi, de ne vom uni cu El. Căci după cum voia Sa omenească era sprijinită și întărită de firea Lui dumnezeiască, cu care firea Sa omenească era unită în El, tot așa slăbiciunea noastră omenească capătă sprijin și tărie din unirea noastră cu Hristos, prin împărtășirea de harul Duhului Sfânt dăruit de El.

Biruința lui Hristos asupra morții este așadar biruire a morții și stricăciunii ca fenomene fizice, totodată, ea este și biruire a păcatului și patimilor pe care le naște și le sporește spectrul morții. De aceea, Înțelesul ei nu se va limpezi doar la sfârșitul veacurilor, la învierea de obște; ea luminează încă de acum viața sufletului nostru și-l scoate din robia celui-rău, a păcatului și a morții.

Prin Hristos am fost răscumpărați din robia păcatului și a morții, împăcați cu Dumnezeu și înnoiți, în ființa și în viața noastră și în Hristos, acum, ca mădulare ale Trupului Său, Biserica, ne îndreptăm și ne sfințim și împreună moștenitori cu Hristos ai Împărăției cerurilor ne facem, adică ne mântuim prin lucrarea Duhului Sfânt în Tainele Bisericii.

În iconomia Prea Sfintei Treimi cu privire la om, menit să ajungă dumnezeu prin har, lucrarea mântuitoare a lui Hristos—mai cu seamă patimile, moartea pe cruce și învierea Sa—constituie momentul esențial. Dumnezeu—omul scoate firea omenească din robia lui Satan și a demonilor lui, surpă puterea păcatului, biruie stricăciunea și moartea, desființând astfel stavilele pe care păcatul strămoșesc le ridicase între om și Dumnezeu, impiedicându-l să se unească deplin cu El.

Răscumpărătorul nostru este totodată și Mântuitorul nostru. Am fost, ce este drept răscumpărați, dar am fost și mântuiți, adică tămăduiți. Acest lucru se vede limpede din Evanghelia Sf. Matei (I, 21), se înțelege din Faptele Apostolilor (IV, 12).

Sfinții Părinți îl numesc pe Hristos, doctor, iar mântuirea adusă de El, vindecare, înțelegând că omenirea era bolnavă. De vreme ca starea adamică era văzută de ei drept starea de sănătate a omului, cum putea fi privită atunci păcătoșenia neamului omenesc căzut prin greșeala strămoșească, decât o boală cu multe chipuri, care cuprinsese întreaga ființă omenească. Singurul care ar fi putut aduce tămăduirea așteptată, este Dumnezeu, prin întruparea Cuvântului, ca răspuns a milostivirii Lui.

Omenirea avea nevoie de un doctor, de un chirurg foarte bun și iscusit, în lecuirea unor astfel de răni cum sunt păcatele. Și singur Domnul nostru Iisus Hristos era un asemenea mare Doctor. Și pentru că numai El putea să ne tămăduiască, Dumnezeu—Tatăl, în nespusa Sa milă și iubire de oameni, a ascultat plângerea și rugăciunea proorocilor și a mulțimilor de sfinți și L-a trimis pe pământ pe Fiul Său, Care Se face pentru noi om, rămânând însă Dumnezeu neschimbat.

Hristos, Cuvântul întrupat, poate să tămăduiască firea omenească bolnavă de moarte din pricina păcatului și a nenorocitelor lui urmări, pentru că este în același timp Dumnezeu și om și are unite în Persoana Sa dumnezeiască cele două firi, divină și umană. Tămăduirea omului căzut cere ca Domnul să Se facă El însuși om, să ia asupra Lui cu adevărat firea omenească.

Dumnezeu—Cuvântul nu numai că Și-a asumat în întregime firea noastră, deopotrivă cu trupul și sufletul, cu toate însușirile și lucrările lor, așa cum a fost ea creată de Dumnezeu dintru început, ci a luat asupra Sa firea omenească căzută, a omului care are de îndurat urmările păcatului strămoșesc; El ia adică asupra Lui natura omenească pătimitoare, stricăcioasă și muritoare. El Își asumă firea noastră rănită de păcat și astfel Se face, după cuvântul Apostolului, „păcat pentru noi” (II Corinteni V, 21), însă păcatul nu-l primește, fiind cu totul lipsit de păcat și de stricăciune.

Până la apariția Luminii Divine noi trăiam ca niște orbi. În afară de această Lumină noi nu cunoaștem păcatul; fără de ea, nu se descoperea înaintea noastră căderea omului în dimensiunile ei reale. Numai Duhul Sfânt prin inspirația Sa ne face capabili să vedem tragedia propriei noastre stări și, prin noi, mai târziu, să retrăim marea dramă a întregii istorii mondiale a omenirii. Urmările căderii sunt bolile ce nu pot fi tămăduite de medicii pământești. Noi nu putem să coordonăm simțurile inimii noastre cu duhul poruncilor lui Hristos. De aici, vine nevoința dureroasă a luptei cu „legea păcatului” (Romani VII, 23—25) care ne omoară.

II.3 TIRANIA MORȚII BIRUITĂ DE PUTEREA ÎNVIERII

Învierea lui Hristos, și învierea noastră la sfârșitul veacurilor, nu este o revenire la viața dinainte, ci este o prefacere generală a ființei noastre după faptele, gândurile, realizările, îndeplinirile credinței și convingerilor noastre, devenind îngeri de lumină ai Împărăției cerurilor, sau chipuri întunecate ale tartarului. Lucrarea lui Hristos de mântuire a lumii nu s-a încheiat deci cu moartea pe Cruce, ci s-a desăvârșit prin Înviere. Tot așa și viața noastră nu se încheie cu obișnuitul mormânt, ci ea va continua cu învierea de obște spre fericirea sau osânda veșnică. Dacă Hristos nu s-ar fi întrupat și nu aveau loc pătimirile și moartea, nici învierea nu era un fapt real, ori toate s-au petrecut în ordinea firească a lucrurilor.

Învierea Domnului este baza mântuirii și învierii noastre, îar Paștele trebuie să fie izvorul și baza unității creștine, să ne luminăm cu strălucirea învierii și să ducem, prin viața și purtarea noastră, vestea înfrângerii morții și desăvârșirii la toți aceia cu care luăm contact, muncim, ne bucurăm sau ne întristăm.

Paștile Domnului ar trebui să fie începutul unei vieți duhovnicești mai profunde, să înlăture toată ura confesională și să vină fiecare la adevărul credinței, părăsind neghina satanei.

Trupul duhovnicesc și ceresc, opus celui cu suflet viu și pământesc, nu înseamnă absența materiei din trupul înviat, căci acesta n-ar mai însemna învierea celui stricăcios întru nestricăciune. Trupul lui Hristos a putut fi pipăit de Toma. Nu prin substanță se deosebește trupul înviat, ci prin calitatea nouă ce i-o dă prezența dumnezeirii în el. Trupul duhovnicesc și ceresc este trupul în care legile de acum ale materiei, apărute după păcat, sunt covârșite de Duhul de viață făcător și viața lui pământească, de viața cerescă sau îngerească. Așa cum în trupul natural, materiei i se dau funcții spirituale create, care copleșesc în parte legile materiei, în trupul duhovnicesc, materiei i se imprimă funcții duhovnicești, sau ale unei spiritualități cerești, îngerești mai presus de cea pământească, prin care legile materiei sunt copleșite cu totul. Funcțiile de necinste în care se manifestă slăbiciunea spirituală a omului vor fi copleșite de puterea spiritului plin de prezența lui Dumnezeu. Materia este incapabilă să fie mediu și organ al unei vieți mai presus de spiritualitatea naturii omenești în viața ei pământească. Trupul poate a fi îndumnezeit, fără să înceteze a fi trup din materie, pentru că omul întreg este îndumnezeit. Prin acest trup îndumnezeit, omul va cunoaște dumnezeiește, asemenea îngerilor, printr-o experiență directă și reală, plenitudinea existenței, sau pe Dumnezeu, pentru că va fi întreg și adânc străbătut de Dumnezeu.

Dumnezeirea nu poate pătimi (este nepătimitoare), s-a răstignit Domnul Iisus Hristos cu firea omenească, dar în firea omenească legată de firea dumnezeiască: „Înviat-ai din morți, călcând moartea, Înălțatu-Te-ai întru slavă Cela ce toate le împlinești”. Punctul culminant al alcătuirii: „Și ne-ai trimis dumnezeiescul Duh”, este după cum vedem Duhul Sfânt. Toate acestea s-au petrecut în vremea când a fost Domnul Hristos și se petrec pentru fiecare dintre noi, în măsuta în care participăm la aceste evenimente pe care le sărbătorim și pe care le trăim în rezumat în cuprinsul Sfintei Liturghii. Deci, Sfânta Liturghie este un rezumat al evenimentelor ce s-au petrecut în vremea când a propovăduit Domnul Hristos, când s-au lucrat cele ale mântuirii oamenilor.

Însă, în Sfânta Liturghie avem și ceva ce nu s-a întâmplat, dar urmează să se întâmple, și anume, când pomenim despre așezarea Sfintelor Taine, a Sfintei Liturghii, zicem cuvintele: „Luați mâncați, acesta este Trupul Meu” și „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu”, cuvinte ce au fost rostite la Cina cea de Taină, și „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea” (Marcu XIV, 22—24). Domnul Iisus Hristos a rânduit să se pomenească Cina cea de Taină, să se pomenească jertfa Lui anticipată prin cuvintele sus amintite, realizată și pe Cruce și completată prin Înviere și prin Înălțarea la cer.

Așa cum există înviere înainte de Înviere, tot așa ne întâlnim cu Mântuitorul prin nepătimire, nepătimirea fiind învierea sufletului mai înainte de învierea trupului și cerul cel de pe pământ. Ne întâlnim, în măsura în care suntem smeriți și pentru că smerenia este dezrădăcinătoarea patimilor, a răutăților din suflet, punându-ne în legătură cu Domnul Hristos cel smerit și Care are, ca o trăsătură principală a chipului Său spiritual, smerenia: „S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, ascultător făcându-se până la moarte și moartea pe Cruce” (Filipeni II, 8).

După cum există înviere înainte de Înviere tot așa există și judecată înainte de Judecată, pentru că judecata de apoi este anticipată de starea noastră de rugăciune, rugăciunea fiind oglinda sufletului. Pentru a vedea ce fel de relație avem cu Dumnezeu este necesar să ne cercetăm pe noi înșine la vreme de rugăciune și vom vedea ce fel de gânduri ne vin, ce înclinări avem, ce dorim în rugăciune, câtă aplecare avem către lumea aceasta, câtă aplecare avem către Dumnezeu; deoarece noi ne rugăm de multe ori dintr-o datină, dintr-un obicei. Rugăciunea ar trebui să fie un prilej de cercetare, posibilitatea de a ne cunoaște pe noi înșine, ca în fața judecății lui Dumnezeu.

Învierea se va întâmpla și omul va fi pus în fața dreptei judecăți, se poate confirma de nenumăratele minuni săvârșite de Domnul nostru Iisus Hristos, care sunte relatate în Sfânta Scriptură, unde se mai spune și că la chemare și la un singur sunet de trâmbiță tot ce este lipsit de viață va fi chemat la viața nemuritoare.

La învierea ce va readuce trupul nostru iarăși la viață, fiecare individ va deveni un neam întreg, pentru ca celui înviat să nu-i lipsească nici unul dintre trupuri, nici embrionul, nici pruncul, nici copilul, nici tânărul, nici bărbatul, nici tatăl, nici celelalte trupuri dintre toate aceste vârste.

Învierea nu este altceva decât restaurarea firii noastre în starea ei originară. Firea omenească va fi schimbată spre mai mare mărire, și ceea ce nădăjduim este altceva decât starea noastră de la început. Toată fericirea care ne va zămisli din înviere, ne va întoarce la starea fericită de la început.

Sângele lui Iisus ne curățește pe noi de tot păcatul, atunci același scump și sfânt Sânge curățește de tot păcatul și sufletele celor trecuți dincolo, pomenite la Sfânte Liturghie, pentru care se aduce Jertfa euharistică și pentru care preotul, atunci când pune miridele în Sfântul Potir, se roagă, zicănd: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinților Tăi”.

Dumnezeu primește și rugăciunile noastre pentru cei ce nu se pot ruga dincolo, după cum primește și rugăciunile Sfinților Săi făcute pentru noi, pământenii, deoarece El vede în aceasta dragostea dintre oameni și strădania noastră de a trăi în legătură cu El și cu ei.

Nădejdea învierii o cunoaștem prin taina morții, căci Dumnezeu se află de partea cealaltă a morții. Cu cât mai grabnic vom muri cu atât mai grabnic Îl vom vedea pe Dumnezeu.

Învierea lui Hristos ne-a revelat chipul actual al lumii ca destinat sfârșitului, sau transfigurării. Ni s-a arătat ca începutul părții finale a acestui chip al lumii, căci Hristos lucrează la învierea Lui, prin trupul eliberat de rigiditatea lui, asupra lumii ca să o ridice la starea de mediu potrivit vieții oamenilor înviați cu trupul pentru veșnicie. De aceea timpul de după învierea lui Hristos este prezentat ca fiind timpul de pe urmă.

Lumea aceasta nu poate fi din veci și nu poate dura în veci, ca o lume care naște oameni ca să-i omoare. Aceasta ar arăta-o ca o experianță prin sine, dar profund imperfectă, profund imprimată de rău, ceea ce implică o totală contradicție; sau o experiență care în această îmbinare de bine și rău, sau mai degrabă dominată de rău, nu are nimic mai puternic deasupra ei, în non-sensul ei. Învierea lui Hristos și învierea noastră în El arată victoria finală a binelui în ea, ca adevărată relație între oameni. Ea dă un sens și o țintă pornirii de transcendere spre comuniune, trăită de oameni în lume și arată pe Dumnezeu lucrând pentru transparența Sa tot mai luminoasă, chiar prin trupurile oamenilor și prin cosmosul legat de ele, ducându-le spre eternitatea fericită a deplinei transparențe și comunicări ale Sale și a oamenilor între ei.

Numai prin învierea cu trupul face cu putință mântuirea continuă prin Botez a celor de pe pământ „nu ca ștergere a necurăției trupului, ci ca deschidere a cugetului cel bun către Dumnezeu, prin învierea lui Hristos” (I Petru III, 21). Însă, pentru aceasta trebuie să murim și noi în Botez cu Hristos, sau din puterea morții Lui, care este predarea vieții Sale omenești Tatălui, pentru a o primi din El înnoită. Atât doar că noi nu ne-o predăm la Botez, murind cu trupul ca Hristos, ci cu sufletul, pentru ca să putem să o predăm la sfârșitul vieții pământești și cu trupul, pentru a învia la învierea de obște.

Moartea lui Hrtistos Îl trece pe El ca om la viața care dă și morții celor ce se alipasc de El rostul de renunțare șa îngustarea în eul propriu și în plăcerile trecătoare din viața pământească și de scufundare, prin comuniune, în izvorul personal nesfârșit al vieții și al iubirii, ceea ce echivalează cu primirea vieții ca infinitate a bunătăților dumnezeiești sau supreme. Căci în aceștia se sălășluiește încă în timpul vieții pământești Hristos cu „lărgimea, lățimea, lungimea și adâncimea și cunosc iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoștință, umplându-se de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni III, 17—19).

Jertfa lui Hristos ar fi fost zadarnică și nu ar avea puterea să ne cucerească pe noi, dacă n-ar fi fost urmată de învierea Lui. Hristos cu Care ne împărtășim la Sfânta Liturghie este Histos Cel jertfit și înviat; nu putem despărți în El starea de jertfă de starea de înviere. Dacă Hristos n-ar fi înviat, nu ne-am putea împărtăși cu un trup rămas mort. Dacă n-ar păstra în El starea de jertfă, cum am putea să ne însușim noi puterea unei viați în duh de jertfă și dăruire? De aceea, împărtășindu-ne de trupul și de sângele Lui jertfite și curate, ne împărtășim și de puterea pentru o viață pământească în curăție, dar și de arvuna învierii și a vieții de veci, tocmai prin faptul că ne ridicăm viața pământească la starea de jertfire și de dăruire, străbătută de puterea jertfei lui Hristos. De aceea, împărtășirea se face „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”. Căci în duhul de jertfă primit, ieșim din egoismul păcatului, o dată cu căința pentru el. Iar aceasta ne deschide viața veșnică, care este o viață de comuniune curată, de depășire a sărăciei spirituale ce caracterizează moartea.

În iubirea sa divină Hristos renunță la omniopotența Sa, punându-Se în slujhirea întregii omeniri, de la Adam și până la pruncul care urmează să se nască din femeie. El și-a dat viața pentru prietenii și dușmanii Săi. Dacă am înțelege sensul originar al poruncii a doua, am vedea că noi încă nici n-am pus începutul pocăinței noastre. Dar dacă ne-ar fi fost dat s-o trăim în plinătatea ei posibilă pentru noi, am fi cunoscut pe Unul Dumnezeu în trei Ființe și nemurirea noastră.

Biruința lui Hristos asupra morții este o realitate fízica, un doar spirituală. Hristos, în mod real și obiectiv, a nimicit moartea și a înviat cu propria Sa omenitate spre folosul întregii unități; un este vorba aici doar de o viziune subiectivă a credinței noastre, așa cum au afirmat în ultimile decenii unii teologi așa ziși creștini. Prin moartea Sa, Hristos a omorât păcatul și a șters păcatele tuturor oamenilor.

CAPITOLUL III

ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ DESPRE MOARTE ȘI STAREA OMULUI DE DUPĂ MOARTE

Ceea ce este trecător, nu este nemuritor, ca atare trupul nu este nemuritor, el se destramă în părțile din care a fost alcătuit. Sufletul, însă, este diferit de aceste elemente, deci este nemuritor, netrecător, se întoarce la Cel de la care ne-a fost dat, pentru judecată.

Oricine poate vedea pământul și apa, aerul și focul, dar de unde provin ele, sau din ce sunt alcătuite, sau care este rostul lor, este greu de văzut din pricina minții mărginite. Ce este drept, atunci cănd vedem o haină, îndată ne gândim la țesător, când vedem o corabie ne vine în minte meșterul care a făcut-o. Tot așa și la vederea unei case, cugetul celui care privește se duce către mâna arhitectului care a înălțat-o. Acești oameni, însă, rămân cu desăvârșire orbi la Cel ce se descoperă prin cele văzute.

Sufletul continuă să trăiască și după moartea trupului și nu-și încetează existența nicio singură clipă. Odată cu încetarea văzului ochilor trupești se deschide văzul ochilor duhovnicești. După moarte sufletul este mai mult, și nu mai puțin, viu decât înainte. În urma desprinderii de trup, sufletele nu rămân inactive, lipsite de cunoștință; acest lucru fiind dovedit de Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca XVI, 22—28). Sufletele morților nu numai că nu-și pierd cunoștința, dar ele nu-și pierd nici dispozițiile—adică nădejdea, teama, bucuria, tristețea, și încep să preguste ceva din ceea ce urmează să dobândească pentru sine la Judecata de Apoi. Devin mult mai vii și mult mai zeloase în a se alătura slavei lui Dumnezeu.

Lumea de dincolo nu este, în fond și la urma urmei, un loc complet străin, căci viața din lumea dincolo se caracterizează tot prin iubirea față de aproapele. Chiar dacă lumea de dincolo nu ne va fi cu totul străină, nici nu va fi doar cadru al întâlnirii plăcute cu ceilalți, ci o întâlnire duhovnicească în sine, prin care se va pune la încercare dispoziția sufletului nostru din această viață, dacă înclină mai mult spre partea îngerilor și a sfinților, printr-o viață de lucrare a virtuților și de ascultare a poruncilor dumnezeiești, sau dacă, trăind în nepurtare de grijă și necredință, nu cumva i se potrivește mai bine compania spiritelor căzute.

„Cel ce în peșteră S-a născut și în iesle S-a culcat pentru mântuirea noastră, Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru”, ne spune Sfânta Liturghie. S-a întrupat de la Duhul Sfânt, S-a născut mai presus de fire: „Te-ai arătat precum Însuți ai socotit”. Sărbătoarea Botezului Domnului, numită și sărbătoarea arătării, este sărbătoarea în care s-a asătat Mântuitorul în fața oamenilor și cu ceva din cât puteau oamenii înțelege atunci din dumnezeirea Sa. „În Iordan botezându-Te, Tu, Doamne, închinatea Treimii s-a arătat”, așa cum spunem noi în cântările din sărbătoarea Botezului Domnului.

Și în lumea aceasta oamenii pot să-și facă, într-un fel, raiul. Pot să își creeze niște condiții de viață în care să se simtă bine în lumea aceasta și astfel încep raiul. Noi acum, într-un fel, suntem în rai. Biserica este „Cerul cel de pe pământ” sau Biserica și sfintele slujbe sunt raiul lui Dumnezeu pe pământ. Iar Sfânta Liturghie este Împărăția lui Dumnezeu pe pământ deoarece la Sfânta Liturghie facem lucrul lui Dumnezeu și îi închipuim pe heruvimi. Deci, noi îi închipuim pe heruvimi, cei prezenți la Sfânta Liturghie, așa cum zice cântarea: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim”. Aici pe pământ noi facem lucruri cerești, iar unul dintre ele este Sfânta Liturghie, care este un lucru ceresc, nu este unul pământesc. Este un lucru pe care îl fac oamenii, cu voia lui Dumnezeu.

Să fim în așteptare, într-o așteptare adevărată, să fim pregătiți să-L putem întâmpina pe Domnul Iisus Hristos oricând ar veni El, ca unii care suntem cu luare aminte la viața noastră și trăim în așa fel ca să putem oricând începe viața cea împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos în veșnicie.

Sigur că Domnul Hristos a spus și unele semne care vor fi înaintea celei de a adoua veniri a Lui; unele s-au împlinit, altele sunt foarte generale, este greu să spunem care sunt cele împlinite, care mai trebuie să se împlinească. Oricum, noi trebuie să fim pregătiți pentru a ieși întru întâmpinarea Domnului.

Înainte de Judecata de Apoi avem o altă serie de judecăți prin care trecem, unele dintre ele putându-ne ajuta la Judecata de Apoi. O astfel de judecată ar pute fi judecata conștiinței noastre. De asemene ea poate fi bună sau rea, poate fi una dreaptă sau una nedreaptă. Dumnezeu judecă faptele conștiinței, judecă și conștiința și cugetul omului, deoarece cugetul omului poate să fie de multe ori cu greșeală. Noi trebuie să ne ascultăm inima numai atunci după ce am dezrădăcinat din ea toate patimile. Că cel ce le are înăuntru, pe acelea le pune înainte. Pentru că omul tot ce face își justifică și chiar dacă a făcut rău el vede ca fiind bine, trebuie să fie o judecată a lui Dumnezeu, una mai presus de judecata noastră.

Încă o judecată în lumea aceasta este judecata printr-un cuget străin, și anume judecata de la Spovedanie, când omul se duce și să fie judecat, nu numai să fie dezlegat. Duhovnicul este acela care poate hotărî, după puterea ce i s-a dat lui, starea omului și poate hotărî dacă omul care se spovedește este vrednic de Împărăția lui Dumnezeu sau încă trebuie să facă pocăință ca să poată intra în Împărăția lui Dumnezeu.

O altă judecată aici pe pământ este judecata rugăciunii. Omul care se roagă vede care este starea lui sufletească, pentru că rugăciunea este oglinda sufletului. Omul când se roagă simte câtă legătură are cu Dumnezeu, câtă împărtășire avem la lumea aceasta, câtă legătură avem cu oamenii. Starea aceasta este o stare în care se arată și judecata lui Dumnezeu și starea noastră. La rugăciune stăm ca și la judecată. Cum ne este rugăciunea, așa ne este și viața sufletească, așa ne este credința, așa ne este lucrarea sau neluarea aminte. Rugăciunea este ca un fel de termometru al vieții duhovnicești, îți arată cu adevărat starea în care te găseși.

Vom sta în fața Domnului Iisus Hristos la sfârșirea veacurilor, când vom fi judecați pentru ultima dată. Pentru că nu este numai o judecată, numai aceea de apoi, stăm de mai multe ori în fața judecății Mântuitorului. Cea dintâi judecată la care vom ajunge este judecata de după moarte; imediat după moartea fiecăruia dintre noi ne vom prezenta în fața Lui ca să fim judecați și să se hotărască locul pe care îl vom avea în viața de dincolo de moarte și apoi mai urmează judecata de apoi, ultima judecată, care nu poate fi schimbată.

Biserica noastră pentru a ne obișnui cu gândul judecății particulare și a judecății de apoi (obștești), ne pune în față următoarele cuvinte, la sfintele slujbe: „Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos să cerem”. A avea un sfârșit creștinesc înseamnă ca acesta să fie precum viața, în legătură cu Dumnezeu. Dorința cea mai mare a credincioșilor adevărați este ca la sfârșitul vieții lor să aibă ajutor de la Dumnezeu prin mijlocirea preoțească și prin Sfintele Taine, adică prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Măntuitorului.

La Judecata de Apoi vom fi întrebați despre toată viața noastră, mai bine zis ne vom cerceta pe noi înșine despre toată viața noastră. Despre judecata particulară nu avem nimic scris în Sfânta Scriptură, ce vom fi întrebați, însă despre Judecata de Apoi scrie Sfântul evanghelist Matei, el fiind singurul care face acest lucru. Judecta de Apoi este descrisă de Sfântul evanghelist Matei ca cea de a doua venire a Fiului Omului împreună cu îngerii Lui, va ședea în tronul măririi Sale și-i va despărți pe cei buni de cei răi, cum desparte ciobanul oile de capre, și va așeza pe cei buni de-a dreapta Lui și pe cei răi de-a stânga Lui. Pe cei buni Îi va lua în Împărăția Tatălui, iar pe cei răi îi va trimite de la El ca fiind blestemați, îi va trimite în focul cel veșnic gătit diavolului și îngerilor lui.

La Judecata de Apoi vom fi întrebați de lucruri pozitive și negative, respectiv de lucruri pe care le-am făcut, dar nu se spune că vom fi întrebați despre păcatele pe care le-am făcut, deși toate acestea sunt luate în considerație la judecată, fără îndoială, dar Domnul Hristos a spus că suntem vinovați, mai ales cei care omit să facă niște lucruri importante pentru binele altora. Atunci când putem ajuta pe cineva și nu o facem, înseamnă că părășim nu numai pe omul acela ci și pe Dumnezeu.

Ținta vieții creștine este, ca trecând prin toate virtuțile, omul să ajungă la iubire, care este deplina asemănare cu Dumnezeu, cu Hristos, al cărui chip omul îl poartă în sine de la creație; dar, pentru a ajunge la iubire, devenind iubire, el trebuie să poarte și să simtă în sine prezența Duhului lui Hristos. În veacul ce va să vină, creștinul nu va fi întrebat dacă a renunțat la lume, dacă a împărțit bogățiile sau a împlinit orice alt bine în viața prezentă; ci va fi întrebat cu insistență, dacă a dobândit o asemănare cu Hristos, precum un fiu cu tatăl; căci păzitorii porților Împărăției cerești nu pot să îngăduie intrarea unui creștin decât dacă văd o asemănare cu Hristos, ca un fiu cu tatăl său.

De două ori vom fi acolo, sus, înaintea Scaunului de Judecată al lui Dumnezeu, și anume: îndată după ce murim sau, mai precis, după 40 de zile de la moartea trupului nostru, va fi judecat numai sufletul, la judecata particulară. A doua oară, vom fi aduși la Judecata de Apoi, când sufletul naostru se va întâlni cu trupul nostru cel înviat, și împreună vor primi răsplata deplină, în bine sau în rău, după cum ne-am trăit viața aici pe pământ.

Numai pentru concepțiile panteiste moartea oamenilor înseamnă dispariție totală ca persoane și o durată a lor ca natură în marea esență. Dacă omul este creat ca persoană, ca să dureze ca persoană, fie și numai în marginea existenței, aceasta se datorează faptului că el este menținut prin puterea Cuvântului personal Care l-a creat și i-a imprimat chipul său ipostatic. Adică, el păstrează într-un anumit grad și fel redus, chipul personal al Cuvântului. În baza acestui fapt și a legăturii pe care o păstrează prin aceasta cu Cuvântul, Acesta scapă pe om de moartea definitivă, care îl amenință, făcând din slăbiciunea extremă la care a ajuns un prilej de a se deschide și dărui deplin Tatălui și a primi din puterea Tatălui și a Sa ca și Cuvânt după al cărui chip a fost creat omul, readucerea lui la plinătatea vieții.

III.1 ESHATOLOGIA ÎN CULTUL ORTODOX

Eshatologia cultului ortodox ne spune că trupul omenesc, cel de după moarte, nu va avea nevoie atunci să consume materie și s-o elimine, în procese care-l corup. Cu toate acestea va fi un trup viu, hrănindu-se din comunicările reciproce de lumină spirituală între presoane, care sunt comunicări de iubire, care fac și materia trupurilor și a universului mediu iradiant de lumină fără să se producă scăderi și îngroșări în trupuri și desființări de forme existente. Vor fi comunicări în care nu se poate face o separație între comunicarea de iubire spirituală și de lumină a materiei, căci materia va fi luminoasă prin lucrarea spiritului în ea. Comunicările, însă, nu vor fi aceleași, și deci monotone, ci mereu vor fi noi și mergând în adâncime. Va fi o comunicare spirituală sub formă de lumină, nu numai între oameni, ci și între ei și cosmos. Căci cunoașterea ca iubire între ei se va face și prin cosmos și acesta îl va umple și pe el de lumină, arătând tainele dumnezeiești prin el, care va fi și ea ca o iradiere de lumină și iubire din și prin cosmos peste ei. Aceasta va fi mișcarea mereu nouă și hrana lor reciprocă și a lor, din și prin cosmos. Acesta va fi „cerul nou și pământul nou” (Apocalipsa XXI, 1), sau „cerurile noi și pământul nou, în care locuiește dreptatea” (II Petru III, 13). Spiritul dumnezeiesc, prin spiritul uman, în comuniunea desăvârșită între ele, va covârși planul material. Toată creația, inclusiv cea materială, va fi restabilită și înălțată la maximum în funcția ei de revelare a strălucirii și iubirii infinite a lui Dumnezeu, care va iradia din trupul lui Hristos, ca centru lumino și unificator al dumnezeirii și creației. Totul va fi ca o neîncetată minune. Nu va fi boală, nu vor fi lipsuri și nemulțumiri materiale și spirituale.

Trupurile vor fi luminoase în primul rând datorită spiritualității fericite din ele și a comuniunii iubitoare dintre subiectele lor. Ele își vor comunica astfel lumina unele altora și din toate va iradia Hristos, Care va fi izvorul iubirii unora față de altele. Lumina fiecărui trup va fi deosebită de a celorlalte, reflectând specificul iubitor al fiecărei persoane, iubire care s-a imprimat în ea prin alte fapte în cursul vieții pământești. Acesta va fi și un alt motiv al bucuriei neîncetate a persoanelor în comuniunea lor universală, când iubirea fiecăreia va fi adâncită de iubirea lui Hristos în ea și de cea a lui Hristos cel infinit, vrednic de iubire, în celelalte. În această bogăție și adâncime de viață spirituală din El, vor avea trupurile și temeiul incoruptibilității și al sănătății și tinereții lor veșnice. Oamenii de mare forță duhovnicească trăiesc în ei pe pământ cu extrem de puțină hrană materială, arătând prin aceasta putința de a nu avea nevoie deloc de ea în viața deplin spiritualizată din planul ceresc.

Învierea și incoruptibilitatea trupului lui Hristos se va extinde peste toată materia, deci și peste trupurile celor din iad. Căci materia a fost creată ca un tot și de aceea are într-un fel un destin solidar. Apoi trupurile lor se mențin ca întreguri, pentru că și persoanele lor se păstrează ca unicități neanulate ale imaginației creatoare a lui Dumnezeu. Așadar, Dumnezeu vrea să arate că respectă în veci și libertatea celor ce refuză iubirea Lui.

Pentru fiecare dintre noi, sfârșitul vine atunci când ieșim din viața aceasta prin moarte. Acolo, sus, nu mai putem face nimic pentru mântuirea și fericirea noastră. Acolo este locul culesului, aici este locul semănatului. Tot ce putem face pentru viața noastră de dincolo, pentru „a da răspuns bun la înfricoșata judecată a lui Hristos”, trebuie să facem în timpul acestei vieți.

Pentru pregătirea noastră spre marea călătorie către veșnicia cea fericită, două lucruri trebuie să avem în vedere: să ne păzim de păcat sub toate formele lui și să facem cât mai mult bine în jurul nostru. Pentru împlinirea acestor două lucruri, avem nevoie și de efort personal, dar și de ajutorul lui Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic temeinic pentru sporul nostru duhovnicesc.

Pentru cei care se încredințează lui Hristos, care se supun stăpânirii Lui, moartea nu mai este vrăjmașul implacabil, ci a fost transformată într-o poartă pascală de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Moartea noastră adevărată are loc la botez, când murim și ne îngropăm cu Hristos pentru a învia cu El în viața cea nouă.

Patima, moartea și învierea, prin care a doborât cele două stavile dintre noi și Dumnezeu—păcatul și moartea—și ne-a împăcat cu El (Romani V, 10), constituie cheia de boltă a lucrării mântuitoare a lui Hristos. El ne-a redat astfel, sănătatea desăvârșită, a firii noastre dintru început, dăruindu-ne nestricăciunea și nemurirea.

S-ar putea întâmpla ca cercetându-ne să vedem multe lipsuri în viața noastră. Dar nu trebuie să ne descurajăm, ci trebuie să avem nădejde la mila lui Dumnezeu, să ne încredințăm sufletul și viața noastră întreagă în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos, așa cum a spus El când a fost pe Cruce: „Părinte, în mâinile Tale încredințez Duhul Meu” (Luca XXIII, 46). Omul trebuie să se facă mai bun pentru a fi împreună cu oile de-a dreapta Tatălui.

În post este multă vreme de cercetare, nu în înțelesul că tot timpul anului nu-i vreme de cercetare, pentru că oricând trebuie să ne cercetăm, ci, mai ales în post trebuie să facem acest lucru, prin spovedanie, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. Acum să ne cercetăm mai mult, să ne gândim mai mult la a doua venire a lui Hristos, la clipa când vom sta de față înaintea Lui și la clipele în care, de fapt, stăm de față înaintea Lui: la slujbe, la rugăciune, la Sfintele Taine.

Domnul nostru Iisus Hristos nu ne cere imposibilul, ne cere ceva ce noi putem face, dându-ne chiar și El exemplu prin Pilda Samarineanului milostiv. Această pildă ar trebui să fie crezul care să ne călăuzească pașii aici pe pământ, gândindu-ne la sufletele noastre. Trebuie să fim conștienți că ajutându-i pe cei din jur și făcând ceva pentru altul facem de fapt pentru Domnul Hristos.

În felul acesta gândită, Judecata de Apoi ne poate aranja pentru binele nostru în viața aceasta. De aceea ni s-a spus despre judecată ca să știm despre ce vom fi întrebați și ce putem face noi în condițiile noastre. Hristos nu ne cere lucruri extreme, pe care nu le putem face, ci vrea să statornicească conștiința aceasta în ființa noastă că ceea ce facem pentru altul, facem pentru Domnul Hristos.

Hristos vrea să ne arate că nu este vorba numai de milostenie, căci noi cam mărginim lucrurile acestea doar la milostenie. Este vorba de tot ceea ce ridică, tot ceea ce aduce bucurie, despre tot ceea ce înseninează. Trebuie să avem dăruire deplină față de cei pe care îi ajutăm pentru a putea să-i ridicăm din situația de cerșetor la situația de frate, prieten, de-ai da conștiința că nu ne este inferior, de a nu-l inferioriza.

III.2 MOARTEA CELOR DREPȚI

Sufletele celor credincioși, care prin moarte rămân fără trupuri, deși sunt, pe de o parte, într-o neîntregire, s-au apropiat de Hristos, căci nu s-au dus la iad, ci la o stare superioară celei din trupul actual, făcând prin moarte și experiența relativității pasiunilor din lume. De aceea păstrează în ele întărită puterea primită încă de pe pământ prin împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos, de conlucrarea cu Hristos la refacerea trupurilor lor, profund înduhovnicite, asemenea trupului înviat al lui Hristos. Ele au în suflete această putere și pentru că au imprimat în ele, prin faptele bune săvârșite în trup, intimitatea în bine cu trupul lor și bunele amintiri ale slujirii ce au săvârșit-o prin el. Ele au această dorință de a conlucrea cu Hristos la refacerea trupului lor pentru că L-au trăit împreună cu trupul lor pe Hristos și au suferit în el pentru Hristos. Dar Hristos vrea ca și aceste trupuri să se umple de slava și de bucuria de care se bucură trupul Lui, pentru crucea Lui, pe care au purtat-o și acele trupuri. Amintirea vie a trupurilor lor, unită cu atenția lui Hristos la ele, se arată și într-o prezență a puterii lor și a lui Hristos în osemintele sfinților și mucenicilor. Aceste suflete se află astfel cu viața lor apropiată de Hristos și de osemintele lor și, prin puterea lor apropiată de osemintele lor, sunt mai aproape de starea de înviere, decât se aflau în timpul vieții pământești. Ele mărturisesc despre unitatea persoanei și destinația ei veșnică într-un mod deosebit.

Persoanele adunate în Hristos se vor simți una pe alta distincte, dar se vor și iubi și vor fi iubite de El cu tot ce au imprimat în ele pozitiv în cursul vieții lor din diferitele perioade ale istoriei. Ele își vor completa reciproc faptele lor bune din istorie și își vor răspunde în veci cu iubire, pentru tot ce au făcut bun una pentru alte, sau fiecare generație pentru altele. Toată istoria, cu ceea ce s-a săvârșit bun în ea, se va înveșnici și în toate cele bune ale ei se va vedea împlinirea voii Cuvântului.

Se vor face vădite nu numai faptele bune făcute altora în mod individual, ci și cele săvârșite pentru susținerea Bisericii, pentru mărturisirea lui Hristos între oameni, în general, pentru binele societății unite prin limbă și istorie, care sunt neamurile. De aceea, neamurile vor apare la judecată ca grupuri și cei mântuiți din ele vor fi neamurile care vor umbla în lumina care este una cu bunătatea Mielului jertfit (Apocalipsa XXI, 24). Se va bucura de lumina Mielului, fiecare în cadrul neamului Său, cel ce a făcut ceva ca să aibă parte de lumină cât mai mulți din neamul său.

Neamurile vor fi deschise unul altuia, prețuindu-se reciproc în ceea ce au valoros, precum se prețuiesc și persoanele prin ceea ce-și dau una alteia. Căci toate vor contribui la mărirea slăvirii unicului Împărat de la care sunt toate, construind o unică Împărăție sau fiind luminați de același unic Soare, care este Împăratul-Miel. Atunci se vor arăta întru slavă și cei ce au contribuit, prin activitatea și sensibilitatea lor, la evidențierea măreției operei lui Dumnezeu și la slăvirea Lui în lume.

Drepții, vor contempla în viața viitoare, nu ființa divină, ci se vor hrăni din iubirea desăvârșită a comuniunii Persoanelor Sfintei Treimi. Din iubirea Aceleia se va revărsa unda iubirii peste oameni, care va realiza comuniunea între ei. Lumina iubitoare a Sfintei Treimi va umple de dulceață și va veseli pe cei ce se vor întâlni cu Ea. Comuniunea treimică, își face simțită prezența în îngeri și în oameni, unindu-i prin aceasta pe toți: aceasta este fericirea veșnică.

Dumnezeu stăpânește în suflet, este Împărat ca om, este o realitate stăpânitoare peste sufletul omenesc, în condiția că sufletul are dreptate, adică a ajuns la starea de dreptate. A ajunge la starea de dreptate înseamnă a fi drept, ca drept. Pentru a fi considerat cu drepții trebuie să fim considerați drepți, să ajungem la starea de dreptate sau să fim schimbați de Dumnezeu pentru a putea fi numărați cu cei drepți. Cel care nu este drept nu are Împărăția lui Dumnezeu în el, ci o are pe cea a păcatului, stăpânind peste el deprimarea păcătoasă—mai ales când este vorba de patimi care sunt deprinderi păcătoase. În acest caz nu poate fi vorba despre Împărăția lui Dumnezeu înăuntrul nostru, nu poate fi vorba de Împărăția lui Dumnezeu care vine întru putere, nu poate fi vorba despre Împărăția lui Dumnezeu care vine prin Fiul Omului.

Pentru fiecare dintre noi, sfârșitul vine atunci când ieșim din viața aceasta prin moarte. Acolo, sus, nu mai putem face nimic pentru mântuirea și fericirea noastră. Acolo este locul culesului, aici este locul semănatului. Tot ce putem face pentru viața noastră de dincolo, pentru „a da răspuns bun la înfricoșata judecată a lui Hristos”, trebuie să facem în timpul acestei vieți.

Pentru pregătirea noastră spre marea călătorie către veșnicia cea fericită, două lucruri trebuie să avem în vedere: să ne păzim de păcat sub toate formele lui și să facem cât mai mult bine în jurul nostru. Pentru împlinirea acestor două lucruri, avem nevoie și de efort personal, dar și de ajutorul lui Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic temeinic pentru sporul nostru duhovnicesc.

Crucea noastră trebuie să fie precum crucea lui Hristos dacă vrem să avem viață veșnică, în Domnul. Refuzarea opririi de la poftele trupești și de la patimile ce ne leagă de lumea aceasta trecătoare, reprezintă refuzarea crucii proprii, fără de care nu putem să ne asemănăm cu Hristos. Un trup fără cruce în lumea aceasta va rămâne în veci un trup neînduhovnicit, un trup opac și chinuit în veci de poftele pe care nu și le poate satisface, pentru că nu și le-a înfrânat cât a fost pe pământ, un trup fără puterea de a-și supune lumea.

Sufletele celor decedați își simt și ele prezența reciprocă în măsura în care au fost într-o comunicare în viața pământească. Se află într-o stare de interioritate reciprocă, chiar mai accentuată decât cea din viața pământească, în care au fost despărțite de trupuri. Cei ce s-au bucurat de binele făcut lor de alții, îi simt pe aceia, gândindu-se cu recunoștință la binele ce li l-au făcut aceia în viață. Numai cei din iad sunt cu totul singuri, fiindcă nu au făcut niciun bine în viața de aici și n-au prețuit binele făcut lor aici.

Sufletele care se gândesc mult unele la altele cu sentimente de recunoștință, de iertare și cu voință de comunicare, se pregătesc pentru a-și fi interioare și prin viitoarele lor trupuri înviate. Căci aceste trupuri, fiind cu totul transparente și fără necesități de hrană și tendințe spre alte plăceri, nu vor mai fi o piedică în calea acestei interiorizări reciproce și ea nu va mai fi slăbită de o distanță spațială între trupuri și de o anumită opacitate, care pune distanță spațială și un întuneric peste suflete și le ține despărțite.

Învierea de obște nu va avea loc, decât după ce se vor fi adunat lângă Hristos toți mucenicii și sfinții care vor conlucra cu El prin rugăciunile lor la învierea lor și a cât mai multora întru fericire. Hristos va amâna învierea de obște până la împlinirea numărului tuturor oamenilor prevăzuți să vină pe lume și să se bucure de veșnica viață, întru fericirea comuniunii generale între ei și cu El, le dă tuturor sfinților prilejul să se roage pentru mulți de după ei, arătându-se dragostea pentru toți aceștia a cât mai multora din cei ce vin la viață după ei și putința acestora să se roage pe pământ pentru sufletele celor ce au trăit înaintea lor. Se pune în valoare deosebită prin aceasta solidaritatea istoriei, adică a oamenilor ce au trăit în diferite timpuri în istorie.

Împărăția lui Dumnezeu este dreptate, însă ea mai este și pace. Pacea sufletului, liniștea din suflet este o dovadă despre dreptate. Omul poate ajunge la pace abia atunci când o poate asocia cu nepătimirea, abia atunci omul ajunge la pacea pe care i-o dă Dumnezeu, pacea pe care au afirmat-o îngerii la Nașterea Mântuitorului, pacea despre care a pus Domnul Hristos ucenicilor în cuvântarea de despărțire, pacea pe care a afirmat-o după Învierea Sa când S-a întâlnit cu ucenicii Săi. Această pace înseamnă pacea pe care le-o dă Dumnezeu oamenilor care au ieșit de sub puterea păcatului, care au ajuns la nepătimire.

Împărăția lui Dumnezeu mai este și bucurie, bucuria și pacea fiind bune surori. Urcușul duhovnicesc spre bucurie trebuie să înceapă cu înfrânarea poftelor, cu blândețea, să continue cu credința, cu facerea de bine prin care se realizează bunătatea, pe care apoi se bazează îndelunga răbdare, pacea, bucuria și dragostea. Cine ajunge la bucurie și la pace are un semn în sufletul său că a ajuns la Împărăția lui. O reală legătură cu Dumnezeu, o Împărăție a lui Dumnezeu în suflet există numai acolo unde este dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt.

În Împărăția lui Dumnezeu intră cei care se pocăiesc, care părăsesc păcatul și se angajează spre bine. Cel care nu se angajează spre bine într-un fel nici nu părăsește păcatul, pentru că păcatul nu poate fi părăsit decât atunci când în locul lui se realizează contrariul păcatului—binele.

Toți sfinții sunt cu adevărat mădulare ale lui Hristos, Dumnezeu cel peste toate, și aceștia sunt datori să se lipească de El și să se unească cu trupul Lui, ca El să fie capul lor, iar sfinții din veac și până în ziua cea mai de pe urmă să fie mădularele Lui, ca să fie cei milți un trup al lui Hristos, ca un singur om. Locașul în care va locui fiecare va fi virtutea în care s-a distins el mai mult sau înălțimea la care s-a ridicat firea lui prin virtute, sau modul în care s-a desprins fiecare în chip deosebit să-și arate atenția și iubirea față de Dumnezeu și de ceilalți oameni.

La începutul pocăinței noastre, parcă nu vedem nimic, în afară de iadul nostru lăuntric, dar în mod ciudat, Lumina nevăzută încă de noi pătrunde deja înăuntru ca o simțire vie a prezenței lui Dumnezeu. Dacă noi ne vom ține, puternic, cu ambele mâini de marginea veșmântului lui Iisus Hristos, atunci minunea creșterii noastre în Dumnezeu se va intensifica mereu și va începe să ni se descopere minunatul chip al lui Hristos și vom contempla în El proiectul, după care noi, oamenii, am fost zămisliți înainte de facerea lumii. Pentru ca omul să nu se mândrească în inima lui din cauza bogăției darului, i se dă de către Providența divină să meargă pe urcușul abrupt spre această cunoștință.

Imprimarea chipului lui Hristos în cei botezați înseamnă „înnoirea” noastră, ieșirea din repetiția monotonă. Dar această înnoire nu este numai un dat fix, ci trebuie să se arate, apoi, într-o noutate continuă și într-o bucurie neîncetată de această noutate, într-o altă și altă formă de manifestare a bunătății și a iubirii noastre. Și aceasta, pentru că persoana simte nevoia să fie mereu nouă prin libertatea ei responsabilă și prin iubirea ei interminabilă, mereu inventivă în a face ceva nou pentru Dumnezeu și pentru semeni, spre deosebire de omul vechi, care rămâne mereu în aceeași stare de vechime, dacă nu regresează, cum se întâmplă, fiind aservit monotoniei acelorași pasiuni, aceluiași egoism, care nu are nimic nou de spus și de arătat celorlalți.

Celor credincioși, care cred în Hristos ca într-un Dumnezeu Creator și Mântuitor, care cred cu credință neîndoielnică, li se dă în elanul pocăinței experiența iadului și a învierii, înaintea morții trupești. Pocăința nu este numai o acțiune mentală, care să modifice modul nostru de a înfățișa tot ceea ce se săvârșește în lume.

Pentru o mai completă asemănare cu Hristos trebuie să trecem prin taina morții. După acest prag pe care încă nu-l cunoaștem, Dumnezeu și Tatăl nostru ne duce în împărtășirea Zilei neapuse. Astfel, nădejdea noastră întru Hristos, se va împlini, așa cum a dovedit-o experiența milenară a Bisericii noastre.

III.3 MOARTEA CELOR PĂCĂTOȘI

Nefericit va fi cel care nu va fi văzut de nimeni, ca unul ce nu i-a făcut altuia vreun bine. Dar și mai nefericit va fi pentru că prin aceasta n-a rodit în el nicio dragoste pentru nimeni și de aceea nu o va putea simți nici atunci. Aceasta va fi în întunericul singurătății, iar ceilalți în lumina comuniunii.

Atunci când moartea vine, în ce ne găsește în aceea ne ducem, adică dacă ducem o viață curată, o viață în care ne-am silit să facem voia lui Dumnezeu, în fața morții suntem cu gândul la Dumnezeu, cu dorința de a fi cu El, dorință de a nu ne dezlipi de El. Dar dacă suntem nepăsători, nu ne interesează, nu vrem preot, nu vrem Sfinte Taine, nu vrem și nu ne interesează nimic din cele sfinte, așa cum nu ne-a interesat o viață întreagă, nu putem fi cu Dumnezeu, pentru că nu am fost cu El o viață întreagă, și deci, nu putem fi nici la moarte cu El. Fiecare dintre noi, după cum își trăiește viața, tot astfel ajunge și la moarte, iar Dumnezeu dă fiecăruia dintre noi, moartea pe care o merită.

Infernul nu este altceva decât separarea omului de Dumnezeu; autonomia lui îl exclude din locul unde este prezent Dumnezeu, și acest infern noi îl cunoaștem bine cu toții. Este infernul tuturor deznădăjduiților care cercetează adâncurile satanei. Desigur, nu sunt vinovați de toate relele, ei fac aceasta din pricină că nu cunosc dimensiunile Cincizecimii, prin absența înfricoșătoare a adevăraților martori. Un pesemism acid roade rădăcinile vieții, îl face pe om indiferent, impermebil la har și acesta este infernul inimii care aruncă spre cerul vid deznădejdile și blestemele ei.

Iadul ori gheena este înfățișat de Sfânta Scriptură și de Sfinții Părinți, drept locul de osândă, sau starea celor păcătoși, care îndură pe vecie chin și suferință, fără putință de scăpare.

Cea dintâi pricină de suferință este focul cel nestins și veșnic, după cuvântul lui Dumnezeu care zice: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolilor și îngerilor lui” (Matei XXV, 41). Pe lângă „focul care nu se stinge” (Marcu IX, 47—48), Hristos vorbește în același loc și de „viermele care nu moare și de locuirea pe vecie cu diavolul îngerii lui (Matei XXV, 41), în vreme ce drepții au parte de tovărășia lui Dumnezeu, a îngerilor și a mulțimii de sfinți.

Însuși Hristos numește iadul „întunericul cel mai din afară” (Matei XXV, 30). Totuși, să nu uităm că avem de-a face aici cu o exprimare simbolică. Astfel, focul iadului nu este acest foc cunoscut de noi, ci unul cum numai Dumnezeu îl știe. El este pururi arzător și nestins, dar nu pârjolește și nu mistuie ca focul de pe pământ, pentru că după Înviere trupurile păcătoșilor sunt și ele, ca cele ale drepților, nestricăcioase. El nu pricinuiește suferință trupească ori sufletească, pentru că după Înviere toți oamenii ajung nepătimitori și cu trupul și cu sufletul. Așadar, chinurile iadului, pe care le îndură atât sufletul, cât și trupul, căci omul întreg va suferi atunci, sunt de natură spirituală.

O mare suferință, spun Sfinții Părinți, că va fi lipsirea de viața cea slobodă. Apoi va mai fi și rușinea și necurmata părere de rău și mustrare a conștiinței. Aceeași rușine vor îndura atunci păcătoșii în priveliștea drepților și a sfintelor puteri cerești, ca Adam când, păcătuind, s-a aflat gol înaintea lui Dumnezeu (Facerea III,10), adică lipsit de darurile dumnezeiești și de slava lui Dumnezeu de care se împărtășea în Rai. Veșnica părere de rău, închipuită în parte de „viermele neadormit”, se naște din vederea păcatelor și a relei lor viețuiri pe pământ, a cărei amintire de-acum nu se mai stinge și care nu mai poate fi nicicum îndreptată.

În iad chinul cel mare vine din alungarea și îndepărtarea de la fața lui Dumnezeu (II Tesaloniceni I, 9), lipsirea de prezența Lui și de bunătățile ce izvorăsc din ea și trăirea comuniunii cu El. Păcătoșii au parte de veșnicie în iad, dar nu de viață, de Viața cea adevărată, de viața în Dumnezeu, ei îndură astfel pe veci o „a doua moatre” (Apocalipsa XX, 14; XXI, 8), cea duhovnicească. Căci moartea propriu zisă aceasta este, lipsirea sufletului de harul dumnezeiesc. Lipsirea de viață înseamnă și lipsirea de energiile dumnezeiești, adică de slava lui Dumnezeu. Aceste energii sunt puterile Sale lucrătoare, ce se arată și se împărtășesc ca har al Său celor vrednici, și pe care păcătoșii nu pot să le primească.

Mulțimea acestor energii se înmănunchează și se arată ca Lumină dumnezeiască, de care cei osândiți la iad n-au parte. De aceea și este și se numește iadul loc de întuneric și tărâm al umbrelor. Lumina lui Dumnezeu, însă, strălucește peste tot, pretutindeni, luminând tot, răzbate chiar și până la iad și la cei închiși acolo. Iubirea lui Dumnezeu, ca energie dumnezeiască, îi învăluie pe toți deopotrivă, și pe cei din iad, și pe fiii Împărăției. Nu este neputincioasă slava lui Dumnezeu, ca să se împiedice de porțile iadului; neputincioși sunt cei din iad s-o primească, că și-au ferecat ființa la raza harului prin voia lor statornic rea.

Cei osândiți la iad Îl văd și ei pe Dumnezeu, văd iubirea și mulțimea bunătăților hărăzite oamenilor, pe care drepții le primesc cu mulțumire și cântări de laudă, răspunzând iubirii cu iubire, în vreme ce ei suferă că s-au lipsit de toate acestea pe vecie, din vina lor. Și chinul lor sporește văzându-le și înțelegând ce-au irosit și cât de mult s-au păgubit. Pentru cei din iad iubirea însăși se face izvor de suferință, deoarece, văd iubirea mare ce-o are Dumnezeu pentru ei, dar nu se pot bucura de ea și nu se pot întoarce spre El cu iubire, din pricina păcătoșeniei lor.

Să fim în așteptare, într-o așteptare adevărată, să fim pregătiți să-L putem întâmpina pe Domnul Iisus Hristos oricând ar veni El, ca unii care suntem cu luare aminte la viața noastră și trăim în așa fel ca să putem oricând începe viața cea împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos în veșnicie.

Sigur că Domnul Hristos a spus și unele semne care vor fi înaintea celei de a adoua veniri a Lui; unele s-au împlinit, altele sunt foarte generale, este greu să spunem care sunt cele împlinite, care mai trebuie să se împlinească. Oricum, noi trebuie să fim pregătiți pentru a ieși întru întâmpinarea Domnului.

Trebuie să constatăm cu mare durere că majoritatea creștinilor se tem de moarte într-un chip animalic. Ei palpită în fața gândului morții ca un cal ce merge la tăiere pentru că ei nu Îl mai cred pe Hristos. Noi am ajuns în această stare tocmai pentru faptul că nu mai primim jertfa lui Hristos, nu mai primim ceea ce a adus Hristos lumii, adică Trupul și Sângele Său cel dumnezeiesc, pe care se cuvine a le amesteca în trupul și sângele nostru muritor, pentru ca și ale noastre să devină nemuritoare.

Chinurile iadului ca și fericirea din Împărăție sunt mai mari sau mai mici, potrivit stării și aplecării fiecăruia. Fiecare va primi în funcție de cât de mult a păcătuit sau cât de mult a greșit, unii mai mult au greșit, mai mult vor pătimi, alții mai puțin au păcătuit, mai pățin vor pătimi, fiecăruia după faptă și răsplată.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE:

*** BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ediția Sfântului Sinod, Editura IBMBOR, București, anul

1997.

*** NOUL TESTAMENT COMENTAT, Editura IBMBOR, București, 1993.

LITURGICE:

*** CEASLOV, ediția a II-a, Editura IBMO, București, 1993.

*** LITURGHIER, Editura IBMBOR, București, 2000.

PATRISTICE:

SF. GRIGORIE CEL MARE, Dialoguri Despre Moarte, traducere din lb. latină, introducere și note de

George Bogdan Țâra, Editura Amarcord, Timișoara, 1998.

SF. GRIGORIE DE NAZIANZ, Opere dogmatice, traducere din lb. greacă, studii și note de Pr. Dr.

Gheorghe Tilea, Editura Herald, București, 2002.

SF. GRIGORIE DE NYSSA, Despre Suflet și Înviere, traducere din lb. greacă, note și comentarii de Pr.

Grigore Teodorescu, Editura Herald, București, 2006.

SF. IOAN SCĂRARUL, în «Filocalia Română», vol. IX, traducere din lb. greacă, introducere și note

de Pr. Dr.Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2002

SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, în «Filocalia Română», vol. II, traducere din lb. greacă, introducere

și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1999.

SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, în «Filocalia Română», vol. III, traducere din lb. greacă, introducere

și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1999.

SF. NICOLAE CABASILA, Despre viața în Hristos, traducere din lb. greacă și note de Pr. Prof. Teodor

Bodogae, Editura IBMO, București, 2009.

SF. SIMEON NOUL TEOLOG, Cateheze, Scrieri II, traducere și studiu introductiv de Diac. Ioan I. Ică

jr., Eitura Deisis, Sibiu, 1999.

SF. SIMEON NOUL TEOLOG, în «Filocalia Română», vol. VI, traducere din lb. greacă, introducere și

note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae , Editura Humanitas, București, 2004.

SF. TEOFAN ZĂVORÂTUL, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, traducere din lb. rusă de

Adrian și Xenia Tănăsescu Vlas, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2005.

SF. VASILE CEL MARE, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, traducere din lb. greacă de D. Fecioru,

Editura IBMBOR, București 2000.

DICȚIONARE:

*** DEX—DICȚIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE, ediția a II-a, Editura Univers

enciclopedic, București, 1998.

MIRCEA, PR. DR. IOAN, Dicționar al Noului Testament, Editura IBMBOR, București, 2005.

REID G. DANIEL, Dicționarul Noului Testament, Editura Casa Cărții, Oradea, 2008.

STUDII ȘI ARTICOLE:

ABRUDAN, PR. PROF. DR. DUMITRU, CORNIȚESCU, DIAC. PROF. DR. EMILIAN, Arheologie

Biblică, Editura IBMBOR, București, 1994.

BRECK, JOHN, PUȘCAȘ, FLORIN, BAȘTOVOI, SAVATIE, MOLDOVAN, SEBASTIAN, MACREA,

LUCIAN, BIZĂU, IOAN, Ce este moartea?, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003.

BOGHIU, ARHIM. SOFIAN, Buchet de cuvântări, Predici și meditații, Editura IBMBOR, București,

2006.

DAVID, DIAC. P. I., Caută și vei afla, Editura Episcopiei Argeșului, Curtea de Argeș, 1996. EVDOKIMOV, PAUL, Vârstele vieții spirituale, cuvânt inainte și traducere d e Pr. Prof. Ion Buga,

Editura Christiana, București, 2003.

LARCHET, JEAN-CLAUDE, Creștinul în fața bolii, suferinței și morții, traducere din lb. franceză de

Marinela Bojin, Editura Σοφία, București, 2004.

LARCHET, JEAN-CLAUDE, Dumnezeu nu vrea suferința omului, traducere din lb. franceză de

Marinela Bojin, Editura Σοφία București, 2008.

LARCHET, JEAN-CLAUDE, Tradiția ortodoxă despre viața de după moarte, traducere din lb. franceză

de Marinela Bojin, Editura Σοφία, București, 2006.

MIHOC, PR. ASIST. VASILE, Mântuirea în Hristos (prin întreita Sa slujire, ca Profet, Arhiereu și

Împărat), în rev. „Mitropolia Ardealului” XXVI (1981), nr. 10—12, pp. 769—781.

DECLARAȚIE DE ONESTITATE,

Subsemnata VLAD (PĂUN) JENICA, studentă a Facultății de Istorie, Filosofie și Teologie din Galați, specializarea „Istorie și Spiritualitate Filocalică”, declar pe propria răspundere că lucrarea de față este rezultatul muncii mele, pe baza informațiilor obținute din sursele citate și indicate, conform normelor etice, în note și în bibliografie. Declar că nu am folosit în mod tacit sau ilegal munca altora și că nici o parte din teză nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale altcuiva, persoană fizică sau juridică.

Declar că lucrarea nu a mai fost prezentată sub această formă vreunei instituții de învățământ superior în vederea obținerii unui grad sau titlu științific ori onorific.

CUPRINS