Moartea Si Judecata In Spiritualitatea Ortodoxa, la Dumitru Staniloae

INTRODUCERE

În fiecare clipire a timpului, viață și moarte sunt prezente și-și disput supremația. Fiecare faramitica a acestei treceri în lumea de dincolo, a celor ce părăsesc această viață pentru a dobândi alta, este încălzită de țipetele celor care timizi pășesc în această viață, în această arenă a disputelor și a luptelor.

Îngemănându-se, viață și moartea, își dau mâna neîncetat, își împart și dispută întâietatea, sleită și epuizată de puteri, predând ștafeta celeilalte care este mai în fire, care dăinuie și care estompează efectele celei dintâi. Una din coordonatele vieții noastre este timpul, tăvălugul care are menirea să zdrobească în corpusul lui, bucățică formată din pământ, și căreia i s-a dat suflare de viață , pentru a o primi, pentru că mustul scurs din interiorul ei să se transforme în vinul ce o să dăinuiască în marile cerești cămări, care or să veselească inimile îmbătate de beția lucidității.

Pe scară planetară, în fiecare an, mor aproape 50.000.000 de oameni. Dacă o să apelăm la un calcul simplu, putem să observăm că o media a acestei incidente a acestui fenomen are următoarele valori, care sunt determinate de această ciclicitate a zilelor, orelor și minutelor. Putem să constatăm cu stupoare că: 136.900 de persoane mor în fiecare zi a anului nostru solar, 5.700 de persoane mor în fiecare oră, și aproape 95 de oameni trec în viața cea de veci, la fiecare minut. Cu regret constatăm că timpul fiind atât de scurt în comparație cu aceaste cifre enorme de oameni care părăsesc această lume, copleșind însuși timpul.

Dumnezeu este singurul care poate să-i pomenească cu această repeziciune pe toți cei care părăsesc această viață, prin nemărginită Lui putere și iubire, doar El poate să-i întâmpine, să-i primească și să le dezvăluie tainele și realitățile în care au intrat. Doar cei care se dezlipesc de această lume, de cele pământești care sunt efemere și trecătoare, și se alătura cu dragoste lui Dumnezeu, pot intui și descoperi acea realitate diafană a lumii de dincolo, aceștia nefiind altcineva decât Sfinții bineplăcuți lui Dumnezeu.

Este de netrecut acest aspect biologic al morții de luptă individuală și personală cu moartea, ținând cont de toate coordonatele spațio-temporale. Acest lucru depinde de fiecare persoană în parte cum reușește să câștige sau să piardă cerul.

Tot ținând cont de aceste coordonate spațio-temporale, omul poate cunoaște, omul poate să experieze acest aspect sociologic, întâlnind moartea celor din jurul lui, moartea altora, și tocmai din această cauză el încearcă să se salveze de moarte, deschizându-se spre transcendentă. Omul poatye vedea cu ochii lui că moartea nu este un lucru natural, poate să simtă că moartea este tirana, poate simți cum moartea îl violentează, îl privează de dreptul lui natural de a trăi, omul intuind faptul că a fost creat spre nemurire.

Omul trăind aceasta dramă existențială, poate observa că moartea dezvăluie în ea un refuz de comuniune cu Dumnezeu, de dialog cu Dumnezeu, omul dându-și seama că aceasta se datorează unei răni mai vechi, unui păcat tulburător și chiar un refuz primordial de al iubi pe Dumnezeu.

Toți oameni au mai mult sau mai puțin frică de moarte, chiar dacă știința afirma cu tărie că moartea este un fenomen natural, dar oamenii încerca pe cât posibil să se depărteze de acest gând al morții și încearcă să acopere pe cât posibil această realitate a ei.

Datorită acestui lucru, existând și persoane care speculează aceste gânduri, ușor, ușor, și-au făcut apariția aceste mișcări, așa numite, "ecologiste", care se pun împotriva înhumării, înmormântării în paman, împotrivindu-se acesteia chiar și în țările în care această practică dăinuie de secole, susținând faptul că incinerarea este mai puțin costisitoare și mai ecologică.

În societatea noastră putem observa că începe să se impună astfel de lucruri, prin aceasta uniformizare, globalizare, creându-se o lume autonomă, impersonală și secularizată, îndepărtând omenirea de Dumnezeu, de creatorul a toate, tehnicizând toate lucrurile, se ajunge încetul cu încetul la dispersarea omului de esența vieții.

Omul contemporan are o sete de cunoaștere, setea de divinitate, de Dumnezeu trebuie să fie pentru om un lucru imperios necesar, însă din păcate cunoștințele acumulate prin știință, nu pot satisface acesta sete a omului de a cunoaște divinitatea, și nu poate spori sensul vieții. Foarte important este cum privim viață și moartea, pentru a nu cădea în deznădejde.

Biserica atrage atenție la adevărata moarte, aceasta fiind cea spirituală, și trebuie să nu uităm că adevărata viață nu este cea de pe pământ, aceasta fiind doar una premergătoare celei cerești și veșnice. Adevărata noastră patrie nu este pe pământ ci este alături de Dumnezeu în Împărăția Lui. Omul este dator să lupte pentru a redobândii adevăratul sens al naturii, al ființei sale, și a intra în comuniune cu Dumnezeu.

Omul nefiind ancorat în tradiția creștină și în spiritualitate, poate să ajungă să se renege pe sine, să-și renege propria persoană, și să aibă teamă de perspectiva propriei sale morți, și involuntar se agață cu tot ce poate de această lume terestră și viața efemeră, astfel că momentul apropierii morții vine pentru el ca un adevărat stigmat și un sfârșit de drum, nerealizand că adevăratul drum abia din acest punc pleacă.

Toată această lipsă a unei spiritualități autentice și bine ancorată în tradiția creștină, îl face pe omul modern să nu mai vadă și adevărata viață care începe dincolo de viață de aici de pe pământ. Dorind să devină nemuritor, având această mare dorință de nemurire, omul recurge la tot felul de lucruri pentru a întârzia pe cât posibil momentul intalirii cu moartea, el apelând la toate metodele din această epocă, de a împiedica îmbătrânirea, folosindu-se de toată tehnologia existența, pentru a împinge moartea cât mai departe de el.

Secularizandu-se atât de mult toate valorile noastre tradiționale, valorile spiritualității creștine, se ajunge ca viața să fie golită de semnificația ei adevărat spirituală, o limitează doar la partea văzută, și-l ferește pe om de durere și suferința, nemaintelegand-o omul sfârșește în agonia tanatofobiei.

Știința, totuși, și-a adus un mare aport la cercetarea acestui fenomen al morții, reușind să redea viața unui om prin moartea altuia, mă refer aici la posibilitatea de prelevare a organelor și transplantarea lor la persoanele care au nevoie de ele.

Ținând cont de aceste lucruri, deși știința releva faptul că moartea este iminentă și naturală, ea punând stăpânire peste om la un momentdat, chiar dacă până la instalarea morții organismul are mai multe etapr prin care trece, chiar dacă există o etapizare a ei, chiar dacă ea este percepută diferit în funcție de unii factori, și chiar dacă există o mulțime de atitudini și stări pe patul de moarte, asistenta asupra morții și îngrijirea muribundului este o condiție peste care nu se poate trece, este o condiție sine qua non a fiecărui om în parte, pentru că niciunul din noi nu putem trece peste acest eveniment de unul singur, ci trebuie să fim ajutați de familie, duhovnic, prieteni, apropiați, medici și să fim încurajați de cei dragi. Această dorință de comuniune pe care o are fiecare muribund, este un reflex al siguranței și comuniunii pe care doar familia o poate insufla, familia care este considerată o biserică în miniatură.

Din aceste cauze știința vorbește și îndeamnă la o asistentă umană a morții, o asistentă atât medicală dar și familială, singura care poate reuși cu adevărat să amelioreze suferințele de nesuportat a celui aflat pe patul de moarte.

Diversele perspective ale vieții, dacă sunt lispsite de o ancorare în spiritualitatea creștină, tradiția ortodoxă li se opune, arătându-le adevărata față a realității fenomenului morții fizice, cu o interpretare spirituală a adevăratei și infricisatoarei morți, cea spirituală, duhovnicească, și practică cugetării la această moarte, datând de la începuturile creștinismului.

Lucrarea aceasta, cugetând la moarte și la judecată, prin înălțarea cugetării nevoitorului, se poate schimba interiorul cugetătorului, supus la impactul cu aceste realități își poate schimba propria viață, pocăindu-se pentru sufletul său și intrând curat în viața viitoare și veșnică. Sufletul său, cugetând la aceste lucruri, se poate lumina duhovnicește, se dăruiește lui Hristos, dobândind vederi duhovnicești care sunt mai presus de fire și rațiune, încumetându-se a urma cu strășnicie învățăturile cuprinse în marile noastre predanii ale Bisericii.

Scurte date bio-bibliografice ale Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae

Părintele Dumitru Stăniloae s-a născut în dată de 17 noiembrie 1903 în satul Vlădeni din fostul județ Făgăraș, astăzi orașul Brașov. Părinții lui, Irimie și Reveca, oameni simpli și așezați, s-au străduit să le ofere celor cinci copii ( Maria, Ilie, Gheorghe, Reveca și Dumitru) o educație aleasă creștinească și românească.

Între anii 1910 și 1916 a urmat cursurile unei școli primare din satul natal, apoi din februarie 1917 a urmat cursurile Liceului Confesional Ortodox "Andrei Șaguna" din Brașov. A avut profesori de mare prestigiu, unii find chiar membrii ai Academiei Romane, a învățat frenceza și germana. A fost un elev foarte silitor și bogat dotat intelectual, astfel că a reușit să ia o bursă de origine macedo-romana "Emanuil Gojdu" administrată de Biserica Ortodoxă.

Dumitru, sfătuit îndeaproape de unchiul său din partea mamei, preotul Iordan Curcubăta din Budila, Brașov, pleacă după ce a absolvit liceul 1918, la Facultatea de Teologie din Cernăuți, Bucovina, dorindu-și foarte mult să devină preot, reușește să beneficieze și de o bursă, venită din partea Arhiepiscopiei Sibiului, acordată de marele mitropolit Nicolae Bălan (1920-1955). În alegerile Pr. Dumitru Stăniloae foarte mult au contribuit sfaturile și dorințele mamei lui, femeie foarte credincioasă și cu frica lui Dumnezeu, dorindu-și foarte mult că băiatul ei să devină preot. O tradiție a locurilor, satelor ardelene, era că băieții care doreau să devină preoți și urmau studiile teologice, deveneau preoți, de obicei în satele lor natale.

În acea vreme la Cernăuți profesau reputați profesori precum: Vasile Gheorghiu la Noul Testament, Vasile Tarnavsehi la Vechiul Testament, Romulus Cândea la Istoria bisericească, Valerian Șesan la Drept bisericesc, Nicolae Cotos la Apologetică, Vasile Loichiță la Dogmatică. Această Facultate din Cernăuți urma modelul Facultăților nemțești, astfel ca toate materiile teologice erau studiate ca și cum ar fi niște științe exacte, aveau o mare bază metodologica, manuale și studii foarte serioase și bune.

Tânărul Dumitru Stăniloae, sătul de idealurile educaționale limitate, dezamăgit și insatisfăcut, se înscrie la Facultatea de Litere din București.

Programa academică și majoritatea manualelor facultăților de teologie din acea perioadă nu trezeau interesul și curiozitate epistemologică , ele nefiind altceva decât colecții și colecții de informații și date despre istoria biblică. De admirat însă erau profesorii care studiau limbile biblice și care în lipsa dotărilor și absenței unor instrumente elementare, prin strădanie personală au reușit să facă traduceri, introduceri și comentarii, chiar de nivel academic.

La îndemnul mitropolitului Nicolae Bălan, întemeietorul Academiei Teologice din Sibiu, pe care l-a și întâlnit în București, cu toate acestea, Dumitru Stăniloae și-a reluat studiile teologice în 1926, pe care le-a și încheiat cu teza de licență despre "Botezul copiilor", lucrare terminată sub îndrumarea profesorului Vasile Lochita. A învățat și limba rusă și a reușit să citească pe teologii ruși care au suferit în exil, în mod special l-a citit pe Serghei Bulgakov. Tot în această perioadă a descoperit și filosofia germană, și a început să citească din Kant, Schopenhauer, Hegel și mulți alții, toate aceste lecturi s-au dovedit foarte utile și fertile chiar influente în gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, toate aceste informații fiind un sistem de referință în teologia sa.

Primul său articol îl publică în anul 1925, fiind rodul tuturor acumulărilor sale culturale, articolul tratând problema muncii și a propietatii în Noul Testament. În 1929 mai publica un articol despre Sinodul de la Niceea și reacția lui anti iudaica. Acest din urmă articol a avut o întârziere de trei ani până a fost publicat, lucru de dezvăluie lipsa interesului despre studiile teologice de la acea vreme

Teologia românească de atunci îi lipsea dimensiunea spirituală și mistică, era legată de raționalitatea academică seacă, dar Pr. Dumitru Stăniloae accentuiaza profund această latură spirituală și mistică a teologiei românești.

Mitropolitul Nicolae Bălan a acordat câte o bursă de studii în Atena la Facultatea de Teologie Ortodoxă între anii 1927 și 1929 lui Nicolae Popoviciu, viitor episcop al Oradei, și lui Dumitru Stăniloae, fapt ce aduce o schimbare majoră în viața părintelui. Aici a fost prezentă la cursurile de Teologie Dogmatică și sistematică ale prestigiosului profesor Hristu Andrutsos (1867-1935), una dintre personalitățile cele mai cunoscute ale teologiei grecești la acea vreme, acest lucru este considerat „primul impact semnificativ asupra formării teologice a lui Dumitru Stăniloae”.

Deși nu a rămas decât un singur an în Atena, studentul Stăniloae e de părere că “teologii acestei perioade, deși trăiau într-o epocă tulbure a istoriei Greciei moderne, aveau geniul, fantezia, curajul de a face o teologie creatoare, fiindcă au trebuit să creeze manuale și să dea o orientare noilor ramuri ale științelor teologice. Cu Andrutsos și Rosis, teologia acestei perioade a făcut mai mult decât un pas înainte”.

Când Stăniloae l-a cunoscut pe Andutsos, aceste era deja în vârstă de 60 ani și avea o formație solidă filosofică, întărită în marile universități germane, era recunoscut și faimos pentru stilul său literar. Autor a două titluri semnificative pentru teologie: Simbolică din punct de vedere ortodox, care este o sinteză teologică tratată într-un stil comparativist, și Dogmatica, care este cartea cea mai reprezentativă pentru teologia grecească, realizată într-un limbaj filosofic și rațional. Peste un an (1930), D. Stăniloae a publicat la Sibiu traducerea românească a Dogmaticii lui Andrutsos.

Astfel ca Stăniloae copleșit de entuziasm, deși a stat la Atena doar un an de zile, studiind Dogmatică și Istorie Bisericească, învața bine greacă și și însușește cunoștințe de greacă veche, patristică, dar strânge și foarte multe materiale prețioase pe care le folosește la întocmirea tezei de doctorat în teologie, pe care urmează să o susțină în țară.

Întors la Cernăuți, în mai 1928 își susține examenele pentru doctorat și în toamna aceluias an primește și titlul de doctor în teologie cu teză: ”Viața și activitatea patriarhului Dosoftei al Ierusalimului și legăturile lui cu țările românești”. Lucrarea a fost publicată în revista Facultății de Teologie "Candela", prefața facandu-o profesorul Vasile Loichita. Pe baza unor izvoare grecești, lucrarea scoate în evidență și subliniază personalitatea acestul mare patriarh, cât și legăturile lui cu domnitorul Constantin Brancoveanu în jurul căruia a stat câțiva ani, cât și cu cele două țări romanești extra carpatice.

În anul 1928 în luna mai tot alături de Nicolae Popoviciu, Stăniloae are parte de o bursă la Munchen. bursa acordată de Arhiepiscopia Sibiului, pentru studiile de dogmatică și bizantinologie. În acest cadru cunoaște și teologia dialectică protestantă, care avea o mare influență la momentul respectiv, ea fiind reprezentată de Thurneysen, Barth și Gogarten.

Tot aici Stăniloae meditează asupra ideii de "diastaza", promulgată de Karl Barth. Acest teolog protestant a dorit să contureze incomprehensibilitatea lui Dumnezeu în raport cu lumea creată și transcendenta radicală a Lui.

Dumitru Stăniloae mergând pe linia gândirii palamite, a ajuns la concluzia să Dumnezeu nu este doar transcendent dar și imanent creației Sale. Pornind în procesul său intelectual cu teologia barthiana, de la intuiția căreia este posibilă o legătură între ceea ce ste comunicabil în Dumnezeu, și ceea ce este incomunicabil în relația Sa cu lumea, Stăniloae ajunge la concluzia pe care o și dezvolta ulterior, propice pentru opera sa, că ființă divină palamita e asimilabila oarecum diastazei barthiene.

În contradicție cu părerile protestante, Dumitru Stăniloae e de părere că prin energiile divine, Dumnezeu poate fi și este experiat de creaturi. Stăniloae fiind o persoană deschisă și sensibilă la dezvoltările teologice, a găsit totuși în teologia protestantă un fel de prospețime, o revigorare a gândurilor, o înclinație spre o abordare fenomenologică care reușește să-i ofere inspirație, el fiind de-a lungul întregii vieți foarte polemic.

Prin anul 1929, părintele Dumitru Stăniloae a făcut mai multe călătorii prin Paris, Belgrad, Berlin și Constantinopol, dar adevăratele baze le-au constituit studiile din Grecia și Germania, ele fiind cele care au pregătit terenul pentru studiu teologiei Sfântului Grigorie Palama.

Pe data de 1 septembrie 1929, la vârsta de numai 26 de ani, Pr. Dumitru Stăniloae a fost numit profesor suplinitor la Academia Teologică "Andreiana" din Sibiu. La această instituție va preda Dogmatica timp de 17 ani (1929-1946), Apologetica (1929-1932, 1936-1937), Pastorală (1932-1936) și Limba greacă (1929-1934). În anul 1932 a devenit titular provizoriu, iar în 1935 a devenit titular definitiv. După ce Nicolae Colan a fost numit episcop al Clujului (30 aprilie 1936), profesorul Dumitru Stăniloae a fost numit rector al Academiei Teologice, funcție în care va sta până în anul 1946. A avut colegi valoroși și renumiți la Sibiu, precum: Nicolae Colan, Nicolae Terchilă, Nicolae Neagă, Nicolae Popoviciu, Spiridon Cândea, Liviu Stan, Teodor Bodogaie, Corneliu Sârbu, Nicolae Mladin, Dumitru Călugăr și alții, cei mai mulți beneficiari și ei ai burselor acordate cu generozitate de mitropolitul Nicolae Bălan.

Dumitru Stăniloae niciodată nu și-a neglijat familia, s-a căsătorit pe data de 4 octombrie 1930, cu Mihu Maria, născută în Sura Mică, alături de care a avut trei copii: Maria și Dumitru (gemeni, s-au născut în 1931 dar nu supraviețuiește niciunul, băiatul murind tot în același an iar fetița în anul 1945) și Lidia, care a fost născută pe 8 octombrie 1933 și botezată de Ioan Lupas, istoricul, actualmente aceasta este stabilită în Germania.

În anul 1931 a fost hirotonit diacon și cu un an mai taziu în 1932 a fost hirotonit preot apoi protopop stavrofor în 1940, Pr. Dumitru Stăniloae spunea în unele din interviurile sale memoriale că viața de familie pentru el a fost tot timpul strânsă de vocația sa de preot, una completandu-o și inflorindu-o pe cealaltă, constituind un suport psihologic și sufletesc pentru tendințele pe care opera sa le-a urmat: „starea mea de soț și părinte m-a legat de comunitatea mai largă a credincioșilor. Simțeam mai concret nevoia lor de a cunoaște felul în care să trăiască credința”.

Ca dovadă a recunoașterii meritelor sale, dezvoltă și o activitate administrativă, fiind ales membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului, apoi consilier arhiepiscopal. Cu toate acestea el se ocupă mai mult de partea cărturăreasca, având o predispoziție pentru discursul teologic, astfel că din data de 1934 ianuarie, este numit redactor al publicației "Telegraful Roman", care aparținea Arhiepiscopiei Sibiului, lucrând aici până în 1945 și publicând peste 350 de articole, abordând tematici diverse, inițiind polemici, prezentând cărți, luând atitudine față de evenimente ale vremii. Scrie aici, între anii 1940-1942, primele texte critice față de filosofia lui Lucian Blaga, reluate ulterior și dezvoltate în lucrarea Poziția domnului Lucian Blaga față de creștinism și ortodoxie (Sibiu, 1942). În această lucrare opune imanentismului cultural al lui Lucian Blaga o viziune asupra istoriei și culturii în care elementul divin și umanitatea se disting, dar conlucrează strâns.

Poziția aceasta îi conferă părintelui Stăniloae un loc respectabil, el fiind o voce a vremii foarte ascultată, urmată și respectată în rândul teologilor romani, el publicând nu doar în revistă al cărui redactor era, dar și în alte reviste care aveau o largă circulație în rândul intelectualității românești, precum "Gândirea".

În afară de cercetările istorice ale părintelui, precum cele care privesc problema uniației în Transilvania, Stăniloae a sacrificat o mare parte din activitatea sa publicistica unei teme care i-a fost foarte dragă, cea a românismului și Ortodoxiei(Ortodoxie și românism apărută în 1939 este, de altfel, o antologare a articolelor părintelui apărute în acest interval în Telegraful român și Gândirea, revista condusă de Nichifor Crainic).

Totuși, aceste lucrări cu caracter polemic și istoric par oarecum conjuncturale în raport cu operele sale dogmatice, scrise în aceeași perioadă, care i-au adus notorietatea internațională, precum Viața și învățătura Sfântului Grigore Palama, cu trei tratate traduse (Sibiu, 1938), sau Iisus Hristos sau restaurarea omului (Sibiu, 1943).

După cum am arătat și mai sus, având ocazia să plece la studii în Constantinopol, prin vara anului 1930, a reușit să strângă foarte multe materiale valoroase pentru întocmirea unei monografii închinata Sfântului Grigorie Palama. Își dorea foarte mult să scrie această monografie datorită probabil stagiului de studii din Grecia, dar și din cauză că a găsit în teologia Sfântului Grigorie Palama răspuns la toate întrebările și frământările lui teologice, atât la frământările lui proprii cât și la problemele filosofice și teologice ale vremii.

Teologia palamita , care reprezentându-L pe Dumnezeu că o ființă personală și activă în inimile oamenilor și în istorie, i s-a impus părintelui Stăniloae că o decantare consclusiva și teoretică a propiei sale experiențe filosofice și teologice, dar a reușit să-i descopere și câteva sugestii de rezolvare a unor probleme ridicate de filosofia germană și cea protestantă, care accentuau în mod excesiv incomunicabilitatea și transcendenta radicală a lui Dumnezeu în raport cu creația, filosofie care altera și limita în mod continuu prezența lui Dumnezeu în sfera conceptuală și excludea existența posibilității vreunei experiențe a îndumnezeirii.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, prin anul 1938 Pr. Dumitru Stăniloae a reușit să publice la Sibiu, un volum despre Viață și învățătura Sfântului Grigorie Palama, adăugând și alte trei tratate teologice ale sfântului, traduse din grecește de Stăniloae. Ca un adevărat savant părintele Dumitru Stăniloae, studiind amănunțit teologia palamita, descoperă că tradiția patristică poate răspunde corect și ferm la toate problemele teologice și filosofice, pe care le impune umanitatea și epoca modernă.

Prin studiile despre Grigore Palama, tânărul teolog își îndreaptă pentru prima dată atenția către Filocalie, unde este subliniat în mod deosebit "idealul nepătimirii sau al unirii cu Dumnezeu, ideal pe care-l consideră singurul orizont legitim al creației și-l așază de acum înainte la temelia încercărilor sale teologice, pe care înțelege să le structureze potrivit unui program în centrul căruia se află persoana lui Hristos, așadar o persoană euharistică, comunicabilă, sacrificială. Or’, intuiește părintele Stăniloae, această descoperire a funcției perihoretice a persoanei hristice în raport cu creația, poate constitui un răspuns deopotrivă original și puternic din partea teologiei răsăritene pentru dilemele antropocentrismului filosofic european sau pentru insuficiențele logocentrismului protestant".

În secolut XIX, s-au dezvoltat multiple probleme teologice antropocentrice și liberale, agravate de clivajul iluminism – romantism, raționalism – pietism, confruntate cu noile ideologii ale moderniotatii secularizate. Prima jumătate a secolului XX, toate teologiile creștine au fost marcate de rivalități, polemici confesionale, de încercarea de înnoire a izvoarelor specifice, în special Sf. Scriptura, dar în cazul confesiunilor istorice de apelul la Tradiția Patristică.

Astfel că a apărut ulterior "teologia dialectică" protestantă, antiliberala centrată pe primatul absolut al Cuvântului lui Dumnezeu, "nouă teologie" catolică, antiscolastică, inspirată din mișcarea liturgică și patristică, și în anii ’30-’40 teologia „neopatristică” ortodoxă, ce la al cărui contur și direcție a contribuit din plin și părintele Stăniloae. Toate aceste teologii au în comun refuzul atât al unui pietism sentimental și edulcorat, cât și al unui discurs scolastic abstract, și, nu în ultimul rând, recursul comun la categoriile interpretative și resursele filozofiilor existențiale și personaliste (M. Buber, F. Ebner, M. Heidegger, L. Lavel, M. Blondel, L. Binswanger).

Unei astfel de abordări îi corespunde și una dintre cele mai apreciate cărți ale marelui teolog: Iisus Hristos sau restaurarea omului, considerată D. Radu "o carte de mare importanță în toată literatura teologică a epocii, pentru că pune pe prim plan unul dintre aspectele fundamentale ale învățăturii ortodoxe despre răscumpărare: aspectul ontologic, prezent și bine ilustrat de Părinții din Răsărit ai Bisericii, și pe care autorul îi folosește la tot pasul într-o expunere de adâncime teologică și filosofică. Este pentru prima dată în teologia românească când se pune în valoare acest aspect fundamental și specific învățăturii ortodoxe despre mântuire și când se trece de la o expunere tributară manualelor și catehismelor la o aprofundare teologică, științifică, dar și duhovnicească".

Descoperim aici, un aparat critic foarte bogat reprezentat prin numele unor teologi și filosofi occidentali ai vremii (M. Buber, F. Ebner, K, Barth, W. Schrnidt, J. Cullberg, H. Thielicke, F. Gogarten, K. Jaspers,M. Heidegger, Guardini, E. Brunner, H.U. von Balthasar, Svelktov, T. Steinbuchel, S. Bulgakov sau Ch. Andrutsos), dar se resimte influența marilor Părinți ai Bisericii, precum Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Grigore de Nyssa, Sf. Chiril al Alexandriei, Sf. Maxim Mărturisitorul ș.a..

Această puternică prezență a gândirii patristice în opera sa teologică, îl vor face pe părintele Stăniloae să împletească mai târziu dimensiunea verticală a comuniunii cu cea orizontală, punând astfel în evidență caracterul sobornicesc al Bisericii, lansând astfel conceptul așa-numitei „sobornicități deschise”.

În privința întâlnirii sale cu aceste două abordări teologice, părintele Stăniloae va spune mai târziu: „Atât teologia dialectică, cât și teologia Sfântului Grigorie Palama m-au făcut să văd un Dumnezeu viu, personal; dar în vreme ce în teologia dialectică Dumnezeu era separat de om, fiindcă acesta nu se putea elibera de păcatele sale, în teologia palamită Dumnezeu se mișca spre om, chemat de rugăciune. În teologia dialectică am găsit o imagine a unui Dumnezeu separat și distant, în timp ce în teologia palamită am întâlnit un Dumnezeu care vine spre om, se deschide spre el, ca lumină, prin rugăciune. Îl umple cu energiile Sale, rămânând în același timp incomunicabil în ființa Sa, necuprins, apofatic”.

Legată de redescoperirea teologiei Sfântului Grigorie Palama, a isihasmului și Filocaliei, teologia „neopatristică” și-a văzut formulat programul de către părintele G. Florovsky, la Primul Congres al Facultăților de Teologie Ortodoxă de la Atena (1936), în termenii „deconstrucției” „captivităților babilonice” a teologiei ortodoxe înfeudate, între secolele XVI–XIX, modelor intelectuale occidentale. Acest program va fi concretizat însă de trei mari teologi ortodocși: de părintele Iustin Popovici (Dogmatica, 3 vol., 1932, 1935, 1978; Viețile Sfinților, 1972-1977), de Vl. Lossky (Teologia mistică a Bisericii Răsăritene, 1944) și de părintele Dumitru Stăniloae începând cu anii ’30.

Între anii 1941 și 1945 părintele Dumitru Stăniloae continua să lucreze la traducerea "Filocaliei", totodată publicând în anul 1944, în "Revistă teologică" din Sibiu, o traducere cât și comentariile ample la "Mistagogia" Sfântului Maxim Mărturisitorul.

După instaurarea noului regim politic din România, după cel de-al doilea război mondial, profesorul Dumitru Stăniloae a fost obligat să-și dea demisia din funcția de rector al Academiei Teologice "Andreiene", cât și din funcția de conducere a revistei "Telegraful Roman". Aceste demisii i-au fost cerute de însuși prim ministrul Dr. Petru Groza, din cauză că părintele Dumitru Stăniloae a avut legături cu profesorul nichifor Crainic, dar și pentru bine cunoscutele sale atașamente pentru valorile naționale.

Părintele Dumitru Stăniloae, în timpul războiului din Spania, 1937, a publicat mai multe articole prin care își arata ferm dezaprobarea și se împotrivea comunismului. Deși a rămas până în anul 1946, profesor la catedra de Teologie Dogmatică, Pr. Dumitru Stăniloae nu și-a abandonat niciodată preocupările sale teologice și filosofice.

Prin anul 1947, ianuarie, a fost transferat la Facultatea de Teologie din București, ca profesor, unde a ocupat catedra de Ascetică și Mistică, catedră la care a predat înaintea lui, poetul și teologul Nichifor Crainic.

Părintele Dumitru Stăniloae a publicat la Sibiu primele patru volume ale "Filocaliei", dar și peste treizeci de articole de teologie, în revistele oficiale ale Patriarhiei Romane. S-a implicat profund și în redactarea unui "Catehism", care a fost publicat la București în anul 1952, dar s-a implicat și în redactarea unui Manual de Teologie Dogmatică, alături de profesorii: I. Teodoran. N. Chitescu și I. Petreuta.

Aflat la Institulul din București într-o stare destul de incertă și precară, înțelege că împrejurările istorice sunt potrivnice unei teologi publice, sociale, angajate, așa cum dorise să o facă la Sibiu. Părintele Dumitru Stăniloae își dedică pe deplin tot timpul pentru studiile patristice, pe care le traduce și le alcătuiește și comentarii acestui tezaur folcloric, mai ales cu cât părintele Arsenie Boca, unul dintre studenții săi, a devenit monah și a reușit să facă o călătorie la Sf. Munte Athos, unde a descoperit "Filocalia" greacă, intorcadu-se, a vorbit cu Stăniloae și i-a împărtășit toate ezperientele sale, fiind foarte bucuros de această idee a traducerii în românește a acestor texte patristice.

Părintele Dumitru Stăniloae a publicat la Sibiu, încă din anul 1946, primul volum al "Filocaliei", cât și comentarii și note introductive la fiecare dintre autorii patristici, el aducând nu doar o informație inedită în spațiul teologiei românești, el propunând o nouă abordare a studiilopr patristice, arătând direcții hermeneutice congenitale ortodoxiei răsăritene și proprii marilor săi înainte-mergători: Teofan Zăvorâtul și Paisie Velicicovski. Traduce scrierile Sfinților Antonie cel mare, Ioan Casian, Evagrie Ponticul, Marcu Ascetul, Isaia Pustnicul, Diadoh al Foticeei,… cărora le atașează comentarii și note de subsol lămuritoare.

Volumul al-II-lea al "Filocaliei" l-a publicat tot la Sibiu, în anul 1947, pe care l-a dedicat în întregime Sfântului Maxim Mărturisitorul, însă nu a cuprins în întregime toate operele maximiene existente în "Filocalia" greacă, dar le-a adăugat un studiu amplu și profund, cât și o necesară și utilă introducere în teologia acestui mare Sfânt Părinte al Bisericii.

De asemenea, tot la Sibiu au fost publicate și volumele III și IV ale "Filocaliei", în anul 1948. Volumul al-III-lea cuprindea traducerea în întregime a cunoscutelor Răspunsuri către Talasie ale Sfântului Maxim Mărturisitorul. Iar volumul al-IV-lea cuprindea autorii omiși în primul volum al "Filocaliei" grecești, precum: Isihie de la Sinai, Ioan Carpatinul, Teodor din Edessa, Talasie Libianul, Ioan Damaschinul, Filotei Sinaitul, avva Filimon, Teognost, Teofan Monahul sau Ilie Ecdicul.

Părintele Dumitru Stăniloae rămâne fidel spiritului Sfinților Părinți, cât și situațiile pentru care a fost scrisă "Filocalia" greacă, dar Stăniloae și-a format singur și propria lui idee despre "Filocalie" și contribuția ei în contextul bisericesc și cultural de la acea dată, lucru indicat de însăși introducerile, notele și comentariile pe care părintele le atribuie siecarui Sfânt Părinte în parte, și fiecărui text filocalic.

Între anii 1948 și 1958, părintele Dumitru Stăniloae publică foarte multe studii, articole și scrieri teologice, abordând teme diverse precum: monahismul, monofizitismul, ecleziologia, s.a.

Părintele era prezent și la întrunirile "Rugului aprins", acest grup de studiu și rugăciune, era frecventat de marii intelectuali dedicați valorilor credinței, era frecventat și de monahi învățați. La aceste întruniri se organizau conferințe și se susținea practicarea rugăciunii lui Iisus. Părintele Dumitru Stăniloae, la fel ca și în Sibiu, și în București se afla în vizorul comuniștilor, care considerau acest grup ca fiind unul obscen, cu o orientarew mistic-obscurantista și subversivă. Această mișcare nemaivăzută și inedită a vremii, "Rugul aprins încerca valorificarea tradiției isihaste" în acest regim de viață urban, acest grup constituia o atracție nu doar pentru studenții de la teologie, arte, filosofie sau litere, ci și pentru multe personalități ale inteligenței din București, ale aceli epoci, printre care numama pe: Ion Marin Sadoveanu, Paul Sterian, Alexandru Mironescu, V. Voiculescu, Anton Dumitriu, Pr. Dumitru Stăniloae, Arhimandritul André Scrimă, Dr. G. Dabija, Constantin Joja, Mihail Avrămescu, etc. Alături de acești intelectuali, la aceste întruniri participau și figuri importante ale clerului, precum: arhimandriții Benedict Ghiuș sau Sofian Boghiu, iar gruparea era condusă de Sandu Tudor.

În acest mediu al grupului există o emulație deopotrivă intelectuală, cât și duhovnicească, erau astfel cultivate atât ascuțimea minții cât și virtuțile inimii. Părintelui Dumitru Stăniloae, i-a fost foarte apropiat acest grup, pentru că interfera cu propriile sale structuri sufletești și educații religioase și filosofice. Tot aici leagă foarte multe prietenii spirituale și intelectuale, pe care le păstrează toată viața, având în acest grup mai mult decât orican, o comuniune fraternă și jertfelnică pentru aproapele. Părintele Dumitru Stăniloae participa de altfel și la ședința de la mănăstirea Antim, iar după ce grupul se desființează, el tot va păstra legături de prietenie cu mulți dintre membrii care au fost în această asociație.

În toți acești ani, Biserica Ortodoxă Romana, din partea securității a avut o atenție deosebită. Biserica condusă de Patriarhul Justinian, din anul 1948, se supusese în mod oficial regimului comunist, și sprijinea această putere comunistă pentru îndeplinirea obiestivelor sale, cel puțin la nivel declarativ. Colaborarea aceasta s-a stabilit de la început, mai mult ca o expresie a relațiilor personale pe care Patriarhul Justinian le-a avut cu unii dintre liderii comuniști.

Datorită încrederii de care se bucura Patriarhul Justinian, a fost posibilă o mai puțină infiltrare a puterii comuniste în structurile eclesiastice, și s-a manifestat foarte puțin, în comparație cu alte domenii, Patriarhul asigurându-se de o anumită marjă de putere, pentru a se folosi de ea în dezvoltarea și amplificarea rostului principal al Bisericii Ortodoxe Romane: "răspândirea cuvântului lui Hristos și păstrarea conștiinței religioase în rândurile credincioșilor". El a încercat în acest scop să dezvolte pe cât posibil, învățământul teologic, pentru că toți preoții, monahii și cei care vor să se specializeze în acest sens să aibă parte de o educație valoroasă, a încercat să dezvolte monahismul, care este un stâlp al Bisericii, a incercar de asemenea să protejeze și să promoveze, numele mari ale învățământului teologic, printre care, de departe, cel mai ilustru era, Dumitru Stăniloae.

"Rugul aprins" fiind foarte incomod puterii comuniste, a fost scos în afara legii, iar din cauza participării la acest grup, Părintele Dumitru Stăniloae, a fost condamnat de regimul comunist, la închisoare de zece ani, în septembrie 1958, fiind considerat delincvent politic, i s-a făcut o percheziție la domiciliul personal și i-au fost confiscate toate manuscrisele.

Părintele Dumitru Stăniloae a fost mai întâi încarcerat la o închisoare din București de pe strada Uranus, a mai fost anchetat încă o lună, apoi a fost transferat într-o altă închisoare tot din București, dar de data aceasta pe strada Plevnei. După alte două luni de anchetă, amenințări, intimidări, în dată de 4 noiembrie 1958, a urmat un proces făcut de mascarada, unde au fost judecați și trimiși la închisoare 16 călugări, intelectuali și studenți, puși sub acuzația de "uneltire împotriva ordinii sociale".

A fost condamnat la cinci ani de muncă silnică și alți cinci ani de degradare civică, prin sentința 125 din data de 8 noiembrie 1958. Părintele Dumitru Stăniloae își începe la închisoarea din Jilava, sentința, stând aici până în martie 1959, de unde a fost transferat la una dintre cele mai temute închisori, și anume, cea de la Aiud, de unde din data de 15 ianuarie 1963 a fost eliberat, în urma unui decret de eliberare, grațiere, nr. 5/1963, eliberat nu înainte să mai treacă șase luni pe la închisoarea de la Jilavă.

Această experiență dureroasă din închisori, în ciuda tuturos suferințelor, privațiunilor și a încercărilor dificile pe care le-a trăit Părintele Dumitru Stăniloae, o putem socoti una dintre împrejurările prin care Dumnezeu a lucrat în viața părintelui, teologului și filosofului roman. În închisoare Părintele Dumitru Stăniloae, într-un mod deplin și tainic, face cunoștință cu tăria pe care solidaritatea de credință o dezvolta în viața tuturor oamenilor, tot aici poate vedea că identitatea unei persoane umane nu se destrama, oricât de pusă la încercare ar fi, ci dimpotrivă se fericește și se împlinește, atât timp cât este alimentată cu nădejde creștină, cu nădejdea dragostei lui dumnezeu și cu nădejdea iertării.

Chiar și în aceste condiții vitrege, se țineau cu regularitate conferințe și cursuri chiar de nivel universitar, se scriau eseuri și poezii, se oficiau slujbe și se cântau imnuri bisericești bizantine, astfel încât se putea spune că universitățile și biserica s-a mutat în pușcărie. De exemplu, Pr. Alexandru Munteanu, povestea de conferințele părintelui profesor Dumitru Stăniloae, care-l învața limba greacă, și din cauza acestui lucru a îndurat un regim de izolare totală pentru câteva luni.

Din cauza unor schimbări care au avut loc în regimul comunist, a fost posibilă grațierea Părintelui Stăniloae în ianuarie 1963. Toată această aexperienta cumplită din anii petrecut în închisoare, s-a reflectat puternic în teologia să, vorbin nu numai despre cunoașterea naturală și supranaturală alui Dumnezeu, ci și cunoașterea Lui în împrejurările concrete ale vieții, prin suferințele și bucuriile vieții, acordând un sens spiritual tuturor evenimentelor din viața umană. Din toamnă anului 1965, părintele Dumitru Stăniloae a fost reancadrat la catedra pe care o deținea Institutul teologic, și numai pentru cursurile de doctorat. Este pensionat apoi în 1973 pentru că a îndeplinit vârsta necesară, dar a rămas totuși la Institutul Teologic, ca și profesor consultant pentru doctoranzii care aveau nevoie de el.

În revistă "Ortodoxia" a publicat peste 150 de articole, în ultimii treizeci de ani, publicații în care a dezvoltat numeroase probleme și aspecte ale învățăturii ortodoxe, insistând însă pe partea dogmatică și mistico-simbolica. În anul 1978 au apărut cu mare bucurie, cele trei mari volume din "Teologia dogmatică ortodoxă", considerată drept „o sinteză amplă a teologiei dogmatice a Bisericii Ortodoxe cu deschideri ecumenice, culme a gândirii dogmatice românești și punct sigur de plecare pentru noi dezvoltări în gândirea dogmatică”.

Volumul al-III-lea din "Teologia morală ortodoxă", sub titlul de "Spiritualitatea ortodoxă", apare în anul 1981, celelalte două volume, primele două volume, au fost publicate de ceilalți profesori de Morală de la cele două Institute din acea vreme. În următorii ani, la editura centrului mitropolitan din Craiova, au văzut lumina tiparului alte două lucrări importante: "Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă" și "Chipul nemuritor al lui Dumnezeu".

Încă din perioada petrecută la Sibiu, părintele Dumitru Stăniloae, a început să fie cât mai repectat și prețuit în lumea teologilor, chiar și în cercurile teologice internaționale, deși ani în șir nu a reușit să ia legătura cu teologi din afara țării, lucrările lui și-au făcut treaba în locul lui.

După ce a fost eliberat, în această perioadă de o ușoară destindere, este foarte invitat și dorit să țină conferințe în multe centre universitare din Apus, dar nu a reușit să obțină acordul autorităților comuniste pentru a le putea onora. Abia din anul 1968 reușește să răspundă unei invitații venite din partea unui profesor roman, Paul Miron, de la universitatea din Freiburg, și a mai reușit să răspundă și la o altă invitație venită din partea universității din Heidelberg. Împreună cu marele profesor Ene Braniște, Pr. Dumitru Stăniloae este delegat să țină o conferință la Oxford. Reușește aici să încheie o mare prietenie cu teologul anglican, Donald Allchin, cu ajutorul căruia reușește să publice mai multe articole în revista "Sobornos" din Londra. După anul 1970 mai reușește să mai țină câteva conferințe prin: Köln, Freiburg, Tübingen, Bonn, Strasbourg, Heidelberg, Paris, Oxford, Berna, Geneva, Atena, Bossey, Tesalonic, Ierusalim, Belgrad, și în alte părți.

În luna noiembrie, decembrie a anului 1982, a ținut conferințe la invitația unor comunități românești din SUA, și invitația unor organisme religioase internaționale, a vorbit la: New York, Detroit, Boston, Chicago și Washington. A mai făcut parte și dintr-o comisie ortodoxă română pentru un dialog teologic cu Biserica evanghelică din Germania, și a mai participat și la alte diverse întruniri în ambele tari. Iar în anul 1987 a mers și ca membru al unei delegații BOR, la Vatican.

Își continuă totodată munca sa de traducător, publicând următoarele opt volume ale "Filocaliei", reprezentând cea mai importantă și mare realizare teologică și spirituală din viața sa. Nu s-a oprit aici și a continuat să traducă multe opere ale unor Părinți ai Bisericii, precum: Sf. Maxim Mărturisitorul, Grogorie de Nissa, Grigorie de Nazianz, Atanasie cel Mare, sau Sf. Simeon Noul Teolog. "Comentariile sale la traducerile filocalice sau la cele patristice sunt deopotrivă profunde și lămuritoare".

În afară de cursul de Teologie Doogmatica, părintele Dumitru Stăniloae, a redactat și un alt curs de Teologie mistică și ascetică, și un alt curs de Teologie morală.

Datorită meritelor sale, datorită dimensiunii personalității sale spirituale și datorită valorii operelor sale teologice, i s-au acordat în mare parte în ultimii 20 de ani din viață, titluri onorifice: „Doctor Honoris Causa” al Facutății de Teologie din Tesalonic (1976), al Institutului teologic „Saint Serge” din Paris (1981), al Facultății de Teologie din Belgrad (1982), al Facultății de Teologie din Atena (1991). A fost recompensat, de asemenea, cu Premiul „Dr. Leopold Lukas” al Facultății de teologie evanghelică din Tübingen, și la Londra, de către primatul Angliei, cu distincția onorifică “Crucea Sf. Augustin din Canterbury”, pentru merite teologice și creștinești.

"Abia după Revoluția din decembrie 1989 i se acordă cinstirea cuvenită și în țară, fiind ales, în 1990, membru corespondent al Academiei Române, iar în 1992 membru activ. Tot în 1992, atât Universitatea din București cât și Facultatea de Teologie din Atena i-au conferit titlul de „Doctor Honoris Causa”, iar peste un deceniu, în 2002, apărut prima carte în engleză care discută analitic teologia părintelui Stăniloae".

După 1990, părintele Dumitru Stăniloae nu încetează în a publica cărți, și se dovedește foarte activ chiar și în ultimii ani ai vieții, publicând astfel ultimele două volume ale "Filocaliei", volumele XI și XII, mai publică la Craiova un mare volum de studii numit "Studii de teologie dogmatică ortodoxă", la acestea se mai adăugă "Iisus Hristos lumina lumii și indumnezeitorul omului" și o altă lucrare, "Sfânta Treime sau La început a fost iubirea", toate acestea apărute în anul 1993.

Cu o valoare însemnată sunt și numeroasele articole și studii publicate în diverse reviste și ziare locale și naționale, toate interviurile din presa scrisă sau audio-vizuala, sunt de asemenea de o nemăsurată valoare. Mai publică o carte de convorbiri cu pictorul Sorin Dumitru, numită "Șapte dimineți cu Părintele Stăniloae", carte în care părintele se dovedește a fi un mare maestru al dialogurilor euristice, un mare propovăduitor al lui Hristos și al adevărurilor pe carea lea slujis și studiat o viață întreagă.

Ne putem da seama de măreția valorii sale misionare, prin acest activism susținut chiar și în ultimii ani ai vieții și de entuziasmul de care dă dovadă, susținând flacăra credinței vie și întărită, răspunzând căutării autentice a lui Dumnezeu.

Soția sa, Maria, este o altă dovadă vie a comuniunii relațiilor inter-personale menținute în operă și viața părintelui Dumitru Stăniloae. Între părintele Stăniloae și soția sa, Maria a fost o fidelitate întinsă de-a lungul a aproape un secol, soția lui părăsindu-l în martie 1993, cu doar șase luni mai devreme că părintele Dumitru Stăniloae să o urmeze la Domnul, pe data de 5 octombrie 1993.

În prefața tratatului sau de Teologie dogmatică, părintele profesor vorbește în acest sens despre această operă de adevărata reconstrucție teologică: “Ne-am străduit în sinteza noastră dogmatică, ca și în studiile noastre, să descoperim semnificația duhovnicească a învățăturilor dogmatice, să evidențiem adevărul lor în corespondență cu trebuințele adânci ale sufletului, care-și caută mântuirea și înaintează pe drumul ei în comuniunea cât mai pozitivă cu semenii, prin care ajunge la o anumită experiență a lui Dumnezeu, ca suprem izvor al puterii de comuniune. Am părăsit în felul acesta metoda scolastică a tratării dogmelor ca propoziții abstracte, de un interes pur teoretic și în mare măsură depășit, fără legătură cu viața adâncă duhovnicească a sufletului. Dacă o Teologie Dogmatică Ortodoxă înseamnă o interpretare a dogmelor – în sensul scoaterii la iveală a adâncului și nesfârșit de bogatului conținut mântuitor, adică viu și duhovnicesc, cuprins în scurtele lor formulări – noi credem că o autentică Teologie Dogmatică Ortodoxă e cea care se angajează pe acest drum… Ne-am silit să înțelegem învățătura Bisericii în spiritul Părinților, dar în același timp să o înțelegem așa cum credem ca ar fi înțeles-o ei astăzi. Căci ei n-ar fi făcut abstracție de timpul nostru, așa cum nu au făcut de al lor”.

"Așadar, în vastul edificiu al operei părintelui, descoperim idei care conduc la înnoirea teologiei contemporane, ea constituindu-se într-o încercare de a crea o sinteză majoră între teologie și spiritualitate, bazată pe dorința de a conferi învățăturii dogmatice a Bisericii un fundament spiritual".

Traducând pe Sfinții Părinți și aprofundând învățătura filocalică, îi descoperă părințel;ui Dumitru Stăniloae chiar miezul spiritual, pe care l-a asimilat, și l-a impropiat, la subliniat și l-a încorporat în corpul teologiei dogmatice, dând astfel naștere la o fericită sinteză și conlucrare între spiritualitate și teologie, mijlocindu-i astfel surclasarea cunoașterii pur teoretice a lui Dumnezeu. Astfel arătând că trebuie să-L cunoaștem pe Dumnezeu nu doar printr-o simplă dimensiune gnoseologică sau intelectuală, ci trebuie să punem accent pe experiența întâlnirii spirituale cu Dumnezeu, astfel că omul trebuie implicat în totalitatea ființe lui psihologice pentru cunoașterea lui Dumnezeu.

Aceasta sinteză între teologie și spiritualitate, dezvolta trei nivele tematice și relaționale diferite: mai întâi nivelul doctrinei trinitare, pentru a scoate în evidență faptul că Treimea rămâne deschisă și coboară către om și creație prin Bisercă, care a luat naștere din revărsarea iubirii trinitare asupra omenirii căzute în păcat, apoi la nivelul creației înseși, pentru a sublinia că lumea creată rămâne deschisă și aspiră către Dumnezeu, și în al treilea rând la nivelul hristologic, pentru a scoate în evidență legătura dinamică și personală a Mântuitorului cu Biserica și întreaga creație, în perspectivă eshatologică.

Părintele Dumitru Stăniloae încearcă să depășească această cezură radicală dintre Dumnezeu și om, evidențiind pe linie patristică adevărată învățătura ortodoxă, potrivit căreia Dumnezeu comunica cu propria Sa creație prin energiile Sale, fiind un Dumnezeu al iubirii, oferind posibilitatea îndumnezeirii, a împărtășirii harice cu El.

Părintele Stăniloae, reașezând datele esențiale ale raporturilor dintre Persoanele Sfintei Treimi, formulează, în descendența teologiei palamite, un răspuns decisiv oferit teologiilor academice, în special teologiei dialectice protestante, pe de o parte, iar pe de altă parte, valorifică dogma Sfintei Treimi pentru a propune un model ecleziologic, fundamentat pe sobornicitate și comuniunea în har a membrilor comunității creștine, model inspirat probabil și din experiența sa de viață și din cea sacramentală.

Abordarea aceasta a ecleziologiei dintr-o perspectivă trinitară, o putem găsi la Sfinții Părinți, care au propovăduit neîncetat baza trinitara a Bisericii. Astfel că Profesorul N. Chitescu, spunea în acest sens ca: ,,În epoca patristică s-a dezvoltat mult ecleziologia treimică. Prin aceasta s-a înțeles mai întâi unitatea în multiplicitate, care caracterizează atât Sfânta Treime, cât și Biserica. Apoi s-a înțeles identitatea de viață revărsată de Preasfânta Treime asupra credincioșilor prin darurile și harurile ei – comuniunea de viață în credință și iubire suprafirească”. Tot aici, în acest context trebuie să-l menționăm și pe Origen care afirmă că: ,,Biserica este plină de Treime”, iar Tertulian afirma că ,,acolo unde sunt trei, adică Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, acolo este Biserica, pentru ca biserica este trupul celor Trei”. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul avand același punct de vedere afirma că ,,rolul credincioșilor și al sfinților este de a exprima însăși unitatea Sfintei Treimi”.

Capitolul I : Moartea ca realitate naturală

1. O perspectivă a morții

1.1. Inevitabilitatea morții

1.2. Moartea privită ca fenomen natural

1.1. Inevitabilitatea morții

Viața și moartea nu se pot despărți. Moartea nu este independentă și nu există prin sine în afara vieții. Despre moarte se vorbește numai în context cu viața. Moartea nu este un lucru mistic, abstract, și nu se găsește decât acolo unde este și viața. ,,Moartea este o prezență continuă și indestructibil legată de viață – este imanentă vieții”. Putem înțelege moartea și putem să vorbim despre ea, dar acest lucru trebuie făcut numai când avem în vedere viața, aceasta căpătând valoare numai în raport cu moartea. Să privim viața ca o pregătire pentru o veșnică comuniune cu Dumnezeu.

,,Moartea este o tragedie care se consumă cotidian și pe dimensiuni universale; respingerea ei nu influențează cu nimic felul necesar și categoric în care apare”. Moartea este prezentă pretutindeni și în fiecare moment din viața noastră, ea fiind în strânsă legătură cu viața, și nu de acum, ci din totdeauna, de la căderea în păcat, care a dus și la ruperea legăturii cu Dumnezeu. Din acest moment omul este pedepsit să trăiască cu această durere a morții, cu această realitate greu de acceptat pentru că ea contravine voinței noastre de a trăi, de a exista veșnic, și omul simte că moartea a venit peste el abuziv, se simte violat de dreptul lui de a exista, de a trăi. De aceea el ,,nu poate accepta moartea, cu întreg cortegiul ei de moduri iraționale și nefaste”, deoarece nu-i este proprie, ci a intrat în natura lui ca un ,,accident”.

A trăi în timp, înseamnă continua schimbare și incertitudinea de a fi, înseamnă contradicția și participarea la marea trecere, a tot ce există viu. Viața temporală a omului implică prezența morții. Se poate vorbi, astfel, de o ordine naturală, în care moartea își are locul său de-a lungul evoluției vieții. Viața și moartea nefiind decât fenomene comune tuturor sistemelor vii. Această lege a vieții și a morții nu ține de factori controlabili în manieră de a putea dispune la un moment dat de viață și de a o aduce la existență, ori de împiedicarea morții, prin vreun proces manevrabil de om, ci această lege a vieți și a morți nu este decât un ,,aranjament” universal, venit de dincolo de puterea omului și el nu i se poate împotrivi. Pentru că ,,nici o ființă vie nu a decis să se nască sau să aparțină speciei din care face parte. Cu atât mai mult, nu are puterea să scape morții. A trăi constituie totuși un rar privilegiu, dacă ne gândim la miliardele de germeni sau de gameți care se pierd”.

Ca o întrepătrundere a spiritului și a materiei, omul, nu poate să treacă cu vederea peste conștiința sa, nu poate să treacă peste experiența cu privire la realitatea morții, mai ales când mortea a lovit un apropiat, o rudă a acestuia. Din această perspectivă omul a realizat că el ,,este singura ființă care știe că trebuie să moară”. Această experiență a morții poate să o cunoască în două ipostaze ,,pe de o parte ca viitor imanent al propriei lui vieți și pe de altă parte ca moarte a celuilalt, la care există, sau i-a cunoștință în mod indirect”. Cel mai cumplit eveniment care l-a pus pe om pe gânduri, este moartea unui semen, văzându-l pe acesta în imposibilitatea de a se mișca, de a dialoga, rece, ca în momentul morții. Aceasta realitate a mortii, a adus asupra omului, dealungul timpului , nenumarate griji, teama si superstitii ,,încât toată existența lui a stat sub teroarea zilei fatale, că mâine, poimâine, va muri și va dispare pentru totdeauna”.

Aceeași idee, că moartea este trecută printre certitudinile necondiționate ale vieții și că omul e singura ființă care știe că este muritoare o întâlnim și la romancierul german Th. Mann. El elogiază viața, dar una autodisciplinată, și ajunge la concluzia că ,,boala și moartea, sunt ,,marii educatori”, însemnate călăuze prețioase către ceea ce este omenesc”, iar Schopenhauer spune că ,,dacă n-ar fi existat moartea pe pământ, cu greu s-ar concepe și existența filozofiei”.

1.2 Moartea privită ca fenomen natural

Dacă o privim dintr-o perspectivă științifică, ,,moartea este ultimul proces care încheie viața”, iar ,,biologia moleculară a celulei, demonstrează că moartea se datorează atât factorilor exogeni, cât și endogeni”.

Privită din perspectiva naturii, moartea nu este un fenomen înfricoșător, este unul normal, natural, ea este o transformare o tranziție, și din această cauză ea nu trebuie să ne înfricoșeze, pentru că este până la urmă un fenomen natural.

După Ovidiu Popa Velea ,,moartea, prin perspectiva filosofică, este un fenomen natural și universal, o stare diferită de viață dar necesară materiei”. Iar din ,,punct de vedere biologic, ea apare înscrisă în programul genetic al fiecărei ființe (fapt ce ridică problema existenței unor ,,gene letale”) și caracterizată prin încetarea în timp a activității diferitelor aparate și sisteme, și a organismului ca întreg, urmată de disoluția lui treptată”.

În literatura de specialitate există distincția care operează între ,,moartea accidentală – ce poate surveni în fiecare clipă, de la naștere și care poate fi curabilă, de înlăturat, domeniu în care operează cu atâta succes medicina – și moartea naturală, la sfârșit de ciclu sistemic, care-i fatidică, de neînlăturat.”

S a descoperit în urma unor cercetări făcute în ultimii ani că ,,moartea este un fenomen natural, necesar și universal, fiind înscrisă în programul genetic al fiecărei ființe”. La aceeași concluzii a ajuns și Gh. Scripcaru după el, moartea apărând ,,ca un fenomen natural, firesc și doar moartea violentă, prematură și nemotivată, apare ca nefirească, nenaturală”.

Știind că moartea naturală este înscrisă în programul genetic al tuturor ființelor, putem să ne dăm seama și să concluzionăm ca și ,,îmbătrânirea este o proprietate înnăscută a celulelor vii”, și astfel ,,moartea naturală ar corespunde morții programate, înscrisă în orologiile biologice care traduc o cauzalitate internă și ar rezulta din mecanisme de internalizare a unor necesități exterioare viului.”

,,Această condiționare a viului de mecanisme interne letale, face ca moartea să fie un fenomen natural și necesar, și văzută ca un tribut dat de organisme pentru diferențierea și specializarea celulară, care duce la creșterea potențialului adaptiv al speciilor".

U. Șchiopu definește moartea ca ,,etapă terminală a vieții” și cuprinde trei aspecte: ,,moartea socială, moartea biologică și moartea psihologică".

Acum dacă privim moartea dintr-o perspectivă fiziologică, ea ,,este viața care se retrage” Toate viețuitoarele de pe pământ, oamenii, regnul animal, regnul vegetal, sunt puse sub iminența morții, toate sunt destinate pieirii, dar din perspectiva morții individuale, moartea ,,e un proces fiziologic fără mister, mult mai ușor de înțeles decât viața”.

Aceasta iminentă și realitate a morții care ne cuprinde pe toți, încât nici o persoană nu i se poate sustrage, și este trăită la fel de către toți indivizii, l-a determinat pe biologul J. P. Soulier să reflecte asupra acestei egalități și să spună că ,,cimitirele militare cu alinierea lor de cruci identice, exprimă mai bine egalitatea în fața morții, decât mormintele civile cu inegalitatea lor”.

Dacă moartea, pentru biologie, este ,,sfârșitul implacabil al omului, care sfârșește prin descompunerea elementelor sale fizico – chimice din care e alcătuit și reîntoarcerea lor în marele circuit al materiei, viața însă este mai greu de încăput într-o definiție care să fie anonim acceptată în cercurile oamenilor de știință. Viața și moartea sunt noțiuni corelative, și ele rămân greu de definit", iar ,,înțelegerea biologică a morții nu e terminată, deoarece ea este dincolo de biologie, care se ocupă mai curând de cum evoluează viața”.

,,Chiar dacă biologia afirmă că moartea este un proces inevitabil însăși viața omului chiar supusă acestei limitări spațio – temporale în sânul cosmosului, trebuie să îndemne la umilință".

2. Stadiile stărilor terminale

2.1. Procesele morții

2.2. Etapele morții organismului

2.1. Procesele morții

În asemănare cu etapele vieții de dezvoltare, evoluția și involuția unei ființe, este și aceasta fenomen al morții, în cadrul căreia au loc procese de evoluție și involuție, caracteristice proceselor tanatologice.

Din acest punct de vedere, moartea nu trebuie asemănata cu o ruptură care intră violent în organism, făcându-l slab și neputincios, iar viața abia mai sălășluiește în el. Moartea nu este în contradicție cu viața, deși este separată de aceasta de o linie bine trasată. ,,Ca și viața, moartea este un proces, o desfășurare, presupunând o evoluție în timp și un determinism propriu”.

Moartea nu intervine brusc, și violent în organism, și nici complet, ea urmându-și un ritm al ei, unul progresiv, ca un fel de evoluție. Intervine îmbătrânirea care are loc treptat, în ani, țesuturile îmbătrânesc inegal, unele organe și țesuturi îmbătrânesc și mor mai repede, pecand altele îmbătrânesc și mor mai greu, astfel că moartea este progresivă.,,Astfel, în organismul care moare, avem de-a face cu o moarte în rate”.

Că moartea este un proces, care evoluează în timp și nu se instalează brutal rupând firul vieții, dau mărturie și C. Botoșăneanu, Ovidiu Popa-Velea, A. Popescu-Bălcești, Vl. Beliș, Gh. Scripcaru, U. Șchiopu și E. Verza, L. Watson, J. P. Soulier, I. Biberi.

Dacă moartea are o etapizare, urmându-și un curs, există și mai multe feluri de moarte: prima este ,,moartea naturală", care intervine din cauza degradării și îmbătrânirii organismului; a doua este ,,moartea patologică", care se datorează unor cauze de natură internă, boli; și nu în ultimul rând ,,moartea violenta", care survine din cauza unor factori externi precum, sinucidere, crimă sau accidente.

În toate aceste tipuri de moarte, etapele stărilor terminale pot fi prezente, sau nu, de durată mai mare, sau mai mică, în funcție de rezistența diferită a țesăturilor și organelor la anoxie factori endogeni, sau de natura factorilor exogeni, fizici, exteriori, temperatură, presiune atmosferică, etc.

Astfel că atunci când inima încetează a pulsa, sau respirația dispare, acest lucru nu determina procesului vital de cel letal, deoarece există posibilitatea ca și atunci după depășirea acestui punct, medicii să readucă la viața persoană, dar chiar și după moarte, corpul are încă în el părți vii, care se alătura morții într-un mod treptat, ele murind cu mult după ce persoană a fost declarată decedata.

S-a demonstrat că după ce moartea s-a instalat în organism, unele organe nu mor imediat, ci în mod treptat, acest lucru fiind condiționat de vechimea lor filogenetica, dar și de cât de rezistente sunt unele țesuturi în lipsa oxigenului, lucru care determină ca ,,țesuturile cele mai recente să fie primele excluse din viață, iar organismul să supraviețuiască pe seama structurilor mai vechi filogenetic”.

Chiar și după moarte în organism încă mai pot avea loc procese vitale, ceea ce determina să se ajungă la afirmația că ,,moartea este pregătită de o viață, sau că a trăi, înseamnă de fapt a muri”. ,,Moartea coexistă vieții, după cum viața mai dăinuie încă după moarte, prin vitalitatea mai robustă a câtorva țesuturi, care nu mor decât târziu, în timpul lungului proces al morții”.

,,Cercetările științifice au demonstrat că încă din timpul vieții se produc fenomene letale, iar după moarte se pot desfășura încă multe procese vitale”. ,,După moarte funcțiile vitale se înregistrează supraviețuiri ale unor funcții și țesuturi. Astfel:

– leucocitele migrează din capilare;

glandele sudoripare încă secretă timp de 6 ore după moarte;

musculatura se mai poate contracta încă 2 – 6 ore;

spermatozoizii își păstrează mobilitatea timp de 10 – 36 ore după moarte (pot fi și chiar apți de fecundare);

uterul se poate contracta 4 – 6 ore după moarte;

nervii periferici sunt excitabili electric 1 – 2 ore;

vasele sanguine se contractă 2 – 3 zile după moarte.

,,Fenomenul cel mai caracteristic al stărilor terminale este anoxia, care cuprinde în mod gradat toate țesuturile și organele”. ,,Creierul, în mod normal, are nevoie de 0,7 litri de sânge pe minut, iar privarea sa de acest aport pe timp de 1 minut, duce la instalarea comei. Lipsa oxigenului condiționează moartea sa precoce în 3 – 5 minute”. Concluzia care reiese de aici este că creierul nu poate să supraviețuiască în stările terminale mai mult de 3 – 5 minute, iar primele celule care mor sunt celulele sistemului nervos central (neuronii), anoxia cerebrală terminală manifestându-se prin convulsii și comă ceea ce înseamnă încetarea funcțiilor lor, proces care duce în final la dispariția conștienței.

,,Rezistența cea mai mare la anoxie, la lipsa oxigenului, o au celulele sângelui și celulele cardiace”.

Departamentul de statistică demografică al ONU definește moartea drept ,,întreruperea permanentă a tuturor funcțiilor vitale”.

,,Ca standard legal se adoptă astăzi moartea creierului, fie singur, fie împreună cu criteriile cardio-respiratorii, ca definiție legală a morții”. Când organele vitale precum: creier inima și plămân, mor, în mod normal se poate afirma că moartea s-a instalat în mod sigur, acesta fiind momentul în care moartea este sigură.

,,S-a admis că moartea creierului (în cazul nevoii de recoltare de organe unice pentru transplante) poate echivala cu moartea întregului organism, deoarece moartea creierului reprezintă moartea relațiilor sociale, pierderea unității bio – psiho – sociale a selfului ce face ca orice supraviețuire viscerală în afara supraviețuirii creierului, să fie aidoma unei culturi de celule”.

Toți medicii, filosofii, juriștii și chiar teologii, împreună într-un glas sunt de acord, că "moartea creierului echivalează cu moartea organismului".

,,Când inima încetează prima, creierul nu supraviețuiește peste 3 minute. Când scoarța cerebrală încetează prima, cordul își poate continua activitatea ore sau zile, datorită rezistenței crescute la lipsa de oxigen". Privind această etapă a morții în timp a celulelor, a țesuturilor și a organelor, în toate sălile de reanimare a spitalelor, au loc lupte imense pentru a menține în viață, prin mijloace tehnice, ale muribundului, prin ,,eforturile reanimatologiei de inversare a fenomenelor terminale, în sensul de a asigura rezistența organismului pe seama proceselor mai vechi filogenetic, și de readucere la viață a proceselor mai recente filogenetic, care au fost primele excluse din viață”, lucru ce se poate realiza, uneori se reușește să se prelungească viața dincolo de o limită a ei naturală, o poate opri câteva zile sau luni, precum a fost și cazul președintelui Tito.

2.2. Etapele morții organismului

Se vorbește într-un mod curent, că moartea are șase etape, acest lucru este întâlnit în marea majoritate a studiilor științifice. Cunoașterea acestor etape este importantă, pentru a evita înhumări rapide, în cazul în care moartea este doar aparenta, și mai este importantă pentru a știi momentul exact când se pot preleva organe, pentru salvarea altor oameni.

1) Socotim prima etapă a stărilor terminale, ținând seama de rezistență diferită a organelor și a țesuturilor la anoxie, avem etapa preagonică sau preagonia – etapa este premergătoare agoniei ,,în care manifestările psihice sunt relativ specifice, fiind condiționate de factori individuali ca: vârsta felul bolii traumatice, netraumatice, structura psihică, concepțiile religioase și filosofia”.

Autorul Gheorghe Scripcaru, caracterizează această etapă a preagoniei ca: ,,o stare de excitație psihosenzorială, cu începutul deprimării funcțiilor vitale” iar B. Delavrancea e de parere că preagonia poate fi legată de preocupările din simțuri ,,această stare fiind rezultatul unei dezagregări fiziologice, o tulburare adâncă a ritmului cenestezic al muribundului”. Multitudinea de manifestări care se încadrează în această etapă a preagoniei, se datorează faptului că în structură și determinarea acestui comportament, sunt atât elemente biologice, dar participa și alte elemente precum cele aflate în sfera socială, care au un rol determinant.

2) "Agonia e socotită etapa care marchează trecerea de la fenomene biologice la cele tanatologice". Etapa aceasta mai este numita si de vita minima, fiind etapa ireversibilă în care are ,,loc o intricare de fenomene vitale cu fenomene letale, de la care vine și denumirea fazei (agon = luptă)”. Etapa aceasta fiind și momentul de trecere de la viață la moarte clinică, când fenomenele biologice încep treptat să fie anihilate de cele tanatologice.

În această etapă de agonie, se manifestă doar fenomenele de ordin fiziologic, inconștient, personalitatea morală fiind anihilată, spre deosebire de etapa preagonica în care personalitatea morală a muribundului există și se identifică cu mediul social și familial care-l înconjoară..

Agonia reprezentând etapa ultimă de luptă a vieții, cu moartea, lupta care este câștigată de moarte, etapa aceasta fiind caracterizată de:

"dispar functiile psihice: – se pierde controlul cu realitatea inconjurătoare;

apar imagini incoerente și trunchiate;

se instaleaza haosul psihic;

se retrăiesc anumite sentimene trecute.

se ajunge la imobilitate

facies hipocratic

dispar simțurile: – primul simț care dispare este văzul (mulți se plâng de întuneric, din cauza anoxiei corticale);

ultimul simț care dispare este auzul.

persoana este anesteziată complet

se pierd toate senzațiile corporale

se scade și se amplifică haotic functiile vegetative:

respiratia devine haotica, neregulată și superficiala

ritmurile cardiace sunt și ele haotice

mâinile si picioarele, extremitățile sunt racite

transpirația e rece

hipotermie”.

Agonia poate fi atat conștientă cât și inconștientă, iar durata ei este în funcție de cauza morții: – absentă (în zdrobiri ale corpului, unele morți subite)

scurtă (asfixieri)

lungă, ore, zile, sau chiar luni (bolile cronice).

În această etapă comportarea individuală este relativ uniformă.

3) A treia etapă este moartea clinică – care se manifesta prin: dispare func'ia respiratorie, dispare functia circulatorie si dispar si reflexele (etapă reversibilă în 2 – 5 minute), dispariția activității electrice a creierului dar fără moartea celulară. Într-un interval de pâna în cinci minute se aplică metodele de resuscitare, moartea clinică poate fi întoarsă, e reversibilă.

,,Frecvent, revenirea din starea de moarte clinică se soldează cu sechele, mai ales neuro – psihice.”

4) Moartea cerebrală ,,reprezintă moartea ariilor corticale care conduc funcțiile psihice și se caracterizează prin leziuni morfologice ireversibile ale neuronilor corticali”.

5) "Coma depășită sau viața menținută prin supraviețuirea artificială este moartea corticală, cu menținerea funcțiilor vegetative numai prin terapie intensivă". ,,Dacă se întrerupe reanimarea, organismul nu își mai reia în mod spontan activitățile cardiorespiratorii”.

În unele situații, întreruperea acestor mijloace de reanimare sub diagnosticul de moarte cerebrală, a fost compatibilă cu menținerea în viață vegetativă (corespunde unei come depășite, de obicei cu moartea cerebrală, dar cu menținerea spontană în viață a funcțiilor cardiace și pulmonare) a cordului și pulmonului, fapt ce a derutat pe legislatori și medici (exemplu: Nancy Cruzon s-a aflat în stare de viață vegetativă timp de 7 ani, sau cazul tinerei Karen Ann Quinlan, care la capătul a 10 ani de supraviețuire artificială și luând în considerare ,,starea vegetativă permanentă a pacientei, tribunalul a dat – la cererea părinților – autorizația de a se debranșa respiratorul. Spre uimirea tuturor, bolnava a continuat să mai respire timp de câteva săptămâni, înainte de a muri”).

6) Moartea reală (cu apariția semnelor specifice – răcirea, deshidratarea, lividitățile cadaverice și tardiv putrefacția) – ,,constă în oprirea metabolismului și apariția semnelor morții reale”.

7) O formă speciala a stadiilor terminale este moartea aparentă, care ,,corespundeunei deprimări profunde a funcțiilor vitale ale creierului (coma), cordului (lipsa pulsului) sau respirației (respirație superficială), ce fac dificilă perceperea lor, mai ales clinică și pot crea erori privind diagnosticul de realitate a morții”.

La astfel de cazuri, s-a întâmplat că diagnosticul să fie pus greșit, iar la deshumare, nenumărați oameni au fost găsiți în diferite poziții, diferite decât cele în care au fost îngropați, fapt ce duce la concluzia că au fost îngropați de vii, din cauza unei morți aparențe.

În "Descripțio Moldaviae" D. Cantemir, a atras atenția că un mort să nu fie îngropat mai devreme de 24 de ore, pentru că există posibilitatea ca el să fie doar leșinat și în niciun caz decedat.

3. Psihologia morții

3.1. Stadiile de dezvoltare umană și perceperea morții în toate aceste stadii

3.2. Atitudinea umană în fața morții și răspunsul organismului în apropierea ei

3.1. Stadiile de dezvoltare umană și perceperea morții în toate aceste stadii

Problema morții reprezintă o ,,boală chinuitoare încă din tinerețe”, și este prezentă pe parcursul întregii vieți. Perceperea morții este în mare măsură legată de particularitățile de vârstă ale omului, sănătatea fizică și psihică, apoi de particularitățile înnăscute sau căpătate ale temperamentului, caracterului și personalității (afectivitate, bogăția vieții interioare, capacitatea de autoanaliză) și nu în ultimul rând de factori socio – culturali care țin de achizițiile individuale reflectate în nivelul educațional vehiculat în familie sau societate, din care individul preia diferite atitudini legate de semnificațiile ce se dau morții.

Perceperea morții în copilărie pare să fie ignorată, iar atunci când are loc moartea, ea nu este înțeleasă, datorită faptului că în această etapă de viață ,,ființa exaltă în procesul de găsire a prerogativelor vieții, existenței și extensiei eului”. Dar totuși ,,copii sunt până la un anumit punct, pregătiți pentru prima lor întâlnire cu moartea, printr-o întreagă varietate de experiențe de tipul este – nu este, pe care le au foarte de timpuriu. Ciclul lumină – întuneric, succesiunea veghe – somn, jocul de-a v-ața ascunselea, toate introduc noțiunile opuse de ființă – neființă”. Copiii capătă conștiința morții în cursul unui proces care trece prin câteva faze.

Copiii foarte mici, sub 5 ani, nu acceptă deloc moartea. Ei consideră că tot ce există în jurul lor este viu, de aceea ,,un copil poate aduce acasă mai multe pietricele, astfel ca ele să stea împreună și să nu se simtă singure, sau poate să rostească, eventual, sperietore din grădină, pentru ca ea să nu aibă mereu în fața ochilor aceeași priveliște”. Ei ajung în situația de a presupune că lumea este perfect continuă și nu încearcă să diferențieze obiectele însuflețite de cele neînsuflețite.

Copiii între 7 – 9 ani abandonează ideea puerilă a armoniei dintre viață și moarte și personifică moartea într-un schelet sau în ,,omul negru”. ,,Jocurile lor de-a viața și moartea sunt mai active, realitatea morții fiind testată în cele mai diverse situații: el se preface că ucide, că moare, că a murit”. Tot acum în această perioadă, copilul începe să încerce haina morții, întruchipând-o în jocuri ca ,,hoții și vardiștii” – în care trebuie să se prefacă morți. Mimica aici are o foarte mare importanță alături de mecanismul intuiției care la copii este foarte dezvoltat. Prin intermediul jocului, care este considerat unul din cele mai serioase forme de comportament ,,ideile cele mai înspăimântătoare, care ar fi extrem de traumatizante în mod normal, devin suportabile și chiar plăcute în timpul ce sunt testate”, prin joc.

Pe la vârsta de 9 ani, majoritatea copiilor ajung în sfârșit să accepte că moartea este ,, întreruperea permanentă a tuturor funcțiilor vitale”.

,,Adolescența este impregnată de căutarea ,,semnificației cosmice” în care ideea morții se conturează ca o anomalie pe seama căreia se constituie marea teamă și marile iluminări lăuntrice”. La această vârstă, intuirea morții și anxietatea față de moarte tulbură seria ordinii, echilibrului și raționamentelor cauzale severe, acceptate, pentru că adolescența este în esență, vârsta descoperirii cauzalității, ca mod de abordare a existenței.

Omul sănătos, tânăr și adult se găsește rar la sfârșitul existenței și este lipsit în general de stări conflictuale, generate de fenomenul morții. Acum în ,,fazele adulte moartea e ignorată și privită ca o necesitate înțeleasă indefinit îndepărtate”.

La senescență această problemă capătă o dimensiune și o realitate mai mare încât poate să domine ,,toate celelalte laturi ale vieții”. La o persoană vârstnică, chiar atunci când este sănătoasă, gândul la moarte inevitabilă apare mai frecvent. În cursul procesului de îmbătrânire moartea apare ca punct limită, bătrânul își limitează acum posibilitățile viitorului și se simte din ce în ce mai puțin liber, lucru care face ca ,,expectanța obiectivă și subiectivă a morții să fie din ce în ce mai mare (la vârstele înaintate), teama de moarte trecând pe primul loc”. În final spre bătrânețea avansată, are loc acceptarea morții, dar se fac și bilanțuri privind sensul a ceea ce s-ar mai putea face; așteptarea morții devine discret familială.

3.2. Atitudinea umană în fața morții și răspunsul organismului în apropierea ei

Omul ca ființă unică, nerepetată și nerepetabilă, care concentrează prin sufletul său o varietate de bogății spirituale, de o diversitate de nuanțe pe care nu le putem cuprinde, are în perceperea vieții unicitatea experienței proprii, unicitate care se reflectă și în moarte, ea făcând să fie trăită de fiecare om ca ceva unic. Dacă ne gândim apoi la ceea ce este comun tuturor oamenilor (au aceeași natură), atunci vor exista puncte de asemănare în ceea ce privește atitudinile față de viață sau de moarte. Acest numitor comun este o trăsătură cardinală a umanității care face posibilă utilizarea acelorași termeni, noțiuni, de către oameni, pentru a arăta, prin semnificațiile acestora, aceeași realitate pe care o desemnează.

În mod obișnuit, omul de pe stradă ,,se teme de moarte” și găsim naturală o asemenea atitudine. În realitate ,,atitudinea față de moarte este în mare măsură culturală (și nu naturală) și dependentă în mod complex de starea de sănătate fizică și mai ales de starea de sănătate sufletească”.

Au fost și cercetători care au căutat o întemeiere biologică a atitudinii față de moarte, referindu-se la ,,instinctul de conservare”, care ne-ar obliga (prin mijlocirea reacțiilor afective) să ne ferim de moarte, să căutăm să o evităm și să ne fie teamă de ceea ce constituie un risc pentru viață.

Există trei opinii cu privire la durerea în ultimile ore de viață. după unii autori, durerile fizice devin extrem de puternice. Alții consideră, dimpotrivă, că în fazele finale se instalează un fel de stare euforică, detașată, suferințele fiind anulate de moartea diferitelor organe. După a treia opinie, sensibilitatea se diminuează treptat pe măsură ce se petrec degradările organice, în acest caz, reanimații, singurii care pot oferi mărturii credibile în această privință, nu vorbesc de suferințe mari.

Unii autori au avansat teza ,,morții dulci”. Împotriva părerii populare, ,,moartea de toate felurile (excepție cazurile neobișnuite / accidente) nu este însoțită de durere fizică, dimpotrivă, este suportată cu seninătate, cu o anumită stare de bine și de exaltare spirituală, cu o euforie premortală, care nu are origine religioasă sau filosofică, ci este determinată de acțiunea anestezică a bioxidului de carbon asupra sistemului nervos central (SNC), ca și de efectul substanțelor toxice”.

Această interpretare nu diminuează (după cum vom vedea) importanța atitudinii spirituale față de viață și moarte, un loc important avându-l psihoprofilaxia stărilor psihice nedorite din momentul exitus-ului.

Neuropsihiatrul R. Siegel a observat similaritatea dintre experiențele avute în proximitatea morții și cele produse de medicamentele care afectează creierul. Este posibil ca experiența proximității morții că fie doar interioară și integral declanșată de substanțe cerebrale cu un efect liniștitor asupra sistemului nervos. ,,În anumite condiții de stres, creierul secretă endorfine (narcotice proprii) care ne calmează trupul și mintea tulburate. Ele ne relaxează și contribuie nu numai la alinarea suferinței de a muri, dar poate și la instalarea unui fel de liniște care preîntâmpină panica și ne ajută, eventual, chiar să supraviețuim”.

Diversitatea stărilor sufletești ale muribunzilor în perioada lor lucidă, depind în general de cauze care acționează însă indirect, prin ecoul organic pe care îl determină. Dintre aceste cauze enumerăm: ,,temperamentul, vârsta, natura maladiei (accidentul), caracterul brusc și nepregătit de origine externă, sau lent și progresiv de ordin intern, al cauzei morții”.

Imaginea despre moarte ca încheiere înfricoșătoare a vieții, nu corespunde realității psihologice, ea ține de legende, realitatea morții nu are nici înfățișare, nici esență, nici personalitate, iar ceea ce ne înspăimântă nu este de fapt moartea, ci moartea celuilalt. G. Barbarin argumenta că ,,rădăcina ,,luptei cu moartea” se găsește în rezistența oricărei creaturi conștiente față de gândul dispariției sale, rezistența determinată de mândrie, de obișnuință sau de spaimă”.

Medicul german Chr. Hafeland scria în sec. XIX ,,că nici o teamă mu generează mai multă nefericire decât teama de moarte și că această teamă scurtează durata vieții”. El era de părere că această teamă poate fi învinsă, dacă ne familiarizăm cu ideea morții, iar S. Butler vedea în moarte un eveniment care produce mai multă frică decât neplăcere.

Aceste constatări au putut fi verificate în urma observațiilor privind cazurile de agonie sau pierdere a conștiinței care nu s-au soldat cu moartea, faza dureroasă, neplăcută, greu de suportat a fost întoarcerea la viață. organismul care își recapătă forțele, își recapătă în același timp și capacitatea de suferință.

Dacă avem în vedere cauzele care determină diferitele manifestări psihocomportamentale concrete ale muribunzilor vom avea:

Vârsta: bătrânii acceptă moartea cu indiferența omului învins de o mare oboseală.

Felul bolii. În cazul (B1) traumatismelor fizice sau accidente, nu numai durerea ci și spaima lipsesc în momentele critice; durerea apărând mai târziu.

Există numeroase mărturii ale accidentaților; de pildă A. Heimalpinist elvețian care face o ascensiune în Alpi, se prăbușește dar supraviețuiește și apoi strânge mărturii altor accidentați în situații similare. În astfel de cazuri toți accidentații au avut reacții asemănătoare la moartea aparent inevitabilă și de aici el a observat trei faze distincte ale acestui proces; minutele între cădere și impact au fost împărțite în următoarele reacții afective: în clipa în care cazi, prima reacție este tentativa de a te salva, de a lupta împotriva inevitabilului. A doua etapă începe îndată de persoana care cade își dă seama că lupta este inutilă și acceptă faptul că moartea va veni cu certitudine, de unde și o stare de detașare. Apoi aceste gânduri răzlețe se cristalizează în clasica trecere în revistă a vieții, în perioada care precede pierderea conștiinței. Acum are loc o ,,intensă hipermnezie, la care se adaugă o iuțire a proceselor mintale, hipermnezie care nu este caracteristică muribunzilor, dar în cazul accidentaților ea îmbracă un caracter invadator, minuțios, prin abundență și precizie”.

În cazul geologului A. Heim, el notează, în afară de o memorie intactă și de o viziune panoramică a propriei vieți, o senzație de ,,liniște divină” cu impresia plutirii printre nori colorați.

Când viața e amenințată mai ,,pe îndelete” de către o boală, nu există niciodată această trecere în revistă a propriei vieți.

Pe lângă aceste trăiri ale accidentaților (hipermnezie invadatoare panorama vieții trăite) se pot întâlni logoreea, agitația și mișcările dezordonate.

În cazul (B2) bolilor netraumatice este întâlnită ,,anxietatea care provine din necunoaștere, singurătate, lipsa afectivității parentale, lipsa autocontrolului produs de durere sau suferință și nu în ultimul rând, de incertitudinea existenței lui Dumnezeu și a vieții veșnice.

În cazul bolilor consumptive (B3) (boli cronice – însoțite de slăbire, de denutriție ,anemie, scăderea forței musculare) specifică este resemnarea.

În caz (B4)de îngheț, persoana resimte euforie, amețeală, senzație de planare sau ,,o ațipire liniștită, fără temeri, o bună stare de confort și de liniștire, în jur totul e armonios și limpede, iar corpul ușurat de greutate, dă impresia unei planări”.

Atunci când se întâmplă asfixii acute (B5) – specifice sunt amorțeala, euforia, indiferența.

În aceste situații au loc pierderea sensibilității sau alienarea proprietății corporale, ceea ce dau la accidentați senzații agreabile, lâncede, moleșite; revenirea la sensibilitate, la viață și reintegrarea în ritmul vital produce senzații de suferință acută intolerabilă. Varigny înfățișează ,,mărturia unui spânzurat al cărui supliciu a fost întrerupt după 4 minute care confirmă: ,,am simțit atunci o ușurare imediată; îndată după aceea, durerea făcu loc unei senzații atât de paradisiace, încât aș dori s-o mai resimt încă, dacă aș putea, fără primejdia morții. O lumină opalină și lăptoasă îmi mângâia privirile; un gust de zahăr și miere de o dulceață necunoscută îmi parfuma gura; credeam că zbor în spațiu… impresia mea în momentul când am fost desprins din spânzurătoare a fost atât de dureroasă, pe cât a fost primul stadiu al spânzurării; a fost propriu-zis un martiriu”.

În cazul (B6) alienaților care după zeci de ani de izolare completă de mediu, brusc, timp de câteva ore, relatează evenimente petrecute în perioada de izolare, apoi mor.

Unul dintre cele mai impresionabile și inexplicabile fenomene sufletești (după mărturia psihiatrului I. Biberi) a fost semnalat, printre alții, și de Dr. Brașcu, București, care a avut două asemenea cazuri de pacienți cu luciditate preagonică, care relatează: ,,Unul dintre bolnavi, după aproximativ 30 de ani de lipsă de contact psihic cu mediul, a devenit deodată lucid. Timp de2 ore, calm, pe un ton egal, într-o vorbire coerentă și organizată logic, bolnavul a povestit în amănunte, întreaga cronică a spitalului: el și-a reamintit de toți bolnavii, de medicii care l-au îngrijit, a evocat evenimente pe care personalul serviciului le uitase de multă vreme. După 2 ore, bolnavul intra în agonie…”.

(B7) Cu 3 – 4 ore anterior unei sincope cardiace se poate resimți o senzație plăcută de liniște, somnolență.

Noile procedee de reanimare au prilejuit mai multor bolnavi, experiența directă a morții și agoniei. De pildă bolnavii suferind de colapsuri cardiace, au putut da referințe directe asupra stării lor de conștiință dinaintea resuscitării. Acești autori, au constatat ,,că la începutul opririi activității cardiace, cea mai mare parte a pacienților au resimțit o senzație plăcută, ca și cum ar fi intrat într-un somn liniștit. Ei nu au semnalat nici frică, nici anxietate. Ei au pierdut cu desăvârșire conștiința și au fost incapabili de a percepe cele ce se petreceau în jurul lor”.

Structura psihică și concepțiile religioase și filozofice sunt alte cazuri care determină diferite manifestări psihocomportamentale la muribunzi.

Alături de neliniștea în fața inevitabilului și spaima de moarte, nevoia de sprijin moral și certitudini (care nu se puteau îndestula prin reflecții și convingeri filozofice) au găsit un termen și o soluție, în credința nemuririi. Această credință (rod al neliniștii în fața morții), a devenit un sprijin moral deosebit de eficace împotriva spaimei de moarte. ,,Calmul dovedit de credincioși în fața morții, pare a fi tocmai rezultatul înlăturării acestei neliniști, printr-o concepție religioasă, oferind certitudini definitive”.

Dar în lipsa unei convingeri adânc ancorate (filozofice sau religioase), individul amenințat în existența sa, își creează rezerve și repere, printr-un fel de adaptare morală la noua situație. Astfel, Camille Desmoulins scria soției, înaintea execuției sale ,,simt nevoia de a mă convinge că există o ființă supremă mai dreaptă decât oamenii și că voi putea să te revăd… Nu fi impresionată de gândurile mele, o scumpă prietenă; încă n-am ajuns să disperez de oameni și de liberarea mea”.

Alături de această atitudine înfiorătoare și totodată gravă, varietatea de reacții a perioadei preagonice se poate întinde ,,de la suferință organică și agitație, la insensibilitate și inerție, de la frica religioasă și remușcări la calm împăcat, de la oboseală de neînvins, la revolta nestăpânită, încăpățânată și inutilă împotriva inevitabilului”.

E. K. Ross a făcut observații pe pacienții muribunzi și a descoperit că drumul spre moarte trece prin 5 etape: ,,faza de respingere, de luptă, de furie și revoltă, de dialog cu destinul, de depresie, de acceptare și în final de bucurie a dobândirii veșniciei”.

Bluestone la rândul lui a întreprins un studiu ,,asupra a 18 criminali condamnați, care-și așteptau la închisoarea Sing – Sing, pedeapsa capitală, studiu din care a rezultat că perioadele lor de ,,stat la coadă în așteptarea morții începeau printr-o negare (în care își minimizau situația gravă), urmată de mânie și spaimă și sfârșind cu o detașare meditativă”.

Și în cazul muribunzilor, U. Șchiopu enumeră aproximativ aceleași faze prin care trece de la reacții ca: negare, speranță, euforie și plenitudinea funcțiilor corpului îi vor anula putința de apropiere a morții”.

E. K. Ross sistematizează moartea clinică în mai multe stări de conștiință:

,,- ieșirea dintr-un tunel întunecat, lupte pentru a ieși la lumină;

trecerea către lumină cu revenirea conștiinței și a sentimentelor de fericire;

conștientizarea morții prin aceea că subiectul nu are senzația de corporalitate și nimic nu-l doare;

eliberarea de materie prin senzația de fericire și recunoaștere a celor iubiți;

observarea morții proprii cu plutirea și perceperea celor din jur fără prezența organelor de simț;

dezinteresul pentru ce este pământesc: bunuri, griji;

apariția unei lumini intense și coborâtoare a subiectului către ea;

apariția șocului sufletesc, după care subiectul nu merită prin curățenia sa, de a ajunge la această lumină;

derularea filmului vieții și judecata sa prin autocunoaștere;

aprecieri spirituale rezultate din trăirea răului și binelui făcut;

starea de căință și nevoia de iertare;

starea de inițiere personală printr-o adevărată intuiție cosmică a lumii”.

4. Îngrijirea celor aflați pe patul de moarte

4.1. Familia muribundului

4.2. Asistenta morții

4.1. Familia muribundului

Omul prin excelență este o ființă socială, nu putem admite o existență individuală a acestuia, a individului, nu putem admite că el poate supraviețui departe de semenii lui și fără a interacționa cu alți indivizi. Se poate constata cu ușurință că societatea este o arenă, un câmp de luptă, mediul în care omul poate să-și exercite calitatea lui de ființă spiritual. Societatea poate exercita asupra omului o influienta atât pozitivă dar și negativă, lucruri care duc la conturarea personalității și a caracterului uman.

Această calitate de ființă spirituală a omului, nu se poate realiza, desfășura, decât cu ajutorul cuvântului, acesta fiind un transportor al spiritului, prin intermediul căruia reușește să intre în legătură cu alte ființe spirituale, ținând cont de raționamentul și capacitatea umană de a și-l putea interioriza. Astfel că individul uman reușește să intre în legătură etiologică cu alți indivizi, oameni, și poate să participe cu ajutorul cuvântului la o zidire spirituală, atât a propriului sine dar și a apropiaților lui, a semenilor, a indivizilor cu care el relaționează.

Putem afirma cu tărie că, temelia raționalității a omului ca și ființă spirituală, este cuvântul. Acesta îl deosebește pe om, după cum am spus, ființă spirituală, de toate celelalte ființe care nu au cuvânt, dacă omul și ar pierde cuvântul, și ar pierde și această calitate de ființă spirituală. Omul nu poate să trăiască fără cuvânt, nu poate relaționa, nu poate gândi, nu se poate exprima, nu ar exista că bucățica de spirit, conștientă de propria sa ființă. Raționalitatea omului este imprimată de cuvânt, și omul este ontologic lipit de acesta și de nedezlipit. Dacă se distruge sau se alterează cuvântul, dialogul cu semenii, dialogul cu el însuși, dialogul cu Dumnezeu, calitatea de ființă spirituală și rațională a omului se diminuează, se alterează, și acesta nu mai poate să fie atent la nevoile semenilor săi, la nevoile spirituale ale acestora.

Cuvântul fără îndoială este un mare dar, dar acesta este și o sabie cu două tăișuri, poate fi folosit în scopuri bune, poate alina dureri și suferințe, dar poate și distruge, poate face rău, poate răni sau chiar ucide un suflet, toate aceste lucruri depinzând de fiecare persoană în parte și de cel care-l mânuiește. Cuvântul este folosit încă de la naștere, pentru alintarea pruncilor, până la moarte, pentru îmbărbătarea celor care sunt pe patul de moarte, a muribunzilor. Cuvântul fără îndoială poate să facă minuni, are o mare forță vindecătoare, aceasta dezvăluindu-se prin puterea lui de tămăduire a unui suflet. Cuvântul vindeca acolo unde un medicament nu poate ajunge, unde tăria medicamentului este neputincioasă, cuvântul ajungând în suflet, unde sălășluiește chipul lui Dumnezeu, locul cel mai dinăuntru, locul cel mai retras și mai intim al unei ființe umane, locul în care se întâlnește cuvântul cu chipul lui Dumnezeu. Cuvântul poate dă speranță și poate să ridice pe omul bolnav din patul suferinței, sau poate să-l ajute să treacă în viața cea veșnică cu sufletul împăcat.

Însuși Mântuitorul Hristos a spus ,,că pentru orice cuvânt deșert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății”, (Mat. 12, 36), cunoscând foarte bine cât de mare este puterea cuvântului, și câtă băgare de seamă trebuie să aibă atunci când îl folosesc.

Se observă că în actuala perioadă, 60-80% din totalul deceselor au loc în spitale, este clar astfel ca asistenta celor pe patul de moarte revin spitalelor. În vechime oamenii mureau acasă pe patul lor, înconjurați de familie, înconjurați de rude și apropiați, oamenii mureau relativ rapid ori din cauza bolilor, ori din cauza bătrâneții..

,,Moartea, eveniment unic, pune pe muribund în situația unei ultime interacțiuni cu mediul social. Doar iubirea, regretul și compasiunea, sunt anturajul spiritual cu care trebuie înconjurat muribundul”.

O mare problemă a zilelor noastre o reprezintă personalul slab pregătit din spitale. În situația suferinzilor de boli grave, maligne, dar nu numai, au parte de o asistentă defectuasa, personalul nu are nici pregătirea dar nici timpul necesar pentru a le acorda acestora o asistentă corespunzătoare, căci aceștia suferă atât trupește din cauza bolii, dar și sufletește, și psihic. Asistenta corespunzătoare acordată bolnavilor se realizează în unele centre speciale cu servicii specializate numite ,,medicina paleativă", pe care le regăsim în mare parte în țările anglo-saxone.

Primul departament de ,,terapie paleativă” pentru asistența muribunzilor a fost creat în Franța (1987). Acești bolnavi pun multe probleme și au nevoie de terapii speciale, având nevoie de o îngrijire umană, iar îngrijirea acestora trebuie să fie până în ultimul moment al vieții lor. Personalul care îngrijește astfel de bolnavi, nu trebuie să fie insensibili, trebuie să se deprindă cu stilul de îngrijire al acestora. Dacă relația dintre medic și pacient este doar la nivel profesional fără ca doctorul să depună suflet, fără să se implice spiritual în îngrijirea muribundului, va fi deficitara și va fi un eșec.

Există însă personal format special pentru întovărășirea bolnavilor, muribunzilor, ajutându-i pe aceștia să depășească suferința și să elimine teamă, veghind asupra lor și având grijă să mențină o relație bună cu ei până la capăt. Din păcate, în mod paradoxal, familia, cea care trebuie să fie aproape de cel aflat în suferință, cea care trebuie să aibă grijă de acesta, alege să dea o anumită sumă de bani numai pentru a se debarasa de propriul ei bolnav, lăsându-l pe mână și în îngrijirea unor străini, în loc ca ea să aibă grijă de el, să mențină o relație bună și afectivă până în ultima clipă, și știm că familia e cea mai îndreptățită să asiste la ingijirea muribundului.

Iată din ce cauză, familia și apropiații muribundului reprezintă grupul care trebuie să fie cel mai apropiat sufletește de acesta, și are datoria de a ridica și a susține moralul acestuia ce urmează să pășească în viața cea vesniva. Astfel că familia este cea care trebuie să se ocupe de îngrijirea celui aflat în suferință, ea trebuie să înfrunte inevitabilitatea morții, și să creeze un cadru de socializare și sprijin spiritual, pentru că muribundul să se izoleze în suferința să. Tot ea trebuie să se ocupe și de problemele spirituale și emoționale ale muribundului, trebuie să aibă grijă de modul cum va rămâne întipărit în memoria celorlalți muribundul, după ce acesta va trece în viața de dincolo, tot ea se va ocupa de toate cele necesare după ce acesta a părăsit viața aceasta, și va apela la preot pentru a onora trecutul persoane decedate. h,,Pentru familie boala trebuie să fie un apel la conștientizarea faptului, de a trăi viața în modul cel mai semnificativ”. Astfel că și moartea capăta valoare și sens prin experiența trăită de familie cu cei dragi care părăsesc această viață, toată suferința și anxietățile existențiale, redeșteaptă în om nevoia de a da sensul adevărat vieții și de a o trăi până la capăt conform sensului adevărat, în legătură cu Dumnezeu.

,,Epuizarea fizică și psihică a familiei nu trebuie să determine dorința ca totul să ia sfârșit, ei reținând doar ora morții, împrejurările, gesturile, atitudinile și ultimile cuvinte”, ea trebuie doar să resimtă dispariția celui apropiat doar ca un lucru temporar, și să nu ajungă la tulburări psihice, solitudine, sau mai grav să ajungă la suicid.

Familia mai trebuie să se ocupe și de o altă problemă ce ține de locul în care va fi îngrijit bolnavul aflat în stare terminală, acasă sau la spital. Această decizie o ia familia dar în conformitate cu dorința muribundului dacă acesta mai este lucid, dar trebuie ținut cont și de motivele sociale, trebuie ținut cont și de opinia medicului și de resursele spitalelor. Dacă se ajunge la decizia că muribundul să rămână în spital, acest lucru trebuie să depindă de considerente medicale, umanitare și sociale și nu economice. Dacă spitalizarea poate oferi muribundului șanse reale de însănătoșire, acest lucru nu trebuie să i se refuze, spitalele trebuie să țină bolnavii care se afla în stări terminale sau suferă de deficiențe acute, sau traumatisme grave.

Cât privește cazul copiilor, nu se poate admite altă soluție decât spitalizaea. La fel ca și copii, și bătrânii trebuie să aibă parte de acelas tratament atent și specializat, altfel ar însemna o încălcare gravă a eticii morale. Dacă se ajunge la abandonarea îngrijirii muribundului, am ajunge la practicarea ,,eutanasiei pasive".

Există și cazuri când familia are repulsie pentru reprimirea acasă a unui muribund. ,,Reținerile sunt multiple:

refuzul de a capitula în fața bolii;

dorința de ,,a face maximum posibil”;

lipsa de personal și de echipament pentru îngrijirile continue;

frica de moarte;

grija în a evita deranjul și complicațiile materiale sau financiare”.

Toate aceste motivații bune sau rele se unesc în a prelungi spitalizarea (cu mult mai simplă și securizată). ,,Rezultatul: materialment asigurat, dar moralmente abandonat. Bolnavul moare într-un pat de spital, după săptămâni de suferințe. Cel mai deplorabil este, în asemenea situație, că cel interesat, nu este nici un moment consultat sau ascultat. Se decide în locul său și pentru binele său”.

În acest caz, asistența medicală trebuie să prezinte disponibilitate sufletească și psihologică, pentru a ușura suferințele atât ale celui pe cale de dispariție, cât și ale familiei”.

Revine psihiatriei obligația de a repromova nevoia asistenței morții. Pentru ca medicina să nu mai fie acuzată că a medicalizat și astfel depersonalizat moartea. ,,Bioetica poate deveni ultima înțelepciune a unei medicine aflate în criză, a unei medicine ce riscă a deveni anatomică prin nerecunoașterea principiilor general valabile ale deontologiei medicale”. În acest sens a apărut peste tot în lume un ghid bioetic privind moartea (implicațiile juridice, religioase, etice, medicale).

4.2. Asistenta morții

S-a constatat existența a cel puțin trei factori, capabili de a ușura suferința bolnavului:

apelul la sentimentele religioase ale acestuia;

prezența rudelor apropiate (prieteni);

(auto) centrarea asupra realizărilor din timpul vieții.

Fiecare dintre acești factori implică o nuanțare în practică. Astfel prezența preotului este recomandabilă, numai dacă există certitudinea absolută a unui efect pozitiv. Prezența familiei este necesară în aproximativ totalitatea situațiilor, dar cu grija ca prin conduită să nu sporească, chiar involuntar, suferința bolnavului. Orientarea asupra trecutului este benefică numai când ea presupune o raportare cel puțin neutră, dacă nu pozitivă, cu sentimentul unei vieți împlinite.

Problema psihologiei reale ridică alte variante ca: absența convingerilor religioase (sau mai ales, pierderea acestora), absența unui suport social real, lipsa sentimentului de autorealizare. Ele ridică probleme, chiar și în cazul unui om sănătos, cu atât mai mult la un muribund. Aceste persoane se confruntă, în asemenea situații, cu o totală lipsă de perspectivă (atât în ce privește trecutul, cât și prezentul și viitorul), deci au sentimentul unui vid interior, ce degenerează foarte ușor în disperare, ducând (din punct de vedere psihomotor) la panică.

Asistența morții rezidă în câteva imperative și anume:

,,a conferi liniște trecerii din viață în moarte;

a ajuta persoana să se elibereze de vinovății;

a ajuta ca moartea să se producă în confort, astfel ca moartea să ia omului doar timpul, nu și creația”.

Prin asistența morții, lipsa simțului pentru eternitate a omului modern trebuie persuasiv înlăturată. După cum spunea și Malreau, epoca modernă este prima epocă ce nu posedă o ,,artă de a muri” și implicit o ,,artă de a trăi”. Omul aflat pe patul morții trăiește angoasa existențială și nu poate desprinde de ,,materie”, această atitudine ducând de cele mai multe ori la fabia morții; sau dimpotrivă se desprinde prea ușor de viață neaflându-i sensul.

Indiferent de achizițiile și de bogăția spirituală acumulate, mai mult sau mai puțin într-o viață, atunci când împovărat de ani se pregătește să părăsească lumea aceasta, sau în puterea vârstei, doborât de o boală sau un accident, orice ființă umană trebuie înconjurată cu dragoste și compasiune, respectându-i unicitatea și calitatea de persoană.

Bolnavii ajunși în stadiul terminal, trebuie să li se asigure o foarte atentă îngrijire psihică prin:

,,atenția zilnică și constant acordată în continuare;

cuvinte de încurajare;

destinderi sau simpatie, totul pentru ca această persoană să nu încerce senzația de a fi părăsit”.

Asistența muribunzilor este arta de a învăța aceste persoane să se desprindă de lumea materială, pentru a trece dincolo. Această asistență are ca etape (în mod didactic, se înțelege):

,,nevoia ca muribundul să resimtă iubirea celor din jur;

asigurarea protecției și căldurii familiei;

respectul personalității subiectului în scopul de a-și păstra până la sfârșit personalitatea;

ajutorul de dat pentru rezolvarea diferitelor probleme umane;

ușurarea spiritualizării acestor etape terminale prin libertatea de alegere a medicului, preotului etc, prin îngrijirea atentă a problemelor spirituale și emoționale, prin transferul permanent al iubirii necondiționate și împlinirea ultimelor dorințe și prin înlesnirea contactelor umane în scopul iertării, împăcării, destăinuirii.

Prin toate acestea, iubirea necondiționată a celor din jur, va produce o vibrație divină cu mare rol în protecția umană a muribundului”.

Chiar în condițiile de stare terminală nu se va uita dreptul la informare al bolnavului, combaterea durerii și anxietății (poate fi admisă medicația anxiolitică, pentru perioade scurte, pentru a ușura suferința extremă; în doze mici se pot folosi antidepresive), care constituie ultimul drept al omului de a muri fără teamă și suferință.

Se vor face eforturi pentru menținerea lucidității în vederea luării unor decizii de regim matrimonial, de redactare a testamentului, de repartiție a bunurilor la copii, a unor donații de organe, sau de aranjare a funeraliilor. Toate acestea nu se pot realiza decât printr-o cunoaștere de către medic, duhovnic etc, a psihologiei terminale.

În ce privește misiunea medicului, esențiale pentru o moarte decentă, și pe cât posibil cu suferințe minime morale, trebuie îndeplinite două condiții:

,,reducerea la minim a simptomelor chinuitoare (durere atroce, dispnee severă, tuse sufocantă) apelând fără rezerve la medicația simptomatică;

îndeplinirea unor ultime dorințe, elementare, ale bolnavului, inclusiv (mai ales atunci când acesta a înțeles apropierea sfârșitului și s-a resemnat) apelul la ultima împărtășanie (se cunosc nenumărate cazuri când bolnavul muribund și-a mobilizat ultimile forțe spre a putea aștepta acest moment de revelație, murind apoi împăcat)”.

Și Gh. Scripcaru, ș. a., în acord cu cele menționate, este de părere că ,,revine medicinei datoria ca în stările terminale să trateze suferința pentru a evita alterarea funcțiilor psihice ale bolnavului și a ușura astfel ,,trecerea” demnă, dreptul său la o moarte demnă”, deoarece ,,durerea poate scădea forța morală și împiedică înălțarea sufletului, pentru că numai în stare de conștiință se poate trăi uman propria moarte”.

Medicul și duhovnicul, în același timp, vor evita reacțiile de revoltă, deprimare și chiar resemnare, comunicare cu muribundul, mai ales în aceste condiții, solicitând atenție, înțelegere, grijă, răbdare, compasiune și generozitate. În acest sens spovedania, ca un adevărat ,,catarsis” psihologic unic în finalitatea sa, devine calea principală a reconcilierii bolnavului cu el însuși și cu aproapele său.

Cei ce manifestă la sfârșitul vieții dorința restabilirii comunicării cu Hristos și cu semenii o pot face, spovedania înainte de moarte fiind începutul acestei comuniuni restabilite: ,,de acea Biserica acordă o foarte mare importanță spovedaniei înainte de moarte, care înseamnă de fapt începutul real al restabilirii comuniunii cu Hristos și cu semenii prin persoana preotului, anulând în parte prin această faptă a lor influența periculoasă pe care au exercitat-o asupra altora prin pilda și îndemnul la înstrăinarea de Hristos și prin sfârșirea umanității altora și a lor proprie”.

Prin comunicare i se va oferi muribundului confortul sufletesc al trecerii, și i se va da sentimentul că nu este abandonat. De altfel ,,dorința instinctivă a muribundului de a se cere acasă pentru a muri, relevă tocmai această stare de angoasă de a nu muri singur, tot așa cum, deși unii subiectivează cu precizie momentul sfârșitului, nu-l comunică pentru a nu fi abandonați. Atât mediul cât și duhovnicul au nevoie de un ,,supliment de suflet” pentru a atenua toate reacțiile de apărare, conștiente sau inconștiente față de moarte, de tipul anxietății, angoasei, sublimării, agresivității, pentru a le face în final de acceptare liniștitoare a morții”.

De aceea religia continuă să propună ajutorul sau la cei ce cred în el, ,,chiar dacă azi în spitale nu mai există cruci, iar preoții sunt din ce în ce mai discreți. Medicul nu poate să înlocuiască preotul, pentru că el nu are de oferit nici o speranță transcendentă (de dincolo)”.

5. Dorința de nemurire a omului reflectată în încercările lui de a depăși bătrânețea și moartea

Moartea în toată complexitatea ei, ca un sfârșit natural, biologic al fiecărei persoane, dar și ca un moment neașteptat și de multe ori nefiresc, a intervenit în dezvoltarea umană și este foarte greu resimțită de acesta, cu toată paleta ei de manifestare, ca un fapt nefiresc și de nedescris apărut în vița lui. Astfel omul este într-o continuă lupta cu moartea și-și pune în slujba lui toată tehnologia și utimele descoperiri tehnologice apărute, dorește să dețină control asupra vieții și a morții, dorește să nuanțeze această realitate a morții, să o cosmetizeze, dorește să trăiască veșnic.

E o continua frenezie și mulți cercetători de la un cap la celălalt al lumii se străduiesc și lupta s găsească un leac importiva morții, toți cauta acel elixir al tinereții, și să dezvolte o tehnologie ca să împiedice moartea.

Mulți nu realizează că tocmai acest cerc închis al vieții, acest capăt reprezentat de moarte, da sens vieții, o delimitează și o concretizează. Nu ar fi corect ca omul să trăiască veșnic deoarece ar fi condamnat la o viață fără sens și plictiseala, monotonie și cred că ar fi împotriva voii lui libere data de Dumnezeu. Viața veșnică e absurdă și fără sens și total lipsită de spiritualitate.

Din cauza tanotofobiei omul din totdeauna a încercat să se opună morții, deși el de cele mai multe ori și-a dat seama că lupta contra unei legi naturale bine stabilite și fata de care nu are cum să se opună, totuși el luptă în continuare pentru a nu avea sentimentul că a stat cu mâna în sân, pasiv, el tot încearcă să facă câte ceva.

1. Printre primele încercări ale omului în lupta să cu moartea sunt atenuarea îmbătrânirii, sau diminuarea pe cât posibil al efectelor acesteia, cu speranța că se poate ajunge la o amânare a morții. Acest lucru îl putem observa cel mai bine în această mare industrie a cosmeticelor, care din răsputeri, prin compuși chimici, naturali sau alte metode, încearcă să ascundă acest fenomen al îmbătrânirii.

La toate aceste încercări, se alătură și lipsa ideilor sănătoase în legătură cu semnificațiile și sensurile atribuite morții și vieții. Deși n aflăm în epoca exploziilor tehnologice, suntem totuși martorii multor încercări absurde, fără relevanță și care nu ar merita nici măcar încercate, pentru că rațional sunt imosibile, sunt total lipsite de orice fundamentare filosofică sau științifică.

Ținând cont de zicala ,,tinerețe fără bătrânețe și viața fără de moarte" și aplicandul fără măsura în viață, s-a ajuns la multe metode absurde de întinerire, metode așa zise ,,revoluționare", care spre dazamagirea tuturor, nu au dat rezultate și toți și-au dat seama de faptul că luptau împotriva firii, împotriva legilor universale, și neobservand faptul că în orice organism viu există o lege naturală și o sistematizare continuă a evenimentelor îmbătrânirii și nu se pot opune acestor lucruri.

2. S-a observat că ,,șederea în climatul răcoros vara, ar duce la un grad de longevitate mai mare, decât invers, prin observarea larvelor de cărăbuși Putter care trăiesc 5 ani în Prusia Orientală, 4 ani în Germania de nord și doar 3 ani în partea ei de sud". Se omite însă total legea sistematică și pleacă de la cazuri particulare la cele generale.

3. ,,Regimul de iaurt sau lapte permanent, realizat pentru echilibrarea fermentației și a putrefacției intestinale, a fost considerat a fi o metodă de prelungire a vieții".

,,Întrebuințarea drojdiei de bere ca metodă de întreținere a pornit din observațiile făcute pe muncitorii de la fabricile de bere care mâncau zilnic câte puțină drojdie de bere și care ,,arătau foarte bine”, fapt ce-i ferea de răceli, amigdalite și de diferite infecții. În realitate drojdia corecta deficitul nucleo – proteic, ea fiind foarte bogată în vitaminele din complexul B, etc." Aici avem de a face cu o rezolvare a unei false îmbătrâniri, dar nu este o prelungire a vieții în adevăratul sens al cuvântului.

,,Extractul de tiroidă s-a dovedit a acționa prin intermediul metabolismului, la creșterea forței musculare, ponderale, a apetitului, a troficității pielii, a tensiunii arteriale (T.A.) – care crește la cei ce o au scăzută".

Extractul de placentă a fost întrebuințat bazându-se pe proprietatea țesutului placentar de a trăi în condiții vitrege, presupunându-se a avea o acțiune contra degradării organismului în procesul îmbătrânirii. ,,Acesta a fost preparatul care a trecut cel mai repede în arhiva istoriei medicinii fără a fi avut cât de cât gloria sperată de acei care l-au preconizat”.

,,Băile cu bicarbonat de sodiu, au fost inițiate de autori ruși, dar n-au avut nici ele rezultatele scontate. Au dus doar la o ușoară scădere a T. A. și la producerea unui somn cu un apetit crescut".

,,Novocaina sub denumirea de Gerovital, Aslavital, a început să fie folosită, pornind de la unele observații clinice de vindecare a artritei. A fost aplicată pe scară largă de autori români în clinicile de geriatrie. A fost preparatul cel mai bine studiat ca rezultate, din toate punctele de vedere, din toate cele produse ceea ce pare sigur este faptul că preparatul se adresează funcționalității organismului, remediind unele deficiențe, acționând ca oricare alt preparat medicamentos, neputând să prelungească durata de viață, ci doar tonificând organismul”.

Pentru efectul trofic aplicat țesuturilor s-a folosit vitamina E. S-a putut observa ,,o îmbunătățire a stării generale, mai ales o creștere a troficității pielii, o diminuare a durerilor reumatismale, au dispărut amețelile, cefaleele rebele, s-au rărit crizele anginoase din angina pectorală, s-au influențat în bine aritmiile. Cel mai mare avantaj de la acest tratament l-au avut cardiacii”.

S-a putut totuși observa că tratamentul acesta este unul de completare ale unor dificiente de vitamine și atât, neprelungind deloc viața.

Hormonii sexuali au ,,intrat în experiment cu mare vâlvă și speranță, ieșind din scenă cu mare greutate, dar definitiv, mai ales în ultima vreme când li s-a descoperit și efecte de cancerizare, cu toate efectele pozitive înregistrate: o creștere în putere fizică, în vigurozitate, un anabolism crescut, o potență sexuală mult ridicată".

,,Lăptișorul de matcă și celelalte preparate derivate, poate fi considerate a fi un preparat acționând prin substituirea unor substanțe lipsă, sau o completare, ori o stimulare de funcții. Administrat la om, preparatul rezolvă o serie întreagă de deficiențe cunoscute ori necunoscute, de unde și rezultatul global, integral, tradus printr-o stare generală bună, troficitate, memorie bună, dispariția asteniei – mai ales la vârstnici”. Acest medicament are un rol substitutiv, că orice alt medicament sau preparat care se administrează într-o boală.

,,Transplantul de organe ca metodă de substituție a organelor bolnave – nu ca remediere doar a bolii constatate, ci ca o prelungire a timpului dimensional, au fost și sunt cu mare vâlvă utilizate”. Tehnica chirurgicală s-a dezvoltat foarte mult în ultimul timp, și astfel s-a ajuns la posibilitatea de a transplanta organe, de a înlocui organele bolnave cu unele sănătoase, dar acest lucru nu face altceva decât de a feri omul bolnav de o moarte accidentală, însă moartea naturală își continuă cursul și survine la momentul potrivit, urmând cursul natural al vieții.

Congelarea. Mai spectaculoasă sunt însă întreprinderile de hibernare artificială, care-și propun să mențină indivizi la temperatura azotului lichid, învecinate cu – 190oC, până în momentul în care progresele științei le vor îngădui reviviscența.

În Europa, societatea ,,Cryonics de France” cu sediul la Paris își propune să-și conserve membri în stare de suspensie biologică, imediat după moarte la temperatură joasă, pentru a le îngădui să aștepte, fără o distrugere ireversibilă a corpului, epoca în care bătrânețea va fi suprimată.

Astfel în 1967 la Grendale – California, profesorul James Badford în vârstă de 73 de ani și-a înghețat pe vecie trupul la temperatura azotului lichid de – 196oC, sub auspiciile societăților de criogenie, al căror motto este ,,să nu spui niciodată cuvântul moarte”. Aceste trupuri aflate în suspensie în învelișul lor înghețat ridică probleme cumplite atât biologiei, cât și justiției.

Precum și J. Badford, criogenandu-se aștepta ca după 1-2 secole să fie trezit și să-și reia viața de acolo de unde a lăsat-o, el nefăcând altceva decât o oribilă sinucidere; mai sunt și alte multe capsule în Arizona, la Phoenix, unde din 1974 zac și alte multe trupuri congelate, în număr de 24, printre care se regăsește și un copil bolnav de leicemie. Se presupune totuși ca și Walt Disney, și alte câteva zeci de trupuri congelate pe ascuns dar fără publicitate.

Marea problemă este că aceste societăți de criogenare, își strâng foarte rapid membrii și se răspândesc cu repeziciune în toate statele mai dezvoltate și cu repeziciune strâng mii de membrii, eu îndrăznesc să o consider ca o sectă în expansiune.

Toate aceste ,,tentative umane moderne de perpetuare sunt pe cât de grotești, pe atât de macabre, așa cum este și congelarea, în așteptarea unei reanimări viitoare, care se speră a fi eficace. Excrocheria în dauna vanității unor indivizi creduli, care cred că totul se cumpără…”. ,,Aceste tehnici aventuroase se elaborează în prezent în mod curent, încercările de perpetuare a vieții părând naive și lipsite de orizont filosofic și a-l face pe om nemuritor aici pe pământ este imposibil."

6. Tanatofobia și secularizarea morții în societatea contemporană

Pentru a diminua teamă de moarte, e nevoie de a înțelege cât mai bine sensul profund al vieții. Se poate observa că din păcate acest sens se distruge treptat, progresiv, odată cu tehnolicizarea morții și a vieții, în special în această societate în care au loc ,,modificări complexe în obiceiurile și practicile moi ale vieții, ce fac să fie mai puține cazuri de moarte neașteptată și mai multe suporturi bănești (asigurări de fonduri speciale pentru organizarea morții sociale)”.

Dar dacă o familie are multe fonduri și dispune de acestea pentru a acoperi cheltuielile de îngrijire a bolnavului, muribundului, sau fonduri de înmormântare, nu inplica și conservarea profundelor semnificații date vieții, mai ales morții unui membru din sânul ei.

Hiatus-ul ce există între ,,amplificarea foarte mare a cadrului tehnic și medical al morții și neglijarea cadrului intim (lucru constituit în secolele trecute prin vegherea familiei la patul muribundului)”, duce la izgonirea morții în spitale, clinici specializate, iar familia își pierde rolul ei, distanțându-se de realitatea morții ce are loc în sânul ei.

În societatea modernă, un rol important, la perceperea morții și a vieții, îl are iconografia care ilustrează fundamentala opoziție dintre moarte și viața, fără nici o punte de legătură între cele două. Din această cauză omul modern dezamăgit de aceste lucruri, dezamagt de răspunsul primit, cauta sensurile vieții, și ajunge din păcate la negarea sensului adevărat al acesteia.

Gândirea secolului nostru al-XXI-lea , din cauza acestui demers, a ajuns să anuleze moartea, a ajuns să denatureze sensul adevărat al acesteia. ,,Moartea nu mai există, mai precis, și-a schimbat chipul și se numește Neant. Omul vine din Neant și după o clipă confuză de respiro, reintră în Neant; se află deci între două neanturi, sau câte? Omul nu încetează să se bucure de această colosală descoperire autodistrugătoare și să aducă noi argumente clare privind atotputernicia Neantului. El pare că se simte bine și chiar antrenat în acest paradox: negativitatea neantului exercită o puternică funcție stimulativă asupra vieții individului”.

Dacă unele categorii de oameni aflați în viață au o astfel de atitudine față de moarte, vor păstra aceeași atitudine și pe patul de moarte. Toată această teamă a celor muribunzi este definitiv îndreptată spre iad, spre infern, ,,căci nu mai rămâne nici judecata, nici Cerul, nici Iadul – nu mai rămâne nimic, decât neantul (cu un ,,n” minuscul)”.

Rușinea sau jena care altădată se manifestă în mod natural asupra sexului, a ajuns să fie înlăturată și înlocuită azi într-un mod grosolan, cu rușinea față de moarte. Din acest moment moartea a ajuns să fie un lucru obscen. Se poate rezuma în doar câteva cuvinte toată filosofia greșită a secolului nostru, care-și atrage multe riscuri: ,,noi nu vom muri niciodată!”. Poate că, pentru prima dată în istorie, trăim într-o civilizație înconjurată din toate părțile de neant. ,,În aceste condiții nu mai rămâne decât hidoasa groapă neagră în care coboară sicriul, sau urna caldă, dar de o căldură monstruoasă, care nu este căldura vieții. Și oroarea, care nu are alt remediu decât uitarea, această altă formă de moarte”.

Toate războaiele, bolile, catastrofele ce au avut loc în Evul Mediu, au sfaramitat câteva veacuri bune spiritul uman și a dus la toate aceste concepții negative cu privire la neant la groază față de moarte. Din cauza acestei moșteniri nefavorabile a fricii față de moarte, încă păstrăm tendința de a privi moartea ca pe ceva izolat, un fenomen de temut și încercam prin toate mijloacele să-l amânăm cât mai mult posibil. ,,În societatea noastră, teama de moarte are prea puțin de-a face cu experiența personală. Mulți dintre noi, nici n-au văzut vreodată un cadavru. Ne-am separat de moarte, transferând responsabilitatea întregii secvențe agonie – moarte, echipelor de sine stătătoare”.

Ne întristăm și avem o stare de agitație când cineva moare din cauza unui accident, într-un loc sau moment nepotrivit, ba mai mult, uneori ne simțim chiar insultați. Se încearcă în continuu să se separe moartea de viață dar acest proces nu are niciodată o finalitate și nu o să se reușească așa ceva niciodată.

Din cauza civilizației, s-a ajuns la desacralizarea morții, la o îndepărtare de moarte și chiar de morți, iar cuvintele rostite pe patul de moarte, care altădată aveau o mare semnificație și importanta ,,cuvânt dat cu limbă de moarte", taina morții a fost transformată în problema medicilor și a preoților. ,,Efectul de ,,a avea”, în loc de ,,a fi”, a făcut moartea mai dramatică, deoarece, cu cât ai mai mult, cu atât mori mai greu, având ce pierde. S-a uitat că fără moarte omul nu poate avea destin, că fără o știință și un sens dat morții nu poți trăi, curajos și responsabil”. Astfel că moartea a ajuns la dezumanizare, la desacralizare, la desocializare, și transformată într-o nenorocire, fatalitate.

,,Moartea apare de acum înainte proscrisă în modul nostru de viață și gândire. Ea a devenit un subiect tabu în viața zilnică”.

Lumea nostra marcată profund de toți acești curenți irezistibili care fac în ase fel încât o aduc într-o stare de criză, îi impropriaza o stare de refuz și zgresivitate. Toți acești curenți, au reușit să ridice societatea nostra, împotriva morții, inducându-i ideea de rușine, de jenă față de aceasta, ca și cum moartea ar fi un lucru obscen, impunându-le astfel un comportament de negare ca și cum moartea nu ar exista, lucru care duce ulterior că societatea să se retragă discret din fata muribundului, nemaidorind să audă nimic de existență reală și naturală a morții.

Din cauza acestor curenți,s-au format și multe mișcări ecologiste, ajungând să nege și să refuze ,,vizibilitatea socială a morții”, și să impunaă înmormântării ,,incinerarea pe care o consideră ecologică, curată, economică în privința spațiului, și în plus, ,ai puțin costisitoare”.

,,Incinerarea după părerea lor purifică astfel moartea de necurăția ei și va permite să devină invizibil spațiul social al morții: ceremonialul înmormântării, sicriul, cimitirele… totul va fi chemat să dispară, pentru că cenușa defunctului va putea încăpea într-un borcan (toate aceste festivitățile funerare înspăimântă însăși moartea)”.

În acest sens Pr. D. Stăniloae citează ,,unii inși, din Occident mai ales, … caută să se elibereze de gândul la moarte, caută să acopere realitatea ei. Deși afirmă că moartea e un fenomen natural, au o spaimă de moarte, recunoscând implicit că ea nu e deloc naturală pentru om. De aceea acești oameni fac tot ce pot pentru acoperirea mortului, pentru a nu fi tulburați în viața lor de gândul morții. O casă îndoliată de evenimentul morții nu vrea să arate nici un semn de doliu, iar mortul e dus pe ascuns la cimitir sau la crematoriu și făcut să dispară pe neobservate”.

Această rușine de moarte este ,,urmarea directă a retragerii definitive a răului. Încă din sec. XVIII răutatea puterii diavolului dispare, răul, infernul, nu mai există, ceea ce a dus la dispariția păcatului și variațiilor răului spiritual și moral. Răul există, dar nu în om, în afara lui, așa cum boala, suferința există dar sunt pe cale să fie eliminate de medicina sec. XX. Dar dacă răul nu mai există, ce se întâmplă cu moartea? Ne prefacem că existența acestui fenomen scandalos și inevitabil nu există, procedăm ca și cum el n-ar exista și în consecință constrângem fără milă anturajul morților la tăcere, acestea nefiind decât mărturisirea deplinei neputințe în fața morții".

S-a ajuns că foarte mulți dintre oamenii ajunși în stadiile terminale, muribunzii, pe patul de moarte, să fie cuprinși ,,înconjurați de o conspirație a tăcerii, a evitării lor, a anxietății și a fricii", astfel ei ajung inevitabil mai întâi la o moarte psihologică, cu mult înainte ca viața lor să înceteze în adevăratul sens al cuvântului. O astfel de trăire a acestor bolnavi, duce la o izolare clinică, medicală, acest lucru fiind întâlnit foarte des, reprezintă unul dintre cele mai grele experiențe ale ființe noastre umane. Astfel moartea este învăluită într-o tăcere dureroasă. Nici muribundul dar nici familia, comunitatea și oamenii în general, nu au suficientă stăpânire de sine, fermitate, pentru a recunoaște realitatea morții.

Se poate observa foarte bine în multe locuri din partea de nord a Americii, că există grupuri culturale care depun mare strădanie pentru a depăși cu tot posibilul orice jelire și doliu, astfel ajungându-se la multe consecințe stranii și bizare în privința modului de reacționare la moartea unui membru drag.

Astfel ,,moartea este refulată în sens freudian, nemaivorbindu-se de cel răposat, care dispare deodată, fără să mai fie pomenit, ceea ce ar fi considerat ca o lipsă de tact, iar toată lumea se comportă ca și când el nu ar fi existat niciodată”.

,,Și mai cutremurătoare este minimalizarea morții (inserată de Evelyn Waugh, în lucrarea ,,The Loved One”). Cadavrul e machiat în mod artistic și toți consideră că e de datoria lor să se arate încântați de aspectul său plăcut”.

Totuși această atitudine asupra morții, de tăcere și rușine, jenă, chiar frică, nu a reușit să nimicească moartea. Mulți psihologi și chiar sociologi, încearcă să nu distrugă moartea ci să o umanizeze, să o încadreze din nou în spațiul umanului și naturalului. Încearcă să păstreze pe cât posibil, o imagine a morții, că necesitate, că eliberare și nu ca fiind un lucru groaznic sau rușinos, moartea să fie acceptată în mod firesc. Vor să asocieze moartea cu fericirea și eliberarea. ,,Moartea trebuie să devină doar ieșirea discretă, însă demnă din scenă a unui individ înseninat ce părăsește o societate îndatoritoare, care nu mai este sfâșiată sau tulburată prea mult de ideea unei tranziții biologice nesemnificative, lipsite de durere fizică, suferință morală, sau angoasă”, de aceea și incinerarea rezultă dintr-o voință de a oculta cât mai mult moartea în fața eșecului medicinei și a societății de ,,eradicare” a ei .

Mijloacele noastre de informare în masă, mass media, prin prezentările pe care le face, prin reportaje, reușesc să amplifice ideea de moarte ca un accident, duc la confuzie și separă definitiv și ireversibil viața de moarte. Rezultatul: ,,moartea e ceva care se petrece undeva ,,afară”, ceva care ne așteaptă într-alt loc și nu un lucru pe care îl purtăm în noi înșine. Această grijă excesivă pentru moartea prin accident, pare să mascheze grija insuficientă față de moartea naturală”.

În S.U.A. mai ales, ,,moartea a început să fie considerată aproape o încălcare a dreptului constituțional al fiecărui cetățean la prezervarea vieții și căutării fericirii. În acest climat social, credințele oamenilor mai ,,primitivi” într-o moarte înțeleasă ca proces de tranziție, sunt considerate stranii".

Ca o mică reflectare, gândindu-ne acum la omul antic, la acel om așa zis ,,primitv" și la societatea în care trăim noi azi, la toate crizele de sens, de personalitate, și la toate problemele cu care ne confruntăm, ne putem da limpede seama că noi nu reusim sa ne ridicăm la înălțimea tairilor și concepțiilor lor în ce privește semnificația și sensul pe care ei îl atribuie vieții și morții, traiei care îi făceau mai echilibrați, le aduceau mult mai multă liniște în suflete, și erau împăcați cu ei înșiși și cu Dumnezeu.

Numai atunci când lumea va reuși să învețe din toate greșelile istorice ale omenirii și când nu se vor mai simți înstrăinați, nestingheriți, neavând o linie bine trasată în viață, abia atunci nici moartea nu va mai reprezenta pentru ei o distrugere, un abis, ci va fi doar un lucru firesc, natural, o trecere lina de la o existență la altă existența mai superioară, și-și vor da seama că această viață vremelnică de pe acest pământ nu este altceva decât una pregătitoare pentru adevărata viață, viața veșnică, pe care o dobândim după moartea pământească.

Mai putem observa un lucru foarte interesant la omul antic, și anume că, datorită percepției lui despre moarte și viața, datorită sentimentului diferit cu care tratează aceste realități, spre deosebire de omul modern, conștiința omului antic era foarte apropiată de natură, era legată de ea, trăirile acestor realități erau mult mai intense și mult diferite decât a omului modern depărtat de natură: ,,societatea distruge mediul natural mai mult decât îl favorizează. Noi trăim bine și nu avem nici un motiv să ne îngrijorăm de degradarea mediului pentru că nu pune în discuție modul nostru de viață. Dar, poate această apatie este datorată faptului că suntem înclinați să nu simțim precaritatea vieții: profităm de o speranță uimitor mai lungă decât acum un secol sau chiar numai de acum 50 de ani…”

Religia are un mare rol în viața omului, pentru că îl pune pe acesta în contact cu sacrul și cu natura, cu moartea și cu inefabilul. Omul primitiv era prdispus spre spaima și vulnerabil în fața ei, neliniștit, poate pentru prima dată are sentimentul unei singurătăți în lume, are pentru prima dată un sentiment clar al morții, pe care societatea poate să-l anihileze sau doar diminuă. Tocmai din această cauză Biserica vine în ajutorul omului, să-l scoată din această carapace socială care nu face altceva decât să-l izoleze. Omul modern pune între el și realitate un zid aparent, el nu mai gândește intuitiv și nici nu mai dorește să ia contact cu realitățile, acceptându-le totuși doar ca sens general, după concepțiile societății, moartea și viața în acest sens pierzându-și sacralitatea.

Omul nu mai este preocupat de natură și nici măcar de el ca individ, ci toată atenția lui e mutată și revărsata asupra mediului social în care activează, astfel valorile valorile create și impuse de societatea devin legi și normative pentru acesta. Dar putem observa cu stupoare că societatea nu este caracterizată de altceva decât de tensiuni, stres, surmenaj, zgomot, boală, suferința, lucruri care duc la instabilitatea sistemului nervos, ajungând la aceste lucruri, omul nu se mai poate ascunde în societate, nu se mai poate refugia în ea, nu se mai poate pune la adăpost de frici și temeri, căci vede și singur că sistemul de securitate al societății este insuficient și ineficace, și în cele din urmă poate observa și singur, și constată cu spaimă acest lucru, că teama, frica lui de moarte, nu vine din exterior din societate, ci ea sălășluiește în propriul lui trup.

Astfel că această societate ,,carapace" se dovedește ineficientă și nu reușește să elimine frică de moarte a individului modern.

Civilizația modernă se pare că nu reușește să facă altceva dăcât să exacerbeze individualismul, dorințele, iubirea de sine și utilitarismul, avem de a face cu iubirea propriului trup care duce la narcisism, iar o traiere rea și intensă a prezentului, proclama dreptul inalienabil la o moarte ușoară. Toți cauta o moarte dulce, lipsită de suferință, aceasta nu mai semnifică un remediu al impurității umane, iar virtutea nu mai este esențială. Avem o societate invadată de divertisment, de dorințe, de opulența, o societate care reduce iubirea doar la eros instinctiv și animalic, lucruri care duc la desacralizarea vieții și a morții și la o percepție greșită a acestor realități. Omul modern cauta pe cât posibil să trăiască mai mult, să aibă multe proiecte de viitor, iar amintirea morții și această idee îl deranjează și îi este frică să o privească în față și să o accepte că o realitate. Astfel că toate aceste presiuni care sunt exercitate asupra noastră de societatea modernă, pune omul într-o dificultate, iar moartea fără să devină o idee fixă, îl va descumpăni, astfel încât omul fără o relație cu transcendenta, va deveni un om fără Dumnezeu, fără repere fixe, fără o orientare valorică și va deveni descentrat axiologic.

Din toate aceste tendințe cu tanatofobie ca: ,,negarea socială a morții sau nașterea mișcărilor ecologiste, acestea duc inevitabil la constatarea că fac parte dintr-o singură și aceeași mișcare de mutație culturală a societăților actuale".

Astfel, ,,a învăța să mori este meșteșugul cel mai mare din toate meșteșugurile, de aceea lecția cea mai profundă a ritualurilor de morți (moarte), pentru cei ce rămân, trebuie să fie un avertisment".

Cu toată secularizarea culturii moderne, care reprezintă o lepădare de Dumnezeu și de valorile moderne ,,în fața morții, omul trebuie să se ridice pe sine ca o ,,capodoperă morală” pentru că nu se prețuiește viața mai mult decât în fața și în pragul morții.

Capitolul II: Moartea din perspectivă teologică

1. Trăirea morții de către om ca o separare de Dumnezeu și ca o acțiune împotriva naturii sale

2. Adevărata moarte a omului – moartea sufletească

1. Trăirea morții de către om ca o separare de Dumnezeu și ca o acțiune împotriva naturii sale

Omul ca o ființă creată de Dumnezeu, a fost destinat să devină coroana creației treimice, având ca sarcina să dea mărturie despre caracterul divin, prin Chipul pe care Creatorul l-a sădit în el. Acesta a fost creat cu împuternicirea de a stăpânii peste tot pământul (Facere 1,28), tot omul a dat nume potrivite tuturor viețuitoarelor de pe pământ (Facere 2,20) .

Acesta văzându-se superior tuturor creaturilor de pe pământ, pentru că avea rațiune, a fost ispitit de viclenia șarpelui, și s-a gândit că poate ajunge asemenea lui Dumnezeu, aceasta neascultare ducând însă la ruperea legăturii cu Dumnezeu, comuniunii cu El, și neputința ce i-a cuprins trupul.

Mândria și egocentrismul a determinat neascultarea față de Dumnezeu și rămânerea lui singur în această lume, rupt de comuniunea cu Dumnezeu, rămâne fără har. Această despărțire este identică cu moartea care singur omul și-a dezvoltat-o. Astfel moartea a invadat lumea și cosmosul din cauza căderii și a neascultării, întreaga existență este supusă stricăciunii, deteriorării, întreaga viață a omului e plină de slăbiciuni, vulnerabilă în fata păcatului, a diavolului și a morții. ,,Aceasta este existența adamică: o existență precară, încătușată în neputință, patimă și moarte”

În această lume nimic nu mai este veșnic și statornic, moartea stând la capătul ei ca un imens abis al neființei, că o gaură neagră ce absoarbe totul. Totul este provizoriu, alterat de moarte. ,,Moartea nu e numai granița fatală a vieții, o prăpastie spre care apele vieții se prăvălesc inevitabil, ea e prezentă chiar înlăuntrul vieții. Slăbiciunea și boala sunt expresia prezenței ei în hotarele vieții: nu murim dintr-o dată, ci viața însăși e murire, e subminată de moarte. Viața e ca o coajă în care cariul morții, prin neputință și boală, sapă galerii din ce în ce mai adânci până la consumarea finală”

Se nasc de aici multe întrebări: pentru ființă omenească ce înseamnă cu adevărat moartea? Dintotdeauna, moartea nu aduce bucurie, ea declanșează multă durere și întristare, la fel ca orice despărțire definitivă de pe acest pământ. Noi toți suntem un mister între două mistere: nașterea și moartea. Din nefericire moartea rămâne pentru totdeauna o cruntă realitate care nu poate fi schimbată, ea a fost inserata în soartă oamenilor de la început, a devenit o obișnuință, o realitate pe care toți o cunoaștem, dar chiar și așa ea ne întristează, provoacă lacrimi. ,,Confruntarea cu moartea e dramatică. E drama noastră omenească. E confruntarea dintre viață și absența vieții și nimicnicie și nimic. Ea rupe în două, întrerupe pe ,,a fi” și-l preface în ,,a nu fi”. Desparte și pare o despărțire definitivă. Din perspectiva morții nu există decât trecut. Ceea ce a fost, a fost. Din momentul morții nu mai este nimic…”

Pr. Ion Bria afirmă că termenul moarte își are originea în grecescul thanatos și latinescul mors și semnifică limită a existenței, destrămare a ființei ,,condiția de separare a unității trup-suflet, prin întoarcerea trupului în elementele din care a fost creat”. ,,Starea morții este o consecință a păcatului (Rom. 5, 12) care a introdus corupția, stricăciunea, ca element de dezagregare în trup, moartea atingând doar elementul corporal, nu imaginea divină a omului care este sufletul nemuritor”. ,,Moartea este o condiție de limită, dar nu o trecere de la ființă la neființă”.

,,Suntem în această lume deșartă ca într-un teatru plin de plâns, în care în fiecare zi vedem tragediile jalnicele ale vieții vremelnice și tirania înfricoșătoare a morții pustiitoare care veștejește totul. Vedem totdeauna și pretutindeni moartea. O vedem în orice timp, în toate zilele omului, în toate ceasurile zilelor. O vedem in orice vârstă, la bătrânețe, la tinerețe și chiar la începuturile vieții. O vedem în fiecare loc, pe pământ, pe mare, în casele umile ale săracilor, ori în palate, pe tronurile înalte ale împăraților și ale conducătorilor pământului. Toată lumea aceasta, lăcașul puținilor vii, este mormânt a nenumărați morți. Lucrul nostru de fiecare zi este pe de o parte să murim, iar pe de altă parte să îngropăm pe cei morți, sau alții să ne plângă pe noi sau noi să plângem pe alții nimic nu vedem mai des decât moartea, dar în nimic nu credem mai greu decât în moarte. Vedem că toți murim dar nu credem că și noi murim Mărturisim că suntem muritori, dar ne purtăm în așa fel ca și cum am fi nemuritori….

Există doua moduri de a trăi: pimul, ,,după trup” care înseamnă moarte spirituală ,,mi-am omorât sufletul prin păcat, ca să trăiască trupul” (Canonul Sf. Andrei Criteanul) și al-doilea ,,după duh” care înseamnă osteneală și moartea trupului.

În Dicționarul Biblic de la Oradea se spune că ,,moartea privită dintr-un anumit unghi, este unul dintre lucrurile cele mai naturale; privită dintr-un alt unghi; ea este unul dintre cele mai nenaturale lucruri. Este pedeapsa pentru păcat (Rom. 6, 23). Pentru trupurile care sunt constituite așa cum sunt ale noastre, moartea pare să fie o necesitate. Decăderea fizică și descompunerea finală sunt procese inevitabile. Moartea nu a murit din punct de vedere fizic în ziua în care a comis actul de neascultare față de Dumnezeu. Este mai bine să privim moartea ca un element care implică întreaga ființă a omului. Omul nu moare ca un trup. El moare ca un om, în totalitatea ființei lui. El moare ca ființă spirituală și fizică”.

Nicodim Sachelarie în ,,Pravila” sa spune că ,,moartea este despărțirea sufletului de trup ca urmare a păcatului (Fac. 2, 17), fiindcă prin moarte se întrerupe firul vieții omului pe pământ ca să nu mai păcătuiască. Trupul se depozitează în pământul de unde a fost luat, iar sufletul se duce acolo de unde a fost dat (Eccles. 2, 17)”.

Moartea nu este altceva pentru cugetarea oamenilor decât fapt nenatural întâmplat vieții. Moartea ca despărțire a sufletului de trup este un fel de taină, în care se împlinește judecata lui Dumnezeu asupra lui Adam cel căzut. Ființa umană se descompune apoi prin ,,separarea antinaturală a sufletului și a trupului”.

Pentru creștinism moartea este un eveniment necesar și universal, aceasta dând un sens vieții. ,,Moartea e prăpastia sau puntea universală de trecere spre o altă existență, spre existența veșnică”. ,,Moartea nu e un sfârșit distructiv, suportat pasiv, venit din afară, ci un motiv de pregătire a omului pentru ea, prin acțiunea lui din lăuntru. Cu cât omul își face din moarte mai mult o prezență valorizatoare în toată viața lui, au atât o transformă mai mult în trecere spre plenitudinea vieții și își umple viața pământească mai mult de valoare".

În cugetarea oamenilor, moartea nu este altceva decât un fapt nenatural care se întâmplă vieții. este foarte greu să acceptăm această despărțire. Este un eveniment greu de acceptat, umbrind întreaga omenire ca un fapt tragic. Întreaga conștiință a omului este pătrunsă, ocupată cu acest eveniment al morții, deoarece omul că ființă conștientă, are sădit în interiorul lui dorință de nemurire, de a trăi veșnic. ,,Iar conștiința reflectă ceea ce simte ființa lui. Astfel, moartea și conștiința sau ființa omului sunt în contradicție inadmisibilă. Prin voință, omul e contrar morții, alături de conștiință, ca însușiri inalienabile ale ființei sale, dar moartea îi sfidează conștiința, ființa și voința, părând să pună capăt tuturor”. Moartea i-a venit omului ca ceva contrar firii. O simte aceasta în faptul că nu se poate împăca cu ea, chiar firea îi spune că nu poate fi răpus de o moarte totală ,,pentru că în el rămâne mereu o sete de cunoaștere și de comunicare…”

Omul tot timpul respinge moartea, dar în sufletul lui izvorăște o frică de moarte, această spaimă nu arată altceva decât că moartea ,,nu e un fenomen contrar naturii, ca o slăbire a comuniunii cu Dumnezeu, izvorul vieții”. Creștinismul vine cu o explicare a acestui fenomen al morții, arătând că aceasta a intervenit în lume datorită căderii în păcat al lui Adam și al Evei, datorită ruperii legăturii cu Dumnezeu, Creatorul nostru, moartea fiind un afect, o pedeapsă, alături de alte boli, suferințe și neputeri.

Moartea este o slabire a functiilor vitale ale sufletului si a trupului. Aceasta corupere si slabire este cauza alterarii materiei, trupului, motivul pentru care noi imbatranim. ,,Moartea e un fenomen pregătit de slăbirea spiritului omenesc și extins de la om la natura animală și vegetală… E un fenomen produs de slăbirea funcțiilor vitale și senzoriale ale sufletului, cu ultima origine în sufletul care s-a rupt prin păcat, în mod conștient și liber de Dumnezeu, Izvorul spiritual al vieții”. Funcțiile sufletului au fost slăbite din cauză că omul nu a mai rămas în comuniune cu Creatorul Dumnezeu, iar slăbirea totală a acestor funcții este similară cu moartea.

Astfel că moartea rămâne în continuare o despărțire dureroasă a sufletului de trup, acest lucru întâmplându-se din cauza acestei despărțiri a omului de Dumnezeu și a comuniuni rupte cu El. Moartea este o pedeapsă dar asta nu exclude mila lui Dumnezeu pentru oamni, despărțirea și distrugerea prin moarte nu este un act final, ci după aceasta există o altă viață, trecem din moarte la viață. Poate că Dumnezeu distruge omul aici pe pământ în acest cadru terestru, dar El nu dorește stârpirea lui definitivă, lasan deschisă o cale pentru viața viitoare, cea veșnică și adevărata viață care contează, moartea rămânând totuși în legătură cu păcatul: ,,moartea e ultima concluzie a păcatului și înseamnă dispariția din lumea de aici a celui ce e împovărat cu el. Lumea trebuie să vadă că păcatul aduce moartea. Încă din această viață omul trebuie să învețe că păcatul primește pedeapsa morții cu o regularitate neexcepțională… Refuzul comuniunii cu Dumnezeu e chinul dus la ultima concluzie: moartea…”.

Pentru creștinism moartea nu mai reprezintă o necunoscută, căci ea nu există prin ea însăși, pentru că viața nu este un fenomen al morții, ci moarte este un fenomen al vieții. ,,Moartea este un fenomen secundar, prin definiție parazitar, care după ruptura echilibrului inițial, devine destinul ,,natural” al ,,muritorilor” (cu toate că se împotrivește naturii) provocând de aceea angoasă celor ce mor”.

Despre moarte nu putem să vorbim decât în legătură cu protopărinții noștrii, ea fiind o consecință a căderii și a păcatului. La început, moartea nu există, nu era un lucru firesc, dar apoi după cădere a fost alipita ființe umane și a devenit un lucru firesc dezvoltându-se ca un virus. ,,Căci Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață și făpturile lumii sunt izbăvitoare; întru ele nu este sămânță de pieire și moartea n-are putere asupra pământului …căci dreptatea este nemuritoare, iar nedreptatea aduce moartea”. (Cartea Înțelepciunii lui Solomon 1, 13 – 15). Când Dumnezeu a creat omul, nu l-a făcut muritor, dar nici nemuritor, i-a dat liberul arbitru și posibilitatea de a alege, moartea sau nemurirea alături de Dumnezeu.

Mai sunt și alte citate scripturistice care arată că moartea lucrează ca un virus, un parazit care se dezvoltă, că o consecință a pacatulu și a căderii lui Adam și al Evei. (Rom. 5, 12 – 14):… ,,precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el…” Dupa ce Adam a cazut, moartea a devenit ceva firesc, o obisnuinta pentru oameni. Exista doua moduri de a muri, si anume: prin moartea sufletului (care e si cea mai periculoasa) omus se desparte de Dumnezeu care l-a creat; iar prin moartea trupului, sufletul se desparte de trup, dar in viata viitoare acesta poate sta alaturi de Dumnezeu, se va intoarce la cel ce l-a creat.

După Sfinții Părinți, Dumnezeu îndepărtează pe om de arborele vieții din dragoste (Fac. 3,22-23), niciodată din gelozie sau răzbunare. Căci dacă el s-ar fi unit cu plinătatea divină într-o stare de minciună și de moarte spirituală, atunci ar fi fost sortit chinurilor iadului, trăind veșnic această stare pe pământ. Moartea fizică pune astfel capăt separării și păcatului pentru ca el să nu fie veșnic.

Alaturi de Tradiția patristică și scripturistică, Ch. Yannaras ajunge și el la constatarea că ,, moartea înseamnă pentru Biserică separarea de Dumnezeu, refuzul relației cu El, negarea vieții ca iubire și comuniune iubitoare, pentru că nu e posibil ca omul să supraviețuiască veșnic, singur, numai cu posibilitățile sale existențiale care sunt create”.

După ce Adam a căzut, a apărut pentru prima dată în sufletul acestuia, sentimentul de vinovăție, de recunoaștere a greșelilor, de durerea despărțirii de Dumnezeu, ruperea legăturii cu Creatorul, mai apare tot pentru prima dată sentimentul singurătății existențiale, și prima recunoaștere a morții și a afectelor căderii, neputință. ,,Experiențele psihanalizei contemporane formulează părerea că prima trăire a vinovăției și a agoniei se naște în om o dată cu nașterea sa, deci o dată cu desprinderea de trupul matern”. Dacă această opinie se adeverește, atunci ea nu este prea departe de imaginea biblică referitoare la nașterea fricii lui Adam. Primul simțământ, fie și chiar inconștient de ,,a exista în mod individual” este și primul simțământ al morții, prima experiență a unei profunde singurătăți, adică a neputinței omului de a-și trage viața de oriunde altundeva în afara eului său.

Același lucru îl spune și L. Watson spunând: ,,poate că prima noastră experiență directă, asemănătoare cu moartea, este aceea de a ne naște. Probabil nu vom ști niciodată cu adevărat ce se petrece în mintea fătului în acele momente, dar există toate șansele ca el să experimenteze ceva de tipul etapelor agoniei. Când începe travaliul și uterul face primele sale tentative de-a expulza copilul din pântecele matern, cald și ocrotitor, probabil că fătul reacționează opunându-se”. Ceea ce au în comun nașterea și moartea este separarea. La naștere pruncul este pentru prima dată separat de pântecele protector al mamei, iar prin moarte omul este separat de tot ce este material.

In toate religiile se simte din instinct ca moartea nu si are locul, nu enormala si vine ca o contradictie, pentru ca loveste direct dorinta omului de nemurire si infinit. Creștinismul insa presimte în această dramă, o tulburătoare taină; ,,trebuie să existe aici în această încercare, urma unei întunecate răni dintotdeauna, un păcat, adică un refuz de a iubi”.

Moartea nu este altceva decât un semn evident al nedesăvârșirii noastre, pentru că ea ne atrage atenția asupra păcatului și a condamnării definitive.De aceea ea este doar ,,tranziție către o altă formă de existență”, însă una plenară și nesupusă patimilor.

Omul nu este pe lumea aceasta decât un călător către altă lume ,,a scăpa de moarte este cu neputință. Cunoscând aceasta, oamenii înțelepți și deprinși în virtute și în cuget iubitori de Dumnezeu, primesc moartea fără suspine, fără frică și fără plâns, aducându-și aminte de neînlăturarea ei și de izbăvirea din relele vieții”. ,,Nu există putință de schimbare a hotărârii lui Dumnezeu, în rânduita taină a morții”. ,,A-ți întoarce fața de la El este ceva cu mult mai grav decât a crezut omul…Dumnezeu îi retrage omului timpul, nu-i e îngăduit să-și facă lumeștile-i socoteli cu acesta…Totul poartă pecetea vremelniciei și a morții, dar mai cu seamă pecetea vinei”.

Moartea în opinia filosofului german P. L. Landsberg, este legată ontologic de trădarea omului în relație cu Dumnezeu și văzută ,,ca rodul unei infidelități care așează lumea întreagă în stare de infidelitate ontologică pe care o reprezintă mortalitatea ei…”

Din acest motiv ,,a venit moartea și nu încetează să vină și să devină tot mai sumbră, pentru că omul s-a întors și se întoarce de către Cel Viu”.

Omul se lauda cu lumea aceasta crezând că poate să facă din această regatul său care să-i de siguranță și să-i îndeplinească toate poftele, dar care defapt nu face altceva decât să-l înrobească. Chiar și așa omul nu se distruge iremediabil, pentru că el rămâne în continuare ființă creată de Dumnezeu. Omul existând prin Dumnezeu, el există pentru Dumnezeu: ,,ori în sine însuși este neant. Viața lui de asemenea este ,,o viață moartă”, iar sufletul lui, după moartea fizică, subzistă într-o semi-existență fantomatică”. Moartea rămâne totuși pentru cugetul uman pervertit, o realitate împotriva naturii, un parazit care ne macina din interior, care pervertește firea pe care Dumnezeu a creat-o spre desăvârșire.

Din punct de vedere scripturistic, viata înseamnă comuniune cu Dumnezeu, moartea înseamnă ruperea legăturii cu Dumnezeu, despărțirea de El, din cauza acestui lucru este ,,resimțită de om ca un fapt contrar naturii, pentru că Dumnezeu a creat omul pentru viață”. Privind astfel lucrurile , moartea devine un lucru valoros care i s-a dat omului, pentru că ea este ultima pedeapsa de la care lucrurile și viață au început să capete sens. Astfel că moartea este un portal deschis în spatele căruia se afla o cale către toate răspunsurile cu privire asupra vieții, dar este și un mister care ne determina să respectăm viața la adevărata ei valoare, să ne desfășurăm viața aici într-un mers firesc al lucrurilor, să ne organizăm omenește, și să ne cunoaștem precis statutul nostru în acest plan terestru, apoi să luăm la cunoștință că există un timp și un anume mod în care vom părăsi această lume cu sau fără dorința noastră.

Moartea este înfricoșătoare numai pentru omul care nu vrea să creadă și nu recunoaște că este creat de Dumnezeu, și nu crede că Dumnezeu îl trece din moarte la viață. Cel care nu-L iubește pe Dumnezeu, care l-a creat prin și din iubire, nu crede că Dumnezeu are puterea de al ridică din nestricăciune la cele înalte, la iubire. ,,Faptul că omul nu primește moartea ca pe ceva firesc, arată că nerecunoașterea vieții ca dar al iubirii și a atotputerniciei lui Dumnezeu și că totala neîncredere în Dumnezeu ca Cel ce nu-l va lăsa să moară definitiv, nu e firească. Astfel, omul respectiv se zbate între neîncrederea că Dumnezeu îl va readuce la viață și între oarecare speranță că va fi scăpat de moarte”.

În creștinism acest miracol al morții despre care vorbeam mai sus, nu constă în ceea ce sfârșește ci în ceea ce începe. Nu trebuie să ne înfricoșeze cu nimic ca moartea pune capăt vieții acesteia pământești, materiale, organice, ceea ce nu cunoaște nimeni, și ar trebui să ne intereseze, este ceea ce deschide, începutul vieții veșnice, începutul de după moarte. Acest început este în funcție de toate ostenelile noastre din această viață pământească, unde trebuie să lucrăm cele ale lui Dumnezeu ,,căci moartea noastră este nearătată și nu știm când va veni sfârșitul”, căci ,,precum trupul după ce s-a desăvârșit în timp ce trebuie să se nască, așa și sufletul după ce s-a plinit în trup măsura hotărâtă de Dumnezeu, trebuie să iasă din trup”.

2. Adevărata moarte a omului – moartea sufletească

,,Să nu te temi de sabie, boală, suferință și moarte, ci să te temi de păcat, că nimic din acestea nu va fi în stare să te vateme, de nu se va afla păcat în tine. Adam a fost în rai și a căzut, Iov pe gunoi și s-a încununat”. Astfel că această despărțire a sufletului de trup, nu este moartea definitivă, propriuzisa, nu este altceva decât doar o consecință a morții. ,,Există o moarte incomparabil mai îngrozitoare! Există o moarte – începutul și izvorul tuturor bolilor omului, și a celor sufletești și trupești și a crâncenei boli numite de noi moarte”, aceasta fiind moartea spirituală.

Din cauza pactului a venit boala și suferința, a venit inbolnavirea sufletului, și toate celelalte patimi nu au întârziat să apară și să conducă sufletul la moartea duhovnicească care este cea mai periculoasă moarte. Moartea trupului a fost precedată de moartea sufletului, din cauza amestecării perihoretice a sufletului cu trupul, ,,căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit”. (Fac. 2, 17).

Repetând în continuare păcatul lui Adam, nu facem altceva decât să ajungem la moartea spirituală ,,deprinderea păcatului este boala sufletului, iar păcatul cu lucrul este moartea lui”. Sufletul se îmbolnăvește treptat, treptat și ajunge la moarte sufletească, pentru aceasta ,,dacă întrebuințăm orice sârguință și iscusință ca să scăpăm de moartea trupească, cu atât mai vârtos suntem datori să ne străduim ca să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voiește să se mântuiască, nici o piedică nu are, fără numai negrija și lenea” Toate aceste lucruri împovărează sufletul și stau înaintea lui împiedicându-l să ajungă la spiritualizarea sufletului. Trupul și sufletul stând în strânsă legătură și unitate, sufletul trebuie să spiritualizeze trupul, să iradieze de lumină virtuților, dar la rândul lui, trupul trebie să ajute sufletul să se curateasca, astfel că împreună să ajute omul să se ferească de ,,moartea cea mare”. Căci ,,după cum vei sluji sufletul până ce este în trup, așa și el te va sluji pe tine după ce vei ieși din trup. Căci cel ce și-a slujit aici trupul bine și cu desfătări, s-a slujit pe sine rău pentru după moarte. Fiindcă și-a osândit sufletul ca un lipsit de minte”.

Desfătările trupului împovărează sufletul și duc la moartea spirituală și la chinurile veșnice în iad; dar lucurile care desfata sufletul sunt osteneli pentru trup dar duc la odihnă veșnică și la Împărăția lui Dumnezeu, căci ,,viața trupului și bucuria de multă bogăție și putere în viața aceasta i se fac sufletului moarte. Iar osteneala, răbdarea, lipsa purtată cu mulțumită și moartea trupului sunt viață și fericire veșnică a sufletului”.

Sufletul aflat în moarte spirituală nu poate fi înviat și adus la viața duhovnicească, decât prin nevoințele și osteneala trupului, pentru aceasta: ,,ți s-a poruncit să omori faptele trupului, ca să învii prin osteneli sufletul omorât din plăceri”. Astfel că sufletul care este conștient de starea de moarte spirituală în care se afla, va încerca să-și revină, să se vindece, va cădea în fața lui Dumnezeu și se va ruga Lui, după cuvintele Sfântului Efrem Sirul: ,,înviază, Dătătorule de viață, sufletul meu cel omorât cu păcatele. Spală-mi orbirea cea învechită a ticăloasei mele inimi. Și plângi…”.

Sfântul Andrei Criteanul, surprinde această moarte sufletească în ,,Canonul de pocăință". Întreg acest canon este străbătut de la început până la final de ideea căderii omului în păcat, scoțând în evidență moartea spirituală și realitatea acesteia, mai scoate în evidență alături de aceasta, și judecată și toate pedepsele și chinurile iadului care sunt veșnice.

Condacul din ,,Canonul de pocăință" al Sfântului Andrei Criteanul, ne învață: ,,Suflet al meu, suflet al meu, scoală! Pentru ce dormi? Sfârșitul se apropie și vrei să te tulburi. Deșteaptă-te dar, ca să se milostivească spre tine Hristos, Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni și toate le plinește”.

Același îndemn ni-l dă și Isihie Sinaitul: ,,de aceea,… să nu dormi spre moarte din negrijă…”, căci cine ,,își nesocotește conștiința sa, va dormi cu amor în moartea uitării…”.

În tradiția noastră ortodoxă, așa cum s-a păstrat de-a lungul timpului până astăzi, putem observa că sfinții nu sunt doar modele de viețuire pe care trebuie să le urmăm, ci sunt cu mult mai mult de atât, ei suntsprijinitorii noștri, ne ajută să ne curățim, să ne luminăm, să ne sfințim viața, ei se roagă pentru noi Împăratului Dumnezeu. Sfinții nu sunt pasivi față de nevoile noastre, nu stau în Împărăția lui Dumnezeu fără să-i intereseze de noi, ei ne sunt ajutători și receptivi nevoilor noastre.

E necesar să ne împotrivim păcatului, ca să rezistăm acestei stări de cădere sufletească și duhovnicească ,,căci precum azi cei ce nu hotărăsc să se împotrivească vitejește păcatului nesocotind poruncile dumnezeiești, merg spre ceea ce e potrivnic, adică spre moartea lăuntrică și veșnică, dacă nu-și recâștigă sufletul lor prin pocăință…”.

Trândăvia spune Sfântul Simeon Noul Teolog, se număra printre cauzele mosrtii sufletești. Această patimă ataca chiar și pe cei care se nevoiesc în rugăciune. Calea ,,împărătească” este asigurată de înțelepciune și dreaptă socoteală care feresc de excese în ce privește asceza. ,,Trândăvia este moartea sufletului și a minții (deși pornește de la trup ea devine și o stare a sufletului și a minții)… Datoria noastră este să i ne împotrivim cu toată puterea ce ne este dată…”.

Sfântul Grigorie Palama spune că cei ce-și urmează dorințele trupești și trăiesc după acestea, ajung la moartea sufletească: ,,căci sufletul lipsit de Mirele duhovnicesc, dacă nu se întristează și nu plânge și nu-și alege viața strâmtă și anevoioasă a pocăinței, ci se revarsă în desfătări, petrecând cu poftă în ele, deși e viu (căci după ființă este muritor), a murit”. La fel Mântuitorul poruncind unui ucenic să lase ,,morții să-și îngroape morții lor” (Mat. 8, 22), a arătat pe cei care îngroapă ce trăiesc după trup, ca fiind morți după suflet deși trăiesc.

Urmând aceeași linie, și Sfântul Efrem Sirul considera trândăvia o cauză ce duce la moartea sufletească: ,,pe mine cel omorât de multă trândăvie, ceea ce ai născut viața, înviază-mă”. Iar în Canonul de pocăință către Iisus Hristos sufletul se roagă zicând: ,,…ci Tu, Doamne Dumnezeule, scoate-mă din trândăvirea aceasta și-mi dă mie inimă ca să fac voia Ta”.

Sfântul Ioan Scărarul, face o analiză a stărilor sufletești, și descoperă care sunt cauzele ce determina moartea sufletească. În opinia lui, boala și nepăsarea, duc la o pervertire gravă atât a trupului cât și a sufletului: ,,Lipsa de durere este o nepăsare întipărită în fire, o cugetare amorțită, o fiică a gândurilor pătimașe ce au pus stăpânire pe om, o înghețare a râvnei, un laț a bărbăției, o necunoaștere a străpungerii inimii, o poartă a deznădejdiei, o maică a uitării”. Uitarea și nesimțirea sunt considerate de Sfântul Petru Damaschin ,,unele dintre patimi, patimi ce sunt înserate într-o întreagă listă. Uitarea naște nesimțirea și invers, prin uitare omul se rupe de trecut și de viitor. Își reduce viața la clipa de față, și se întunecă în lipsa de orizont. Împotriva acestei stări sufletești, cele mai bune medicamente sunt plânsul dureros, frica de Dumnezeu și rugăciunea neîncetată cu lacrimi care pot învia sufletul", altfel ,,nelucrarea este moarte și cădere a sufletului”.

Sfântul Macarie Egipteanul, care este unul dintre ,,stâlpii” monahismului din pustiul Scetic și cel dăruit cu puterea de a stăpâni duhurile, cu darul vindecărilor și cu duhul profeției, aduce și el mărturie despre groaznica moarte sufletească: ,,moartea cea adevărată, înlăuntru se ascunde, în inimă, iar omul moare cu adevărat înlăuntrul lui”. De aceea, când auzi vorbindu-se despre morminte să nu te gândești numai la cele ce se văd, pentru că și inima ta este o groapă și un mormânt”, căci tu nu ești decât un mort pentru Dumnezeu. ,,Și după cum, într-o cetate, un mort este inutil și afară de nici un folos, celor din preajma sa – de aceea oamenii îl scot din cetate și îl înmormântează – tot așa și sufletul, care nu poartă chipul cel ceresc al luminii divine, viața sufletului devine, fără nici o valoare și vrednic de aruncat; pentru că sufletul cel mort, care nu poartă în el pe Duhul cel divin și luminos, nu este de nici un folos în acea cetate a sfinților”.

Cea mai grea moarte este moartea sufletului, mult mai grea decât moartea trupului, i-a determinat pe autorii filocaliei să o considere ,,moarte mare”, cumplită. Dintre ei Sfântul Grigorie Palama spune că ,,învierea trupului” urmează învierii sufletului, precum și moartea a urmat la început morții sufletului. Iar moartea sufletului este înstrăinată de viața în Dumnezeu. Și aceasta este moartea cea cu adevărat cumplită”.

Citind rugăciunile de dimineață, Sfântul Macarie cel Mare se roagă lui Dumnezeu, prin cuvintele: ,,nu mă lăsa să adorm în moartea păcatelor, ci mă miluiește”. Iar Sfântul Efrem Sirul cugetând la propriul său suflet în ,,Plânsurile” sale spune și el tânguindu-se ,,vai mie, mort sunt eu, cel vinovat”, ,,am păcătuit ca nimeni altul. Tu, Cel ce pe morți i-ai sculat, ridică-mi pe mine, cel ce sunt mort cu păcatul…luminează și ochii cei întunecați ai inimii mele!…”, deoarece sunt sărac de bunătăți și bogat de patimi, de rușine plin, de dumnezeiască îndrăzneală lipsit, de Dumnezeu osândit, de îngeri plâns, de draci batjocorit, de cunoștință mustrat, de faptele cele rele rușinat, mai înainte de moarte mort fiind, mai înainte de judecată osândit, mai înainte de chinurile nesfârșite, chinuit, deznădejdea mă cuprinde…”

,,Dintr-un om mort cu sufletul iradiază moartea. Dintr-un asemenea suflet descurajat, pizmaș, scârbit, plin de ură și disperat, aceste stări vor trece și în trup, devenind la rândul lui moleșit, slăbit și apăsat de tirania acestor patimi. Dar nu trebuie să disperăm, ci să ne întrarmăm cu răbdare căci ea este cea care omoară deznădejdea, care poate ucide sufletul".

Sfântul Simion Noul Teolog descopera că ,,există o moarte înainte de moarte și o înviere a sufletelor înainte de învierea trupurilor prin lucrare, prin putere, prin experiență și prin adevăr”. Astfel sufletul săvârșind aceste lucrări duhovnicești, el se poate feri de moartea sufletească. Despre aceste lucrări amintește și Sfântul G. Palama zicând: ,,o dată ce s-a apropiat de noi Împărăția cerurilor prin coborârea lui Dumnezeu – Cuvântul la noi, să nu ne depărtăm pe noi înșine de ea, viețuind fără căință. Să fugim mai degrabă de nefericirea celor ce șed în întunericul și în umbra morții (Isaia, IX, 1), să ne agonisim faptele pocăinței, cugetare smerită, umilință și plâns duhovnicesc, inimă blândă și plină de milă, iubitoare de dreptate, de curăție, pașnică, făcătoare de pace, răbdătoare în osteneli, bucuroasă de prigoniri, păgubiri, ocări, bârfeli și pătimiri pentru adevăr și dreptate. Căci Împărăția cerurilor …este înlăuntrul nostru. (Luca XVII, 21)”.

Doar aceia care-L iubesc pe Dumnezeu și au ținut o legătură strânsă cu El, se vor învrednici de aceste lucrări. Chiar Hristos după Înviere nu S-a arătat tuturor oamenilor, dovada că tine la libertatea fiecăruia, El S-a arătat doar celor care L-au iubit cu adevărat, și și-au pregătit sufletul pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Despre acest lucru vorbește și Sfântul Ilie Ecdicul spunând că ,,de trupul văzut se va dezbrăca tot sufletul, dar de trupul păcatului puțini din aceia care s-au bucurat de plăcerile vieții de aici”.

Astfel că rămâne doar de datoria noastră și în libertatea cu care am fost înzestrați, să mergem pe calea cea dreaptă, să ne ostenim trupul și sufletul să scăpăm de cea mai periculoasă moarte, și anume, moartea sufletească, și să-l rugăm pe Dumnezeu să ne miluiască și să ne mântuiască și să ne ia alături de El în Împărăția cerurilor. ,,Cu cât mai vârtos nu va fi ascultat creștinul, rugându-se să primească slobozie de moartea mintală?” Dar pe lângă această cerere, noi trebuie să luăm și ,,leac de viață de la masa celor ce postesc și priveghează și se ostenesc în Domnul”, astfel depărtăm moartea de la sufletele noastre.

Capitolul III: Moartea și judecata în Spiritualitatea Ortodoxă – o replică a Sfinților Părinți

Amintirea permanentă a morții este etapa cea mai ,,abstractă” a parcursului spiritual. A te întinde într-un sicriu, ori a te închide într-un mormânt încă din timpul vieții reprezintă ,,metafora” cea mai puternică pentru a ,,desemna” mortificarea. La Sfinții Părinți figurile de stil dispar în favoarea constituirii brute constituite de obiectul referent. Când spunem ,,mormânt”, ,,sicriu” ne gândim la obiectul ca atare în toată materialitatea și constituția lui înspăimântătoare. ,,Limbajul simplu și direct al călugărilor este, după chipul vieții lor, adevărata ,,epopee” a simplității”.

Astfel cuvintele sunt înlocuite de gesturi, de aici și preferința pentru limbajul nonverbal, prin gesturi.

,,În secolul al XVIII – lea, după moartea pustnicului Damaschin, Sfântul Haralambie s-a nevoit în partea de nord a Schitului Sfânta Ana, într-o chilie părăsită. Acolo el s-a dovedit un curajos atlet al lui Hristos, un atent ucenic al aducerii aminte de moarte. În fiecare zi după Vecernie și după Rugăciunile de seară, el se întindea într-un sicriu, punându-și capul pe o piatră. El își încrucișa mâinile ca o persoană decedată și vorbind cu sine însuși spunea: ,,- Bătrânul Haralambie s-a dus. A murit, nu ne va mai tulbura cu sporovăiala sa – acestea sunt cele ce vor spune ceilalți părinți. Dumnezeu să-i ierte sufletul! Iar tu, sărmane suflet, ce ai de gând să faci acum? Cum te vei prezenta în fața scaunului de judecată al lui Hristos? Dacă un om drept de-abia se mântuiește, cum să se mântuiască un ticălos păcătos ca mine?”

Aceste lucruri și multe altele spune în fiecare zi plângând neîncetat și priveghind noaptea întreagă, murmurând. Astfel s-a îndreptat grija întregii sale ființe, cu puterea sufletului său ca să preamărească și să-L laude pe Dumnezeu”.

Ceea ce interesează pe cei ce se ,,dedau” acestor practici, nu sunt simplele reprezentări a fenomenului morții sau ale chinurilor viitoare, ci progresul duhovnicesc pe care aceste demersuri spirituale le rodesc în virtuți ca plânsul neîncetat ori privegherea.

Evagrie Monahul ne îndeamnă: ,,Tu ascultă-mă și fă cele ce-ți poruncesc ție: Așezându-te în chilia ta, adună-ți mintea și gândește-te la ceasul morții. Privește atunci la moartea trupului, înțelege întâmplarea, ia-ți osteneala și disprețuiește deșertăciunea din lumea aceasta atât a plăcerii, cât și a străduinței, ca să poți să rămâi nestrămutat în aceeași hotărâre a liniștii și să nu slăbești. Mută-ți gândul și la starea cea din iad, gândește-te cum se chinuiesc sufletele acolo, în tăcere prea amară sau în ce cumplită suspinare, în ce mare spaimă și frământare sau în ce așteptare? Gândește-te la durerea sufletului cea neîncetată, la lacrimile sufletești fără sfârșit. Mută-ți apoi gândul la ziua Învierii și la înfățișarea înaintea lui Dumnezeu. Închipuiește-ți scaunul acela înfricoșat și cutremurător. Adu la mijloc cele ce așteaptă pe păcătoși: rușinea înaintea lui Dumnezeu, a lui Hristos însuși, a îngerilor, a arhanghelilor, a stăpânilor și a tuturor oamenilor, toate muncile, focul veșnic, viermele cel nedorit, șarpele cel mare, întunericul și peste toate acestea plângerea și scrâșnirea dinților, spaimele chinurile. Gândește-te apoi și la bunătățile ce așteaptă pe drepți: îndrăzneala cea către Dumnezeu Tatăl și către Iisus Hristos, către îngeri, arhanghelii, stăpânii, împreună cu tot poporul Împărăției și cu darurile ei: bucuria și fericirea. Adu în tine amintirea acestora amândouă și plângi și suspină pentru soarta păcătoșilor, îmbracă vederea ta cu lacrimi de frică să nu fii și tu printre dânșii. Iar de bunătățile ce așteaptă pe cei drepți bucură-te și te veselește. Sârguiește-te să te învrednicești de partea acestora și să te izbăvești de osânda acelora. Să nu uiți de acestea fie că te afli în chilie fie afară și nicidecum să nu lepezi pomenirea aceasta dinaintea ta, ca cel puțin printr-aceasta să scapi de gândurile spurcate și păgubitoare”

În continuare tot Evagrie Monahul și Teodor al Edesei, îndeamnă pe monahi să cugete la moarte nu numai când sunt în chilie. Toate aceste amintiri ale iadului unde păcătoșii suferă durerea focului, întuneric, trebuie să stârnească teama și suspine. Amintirea celor drepți care se bucura în trai, trebuie însă să îndemne pe toți a urma calea cea dreaptă pentru a dobândi și ei bucuria raiului, pentru ca aceasta cugetare a morții ne scapa de gândurile murdare, și ne conduce sufletul spre curăție și mângâiere dumnezeiască și liniști.

Sf. Antonie spune că ,, moartea, de-o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem ci de pieirea sfletului”.

Și atunci când simțim că ne cuprinde ispită și ne încearcă cu vre-un lucru din lumea aceasta ,,adu-ți îndată moartea înaintea ochilor și niciodată nu vei pofti vreun rău sau vreun lucru lumesc”. Sau ,,când primești închipuirea vreunei plăceri, păzește-te ca să nu fii răpit îndată de ea, ci, ridicându-te o clipă mai presus de aceasta, adu-ți aminte de moarte și gândește-te că e mai bine să te știi că ai biruit această amăgire a plăcerii”

Și Cuviosul Isaia Pusnicul ne îndeamnă la fel, spunanad: ,,Înainte de-a face, de-a împlini vreun lucru în fiecare zi, adu-ți aminte și cugetă totdeauna unde ești și unde ai să mergi, când vei pleca din trup; și să nu te lenevești în sufletul tău în nici o zi. Cugetă la cinstirea ca-au primit-o toți sfinții și râvna lor să te tragă puțin câte puțin. Dar cugetă iarăși și la osândirile ce le-au luat păcătoșii și păzește-te pe tine pururea de cele rele”.

Aceasta cugetare la moarte ne păzește sufletul de căderi, pe lângă faptul că dezvoltă multe virtuți ,,așa trebuie să se poarte întotdeauna monahul, ca și când ar avea să moară mâine; și iarăși așa să se folosească de trup, ca și când ar avea să trăiască mulți ani. Aceasta pe de o parte, taie gândurile trândăviei și face pe monah mai sârguincios, iar pe de altă parte păzește trupul sănătos și în aceeași înfrânare”

Marcu Ascetul spune că ,,frica ghenei și dragostea împărăției dau puterea de a răbda necazurile”

Și Sf. Ioan Casian spune că ,,având în fiecare zi în față icoana morții, care nu știm când poate veni, știm că n-avem nici un folos nici de neprihănire, nici de lepădare de cele pământești, nici de posturi și privegheri”

În cultul ortodox marea majoritate a textelor liturgice fac referire și ne îndeamnă la un exercițiu spiritual. Acest lucru e o caracteristică definitorie a Bisericii Ortodoxe, punând astfel accentul pe practica ascezei și a rugăciunii, implicând și nevoință, și luptele cu patimile, dar și schimbarea gândirii, a minții, pentru a putea să le vedem pe toate duhovnicești și să le săvârșim duhovnicește, astfel încât să ne fie greu să săvârșim păcatul și să devină săvârșirea lucrurilor bune o trăsătură de caracter.

În rânduiala Miezonopticii din toate zilele un tropar expune și el: ,,La ziua cea înfricoșătoare gândind, suflete al meu, priveghează, aprinzându-ți candela ta, cu untdelemn luminând-o că nu știi când va veni la tine glasul ce va zice: Iată Mirele!. Vezi dar, suflete al meu, să nu dormitezi, căci vei rămâne afară bătând ca cele cinci fecioare. Ci priveghere așteaptă ca să întâmpini pe Hristos”.

În multe rugăciuni ni se aduce aminte și ne reliefează importanta îngrijirii sufletului nostru ,,fără de veste judecătorul va veni și faptele fiecăruia se vor descoperi”. In continuare Sf. Ioan Gură de Aur se roagă lui Dumnezeu să-i dea ,,lacrimi și aducere aminte de moarte și umilință”, cunoscând importanta cugetării la moarte pentru urcușul spiritual.

La fel si urmatorul text: ,, cât va fi de înfricoșătoare judecata Ta Doamne! Îngeri stând înainte, oameni în mijloc adunându-se, cărțile deschizându-se, faptele cercetându-se gândurile întrebându-se. Ce judecată va fi mie, celui zămislit în păcate? Cine-mi va stinge văpaia? Cine-mi va lumina întunericul, de nu mă vei milui Tu, Doamne ca un iubitor de oameni?”. Mai departe Sf. Vasile cel Mare în rugăciunea sa cere lui Dumnezeu: ,,dăruiește sufletelor noastre umilință și gândurilor noastre grijire de întrebarea ce va să fie la înfricoșătoarea și dreapta Ta judecată”. Și Pavel Monahul se roagă zicând: ,,și în vremea ieșirii mele, ticălosul meu suflet păzindu-l și întunecatele chipuri ale viclenilor diavoli departe de acesta izgonindu-le…Și în ziua înfricoșătoarei judecăți, de munca cea veșnică izbăvindu-mă…”.

Experiența ascetică cunoaște cât de înfricoșător este momentul în care sufletul parasește trupul și când urmează se se înfățișeze judecății, înaintea lui Dumnezeu, Judecătorul suprem, pentru ași primi răsplata, de aceea aceștia indemna ca fiecare zi a vieții noastre să fie o așteptare și o amintire a acestui moment, pentru ca această viață pământească nu este decât o călătorie scurtă, viața adevărată și veșnică vine după moarte, părăsirea vieții acesteia.

Dacă o să avem ca amntire în fiecare ceas, moartea și judecată, cu siguranță ne vom pocăi și vom fi permanenți gata pentru ,,marea trecere” spre Dumnezeu și așa viața noastră se va schimba, mai ales că nu știm când va veni acest ceas. ,,Nu te îngâmfa omule de vreme ce ești praf și cenușă! De ce îți ridici sprânceana ce în curând va putrezi? Nu te înălța mai presus de nori ci să știi că ești pământ și cenușă: din țărână ai fost luat și în țărână te vei întoarce”…de aceea, ,,adu-ți aminte, omule, că azi sau mâine vei vedea cerurile, îi vei vedea pe îngeri și te vei înfățișa înfricoșătorului scaun al lui Hristos…”

Conștientizarea omului că este muritor și faptul că afirma acest lucru doar cu gura, dar nu și cu inima, face că în el să se nască o credință falsă, înșelătoare, dăunătoare. Prezentul îi dă acestuia o garanție a viitorului. Pentru că lui i se pare foarte lung acest drum al vieții, el nu poate să vadă sfârșitul acestuia, pentru ca el trăiește doar în prezent și îi dă o senzație falsă că va trăi veșnic. Cine reușește însă să iasă din aceasta gândire dăunătoare, și să-și pună înaintea ochilor posibilitatea ca într-o zi va muri, va închide ochii, dar această zi nu îi este cunoscută, atunci va putea să-și îndrepte viața, să lase lăcomia deoparte, nedreptatea și înșelăciunea, o să înceapă să-și iubească vrăjmașii, va face milostenie, și nu s-ar mai gândi atât de mult să-și agonisească aici pe pământ averi, ci va ridică ochii la ceruri și să încerce să câștige Împărăția lui Dumnezeu, nu se va gândi decât la sufletul sau și la Dumnezeu.

Avva Evagrie, sfătuiește într-o apoftegmă zicând: ,,adu-ți aminte totdeauna de ieșirea ta și nu uita de judecata cea veșnică și nu va fi greșeală în sufletul tău”. ,,De sunt morminte cu oase de oameni aproape de locul în care trăiești, mergi adeseori acolo și deschizând mormintele, vezi pe cei ce zac acolo, gândește-te și adu-ți aminte că și tu peste puțină vreme așa vei fi, și aceasta mai ales când te supără gândurile cele spurcate trupești”

Nici un Sf. Părinte nu ne îndeamnă să savarsim această lucrare spirituală doar de dragul unei experiențe ascetice, ci toți ne îndemnă la aceasta pentru ca prin cugetarea la moarte și la judecata putem dobândi alte virtuți care să ne încununeze sufletul, să-l curateasca de patimi, să ne scape de ispite, după cum spune și Gheron Iosif, un trăitor din Sf. Munte Athos: ,,de aceea, fericit este cel care zi și noapte își aduce aminte de moarte și ce pregătește pentru întâlnirea cu ea”.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, aflat în pelerinaj pe la locurile sfinte, în urmă cu aproximativ 120 de ani, a vizitat și Lavra Sf. Sava, care era vestită ca o adevărată cetate duhovnicească a multor sfinți care s-au aflat prin ea, și a găsit foarte multe manuscrise, adevărate valori de viețuire creștină, pe care le-a tradus și le-a publicat spre folosut tuturor și a întregii Ortodoxii. Din toate aceste manuscrise se găsesc toate îndeletnicirile celor care au stat în această lavră, care în toată activitatea lor ascetica au dat și ei mărturie despre importanța și cugetarea la moarte, la judecata și la toate chinurile iadului, aratatnd importanta aceste practici ascetice pentru urcușul duhovnicesc.

La fel și un alt Sf. Părinte a practicat aceasta asceză, cugetare la moarte și judecta, relatandu-o apoi tuturor pentu folosul nostru sufletesc și spiritual: ,,Adu-ți aminte, sărmane omule, de păcatele tale, și de judecata ce va să fie; disprețuiește veacul cel deșert de acum și îngrijește-te de cel viitor;.…adu-ți aminte că în ceasul în care nu te aștepți trebuie să mori și să dai socoteală lui Dumnezeu de toate faptele tale; scrie în inima ta aducerea – aminte de judecată și de focul ghenei, fiindcă această amintire duce la viața veșnică. ,,Când mergeți undeva împreună, luați aminte ca niciodată să nu rămâneți, stând de vorbă, fără frică de Dumnezeu și fără pomenirea dreptei răsplătiri, a Înfricoșatei judecăți și a pedepsei păcătoșilor: încât cuvânt putred să nu iasă din gura voastră”. La fel un alt părinte va îndemna: ,,Când mănânci sau când bei, nu-ți despărți mintea de pomenirea morții și dă slavă lui Dumnezeu pentru toate felurile de bucate.”

De o deosebită importantă este faptul că această amintire a morții, și continuă cugetare la ea, trebuie să depășească limita chiliei, și nu trebuie să fie doar un exerciutiu de meditație, ea trebuie să se extindă în contextul cotidian, și în viața de zi cu zi, și la toate activitățile desfășurate, mintea nu trebuie să hoinărească fără de folos.

O caracteristică importanata a acestui exercițiu ascetic, cugetarea la moarte și la judecată, este legat de faptul că nu este limitat de o anumită oră sau un anumit timp din zi sau loc, deci nu depinde de nici un orar, ci trebuie practicată în permanență chiar și atunci când desfășurăm anumite activități din timpul zilei, la muncă, deci pretutindeni. ,,Un bătrân ședea în Rait și avea acest fel de lucrare: șezând pururea în chilia sa, era îngrijit cu mintea, plecat la pământ și clătinându-și capul, zicea cu suspine: oare ce va fi? Și tăcea puțin. Și iarăși zicea același cuvânt, făcând la fel și lucrând funie de coșniță. Astfel și-a petrecut zilele sale, îngrijindu-se pentru ieșirea din trup”.

Atunci când trândăvia ne ispitește în timp ce cântăm psalmii, Sf. Părinți ne îndeamnă: ,,Culcă-te și scoală-te având în minte pomenirea focului veșnic, și trândăvia nu te va stăpâni niciodată la vremea cântărilor psalmilor”.

E foarte greu să ne gândim la moarte, a cărei finalitate este în viitotr, tot timpul înaintea noastră și nu în urmă, e complicat să cugeți la un eveniment care e în viitor și nu s-a întâmplat, în comparație cu unul din trecut. Tocmai aici stă frumusețea creștinismului și totodată și o particularitate a lui. Pentru un creștin viitorul valorează mai mult decât trecutul său prezentul. Prezentul are importanță numai când stă în legătură cu viitorul veșnic. Ascetul este acela care murind pe pământ, începe să trăiască în ceruri, iar cugetarea la moarte nu este altceva decât cugetarea la viața viitoare, la viața reală.

În cugetarea Sf. Ioan Scărarul, amintirea morții este asemănătoare pâinii care ,,e cea mai de trebuință dintre toate mâncările, așa aducerea aminte de moarte e cea mai de trebuință dintre toate lucrările de curățire de patimi”

Un alt părinte, Filotei Sinaitul, înrudit sufletește cu Sf. Ioan Scărarul și cu Isihie Sinaitul, vorbind de lucrările care curăță mintea și trupul enumera: tăcerea gurii, înfrânarea cu măsură de la băutură și mâncări și amintirea și gândul neîncetat al morții, pe care spune că a văzut-o pentru o clipă și rănindu-se și desfătându-se cu duhul, nu cu privirea de frumusețea ei, a voit să și-o câștige soție pentru toată viața, îndrăgostit fiind de cuviința ei: ,,cât este de smerită, cu câtă bucurie se mâhnește, cât e de gânditoare, câtă frică are de dreapta cercetare viitoare… din ochii ei sensibili obișnuiește să curgă apa vie cea vindecătoare… Pe această fiică a lui Adam, adică pomenirea morții, însetam…pururea să mi-o câștig soție, să dorm cu ea și să vorbesc cu ea și să discut ce se va întâmpla după lepădarea trupului? Dar adeseori nu m-a lăsat blestemata uitare…”.

Isihie Sinaitul este cel care va conferi trezviei, numită și ,,liniștirea inimii (isihia)” un loc central în spiritualitatea filocalică, afirmând că toată viața spirituală se reduce la trezvie sau atenție, metodă durabilă prin care omul se purifică mai întâi de gânduri și cuvinte pătimașe, ca apoi să dobândească cunoștința tainică de Dumnezeu. După acest părinte există mai multe moduri ale dobândirii trezviei și anume: să-ți supraveghezi des fantezia; să ai ,,pururea inima tăcând adânc și liniștită de orice gând; și să ne rugăm”; ,,să chemăm cu smerenie neîncetat pe Domnul Iisus Hristos în ajutor”, căci, ,,toate aceste lucrări iubitule, împiedică gândurile rele ca niște portari”.

Această lucrare, cugetarea la moarte este arătată de Sf. Petru Damaschin ca fiind una din numeroasele virtuți care împodobește sufletul nevoitorului.

La fel Cuviosul Isaia Pusnicul vorbind despre virtute spune: ,,trei sunt lucrurile pe care le câștigă omul cu greutate și care păzesc toate virtuțile: plânsul, plângerea păcatelor sale și ținerea morții în fața ochilor”

Și Sf. Ioan Scărarul amintește de ,,gândul la dragostea lui Dumnezeu, pomenirea lui Dumnezeu, aducerea aminte de Împărăția cerurilor”, printre care ,,aducerea aminte de moarte, de răspuns, de hotărâre, de pedepsire”.

Iar Sf. Petru Damaschin vorbind despre vederile mintale, enumeră și ,,cunoștința lucrurilor înfricoșătoare dinainte de moarte și după moarte”

Același lucru îl subliniază și Părintele Cleopa, că pe lângă frica de Dumnezeu se cade să avem și cugetarea la moarte, însă restrânge aceasta ,,doar la cei noi începători în fapta bună, căci cei ce sunt sporiți, prin darul lui Dumnezeu, dobândesc în locul fricii de moarte, dragostea de Dumnezeu”, aceștia nemaiavând frică de moarte, deoarece dragostea scoate afară frica.(I Ioan 4,18).

Această practică ascetica nu este unitară așa cum pare. Sfinții Părinți vorbesc despre o distincție în practicarea acestui exercițiu ascetic spiritual, în funcție de treapta duhovnicească în care se afla fiecare. Astfel pentru cei începători, frica de Dumnezeu este cea care ne duce la cugetarea la judecata și ne ocrotește de păcat, ne duce la evitarea acestuia, iar cugetarea la moarte nu este altceva decât un mijloc de purificare sufletească. Mulți scriitori duhovnicești vorbesc de o împărțire a acestei frici fata de Dumnezeu, și anume: frica de pedeapsa Lui și frica din iubire, frica de a nu ne lipsi de bunătatea Lui. Prima e a celor începători iar cea de a doua pentru cei progresați. Gândul la moarte și la faptul că după moartea pământească urmează judecata lui Dumnezeu, constituie un ajutor pentru cei începători, deoarece aduce în fața acestora nimicirea lumii acesteia și judecata.

Frica de gheenă la începători îi fac să fugă de păcat. Mai departe Sf. Simion spune că ,,cel ce se va lipi cu toată hotărârea inimii” de frica și de chinurile veșnice, ,,va înainta mai repede (în virtute) și se va înfățișa înaintea feței Împăratului, și îndată ca va privi spre slava Aceluia, i se vor dezlega lanțurile, iar călăul lui sau frica va fugi departe de el, și durerea din inima lui se va întoarce și se va face izvor care izvorăște la vedere neîncetat șiroaie de lacrimi, iar în minte liniște, blândețe și dulceață de negrăit. Ba îi va da și bărbăție și-l va face slobod și neîmpiedicat spre toată ascultarea poruncilor lui Dumnezeu. Acestea sunt cu neputință celor începători, dar le sunt proprii celor ce au ajuns, prin înaintare spre mijloc. Iar celor desăvârșiți, izvorul acesta li se face lumină, inima schimbându–li–se și prefăcându-li-se fără de veste”. Același lucru îl spune și Sf. Simeon Noul Teolog spunând: ,,tuturor celor ce încep să viețuiască după Dumnezeu, le este folositoare frica de Dumnezeu și durerea ce se naște din ea … Căci durerea aceasta naște toată bucuria și lanțul acesta rupe toate lanțurile păcatelor și ale poftelor și călăul acesta nu pricinuiește moarte ci viața veșnică”.

E temerea curată care îi înfricoșează foarte mult, din dragoste (PS 19, 10)”. Acestora de li se întâmplă să cadă de la înălțimea vederii lui Dumnezeu prin pizma vrăjmașului, nu le vine frica specifică stării lor ,,ci îi ia în primire o negură și un întuneric gros de să-l prinzi cu mâna, fiind plini de mândrie, de durere, de amărăciune și de frica cea dintâi a muncilor veșnice”.

Sf. Ioan Scărarul vorbește de un monah ,,care petrecea totdeauna într-o totală lenevie, neângrijindu-se de suflet care îmbolnăvindu-se a fost la un pas de moarte, dar venindu-și iarăși în fire și-a zidit apoi ușa chiliei, rămânând înăuntru 12 ani, fără să mai iasă vreodată la vreo vorbă cu cineva. Numai gusta, nimic altceva, decât pâine cu apă, iar lucrul lui acolo era să stea cu mintea ațintită la cele ce văzuse la ieșire lui, încât și-a schimbat felul de viețuire, fiind pururea în extaz și vărsând lacrimi fierbinți în tăcere. Când ajunse să moară el le spuse celorlalți monahi doar cuvintele: Iertați-mă! Nimenea de va avea pomenirea morții, nu va putea să păcătuiască vreodată”. Această caracteristică este des întâlnită în scrierile filocalice, fiecare Sfânt Părinte evidențiază schimbarea prin care trece fiecare om ce experimentează și gusta din această asceză, și va duce o viață mult mai aspră decât a dus-o până atunci.

Putem observa în asceza răsăriteană că această frică de Dumnezeu este nedespărțita de cugetarea la judecată. Ne îndeamnă astfel toți asceții să cugetăm la judecată pentru a naște în noi frică de Dumnezeu, ca să avem capacitatea de a evita păcatul. Există astfel două feluri de frică: ,,una curată și una nu curată. Astfel frica se naște din așteptarea pedepsei pentru greșeli, având drept pricină a nașterii ei păcatul, întrucât nu e curată, nu va rămâne totdeauna, ci va dispărea împreună cu păcatul. Dar frica curată care stăruie într-una, chiar fără amintirea păcatelor, nu va înceta niciodată, fiindcă este ființială”.

Această lucrare ascetică este recomandată de Sfinții Părinți și de către toți ascecii, pentru că este un izvor de roade și virtuți pentru cei ce și-o însușesc printr-un vast exercițiu spiritual, dar și păzitoare de păcate și ispite pentru cei ce vor să scape de patimi.

Cuviosul Isaia Pustnicul ne argumentează importanta cugetării la moarte și la judecata cât și la chinurile iadului: ,,Adu-ți aminte de Împărăția cerurilor… Gândește-te la gheena, ca să urăști faptele ce te duc la ea. Sculându-te dimineața, în fiecare zi gândește-re că vei da răspuns lui Dumnezeu despre toată fapta și nu vei păcătui față de El și frica lui Dumnezeu va locui în tine… Cercetează-te pe tine aici în fiecare zi ce ai rămas în urmă, și nu te vei înfricoșa în ceasul de nevoie al morții”. ,,Nepăsarea veselă e departe de el, mișcându-și capul cu suspine… De aude cuvinte nu zice despre ele bine sau rău, de sunt bune sau rele… Din genele lui curge apă… De este din părinți de neam bun, se întristează și mai mult de rușinea celor ce-l vor vedea la Scaunul de judecată”.

La fel si: ,,Cel ce crede că va fi o judecată când va ieși din trup, nu poate judeca pe aproapele său pentru nici o faptă, ca unul ce are să dea răspuns lui Dumnezeu pentru toate faptele lui”. ,,Cugetarea la judecata lui Dumnezeu naște frica de ea în suflet, iar călcarea în picioare a conștiinței alungă virtuțile din inimă. Iar frica de Dumnezeu alungă nepăsarea, iar lipsa fricii o întărește”. Cugetarea la moarte ne ajuta să depășim unele păcate: ,,Dacă te războiește lăcomia pântecelui cu pofta mâncărilor plăcute, adu-ți aminte de împuțirea lor, și te vei odihni… Dacă frumusețea trupului atrage inima ta, gândește-te la împuțirea lui, și te vei odihni. Dacă plăcerea femeilor își este foarte dulce, gândește-te la cele ce au murit înainte și unde s-au dus, și te vei odihni”.

Altundeva Cuviosul va îndemna: ,,Ia aminte la tine, amintindu-ți și având înaintea ochilor focul cel veșnic și chinurile veșnice și pe cei osândiți și îndurerați de acolo și socotește-te pe tine mai degrabă ca unul din cei de acolo, decât dintre cei vii”.

În finalul Filocaliei, ca un fir roșu care traversează experienta Cuviosului Isaia, prezintă importanță cugetării la moarte și la judecată pe tot parcursul cărții. Într-o furmulare atentă și cu cuvinte grave el afirmă: ,,Căci cel ce se gândește pururea la moarte și la plânsul veșnic și la viermele cel neadormit și la întunericul cel mai dinafară, la plânsul cel nemângâiat, la scrâșnirea dinților, la rușinea ce va rămâne din fața scaunului înfricoșător al judecății lui Hristos, topește bucuria plăcerii și întoarce toată pofta spre Dumnezeu”.

Isihie Sinaitul adăugă pe lângă virtuțile ce reies din cugetarea morții și ,,sfintele vedenii” spunând: ,,Dacă petreci pururea în inima ta cu cuget smerit cu pomenirea morții, cu învinuirea de sine, cu împotrivire și cu chemarea lui Iisus Hristos, și umbli cu luare aminte în fiecare zi cu aceste arme, pe calea cea strâmtă, dar aducătoare de bucurie și de desfătare a minții, vei ajunge la sfintele vedenii ale Sfinților și ți se vor lumina taine adânci de către Hristos […]”.

Sfinții Varsanufie și Ioan ne îndeamnă: ,,Să ne temem de ziua și de ora aceea prea înfricoșătoare, în care nu vom avea ca apărător nici frate, nici rudenie, nici putere sau stăpânire, nici bogăție și slavă. Acolo va fi singur cu faptele lui”.

Din acest text putem desprinde faptul ca așa cum patimile se înmulțesc reciproc, așa cum o patimă, un păcat duce la apariția și dezvoltarea altuia, așa și virtuțile se dezvolta reciproc, se ajută reciproc, lucrând o virtute se naște o alta și tot așa, toate acestea ajutanad sufletul să ajungă la desăvârșire. Acest lucru îl aplicam și la cugetarea la moarte, care nu lucrează singura ci numai cu ajutorul ascezei, rugăciunii, al smereniei, putem să ajungem la îndeplinirea acestei lucrări. În viața unui om nu este o constantă care definește sufletul acestuia, el trecând prin diferite etape, dar important este că acesta să învețe ce e bun din fiecare și să ajungă spre desăvârșire, să se îmbogățească permanent spiritual. Bogăția sufletului se amplifica proporțional cu urcușul duhovnicesc, ajungând astfel la o armonie a vieții care să ne ajute să ne îndreptăm și să ne înălțăm sufletul spre Dumnezeu.

Acelas lucru îl spune și Filotei Sinaitul: ,,pomenirea limpede a morții cuprinde cu adevărat multe virtuți. Ea naște plânsul, îndeamnă la înfrânarea de la toate, aduce aminte de gheena, e maica rugăciunii și a lacrimilor, păzitoarea inimii, neîmpătimirea de țărână, țâșnire de înțelegere și dreaptă socoteală ale căror roade sunt frica îndoită de Dumnezeu și curățirea gândurilor pătimașe din inimă”. Și tot acest isihast spune: ,,Cel ce-și răscumpără viața sa bine, îndeletnicindu-se cu gândul și cu pomenirea morții și furându-și cu înțelepciune mintea de la patimi, obișnuiește să vadă îndată venirea momelilor drăcești, mai ager decât acela care s-a hotărât să petreacă fără gândul morții… și astfel le aruncă izgonindu-le”.

Pe același fir al tradiției se înscrie și Sf. Petru Damaschin. ,,El arată că monahul trebuie să-și plângă pururea sufletul său mai ales atunci când cugetă la moarte și la chinurile ce așteaptă pe cei păcătoși după moarte. Aceasta, pentru ca sufletul strâmtorat să se predea plânsului spre mângâierea și umilirea sa…”.

Sf. Grigorie Sinaitul arată și el importanta cugetării la moarte și la lucrurile înfricoșătoare de după moarte, afirmand: ,,Fără lucrarea plânsului și viețuirea în el, este cu neputință să rabde cineva arșița liniștirii. Dar cel ce plânge și cugetă la lucrurile înfricoșătoare dinainte de moarte și de după moarte, va avea și răbdare și smerenie, cele două temelii ale liniștirii”.

În același duh și Ilie Ecdicul aduce mărturie despre această lucrare: ,,Nu vei putea să-ți ridici mintea mai sus de trupuri, de bani și de pofta mâncărilor…, de nu o vei întoarce în țara curată a drepților, în care izvorăște amintirea morții și a lui Dumnezeu, căci nimic nu e mai înfricoșător ca gândul morții și nimic mai minunat ca pomenirea lui Dumnezeu. Căci cea dintâi aduce întristare mântuitoare; iar cealaltă dăruiește veselie”.

Sf. Isac Sirul face și el distincția între cugetarea morții ca o însușire firească a rațiunii omului și deplinătatea acestei cugetări ce are ca lucrare vederea duhovnicească, și este darul lui Dumnezeu. Astfel spune: ,,Primul gând care vine în om din iubirea de oameni a lui Dumnezeu și care călăuzește sufletul spre viață, e cel ce se ivește în inimă despre ieșirea din lumea aceasta. Acestui gând îi urmează în chip firesc disprețuirea lumii. Și din el vine în om toată mișcarea cea bună, care-l călăuzește spre viață… De nu stinge omul acest gând…prin împletirea cu cele ale vieții și cu deșertăciunea, ci-l întărește prin liniște și stăruie în el necontenit și se îndeletnicește cu el, acest gând conduce pe om spre vederea adâncă ce nu poate fi tâlcuită. Satana ar da orice ca omul să piardă acest gând că știe că dacă stăruie în acest gând, cugetarea nu mai rămâne la acest pământ al amăgirii". Și continuă Sfântul: ,,dar nu la acel prim gând ce mișcă în noi aducerea aminte de moarte, ca să ne amintim de ea, cugetăm noi, ci la plinătatea lui, care face pe om să nu se mai despartă de pomenirea morții și de cugetarea la ea, ținându-l într-o răpire continuă. Acel prim gând este trupesc, iar cel din urmă este o vedere duhovnicească și nu mai zăbovește în cele privitoare la trup”.

Sfântul evidențiază fapul că dacă Dumnezeu ar fi lăsat în lume chiar și puțin această vedere, ea ar fi putut rămâne fără moștenitori: ,,Și ea s-a dat celor ce se află în treapta de mijloc, celor ce doresc pocăință întru dreptatea inimii”. Iar acest gând, aducerea aminte de moarte ,,este începutul gândurilor vieții care desăvârșește pe om în plinătatea dreptății”. În final Sf. Isac, lauda pe ,,omul care a păzit această sămânță bună când a căzut în sufletul lui și a crescut-o și n-a risipit-o din dine în cele deșarte și în împrăștierea în cele trecătoare”.

În opinia Sfântului Ioan Scărarul, cugetarea la moarte și la judecată, această amintire a morții și a judecății este un dar de la Dumnezeu: ,,Să ne încredințăm că, pe lângă toate bunătățile și aceasta este un dar al lui Dumnezeu. Pentru că altfel, cum se explică faptul că, chiar venind la morminte, unii rămân fără lacrimi și învârtoșați, dar pe de altă parte chiar aflându-se departe de această vedere, de multe ori suntem străpunși la inimă?”

Unii Sfinți Părinți socotesc lacrimile ca un dar de la Dumnezeu, iar cugetarea la moarte și la judecată nu sunt decât unelte care pregătesc terenul pentru primirea acestui dar. Te poți gândi la moarte și fără lacrimi, cu un sentiment de resemnare, de părere de rău, dar încununarea acestuia cunlacrimi evidențiază, denotă un grad înalt de smerenie și de pocăință. Astfel Calist și Ignatie Xanthopol cred că: ,,dacă gândul la cele arătate va produce în timp frângere de inimă și plâns cu lacrimi, stăruie în el până ce acestea vor trece de la sine. Iar dacă nu te-ai învrednicit încă de darul lacrimilor, nevoiește-te și roagă-te cu cuget smerit ca să le agonisești pe acestea”.

Putem observa astfel din tot ce am relatat până aici ca această amintire și cugetare a morții este strâns legată și însoțită de cugetarea la judecată, pe de o parte la toate chinurile iadului, iar pe de altă parte și la toate bucuriile iadului și desfătările acestuia. Astfel toate aveste cugetări îl ferește pe ascet să săvârșească raul și-l îndeamnă să facă binele, să practice virtuțile, și-l pregătește pentru lunga călătorie spre lumea cea veșnică.

În Ortodoxie acest exercițiu ascetic, cugetarea la moarte și la judecată nu o putem asemăna unei proiecții de imaginație. ,,Meditația adevărată înseamnă transgresarea literei și atingerea duhului, adică a realității de sub ori de deasupra ei. Iadul și raiul nu sunt imagini, închipuiri, fantasme. Sunt stări reale, concrete la care călugărul participă efectiv, ca într-o repetiție a morții sale și a călătoriei prin sălașuri nepământești”.

Sf. Petru Damaschin ne îndeamnă: ,,Iar cei ce sunt oameni în lume și așa-ziși monahi, să ne liniștim măcar în parte, ca drepții de odinioară, spre a nu cerceta ticălosul suflet înainte de moarte și a-i pricinui îndreptare sau smerenie, în loc de pierzare desăvârșită, drept aceea și noi, ca și cei din lume, să ne oprim măcar o parte din zi sau din noapte și să vedem ce vom răspunde dreptului judecător în ziua cea înfricoșată a judecății. Și să avem grijă mai ales de aceasta, fiind de trebuință pentru frica osândei veșnice”.

Tot acest Cuvios isihast vorbind despre cele opt vederi mintale ,enumeră printre ele, ca fiind a treea vedere spirituală ,,cunoștința lucrurilor înfricoșate dinainte și după moarte”. Aceste prime trei vederi cuvenindu-se ,,celui ce este făptuitor, ca prin multe și amare lacrimi, să-și poată curăți sufletul său de toate patimile și să primească apoi prin har pe celelalte”. Ajungând apoi să vorbească despre fiecare în parte, se oprește la aceasta, și într-un limbaj simplu și foarte viu, descrie etapele și toate stările sufletești prin care trece cel care experimentează aceasta vedere. Despre această vedere el vorbește în nu mai puțin de zece pagini, făcând un adevărat slalom duhovnicesc, acest slalom regăsindu-se pe tot parcursul lucrării lui. Îl așează pe Cuviosul Petru între stâlpii Sfinților Părinți ai Bisericii, descriind acest lucru cu multe amănunte, și însumează o adevărată teologie, care ar aduna sute de pagini de exegeza pentru a putea să fie explicată și înțeleasă. În continuare ne vom axa totuși doar pe subiectele legate de tema noastră.

În prima parte a prelegerii în capitolul despre ,,vederea morții" descrie cu cuvinte potrivite, tanguierea sufletului pe care o are și etapele acestuia în ceasul morții: ,,vai, ce voi face oare, eu prea ticălosul, în ceasul morții, când dracii vor înconjura ticălosul meu suflet”. După aceasta pocăință sufletul rememorează toate faptele săvârșite în viața aceasta, fie bune fie rele, și se întreabă: ,,unde sunt făgăduințele Botezului , unde este pocăința deplină , unde este blândețea, milostenia, unde înfrânare, unde este răbdarea, rugăciune, grija morții, lacrimile întristării…?”. Apoi rememorând faptele rele savrsite, se gândește apoi la iad și la toate chinurile acestuia și la judecata viitoare în fața Împăratului: ,,vai mie, cum voi răbda mustrarea, mânia înfricoșatului și nepărtinitorului judecător, tânguirea neîncetată, lacrimile nefolositoare … viermele cel nedorit, jocul cel nestins, muncile de tot felul…”. Se gândește apoi la despărțirea de Dumnezeu, pierderea Împărăției, despărțirea de sfinți, intervine rușinea, frica, durerea, chinul conștiinței.

În continuare urmează o impresionantă rememorare și examinare al propriului suflet, văzându-se singur cu faptele sale, cu eternitatea care-i stă acum înainte, cu un tărâm plin de diavoli, cu o mustrare continua de conștiință cere nu-i mai dă pace, dar și cu Împăratul Dumnezeu plin de compasiune și milă, gata să-l primească. După toate mustrările de conștiință și după toate învinuirile pe care i le aduce sufletului, cade cu fața la pământ la picioarele Mântuitorului, și din străfundul inimii începe a se ruga Lui. În continuare ni se descoperă una dintre cele mai frumoase rugăciuni pe care am citit-o eu vre-odata, care în cuvintele ei înglobează tot cosmosul, rostindu-o înaintea lui Dumnezeu: ,,sculându-mă, voi face și eu măcar o cerere cu frică și cu cutremur mult, ca să mă învrednicesc și eu nevrednicul, să fiu robul Tău…”.

În cuprinsul rugăciunii Sfântul Petru spune: ,,De aceea sufletul trebuie să rămână asemenea gânduri, ca și mai mult să se străpungă și să-și dea rodul, adică lacrimile cele după Dumnezeu…Căci toate acestea sunt bune când se fac bine, precum și dimpotrivă. De aceea tot lucrul are trebuință de dreaptă socoteală, ca să se facă bine…”. ,,Așadar, când cineva a ajuns la înțelesuri bune trebuie să ia aminte cu osândire, ca să rămână în el asemenea vederi, ca nu cumva, din lenevie sau lipsă de grijă sau din înălțare, să fie părăsit de har…”.

Sfântul Simion Noul Teolog spune despre cel ce s-a lepădat cu bucurie ,,de lucrurile dinafară și de oameni și de toate cele ale vieții și a uitat de ele, care a sărit peste împătimire ca peste un zid și e ca un străin față de lume și față de toate cele din ea…să-și concretizeze gândul și cugetarea numai la pomenirea morților”.

Omul fiind cuprins de frică de judecată, este unul osândit și încătușat deoarece un astfel de om nu mai reușește să facă nimic omenește, gândindu-se pretutindeni la cinurile și pedeapsa veșnică, frică copleșindu-l nu se mai îngrijește de nimic omenesc ,,aflându-se neîncetat ca un pironit pe lemn și stăpânit fiind de dureri puternice, nu-și poate îndrepta ochii spre fața cuiva și nu face nici un caz de cinstea sau de necinstea de la oameni. Căci socotindu-se vrednic de toată necinstirea și disprețuirea nu-l interesează batjocorile ce vin asupra lui […]”

Unul ca acesta ,,se gândește la judecată și la răsplată și e cu totul stăpânit de acestea, pătruns de o frică negrăită din pricina acestor gânduri și a cugetării la ele”.

Cuviosul Isaia Pusnicul spune că cugetarea la judecată provoaca smerenia: ,,Cel ce gândește la judecata dinaintea Scaunului dumnezeiesc în fața căruia va avea să se înfățișeze, să facă tot ce poate ca să nu greșească gura lui, căci altfel nu va afla răspuns bun în ceasul acela înfricoșător”

În alt loc Cuviosul zice: ,,Vai nouă, că de toată făptuirea vieții pământești și de cuvântul deșert și de gândurile viclene și necurate și de suflet preocupat de ele, vom avea de răspuns judecătorului înfricoșător, dar noi lipsiți de răspunderi în tot timpul vieții noastre, nu ne îngrijim de sufletele noastre”.

Această cugetare la moarte și la judecata lui Dumnezeu, trezește în sufletul celui care se nevoiește, unele frici cu privire la judecată și la starea sufletului său după aceasta, aceasta temere îl determină să plângă și să spună: ,,vai nouă că, atunci când Domnul va face examenul vieții noastre de pe pământ ne va găsi la judecată nedreptățiți …, vai nouă celor ce păcătuim aici, fără teamă, că ne așteaptă acolo focul nestins al ghenei și întunericul cel mai dinafară și viermele neadormit și plânsul și scrâșnirea dinților și rușinea veșnică în fața zidirii de sus și de jos”. ,,Vai nouă, că nu ne gândim la focul acela întunecat și nematerial și la plânsul amar…” ,,Vai mie sufletele, privește și vezi cele prezente, vremelnice și după puțin trecătoare, cu amărăciune și durere; și pe cele ce vor veni, încă și mai grele… Înțelege, suflete din câte bunătăți și nădejdi cazi și câtor chinuri te vei face după puțin timp moștenitor, fără urmaș și nemângâiat”. Acesta nu face prin aceste ganduri, decat sa dea speranta sufletului si sa-l indemne la savarsirea faptelor bune.

Într-un fragment de o deosebită frumusețe, Sfântul Efrem Sirul, descoperă plin de sinceritate și smerenie toate lipsurile, în ceea ce privește cugetarea la moarte și judecată, spunând: ,,plângeți-mă, cei care aveți în minte pe judecătorul și judecata cea de după moarte, pe mine cel care mărturisesc că o pomenesc, dar împotriva ei trăiesc”. Astfel Sfântul Efrem Sirul scoate în evidență faptul că nu doar un simplu gând la moarte și judecata e suficient, ci toată viața noastră orientată spre cugetare spre meditare, trebuie să ne schimbăm modul de viață ca urmare a acestui exercițiu duhovnicesc.

Descoperim că Sfântul Efrem Sirul este un stâlp și model al pocăinței și al cugetării la moarte și la judecata cât și la chinurile iadului, acest lucru îl descoperim pe parcursul scrierilor sale: ,,pentru ce nu te trezești ticălosule? Oare nu știi că lângă ușă este înfricoșata zi a judecății?”. Pentru aceasta Hristoase ,,să nu mă osândești în văpaia ghenei”, un de ,,focul nu se stinge și viermele nu doarme…”, pentru că eu însumi mă osândesc și ,,aștept judecata Ta”.

Mai departe Sfântul se vede înaintea scaunului de judecată în fața lui Dumnezeu: ,,ca înaintea înfricoșatului Tău divan de judecată a faptelor Doamne sunt eu osânditul și fiind mustrat de priveliștea cea îngrozitoare a faptelor mele și văzând dreapta hotărâre rostită de gura Ta, care mă așteaptă, strig e u cu lacrimi: Drept ești, o judecătorule și dreaptă este judecata Ta! Căci întocmai cum mi se cuvine, primesc eu de la Tine!”

Sfântul Efrem Sirul înfricoșat, își cauata nădejdea către Maica Domnului și recunoaște înfricoșătoarea judecată: ,,Și când mă voi duce din timp… alină-mi acea nesuferită suferință a trecerii la Domnul… povățuiește ticălosul meu suflet către veșnicele lăcașuri… și Milostiv să-L văd pe judecătorul. Cu blândețe căutând el către mine. Să mă izbăvesc de văpaia cea veșnică”, căci ,,pe tine preabună mijlocitoare avându-te, fără prihană înaintea judecătorului să stau și de chinurile cele înfricoșătoare să scap”. Și dăruiește-mi Fecioară ,,lacrimi de umilință, curățitoare și aducerea aminte de înfricoșate chinuri…”.

Amintindu-ne acum de textele liturgice din cultul Bisericii, putem să descoperim chiar și aici marele accent și importantă care se pune pe cugetarea la moarte și la judecata lui Dumnezeu. Condacul din Sfânta și Marea Joi evidențiază acest lucru: ,,La ceasul sfârșitului, suflete, gândind și de tăierea smochinului temându-te”… lucrează ,,priveghind și strigând: Să nu rămânem afară din cămara lui Hristos”.

Găsim acest lucru și în canonul de rugăciune către puterile cerești, știind că judecata este înfricoșătoare, neiertătoare, și se cere ajutorul Sfinților: ,,cu cetele Apostolilor, și cu oștile mucenicilor, Înaintemergătorule, propovăduitorule al lui Hristos, roagă pe Iisus Iubitor de oameni, Dumnezeul nostru, ca să aflăm milă în ceasul judecății”.

Cugetarea la moarte și la judecata se face referire și în canonul de rugăciune către îngerul păzitor: ,,Când va vrea să mă judece judecătorul și Dumnezeul meu și să mă osândească pe mine, cel osândit de conștiința mea, mai înainte de judecata aceea, nu mă uita pe mine povățuitorul meu”.

Luând aminte la toate aceste texte care fac referire la Judecata lui Dumnezeu, și la considerarea lui Dumnezeu că ,,Judecător" sau ,,Înfricoșător", ridică o întrebare și anume: Dumnezeu și-a uitat oare atributul Lui de a fi Iubire? Din ce cauză părinții filocalici Îl văd pe Dumnezeu doar că ,,Judecător" și nu ca ,,Iubitor". Aceasta contradicție aparenta între atributele lui Dumnezeu de Judecător și Iubitor, ne este explicată de Părintele Dumitru Stăniloae. Cei păcătoși care nu au gustat din iubirea lui Dumnezeu și de comuniunea cu El, și care merg în iad, socotesc această lipsă ,,ca provenind numai din patimile lor egoiste, când ca provenind neîndurarea Lui. E propriu celor ce sunt scufundați în vreo patimă din care nu por ieși, să caute vina în altcineva, nu în ei, și în ultima analiză, în Dumnezeu, deși din adâncul unui rest de conștiință țâșnesc câteodată și gândul vinovăției lor”. Astfel ca cei ce nu l-au cunoscut pe Hristos, nici Hristos nu I-a cunoscut pe ei, și din această cauză aceștia Îl socotesc pe Dumnezeu ca fiind nemilos, aspru, și nedrept. Reiese că expresia utilizată pentru Hristos numit ca ,,Înfricoșatul judecător”, ,,își are cauza în subiectivitatea noastră vinovată, și nicidecum în vreo calitate a Lui de a împărți nedreptatea.”

Și Canonul Sf. Andrei Criteanul face referințele la numirea lui Hristos ca ,,judecător”, sau ,,înfricoșata judecată”: ,,Când vei ședea judecător ca un milostiv, și vei arăta slava Ta cea înfricoșătoare, Hristoase, O! ce frică va fi atuncea. Cuptorul arzând și toți temându-se de înfricoșătoarea judecată a Ta”. În Canon alături de numirea de ,,judecător”, ni se dezvăluie și alte numiri date Mântuitorului, precum: ,,Unule Îndurate”, ,,Drepte Judecător”, ,,Judecătorul meu”. Ultima numire merită ,,analizată” puțin, deoarece această numire nu vede în Hristos pur și simplu un judecător distant, rece, ci este ,,Judecătorul meu”. Asupra acestei ultime numiri, merită să stăruim puțin asupra ei și să o analizăm puțin, deoarece aceasta numire nu vede în Dumnezeu doar un judecător dur, rece, distant, necruțător, ci este ,,Judecătorul meu". Acest lucru arată o apropiere, o cunoaștere a lui Dumnezeu, o comuniune cu El, arătând o intimitate, o familiaritate, și cu toate că mă va pedepsi, El tot rămâne ,,Judecătorul meu" sau ,,Unul Îndurat", El mă cunoaște pe mine cel mai bine și Lui mă încredințez. Cu toate numirile care i se atribuie lui Dumnezeu, cea mai mare este numirea de ,,Iubitor" (I Ioan 4,8), și calitatea de a judeca în duhul iubirii.

Sfântul Ignatie Briancianinov va aduce și el mărturie cu privire la cugetarea morții și la judecată, afirmând: ,,Pentru un ascet este indispensabilă aducerea aminte de moarte… Ea salvează asceza călugărului împotriva ravagiilor pe care le face părerea de sine, la care poate duce o viață de nevoință și priveghere, când ea nu este ocrotită de aducerea aminte a morții și a judecății lui Dumnezeu”. Apoi îndeamnă: ,,adu-ți aminte mereu de chinurile veșnice care-i așteaptă pe păcătoși…pregustă-le, pentru ca sufletul tău cutremurat de amintirea lor, să se lepede de păcat și să se arunce în fața lui Dumnezeu cu o rugăciune umilită, cerându-i mila[…]”

Această teamă a morții, și a tuturor lucrurilor înspăimântătoare legate de aceasta, trebuie să ne determine la pocăință, să ne pregătească și să ne dea curaj în fața morții, trebuie să ne îndemne la rugăciune. Nu poate fi înțeleasă pocăința fără această teamă a morții.

Cei care nu se tem de moarte și vor să elimine acesta teama și nu o înțeleg, nu fac altceva decât să se îndepărteze de Dumnezeu, să se îndepărteze de la pocăință, și să ajungă la moartea sufletească care este mult mai gravă decât moartea trupească.

Moartea și cugetarea la moarte nu trebuie să-l ia pe nepregătite pe un creștin pentru ca întreaga lui viață nu e altceva decât o pregătire în vederea morții și a vieții veșnice. Toată această cugetarea la moarte trebuie să-l pregătească pe creștin pentru un bun sfârșit, să-l îndemne la pocăință și să-l conștientizeze că trebuie să folosească aceste zile limitate de pe pământ, pentru a face un început bun în lumea veșnică și să dobândească comori în ceruri.

Părintele Stăniloae în dialogurile sale cu Părintele Marc – Antonie, își înfățișează temerile sale cu privire la moarte. După el ,,moartea este doar o trecere, un ,,paște” în sens propriu […]”. La vârsta la care aveau loc aceste dialoguri, moartea era una din preocupările lui și mai ales, cum mărturisește, două lucruri îl preocupă, gândindu-se la perspectiva morții: ,,ce va face soția mea dacă va rămâne fără mine, ce vor face fiica mea și nepotul meu, pentru că am datorii față de ei”. Pe de altă parte ,,văd că puterile mele slăbesc; de ce să trăiesc într-un corp slăbit, care nu mai poate face nimic […]. ,,Mă gândesc apoi la toate păcatele pe care le-am făcut… poate că n-am făcut tot ceea ce trebuia să fac, mai cu seamă din comoditate […]. Iar ceea ce îl neliniștește mai mult e ,,ce voi face în fața lui Dumnezeu, la judecata lui Dumnezeu, când mă voi înfățișa în fața Lui cu răul pe care l-am făcut și cu binele pe care nu l-am făcut pentru ceilalți?… Viața mea a fost o viață de omisiuni, păcate și uneori acest lucru mă îngrozește. Dar îndată ce îmi vine în minte ideea milostivirii lui Dumnezeu”… totul rămâne însă la judecata lui Dumnezeu. De aceea ,,mă apropii cu cutremur de momentul judecății lui Dumnezeu. Poate că moartea însăși nu este un eveniment foarte înspăimântător. Poate că nu vom simți o mare durere în momentul morții; poate că această conștiință că murim e mai rea decât evenimentul morții… Mă preocupă însă foarte mult ce urmează după judecata de Apoi. De aceea, uneori doresc să rămân încă aici pentru a-mi adânci pocăința…”.

Avva Macarie întrebat de un ucenic ce trebuie să facă să ajungă la desăvârșire, acesta îi răspunde: ,,la desăvârșire omul poate ajunge numai dacă are în inima și în trupul său smerenie și dacă își amintește în fiecare zi de moarte”. Astfel ca, amintirea morții este un dintre treptele pe care se sprijină sufletul în drumul către cer.

Gustave Thibon afirma într-un interviu, era de părere că este bine să te gândești la moarte ,,nu e vorba aici de a gândi moarte în mod abstract, ci de a lua o atitudine în fața acestei realități[…]”.

Sfântul Nil Sorski se alătură și el Sfinților Părinți și le împărtășește opiniile despre cugetarea la moarte și la judecată, acest subiect de o mare importanță în Ortodoxie: ,,Cu adevărat, toate în lumea aceasta sunt deșertăciune și nu rămân cu noi după moarte… Că scurtă este calea pe care umblăm, fum viața aceasta, abur, țărână și cenușă! Puțină vreme se arată și degrabă piere, apoi, cu adevărat fără de veste sosește înfricoșata taină a morții, care desparte cu de-a sila sufletul de trup”. ,,Ce vom face atunci…de nu vom fi gata pentru acest amar ceas? Drept aceea, înțelegând scurtimea vieții noastre să ne grijim de ceasul morții…”. Apoi Sfantul Nil își mută gândul și la judecata lui Dumnezeu și rostește acestea: ,,Gândind la înfricoșata Ta judecată, Preabunule, mă cutremur și mă tem de ziua judecății, mustrat fiind de conștiința mea; și foarte mă întristez pentru faptele mele cele viclene și nu mă pricep ce voi răspunde Ție, Împărate, fără de moarte, eu, care așa Te-am mâniat! Cum voi îndrăzni să caut spre Tine, judecătorule cel înfricoșat, eu spurcatul și desfrânatul? Mă rog Ție Doamne al slavei, Bunule și Îndurate Părinte, Fiule Unule născut și Duhule Sfinte, miluiește-mă și mă izbăvește atunci de focul cel nestins și mă învrednicește a sta de-a dreapta Ta, judecătorule Preadrept!”

Și Sfântul Cuviosul Isaia Pusnicul afirma: ,,Vai mie, celui ce am scris acest fel de plângeri dar închis în cele scrise n-am primit nici cea mai mică zare a pocăinței…Vai mie, celui ce îndemn la cele bune dar fac cele rele[…].

Lucru bun este să-ți aduci aminte de moarte și zilele vieții tale se vor sfârși într-un final și că viața aceasta este trecătoare, pentru aceasta ,,scrie în inima Ta pomenirea acestui fapt, adică pomenirea morții și a judecății și ea te va duce în viața veșnică”.

Astfel că trebuie să luăm aminte la toate aceste lucruri și să ne fie nouă pildă de viață și să privim cu nădejde la sfârșitul celor care se nevoiesc. Așa ,,povestesc unii despre un bătrân , care trăgea să moară în Schit și l-au înconjurat frații patul și iertându-l au început să plângă. Iar el închizându-și ochii a râs și iarăși a râs. A râs și a treia oară. Și l-au rugat frații, grăind ce este, părinte că noi plângem și tu te râzi? El le-a răspuns: râdeam pentru că vă temeți toți de moarte și am râs pentru că nu sunteți gata. A treia oară am râs că de la osteneală merg la odihnă. Și îndată adormi bătrânul”.

CONCLUZII

Precum orice studiu, după cum este și normal, și lucrarea de față, ridică multre întrebări.Avem mai multe întrebări care vizează direct și tema noastră și care ni se impune atenției și reflectării noastre, este cea privitoare la moarte și la judecată și la toate evenimentele premergătoare ei: din ce cauză societatea în care trăim, societatea contemporană, nu se mai teme de chinurile cele veșnice din iad? Care este factorul care determină omenirea să se transforme într-un corp indiferent și insensibil la realitățile duhovnicești, în ceea ce privește moartea, și cu atât mai mult moartea veșnică, moartea duhovnicească și chinurile iadului? Deși auzind pretutindeni predicându-se despre realitatea morții, sau citind singuri în diferite cărți, studii sau articole, creștinul rămâne insensibil cu privire la destinul sau după ce va părăsi viața aceasta și va păși în viața viitoare, cea veșnică? El văzând că astăzi trăiește, are cumva garanția și siguranța zilei de mâine, că va trăi și mâine?

Putem clar să observăm că omul are o credință a lui în nemurire, care-i dă oarecum o siguranță efemeră totuși, că deși moartea este în jurul lui, că moartea există, totuși el nu crede că și el va muri, cu toate că vede în jurul lui, la tot pasul, la programele TV, la radio, presa și tot ce înseamnă Mass Media, observă că moartea există și experiază acest adevăr și realitate.

Omul deși vede moartea și o citește pe chipul întregii societăți, o vede prezenta la toate vârstele, răpind chiar și persoane care încă nu și-au început bine viața, copii, tineri, adolescenți, el refuza să creadă că și el are un moment al lui, are și el un ceas în care moartea vă năpusti asupra lui, și se agață cu toate puterile de lumea aceasta terestră și trecătoare încercând să amâne cu toate puterile lui, înfricoșătorul eveniment al întâlnirii cu moartea.

Moartea este prezentă în societate, având locul ei prin care ne reamintește mereu că ea este prezentă și niciodată nu vom știi când ne vom întâlni cu ea, și anume, cimitirile, dar din cauza timpului împuținat nu mai reușim să mergem aici, în acest tărâm al morților, și să ne amintim și să cugetăm la vremelnicia acestei vieți trecătoare de pe acest pământ.

Dacă ar fi să acord un slogan societății și vremurilor în care ne aflăm, ar fi următorul: "Nu vrem să murin!". Deși dacă suntem puțin atenți și raționali, putem să observăm cu ușurință că, acum mai mult ca oricând, există mai multă moarte și mai mulți morți decât au fost vreodată în toată istoria lumii, în acest secol al războaielor, al luptelor între frați, chiar și între frații creștini, acolo unde nu se propovăduiește iubirea aproapelui, în lagărele comuniștilor unde frații se mutilau între ei și semănau numai moarte în jurul lor.

Am ajuns să fim prea obișnuiți cu moartea, iar acum suntem obligați și forțați să o ingurgitam de la toate posturile de televiziune, de la știrile televizate, unde moartea se instalează datorită numeroaselor accidente de tot felul, în special cele rutiere. Următorul lucru îl spun doar că o notă: s-a făcut un studiu și s-a demonstrat faptul că la scară planetară, între anii 1900 și 1964, accidentele de circulație au făcut de 52 de ori mai mulți răniți și de aproape 3 ori mai mulți morți decât războaiele.

Foarte greu ne mai impresionează câte cava, în situația în care s-a vorbit atât de mult despre moarte și despre toate chinurile veșnice.

Se presupune că ar fi trebuit să crească grija noastră față de viață, dar într-un mod ciudat constatăm tocmai reversul acestui lucru, faptul că nu există o prea mare grijă pentru viața noastră, ținând cont de numeroasele accidente rutiere, marea lor majoritate producându-se datorită spiritului competitiv, neatenției și teribilismului excesiv care provoacă adevărate catastrofe, și mai observăm un lucru, și anume că majoritatea morților acestor evenimente nefericite, sunt tinerii, sau unele persoane nevinovate, care se aflau în mod întâmplător la locul nepotrivit. Și cine este de vină pentru aceste nenorociri…mașina că nu a fost atentă și a mers prea repede?

Cu riscul de a mă repeta, după cum am spus și mai sus, vorbindu-se atât de mult despre moarte, ea a început să devină un lucru familiar. Un lucru alarmant fiind însetarea omului după violenta, moartea devenind o acțiune agreabilă în peliculele cinematografice, filmele de acțiune, omul vizionând aceste scene și găsește chiar plăcut și agreabil, chiar foarte captivant, diferitele moduri în care mor acești actori din filme. Toate aceste filme care prezintă moartea în diferitele ei chipuri, naște în om un conflict interior exteriorizat mai apoi în oamenii care-l înconjoară, apărând ulterior conflicte mai ușoare sau mai grele între persoane și mai apoi în întreaga societate.

Oamenii sunt dornici să extirpe răul și moartea din lumea aceasta, dar din nefericire uita cu desăvârșire că răul și moartea nu sunt exterioare lui, ci sunt în el, în interiorul lui, de aici și lupta lui cu forțele dezlănțuite ale naturii, el crezând că din acestea izvorăște răul și moartea în întreaga lume.

Dacă omul nu este ancorat într-o tradiție creștină și spiritualitatea creștină lipsește, oricât ar încerca el, tot exista o teamă imensă și o frică cutremurătoare de moarte. Tradiția și spiritualitatea creștină, are rolul de a trezi în om responsabilitatea lui față de propria lui viață și moarte, căci se poate observa cât de puțin se iubește omul pe sine și cât de puțin mai iubește omul pe aproapele sau, și cât de multă grijă mai are el în ceea ce privește propria lui viață și propriile lui datorii creștine, cu precădere la propriul suflet și trup.

Acest om modern, nu mai are ochii sufletului luminați și deschiși, ci îi are închiși, nereușind să se mai opună morții și mai ales morții sufletești și nu mai reușește să aibă o atitudine cât mai duhovnicească cu privire la moarte și viața.

Doar credinței creștine îi este specific acest proces istoric de secularizare, permițându-i moralei noastre creștine, să fie cât se poate de permisiva, în ceea ce privește influientele profanului. Toată această secularizare, a reușit să-l facă pe om să ajungă să se creadă pe sine autonom în relațiile cu Dumnezeu și cu semenii și cu lumea întreagă, făcându-l pe el un mic dumnezeu, favorizând știința care, spune el, îi acordă mai multe răspunsuri și certitudini, după cum am arătat și în lucrare, din păcate nu-i oferă și antidotul împotriva fricii de moarte și judecată, dând la o parte studiile teologice, discursurile și întreaga viețuire creștină, după cum am spus, în detrimentrul științei.

Răspunsurile la toate întrebările pe care le-am formulat la începutul prezentării, și nu doar la aceste întrebări, ci la multe altele, le putem găsi pe toate inserate în învățătura de credință a Bisericii noastre. Singura datorie care ne revine nouă este să valorificăm, să o reamintim și să o propovăduim.

După cum foarte frumos spun Sfinții Părinți, acea insensibilitate a omului în ce privește problemele propriei morți și propriilor chinuri veșnice, nu o putem numi altfel decât: "nesimțire duhovnicească", după cum spune și Sfântul Ioan Scărarul: "aceasta fiind pas cert spre o moarte spirituală" moarte care este mult mai periculoasă decât orice moartea fizică, și trebuie că omul cuprins de moarte spirituală să se îndrepte și să scape cât mai repede de ea.

Literatura filocalică ne dezvăluie mai multe remedii pentru această patimă, una din cele multe fiind, cugetarea la moarte și la judecată, acest lucru fiind recomandat dar și trăit și încercat de către însuși Sfinții Părinți, lucru arătat și de către părintele Dumitru Stăniloae în comentariile lui, aceste lucrări alături de altele, duc într-un final la trezvia duhovnicească și la mântuirea sufletelor noastre.

Am ales această lucrare cu această temă de spiritualitate, pentru că omul în viața lui are nevoie de certitudini, pe care nu le poate accepta sau primi decât printr-o autorizată experiență a mai multor oameni care au trăit-o înaintea lui, sau ceea ce este surprinzător, a oamenilor apropiați lui, oamenii din jurul lui, fin foarte receptiv la trăirile acestora.

Am transferat acestă emanație duhovnicească în propriul meu suflet și pentru că am pus în practică cele cunoscute, cele știute și cele dobândite, s-a născut certitudinea, care este o temelie pentru multe alte virtuți.

Astfel că este de o nemărginită importanta în Ortodoxie, să trăim cele cunoscute și știute la nivel cognitiv, pentru că altfel vorbind despre cele dumnezeiești le putem ușor transforma într-un discurs scolastic, care nu reușește să miște inima cititorului, și luând exemplul părintelui Dumitru Stăniloae, am trecut prin filtrul inimii, al minții și al propriei mele experiențe, adevărurile și informațiile dobândite pe parcursul redactării acestei lucrări.

Știm cu toții că nimeni nu va scăpa de moarte, și toți vom trece prin această realitate a morții, fiecare în parte. Acesta fiind un alt motiv pentru care am ales această temă, dorind să fie o călăuză spre cealaltă viață, viața veșnică, viața cea plenară, a propriului meu suflet și poate cu ajutorul lui Dumnezeu și pentru sufletele altora, călăuzitori mei fiindu-mi însuși Sfinții Părinți, prin vorbele duhovnicești, rândurile pline de tâlc și duhovnicie pe care le am citit, sfaturile, experiența lor și trăirile lor spirituale.

Trebuie să observăm, să prețuim și să valorificăm singura metodă utilă de conservare a umanității, aceasta fiind, Sfânta Tradiție, cum o numesc marii teologi: acea "noutate veche", astfel că scrierilor Sfinților Părinți sunt cele care descoperă cu adevărat dreapta menire a omului pe acest pământ, arătându-ne și metodele prin care scăpăm de patimi, săvârșind lucrările duhovnicești prin care noi oamenii putem dobândii Împărăția lui Dumnezeu și viața veșnică.

Suntem datori să ne întoarcem la propriile noastre tradiții, chiar dacă or să existe voci care or să spună că suntem tradiționaliști sau învechiți, și că transformăm Ortodoxia într-o lozincă istorică, trebuie să aplimam vieții noastre principiile vechi de sute de ani, chiar dacă zi nu mai sunt la modă și sunt considerată demodate, așa învechite cum sunt ele arăta adevărata spiritualitate și adevăratul duh pe care trebuie să-l urmăm, ele sunt singurele care dau mărturie despre dreapta trăire creștină în acest spațiu concret și istoric, și să avem credință și certitudinea că ele reprezintă cu adevărat acele "noutăți vechi" care sunt valabile în orice epocă, în orice timp și spațiu.