Moartea Ca Stare. Ce Sunt Moartea Si Sufletul
CUPRINS
INTRODUCERE
Capitolul I. Moartea ca stare. Ce sunt moartea și sufletul
1.1 Noțiunea
1.2 Cauza morții
1.3 Universalitatea morții rezultă din universalitatea păcatului
1.4 Însemnătatea morții
1.5 Sufletul după moarte. Câteva argumente ale constiintei și nemuririi lui
Capitolul II. Judecata particulară
2.1 Realitatea și necesitatea judecății particulare. Metoda de judecare a sufletului.
Fericirea sau nefericirea sufletului
2.2 Judecata particulară semn al dreptății absolute a Lui Dumnezeu. Diferențe interconfesinale
2.3 Autorul judecății particulare
2.4 Criteriul și scopul judecății particulare
2.5 Martorii, acuzatorii si apărătorii sufletului la judecata particulară
2.6 Starea sufletului după judecata particulară. Diferența dintre starea sufletului după judecata particulară și cea finală
Capitolul III. Vămile văzduhului. Existența duhurilor
3.1 Ce sunt vămile văzduhului și cum le înțelegem
3.2 Argumente patristice privind vămile văzduhului
3.3 Câteva mărturii ale sfinților despre vămile văzduhului
3.4 Învățătura Sfântului Teofan Zăvorâtul despre vămile văzduhului
3.5 Învățătura Sfântului Ignatie Briancianinov privind vămile văzduhului
Capitolul IV. Raiul și iadul
4.1 Raiul și iadul, locuri sau stări
4.2 Realitatea, veșnicia, pedepsele iadului și stadiile lui
4.3 Cine va merge în iad
4.4 Cum vor fi suferințele celor din iad și în ce vor consta ele
4.5 Cea de a treia stare de după moarte, în concepția Bisericii Romano-Catolice. Purgatoriul
Capitolul V. Moaștele sfinților, semn al legăturii veșnice dintre trup și suflet
5.1 Înțelesul moaștelor în Biserica Primară, în Biserica grecească și în Biserica Rusă
5.2 Sufletul își recunoaște trupul chiar după nimicirea acestuia
5.3 Legătura sufletului cu trupul stăruie și după moarte
Capitolul VI. Experiențe „în afara trupului” (înainte sau după moarte), sau o „altă lume” în care sălășluiesc sufletele. Exemple
Capitolul VII. Câteva temeiuri dogmatice ale rugăciunilor pentru cei morți
7.1 Introducere
7.2 Rostul sau rolul iubirii și a credinței celor vii pentru cei morți
7.3 Temeiuri scripturistice vechi și noutestamentare, privind rolul rugăciunilor pentru cei morți
7.4 Rugăciunile pentru cei morți în Tradiția Apostolică
7.5 Rugăciunile pentru cei morți în învățătura Sfinților Părinți
7.6 Cultul morților în Biserică și eficacitatea rugăciunilor pentru cei morți în fața milei și a
dreptății Lui Dumnezeu
Capitolul VIII. Condiția omului între învierea sa și Judecata Universală
8.1 “Omul nou”, după învățătura Sfintei Scripturi
8.2 Învățătura Părinților Bisericii privind omul înviat
8.3 Necesitatea învierii trupurilor și natura trupurilor înviate
8.4 Învierea oamenilor după învățătura Sfântului Apostol Pavel
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Introducere
Având în vedere, că specializarea masteratului studiat este consilierea pastorală, considerăm că omul în fața morți, în fața iminentei plecări din această lume spre cea spirituală, are nevoie de consiliere pastorală, de sfătuire calificată, pentru a i se deschide ochii, mai mult sau mai puțin, că pe lângă această stare materială în care ne aflăm pe pământ, mai există o altă stare pur spirituală în care omul trăiește veșnic. Și dacă suntem cinstiți, considerăm că orice om oricât ar fi el de îmbunătățit, are nevoie de cel puțin o vorbă bună calificată în acest sens. Pentru că nu există om pe pământ căruia să îi fie indiferent ceasul morții. Chiar și Iisus Hristos a avut ezitări în fața morții, om fiind. Dacă omul nu are nevoie de consiliere pastorală în multe domenii (avort, divorț, etc), știm foate bine că de realitatea morții omul nu poate să fugă, nu poate nimeni păcăli moartea, deci tot omul are nevoie consiliere în acest sens la un moment dat. De aceea am ales această temă.
Tema este una foarte largă, în sensul că de la moarte până la judecata finală sunt mai multe stadii prin care trece sufletul, dar ți trupul, însă am arătat, argumentat, scripturistic și patristic, etapele parcurse de suflet dar și de către trup până la judecata finală.
Exista multă informație privind viața de după moarte, însă multe dintre cărțile care prezintă această temă, nu prezintă fidel adevărul scripturistic sau patristic, al Bisericii, pentru că au început să scrie despre viața de dincolo de mormânt, nu doar cei acreditați, calificați, ci și mulți scriitori laici care privesc moartea printr-o altă optică decât cea ortodoxă. Există însă multe cărți care prezintă viața de după moarte doar ditr-un unghi, neglijând anumite aspecte.
În această lucrare de dizertație am încercat să adun cât mai multe informații despre ceea ce este dincolo de mormânt, dar în același timp nu am neglijat nici ceea ce rămâne aici pe pământ și anume, trupul omului. Am folosit o bibliografie bogată, actuală, menținându-mă pe linia Bisericii, fără adaosuri sau din contră, fără renunțări la anumite aspecte ale vieții dintre moarte și judecata finală.
Lucrarea are un număr de opt capitole, precedate de cuprins și de această introducere, în care am analizat toate aspectele, cel puțin cunoscute, ale vieții de după moarte și până la judecata finală. După cele opt capitole am exprimat câteva concluzii privind lucrarea, rezultatele obținute, aspectele originale.
Primul capitol se numește Moartea ca stare. Ce sunt moartea si sufletul? și conține cinci subpuncte. În el am tratat moartea în sine, dar și starea de conștiență a sufletului despărțit de trup, am exprimat noțiunea de moarte, care este cauza și însemnătatea morți, dar am vorbit și despre starea perfect conștientă a sufletului de după moartea trupului. Am arătat că pe lângă moartea fizică mai există și alte tipuri de moarte, care sunt însă opționale, pe care putem să le evităm. Murim toți fizic pentru că suntem din rădăcina aceleiași perechi de oameni, care datorită păcatului lor, au fost pedepsiți de către Dumnezeu cu moarte, iar această moarte se transmite la toți în mod ereditar am putea spune. Însă chiar dacă omul moare din punct de vedere fizic, putem afirma că de fapt omul trăiește, sau cel puțin o parte a lui trăiește, iar aceasta parte a omului se numește suflet.
Capitolul al doilea se numește Judecata particulară, și tratează această realitate pe care o expunem aici. Pentru că Dumnezeu este drept, iar în viața aceasta observăm că nedreptatea și anormalitatea biruie de multe ori, trebuie să existe un moment în care Dumnezeu își arate dreptatea absolută. Această dreptate se manifestă clar după moartea omului, la judecata particulară, judecată căreia se supun toți oamenii fără excepție. Binențeles că autorul acestei judecăți este Iisus Hristos, iar criteriile după care se va face această judecată sunt cele ale iubirii, dreptătii, adevărului.
Capitolul al treilea, intitulat Vămile văzduhului. Existenta duhurilor, este împărțit în cinci subpuncte, în care am tratat vămile văzduhului. Înainte de a ajunge în Rai sau în iad, sufletul omului trece prin vămile văzduhului. Am adus argumente în acest sens dar și câteva mărturii ale sfinților privind aceste vămi. Teofan Zăvoratul și Sfântul Ignatie Briancioninov sunt citați în această lucrare, argumentând clar că după moartea trupească a omului, sufletul acestuia trece prin câteva vămi, unde sunt cercetate faptele omului. La aceste vămi stau îngerii care apără sufletul de acuzațiile demonilor care vor să acapareze sufletul. Deci vămile văzduhului sunt o realitate.
Capitolul al patrulea se numește simplu, Raiul și iadul. Are cinci subcapitole și exprimă realitatea raiului și a iadului. Am constatat că omul este pe lângă acest trup muritor și suflet, iar acest suflet își începe o altă existență imediat după plecarea acestuia din trup. În cealaltă lume sufletul este tras la răspundere pentru toate faptele săvârșite pe acest pământ. Chiar dacă omul a păcătuit și în trup, observăm că sufletul trage ponoasele păcatelor trupului, dar și ale sufletului. În lumea cealaltă îl asteptă pe suflet două stări, una de fericire numită Rai și una de nefericire numită iad. Aceste stări sunt permanente, veșnice, fără de sfârsit. În Rai vor merge cei ce au făcut fapte bune, s-au apropiat de Dumnezeu și de semeni prin iubire, această stare fiind una plină de fericire. În iad însă cei ce vor ajunge acolo vor trăi o permanentă stare de tristețe, nefericire, această stare fiind greu de descris în cuvinte. Atât Raiul cât și iadul au mai multe grade de fericire sau de nefericire, aceste stări fiind trăite de fiecare suflet, în funcție de starea morală sau imorală în care au trăit pe pământ.
Am arătat că pe lângă Rai și iad, în concepția Bisericii Romano-Catolice, există o a treia stare numită de aceștia purgatoriu. Acest loc sau această stare, este tranzitorie, în sensul că unii care nu au păcate foarte mari după ce petrec acolo o perioadă, în care se curățesc de păcate, vor ajunge în Rai. Însă această învățătură este străină de Sfânta Scriptură dar și de Sfânta Traditie, este de fapt o inovație.
Capitolul al cincilea se numește Moaștele sfinților, semn al legăturii veșnice dintre trup și suflet și conține trei subcapitole. Am analizat aici realitatea moaștelor sfinților, care sunt un semn al legăturii veșnice dintre trup și suflet. Omul chiar mort din punct de vedere trupesc este în legătură cu Dumnezeu, dar și în legătură cu sufletul său, de aceea moaștele arată foarte clar nemurirea omului și legătura lui permanentă cu Dumnezeu.
Capitolul al șaselea se numește Experiențe „în afara trupului” (înainte sau după moarte), sau o „altă lume” în care sălășluiesc sufletele. Exemple, iar în el prezentăm trei exemple de sfinți care au fost în afară de propriul lor trup, trăind în duh.
În capitolul al șaptelea am adus câteva temeiuri dogmatice ale rugăciunilor pentru cei morți, acesta fiind de altfel și titlul capitolului. Pentru că nu toți oamenii au avut o legătură sănătoasă cu Dumnezeu pe acest pământ, multe suflete se pierd în iad. Aceste suflete au șansa să scape de acolo datorită rugăciunilor celor de pe pământ. Necesitatea rugăciunilor pentru morți se întemeiază pe învățătura de credința a Bisericii Ortodoxe adică pe legătură dintre cei morți și cei vii, sprijinite pe învățătura despre judecata particulară.
În Sfânta Scriptură avem suficiențe mărturii care probează necesitatea rugăciunilor pentru morți, iar la Sfinții Părinți, deci dovezile din Sfânta Tradiția, vin de asemenea să ateste pe de o parte că rugăciunile pentru morți au existat de la început în Biserică creștină și pe de altă parte că în Biserică li s-a dat de timpuriu însemnătatea cuvenită lor.
Rugăciunile pentru morți sunt făcute de Biserică în temeiul comuniunii dintre cei vii și cei adormiți în credința că mădulare ale aceleiași Biserici. Mortarul acestei legături îl formează dragostea dintre membrii acestei Biserici vii sau mutați, din cele trecătoare.
Sufletul după moarte fiind într-o stare provizorie datorită caracterului nedefinitiv al judecății particulare, la care este supus îndată după săvârșirea din viață, își găsește în aceste rugăciuni elementul principal de schimbare, dacă n-a făcut păcate prea grele și s-a căit pentru ele cât au fost în viață.
Biserica face rugăciuni pentru toți morții. Aceste rugăciuni ajută celor păcătoși, morți în credință, care au plecat dincolo pocăiți, dar n-au adus roade de pocăința pentru care să fie salvați din iad. Pentru cei care au plecat nepregătiți rugăciunile Bisericii pot aduce o oarecare ușurare. Cei ce sunt scoți din iad până la Judecată universală, datorese această nu căinței lor, care nu mai este posibilă, odată ce au trecut din această viață, ci rugăciunilor pe care le face necontenit Biserică pentru ei. Așadar, nu se izbăvesc decât prin aceste rugăciuni, iar dacă e vorba de o schimbare ontologică a sufletului prin aceste rugăciuni, ea este data de Dumnezeu prin milă Lui, așa cum se întâmplă în toată viață harică a Bisericii.
Capitolul al optulea se numește Condiția omului între învierea sa și judecae sunt un semn al legăturii veșnice dintre trup și suflet. Omul chiar mort din punct de vedere trupesc este în legătură cu Dumnezeu, dar și în legătură cu sufletul său, de aceea moaștele arată foarte clar nemurirea omului și legătura lui permanentă cu Dumnezeu.
Capitolul al șaselea se numește Experiențe „în afara trupului” (înainte sau după moarte), sau o „altă lume” în care sălășluiesc sufletele. Exemple, iar în el prezentăm trei exemple de sfinți care au fost în afară de propriul lor trup, trăind în duh.
În capitolul al șaptelea am adus câteva temeiuri dogmatice ale rugăciunilor pentru cei morți, acesta fiind de altfel și titlul capitolului. Pentru că nu toți oamenii au avut o legătură sănătoasă cu Dumnezeu pe acest pământ, multe suflete se pierd în iad. Aceste suflete au șansa să scape de acolo datorită rugăciunilor celor de pe pământ. Necesitatea rugăciunilor pentru morți se întemeiază pe învățătura de credința a Bisericii Ortodoxe adică pe legătură dintre cei morți și cei vii, sprijinite pe învățătura despre judecata particulară.
În Sfânta Scriptură avem suficiențe mărturii care probează necesitatea rugăciunilor pentru morți, iar la Sfinții Părinți, deci dovezile din Sfânta Tradiția, vin de asemenea să ateste pe de o parte că rugăciunile pentru morți au existat de la început în Biserică creștină și pe de altă parte că în Biserică li s-a dat de timpuriu însemnătatea cuvenită lor.
Rugăciunile pentru morți sunt făcute de Biserică în temeiul comuniunii dintre cei vii și cei adormiți în credința că mădulare ale aceleiași Biserici. Mortarul acestei legături îl formează dragostea dintre membrii acestei Biserici vii sau mutați, din cele trecătoare.
Sufletul după moarte fiind într-o stare provizorie datorită caracterului nedefinitiv al judecății particulare, la care este supus îndată după săvârșirea din viață, își găsește în aceste rugăciuni elementul principal de schimbare, dacă n-a făcut păcate prea grele și s-a căit pentru ele cât au fost în viață.
Biserica face rugăciuni pentru toți morții. Aceste rugăciuni ajută celor păcătoși, morți în credință, care au plecat dincolo pocăiți, dar n-au adus roade de pocăința pentru care să fie salvați din iad. Pentru cei care au plecat nepregătiți rugăciunile Bisericii pot aduce o oarecare ușurare. Cei ce sunt scoți din iad până la Judecată universală, datorese această nu căinței lor, care nu mai este posibilă, odată ce au trecut din această viață, ci rugăciunilor pe care le face necontenit Biserică pentru ei. Așadar, nu se izbăvesc decât prin aceste rugăciuni, iar dacă e vorba de o schimbare ontologică a sufletului prin aceste rugăciuni, ea este data de Dumnezeu prin milă Lui, așa cum se întâmplă în toată viață harică a Bisericii.
Capitolul al optulea se numește Condiția omului între învierea sa și judecata universală și are patru subpuncte. Trupul rămas pe pământ, pentru că a fost împreuna slujitor al Lui Dumnezeu pe pământ, sau împreună lucrător al păcatului, înainte de Judecata Universală va învia pentru a-și primi plata sau răsplata pentru cele făcute în timpul vieții. Nici nu putea să fie altfel, pentru că omul întreg așa cum am mai spus, înseamnă trup și suflet. Însă acest trup nu va fi ca cel de pe pământ, muritor, aplecat spre cele materiale, ci va fi unul transfigurat, în sensul că nu va fi supus materiei. Între trupurile celor drepți și trupurile celor păcătoși însă va fi o diferență în sensul că trupurile drepților vor fi luminoase, pline de slavă, iar cele ale păcătoșilor vor fi opacizate, acoperite de păcătoșenie. Atât trupurile drepților cât și trupurile păcătoșilor vor merge spre o viață veșnică fericită sau nefericită.
Capitolul 1
Moartea ca stare. Ce sunt moartea și sufletul ?
1.1 Noțiunea
a) Moartea fizică sau trupească – este despărțirea sufletului de trup, sufletul întoarcându-se la Dumnezeu, “iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat”(Ecclesiastul 12, 7), spre a fi judecat, iar trupul se întoarce în pământul din care a fost luat “căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19). Se mai numește despărțire de trup, după Sfântului Apostol Pavel, care spune: “doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu Hristos”( Filipeni 1,23), sau desfacerea locuinței pământești, “căci știm că dacă acest cort, locuința noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de de mână, veșnică, în ceruri” (2 Corinteni) 5, 1), lepădarea cortului, “fiindcă știu că degrabă voi lepăda cortul acesta, precum mi-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos” ( 2 Petru 1, 14), somn și adormire sau a-și da duhul. Moartea fizică limitează păcatul.
b) Moartea spirituală, a sufletului – este despărțirea omului de Dumnezeu, încetarea vieții sufletești din om. Această realitate o observăm în versetele următoare: “Păcatul, odată săvârșit, aduce moarte”( Iacov 1, 15) sau “oricine urăște pe fratele său este ucigaș de oameni și știți că orice ucigaș de oameni nu are viață veșnică” (1 Ioan 3, 15). Ea devine stare de fapt numai după moartea fizică, dacă omul nu înviază sufletește prin pocăință.
c) Moartea veșnică sau moartea cea de-a doua- despre aceasta stare se vorbește în Apocalipsă, capitolul 20, ea fiind despărțirea definitivă de Dumnezeu și condamnarea la chinurile cele veșnice ale iadului.
Practic putem spune că omul odată, zămislit, născut, este destinat la veșnicie. Omul ajuns să fie conștient de sine, rămâne în această stare de cunoaștere de sine, dar și de cunoaștere a ceea ce îl înconjoara, veșnic. Omul moare trupește dar acest moment este o secundă, sufletul rămânând treaz în ceasul morții trupești. Moartea omului de fapt este inexistentă.
1.2 Cauza morții
“Iar din pomul cunoștinței binelui și al răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit!”( Facere 2, 17), sau “plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Din aceste versete observăm caracterul de pedeapsă al morții. Primii oameni, Adam și Eva, aveau posibilitatea de a fi nemuritori dacă ascultau de Dumnezeu, dar și posibilitatea de a fi muritori, dacă nu ascultau de Dumnezeu. Tot în acest sens vorbește și Sfântul Ambrozie: ”Cauza morții a fost neascultarea. Deci omul însuși este vina morții sale și nu trebuie să o impute lui Dumnezeu”. Moartea nu are o realitate ontologică. Ea este îndepărtarea, prin păcatul neascultării, de Dumnezeu, Izvorul vieții.
1.3 Universalitatea morții rezultă din universalitatea păcatului
Universalitatea morții este clar exprimată de Sfântul Apostol Pavel când spune: “Precum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el” (Romani 5, 12). După Tertulian, moartea lui Enoh și a lui Ilie este doar amânată, ei urmând să moară în lupta împotriva lui Antihrist. Despre oamenii care vor fi în viață la a doua venire a Domnului, Sfantul Apostol Pavel spune: “Iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba” (1 Corinteni 15, 51,52). Puterea morții va fi înfrântă la sfârșitul veacurilor: “vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit este moartea” (1 Corinteni 15, 26). Mântuitorul Iisus Hristos, prin Învierea Sa din morti, a învins pentru totdeauna moartea în trupul Său, lucru care se va întâmpla în mod similar cu toți oamenii la învierea universală.
1.4 Însemnătatea morții
Are o însemnătate capitală pentru om, pentru că prin moarte încetează orice activitate a omului de a progresa în virtute sau de a cădea în păcate, de aceea trebuie să ne îngrijim de mântuirea noastră cât timp suntem în viață, căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze (Ioan 9). Sf. Ioan Gură de Aur afirmă că aici e timpul pocăinței, dincolo al judecății, iar Sf. Ioan Damaschin compară moartea cu căderea îngerilor, în sensul că nici păcătoșii, asemenea îngerilor căzuți, nu se mai pot pocăi după moarte.
1.5 Sufletul după moarte. Câteva argumente ale conștiinței și nemuririi lui
Biserica Ortodoxă prin sfintele sale slujbe, prin lucrările marilor ei părinți, prin tratatele ascetice și prin viețile sfinților a învățat foarte clar că sufletul este lucrător și conștient după moarte. În acest sens aducem câteva argumente:
a) Sfântul Ambrozie, spune că sufletul este „mai lucrător” când este eliberat din trup după moarte.
b) Avva Dorotei, afirmă că sufletul „își aduce aminte de toate la ieșirea din acest trup mai limpede și mai deslușit, odată ce este scăpat din deșertăciunea trupului”.
c) Sfântul Ioan Casian spune că sufletul „se face mai viu” după moarte. Și se mai pot afla afirmații asemănătoare la mulți părinți.
Conform celor trei sfinți enumerați mai sus trupul este oarecum inferior sufletului, ca un spațiu care reduce puterile sufletului. Practic, sufletul nu se poate manifesta la fel de clar, de eficient în trup. Este clar pentru oricine vrea să înțeleagă, că sufletul este superior trupului prin faptul că este nemuritor, acest argument fiind de ajuns, însă trebuie în același timp să recunoaștem că sufletul fără trup nu este om întreg, nu s-ar putea manifesta, nu s-ar putea sfinți. Sufletul apare o dată cu trupul, diferența dintre trup și suflet fiind aceea că apar deodată, dar trupul moare, pe când sufletul își continuă trăirea, mai intens decât în trup. Ca și cum cineva dorește să se scufunde în mare la o adâncime de 100 de metri. Nici un om nu poate rezista la așa adâncime fără un costum special de scafandru. Deci putem spune că omul este creierul acelei scufundări, dar, fără protecție, fără costumul de scafandru oricât ar fi el de specialist în acest sens nu poate face nimic. La fel și sufletul, pentru a-și pune în practică puterile, chipul lui Dumnezeu (de care nici trupul nu este străin), trebuie să fie în acest costum, acest trup fără de care nu poate face nimic. Nici măcar nu există. Costumul și omul apar deodată.
Toată evlavia și practica ortodoxă a rugăciunii pentru morți presupune, de bună seamă, faptul că sufletele sunt conștiente în lumea cealaltă și că soarta lor se poate schimba. Chemarea sfinților în rugăciune și răspunsul sfinților la această rugăciune este de neconceput fără lucrarea conștientă a sfinților din cer. Literatura ortodoxă bogată despre lucrările sfinților după moarte nu poate fi aruncată pur și simplu și socotită fabulă. Legătura vie a sfinților, cu Biserica pământească, cu membrii ei, credincioșii, se cunoaște în cucernicia și experiența creștinilor ortodocși și nu are nevoie să fie definită cu precizie, dar ca să credem, sa considerăm, că această lipsă a unei definiții precise este o îndreptățire pentru teoria că sufletele, chiar și cele ale sfinților, se află într-o stare de „odihnă” care împiedică orice legătură cu oamenii de pe pământ, nu este de origine ortodoxă sub nicio formă. In acest sens arătăm câteva argumente clare:
1. Pogorârea lui Hristos Cel mort, în iad. „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul, și pe Scaun ai fost Hristoase, cu Tatăl și cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins” (Troparul Ceasurilor Paștilor, care se citește ca una dintre rugăciunile de taină de după Heruvic la Sfânta Liturghie). Cei dintâi creștini știau fără nicio îndoială, că Hristos, pe când „dormea” în mormânt (așa cum spunem în Exapostilarionul Paștilor, Condacul din Sfânta și Marea Sâmbătă, etc.), S-a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare, în iad) (I Petru 3, 19).
2. Predania Bisericii este de asemenea foarte puternică fiindcă, chiar înainte de aceasta, „Drept aceea, pentru adevăr nevoindu-te, bucurându-te, bine ai vestit și celor din iad pe Dumnezeu, Cel ce s-a arătat în trup”, după cum spune troparul pentru pomenirea Tăierii cinstitului cap al Sfântului Ioan Botezătorul.
3. Ceea ce au văzut cei trei ucenici pe Muntele Schimbării la față, când l-au văzut pe Moise, dacă nu era sufletul lui, care s-a arătat în chip „văzut” (Matei 17, 3)? Într-adevăr, această lucrare întărește șovăiala Sfântului Pavel neștiind dacă vedenia cerului pe care a avut-o, s-a petrecut pe când era „în” trup ori „în afara” trupului, căci Ilie este în cer „în” trup, căci nu murise niciodată, în vreme ce Moise se află acolo „în afara trupului”, trupul său aflându-se în mormânt, dar amândoi s-au arătat la Schimbarea la Față a Lui Hristos.
Capitolul 2
Judecata particulară
2.1 Realitatea și necesitatea judecății particulare. Metoda de judecare a sufletului. Fericirea sau nefericirea sufletului
Toate cele trei mari confesiuni creștine învață, în general, că fiecare suflet după moarte, fiind nemuritor, se supune îndată unei judecată divine în urma căreia este trimis la fericire sau la chinuri. Având în vedere că Dumnezeu este drept, trebuie să existe și răsplata pentru cei ce s-au pregătit pentru El, și-au sfințit viața (martirii, mucenicii și toți oamenii care au trăit o viață morală, sfântă), iar această răsplată vine imediat după timpul vieții pământești. Nu putem concepe ca după moartea omului să existe un spațiu “mort” în care sufletul omului să stea în așteptare nefiind nici cu Dumnezeu și nici fără El. Nu există așa ceva, nu poate să existe. Bineînțeles există și opusul, adică oamenii care s-au depărtat de Dumnezeu prin faptele lor. La fel și ei își iau plata, iar această plată este nefericirea, tristețea. Realitatea judecății particulare o vedem foarte clar în pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Și unul și altul trăiesc după moartea trupească o viață conștientă, reală, în care memoria se păstrează intactă, fiecare din cei doi trăind în continuare, unul fericit iar altul nefericit și părăsit.
Cum se face această judecată? Putem spune că judecata particulară este un fel de recapitulare conștientă a întregii vieți, prin care fiecare conștientizează starea de fericire sau de nefericire în care va ajunge. Acestei învățături i se opune teoria despre o evoluție fără sfârșit a sufletului după moarte care duce la doctrina metempsihozei sau reîncarnării și teoria universalismului, conform căreia toate sufletele vor ajunge la fericire. Despre judecata particulară trebuie să precizăm, că nu este un eveniment de condamnare și excludere absolută. Este momentul de a discerne în toată libertatea conștiinței ceea ce este constructiv pozitiv, de ceea ce este distructiv, negativ în viața necredinciosului. De aceea și efectul ei nu este la fel pentru toți. Fiecare poartă sarcina sa, deci are o responsabilitate personală, singulară. Ceea ce fiecare a agonisit în această viață, fie bine, fie rău, se manifestă imediat pentru că suntem marcați de faptele noastre pentru eternitate. Cei care nu vor putea ieși din iad până la judecata universală nu vor mai putea ieși în veci din iad. În această stare lipsa de comuniune, singurătatea în care ești ținut de fețele dușmănoase și urâte ale celorlalți va fi concretizarea păcatelor săvârșite pe pământ, păcate care au îndepărtat iubirea și puterea ei de manifestare. Și cel ce nu a știut să ofere dragoste și comuniune de la începutul existenței sale generale este de crezut că o va face în viața iubitoare. Sfântul Isaac Sirul spune: “Dumnezeu nu i se poate face evident ca o persoană iubitoare celui ce nu vrea să-L primească în această calitate. Numai celui ce-L dorește pentru iubirea Lui, I se arată ca iubire. Iadul este o pedeapsă a iubirii”. Dumnezeu își manifestă iubirea oferind eternă existență celor din iad. Cei din iad sunt în felul lor și o mărturie a unei valori ce le-o acordă Dumnezeu care-i ține, oarecum, și pe ei într-o anumită legătură cu Sine.
Fericirea sau nefericirea sau mai bine spus gradele celor două stări pot fi modificate atât în sus cât și în jos, adică putem avansa într-un grad mai înalt de fericire, dar putem merge și în jos, spre un grad inferior de fericire la care aducem câteva argumente, unul scrispturistic și unul patristic: “În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt”(Ioan 14,2), iar Sfântul Vasile cel Mare spune: “Unii se vor odihni într-o stare perfectă și mai înaltă, iar alții într-o stare mai redusă, dar toți se vor cinsti cu liniștea”.
La fel se întâmplă și cu sufletele din iad. Aceste stări pot fi modificate înspre fericire prin rugăciunile celor care rămân pe pământ.
Efectele faptelor noastre săvârșite în timpul vieții, pot modifica starea noastră de la judecata particulară până la judecata finală. De exemplu, Mihai Eminescu având în vedere că opera sa a influențat pe mulți spre bine, după moartea sa, credem că starea sa sufletească are șanse de urcuș spre fericire, sau spre nefericire mai puțină.
2.2 Judecata particulară semn al dreptății absolute a Lui Dumnezeu. Diferențe interconfesinale
Ca să aibă loc o judecată după moarte, este nevoie ca ceva din noi să supraviețuiască morții, care lovește orice ființă vie. Mulți teologi protestanți, chiar dintre cei de marcă, cum este P. Althaus, de exemplu, neagă supraviețuirea sufletului după moarte, sub motivul că „omul trebuie să-și dea seama că viața viitoare se datorează nu naturii indestructibile a sufletului, ci unui act de atotputernicie și de milă dumnezeiască, deci omul trebuie să fie distrus complet, ca să vadă cum singur Dumnezeu îi dă din nou viață”. Această învățătură are rolul să contracareze teoria catolică de esență filosofică despre indestructibilitatea sufletului, din cauza naturii sale absolut simple, fără părți, care nu permite distrugere. Însă ea ascunde vechea idee protestantă că omul păcătos nu mai păstrează nimic în sine, după cădere, din chipul lui Dumnezeu. Consecința acestei învățături este aceea că după moarte nu are ce să mai supraviețuiască din om, din moment ce el nu mai are în sine după cădere nimic din Dumnezeu. Dar, dacă nu poate supraviețui nimic din om după moarte, înseamnă că nimic din ceea ce a însemnat omul înainte de a muri, nici una din faptele sale, din tot ceea ce a facut el ca om care nu avea în sine nimic din chipul lui Dumnezeu, nu este luat în considerare la judecata finală, căci absolut totul este distrus din vechiul om. Tot ceea ce face Dumnezeu este să îl recreeze după moarte, să îl aducă la existență ca pe o făptură absolut nouă, ca și cum n-ar fi existat omul cel vechi. Pe acest fond, omul cel nou, omul eshatologic, este exclusiv rezultatul a ceea ce a voit Dumnezeu să fie, deci rezultatul predestinării. Nimic din ceea ce a făcut omul cel vechi nu contează în vreun fel în configurarea omului cel nou, a omului înviat la sfârșitul timpurilor. Astfel că nu este nevoie de o judecată particulară, care să evalueze faptele omului la modul individual, atât cât a trăit el pe pământ pentru că fiind creat din nou, omul eshatologiei protestante este predestinat. Dându-și seama că o atare învățătură duce inevitabil la consecința inutilității creației dintâi, aceiași teologi protestanți au sugerat ideea că moartea nu ar însemna o distrugere absolută a sufletelor. Potrivit lor, după moarte ar rămâne, totuși amintirea lor în Dumnezeu, amintire ce determină hotărârea divină de a le învia în eshaton. O atare teorie judecă însă lucrurile după măsura umană. În sufletele noastre nu supraviețuiește, într-adevăr, decât numai amintirea celor morți. Aceasta se întâmplă însă deoarece nimeni dintre noi nu are puterea de a menține în viață pe cei pe care i-am iubit. Dumnezeu însă nu este lipsit de această putere, astfel încât El nu păstrează numai amintirea celor morți, ci îi păstrează și în existență în baza atotputerniciei Sale. „O amintire despre cineva care a fost, este împreunată cu sentimentul dureros că (acea persoană) îți lipsește și acest sentiment îl suportă de nevoie cel ce nu are puterea să mențină în viață pe cel iubit. Dar Dumnezeu nu este lipsit de această putere. Dacă Dumnezeu nu mai poate uita pe cel cu care a fost în relație, El poate să îl și țină pe acela în existență, pentru ca amintirea să nu fie împreunată la El cu sentimentul că acela îi lipsește. Pentru El, nicio persoană cu care a stat în relație nu mai încetează de a exista. Dumnezeu, când l-a făcut pe om ca persoană, i-a dat o însemnătate de partener neîncetat al Său, l-a făcut pentru o relație neîntreruptă cu Sine. În acest sens putem spune și noi că nemurirea nu se bazează pe indestructibilitatea sufletului ca substanță, ci a persoanei, adică a sufletului ca bază a persoanei umane, adică pe indestructibilitatea relației dintre Dumnezeu și om ca persoane, dat fiind că persoana este factor al acestei relații. Numai obiectele se dezagregă. Persoanele rămân indestructibile, ca entități unice, originale, dar, în același timp, ca surse de noutăți în atitudinile și revelațiile voii lor”. Deci nicio persoană care a existat vreodată, care a fost creată de Dumnezeu nu va dispărea vreodată, căci toate au fost aduse la existență de către Dumnezeu din iubire și sunt susținute în existență tot din iubire. Teoriile despre distrugerea întregului om prin moarte, arată teoria protestantismului privitor la valoarea persoanei umane, cunoscuta afirmare a exclusivei realități a Lui Dumnezeu în fața nimicniciei omenești. De valoarea unică a persoanei omenești pentru Dumnezeu, ține permanentă și neîntreruptă existență a ei. Dacă iubirea lui Dumnezeu e neîntreruptă, tot neîntreruptă trebuie să fie și existența persoanelor cărora le-o arată, le-o împărtășește. Daca noi oamenii putem uita pentru că nu iubim în chip desăvârșit, Dumnezeu nu uită pentru că iubește desăvârșit. Aceeași iubire dumnezeiască explică și existența celor care se vor chinui veșnic în iad. După Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Ioan Damaschin, veșnicia chinurilor iadului nu este susținută de un act pozitiv de condamnare, de pedeapsă din partea lui Dumnezeu a celor care au murit în răutatea lor, ci de iubirea Sa nesfârșită, care nu îngăduie reîntoarcerea în neant nici măcar a diavolului, cu atât mai puțin a celor păcătoși. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că și cel aflat în iad este iubit de Dumnezeu. El nu poate urî pe nimeni, deci nici pe păcătoși sau pe diavoli, căci El este prin însăși esența sa iubire și mai presus de orice urma sau umbră de patimă. Esența chinurilor veșnice ale iadului va consta în neputința celor aflați acolo de a iubi pe cineva, scufundarea lor nesfârșită în egoism, într-un efort fără sfârșit de a căuta sensul existenței lor în ei înșiși, iar nu în Dumnezeu. Iadul este, de fapt, o auto-condamnare la nefericire, un refuz continuu al iubirii celorlalți și a Lui Dumnezeu.
Cu aceasta am ajuns la esența judecății particulare. Obiectul acestei judecăți îl va forma, deci, persoana umană, omul, mai exact intensitatea relațiilor pe care acesta a știut să le cultive cu semenii și cu Dumnezeu pe când era în viață. Căci persoana înseamnă în mod fundamental relație, iar relația prin excelență este iubirea fiecărui semen. A fi în relație de iubire cu cineva înseamnă a te bucura în așa măsură de existența și de frumusețea aceluia, încât să uiți de propria ta existență. Un om este cu atât mai intens o persoană, o realitate, o existență adevărată, cu cât iubește mai intens pe Dumnezeu și pe semenul său, cu cât iubirea sa este mai cuprinzătoare și mai intensă. De aceea a spus Mântuitorul Iisus Hristos, că adevăratul criteriu al judecății particulare va fi gradul în care i-am iubit pe semenii noștri.
După moarte urmează imediat judecata particulară, la care demonii vor încerca să ne acuze exact de faptul că nu am iubit destul și că astfel nu suntem vrednici de Împărăția iubirii, ci, dimpotrivă, de aceea a urii veșnice. Îngerii buni și sfinții ne vor veni însă în ajutor mărturisind tocmai contrariul, și anume intensitatea iubirii pe care am avut-o încă în viață și care ne califica pentru veșnica împărăție a iubirii Lui Iisus Hristos. În schimb, refuzând iubirea semenilor pe când era în viață, cel mort în păcate va continua de acum la nesfârșit scufundarea sa în sine însuși. El va face tot mai intens experiența „întunericului din afară”, practic nu va mai vedea pe nimeni altcineva decât pe sine însuși într-o încercare de auto afirmare de dimensiuni tot mai monstruoase. Sufletul are o existență de coșmar, suferă din cauza singurătății, doar demonii și poftele sale fiindu-i alături. P. Florenski spune, la rândul său, că obișnuindu-se să nu mai vibreze când spune „tu”, omul aflat în iad nu mai vibrează nici când i se spune „tu”, fiind îngropat într-o totală indiferență, într-o moarte față de orice relație. El nu mai spune decât „eu” și atât. Acela pentru care nu mai există nici un tu, nu mai e nici el un tu pentru alții. El nu mai este nici pentru Dumnezeu un tu și nici Dumnezeu nu mai este pentru el un tu. El se afirmă cu disperare pe sine însuși diminuându-și tot mai mult realitatea, existența obiectivă, printr-o scufundare tot mai accentuată în subiectivitate, în nimicnicia propriului său eu.
Această stare de după moarte a sufletelor, se datorează faptului că Dumnezeu, în dreptatea Sa absolută, lasă pe fiecare în seama impulsurilor pe care le-a cultivat în viață. Pe cei ce au iubit, Dumnezeu îi lasă în seama iubirii lor, care îi adună cu cei pe care i-au iubit, pe cei care au urat îi lasă în seama propriei lor uri și a celor pe care i-au urât. Cei dintâi vor intra la „ospățul împărăției” îmbrăcați în haine de sărbătoare a iubirii care i-a făcut vrednici de ea, ceilalți, lipsiti de această haină, vor fi aruncați în „întunericul cel din afară”. În timp ce fericirea celor dintâi va consta în a fi cu cei pe care i-au iubit pe când erau în viață, nenorocirea celor din urmă va fi exact vecinătatea celor pe care i-au urât. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Și mai chinuitor și mai cumplit decât orice chin, este să fim pururi împreună cu cei ce ne urăsc și cu cei pe care-i urâm. Iată esența judecății particulare. De ce este relativ definitivă această stare? De ce este ea rezultatul unei judecății? Pentru că după moarte sufletul, despărțit de trup, nu mai are posibilitatea de a face nici fapte bune, nici fapte rele”, iar Sfântul Ioan Damaschin spune: „Terminându-se târgul, nu mai este negustorie de bunuri. Căci unde mai sunt atunci săracii? Unde facerile de bine? Înainte de ceasul acela ne putem ajuta unii pe alții și putem oferi Iubitorului de oameni Dumnezeu manifestarea iubirii de frați”. Absența trupului îl va priva pe fiecare om care a părăsit viața aceasta de a mai putea interacționa în vreun fel cu ceilalți altfel decât pur spiritual. De aceea momentul morții este un moment al roadelor, al consecințelor celor săvârșite pe când eram în trup. De aceea este el o judecată, un bilanț al propriei ființe, o evaluare a caracterului nostru de persoană, de ființă în relație, sau, dimpotrivă, de subiectivitate egocentrică, scufundată tot mai adânc în propria singurătate.
Judecata particulară este expresia dreptății Lui Dumnezeu, dar și a consecvenței Sale. Dacă El nu ar fi drept, nu ar lua în seamă caracterul nostru de persoane, de ființe asemenea Lui. Și fie că ne-ar nesocoti libertatea mântuindu-ne forțat, în contrast cu tot ceea ce am făcut și am voit ca persoane păcătoase în viață, fie i-ar distruge pe păcătoși ca și pe diavoli făcând inutilă creația Sa de la început. Faptul că îl lasă pe fiecare să evolueze în direcția pe care singur a voit-o și a cultivat-o cu grijă în viață, este expresia dreptății Sale absolute care ne ia în considerare ca persoane autentice, adică exact ca ceea ce suntem și nu altfel. Nu există dreptate mai mare decât aceea de a lăsa pe cineva în mrejele propriilor impulsuri, ale propriei voințe. Astfel, pentru Sf. Ioan Damaschin, ca și pentru mulți alți Părinți, este decisivă pentru soarta sufletului după moarte, starea morală în care l-a aflat moartea.
2.3 Autorul judecății particulare
Autorul acestei judecăți este Hristos, Judecătorul Suprem. Nu în sensul că ar rosti sentințe arbitrare, ci în sensul că El revarsă viața și fericirea comuniunii depline peste cei ce au viețuit după pilda Lui și s-au asemănat cu El. Cei ce nu L-au urmat vor rămâne într-o lipsă definitivă de bucuria acestei comuniuni cu El. Pentru cei dintâi, judecata lui Hristos înseamnă arătarea Lui cea mai evidentă în relația cu ei, împreună cu toate darurile iubirii Lui. Pentru cei din urmă, încetarea oricărei încercări a Lui de a se mai apropia de ei, nu pentru că nu ar mai voi El, ci datorită învârtoșării în patimi care au la bază negarea Lui și neascultarea.
Chiar dacă Judecătorul este Iisus Hristos, putem spune că la judecata particulară omul se va judeca singur, conștiința lui fiind clară înaintea lui Hristos. Dacă aici în trup, confundăm de multe ori binele cu răul, ața cum spune Sfântul Apostol Pavel, acolo vom ști exact ce am făcut bine și ce am făcut rău, fără să ni se înșire păcatele sau faptele bune. Ne vom judeca și noi pe noi înșine, am putea spune, în sensul că sentința, verdictul lui Hristos nu va fi o surpriză pentru noi, pentru om în general.
2.4 Criteriul si scopul judecății particulare.
a) Criteriul după care se va definitiva soarta veșnică va fi efortul sau lipsa efortului nostru de a ne apropia de El. Hristos Însuși este acest criteriu, e norma judecății și Acela care aplică această normă. De aceea și toată judecata s-a dat Lui.
b) Scopul si necesitatea judecății particulare este de a restaura ierarhia sufletelor, având ca bază iubirea, o valoare divină comună tuturor. Această iubire trebuie manifestată față de toți, deoarece toți au o umanitate comună prin chipul lui Dumnezeu care-L poartă orice ființă umană. Această acțiune reciprocă dintre Dumnezeu Fiul și om este o pârghie importantă în susținerea înaintării umanității spre desăvârșirea ei în interiorul absolutului dumnezeiesc. Fără de ea generațiile de oameni sunt destinate să se prăbușească succesiv în neant sau să evolueze cu căderi și ridicări în planul relativului care va sfârși prin a se descoperi că nu e departe de iad. Dreptatea cere ca păcatele să fie cântărite. Sunt de trebuință dreapta socoteală și dreapta judecată pentru cunoașterea măsurii aplecării spre păcat a sufletului creștinului, pentru a hotărî ce covârșește în el, viața veșnică ori moartea veșnică. Dreapta judecată a lui Dumnezeu așteaptă sufletul fiecărui creștin după ieșirea lui din trup, după cum a spus Sf. Apostol Pavel: “Și precum este rânduit oamenilor, o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27).
Nici nu se poate concepe lipsa judecății, în această situație Dumnezeu nefiind drept cu creația Sa, putând spune astfel că omul este lăsat de capul lui. Oricum, pe acest pământ omul de cele mai multe ori pare scăpat de sub controlul lui Dumnezeu, deci cu atât mai mult o continuare a acestei stări și în viața pur spirituală ar echivala cu o delăsare a lui Dumnezeu sau cu o rupere ființială a omului de Dumnezeu. Însă nu este așa pentru că suntem chipul lui Dumnezeu prin creație (Facere 1, 26-27). La judecata particulară iubirea lui Hristos primează, însă în cadrul acestei judecăți nici dreptatea nu este exclusă, cele două mergând mână în mână.
2.5 Martorii, acuzatorii si apărătorii sufletului la judecata particulară
La judecata particulară vor fi de față martori, acuzatori și apărători. Cel dintâi martor este conștiința care stă atunci cel mai mult față în față cu omul. Toate vor ieși la suprafața conștiinței și se vor face evidente în acel moment critic de trecere din viața aceasta încât se va recunoaște deplin cine se va face sau nu vrednic de comuniune. Dacă în această viață încercăm de cele mai multe ori să cioplim adevărul după propriile interese, sau ocolim adevărul după interesele personale, dincolo, când vom fi față în față cu Iisus Hristos, Adevărul și Viața, sentimentul ocolirii adevărului este spulberat. Acolo va fi doar adevăr 100%. Demonii sunt acuzatorii care exagerează peste măsură greșelile făcute de cel decedat. Îngerii apar și ei atunci, să ia apărarea celor ce nu au fost ostili comuniunii. Cei care participă la definitivarea sorții unui suflet (provizorie) sunt și sfinții în frunte cu Maica Domnului. Atitudinea față de dumnezeire a celui ce s-a săvârșit din această viață va avea răspuns abia după moarte când va fi trimis, însă nu definitiv, să locuiască în iad sau în rai. Locuința veșnică va fi stabilită la judecata cea de obște întrucât mișcarea sufletului nu se oprește după despărțirea de trup și în funcție de ea va primi locul care îl merită.
Iisus Hristos are nevoie de martori la judecata sufletului, nu pentru că nu ar cunoaște singur tot adevărul în privința lui. Dar El nu vrea să rămână nici un dubiu despre dreptatea judecății Sale, în cei interesați de soarta sufletului respectiv.
Spuneam că primul martor este conștiința omului judecat. Niciodată omul nu este atât de mult față în față cu conștiința sa, ca atunci. Niciun prieten nu îl va putea mângâia fără temei în conștiința sa. Aceasta nu înseamnă, în cazul celor osândiți la despărțirea veșnică de Hristos, decât recunoașterea din partea lor că de fapt nu sunt capabili de comuniune cu Hristos și cu semenii. Încolo ei rămân într-un anumit fel revoltați de faptul că această despărțire, necomuniune, are ca urmare o nefericire, pentru că rămân într-o neînțelegere a legăturii dintre necomuniune și nefericire. Pe de altă parte, într-un mod paradoxal, ei își dau totuși seama că nefericirea lor se datorează necomuniunii, dar nu pot ieși din starea de a o refuza.
De aceea, într-un fel conștiința îi oândește și starea în care se află este o stare de chin. Pentru lipsa de comuniune și pentru faptele contrare ei, conștiința îi osândea și îi chinuia într-un anumit grad și în timpul vieții pământești, însă starea aceasta era acoperită de anumite plăceri de suprafață. Pe când starea de necomuniune, deci și chinul ei, devenind totale din momentul morții, din acel moment ele se fac deplin evidente și pentru conștiință. Un scriitor din Filocalie, Teognost, spune: “Luptă-te să iei arvuna mântuirii în chip ascuns înlăuntrul inimii tale, cu o siguranță neîndoielnică, așa ca în vremea ieșirii să nu afli tulburare și spaimă neașteptată. Și ai luat-o atuncea când nu mai ai inimă osândindu-te și conștiința înțepându-te pentru supărări.. și când primești cu bucurie și cu inima pregătită moartea cea înfricoșată de care fug mulți”.
Faptul însuși că sufletul se va vedea neprimit în vreo comuniune, va pune în fața conștiinței lui, într-un mod mai vădit, propria incapacitate pentru ea, incapacitate de care își dă seama că el însuși și-a creat-o. Constatăm că judecata lui Iisus Hristos nu este despărțită de judecata propriei conștiințe. Toate vor ieși la suprafața conștiinței și se vor face evidente în mod neîndoielnic în acel moment critic de trecere din viața aceasta, încât el va recunoaște deplin că nu s-a făcut vrednic de comuniune. Problema cea mai mare este însă că, în același timp va vedea că obișnuința necomuniunii ce și-a creat-o este atât de învârtoșată, încât nici acum n-o mai poate înmuia. El nu va fi convins nici acum că Hristos există cu adevărat ca izvor nesfârșit de iubire și că de El depinde fericirea sa, odată ce nu poate comunica cu El.
Scrierile duhovnicești vorbesc mult de prezența demonilor și a îngerilor în momentul judecății sau înainte de sentința ei. Demonii aduc în față faptele rele ale celui decedat, îngerii pe cele bune. Demonii apar în fața conștiinței sensibilizate a celui decedat, ca să îl chinuiască în cazul când prin faptele sale s-a înfundat în incapacitatea de comuniune cu Hristos, sau să îl facă să aștepte cu răsuflarea oprită mântuirea sa de la Hristos, adică să recurgă la mila Lui. Pentru acesta aducerea faptelor lui necuvenite la conștiință e prilejul unei ultime purificari prin pocăință.
Demonii sunt acuzatorii, exagerând greșelile făcute de cel decedat, dacă ele nu sunt de tot mari și simt că acesta ar putea să le scape. Dar tocmai prin aceasta mărind temerea acestuia, îl fac să își îndrepte nădejdea lui întreagă spre Hristos. Astfel că dintr-un punct de vedere rezultatul acuzării lor se întoarce spre bine. Căci ei sunt alungați repede, din jurul sufletului care își pune nădejdea în Hristos, de către îngerii buni care îi întăresc conștiința și îi dau curaj. Demonii fac aceasta în baza faptului că rețin cu grijă și cu lăcomie toate faptele și gândurile rele ale oamenilor pe care îi ispitesc, și îi urmăresc din văzduhul pe care îl umplu în chip nevăzut, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (Epistola către Efeseni 6, 12; 2, 2). Căci așa cum nu e un gol material în creație, așa nu e nici un punct gol de forțe spirituale sau de acțiunea lor, fie că acestea sunt bune, fie că sunt rele. Demonii nu sunt nici în planul transcendenței divine, nici în realitatea umană și materială, ci între ele.
Demonii caută din acest plan intermediar să ne scoată din realitatea noastră concretă, dar în același timp să ne împiedice să ne unim cu cea dumnezeiască. Ei creează confuzii, prin construcții ireale și dezordonate, mincinoase, sunt ispititorii noștri, folosindu-se de chipuri făcute atractive sau repulsive în mod exagerat, sau de abstracții înșelătoare. Ei încearcă să ne scoată din starea de trezie, amăgindu-ne cu imagini atrăgătoare, cu visuri și cu speranțe fără acoperire, antrenându-ne în acțiuni efectiv nebunești. Fără să dezvăluie adâncimea tainică dar reală a lucrurilor și rezultatele bune dar greu de obținut ale străduințelor noastre, îmbracă lucrurile și persoanele în superficiale frumuseți ispititoare sau în urâciuni antipatice exagerate și promit succese ușoare acțiunilor noastre necugetate și temerare. Ne atrag în planul lor inconsistent, nestatornic, fantasmagoric, ca să ieșim din realitatea solidă și din culoarele strâmte ale suișurilor obositoare spre binele adevărat, care este comuniunea cu Dumnezeu ca Persoană supremă, și cu semenii. Diavolii sunt dușmanii seriozității și ai responsabilității, și ne amăgește cu tot ce este plăcere, distracție și succes ușor și gândire superficială. Ei sunt conducătorii noștri nevăzuți, pe lunecușul ușor al căderilor din umanitatea care se menține și se dezvoltă prin trezvie și oboseală neîncetată. Precum au căzut ei din adevărata înălțime de îngeri, așa urmăresc să ne coboare și pe noi din adevărata umanitate, sau să ne împiedice să o realizăm, zădărnicind mărețul plan al creației și al mântuirii lui Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: “În toate și înainte de toate să ne aducem aminte de moarte și de înfricoșătoarea ieșire a sufletului din trup și cum îl vor întâmpina în văzduhul acesta începătoriile și puterile întunericului, trăgându-l și sfârtecându-l (adică sporind în el toate contradicțiile și nesiguranțele) fiecare pe măsura familiarității dobândite față de el, ca o afecțiune prin mijlocirea patimii”. Tot Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: “La toate acestea să luăm seamă cu grijă, cum umblăm și ce hotărâm cu privire la noi înșine, cunoscând că mulți martori nevăzuți asistă la cele ce facem și gândim, neprivind numai la ceea ce se văd, ci privind chiar în suflete, descoperind ceea ce se ascunde în inimă. Căci cu adevărat multe cete de puteri îngerești ne înconjoară de pretutindeni, scriind cu exactitate cele ce se fac, se spun și se cugetă de către noi, până la cel mai simplu gând, spre vădirea lui în ziua cea înfricoșătoare”. În altă parte, tot el ne îndeamnă să avem ca ajutor în ocolirea celor rele “gândul cercetării înfricoșătoare a sufletului ce o vor face duhurile rele în văzduhul acesta.”
Sufletele celor ce n-au iesit din trup căindu-se, demonii le adâncesc și mai mult în această stare de confuzie unită cu încăpățânarea, în întunericul pseudo-realității și al necunoașterii clare de ele însele, făcându-le să înainteze în starea de împrăștiere superficială în care au trăit. Iadul s-ar putea să nu fie decât ultima accentuare a acestui plan spiritual inconsistent, care nu e nici lumea reală, ca punct de reazem pentru orice acțiune serioasă și conștientă, nici planul valorilor supreme la care ea trebuie ridicată. Demonii nu pot duce “în cer” aceste suflete, pentru că nici ei, nici ele n-au intrare acolo. Răutatea și usurătatea lor îi duce, pe cei ce i-au ascultat în viață, la această pseudo-existență, trecându-i dintr-un plan inconsistent și fantasmagoric în altul, și mai inconsistent, dar într-o continuitate cu el. Aceste două planuri apar legate monoton unul de altul, așa cum sunt legate un act finit și un act infinit al unor coșmaruri absurde, chinuitoare și plictisitoare. Dar de coșmarurile iadului nu se mai poate scăpa nici prin nevoire, nici prin sinucidere, din lipsa trupului, adică din cauza unui trup incoruptibil după înviere. Este o incoruptibilitate a unor coșmaruri ce nu pot fi risipite, pentru că nu se mai poate ieși într-o realitate conșistentă. Dacă iadul este numit adeseori de scrierile duhovnicești “pământ întunecos și tenebros”, sau ”pământ al întunericului veșnic”, aceasta poate să însemne permanentizarea viețuirii în acest caleidoscop haotic de chipuri inconsistente și lipsite de sens, în care s-au obișnuit cei ce merg în iad să trăiască prin egoismul lor de pe pământ și din care nu există putință de ieșire. În acest sens poate fi înțeleasă credința că muribunzii văd într-o clipă fulgerătoare toate relele făcute de ei în cursul vieții, fapt care le tulbură și le înspăimântă privirea, căci prin toate aceste chipuri se fac transparente și duhurile care i-au atras spre ele. Iadul ar fi permanentizarea și accentuarea maximă a acestei vederi.
Sfântul Simeon Metafrastul spune că duhurile rele apar în fața sufletului păcătos încă înainte de ieșirea din trup, iar judecata lui Dumnezeu asupra lui se rostește încă de atunci, dacă nu vrea să se pocăiască. Sensibilizarea sufletului s-a accentuat pe măsura slăbirii legăturii lui cu trupul, fie într-o direcâie, fie în alta. Cel rău începe de acum să-și trăiască singurătatea, în fața dușmăniei acestor duhuri, precum cel bun începe să simtă mult mai accentuat prezența îngerilor și a lui Dumnezeu. „Nu este atunci cine să te izbăvească din necazul și nevoia aceasta; nu este cine să te ajute: nu tată, nu mamă, nu frate, nu prieten, căci nimeni nu vede acestea decat tu singur. Numai ție ți se vor arăta”. Duhurile îl vor lua, îl vor lovi, vor râde de el, căpeteniile diferitelor forme de chinuri se vor certa între ele în ce loc de chinuri să-l ducă, revendicându-l fiecare pentru locul lui, când sufletul a fost stăpânit de multe patimi. Chipurile coșmarurilor vor fi mai uniforme sau mai multiple, după cum cineva a fost stăpânit de patimi mai unilaterale sau mai variate.
În afirmarea unei judecăți date încă dinainte de ieșirea sufletului, probabil însă că trebuie să vedem preștiința lui Dumnezeu că sufletul acesta, deși ar vrea să se căiască, sau schițează oarecare gest în această privință, nu se căiește sau nu se va căi din toată inima.
De altfel stările sufletelor care ies din trupuri sunt atât de variate și de complexe, încât Biserica a evitat să dea formulări în privința celor petrecute cu ele. Îngerii buni apar în jurul sufletului care nu a fost cu totul ostil comuniunii cu Hristos și refractar căinței, adică dornic de a intra în comuniunea cu El și cu toți cei ce sunt în comuniune cu El. Ei vin ca să întărească acest suflet împotriva temerii pentru păcatele săvârșite în viață, scoase la iveală și exagerate de duhurile rele. Dacă sufletul se bucură de ei înseamnă că a început deja o comuniune între el și acești îngeri și deci sufletul acesta s-a facut capabil de comuniunea cu Hristos, ai Cărui mesageri îi apar ei. Chiar prin aceasta, ei reușesc să alunge, împreună cu sufletul, duhurile rele, duhurile dușmănoase care vor să încuie sufletul în singurătate și în disperarea legată de ea. Acești îngeri nu vin din văzduh și nu duc sufletul în iadul înrudit cu acest văzduh, ci vin din cer și-l duc în rai, care nu e decât cerul creaturilor mântuite și ajunse în Dumnezeu.
Numai demonii au fost aruncați din cer (Luca 10, 18; Apocalipsa 12, 7-11). Ei sunt în comuniunea cea mai intimă cu Hristos și duc sufletul acolo: “Ci v-ați apropiat de muntele Sionului și de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul cel ceresc, și de zeci de mii de îngeri slavitori și de adunarea celor dintâi născuți care sunt înscriși în ceruri, și de Dumnezeu, judecătorul tuturor, de duhurile drepților celor desăvârșiți” (Evrei 12, 22-23). Numeroase locuri din Sfântă Scriptură arată că îngerii sunt în cer, sau în cea mai intimă apropiere de Dumnezeu. “Vedeți să nu disprețuiți pe vreunul din aceștia mici, căci zic vouă: îngerii lor, în ceruri, pururea văd față lui Dumnezeu” (Matei 18, 10). Sau: “Chiar dacă noi înșine sau înger din cer ar vești altă Evanghelie, să fie anatema” (Galateni 1, 8). “Și am văzut și am auzit glas de îngeri mulți, împrejurul tronului” (Apocalipsa 5, 11). “Și toți îngerii stăteau împrejurul tronului.. și au căzut înaintea tronului și s-au închinat lui Dumnezeu” (Apocalipsa 7, 11). Iar cei ce au împlinit pe pământ poruncile lui Hristos, vor fi după moarte “ca îngerii lui Dumnezeu în cer”(Matei 22, 30).
Între cer și pământ este o legătură nemijlocită. Îngerii nu trebuie să treacă "prin văzduh", că să vina pe pământ, iar oamenii de pe pământ au pe Hristos în ei, au însuși cerul într-o anumită măsură, ca arvună, în Persoana lui Hristos și în Duhul Sfânt. De aceea, ei pot fi duși ușor după moarte în cer, acolo unde este și Hristos (Epistola către Filipeni 1, 23). Cerul, ca locaș al îngerilor și al drepților care sunt în comuniune cu Hristos, e plinătate a existenței, pentru că în el ei se împărtășesc de “Cel ce este” cu adevărat. Cerul are o stabilitate și o plinătate nesfârșită de existență și cei ce se află în el au o stabilitate și o plinătate de existență, “primind o împărăție neclintită” (Epistola către Evrei 12, 28), pentru că se împărtășesc de Dumnezeu, Cel infinit, Treime de Persoane în unitate și iubire desăvârșită. Cerul este iradierea acestei plinătăți nemărginite de existență din Sfânta Treime, sursă iubirii desăvârșite. Dacă răul celor din iad este o minimă participare la existența care e de la Dumnezeu, binele celor din cer este plinătatea participării la Dumnezeu, Cel infinit existent, pe măsură maximă, am putea spune nesfârșită, a capacității de participare a creaturilor înzestrate cu spirit. “Căci a fi nu e de la noi, ci numai de la Dumnezeu”, “iar răul e o lipsă în existență”. De aceea în El își găsesc “odihnă cei ce cred în El, pe când ceilalți nu vor intra în această odihnă, adică în nici o odihnă” (Evrei 4, 1-11).
Puntea între viață noastră pământească și cea cerească e întărirea noastră prin virtuți, care sunt deschidere spre Dumnezeu și spre semeni, ajutată de harul dumnezeiesc. Scară de la pământ la cer este progresul în bine, dacă binele desăvârșit este Dumnezeu, existența desăvârșită. Fermitatea câștigată în virtuți ne duce la fermitatea vieții cerești, sau la fermitatea în binele săvârșit. Căci în bine se arată soliditatea existenței și armonia tuturor celor ce sunt, în existența universală. Binele, cu neîncetată lui posibilitate de dezvoltare, descoperă în același timp adâncimea infinită și frumusețea mereu mai mare a existenței, spre deosebire de repetiția spasmodica a râului. Întrucât năzuința spre bine e înscrisă în firea însăși creață de Dumnezeu cel bun, cerul e dat potențial în inimă, deși are lipsă de ajutorul lui Dumnezeu pentru a se actualiza conștient, fiind în fond comuniune. Virtuțile că forme ale binelui nu sunt decât formele umane ale însușirilor lui Dumnezeu. “Bunurile de peste fire au că chipuri și trăsături prevestitoare diferitele moduri ale virtuților celor ce pot fi cunoscute prin fire. Prin acestea Dumnezeu Se face neîncetat om în cei vrednici. Fericit este deci cel ce L-a prefăcut în sine, prin înțelepciune, pe Dumnezeu, om. Căci după ce a împlinit înfăptuirea acestei taine pătimește prefacerea să în Dumnezeu prin har. Iar acest lucru nu va înceta de a se săvârși pururea”, în mod exemplar l-a realizat Hristos, Dumnezeu devenit și om. Iar noi îl realizăm prin puterea lui Hristos, avându-L pe El în noi: “Ființă virtuții din fiecare este Cuvântul cel unic al lui Dumnezeu; căci ființă tururor virtuților este însuși Domnul nostru Iisus Hristos”.
Propriu-zis Hristos este puntea între pământ și cer și noi ne putem încadra de aici în interiorul acestei punți, mișcându-ne pe ea, o data cu mișcarea ei, înaintând ferm și stabil în acest interior, neparasindu-ne pe noi și neparasind puntea. Există astfel o continuitate între viață noastră pământească și cea cerească. Dacă ne menținem stabil pe linia aspirațiilor ei autentice, ajungem la stabilitatea supremă a ei, care este în Dumnezeu, sau în cer. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că “nu ni se va deschide poartă împărăției cerurilor, dacă n-am bătut la poartă virtuților prin fapte”. Nu vom ajunge deplin la asemănarea cu Hristos, prin întipărirea Lui în noi, dacă nu ne-am străduit în această direcție în cursul vieții pământești. Iar în Apocalipsă 3,4,5,18 citim: “Așa se pregătește cu adevărat tot cel ce vrea să se pregătească, că să primim prin virtuți, că prin niște culori dumnezeiești, asemănarea exactă cu Dumnezeu. Așa cheamă pe Dumnezeu cum se cuvine cel ce nu ignoră cum trebuie chemat Dumnezeu.. Iar chemarea este autentică asemănare cu Dumnezeu prin virtuți Sau pregătirea este strălucirea ce le vine celor vrednici prin virtuți.. Așa vom putea să avem pentru totdeauna hainele albe, precum s-a scris”.
Îngerii ne cunosc aceste haine albe, iradieri ale purității noastre, și ne primesc în comuniunea lor, căci și ei au aceste haine albe, adică și din ei iradiază sinceritatea comuniunii că și din noi. Și așa suntem conduși de ei. În felul acesta sunt și îngerii martori și apărători ai celor ce și-au spălat hainele în sângele curăț al Mielului, curățînd pornirile sângelui lor spre păcat, cu sângele Lui curăț plin de pornirea spre comuniunea cu noi, cu sângele Lui, mort pentru păcat sau pentru egoism, de care s-au împărtășit cu folos (Apocalipsa 7, 14). Ei îi vor conduce în jurul Mielului, unde vor umblă împreună după El, oriunde va merge El, gândind cu El, simțind cu El, bucurându-se cu El, izvorul ultim al blândeții și al jertfelniciei (Apocalipsa 14, 4).
Dar nu numai îngerii buni primesc un rol la definitivarea soitii unui suflet, ci și toți sfinții, în frunte cu Maica Domnului, că și Biserică de pe pământ. Soartă eternă a unui suflet de om stă la inimă oricărei ființe create îmbunătățite. Maica Domnului, mucenicii, sfinții sunt chemați în cântările înmormântării să se roage lui Hristos că să Se milostivească spre cel decedat și să-l izbăvească de muncile sau de chinurile veșnice.
E o puternică credința că Hristos, Care S-a făcut om din milă pentru toți oamenii, că pe toți să-i mântuiască (1 Timotei 2, 4), că pe toți să-i unească și să-i împace întru Șine, în inimă Să cea atotiubitoare (Coloseni 1, 20; Efeseni 1, 10), adică toți să revină la iubirea întreolaltă, la care ne-a îndemnat (Ioan. 15, 12), are bucurie și ține seamă de această manifestare de dragoste a tuturor pentru sufletul aflat în preajmă eventualei veșnice pierzanii. Biserică de pe pământ se roagă cu lacrimi lui Hristos și cere lumii îngerești și Bisericii celor din cer să se asocieze cu ea într-o imensă sau cosmică rugăciune către Hristos că să așeze sufletul celui adormit în ceată drepților. Toți cei vii strânși lângă trupul celui adormit se gândesc cu înțelegere la slăbiciunile lui și cu o totală pornire spre iertare, căci se gândesc și la slăbiciunile lor, și cer iertare lui Hristos pentru ele, că să fie iertați și ei. Nu plânsul că au pierdut o rudenie, un cunoscut, un om de ajutor și de valoare stăpânește în mod principal pe cei adunați la această ocazie, adică nu gândul la trecut, sau la greutățile cu care rămân ei, ci rugăciunea cu lacrimi pentru iertarea lui, pentru neosândirea lui la muncile veșnice. Cel decedat continuă să fie, iar soartă lui viitoare îi preocupa în mod principal, ea e la inimă lor, mai mult decât regretul pentru cel care a fost. Slujbă înmormântării este o manifestare de dragoste a tuturor pentru cel adormit, de împăcare cu el, de rugăciune a tuturor pentru veșnică lui viață întru fericire. Toți doresc fericirea veșnică a celui decedat, fără nici o umbră de invidie, văzându-l în starea de supremă neputință și așteptare la milă lui Dumnezeu și la rugăciunile semenilor săi. Este o ocazie de izbucnire a tot ce este bun în străfundul ființelor omenești. “Veniți, fraților, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă”. Fiul lui Dumnezeu, pe Care milă pentru oameni L-a mânat să Se facă om își vede milă Să rodita în milă tuturor pentru frații lor. Biserică crede cu putere că această milă și rugăciune a tuturor, rodita din milă Fiului lui Dumnezeu devenit om pentru noi și din încrederea în milă Lui, nu se poate să nu se resimtă în judecată lui Hristos. întreagă Biserică de pe pământ, căci preotul având lângă el comunitatea bisericească reprezintă toată Biserica cu care e în comuniune și cea din cer sunt unite în rugăciune în jurul unui suflet de om. Se arată aici valoarea neprețuită a unui om, dar și importantă comuniunii Bisericii. Fiecare slujbă de înmormântare e un prilej de întărire a unității Bisericii în iubire. Sobornicitatea Bisericii este o manifestare de mare importantă pentru soartă eternă a fiecărui suflet. “Faceți în toată vremea, întru Duhul, tot felul de rugăciuni și de cereri, și întru această privegheați, rugându-vă pentru toți sfinții”, adică pentru toți membrii Bisericii, ne-a îndemnat Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 6, 18). Și cum în Biserică ce se roagă, Duhul însuși Se roagă, sau în solidaritatea de corp a Bisericii e Hristos însuși, se poate spune că Hristos Însuși mișcă prin Duhul Său cel Sfânt Biserica să se unească în rugăciune, iarăși și iarăși, pentru fiecare suflet al unui credincios adormit, pentru că voiește să-l ierte și să-l mântuiască, dacă el însuși a avut credința în putință lui Hristos de a-l mântui și dacă vede în rugăciunea multora pentru el că nu a fost cu totul neroditor în viață lor.
Interesul sfinților și al îngerilor pentru mântuirea fiecărui suflet, care s-a străduit să viețuiască după voia lui Hristos, sau a manifestat la sfârșitul vieții prin pocăință un dor după comuniunea cu toți în Hristos, trebuie să aibă ca resort și plusul de bucurie pe care acest nou suflet îl aduce în comuniunea universală.
Sânul lui Avraam, corturile drepților, aflate sub aceeași lumina a lui Hristos, încălzite de aceeași dragoste a Lui, indică unirea tuturor în iubirea lui Hristos. Cine iubește pe Hristos nu-L mai trăiește ca obiect, ci că pe un alt subiect, ca pe subiectul din care iradiază iubirea nesfârșită, izvorul oricărei iubiri. Dar a trăi pe altul ca subiect înseamnă a-l trăi în tine însuți, ca subiect în subiectul tău, mișcând subiectul tău. În sensul acesta spune Sfântul Apostol Pavel: “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Dar această se întâmplă în orice iubire. Toți cei pe care-i iubesc sunt subiecte în mine, fără să se confunde între ei și fără că să mă confund eu însumi în ei. Însă, între toți pe care-i trăiesc ca subiecte în mine, subiectul central, conducător, izvorâtor de voința nesfârșită de comuniune este Hristos. El, cu marea Lui iubire față de mine, mă face să-i trăiesc pe toți ca subiecte în mine, căci El îi trăiește ca subiecte în El însuși. Prin intensitatea culminantă a prezenței lui Hristos în mine, pot trăi și prezența tuturor celorlalți în mine că subiecte. Iar trăind pe altul în care Hristos este simțit prin credința, ca subiect, cu toată intensitatea, îl pot trăi prin acela și eu pe Hristos în mine ca subiect. Însă cel ce face pe Hristos subiect în mine, sau mă deschide pe mine ca subiect Lui Hristos, și îi unește pe toți cu Hristos în mine, este Duhul Sfânt.
De această inferioritate reciprocă a mea și a lui Hristos și a tuturor în Hristos, realizată prin iubire, vorbește Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: “Iubirea egalizând și nivelând deosebirea în voința, ba înaintând chiar la o lăudată egalitate, face voința altuia atât de mult voința sa și o preferă voinței sale, pe cât de mult îl respingea înainte și era dispus să se prefere pe sine.. Și adunând într-o simplitate și identitate pe toți, nu mai e nici unul în nici un fel despărțit de ceea ce este comun, ci fiecare a devenit unul cu fiecare și toți cu toți și, mai bine zis, cu Dumnezeu, decât întreolaltă”. Această iubire care face pe toți ca unul și în care culminează virtuțile, nu este posibilă decât dacă e Dumnezeu în ea ca subiect principal și izvorâtor. “Ea este poarta prin care intrând cineva ajunge în Sfintele Sfinților și se face vrednic văzător al frumuseții Sfintei și împărăteștii Treimi”. Căci numai iubirea care unește pe iubitori cu cei iubiți, vede în cei din urmă adâncimile nesfârșite înrădăcinate în iubirea Sfintei Treimi. Avraam l-a primit pe om ca pe Dumnezeu, fiind ridicat la Dumnezeu pentru faptul că “a părăsit particularitatea celor împărțiți, nemaisocotind pe alt om altul decât pe sine, ci cunoscând pe unul ca toți și pe toți ca unul”. El vede pe altul în același timp una cu sine și deosebit de sine și în aceasta vede Persoanele Sfintei Treimi unite și în același timp deosebite. El nu se mai poate cunoaște pe sine în izolare, ci numai în comuniune. Iar această cunoaștere este viața. Iadul înseamnă singurătate de gheață, de aceea el e extremă împuținare de viață. Raiul înseamnă, dimpotrivă, prezența intimă a tuturor în fiecare, prezența intimă a tuturor în Dumnezeu, Cel înfinit în viață și în iubire.
2.6 Starea sufletului după judecata particulară. Diferența dintre starea sufletului după judecata particulară și cea finală
Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, vorbind despre viața viitoare, despre cea fericită și cea chinuită nu precizează totdeauna dacă au în vedere ceea ce urmează imediat după moarte sau despre cea de după judecata din urmă. Totuși Sfânta Scriptură și lucrările duhovnicești răsăritene vorbesc despre o viață fericită și de una chinuită care încep imediat după moarte pe baza unei judecăți și de cea fericită sau de cea chinuită care urmează după judecata finală. Va fi o deosebire de grad între fericirea de după judecata particulară când nu ne vom întâlni cu toți oamenii care au trăit pe pământ cu credința în Hristos și cea de după judecata universală când ne vom întâlni cu toți. În ce privește nefericirea de după judecata particulară, ea este descrisă de unii teologi ortodocși aproape numai ca o anticipare a chinurilor cu mult mai mari de după judecata din urmă. Un element care face mai mică fericirea drepților de după judecata particulară decât cea de după judecata universală este că ei vor primi fericirea la judecata universală împreună cu toți cei ce vor crede. Pentru ca omul este fiinta sociala, comunitara si tanjeste dupa fericirea altora. Al doilea element care după învățătura ortodoxă deosebește starea sufletelor după judecata particulară de cealaltă este că, atât fericirea cât și chinurile vor fi purtate de cea din urmă nu numai de suflete, ci și de trupurile înviate. Se evidențiază așadar și importanța persoanei ca întreg.
Ceea ce trebuie să precizăm legat de învățătura ortodoxă este faptul că sufletele care la cea dintâi judecată au fost găsite capabile de comuniunea cu Dumnezeu nu rămân într-o stare imobilă, individuală ci în comuniune cu Sfânta Treime, comuniune care deși statornică vrea să fie mereu mai adâncă. De aceea are și o mișcare în ea spre o treaptă mai adâncă și anume o mișcare stabilă sau stabilitate imobilă așa cum afirmă Sfântul Grigore de Nyssa și Sfântul Maxim. Un mare salt în această mișcare se va realiza la obșteasca judecată. Este deci exclusă nemișcarea sau imobilitatea după moarte chiar dacă oamenii au fost mereu în comuniune cu Hristos. Și dacă această comuniune este perpetuă, ea poate fi de ajutor și celor de pe pământ pentru a îndepărta orice greutăți ce stau în calea lor spre mântuire. Îndrăznind la Dumnezeu pentru cei de pe pământ, sfinții cinstesc pe Hristos tocmai prin viața și trăinicia comuniunii lor, deoarece tocmai prin oameni se arată sfințenia și slava lui Dumnezeu. Și dacă cei ce au întreținut comuniunea cu Hristos, încă din această viață se bucură de starea prezentată anterior atunci cei aflați în iad vor fi dominați de singurătatea în comun cu posibilitatea de a se face părtași comuniunii în funcție de starea lor dinainte de moarte și de cea de după moarte când pot fi ajutați de rugăciunile celor de pe pământ și ale sfinților. Totul a depins și depinde și atunci în viața de apoi de libertatea fiecăruia de a alege.
Capitolul 3
Vămile văzduhului. Existența duhurilor
3.1 Ce sunt vămile văzduhului și cum le înțelegem
Poate că niciun chip al eshatologiei ortodoxe nu a fost atât de greșit înțeles ca acest fenomen al vămilor văzduhului. Mulți credincioși ortodocși de astăzi sunt aplecați să ignore această realitate, ca pe vreo „adăugire mai târzie” la învățătura ortodoxă, sau ca pe vreun tărâm „închipuit”, fără temelie în textele scripturistice, ori patristice, ori în realitatea duhovnicească. Astfel de credincioși sunt victimele unei educații raționaliste, căreia îi lipsește înțelegerea subtilităților despre lumea de dincolo, descrise adesea în scrierile scripturistice și patristice. Întărirea prea raționalistă a înțelesului „neabătut” al textelor și socotirea „realistă”, sau în sens lumesc, a întâmplărilor înfățișate în Scriptură și în Viețile Sfinților au dus la amestecarea și chiar la pierderea completă a înțelesurilor și a experiențelor duhovnicești care sunt adesea de cea mai mare însemnătate în izvoarele ortodoxe..
Niciun om adâncit în învățătura ortodoxă nu ar spune că vămile nu sunt „adevărate”, că nu sunt trăite cu adevărat de suflet după moarte, dar trebuie să nu uităm că aceste experiențe nu au loc în lumea materială în care trăim noi. Cu toate că există cu adevărat, atât timpul cât și spațiul, sunt foarte deosebite de înțelegerile noastre pământești despre timp și spațiu. Povestirile acestor experiențe în limbaj pământesc nu pot exprima întru totul realitatea de dincolo. Oricine citește în chip obișnuit literatura ortodoxă, care înfățișează cele ce se află după moarte, va cunoaște cum să socotească cu dreptate cele duhovnicești arătate acolo și amănuntele întâmplătoare care se pot spune uneori în limbaj simbolic ori imaginar. Astfel, de bună seamă, nu se află „case” ori „căsuțe” în aer, unde să se plătească „vamă”, sau unde se află „zapisuri” și liste cu toate păcatele, ori „cântare” pentru măsurarea faptelor celor bune, și nici „aur” cu care să se plătească „datoriile” – în toate aceste împrejurări, trebuie să înțelegem cu dreptate că aceste priveliști sunt folosite ca mijloace vii și pilduitoare pentru a arăta cele ce trebuie să rabde sufletul în ceasul morții. Dacă sufletul vede cu adevărat aceste priveliști în ceasul acela, din pricina obiceiului dintru toată lungimea zilelor lui de a cunoaște adevărul duhovnicesc numai prin chipuri materiale, sau mai târziu își poate aduce aminte de întâmplare numai cu ajutorul acestor priveliști, sau îi este de-a dreptul cu neputință să spună în vreun alt chip despre cele ce s-au întâmplat – toată această problemă este de mai mică însemnătate, pe care nu au socotit-o de preț cei ce au scris despre aceste experiențe: nici Sfinții Părinți, și nici cei ce au scris Viețile sfinților. Există cu adevărat o cercetare făcută de către demoni, care se arată cu chip de om, dar foarte înfricoșător, care îi osândesc pentru păcate pe cei de curând plecați și caută numaidecât să pună stăpânire pe trupul nematerial al sufletului, care este apucat cu hotărâre de către îngeri. Toate acestea se petrec în văzduh, deasupra noastră și pot fi văzute de aceia ai căror ochi sunt deschiși spre lumea duhovnicească.
3.2 Argumente patristice pentru vămile văzduhului
Sfântul Ignatie:„Învățătura despre vămi este învățătura Bisericii. Nu-i nicio îndoială că Sf. Apostol Pavel vorbește despre ele atunci când zice despre creștini că ei trebuie să ia parte la războiul cu duhurile răutății de sub ceruri (Efeseni 6, 12). Găsim această învățătură în întreaga predanie a Bisericii din primele veacuri și în rugăciunile bisericești”. Episcopul Ignatie citează mulți Sfinți Părinți care ne învață despre vămi cum ar fi Sfântul Antonie cel Mare sau Sf. Atanasie cel Mare.
Sf. Ioan Gură de Aur: „În ceasul acela vom avea nevoie de multe rugăciuni, de multe ajutoare, de multe fapte bune, de mare mijlocire de la îngeri, în călătoria prin sălașurile văzduhului. Dacă atunci când călătorim într-o țară străină sau într-un oraș. În necunoscut, avem nevoie de o călăuză, cu atât mai mult avem nevoie de călăuză și ajutoare care să ne îndrume în cealaltă lume, nevăzută, printre stăpânirile și puterile. și stăpânitorii lumii, din sălașurile văzduhului, care sunt numiți prigonitori și strângători de dajdii și vameși.”
Sf. Macarie cel Mare: „Când auziți că există mulțimi de balauri, și guri de lei, și puteri întunecate sub ceruri, și focuri care ard și pocnesc în mădulare, voi nu credeți nimic din toate astea, fiindcă nu știți că dacă nu primiți arvuna Duhului Sfânt (II Corinteni 1, 22), acelea îți cuprind sufletul când iese din trup, pentru că nu rabdă să-l vadă că se ridică la cer.”
Sf. Isaia Pustnicul, un Părinte al Filocaliei din sec. al VI-lea, ne învață că noi creștinii trebuie „zilnic să avem moartea înaintea ochilor și să purtăm de grijă cum vom săvârși ieșirea din trup și cum vom trece de duhurile cele rele, care ne vor întâmpina în văzduh” (Omilia 5, 22). „Când sufletul iese din trup, îngerii îl însoțesc; însă puterile întunericului ies în întâmpinarea lui, dorind să-l oprească și să-l cerceteze, ca să vadă dacă ar putea găsi în acel suflet ceva asemenea lor” (Omilia 17).
Sf. Isihie, preot din Ierusalimului (sec. al V-lea): „Ceasul morții ne va afla, acesta va veni și va fi cu neputință să scăpăm de moarte. O, numai dacă stăpânul lumii și al văzduhului care trebuie să ne întâmpine la ceasul acela, ne-ar putea socoti nedreptățile noastre mici și neînsemnate, și de nu ne-ar putea osândi cu dreptate!” (Omilie despre cumpătare în Filocalia).
Sf. Grigorie Dialogul, spune asa în omiliile sale: „Omul trebuie să cugete adânc la cât de înfricoșător va fi pentru noi ceasul morții, ce chinuire cumplită va răbda sufletul la vremea aceea, ce aducere aminte a tuturor păcatelor”.
Sf. Efrem Sirul, vorbeste despre ziua morții si judecata asa: „Când vin duhurile cele înfricoșătoare, când puterile cele dumnezeiești poruncesc sufletului să iasă din trup, când acelea ne îndepărtează cu sila și ne duc la locul de judecată cu neputință de ocolit – văzându-i în ceasul acela, sărmanul om … se cutremură cu totul ca din pricina unui cutremur … puterile cerești, luând sufletul, pornește urcușul prin văzduh, unde stau căpeteniile, puterile și stăpâniile lumii. Aceștia sunt osânditorii noștri, vameșii înspăimântători, registratorii, perceptorii; toți aceștia întâlnesc sufletul în calea lor, iau zapisul la socoteală, îl cercetează, numără păcatele și datoriile acestui om, păcatele tinereții și ale vărstei celei adunate cu anii, cele de voie și cele fără de voie, săvârșite cu fapta, cuvântul sau cu gândul. Mare este teama aici, mare este cutremurul sărmanului suflet, de nepovestit este rușinea pe care o rabdă în ceasul acela de la mulțimea fără de număr de vrăjmași care îl împresoară cu mii și mii, ocărându-l, ca să-i oprească urcușul către cer, ca să nu se sălășluiască în lumina celor vii, și ca să nu intre în împărăția vieții. Dar sfinții îngeri, luând sufletul, îl duc mai departe.”
Pe lângă argumentele patristice avem și argumente liturgice, ca sfintele slujbe ale Bisericii Ortodoxe care pomenesc de multe ori vămile. Astfel, în Octoih, citim: „O, Preasfântă Fecioară, la ceasul morții mele, slobozește-mă din mâinile dracilor și de judecată și de osândire și de cercarea cea înfricoșătoare, și de vămile cele chinuitoare, și de căpetenia cea cumplită și de osânda veșnică, o, Maică a lui Dumnezeu” (Glas 4, vineri, cântarea a 8-a, canonul utreniei). Sau: „Când se va despărți sufletul meu cu sila din mădularele trupului, dumnezeiască mireasă stai lângă mine …. ca să pot trece neoprit de stăpânitorii întunericului, care stau în văzduh.”
3.3 Câteva mărturii ale sfinților despre Vămile văzduhului
În Viețile sfinților ortodocși se află multe relatări, despre felul în care trece sufletul prin vămi, după moarte. Cea mai amănunțită înfățișare se află în Viața Sf. Vasile cel Nou (26 martie), care istorisește trecerea prin vămi a Sfintei Teodora, așa cum o povestește într-o vedenie chiar ea, unui ucenic al Sfântului, pe nume Grigorie. În această relatare sunt pomenite douăzeci de vămi, fiecare dintre ele cercetând câte un păcat oarecare. Sfantul Ignatie face referire des la aceasta povestire. Această povestire se mai află într-o traducere in engleză insa nu cuprinde ceva important, care să nu se mai afle și în alte izvoare ortodoxe despre vămi, deci vom trece peste aceasta, dând alte izvoare care, deși cuprind mai puține amănunte, urmează aceeași istorisire de bază a faptelor.
În relatarea soldatului Taxiot, de exemplu (Viețile sfinților, 28 martie), se spune că el s-a întors la viață după șase ore petrecute în mormânt și a povestit despre următoarea experiență trăită: „Când am murit, am văzut arătându-se înaintea mea niște etiopieni. Înfățișarea lor era înfricoșătoare; când îi vedeam, sufletul meu se tulbura. Atunci am văzut doi tineri minunați, și sufletul meu a sărit în brațele lor. Am început să urcăm încet spre înălțimi, ca într-un zbor, și am ajuns la vămile care păzesc urcușul și opresc sufletul fiecărui om. Fiecare vamă cercetează un păcat, una minciuna, alta pizmuirea, alta mândria.
3.4 Învățătura Sfântului Teofan Zăvorâtul despre vămile văzduhului
Sfântul Teofan Zăvorâtul a fost un apărător hotărât al acestei învățături, pe care a socotit-o ca parte a învățăturii ortodoxe despre lupta nevăzuta sau a luptei spirituale împotriva demonilor. Și spune el așa despre vămi, în comentariul său la Psalmul 118, versetul 80: “Să fie inima mea fără prihană întru îndreptările Tale, ca să nu mă rușinez.” Proorocul nu spune cum și unde să nu se facă omul de rușine, ȋnsă spunem noi că cel mai bine este “să nu se facă de rușine” omul ȋn timpul luptelor interioare. Cel de al doilea moment când nu trebuie să se facă de rușine este în ceasul morții și la trecerea prin vămi. Oricât de nesocotită poate să li pară oamenilor informați ideea vămilor, nu ȋi va scăpa de trecerea prin ele. Ce caută vameșii la cei care trec prin vămi? Ei caută să vadă dacă oamenii au ceva din cele ce sunt ale lor, adică patimile. De aceea, în omul a cărui inimă este curată și este curătită de patimi, vameșii nu pot afla nimic pentru care să pornească războiul, dimpotrivă, însușirile potrivnice îi vor lovi ca săgețile fulgerului. La aceasta, cel care are mai puțină învățătură ar spune următoarele: Vămile sunt înfricoșătoare. Dar este posibil ca demonii, în loc să arate ceva înfricoșător, să arate ceva atrăgător. În trecerea prin vămi, una după alta, demonii ar putea arăta ceva înșelător și atrăgător, potrivit feluritelor feluri de patimi. Când, de-a lungul vieții pământești, patimile au fost alungate din inimă, și faptele cele bune au fost sădite și li s-au împotrivit acelora, atunci nu mai are nici o însemnătate ce lucru atrăgător i se arată sufletului, căci el nu va arăta nicio slăbiciune față de lucrul acela și își întoarce fața de la el cu scârbă. Dar, atunci când inima nu s-a curățat, sufletul va alerga către patima pentru care inima are cea mai mare slăbiciune și duhurile îl vor lua ca pe un prieten, și după aceea ei știu unde să îl așeze. De aceea, este foarte problematic, ca un suflet, atâta vreme cât mai rămân în el slăbiciuni pentru lucrurile vreunei patimi, să nu se facă de rușine la vămi. Fiind făcut de rușine aici, înseamnă că sufletul este aruncat în iad. Dar hotărârea definitivă de a fi rușinat se va da la Judecata de Apoi, înaintea Judecătorului Atoatevăzător .
3.5 Învățătura Sfântului Ignatie Briancianinov privind vămile văzduhului
Sfântul Ignatie Briancianinov a fost apărătorul de frunte al învățăturii ortodoxe despre vămile văzduhului, din Rusia secolului al XIX-lea, când necredincioșii și moderniștii începeau deja să o ia în râs. Când sufletul unui creștin ȋși lasă trupul, și pornește urcușul prin văzduh, către sălașul lui din cer, demonii îl opresc, chinuindu-se să afle în acel om vreo asemanare cu ei, cu păcatoșenia lor, cu căderea lor, și să-l tragă în jos către iad, care este gătit diavolului și îngerilor lui (Matei 25, 41). Ei lucrează în chipul acesta prin dreptul pe care l-au dobândit. După căderea lui Adam, continuă sfântul Ignatie, când raiul a fost închis pentru om și un heruvim cu sabie de foc a fost pus să-l păzească (Facerea 3, 24), mai-marele îngerilor căzuți, satana, dimpreună cu demonii stăpânite de el, ”s-a sălășluit în locul dintre pământ și rai, și din ceasul acela și până la jertfa mântuitoare și moartea de viață dătătoare a lui Hristos, acela nu a îngăduit nici măcar unui singur suflet, după ieșirea lui din trup, să treacă pe calea aceea. Porțile raiului au fost închise oamenilor. Atât cei drepți cât și cei păcătoși coborau în iad (după moarte). Porțile veșniciei și calea de netrecut erau deschise doar pentru Domnul nostru Iisus Hristos”. După răscumpărarea noastră de către Iisus Hristos, „toți cei care L-au prigonit pe față pe Mântuitorul au primit moștenirea lui satan: după ieșirea din trup, sufletele lor coboară drept în iad. Creștinii care sunt aplecați spre păcat sunt la fel de nevrednici ca să fie ridicați de la viața pământească la slăvita veșnicie. Dreptatea cere ca aceste aplecări spre păcat, aceste vinderi ale Mântuitorului să fie cântărite. Sunt de trebuință dreapta socoteală și dreapta judecată pentru cunoașterea măsurii aplecării spre păcat a sufletului creștinului, pentru a hotărî ce covârșește în el, viața veșnică ori moartea veșnică. Dreapta judecată a lui Dumnezeu așteaptă sufletul fiecărui creștin după ieșirea lui din trup, după cum a spus Sf. Apostol Pavel « Și precum este rânduit oamenilor, o dată să moară, iar după aceea să fie judecata » (Evrei 9, 27). Pentru cercetarea sufletelor care străbat văzduhul, puterile întunericului au statornicit locuri anume de judecată și păzitori într-o aleasă rânduială. În sălașurile de sub rai, de la pământ până la cer, stau pururea de pază legiuni de duhuri căzute. Fiecare sălaș având cunoscători ai vreunui oarecare chip al păcatului, caută cu multă grijă păcatul acela în sufletul care ajunge în acel loc. Străjile demonilor văzduhului și sălașurile de judecată sunt numite în scrierile patristice vămi, iar duhurile care slujesc în acelea sunt numiți vameși”.
Capitolul 4
Raiul și iadul
4.1 Raiul și iadul, locuri sau stări
Am văzut acum, în numeroase relatări ale Sfinților Părinți cât și în Viețile Sfinților că, după moarte, sufletul intră îndată în sălașul din văzduh de sub cer, ale cărui însușiri le-am arătat. Am văzut, de asemenea că, după ce trupul a murit cu adevărat, iar sufletul a rupt legătura cu lucrurile cele pământești, înălțarea sufletului prin acest sălaș al văzduhului este descrisă ca un urcuș prin vămi, unde începe Judecata particulară, pentru a hotărî care sunt însușirile potrivite pentru sălășluirea sufletelor în rai. Acele suflete care se dovedesc vinovate pentru păcate nepocăite sunt aruncate în adânc, în iad, de către duhurile cele căzute; acelea care trec biruitoare prin judecățile vămilor urcă liber, purtate de către îngeri spre cer. Ce este raiul? Unde se află el? Este raiul un loc? Așa cum se întâmplă și cu toate problemele privitoare la viața după moarte, nu ar trebui să punem asemenea întrebări poate fără sens, ci numai pentru a pricepe mai bine învățătura despre acest subiect, pe care ne-a împărtășit-o Biserica. Și pentru a scăpa de întunecimea pe care o pot pricinui ideile moderne și unele experiențe mediumnice chiar și creștinilor ortodocși. Se întâmplă astfel că problema „localizării” raiului și a iadului este înțeleasă greșit în foarte mare măsură în vremurile de astăzi. Doar cu câțiva ani în urmă, dictatorul sovietic Hrusciov râdea de oamenii religioși, care încă mai credeau în rai, căci el trimisese cosmonauți în spațiu și aceia nu l-au văzut. De bună seamă, niciun creștin care are dreaptă judecată, nu crede în strâmbătura ateistă a unui rai „în cer”, deși sunt unii protestanți necunoscători, care așezau raiul într-o galaxie sau constelație îndepărtată. Întreaga lume văzută este căzută și stricată și nu se află niciun loc în ea pentru raiul cel nevăzut al lui Dumnezeu, care este un adevăr duhovnicesc, iar nu material. Dar mulți creștini, pentru a scăpa de batjocura necredincioșilor și pentru a ocoli chiar și cea mai mică întinare a vreunei concepții materialiste, au ajuns la capătul opus și spun că raiul nu se află niciunde. Printre romano-catolici și protestanți există explicații nefirești, care spun că raiul este o stare și nu un loc, că „sus” este doar o metaforă, că Înălțarea lui Hristos (Luca 24, 50; Faptele Apostolilor 1, 9-11), nu a fost cu adevărat o „înălțare”, ci numai o schimbare de stare. Urmarea unor asemenea explicații este că raiul și iadul ajung niște concepții foarte nedeslușite și fără limpezime, și adevăratul sens al lor începe să se piardă, cu urmări pierzătoare pentru viața creștină, căci acestea sunt tocmai adevărurile către care se călăuzește întreaga noastră viață pământească. Toate aceste lămuriri, potrivit sfântului Ignatie Brianceaninov, se bazează pe ideea neadevărată a filosofului modern Descartes, că tot ceea ce nu este material este „spirit pur” și nu este mărginit de timp și spațiu. Aceasta nu este învățătura Bisericii Ortodoxe. Sfântul Ignatie spune așa: „Închipuirea lui Descartes cu privire la libertatea duhurilor în spațiu și timp este o prostie hotărâtă. Tot ceea ce este mărginit depinde de spațiu în mod necesar”. „Numeroasele citate pe care le-am dat mai sus din cărțile de cult și lucrările Părinților Bisericii Ortodoxe, hotărăsc cu deplinămulțumire problema localizării raiului și iadului … Cu câtă claritate arată învățătura Bisericii Ortodoxe de Răsărit că localizarea raiului este în cer, iar localizarea iadului este în măruntaiele pământului”. Vom arăta aici numai cum trebuie tâlcuită această învățătură. Este destul de clar că este adevărat, după cum arată multele citate ale Sfântului Ignatie, că toate izvoarele ortodoxe, Sfânta Scriptură, sfintele slujbe, Viețile sfinților, scrierile Sfinților Părinți, vorbesc despre Rai și cer ca fiind „sus” și despre iad ca fiind „jos”, sub pământ. Și este, de asemenea, adevărat faptul că, întrucât îngerii și sufletele sunt mărginite în spațiu, acestea toate trebuie să se afle pururea într-un loc oarecare, fie în rai, în iad ori pe pământ. Sfântul Ioan Damaschin spune „când îngerii se află în cer, nu se află pe pământ, și când sunt trimiși de Dumnezeu pe pământ, aceștia nu rămân în cer” , care este aceeași învățătură prezentată mai înainte de Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie Teologul și de către toți Părinții Bisericii. Prin urmare, raiul este cu adevărat un loc, și acesta este cu adevărat sus din oricare loc de pe pământ, iar iadul este cu adevărat jos, în nucleul pământului, dar aceste locuri și locuitorii lor nu pot fi văzuți de oameni până când ochii lor duhovnicești nu sunt deschiși, după cum am văzut mai înainte, cu privire la sălașul din văzduh. Mai mult, aceste locuri nu se află între granițele sistemului nostru spațio-temporal: un avion de pasageri nu trece cu siguranta prin rai, nici un satelit pământesc prin cel de al treilea cer, nici sufletele nu pot să aștepte în iad până la Judecata de Apoi, ca să fie pregătite să ajungă pe pământ. Ele nu se află acolo, ci într-un loc de un fel deosebit, care începe chiar aici, dar se întinde într-o altă direcție. Sunt semne, sau cel puțin păreri, despre acest fel al adevărului chiar în experiența acestei lumi, în fiecare zi. De pildă, existența vulcanilor și a căldurii mari din centrul pământului este socotită de mulți Sfinți și Părinți ca un semn nemijlocit al existenței iadului în măruntaiele pământului. De bună seamă, iadul nu este material în sensul în care curge lava de sub scoarța pământului, care este materială. Se pare însă că este o „asemănare” între cele două lumi, întâi de toate, o asemănare se poate vedea chiar în firea omului, căruia îi stă în putință, în împrejurări oarecare, sau prin voia lui Dumnezeu să înțeleagă cele două feluri de realitate chiar în această viață. Oamenii de știință moderni au ajuns să recunoască faptul că ei nu mai sunt siguri de natura de bază a materiei și de hotarele ei, și nici unde se sfârșește aceasta și unde începe realitatea transcedentală. Numeroase întâmplări din Viețile sfinților arată cum acel alt fel al spațiului pătrunde în spațiul acestei lumi. Adesea, de pildă, sufletul unui om care de-abia a murit este văzut ridicându-se la cer, ca atunci când Sf. Benedict a văzut sufletul Sf. Germanus de Capua ridicat la cer de îngeri într-o minge de foc, sau locuitorii din Afognak au văzut sufletul Sf. Gherman urcându-se într-un stâlp de foc, sau Cuviosul Filaret de Glinak a văzut sufletul Sf. Serafim de Sarov urcând. Proorocul Elisei l-a văzut pe Proorocul Ilie, cum a fost răpit la cer într-un car de foc (III Regi 2, 11). De asemenea, sufletele sunt văzute adesea trecând prin vămi; sunt astfel de împrejurări, mai ales în Viața Sf. Nifon de Constantia (23 decembrie) și a Sf. Columba de Iona, unele dintre aceste întâmplări au fost citate în capitolul despre vămi. În Viața Cuviosului Teofil al Kievului, singurul martor al morții unui om drept, a văzut cum atunci „ceva a străfulgerat în fața lui și un curent de aer rece i-a izbit fața. Dimitrie a privit în sus cu uimire și a împietrit. În chilie, plafonul a pornit să se ridice iar cerul albastru, ca și cum și-ar fi întins brațele, se pregătea să primească sufletul sfânt al celui drept care murea.”. Raiul și iadul sunt cu adevărat „locuri”, dar nu locuri din lumea aceasta, din sistemul nostru spațio-temporal. Aceste „locuri” sunt atât de deosebite de noțiunile noastre pământești de „loc”, incât nu vom reusi sa le localizăm, dacă încercăm să reconstituim o „geografie” a lor. Unele Vieți ale sfinților arată limpede că „cerurile” se află deasupra „raiului pământesc”; altele arată căsunt cel puțin „trei ceruri” – dar nu este de datoria noastră să așezăm „hotarele” acestor locuri sau să încercăm să deslușim însușirile lor. Prin Pronia lui Dumnezeu ne sunt dăruite asemenea descrieri pentru a ne însufleți să luptăm ca să ajungem în aceste locuri, printr-o viață și moarte creștină – iar nu pentru a ne folosi de chipuri de judecată lumească și cunoștințe care nu li se potrivesc. Sf. Ioan Gură de Aur ne spune: „Vă întrebați unde se află iadul; dar de ce trebuie să știți voi asta? Voi trebuie să știți că iadul există, nu unde se află el ascuns …. După părerea mea, iadul se află undeva în afara acestei lumi …. Nu trebuie să încercăm să aflăm unde se află iadul, ci cum să scăpăm de el”. Nu ne este nouă dat să pricepem prea mult despre adevărul celeilalte lumi în această viață, deși cunoaștem destule lucruri pentru a răspunde raționaliștilor care spun că raiul și iadul nu se află „nicăieri” și de aceea nu există, pentru că oamenii nu le pot vedea. Aceste locuri se află cu adevărat „undeva”, și unii locuitori de pe pământ au fost acolo și s-au întors ca să povestească despre ele. Dar noi putem vedea aceste locuri când suntem în trup, mai mult prin credință decât prin cunoaștere. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu (I Corinteni 13, 12).
Pavel Florenschi tâlcuiește când vorbește despre iad, “întunericul cel mai dinafară” (Matei 25, 30), îl descrie drept un loc în afară de Dumnezeu, locul metafizic unde nu există Dumnezeu. E greu să se accepte această formulă, pentru că Dumnezeu este pretutindeni. Definiția iadului ca loc în care nu există Dumnezeu, se leagă de definiția răului ca lipsă a binelui, dar când e vorba de persoană, nu se poate aplica același calificativ, fără să fie amenințată de desființare. În iad persoana rămâne acolo conștientă, nu se destramă în neființă. Or, acolo unde este ființa, este și Dumnezeu, numai că în iad El nu este prilej de fericire, ci de nefericire, pentru că i-a fost refuzată paternitatea. Totuși Dumnezeu e chiar și acolo activ, fiind în plinătatea atributelor Sale.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că și cel din iad e iubit de Dumnezeu și chiar și el îl iubește pe Dumnezeu, numai că iubirea lui este acum ineficientă. De asemenea, Sfântul Simeon Noul Teolog, tâlcuiește focul din iad ca lumină dumnezeiască, numai că pe cei din iad îi arde, în timp ce pe cei din rai îi fericește. Iar Sfântul Isaac Sirul tâlcuiește același foc, ca foc al iubirii. Chinul crud al iubirii. Iubirea e bucurie pentru cei aleși, și suferință pentru cei respinși.
Existență obiectivă, ontologic vorbind, nu poate avea decât Împărăția cerurilor. La început numai ea a existat și acolo trebuie să ne întoarcem, pentru că iadul e ceva ce s-a adăugat ulterior.
Dacă în iad vor fi și trupuri, evident că ele vor sta undeva. Dacă suferințele vor fi și corporale, e iarăși evident că iadul e și stare și loc. Unde este locul acesta, e un lucru de taină. Când vorbim de loc însă, trebuie să îl înțelegem tot în funcție de înțelesul duhovnicesc al corporalității de dincolo, în așa fel că locul este aproape identic cu starea.
4.2 Realitatea, veșnicia, pedepsele iadului și stadiile lui
Pedepsirea celor răi în iad va fi la fel de veșnică în ceea ce privește durata(pentru cei care vor rămâne acolo și după judecata finală) tot astfel cum va fi și răsplata celor mântuiți în Rai, adică pentru toată veșnicia. Pedepsirea celor răi în iad este descrisă de-a lungul Sfintelor Scripturi ca fiind “focul cel veșnic” (Matei 25, 41), “focul care nu se stinge” (Matei 3, 12), “ocara și rușinea veșnică” (Daniel 12, 2), un loc unde “viermele lor nu moare și focul nu se stinge” (Marcu 9, 44-49), un loc al “chinurilor” și “văpăilor” (Luca 16, 23, 24), al “pierzării veșnice” (2 Tesaloniceni 1, 9), un loc al chinurilor “în foc și pucioasă” unde “fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor” (Apocalipsa 14, 10, 11), un “lac de foc și pucioasă” unde cei răi sunt chinuiți “zi și noapte în vecii vecilor” (Apocalipsa 20, 10). Domnul Iisus Hristos Însuși arată că pedeapsa iadului este fără sfârșit (Matei 25, 46).
Cei răi vor fi in iad provizoriu, fiind obiectul furiei și mâniei lui Dumnezeu. Ei vor suferi în mod conștient rușinea, ocara și asaltul propriei lor conștiințe care îi va acuza, împreună cu mânia aprinsă a unui Dumnezeu refuzat și asta până la judecata finală, sau mai repede asta în functie de cei rămași pe pământ așa cum am arătat. Chiar și cei care se vor afla în iad vor ajunge să recunoască dreptatea perfectă a lui Dumnezeu (Psalmul 76, 10). Cei care se vor afla în iad vor ști că pedeapsa ce li s-a aplicat a fost dreaptă și ca ei înșiși sunt cei vinovați pentru aceasta (Deuteronom 32, 3-5). Iadul este real. Și iadul este un loc al chinului și pedepsei care nu se sfârșesc, ci durează veșnic pentru cei ce nu vor ieși de acolo nici după judecata finală.
Ideea că există niveluri diferite de pedeapsă în iad apare și în Divina Comedie, scrisă de Dante Alighieri, între 1308 și 1321. În ea, poetul roman Vergiliu îl conduce pe Dante prin nouă cercuri de iad. Cercurile sunt concentrice, reprezentând o creștere gradată în ticăloșie și culminând în centrul pământului, unde Satan este ținut legat. Păcătoșii din fiecare cerc sunt pedepsiți într-un mod potrivit cu nelegiuirile lor. Fiecare păcătos este afectat toată veșnicia de păcatul cel mai grav pe care l-a comis. Potrivit lui Dante, cercurile variază de la primul cerc, unde locuiesc cei nebotezați și păgânii virtuoși, până la centrul iadului, păstrat pentru aceia care au comis păcatul suprem, trădare împotriva lui Dumnezeu.
Deși nu spune acest lucru în mod specific, Biblia pare să indice faptul că există niveluri diferite de pedeapsă în iad. În Apocalipsa 20. 12, oamenii sunt judecați „după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea”. Totuși, toți cei prezenți la această judecată sunt aruncați în Iazul de foc (Apocalipsa 20.13-15). Așa că, probabil, scopul judecății este de a determina cât de severă va fi pedeapsa. Indiferent de caz, să fii aruncat într-o porțiune ușor mai puțin fierbinte a Iazului de foc nu este o consolare pentru aceia care sunt totuși condamnați pentru veșnicie. Indiferent de nivelurile de pedeapsă pe care le conține, este evident faptul că iadul este un loc de evitat.
Din nefericire, Biblia afirmă că cei mai mulți oameni vor sfârși în iad. „Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află” (Matei 7.13-14). Trebuie să spunem că cei „mulți” de pe calea largă au un lucru în comun și anume, cu toții L-au respins pe Hristos ca singura cale de a ajunge în Împărăția Cerurilor. Iisus a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine.” (Ioan 14. 6). Atunci când a spus că este singura cale, acest lucru a fost cu siguranță exact ceea ce a vrut să se înțeleagă. Oricine urmează o altă „cale” în afară de Iisus Hristos se află pe calea largă înspre distrugere și, indiferent dacă există sau nu niveluri diferite de pedeapsă în iad, suferința este îngrozitoare, cumplită și de evitat.
4.3 Cine va merge în iad
Sfânta Scriptură spune că vor merge in iad păcătoșii (Matei 25, 31-46), cei ale căror păcate nu s-au iertat (Matei 12, 31-32) și cei care nici după judecată particulară n-au putut dobândi îmbunătățirea soartei lor. Pedepsele din iad vor fi proporționale cu faptele (Matei 11, 22-24; 12, 41-42 , Luca 12, 47-48). Această leagă pedepsele de ideea de penalitate. Dumnezeu va face dreptate, pedepsind sau răsplătind.
Fericitul Augustin spune că, în principiu, toți suntem condamnați la iad. Numai voința lui Dumnezeu îi scoate pe unii de sub pedeapsă, nu meritele lor. Și dacă Dumnezeu îi predestinează pe unii la fericire, e din cauza milei. Dacă îi lasă pe alții să se piardă, e din cauza dreptății. Această teză n-a rămas astfel decât în protestantism. În dogmatica ortodoxă, potrivit Sfintei Scripturi și învățăturilor Sfinților Părinți, suferința e legată de ideea de libertate și dreptate. Față de romano-catolici, teologia ortodoxă nu a încercat însă să stabilească un raport amănunțit între fapte și pedepse, așa încât să se știe cu precizie care păcate duc la iad și care se iartă sau, potrivit catolicilor, duc la purgatoriu, dreptatea lui Dumnezeu aplicându-se că o lege mecanică.
Credincioșii au libertatea de a alege între bine și rău. Această libertate nu este circumscrisă numai vieții de aici, pentru că ea alege de aici și pentru dincolo, pentru veșnicie, în deplină cunoștință despre această. Dumnezeu nu poate fi acuzat că pedepseste veșnic în mod inechitabil. De fapt credinciosul își alege liber o stare sau altă. Libertatea de a alege, în cazul când se alege răul, este echivalentă cu voința personală de a merge în iad. În acest caz, răspunderea pentru condamnare nu cade pe Dumnezeu, ci pe păcătos. Sfântul Irineu spune că iadul este incapabilitatea constantă a păcătoșilor de a se bucura de viața fericită. Dumnezeu va alunga de la sine pe cei ce de bunăvoie vor greși și nu vor ascultă poruncile Lui, parte pe care singuri și-au ales-o. Berdiaef este îndreptățit să spună că, în cazul acesta, se poate spune despre condamnarea la iad că nu mai este judecata lui Dumnezeu, ci exact absența lui Dumnezeu, depărtarea lui Dumnezeu de cei păcătoși și a păcătoșilor de Dumnezeu. Și ceea ce înspăimânta nu este ceea ce ar putea face Dumnezeu cu mine, ci ceea ce voi face eu însumi. Iadul nu înseamnă căderea credinciosului în mâinile lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, lăsarea lui pe seamă să însăși.
Libertatea de a alege justifică judecata și sentința veșnică și conferă faptelor valoare morală. Și dacă nu ar există libertatea, faptele ar fi private de această valoare. Și dacă ar fi făcute din frică, iarăși ar fi lipsite de valoare morală. Ortodoxia învață că ele sunt rodul deliberării conștiente, și hotărârii libere a credinciosului.
4.4 Cum vor fi suferințele celor din iad și în ce vor consta ele
Sfântă Scriptură spune că în iad va fi foc, plângere și scrâșnire a dinților, și vierme neadormit. Sfinții Părinți au încercat să determine dacă acestea sunt numai expresii figurative ale unor suferințe spirituale, sau trebuie luate la propriu, ca elemente materiale de tortură. Consensul Bisericii asupra faptului că existența veșnică din iad este și corporală, a dus în chip normal la consensul și asupra unei oarecare corporalități a suferințelor care, ca și cea din Rai, este după modul transfigurat al trupului înviat al lui Hristos. Numai în acest sens Se poate spune deci că suferințele vor fi trupești și spirituale și vor constă din suferințe proprii, în trup, și din chinuri ale conștiintei. Iadul înseamnă depărtarea de Dumnezeu, lipsă sensului existenței și adâncirea progresiva în nonsens, prin contemplarea celor inexistente, a răului și a diavolului , lipsa iubirii.
Sfântul Grigore de Nyssa spune despre suferințele din iad, că nu pot fi comparabile cu nici o suferință de aici.
În legătură cu focul de care vorbește Sfânta Scriptură, Sfântul Ioan Damaschin spune că acesta nu va fi material, așa cum e focul nostru, ci așa cum știe Dumnezeu. Aceeași învățătură o găsim la Fericitul Ieronim și la alții. Fericitul Augustin spune că pedeapsă celor răi va fi pierderea Vieții dumnezeiești, după cum fericirea din Rai va fi în primul rând bucuria de adevăr, vederea lui Dumnezeu. Totuși, cei din iad vor fi chinuiți și de un foc care va arde ființă lor trupească dar și pe cea spirituală. Fericitul Augustin spune însă că nu vrea să-și impună această părere, pentru că pe timpul său doctrina nu era încă precizată în această privință.
Nu au lipsit însă nici interpretările figurative ale focului. Astfel Origen, combătut în această privință de Fericitul Ieronim, îl interpretează ca și chin al conștiintei. De asemenea Iosif Vrienie spune că focul iese din respirația și din ochii demonilor, dar nu e material. Dintre teologi, Andrutos, Florenschi, cred că toate expresiile care desemnează chinurile iadului sunt figurative. De asemenea Mărturisirea lui Mitrofan Critopulos, în cap. XX, concepe focul că și chin al conștiintei. “Focul” acesta nu arde că focul corporal, nici nu luminează . E un foc special, care nu este cu exclusivitate nici corporal, nici spiritual, ci în amândouă felurile. Sfântul Grigorie cel Mare spune “nu va fi deloc un foc oarecare, curăț lăuntric, provenit din însăși sufletele celor păcătoși, și se va găsi și va lucra în afară de ele, ci focul acesta va fi și va lucra în afară de ele, într-un chip minunat, tot așa de sensibil că și focul corporal, nu numai asupra sufletelor și asupra corpurilor, cu toate că el va fi altfel de foc, decât focul material actual, deoarece n-are nevoie de lemne, sau de altă oarecare hrană”.
4.5 Cea de a treia stare de după moarte, în concepția Bisericii Romano-Catolice. Purgatoriul
În concepția Bisericii Ortodoxe nu există decât două stări ale sufletului aflat în așteptarea învierii și a Judecății finale: Raiul și iadul. Biserică Ortodoxă exclude posibilitatea existenței unei a treia stări, intermediare, despre care învață Biserica Româno-Catolică, numită Purgatoriu și văzută ca loc aparte în care sufletul este supus pentru o vreme unui “foc curățitor”.
Credința în Purgatoriu a fost pentru întâia oară exprimată într-un document oficial al Bisericii Româno-Catolice în 1254. Este vorba de o scrisoare a Papei Inocențiu al IV-lea către legatul sau din Cipru, Odon, cardinal de Tusculum, unde aflăm această dispoziție: “Văzând că Grecii afirmă că nu găsesc la învățații lor nici un nume potrivit și sigur pentru a desemna locul acestei purificări și că, pe de altă parte, potrivit tradiției și autorității Sfinților Părinți, acest nume este “Purgatoriu”, voim că pe viitor această expresie să fie primită și de ei. Căci în acest foc temporar, sunt curățate păcatele, desigur nu păcatele de moarte, care n-au fost mai înainte șterse prin pocăința, ci cele ușoare și foarte mici, care dacă n-au fost șterse în timpul vieții, sunt o povară pentru suflet după moarte”.
La sinodul din Lyon (1274) răsăritenilor le-a fost supusă spre aprobare o Mărturisire de credința, alcătuită de papă Clement al IV-lea în mod special pentru împăratul unionist Mihail Paleologul. Partea privind Purgatoriul din acest text sună astfel: “ (Cu privire la soarta celor morți)-Dacă, cu adevărat căindu-se, ei au murit aflându-se în iubire (de Dumnezeu), mai înainte însă de a-și plăți prin roade vrednice de pocăința săvârșirea râului ori nelucrarea binelui, sufletele lor se curățesc după moarte prin chinuri ispășitoare și curățitoare (purgatorii), după cum a explicat fratele nostru Ioan (Parastron). Pentru a alină aceste chinuri, le sunt de mult folos mijlocirile celor vii, adică liturghiile, rugăciunile, milosteniile și alte fapte evlavioase pe care credinciosiiobisnuiesc să le facă pentru frații lor, potrivit celor statornicite de Biserică. Cât privește sufletele celor care, după Botez, n-au suferit nici cea mai mică întinare a păcatului, că și cele care, întinate fiind de păcat, s-au curățit fie în vremea viețuirii în trup, fie cum s-a spus mai sus, după despărțirea din trup, prin cele făcute în numele lor, acestea sunt îndată primite în cer. Cât privește sufletele celor care la trecerea din această viață se află în păcate de moarte…, ele merg îndată în iad, unde îndură chinuri, fiecare pe măsură răutății sale”. Mărturisirea de credința a sinodului unionist de la Lyon, semnată de reprezentanții împăratului bizantin, a fost însă respinsă foarte curând de Biserică Ortodoxă.
Însă definiția sinodului din Trento (1563) este mai netă: “Biserică catolică, insuflată de Duhul Sfânt, pornind de la Sfântă Scriptură și de la vechea tradiție a Părinților, a învățat în sfintele sinoade, iar mai apoi și în acest sinod ecumenic că există un Purgatoriu și că sufletele ținute acolo sunt ajutate de iubirea credincioșilor, și mai ales de jertfă de la altar, bineplăcuta lui Dumnezeu. De aceea, sfântul sinod da dispoziție episcopilor să facă tot ce trebuie pentru că sfântă doctrina despre Purgatoriu, transmisă de Sfinții Părinți și de sfintele sinoade, să fie primită de toți credincioșii și respectată de ei, și pentru că ea să fie predata și vestită în tot locul”.
Factorii care au contribuit cel mai mult la nașterea doctrinei Purgatoriului în Apus au fost, în Evul Mediu târziu, teoria “satisfacției” juridice și cea a ispășirii, formarea conceptului de ”păcate venial” și elaborarea distincției dintre “păcat” și “culpă”. Noțiunea de păcat venial cerea admiterea unei a treia categorii de credincioși, situată între cei drepți (curățiți de orice păcat) și cei osândiți (vinovați de păcate de moarte), cărora trebuia să li se găsească, după moarte, o stare și un loc de sălășluire (Purgatoriul), diferite de celelalte două. Iar distincția dintre păcat și culpă îndemnă la conceperea unui loc de “penitență”, în care trebuiau să-și ispășească pedeapsă și să se curețe cei cărora li se iertaseră păcatele veniale, dar nu li s-a șters “greșeala”.
Dezvoltarea doctrinei Purgatoriului pare totodată legată și de factori care țin de politica ecleziastica a Bisericii latine, ce s-au tradus în doctrina și practică indulgențelor, apărută puțin după “nașterea Purgatoriului”. Doctrina și practică această vor să-i încredințeze pe credincioși că Papa are puterea de a ușura și chiar de a izbăvi deplin de chinuri sufletele aflate în Purgatoriu și-și manifestă această putere în schimbul unor fapte ale credincioșilor că, de pildă, rugăciunea lor pentru Suveranul Pontif, sau daniile pentru construirea de biserici. Se știe că această practică a trezit mânia lui Martin Luther și că ea fost fără nici o îndoială una dintre principalele cauze ale apariției Protestantismului. Departe de a se fi pierdut in zilele noastre, ea rămâne puternic ancorată în pietatea populară catolică și a fost de altfel invocată foarte recent, cu prilejul Jubileului din anul 2000.
În pofida afirmațiilor din Mărturisirea de credința de la sinodul din Trento ori ale unor istorici catolici, doctrina Purgatoriului nu-și află temei nici în Sfânta Scriptură, nici în scrierile Părinților din vechime. Numeroasele referințe scripturistice și patristice adunate ulterior de teologii catolici în vederea justificării ei nu fac decât, pe de o parte, să arate că Scriptura și Părinții socotesc de mare folos rugăciunile făcute de Biserică pentru cei adormiți, lucru admis dintotdeauna de Biserică Ortodoxă și irelevant cât privește existența Purgatoriului, iar pe de altă parte să profite de ambiguitatea unor texte în care se vorbește de pedeapsă cu focul în lumea de dincolo, dar care, în realitate, se referă la gheenă focului în care vor merge păcătoșii după Judecată din urmă și care, iarăși, nu presupun în nici un fel existența vreunui Purgatoriu. Doctrina Purgatoriului a suscitat o reacție critică din partea Bisericii Ortodoxe prin de tratatul redactat pe la 1233 de patriarhul Gherman al II-lea, iar după sinodul de la Lyon, mai multe scrieri critice au fost redactate de teologii ortodocși în vederea combaterii acestei doctrine. Am putea menționa în special cea a Sfantului Simeon al Tesalonicului, care, în capitolul XXIII din scrierea să “Dialog contra ereziilor”, arată că nici unul dintre Sfinții Părinți nu socotește că este vreo altă pedeapsă pentru sufletele păcătoase afară de închiderea lor că într-o temnița în loc de întristare și suspin, în așteptarea chinurilor veșnice, în vreme ce sufletele drepților se sălășluiesc, dimpotrivă, în loc de lumina și de desfătare, în așteptarea fericirii făgăduite, de care se vor bucură la înviere, când se vor însoți din nou cu trupurile lor. Cei plecați de aici în căința adevărată, însă lipsită de roade, nu sunt lipsiți din milă lui Dumnezeu de oarece mângâiere în întristarea și chinul lor, însă nici vorba de foc care să-i curățească, după cum spun latinii.
Atunci când a fost abordată această problemă, poziția latină a fost expusă într-un memoriu remis grecilor de cardinalul Iuliu Cesarini, în termeni care reluau aproape cuvânt cu cuvânt mărturisirea de credința făcută în numele lui Mihail al VIII-lea Paleologul la al doilea sinod de la Lyon. În continuare memoriul înfățișa șapte dovezi, extrase din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinți, care justificau prima parte a declarației referitoare la Purgatoriu și care urmăreau să demonstreze mai ales două puncte anume: faptul că există o stare intermediară (între rai și iad); și că în acest loc sufletele sunt pedepsite prin foc:
1) Textul de la 2 Macabei 12, 46: “a adus jertfă de curăție pentru cei morți, ca să-i slobozească de păcat”;
2) Textul de la Matei 12, 32: “Celui ce va zice cuvânt împotrivă […] Duhului Sfânt nu i se va ierta lui nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie”, ceea ce da de înțeles că alte păcate vor fi iertate în veacul ce va să fie, ceea ce implică existența unui Purgatoriu;
3) Textul de la 1 Cor. 3, 13-15: “Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, și focul însuși va dovedi ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva pe care l-a zidit va rămâne, va luă plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, va fi păgubit, iar el se va mântui, dar așa că prin foc”. Aceste cuvinte nu pot fi înțelese decât că referindu-se la focul care curățește sufletele în lumea de dincolo;
4) Tradiția celor două Biserici a învățat întotdeauna că rugăciunile pentru morți sunt de folos, ceea ce nu ar avea nici un sens dacă n-ar există o curățire după moarte;
5) Autoritatea Bisericii latine, care a profesat întotdeauna această doctrina a Purgatoriului;
6) Învățăturile Părinților latini (Augustm, Ambrozie, Grigorie cel Mare) și ale Părinților răsăriteni (Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Dionisie Areopagitul, Epifanie, Ioan Damaschin, Teodoret al Cirului);
7) Însăși dreptatea dumnezeiască cere că nici un păcat să nu rămână neispășit, însă pedeapsă se dă potrivit mărimii greșelii, (Deut. 25, 2; Iez. 33, 14-15). Trebuie așadar să admitem că între cer și iad există un alt loc, unde sufletul păcătos se curățește, că apoi să se poată alătura sufletelor celor drepți.
La acest memoriu au răspuns Sfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului, Visarion, mitropolitul Niceei, dar și Sfântul Grigorie de Nyssa, ale cărui poziții uneori păr să se situeze în perspectivă pozițiilor latine. Din păcate însă aceste poziții păr să meargă și în sensul apocatastazei, învățătura dezvoltată de origenism și condamnată de cel de-al cincilea Sinod ecumenic. Faptul că Grigorie de Nyssa este un Sfânt Părinte vrednic de cinstire nu exclude faptul că el, că și alți Sfinți Părinți (Irineu de Lugdunum, Dionisie Alexandrinul), s-a putut înșela în unele privințe. Ca si circumstanță atenuantă este că, la vremea aceea, dogma Bisericii cu privire la veșnicia chinurilor nu fusese încă stabilită. Grecii considerau cuvenit să se țină de învățătura Bisericii și de dreptarul Sfintei Scripturi, iar nu de părerile personale, fie chiar și ale unor mari dascăli.
De asemenea a răspuns Patriarhul Dositei al Ierusalimului, în ediția revăzută și îndreptată a Mărturisirii sale de credință (1690), care scoate în evidența patru deosebiri între învățătura ortodoxă și cea catolică.
a) Noi, ortodocșii, nu admitem existența unui al treilea loc, altul decât iadul și aproape de el, de unde sufletele pot fi izbavite; noi spunem că mai înainte de Judecată din urmă, când Hristos îi va osândi veșnic pe cei păcătoși, este nădejde de izbăvire chiar pentru cei care sunt în iad.
b) Noi nu credem să fie vreun foc curățitor în afară lui Dumnezeu, Cel ce este El însuși foc curățitor, Cel ce răscumpăra în chip deplin, odihnește, ridică păcatele și dăruiește pace sufletelor și doar în chip figurat numim “curățire” plânsul și suspinul celor ținuți în iad.
c) Potrivit învățăturii ortodoxe păcatele ușoare nu se socotesc după moarte. Dumnezeu nu ține seamă de ele, și nu e nici o pedeapsă ori chin pentru sufletele celor care le-au săvârșit. Greșelile mărunte, de care nu e ferit nici un om, sunt iertate în clipă morții din milă lui Dumnezeu, Care ia aminte la binele ce precumpănește în sufletele drepților. Dacă n-ar fi așa, nimeni n-ar mai ajunge în cer după moarte. Iar sufletele celor vinovați de păcate de moarte sunt ușurate și scoase din iad prin rugăciunile Bisericii și ale celor vii.
d) A patra deosebire desființează cealaltă rațiune de a fi a Purgatoriului, adică pedeapsa pentru o vreme a păcatelor șterse prin pocăința ori prin dezlegarea preotului. Celor care, răpiți de moarte, n-au putut aduce roade vrednice de pocăința, Hristos le șterge deplin tot păcatul și osânda. El îi sfințește, îi slăvește și le dăruiește veselia de care au parte drepții. A despărți “greșeala” de “pedeapsă” și a spune că păcatele au fost șterse, dar nu și pedeapsa, este un lucru lipsit de logică. Noi mărturisim așadar, încheie Dositei, că cei care s-au căit de păcatele lor nu sunt pedepsiți în iad, de vreme ce credincioșii își au sălașul în Biserică celor întâi-născuți din cer. Și, dimpotrivă, păcatele grele se osândesc în iad, și din iad, nu din altă parte, sunt izbăviți păcătoșii, după cum se vede din istoria Macabeilor. Deși se află în iad, cei pentru care e nădejde să scape de acolo prin rugăciunile Bisericii, nu îndură de pe-acum arsura focului, căci focul iadului se va aprinde la Judecata finală. Chinurile celor păcătoși nu sunt în vremea de acum decât chinuri ale sufletului. Acestea sunt tristețea, părerea de rău, mustrarea conștiintei, întunericul, frica, necunoașterea a ceea ce îi așteaptă.
Capitolul 5
Moaștele sfinților, semn al legăturii veșnice dintre trup și suflet
5.1 Înțelesul moaștelor în Biserica Primară, în Biserica greceacă și în Biserica Rusă
Nu cunoaștem o mulțime de lucruri dintre cele care alcătuiesc esența vieții bisericești, și poate că unul dintre cele mai grele și smintitoare evenimente pe care le-am trăit în ultimii ani noi, credincioșii ortodocși, a fost așa-numită “scoatere la lumina a moaștelor”.
Pentru aceia dintre noi care nu prea se descurcă în adevărată viață a Bisericii, care se bizuie nu pe experiență Sfinților Părinți, ci pe cutare sau cutare cărți ori cuvinte auzite, evenimentele din ultima vreme au fost cutremurătoare. Mulți cred că moaștele trebuie să fie nestricate, adică să păstreze aspectul trupului, iar dacă lucrurile nu stau așa, consideră că este o înșelăciune.
Cuvântul "moaște" se întrebuințează în primul rând cu același înțeles că latinescul “reliquia” sau grecescul “lipsana”, care înseamnă pur și simplu ”rămășițe pământești”. Cuvântul nostru mosci (moaște) vine de la rădăcină mosci (tărie), ceea ce pentru om e tocmai scheletul, acel reazim lăuntric pe care se ține tot trupul. Dacă e să luăm Molitfelnicul, cartea care îl însoțește pe creștin întreagă viață, de la naștere până la moarte și îl deschidem la “Rânduială îngropării mirenilor”, îndată întâlnim acolo cuvântul “moaște” întrebuințat cu înțelesul de “rămășițe pământești”: “Murind vreunul dintre creștini, îndată rudeniile să cheme pe preot; acesta, venind la casă unde este trupul (în slavonă mosci, “moaștele”.) mortului, își pune epitrahilul, pune tămâie în cădelnița și, cădind trupul mortului și pe cei de față, începe: Bine este cuvântat Dumnezeul nostru…”. La sfârșitul prohodirii, când răposatul este dus la groapă însoțit de cântarea “Sfinte Dumnezeule”, avem: “Apoi, ridicând trupul (mosci) mortului, îl duc la groapă…”. Și în continuare: “..iar după ce se pune trupul (mosci) în groapă, arhiereul sau preotul, luând pământ cu lopată, aruncă cruciș deasupra trupului (verhu moscei), zicând: Al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc într-însa”.
În primele veacuri ale creștinismului, când moaștele Sfinților Mucenici erau cinstite la fel ca și acum, ele nu erau socotite deloc “trupuri nestricate”, adică întregi, în înțelesul pe care îl dăm noi de obicei acestui cuvânt. Lucrul acesta apare foarte logic în lumina faptului că mulți dintre ei erau dați la fiare și chiar arși. Și totuși, mărturii despre cinstirea sfintelor moaște aflăm deja la Eusebie al Cezareii, care spune despre rămășițele pământești ale Sfinților Mucenici că ele, aceste rămășițe care reprezentau în șine țărâna și cenușă, “sunt mai de preț decât pietrele scumpe și mai nobile decât aurul”.
Din cuvintele acestea reiese limpede că rămășițele Sfinților Mucenici nu erau nicidecum socotite nestricate în înțelesul literal al cuvântului. Și Sfântul Ioan Gură de Aur, spunând despre Fericitul Vavila: “a trecut vreme îndelungată de la îngroparea Sfântului Vavila, așa încât în groapă au rămas numai oasele”, nu socotea, în mod evident, că trupul unui Sfânt trebuie să fie neapărat neputrezit. O mărturie asemănătoare întâlnim și în Cuvântul lui despre Macabei: “Nu îmi vorbi despre țărâna, nu pune înainte cenușă și oasele lor putrezite de vreme, ci deschide ochii credinței și privește la puterea lui Dumnezeu care este în ele, la harul Duhului care le îmbrăca la slavă luminii cerești care le înconjoară”. Și Sfântul Ambrozie al Mediolanului spune că este uimitor să vezi cum trupurile stricăcioase ale Sfinților fac minuni. Se pot aduce de la numeroși Sfinți Părinți mărturii care să arate că în Biserică Greaca nu s-a înțeles niciodată trup neputrezit prin cuvântul “moaște”.
În practica Muntelui Athos este răspândită părerea potrivit căreia în privință fiecărui om trebuie să fie ad litteram cuvintele: “țărâna ești, și în țărâna te vei întoarce”. După ce au îngropat un călugăr mort, athonitii îi scot din pământ după un anumit răstimp ca să vadă dacă a putrezit. Dacă trupul lui este nevătămat, ei socot că omul cu pricină a fost foarte păcătos, că “pământul nu-l primește”, încep să se roage cu osârdie pentru el ca Domnul să-l ierte și pământul să îl primească. Așadar, aici nu poate fi deloc vorba de nestricăciunea trupului. De altfel dacă e să luăm moaștele sfinților greci, cum ar fi Ioan Gură de Aur, vom vedea că sunt pur și simplu părți ale scheletului. Așa stăteau lucrurile în Biserica Greacă.
Să vedem practica din Biserica Rusă. Ne amintim din nou înțelesul cuvântului rusesc mosci, care vine de la o rădăcină care înseamnă “puternic”, “tare”. Înțelesul acestei idei ni se va limpezi. Iată ce spune, pe bază cercetării vechilor cronici rusești, Evghenii Golubinskii: “Concepția corectă este aceea potrivit căreia moaștele sfinților sunt uneori trupuri mai mult sau mai puțin întregi, iar alteori numai oase. Însăși denumirea de sfinte moaște (mosci) a rămășițelor arată că strămoșii noștri înțelegeau prin ele cu precădere oasele, deoarece cuvântul mosci înseamnă anume “oase”. În anul 1472, la Moscova, cu prilejul renovării catedralei Adormirii Maicii Domnului, au fost deschise sicriele mitropoliților pentru că trupurile acestora să fie cercetate, și despre rezultatul acestei cercetări scrie într-o cronică: “Pre Iona l-au aflat întreg, pre Fotie întreg fiind nu tot, ci doar picioarele din trup, iar pre Chiprian putrezit cu totul, doar moaștele”, este clar că “doar moaștele” înseamnă “doar oasele”. În anul 1667 au fost descoperite moaștele Cuviosului Nil din ostrovul Stolbnai (Stolobenskii), despre care s-a adus la cunoștință mitropolitului Pitirim al Novgorodului în următorul mod: “Sicriul și trupul lui cel sfânt s-au dat pământului, iar sfintele lui moaște sunt toate întregi”. Este limpede că spusele “iar sfintele lui moaște sunt toate întregi” înseamnă “iar oasele sunt toate întregi”. În aceeași lucrare a lui Golubinskii vedem în continuare că și un conservator cum era Cuviosul Iosif de la Volokolamsk, în “Luminătorul” sau, scrie despre moaște: “Oasele acestea sunt la vedere pulbere și țărâna, însă dracilor sunt de groază, și pe cei orbi îi luminează, pe cei leproși și slăbănogi și suferinzi de orice boală îi vindecă… dacă vedem pe vreunul dintre Sfinți sau os din trupul lui sau țărâna de la mormântul lui, le avem întru toată cinstea, că pe niște odoare sfinte, și cu frică ne închinăm lor, și cu iubire le sărutăm”. Mitropolitul Daniil le scrie monahilor într-unul din cuvintele sale urmatoarele: “Cu adevărat, minune preaslăvita este că oasele goale izvorăsc tămăduiri”, iar Zaharia Kopastenskii, în “Palinodia” să, explicând cuvântul “moaște”, scrie: “Moaște, adică oasele și trupurile sfinților… moaște, adică părți din oasele și trupurile sfinților”.
Bineînțeles, toate acestea nu înseamnă că nu există moaște întregi. Trupurile multora dintre sfinții noștri s-au păstrat fie în întregime, fie în parte. Un exemplu de acest fel, mărturisit de puterea sovietică, sunt moaștele făcătorilor de minuni din Iaroslav. Când au fost scoase la lumina, s-a alcătuit un act privitor la faptul că Sfinții Cneji Theodor, David și Constantin “au conservate corpul, oasele, cartilagiile și pielea în stare uscată” Bineînțeles, acesta nu e singurul caz. Aici la noi, în muzeu, se află trupul Sfântului Ierarh Ioasaf al Belgorodului. În Cernigov odihnesc moaștele Sfântului Ierarh Theodosie, căruia i-a putrezit numai o parte din călcâiul unuia dintre picioare. Moaștele mitropolitului Pavel al Tobolskului, care se păstrează în Lavră Peșterilor din Kiev, sunt de asemenea întregi, deși nu sunt socotite moaște de sfânt.
Dacă punem cap la cap toate aceste lucruri, devine limpede că, pe de o parte, Biserică, în persoană dascălilor săi, ce reprezintă conștiință bisericească, adică în persoană sfinților, ierarhilor și așa mai departe, nu a învățat niciodată că moaștele sunt numai trupuri nestricate și pe de altă parte, că au existat întotdeauna asemenea tendințe.
Slăvirea moaștelor unui sfânt se săvârșește indiferent de faptul că trupul lui a putrezit sau nu. Sfântul este slăvit pentru viață sa și pentru ajutorul ceresc pe care îl arată oamenilor atât în vremea vieții, cât și după moarte. Iar moaștele sunt rămășițele pământești ale unui om sfânt, fie ele trupuri păstrate în întregime, fie oase și chiar țărână și cenușă. Așa a învățat întotdeauna Biserică.
În ce privește slăvirea unui sfânt, condițiile legate de nestricarea moaștelor, adică de neputrezirea rămășițelor lui pământești, au apărut și au căpătat o largă răspândire de-abia în ultima vreme. Ne aducem de aminte de scoaterea la lumina a moaștelor Cuviosului Serafim din Sarov. Multora li s-a părut atunci smintitor faptul că au fost descoperite numai oase. În Petrograd s-au răspândit zvonuri potrivit cărora Starețul Serafim nu era deloc sfânt, că moaștele au fost scoase la lumina doar pentru că așa au vrut Sinodul și Suveranul, se povestea că actele autentice ale scoaterii la lumina a moaștelor sunt ascunse de credincioși. Zvonurile acestea tulburau societatea, și răposatul mitropolit Antonie al Petrogradului a fost obligat să emită o enciclică în care spunea că slăvirea moaștelor sfinților nu se săvârșește nicidecum întrucât aceștia ar avea trupuri nestricate, ci pentru viață lor. Această mărturie a secolului XX este însemnată în primul rând fiindcă a fost publică, iar în al doilea rând deoarece confirmă cu privire la marele sfânt lucrurile de care povesteau bunicii noștri, nu încape îndoială asupra sfințeniei cuviosului Serafim de Sarov, asupra nevoințelor, rugăciunilor lui, asupra ajutorului arătat de el celor aflați în necazuri.
Conceptul de “moaște nestricate” a existat, totuși, încă din vechime. Lucrul acesta pare de neînțeles în față mărturiilor pe care tocmai le-am invocat. Evident, cuvântul “nestricat” era folosit într-un alt înțeles.
În anul 1667, voievodul de Suzdal a cercetat în biserică satului Kideksa, care se află la 4 verste de Suzdal și era moșia marelui cneaz Iurii Vladimirovici Dolgorukii, mormântul lui Boris, fiul lui Iurii, care fusese îngropat acolo în 1159. În raportul sau către arhiepiscopul Suzdalului, ce se află la Moscova, scria că “în gropniță zac moaște, oase întregi”. Aici este din nou important pentru noi să ne amintim că vorba rusească “moaște” vine de la cuvântul mosci, adică puterea, tăria omului, care este legată de gradul de dezvoltare al scheletului, al oaselor lui.
Când Dumnezeu l-a zidit pe om, a luat din pământ țărâna și a suflat în ea suflare de viață. Omul este numit “cununa zidirii”, sau “împreună-tăinuitor al tainelor dumnezeiești”, după Sfântul Grigorie Teologul. Chiar și îngerii au însemnătate de ființe slujitoare, pe când omul a fost zidit ca să admire zidirea lui Dumnezeu. La început a fost zidită lumea cea nevăzută, tăria cerului, după aceea lumea văzută, și atunci Domnul l-a zidit pe om, în care a unit cele două lumi. Omul este menit să fie “înger în trup”, după cum se cântă în troparul Prorocului Ilie și Biserica, lăudându-i pe sfinți, spune despre ei: “Ceia ce pe pământ sunt îngeri, iar în cer oameni ai lui Dumnezeu”. Omul trebuie să își ridice trupul până la nivelul sufletului. Scopul omului este îndumnezeirea și nu numai a sufletului, ci și a trupului. Sufletul a fost însoțit cu trupul pentru că el, după cum spune Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, “că și pe cel ce este mai prejos (trupul), desfăcându-l treptat de grosime, să-l atragă la șine și să-l înalte, așa încât el, făcându-se îndrumător materiei slujitoare și prefacand-o în împreună-slujitoare lui Dumnezeu, să fie pentru trup ceea ce Dumnezeu este pentru suflet”. La noi, oamenii, sufletul nu poate fi despărțit de trup (el se desparte când murim, și asta numai pentru o vreme), iar dacă sufletul omenesc e sfânt, și trupul lui este tot sfânt.
În general, pot exista două viziuni asupra trupului. Prima este exprimată foarte clar în testamentului lui Lev Tolstoi, care numea trupul lucru respingător și inutil, ce trebuie cât mai degrabă înlăturat ca să nu încurce viață altora: “..într-adevăr, m-am lepădat de Biserică, am încetat să mai îndeplinesc ritualurile ei și le-am scris în testamentul meu celor apropiați ca atunci când voi muri să nu-i îngăduie lângă mine pe slujitorii Bisericii și să se debaraseze de el cât mai rapid, fără nici un fel de invocații și rugăciuni asupra lui, așa cum se înlătura orice lucru respingător și inutil, ca să nu-i încurce pe cei în viață”.
După cea de-a două viziune, trupul este socotit ca fiind de neapărată trebuință pentru mântuirea noastră: această este viziunea Bisericii Ortodoxe. Și Sfântul Ierarh Grigorie Teologul spune că sufletul va intra în lumea de Sus împreună cu trupul, făcându-se cu el un singur duh, o singură minte și un singur dumnezeu, în sensul îndumnezeirii.
Hristos a venit nu doar ca să ne întoarcă la Adam dintâi, ci să înlăture pentru totdeauna din sufletele noastre putința de a nutri față de Dumnezeu mândrie și invidie. “Vreți să fiți dumnezei? Nu aveți decât: fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este (Matei 5, 48), fiți milostivi, precum și Tatăl vostru Cel ceresc este milostiv (Luca 6, 36). Calea către îndumnezeire este deschisă, n-aveți decât să umblați pe ea, iar acolo de voi depinde cât veți înainta.
Dar ce înseamnă cuvântul “trup”? În creștinism există trei înțelesuri ale lui: 1) cel de trup fără de păcat, sfânt, zidire a Lui Dumnezeu, acel trup despre care s-a zis: Cuvântul trup S-a făcut (Ioan 1, 14) și care s-a sfințit în Hristos într-așa măsură încât Mântuitorul spune: cel ce mănâncă Trupul Meu… are viață veșnică (Ioan 6, 54); 2); 2) cel de “trup trupesc”, adică păcătos, în antiteză cu “duh”, “duhovnicesc” și 3) trupul nostru, în care se regăsesc amândouă înțelesurile de mai înainte. Chiar dacă trupul nostru e păcătos, nu trebuie să uităm că el a fost zidit de Dumnezeu și asta o exprimăm la slujba înmormântării când spunnem: “Plâng și mă tânguiesc când mă gândesc la moarte și văd în mormânt frumusețea noastră, cea zidită după chipul lui Dumnezeu, zăcând grozavă, fără slavă și fără chip”. Nu despre suflet se spune aici că a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, ci despre trupul care zace în sicriu.
Scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt, însă nu numai pentru suflet, ci și pentru trup, precum dau mărturie prin experiență lor, prin viață lor, sfinții lui Dumnezeu. Cu trupul Său, Domnul a făcut minuni, a înviat morți (fiul văduvei din Nain, fiică lui Iair, pe Lazăr). Prin trup, însăși haina lui Hristos se sfințea și devenea făcătoare de minuni, prin simplă atingere de ea s-a vindecat femeia cu curgere de sânge. În același fel se făceau minuni și prin umbra apostolilor, iar cei asupra cărora ea cădea se vindecau de bolile lor.
Nu am putea trăi în afară trupului. Doar cu voia lui Dumnezeu se rupe pentru o vreme această legătură firească. Așadar, oamenii trebuie să devină făptură nouă, și trebuie să-și amintească întotdeauna ceea ce spune Apostolul: “sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt Care este în voi, pe Care Îl aveți de la Dumnezeu, și că voi nu sunteți ai voștri? (1 Corinteni 6, 19-20). După învățătura Sfinților Părinți, trupul nostru ia de la viață toate cele cu care trăiește sufletul, ia și păcatul, ia și binele, ia și sfințenia, ia și sluțenia. Când vorbim despre păcat, vedem că Sfinții Părinți ne sfătuiesc să învinuim pentru greșelile noastre nu trupul, ci duhul, gândul, pentru că răul începe nu de la trup, ci de la suflet, și invers, dacă în suflet este agonisită Duhului Sfânt, ea se transmite trupului, și încă în așa fel că se sfințește fiecare parte a lui.
În rugăciunile de mulțumire de după Sfântă împărtășanie spunem așa: “Ci mai vârtos intră întru alcătuirea mădularelor mele și întru toate încheieturile, în pântece și în inimă, arde spinii tuturor păcatelor mele… încheieturile le întărește cu oasele dimpreună; numărul drept al celor cinci simțuri îl luminează”. Dacă vom înțelege în acest fel legătură dintre trupul lui Hristos și trupul nostru, vom pricepe de ce pentru credincioși mormintele sfinților nu sunt același lucru că locul unde este cinstit un oarecare om de seamă. În mormintele sfinților se ascunde harul. Una din două: ori nu credem deloc, în nimic, ori credem în agonisirea Duhului Sfânt de către toată ființă noastră iar atunci și trupurile sfinților vor fi pentru noi sfinte. Dacă credem că putem primi harul lui Dumnezeu nu numai cu sufletul, ci și cu trupul, vom înțelege și cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: “Deschide ochii credinței și privește la puterea lui Dumnezeu care este în ele, la harul Duhului care le îmbrăca, la slavă luminii cerești care le înconjoară”. Este limpede că pentru noi acele oase, țărâna aceea vor fi de preț nu pur și simplu că rămășițe pământești ale unor oameni dragi, ci ca vase pline de har: “cinstitele tale moaște că pe un vas al harului plin, care se revarsă, ni le-ai lăsat”.
Așadar, Biserica Ortodoxă ne învață că scopul omului întâi-zidit se atinge prin harul lui Dumnezeu, ce se arată prin trupurile sfinților și prin moaștele lor. La Macarie Egipteanul se vorbește mult despre faptul că sfinții dobândesc Duhul Sfânt nu doar cu sufletul, ci și cu trupul.
De aceea, pentru noi dumnezeieștile slujbe nu înseamnă doar adunarea a doi sau trei în numele lui Dumnezeu. Centrul cultului este Sfânta Euharistie. Dacă dumnezeieștile slujbe sunt săvârșite de către noi, oameni întinați, păcătoși, și credem că în condițiile acestea se săvârșește cu adevărat prefacerea Sfintelor Daruri și că atunci când ne împărtășim cu Sfintele Taine avem cu adevărat înaintea noastră Trupul Domnului și Sfântul Lui Sânge, ce oare ne da această încredințare? Poate că deseori suntem numai cu trupul în biserică și nu ne rugăm deloc, poate că nu se roagă nici preotul săvârșitor al Tainei, și cu toate acestea credem că Taina se săvârșește.
Trebuie să ne amintim că Biserica este în primul rând Biserică Cerească și că săvârșind Euharistia o săvârșim în numele întregii Biserici cerești și pământești, în numele sfinților, care cu nevoință cea bună s-au nevoit, și mai întâi de toate în numele Maicii lui Dumnezeu. Și preotul ce săvârșește prefacerea darurilor crede că ea se săvârșește nu datorită meritelor lui și a rugăciunilor lui, ci în numele întregii Biserici cerești: ”încă aducem Ție această slujbă cuvântătoare pentru cei adormiți întru credința: Strămoși, Părinți, Patriarhi, Proroci, Apostoli, Propovăduitori, Evangheliști, Mărturisitori, Pustnici și pentru tot sufletul care s-a săvârșit întru bună credința; mai ales pentru Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata Stăpână noastră de Dumnezeu Născătoare și Pururea Fecioară Maria”, deci preotul se roagă aici în numele celor pe care el însuși îi cheamă mereu în rugăciunea sa.
În esență, pentru cei ce nu cred în sfinți, nici nu se poate pune problema Tainelor, nici măcar a dumnezeieștilor slujbe în general. Dacă nu am avea împărtășire cu sfinții ca și cu niște mădulare vii ale Bisericii, n-ar putea există nici Trupul lui Hristos, nici Biserică și nici Tainele. În Biserică pământească sunt și acum aleși, iar prin rugăciunile lor avem plinătatea vieții bisericești. Dacă pentru noi toate acestea nu sunt doar vorbe, este de înțeles pricina pentru care Sfânta Liturghie s-a săvârșit și se săvârșește pe moaște încă din catacombe și de ce al Cincilea Sinod Ecumenic a întărit acest obicei. Creștinii au crezut dintotdeauna că sfinte nu sunt doar sufletele, ci și trupurile drepților, și al Șaptelea Sinod Ecumenic a hotărât ca fără antimis cu părticică din sfinte moaște să nu se poată sfinți biserică.
Avem nu numai suflet, ci și trup, și trebuie să ne rugăm împreună cu cei ce au avut la rândul lor trup, l-au sfințit și ni l-au lăsat nouă. Trupurile lor au rămas și pentru noi, și putem primi ajutor nemijlocit de la trupurile acestea. Trupul nostru este frumusețe zidită după chipul lui Dumnezeu, și poate fi la fel de sfânt și de nestricăcios ca și sufletul. Dacă ne vom aduce aminte că păcatul e stricăciune, dacă, pe de altă parte, vorbim de stricăciunea sufletului, este cazul să vorbim și de stricăciunea sau nestricăciunea trupului. Într-o rugăciune dinainte de împărtășanie citim: “O, înfricoșată taină! O, bună milă lui Dumnezeu! Cum eu, fiind tină, mă împărtășesc cu dumnezeiescul Trup și Sânge, și mă fac fără stricăciune”. Iar cuvântul “tină” se referă nu la suflet ci la trup.
În mod asemănător, și botezul face nestricăcios nu numai sufletul, ci și trupul. Acum înțelegem ce înseamnă expresia “moaște nestricate”, sau “oase nestricate”. Iar pentru omul care s-a rupt de Biserică ea poate reprezenta o sminteală la fel cum pentru mulți poate părea smintitoare rugăciunea de cerere a curăției care se face la săvârșirea Tainei cununiei, dar curăția nu presupune neapărat castitatea. Lucrarea pentru care a venit Iisus Hristos în lume este refacerea chipului lui Dumnezeu și în trup nu doar in suflet. Pentru noi este ceva de neînțeles atunci când, la prohodirea unui prunc, Biserică se roagă pentru el ca pentru un “nestricat”. Adică va veni vremea, va veni ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu (Ioan. 5, 28-29). Atunci va învia și trupul pruncului și se va arată “nestricat”. Cum va învia sufletul, așa va învia și trupul. De obicei, noi, raționaliști fiind, nu înțelegem așa nestricăciunea trupului.
Trupul nostru e stricăcios în sine, și e nevoie de sfințenie pentru a-l face nestricăcios. Se poate vorbi de nestricăciunea sufletului și a trupului, însă această este lucrare dumnezeiască, și sfințenia stă în faptul că Domnul ne dăruiește această nestricăciune, “haină de nuntă”. Noi nu avem această haină, și ne rugăm ca să o primim: “Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită, și haină nu am ca să întru într-însa…”. Și noi avem încă o haină, trupul, pe care suntem datori să îl luminam și să îl înălțam până la suflet.
Dacă respingem cinstirea sfintelor moaște, trebuie să respingem tot creștinismul, pentru că altfel rugăciunile noastre de la slujbă înmormântării sunt hulitoare: “Cel ce cu mâna dintru neființă m-ai zidit și cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit, iar pentru călcarea poruncii iarăși m-ai întors în pământ, din care am fost luat, la cel după asemănare mă ridică, cu frumusețea cea dintâi iarăși împodobindu-mă”
Firea noastră este alcătuită din suflet și trup. Trebuie să ne îngrijim de suflet, și dacă acesta va deveni mai curat și mai bun, atunci și trupul se va curăți.
Așadar, Biserică a rânduit cinstirea sfintelor moaște în primul rând pentru că ele sunt “vase pline de har” și în al doilea rând pentru că ele sunt chezășia faptului că sfinții sunt împreună cu noi nu doar cu sufletul, ci și cu trupul.
5.2 Sufletul își recunoaște trupul chiar după nimicirea acestuia
Părerea că trupul este o închisoare a sufletului, sau că trupul este terminat total după moarte este falsă. Chiar dacă trupul este inferior sufletului în sensul că este muritor, poate fi nimicit, supus dezintegrării, totuși fără el, sufletul este incapabil să se manifeste și de fapt “nașterea” sufletului este condiționată de apariția (zămislirea) trupului. După moartea trupului, sufletul așa cum am arătat trece prin căteva stări. Starea de sfințenie a sufletului însă nu se limitează doar la nivelul sau pur imaterial, ci trece și la trup. Putem spune că există o legătură indestructibilă între trupul și sufletul omului desăvârșit moral, sfânt.
Aici mai observăm faptul că sufletul nu se dezice de trup, adică sufletul își recunoaște trupul de unde a plecat, rămânând într-o legătură permanentă. Dacă sufletul ar considera trupul o temniță cu siguranță că odată iesit din el, l-ar părăsi total. Tocmai faptul că moaștele sfinților sunt nestricăcioase, miraculoase, provoacă cinstirea lor, cinstire care merge la suflet, ca și în cazul cinstirii icoanelor.
Cât privește moaștele sfinților, Biserică și credincioșii au convingerea că prin atingerea de ele și prin rugăciunile adresate sfântului lângă moaștele lui, adeseori se înfăptuiesc vindecări și alte fapte minunate datorită legăturilor duhovnicești care se stabilesc între credincioși și persoanele reprezentate în icoane sau ale căror moaște s-au păstrat, și în ultima analiză datorită lui Hristos, prin energiile necreate.
Un temei pentru cinstirea moaștelor și al credinței în puterea ce iradiază din ele ni-l dă Sfânta Scriptură prin învierea unui mort aruncat peste osemintele proorocului Elisei (IV Regi 13, 21). Dar nu orice trup care nu se descompune poate fi considerat trup sfințit, fiindcă uneori lipsa de descompunere este rezultatul păcatului, și nu al virtuții. De aceea, la slujba înmormântării se citește rugăciunea de dezlegare a trupului, pentru ca trupul să se elibereze din legătura păcatului și să se întoarcă în pământul din care a fost făcut. Cu adevărat sfinte sunt moaștele sfinților care au fost canonizați ca atare de Biserică sobornicească și care s-au dovedit că făcătoare de minuni. Incoruptibilitatea sfintelor moaște nu este rezultatul unor fenomene naturale, ci este darul lui Dumnezeu față de cei care L-au preamărit prin viață lor sfântă și curată.
Puterea dumnezeiască ce lucrează prin trupurile Sfinților după moartea lor e o continuare, dar și o intensificare a puterii ce lucra prin trupurile lor cât au fost în viață. Chiar umbra trupului lui Petru avea puterea să vindece pe bolnavii peste care trecea (Faptele Apostolilor 5, 15), unii bolnavi se vindecau prin simplă atingere de ștergarele folosite de Sfântul Apostol Pavel (Faptele Apostolilor 19, 11).
Menținerea osemintelor lor în stare de incoruptibilitate este o garanție a viitoarei incoruptibilitati a trupurilor după înviere și după deplina lor îndumnezeire. Ele se mențin incoruptibile pentru că în ele se menține o putere dumnezeiască din vremea când trupurile lor erau unite cu sufletul. Ba, mai mult, asupra lor se prelungeste starea de îndumnezeire sporită a sufletelor lor din starea actuală. Această se datorează faptului că puterile sufletului și harul dumnezeiesc din el își prelungesc lucrarea și în trup, înfăptuind și în acesta o stare de sfințenie, cât timp sfântul trăiește pe pământ, și un fel de stare de incoruptibilitate, după trecerea sufletului sfântului, prin moarte, la o stare mai accentuată de îndumnezeire.
Menținându-se incoruptibile, osemintele Sfinților arată că sufletul lor și harul Sfântului Duh din ei rămân mai departe într-o legătură cu trupurile lor, așa cum arată și Sfântul Grigore de Nyssa. De aceea, cei ce se roagă lângă osemintele sfântului nu se adresează propriu zis acestor oseminte, ci persoanei sfântului. Cinstirea trece la persoană, că și în cazul cinstirii icoanelor. Moaștele sunt astfel o anticipare a trupului pnevmatizat de după înviere. Cultul sfintelor moaște păstrează vie în conștiință credinciosului ideea că trupul n-a fost făcut să moară, ci să învieze și să se înveșnicească în Hristos.
5.3 Legătura sufletului cu trupul stăruie și după moarte
Trupul din care a ieșit sufletul nu se întoarce în neființă, iar elementele sale, chiar risipite, spulberate și amestecate cu alte elemente din natură, nu sunt niște simple rămășițe oarecare. Așa spun Sfântul Dionisie Areopagitul și Sfântul Grigorie de Nyssa, care scrie: „E drept că trupul se destrăma pe încetul, dar nu se nimicește, căci nimicirea e tocmai trecerea în neexistență, câtă vreme destrămarea e numai o împrăștiere, adică o reîntoarcere a trupului la stihiile pământene din care a fost luat. Iar ceea ce se află în această stare nu se pierde, cu toate că așa ceva trece dincolo de percepția noastră simțuală”.
Sfântul Ioan Gură de Aur, la rândul sau, spune că „moartea nimicește ceea ce este stricăcios în noi, nu și trupul”. De aceea ar fi greșit să ne închipuim că „legătură dintre trupuri și sufletele lor se rupe pe vecie”.
Moartea, într-adevăr scoate sufletul din însoțirea sa cu trupul, însă legătură firească dintre ele se păstrează sub o anumită formă, și în orice caz stăruie deplin legătură lor ipostatică. Nu putem spune că o dată cu moartea din om nu mai rămâne decât sufletul, trupul sortit destrămării nemaiavând nici o legătură cu el și pierind cu totul. După ce sufletul care se desparte de trup rămâne suflet al celui mort, tot așa și trupul, fie el leș sau numai oase, rămâne trup al său. Dincolo de moarte, sufletul și trupul păstrează, atât între ele, cât și cu persoană căreia îi aparțin, o legătură imposibil de distrus, pe bază apartenenței lor la o aceeași persoană (ipostas).
Sfântul Maxim Mărturisitorul explică foarte clar lucrul acesta. Nu se poate vorbi de o separare totală a sufletului de trup, „căci după moartea trupului, sufletul nu se numește simplu suflet, ci suflet al omului, și suflet al unui om anume. Căci și după moartea trupului, sufletul păstrează drept formă a să deplină, întregul uman a cărui parte este, în bază relației. La fel și trupul, e muritor după fire, dar nu este dezlegat de întregul uman, din pricină felului în care vine la existența. Căci nu se numește trupul simplu trup, după despărțirea de suflet, ci trup al omului, și trup al unui om anume, chiar de se corupe și se descompune în elementele din care este alcătuit. Căci are și așa, că cel ce este parte din întregul uman, drept formă a să deplină acest întreg uman, în bază relației. În amândouă, adică și în suflet și în trup, relația cugetandu-se că ceva ce nu poate fi smuls, întrucât sunt amândouă părți ale întregului uman, ea înfățișează și aducerea lor deodată la existența și dovedește și deosebirea dintre ele după ființă, nevatamand în nici un fel rațiunile sădite în ele după ființă. Deci niciodată nu e cu putință a afla sau numai vreun trup sau suflet în afară relației dintre ele. Căci deodată cu partea se arată și aceea că este parte a ceva (…) și în ea e implicat și întregul a cărui parte este. Căci relația lor este de neînlăturat”.
Sfântul Grigorie de Nyssa abordează și el această problemă, însă dintr-o altă perspectivă. El spune că sufletul recunoaște elementele trupului sau chiar după împrăștierea lor, tot așa cum zugravul ține minte ce culori a amestecat ca să obțină o nuanță anume, păstorul își recunoaște oile sale chiar atunci când pasc împreună cu altele, iar cel căruia i s-au spart mai multe vase, cunoaște ale căruia dintre ele sunt cioburile.
Chiar și în moarte, sufletul își aduce aminte nu doar de trupul întreg, ci și de fiecare mădular al sau și rămâne, într-un anume fel, prezent în fiecare dintre ele, oricât de descompus ar fi: „sufletul recunoaște însușirile firești ale elementelor trupului în care a trăit chiar și după ce acestea se despart unele de altele; chiar dacă firea ține elementele materiale despărțite, pe fiecare în altă parte, din pricină însușirilor deosebite ale fiecăruia, totuși sufletul se află în fiecare, ținându-se, prin puterea de cunoaștere, în elementele trupești care-i sunt proprii, stăruind în acestea până când se va face din nou unirea acelor elemente împrăștiate, în vederea unei reînnoiri a trupurilor descompuse. Și aceasta este propriu-zis ceea ce noi numim înviere”.
Tot atât de adevărat este că și trupul rămâne într-un anume fel prezent în suflet. Astfel, Sfântul Grigorie de Nyssa scrie că „după despărțirea de trup, se păstrează în suflet anumite semne care mărturisesc cum că noi am format înainte o unitate, un întreg, ne-o dovedește parabola despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, din care vedem că după ce trupurile au fost așezate în mormânt, sufletul a păstrat un oarecare semn trupesc prin care și Lazăr a fost recunoscut, și bogatul n-a rămas neștiutor”.
E adevărat că de-a lungul vieții pământești trupul suferă felurite schimbări pricinuite, de pildă, de răniri, de boală, de înaintarea în vârstă, culminând cu cele din ceasul morții, când se desface în cele din care a fost făcut și se descompune; dar el posedă o formă a sa, care nu se schimbă, iar această formă stăruie în suflet că o pecete pe care nici moartea n-o poate șterge.
Forma această permite ca la înviere, elementele despărțite să poată fi din nou adunate laolaltă, pentru a se recompune trupul. „Diferitele combinații ale materiei produc feluritele aspecte ale formei; propriu-zis, aceste combinații nu sunt altceva decât amestecul elementelor primare De aceea, pentru că forma trupului rămâne în suflet, așa cum pecetea se întipărește în ceară moale, urmează că nici materialele care au servit la formarea figurii pe pecete nu rămân străine de suflet, ci, în clipa învierii, sufletul primește din nou în el tot ceea ține de urmă întipărită în el de forma trupului. Și atunci intră în legătură deplină cu el toate elementele care au alcătuit dintru început forma trupului”.
Trupul acesta de acum va învia, el se va înnoi și va primi o nouă viață, la înviere omul își va regăsi propriul sau trup (și nu trupul altuia și nici un alt trup oarecare), însă cu altă viețuire. Identitatea personală și trăinicia ei în timp, așadar, se păstrează și în răstimpul dintre moartea fiecărui om până la învierea de obște, chiar dacă cele din care este alcătuit trupul se risipesc și se descompun. „Nu-i chiar cu neputință ca elementele trupești, stihiile, să se unească din nou și să alcătuiască iarăși același om. Căci dacă n-ar veni din nou în lume tocmai aceeași alcătuire și ar primi în amestec doar elemente asemănătoare în locul celor care-i sunt proprii, e ca și cum s-ar reconstitui un alt om în locul lui, lucru care nu s-ar putea numi înviere, ci crearea unui alt om. Dar dacă trebuie să se întoarcă iarăși același om la șine însuși, trebuie să fie în întregime același, și în toate părțile sale elementele să-și reia locul lor în firea lui dintru început”. De aceea, Sfântul Grigorie de Nyssa spune din nou: „sufletul petrece în elementele trupului și după despărțirea lui de trupul în care a crescut și a viețuit de la început, rămânând de acum că un fel de paznic peste ceea ce avea și nelăsându-le să se amestece cu alte elemente de același fel. Agerimea și subțirimea puterii sale cugetătoare nu îngăduie nici o rătăcire în realcătuirea elementelor trupești. Și împreună cu materia proprie care este amestecată în elementele apropiate, se încorporează și sufletul și nu lasă să slăbească legătură care le ține pe toate în univers, ci rămâne pururea în aceste elemente în orice loc și în orice chip le-ar fi risipit firea”.
Capitolul 6
Experiențe „în afara trupului” (înainte sau după moarte), sau o „altă lume” în care sălășluiesc sufletele. Exemple
1. Sfântul Apostol Pavel are grijă să spună „fie în trup, nu știu, fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe” (II Corinteni 12, 2). Sf. Ioan Gură de Aur arată prudență când interpretează acest pasaj: „Dacă numai mintea și sufletul s-ar ridica, în vreme ce trupul ar rămâne mort? Ori a fost și trupul ridicat? Asta nu se poate spune sigur. Dacă Apostolul Pavel, care a fost răpit și a fost slăvit cu atât de multe descoperiri de negrăit, nu cunoștea aceasta, cu atât mai puțin știm noi …. Și dacă cineva ar spune: Cum se poate să fii răpit în afară de trup? Îl voi întreba: Cum este cu putință să fii răpit în trup? Cea din urmă situație este și mai grea decât cea dintâi,dacă cineva trebuie să o cerceteze după judecată și nu să asculte de credință” . Sfântul Teofan Zăvorâtul, în comentariul său la afirmația Sfântului Pavel din II Corinteni 12, 2, spune poate atât cât trebuie să se spună despre acest subiect: „Înlăuntrul sau în adâncurile lumii pe care o vedem, se ascunde o altă lume, la fel de adevărată ca aceasta, fie că este spirituală ori materială în chip minunat, Dumnezeu știe; este sigur că în acea lume sălășluiesc îngerii și sfinții . Sf. Pavel nu poate spune dacă a fost răpit în trup ori în afara trupului; el spune că numai Dumnezeu știe aceasta. Este limpede că nouă această cunoaștere nu ne este de folos. Nu ne este de trebuință să cunoaștem neabătut aceste amănunte, și nu ne putem aștepta ca cineva să spună cu siguranță desăvârșită, când Apostolul Pavel însuși păstrează tăcerea”
2. Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos, povestind despre starea pe care a avut-o în experiența sa din cer, zice: „M-am văzut ca și cum nu aș fi avut trup, căci nu simțeam trupul …. Aparent mă aflam în trup, dar nu simțeam greutatea trupului; nu am simțit nici un fel de nevoi firești în vremea celor două săptămâni cât am fost răpit. Asta mă face să cred că nu eram în trup. Nu știu cum să spun sigur; numai Dumnezeu știe asta, Cunoscătorul inimilor”.
Asemenea puteri ortodoxe, un Apostol, un mare Părinte, un Sfânt, toți socotesc că este cu putință să vorbești despre o experiență a raiului care se poate petrece „în afara trupului”; și din cuvintele lor este limpede, de bună seamă, că asemenea experiențe, fie că sunt „în” sau „în afară” de trup, au ceva trupește și văzut, altfel nu ar mai fi nevoie să se vorbească deloc despre trup în legătură cu ele.
Probabil că fiecare cititor ortodox care află unele lucruri despre „lumea cealaltă” din Viețile sfinților, este într-o măsură conștient că firea acestei lumi și acestor experiențe nu trebuie să se definească cu precizie; felul în care sunt arătate în aceste izvoare este cel mai potrivit și curat în care se pot arăta pe înțelesul lumii acesteia. Încercarea de a tăgădui aceste experiențe și a le numi alegorii sau fabule, și de a defini neabătut faptul că nu se pot întâmpla așa cum s-a spus, nu are nici o îndreptățire în învățătura și tradiția ortodoxă.
Capitolul 7
Câteva temeiuri dogmatice ale rugăciunilor pentru cei morți
7.1 Introducere
Învățătura Bisericii Ortodoxe, afirmă că moartea nu este altceva decât trecerea din viață pământească la viață de dincolo de mormânt, că cei ce sunt uniți în credința în Dumnezeu pe pământ, nu sunt despărțiți prin moarte, că legătură spirituală și raporturile mutuale între cei ce sunt în viață și acei ce au adormit întru Domnul nu pot fi întrerupte, ci dimpotrivă se mențin că între membrii unei singure împărații spirituale, Împărăția Domnului nostru Iisus Hristos. Legătură, unirea și comunicarea celor ce sunt în viață cu răposații au o expresie ce dovedește menținerea legăturii spirituale cât și a comunicării dintre ei.
Mântuitorul Iisus Hristos unind pe credincioși prin legătură iubirii, ne-a descoperit și mijloacele de a ne păstra legătură și comunicarea celor vii, celor adormiți. Alte mijloace sau lucrări văzute din partea credincioșilor care sunt în viață, sunt: viață creștină a lor conformă cu învățătura Evangheliei, milostenia și rugăciunea pentru cei morți. Aici ne vom referi în mod special la rugăciunile pentru cei morți și anume la temeiurile lor dogmatice.
Temeiurile principale ale rugăciunii adresate lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor unui răposat sunt: iubirea și credința. Biserică Ortodoxă și-a întemeiat doctrina privitoare la posibilitatea ameliorării situației celor răposați și chiar a eliberării unora din iad pe următoarele argumente:
1. Pe virtuțile creștine: iubirea și credința.
2. Pe învățăturile cuprinse în Sfânta Scriptură.
3. Pe Tradiția Apostolică.
4. Pe învățătura Sfinților Părinți.
5. Pe hotărârile Sinoadelor Ecumenice.
7.2 Rostul și rolul iubirii și a credinței celor vii pentru cei morți
Conform învățăturii Bisericii Ortodoxe, după moarte, trupul se întoarce în pământ descompunându-se, iar sufletul îndată ce s-a separat de trup, este judecat de Dumnezeu, după faptele săvârșite. Cei buni merg la răi, la locul de odihnă și desfătare, iar cei răi, la chinuri și întristare, între cei ce merg în iad trebuie să se facă o distincție.
Astfel, unii au păcătuit de moarte și au căzut cu totul din credința și nădejdea în Hristos, pentru aceștia nemaiexistând nici o speranța de mântuire și alții care au păcate mai ușoare și care au murit în nădejdea învierii.
Noi, oamenii purtând chipul Sau, prin rugăciunile adresate Lui, prin mijlocirile pe care le fac sfinții înaintea Lui putem să îmbunătățim soartă celor adormiți în nădejdea învierii. Rugăciunea de la înmormântarea mirenilor spune așa: “Aceluia cu deadinsul mucenicilor vă rugați, să ne dăruiască nouă dezlegarea datoriilor”, iar legătură dintre cei vii și cei morți este cuprinsă și în altă rugăciune care spune: “După lege s-au nevoit mucenicii Tăi, Dătătorule de viață și cu cunună de biruința fiind încununați de către Tine, mijlocesc mântuire veșnică celui ce în credința s-a săvârșit”. Dacă sfinții adormiți întru Domnul pot face aceste mijlociri pentru cei vii, în același chip cei vii sunt datori să ajute pe cei decedați, rugându-se pentru iertarea păcatelor și ușurarea stării lor. Sfântul Apostol Pavel ne spune să facem “cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii” (I Timotei 3, 1), înțelegând prin “toți oamenii”, toți cei vii și toți cei morți. Dacă avem această datorie de a ne ruga pentru cei vii care au posibilitatea să se îndrepteze prin rugăciuni fiind în trup, cu atât mai mult trebuie să ne rugăm pentru cei morți, care nu mai au această posibilitate.
Există însă în Sfânta Scriptură câteva texte care par să contrazică rolul rugăciunilor pentru cei morți. Dăm câteva exemple.
a) Psalmul 6, 6: “Că nu este întru moarte cel ce Te pomenește pe Tine. Și în iad cine Te va lăuda pe Tine?” ;
b) Romani 2, 6: Dumnezeu “va da fiecăruia după faptele lui”;
c) Galateni 6, 7: “Căci ce va semăna omul, aceea va secera”.
Aceste versete ar părea să contrazică rugăciunile pentru morți. În acest sens este cât se poate de evidența parabolă bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Dar până la judecată definitivă când situația va fi pecetluită pe veci se mai poate aduce o schimbare prin rugăciunile pentru cei morți, însoțite de fapte caritabile săvârșite de cei vii, în memoria celor trecuți în viață de dincolo. Prin Biserică, cei vii se ostenesc “pentru a lor mântuire”, dar ei pot ca prin ea să se ostenească și pentru mântuirea celor plecați dintre ei. În virtutea dragostei ce leagă toate mădularele ce alcătuiesc Trupul lui Hristos, cei vii rugându-se pentru cei morți, trăiesc cu nădejdea revederii unora cu alții. Moartea trupească nu poate constitui o barieră de netrecut între mădularele legate prin iubire. Dacă oamenii nu sunt uniți între ei prin iubire, nu pot fi uniți nici cu Dumnezeu care este “structura supremei iubiri”.
Iubirea este temeiul rugăciunii în general, și al rugăciunii pentru cei morți în special. Grijă izvorâtă din iubire a celor vii pentru starea sufletelor pe care le-au iubit și pe care încă le mai iubesc, dar care sunt despărțite de ei prin moarte, determină în mod natural rugăciunea pentru cei adormiți în Domnul. Mântuitorul Iisus Hristos ne-a poruncit să ne rugăm și să purtăm sarcină unul altuia căutând astfel Împărăția lui Dumnezeu. “Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi unul pe altul să va iubiți” (Ioan 13, 34). Tot El ne învață și ne poruncește să ne iubim unul pe altul nu cu iubire pământească, trecătoare, ci cu iubire sfântă, care se manifestă prin rugăciune, prin mijlocirea pentru aproapele către Domnul. Prin urmare, rugăciunea pentru cei morți este rodul afecțiunii noastre către ei. Însă iubirea fără credință nu poate să dea roadele așteptate. Iisus Hristos îi spune surorii lui Lazăr următoarele cuvinte: “Eu sunt învierea și viața, cel care crede în Mine, chiar dacă va muri, va fi viu” (Ioan 11, 25). Deci, legătura, unirea și comunicarea între vii și morți sunt posibile numai prin credința și iubire. Fără credință adevărată nu poate cineva să se mântuiască și nici să ajute cu ceva la mântuirea aproapelui. Credința, iubirea și nădejdea sunt principala temelie a tuturor mijloacelor văzute prin care se exprimă ajutorul nostru pentru cei răposați.
Tot în sprijinul rugăciunilor pentru cei morți ne vorbește și Sfântul Ioan Damaschin: “Pentru ce dar ar fi greu și imposibil a cere la Dumnezeu iertarea păcatelor, celor răposați”.
7.3 Temeiuri scrispturistice vechi și noutestamentare, privind rolul rugăciunilor pentru cei morți
1. Câteva temeiuri din Vechiul Testament
a) II Macabei 12, 39-46: “Iar a două zi, au venit cei ce erau cu Iuda, precum a fost rânduit că să ridice trupurile celor omorâți și să le așeze cu rudeniile în părinteștile morminte. Și au aflat sub hainele fiecăruia din cei morți lucruri închinate idolilor Iamniei, de la care îi oprea legea pe iudei, și tuturor vădit lucru a fost că pentru atare pricină au căzut aceștia. Și toți binecuvântând pe Judecătorul cel drept, pe Domnul, cel ce arată cele ascunse și întorcăndu-se la rugăciuni, s-au rugat pentru păcatul ce s-a făcut, că de tot să se șteargă. Și făcând adunare de bani după numărul bărbaților, a trimis în Ierusalim, să aducă jertfă pentru păcat, foarte bun și cuvios lucru pentru socotință învierii morților! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei ce mai înainte au căzut, deșert și de râs lucru ar fi a se rugă pentru cei morți. Și a văzut că celor ce cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfânt și cucernic gând a fost că au adus jertfă de curăție pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat” .
b) Isus Sirah 7, 35: “Dărnicia ta să atingă pe toți cei în viață și chiar morților fă-le parte de dărnicia ta”. De existența vieții de dincolo de mormânt, precum și de necesitatea de a veni în ajutorul celor morți era pe deplin convins și Isus fiul lui Sirah, care da sfaturi de a se face milostenie nu numai pentru cei vii, ci și pentru cei răposați.
c) Tobit 7, 17. Tobit, recunoscând folosul rugăciunii pentru cei morți, a poruncit fiului său, ca să fie darnic cu pâinea și cu vinul la mormântul celor drepți.
d) Ieremia 16, 7-11. Pentru cei ce l-au părăsit pe Dumnezeu, profetul Ieremia poruncește că să nu se frângă pentru ei pâine de jale cu mângâiere pentru cel mort.
e) Baruh 3, 4-5: “Doamne, Atotțiitorule, nu Îți aduce aminte de nedreptățile părinților noștri”. Rugăciunea în numele lor le ajută acestora la mântuirea lor ne-o dovedește și Baruh care se roagă pentru cei răposați.
2. Temeiuri din Noul Testament
Chiar dacă în Noul Testament nu se spune în mod direct să ne rugăm pentru cei morți, dar, întrucât ni se spune clar că avem datoria de a ne ruga pentru toți oamenii, urmează că avem datoria de a ne ruga și pentru cei răposați.
a) Matei 7, 7: “Cereți și vi se va da”. Mântuitorul Iisus Hristos le spune ucenicilor Săi că iertarea păcatelor poate avea loc și dincolo de mormânt, dar numai prin mijlocirea celor vii.
b) Matei 12, 32; Marcu 3, 28-29: “Celui care va zice cuvânt împotrivă Fiului Omului, se va ierta lui, dar celui care va zice (cuvânt) împotrivă Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie”.
c) I Timotei. 2, 1: “Vă îndemn, deci, înainte de toate să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii” Desigur că expresia “toți oamenii” cuprinde nu numai pe cei din lumea această, ci și pe cei de dincolo de mormânt, căci și aceștia trăiesc, chiar dacă pe un alt plan.
d) Ioan 14, 14: “Dacă veți cere ceva în numele Meu, Eu voi face”;
e) I Corinteni 15, 29: “Ce vor face cei ce se botează pentru cei morți? Dacă morții nu înviază, nicidecum, pentru ce se mai botează pentru ei?” În Biserica creștină, încă de pe timpul Sfinților Părinți Apostoli se făceau rugăciuni și mijlociri pentru cei morți. Dovadă despre aceasta găsim în Epistolă I-a către Corinteni, unde se vorbește despre botezul pentru cei morți. De aici se vede, în mod clar, că pe atunci erau unii creștini care aveau credința că în modul acesta pot ajută celor decedați, care n-au fost botezați.
f) Matei 18, 19: “Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ pentru un lucru pe care îl vor cere, se va da lor de la Tatăl Meu care este în ceruri”. Evanghelistul Matei ne încredințează de temeinicia rugăciunii în acest verset.
Mântuitorul învie din morți pe fiica lui Iair (Matei 9, 18-23 ; Luca 8, 41-56), învie pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11-16), învie la rugămintea Martei și a Mariei pe fratele lor, Lazăr, mort de patru zile. În Vechiul Testament, Sfântul Ilie, prin rugăciune învie pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului; Sfântul Apostol Petru învie pe Tavita din Iope (Fapte 9, 36-41), iar Sfântul Apostol Pavel pe tânărul Eutihie din Troa prin rugăciunile pe care le face în numele lui Hristos.
Toate acestea constituie pentru noi temeiuri ale rugăciunilor pentru vii, dar mai ales pentru morți, întrucât există o comuniune a sfinților și toți facem parte din același trup tainic al Domnului nostru Iisus Hristos.
7.4 Rugăciunile pentru cei morți în Tradiția Apostolică
Obiceiul de a se face rugăciuni pentru cei morți datează din timpul Sfinților Apostoli. Prima Biserică creștină a fost Biserica din Ierusalim, compusă din Apostoli și ucenicii lor, pe care Sfântul Duh îi călăuzea în tot adevărul (Ioan 16, 13).
În Liturghia Sfântului Apostol Iacob, sunt rugăciuni atât pentru cei vii cât și pentru cei morți, cu aceste cuvinte: “Doamne, Dumnezeul duhurilor și al trupurilor, adu-ți aminte de toți drepții de care ne-am adus aminte și de (cei) care nu ne-am adus aminte, de la Abel până în ziua cea de astăzi. Da-le lor odihnă în lăcașurile cerești ale Împărăției Tale, în desfătările raiului, în sânul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov,. sfinții noștri părinți, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, unde strălucește totdeauna lumina feței tale”.
Rugăciuni pentru cei morți se obișnuia să se facă și în Bisericile de Alexandria, de Cartagina, de Constantinopol, de Milan. Din toate vechile Liturghii, atât din cele ce erau în uz și mai sunt încă în Biserică ortodoxă orientală și cunoscute sub numele de Liturghia Sfântului Iacob, fratele Domnului, a Sfântului Vasile cel Mare, a Sfântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Grigorie, precum și Liturghiile română, galicana și altele, cum și cele ale iacobiților, a copților, a etiopienilor, sirienilor și nestorienilor, din toate aceste Liturghii, deși atât de numeroase și diferite, nu există nici una să nu aibă în cuprinsul ei și rugăciuni pentru cei morți.
Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, ne îndeamnă astfel: “Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit vouă cuvîntul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viață și le urmați credința” (Evrei 13, 7). Prin acest îndemn apostolul ne amintește de datoria pe care o avem de a ne rugă pentru cei adormiți care ne-au povățuit în calea credinței și cărora le datorăm viață noastră în Hristos. Iar în a două Epistolă către Timotei, același Apostol își exprimă dorința că membrii casei lui Onisifor să primească după moartea lor harul Mântuitorului Iisus Hristos ca răsplătire pentru serviciile pe care el le-a făcut apostolului în timpul vieții: “Domnul să aibă grijă de casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însuflețit și de lanțurile mele nu s-a rușinat. Dăruiască-i Domnul, ca să afle milă de la Domnul în ziua aceea”.
7.5 Rugăciunile pentru cei morți în învățătura Sfinților Părinți
a) Sfântul Dionisie Areopagitul, contemporan cu Sfinții Apostoli spune: “Rugăciunile sfinților în timpul vieții lor și chiar după moartea lor sunt folositoare pentru acei care sunt demni de sfintele rugăciuni, adică pentru cei credincioși. Rugăciunile unora pentru alții, au valoare și putere înaintea lui Dumnezeu”.
b) Sfântul Grigorie de Nyssa zice de asemenea, că e foarte folositor și plăcut lui Dumnezeu de a ne aduce aminte, în timpul Sfintei Taine a Euharistiei de cei răposați, care au murit în adevărată credința.
c) În Liturghia sa, Sfântul Vasile cel Mare se roagă pentru cei adormiți astfel: “Adu-Ți aminte, Doamne, de cei ce au adormit întru nădejdea învierii și a vieții veșnice”, iar în continuare zice să ne rugăm pentru aceia ale căror nume le va citi preotul, “pentru odihnă și iertarea sufletelor lor în loc luminat unde nu e întristare, nici suspin, dă-le Doamne odihnă unde strălucește lumina feței Tale”.
d) Sfântul Ioan Damaschin spune că rugăciunile pentru cei morți în credință, în general toate faptele bune făcute pentru ei sunt considerate ca sfinte și folositoare.
e) Sfântul Ioan Gură de Aur învață cu cuvântul și cu faptă de a ne rugă pentru cei ce au trecut în viața cealaltă. În Liturghia sa, rugăciunea pentru morți, se repetă, de trei ori. El îi învață pe credincioșii săi că să practice această virtute, arătând binefacerea acestei rugăciuni, “atât pentru cei vii, cât și pentru cei morți”. “Nu numai că nu trebuie să plângem sau să ne întristăm de moartea celor dragi, ci, mai mult trebuie să plângem nu moartea lor, ci păcatele pe care aceștia le-au făcut”.
f) Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie în Cuvântul al cincilea: “Noi serbăm amintirea răposaților; întâi a patriarhilor, a proorocilor, a apostolilor și a martirilor, pentru că după cererile și rugăciunile lor, ale noastre să fie ascultate de Dumnezeu, în al doilea rând ne rugăm pentru răposații Sfinții Părinți și episcopi și în al treilea rând, ne rugăm pentru toți acei dintre noi care au murit și credem cu tărie că rugăciunea e de un mare ajutor pentru sufletele în favoarea cărora ea este făcută și pentru care se face Jertfă Sfintei Liturghii”.
g) Sfântul Atanasie cel Mare, vorbind despre cei morți, spune că Dumnezeu nu îi părăsește pe aceștia, ci îi mișcă pe cei de aproape ai lor, îndreaptă cugetele lor, le atrage inimile, le înduioșează sufletele și astfel mișcați cei vii se grăbesc să dea ajutoru celor morți, îndeplinind ei neajunsurile lor. Plângând pentru păcatele răposaților, cei vii au datoria în același timp ca să creadă cu fermitate în Dumnezeu, Cel ce a ridicat păcatele a toată lumea și prin urmare și pe cele ale răposaților noștri. Rugăciunea, milostenia, jertfa cea fără de sânge pot mult pentru soarta păcătosului în lumea de dincolo de mormânt. Și întrucât rugăciunile și jertfele lui Iov pentru fiii săi îi curățeau pe aceștia, ce poate împiedică pe Dumnezeu de a curăți prin rugăciunile și jertfele noastre pe cei răposați când Domnul dă unora după rugăciunea celorlalți. Acesta e și scopul pentru care ni s-a poruncit de a ne ruga unul pentru altul, pentru ca unii să se vindece prin mijlocirea altora.
7.6 Cultul morților în Biserică și eficacitatea rugăciunilor pentru cei morți în fața milei și a dreptății Lui Dumnezeu
Pentru vindecarea și scăparea lor din chinurile iadului se roagă Biserica la toate slujbele. Rugăciunea pentru cei morți presupune nu numai o mijlocire pe lângă Creator, ci și o acțiune directă asupra sufletului, susceptibilă să-l facă demn de iertare. Iar afirmația că prin rugăciunile Bisericii unele suflete pot fi trecute din iad în Rai pare a sta în contrazicere cu cuvintele de la Luca 16, 26, după care între Rai și iad este o prăpastie de netrecut. Contradicția este însă aparentă, întrucât, dacă privim lucrările mai atent vom vedea că între acest text și învățătura Bisericii privitoare la posibilitatea mântuirii din iad există de fapt o perfectă concurență.
Textul amintit spune numai atât că nimeni nu poate primi prin propria voința să treacă dintr-o stare în altă. Avraam spune bogatului: “între noi și voi s-a așezat o prăpastie mare, astfel că cei ce ar vrea să treacă de aici la voi, ori de acolo la noi să nu poată să treacă”. Este exact ceea ce spune Biserica. Bariera această este de netrecut când cineva aflat într-o parte sau altă a ei ar vrea s-o depășească, dar pentru Domnul ea nu constituie o barieră. Cei ce în viață de aici și-au tăiat de bunăvoie orice posibilitate, că odată ajunși dincolo, Biserica să nu poată mijloci prin rugăciuni pentru schimbarea în bine a stării lor, aceștia au într-adevăr în față lor o asemenea barieră. Ea nu este de netrecut pentru Domnul, dar nimeni nu poate fi mântuit împotrivă voinței sale.
După cum știm, Domnul Hristos, în timpul morții Sale, a fost în mormânt cu trupul, dar cu sufletul s-a coborât la iad pentru a elibera de cursele vrăjmașului pe cei credincioși, pe cei ce au adormit cu credința în Mesia. Dacă Domnul a mântuit în trecut din chinurile iadului pe anumiți oameni, El poate face acest lucru și în prezent și în viitor cu toți aceia care au adormit cu credința în El și neîntinați cu prea multe și grele păcate de moarte. Ei nu beneficiază de această îndurare în urmă suferințelor și a meritelor pe care eventual și le-ar câștiga după moarte, ci datorită mijlocirilor făcute pentru ei de Biserica luptătoare, întrucât Însuși Mântuitorul ne spune: “Și orice veți cere întru numele Meu, aceea voi face” (Ioan 14, 13). Deci El nu lasă fără efect Jertfa Euharistică și rugăciunile ce le facem pentru răposați.
Dacă “sângele Lui Iisus ne curățește pe noi de orice păcat”, atunci același sânge curățește de tot păcatul și pe decedații pomeniți la Sfânta Liturghie pentru care preotul, în momentul când pune miridele în Sfântul Potir, se roagă spunând: “spăla, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău pentru rugăciunile sfinților Tăi”. Dumnezeu primește rugăciunile noastre pentru decedați din iad, după cum primește și pe ale sfinților din Rai, făcute pentru noi cei de pe pământ, deoarece El vede în acestea manifestarea iubirii dintre oameni și strădania acestora de a se află în comuniune cu Sine.
Știm însă că nu toate rugăciunile făcute pentru morți sunt ascultate. De acestea nu sunt vinovați cei ce se roagă, și cu atât mai puțin Dumnezeu. Vina o poartă exclusiv cei care prin voința lor liberă și în mod conștient s-au manifestat până în ultima clipă a vieții că vor să fie departe pentru totdeauna de Dumnezeu. El nu lucrează niciodată împotrivă voinței libere a credinciosului. Libertatea pe care o au credincioșii de a face alegere între bine și rău este circumscrisă la viață de aici, pentru că ea alege de aici și pentru dincolo, pentru veșnicie, în deplină cunoștință. Dumnezeu nu poate fi acuzat că pedepsește veșnic în chip inechitabil. Libertatea de a alege, în cazul când se alege răul, este echivalentă cu voința personală de a merge în iad.
Acum se naște întrebarea următoare: dacă un credincios folosește rău această libertate poate Biserica să îl ajute prin rugăciunile Sale după ce a murit? Răspunsul este nu, dacă acesta n-a dat nici un semn de pocăință dacă a săvârșit păcate grele. Păcatele lui fiind de natură gravă, nu se iartă niciodată: “Oricine va spune vreun cuvânt împotrivă Fiului Omului, i se va ierta, dar celui care va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta în veac, ci este vinovat de osînda veșnică”. (Marcu 3, 28).
Mântuitorul ne spune limpede că păcatele care denotă o deosebită răutate, care izvorăsc dintr-o inimă perversă, nu se iartă niciodată. Cei ce mor cu păcate de moarte, mor cu ură neîmpăcată față de Dumnezeu. Ura lor rămâne eternă, pentru că după moarte ea nu mai poate fi schimbată și pedeapsa pentru ea va fi eternă. În mod conștient și liber ei au mers pe drumul pierzării, de aceea nu pot fi mântuiți.
Rugăciunile Bisericii pentru morți sunt pentru includerea celor din iad în Rai, în cazul când aceștia au păcate care nu sunt așa de grave și au părăsit lumea aceasta cu nădejdea învierii și a vieții veșnice. Altfel spus, de unde știm noi pentru cine să ne rugăm pentru ca rugăciunile noastre să aibă efect. Răspunsul este că, în mod concret nu știm niciodată cu absolută siguranță cine a decedat cu păcate ce nu se pot ierta. Această o știe numai Dumnezeu.
În acest caz, de la sine urmează concluzia: Tocmai pentru că lucrurile stau astfel noi avem datoria de a ne ruga pentru toți credincioșii morți. Dacă aceștia sunt în Rai ei nu au trebuință de rugăciunile noastre, dar Dumnezeu, care vede iubirea noastră față de ei, va aprecia și va răsplăti pe cei ce le fac. Dacă cei decedați sunt împovărați cu păcate ce nu pot fi iertate, Dumnezeu nu va primi rugăciunea noastră în favoarea lor, ci o va întoarce în folosul celor ce o fac. Deci rugăciunile celor vii nu rămîn în nici un caz fără folos.
Rugăciunile făcute pentru morți, care au răspuns într-o oarecare măsură apelului lui Dumnezeu, dar n-au avut suficient timp să facă roade de pocăința, au marele rol de a contribui la dialogul dintre Dumnezeu și cel decedat. Cel decedat în credința, a acceptat să între în dialogul viu și de viață făcător cu Dumnezeu înainte de moarte, chiar dacă nu s-a angajat deplin în el, chiar dacă n-a răspuns cu toată ființă la chemarea lui Dumnezeu. Murind într-o legătură de dialog cu Dumnezeu aceștia nu sunt părăsiți de El din această legătură, chiar în starea în care ei nu mai pot face nimic pentru a progresa în dialogul amintit. Pe linia acestui dialog, rugăciunile pentru cei morți lucrează prin voința lui Dumnezeu, atât la ajutorarea spirituală a celor vii care se roagă, cât și a acelora pentru care aceștia se roagă.
În Biserica Ortodoxă s-a păstrat obiceiul din vechime de a se săvârși rugăciuni pentru cel mort la trei zile, la nouă zile, la patruzeci de zile. Semnificația momentelor amintite este plină de conținut și îndeobște respectată.
În ziua a treia ne rugăm Mântuitorului IisusHristos ca El, care a înviat a treia zi, să învieze și pe răposat în ziua învierii obștei.
În ziua a nouă mijlocim pe lângă Dumnezeu că sufletul răposatului să se învrednicească părtășiei celor nouă cete îngerești.
În ziua a patruzecea rugăm pe Dumnezeu-Fiul că precum El s-a înălțat la cer la 40 de zile, așa să se înalte și sufletul răposatului în corturile drepților.
În sâmbetele Postului Mare se fac de asemenea pomeniri pentru cei morți, cei vii cerând de la Dumnezeu iertare și milă pentru frații lor răposați. În sâmbătă din ajunul Cincizecimii ne rugăm că Dumnezeu să învrednicească pe cei răposați de darurile Sfântului Duh, așa cum a învrednicit pe cei vii.
În general rugăciunile se unesc cu jertfă cea fără de sânge, la Sfânta Liturghie și sunt însoțite de milostenie. În acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Când tot poporul și ceată sfinților stă cu mâinile ridicate în fața Sfintei Jertfe, cum să nu ne aducem aminte de frații noștri cei trecuți la locul păcii și cum să nu ne rugăm lui Dumnezeu pentru ei”.
Așa după cum spuneam în rîndurile anterioare, în Biserica Ortodoxă nu se arată în mod precis pînă unde se extinde iertarea păcătoșilor după moarte, această cunoscînd-o doar Dumnezeu. Biserica învață totuși că se izbăvesc după moarte nu numai cei plecați cu păcatele deplin iertate, în Taina Spoivedaniei, ci și dintre cei ce n-au avut acest prilej, pentru motive binecuvîntate, sălășluiți fiind în iad, până la judecată finală.
Starea nouă pe care o poate îmbrăca sufletul unui păcătos, care n-a săvârșit păcate grele și de moarte, se datorează rugăciunilor făcute de cei vii pentru el. Aceste rugăciuni mișcă mila Lui Dumnezeu că ea să dea o nouă stare sufletului pentru care se face rugăciunea.
Nimeni nu poate cunoaște dacă creștinul pleacă drept sau păcătos. Credem însă că Dumnezeu poate da o stare egală acelor suflete prin rugăciunea Bisericii făcută pentru ei, deoarece împlinirea poruncilor Lui își găsește obârșia în milă Sa de Creator și Tată al tuturor.
În privință învățăturii Bisericii Ortodoxe că anumiți păcătoși merg la iad și că anumite păcate nu se iartă, dar Biserică se roagă pentru toți, nu există contradicție. Biserică procedează păstrându-și linia învățăturii sale conform căreia toți cei cu păcate grele: apostații, hulitorii, sinucigașii, nu se mântuiesc și nici nu pot avea ca oficiant al înmormântării pe preot.
Preotul niciodată nu poate să se declare însă judecător infailibil în locul Aceluia care singur va judecă sufletele știind pe fiecare în parte cum e pregătit pentru veșnicie. Sufletele oamenilor care au comis păcate de moarte și care în momentul morții n-au nădăjduit nicidecum, dar care căindu-se înainte de a părăsi această viață n-au avut timpul de a îndeplini acte de pocăința, precum: rugăciunea, căința sinceră, mângâierea săracilor și în fine toate faptele pe care Biserică universală le recunoaște că pioase și folositoare, aceste suflete coboară în iad și suferă pedeapsă pentru păcatele de care s-au făcut vinovate, dar nu sunt totuși lipsite de nădejdea de a fi ușurate.
Biserica se roagă că sufletele care au păcătuit, “cu lucrul, cu cuvântul sau cu gândul, să li se ierte toate greșalele cele de voie și cele fără de voie și toate cele întru neștiință și știință”. Biserica Ortodoxă se roagă neîncetat pentru toți păcătoșii din sânul ei cu convingerea că pe unii îi poate scăpa de iad, iar pe alții îi poate ușura acolo. Soartă tuturor păcătoșilor ține de milă lui Dumnezeu, deci de decizia Lui, astfel că Biserică se roagă tocmai în vederea acestei decizii divine, întrucât numai El e singurul știutor al faptelor fiecăruia. Toate rugăciunile pentru morți confirmă doctrina Bisericii.
Numeroase sunt textele liturgice în care se invocă milă lui Dumnezeu. Cerem că Dumnezeu să asculte cererea noastră, cerem permanent că milă Lui să se reverse asupra celor din iad să le dea împărăția cerurilor și iertarea păcatelor pentru a putea fi primiți drept "cetățeni, ai raiului". Rugăciunile pentru morți vibrează de sublimul sentiment al iubirii iertătoare iar speranța mîntuirii celor vii că și a celor adormiți se hrănește din bunătatea inepuizabilă a Sfintei Treimi. Încrederea în această bunătate face ca Biserica să cuprindă în viziunea ei și speranța mîntuirii pentru toți. “Când vei ședea pe scaun și vei porunci să stea la judecată cei adunați cu trâmbița de la marginile pământului, să-i ierți pe toți Hristoase, ca un milostiv”.
Același adevăr e confirmat de o stihiră la Laudele din sâmbătă Rusaliilor: “Pre toți cei ce s-au mutat de aici întru nădeidea vieții veșnice și în orice chip și-au schimbat viață, Mântuitorul, din orice stare și neam, de orice vârstă, bărbați și femei și prunci de curând născuți, rânduiește-i ca un iubitor de oameni în sânurile lui Avraam și în locurile de odihnă, pentru mare mila Ta”.
Nădejdea tuturor păcătoșilor stă în îndurarea și Dumnezeiască bunătate a lui Dumnezeu. Se pot da și alte exemple. Vedem deci că rugăciunile Bisericii Ortodoxe confirmă întru totul doctrina ei. În virtutea celor stabilite de Mântuitorul că “întru această va cunoaște lumea că sunteți ucenicii mei, de aveți dragoste între voi” (Ioan 13, 35). Biserica înalță mereu lui Dumnezeu rugăciuni pentru cei păcătoși, pentru ca mila Lui Dumnezeu să le dea iertare tocmai în numele dragostei cerută de El.
Din cele spuse mai sus, existența și necesitatea rugăciunilor pentru morți se întemeiază pe învățătura de credința a Bisericii Ortodoxe adică pe legătură dintre cei morți și cei vii, sprijinite pe învățătura despre judecata particulară.
În Sfânta Scriptură avem suficiențe mărturii care probează necesitatea rugăciunilor pentru morți, iar la Sfinții Părinți, deci dovezile din Sfânta Tradiția, vin de asemenea să ateste pe de o parte că rugăciunile pentru morți au existat de la început în Biserică creștină și pe de altă parte că în Biserică li s-a dat de timpuriu însemnătatea cuvenită lor.
Rugăciunile pentru morți sunt făcute de Biserică în temeiul comuniunii dintre cei vii și cei adormiți în credința ca mădulare ale aceleiași Biserici, iar aceste rugăciuni ajută celor păcătoși, morți în credință, care au plecat dincolo pocăiți, dar n-au adus roade de pocăința pentru care să fie salvați din iad. Pentru cei care au plecat nepregătiți, rugăciunile Bisericii pot aduce o oarecare ușurare. Cei ce sunt scoți din iad până la Judecata universală, datorează aceasta nu căinței lor, care nu mai este posibilă, odată ce au trecut din această viață, ci rugăciunilor pe care le face necontenit Biserica pentru ei.
Așadar, nu se izbăvesc decât prin aceste rugăciuni, iar dacă e vorba de o schimbare ontologică a sufletului prin aceste rugăciuni, ea este dată de Dumnezeu prin mila Lui, așa cum se întâmplă în toată viață harică a Bisericii.
Capitolul 8
Condiția omului, între învierea sa și Judecata Universală
8.1 “Omul nou”, după învățătura Sfintei Scripturi
a) Ioan 5, 28-29: “Vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Fiului Omului; și vor ieși cei care au făcut cele bune spre învierea vieții, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea judecății” .Toți oamenii vor învia, fie ei drepți sau păcătoși.
b) Faptele Apostolilor 24, 15: Ne-o spune încă și Apostolul Pavel: “va să fie învierea morților: și a drepților și a nedrepților”.
c) 1 Tesaloniceni 4, 14-17:. “Pentru că de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa credem că Dumnezeu pe cei adormiți întru Iisus îi va aduce împreună cu El. Căci această va spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom luă-o înainte celor adormiți, pentru că însuși Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului și la trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și cei morți întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți împreună cu ei în văzduh, și așa pururea vom fi cu Domnul”.
d) Biserica cântă: “Tot cel ce se duce la maica sa, pământul, iarăși se va alcătui, ca să ia chinuri sau daruri pentru cele ce-a făcut în viață.”
8.2 Învățătura Părinților Bisericii privind omul înviat
La înviere oamenii își vor află trupurile în care și-au petrecut viață pământească. Același trup, și nu altul va învia. În acest sens vom enunță câteva afirmații ale unr Părinți.
Tertulian afirmă: “E sigur, că nu alt trup, ci chiar acela pus în mormânt va reveni la viață.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, scrie: “alt trup cade în pământ, și alt trup înviază? Dar cum ar fi atunci înviere? Căci învierea este a trupului căzut și mort. Și dacă alt trup cade, și altul înviază, apoi atunci unde e biruința aceea minunată și preaslăvita împotrivă morții? Cum se va vedea atunci că moartea dă înapoi ce-a luat în robie?”. Trupul înviat va avea aceeași natură ori esența, adică va fi, trup omenesc. Pe lângă aceasta, își va păstra identitatea personală, va fi cu adevărat trupul unei anumite persoane, care poate fi astfel recunoscută, iar nu al alteia. Sfântul Macarie Egipteanul spune că fiecare va rămâne, trup și suflet, “în propria-i natură și în propriul ipostas. Petru va fi Petru, Pavel va fi Pavel și Filip va fi Filip”.
Așadar, nu e vorba nici de metempsihoză, nici de reîncarnare. Atenagora Atenianul afirmă că învierea probează unicitatea și dăinuirea persoanei și a existenței omenești, în pofida sfâșierii și nestatorniciei la care au fost supuse, mai cu seamă prin moarte. El spune limpede că numai prin înviere trupul și sufletul care au viețuit împreună se regăsesc, redând persoanei identitatea ei, de-acum pentru vecie.
Prețuirea deopotrivă a sufletului și a trupului postulează în mod obligatoriu și învierea trupurilor moarte și descompuse, fără de care o nouă împreunare firească a celor două component, sufletul și trupul, nu s-ar putea concepe. Cel care a primit minte și rațiune este omul întreg, nu numai sufletul singur. Datorită acestui fapt, omul trebuie să dăinuiască etern sub formă ambelor elemente, fapt care ar fi de neconceput fără înviere. Căci dacă n-ar există înviere, atunci nici omul ca atare nu ar putea dăinui. Nu poți spune că oamenii se vor înnoi dacă sufletele nu se întorc în aceleași trupuri, ca să putem vorbi de aceiași oameni. Și iarăși, e cu neputință ca trupul și sufletul să fie din nou împreună dacă nu admitem învierea.
8.3 Necesitatea învierii trupurilor și natura trupurilor înviate
Trupul înviat va fi cel care a fost pe pământ și totuși va fi altul. Cu alte cuvinte, își va păstra esența, substanța, natura, dar modul lui de a există va fi cu totul altul. Sfântul Maxim Mărturisitorul, spune că omul înviat își va păstra logosul naturii sale, dar un alt mod de a fi, iar Tertulian explică lucrul acesta astfel: “un lucru poate să se schimbe, iar substanță lui să rămână aceeași; de altfel omul în întregime, în vremea de aici, rămâne același cât privește firea, însă se schimbă din multe puncte de vedere: își schimbă ținută, greutatea, sănătatea, situația, vârstă, ocupațiile, profesiile, regulile de viață, purtările, fără să se piardă nimic din omul care este, fără să devină alt om; el nu încetează astfel de a fi același om și nu se schimbă într-altul, ci i se schimbă doar felul viețuirii. La înviere tot așa, ne preschimbăm, ne primenim și ne înnoim fără că firea noastră să se schimbe”. Tot Tertulian spune: “Învierea ne schimbă starea, iar nu natura”, iar Sfântul Isaac Șirul spune că, la înviere Hristos “ne va ridica în altă înfățișare și ne va aduce într-o nouă alcătuire.”
Modul în care va ființă trupul înviat rămâne o taină, un mister pentru noi. Însă Îl vedem pe Hristos înviind cu trupul Său, omenesc, înseamnă că trupul nostru înviat va fi asemenea cu trupul Lui. Trupul lui Hristos după înviere transcende legile materiei, trecând prin “porțile încuiate, unde erau adunați ucenicii” (Ioan 20, 19, 26), se face nevăzut (Luca 24, 31). Hristos mănâncă, cu ucenicii Săi (Luca 24-41-43), însă nu pentru că Îi era foame, ci ca să îi încredințeze că nu e o nălucă (Marcu 6, 49; Luca 24, 37), după cum se spune într-o stihiră de la Utrenia din duminici: “înfricoșați i-ai arătat pe ucenici, părându-li-se că văd duh, și necrezând ei, prin părtășie la mâncare, le-ai deschis lor mintea să creadă că Tu ești.”. Lumea viitoare e neasemănată, și altă va fi starea noastră în trupul restaurant, reînnoit.
Din cuvintele Sfântului Apostol Pavel putem doar observa cum va fi trupul acela, cu totul diferit, aparte de cel de-acum: “Nu toate trupurile sunt același trup, ci unul este trupul oamenilor și altul este trupul dobitoacelor și altul este trupul păsărilor și altul este trupul peștilor. Sunt și trupuri cerești și trupuri pământești; dar altă este slavă celor cerești și altă a acelor pământești. Alta este strălucirea soarelui și alta strălucirea lunii și alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebește în strălucire. Așa este și învierea morților: se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru ne-stricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este și trup duhovnicesc. Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer, toți ne vom schimbă, deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest trup muritor să se îmbrace în nemurire” (1 Corinteni 15, 39-53).
Din toate cele de mai sus se înțelege că trupul înviat este trup duhovnicesc, nesupus legilor care guvernează acum materia, spațiul și timpul, plin de putere, nestricăcios, nemuritor.
Trupul duhovnicesc și ceresc, opus celui cu suflet viu și pământesc, nu înseamnă absența materiei din trupul înviat. Trupul lui Hristos a putut fi pipăit de Toma. Trupul înviat se deosebește prin calitatea nouă ce i-o dă prezența dumnezeirii în el. Trupul duhovnicesc și ceresc e trupul în care legile de acum ale materiei, apărute după păcat, sunt covârșite de Duhul de viață făcător și viață lui pământească, de viață cerească sau îngerească. Așa cum în trupul natural, materiei i se dau funcții spirituale create, care copleșesc în parte legile materiei, în trupul duhovnicesc, materiei i se imprimă funcții duhovnicești, sau ale unei spiritualități cerești, îngerești, mai presus de cea pământească, prin care legile materiei sunt umbrite . Funcțiile de necinste în care se manifestă slăbiciunea spirituală a omului vor fi copleșite de puterea spiritului plin de prezența lui Dumnezeu. Materia e capabilă să fie mediu și organ al unei vieți mai presus de spiritualitatea naturii omenești în viață ei pământească. Trupul poate fi îndumnezeit, fără să înceteze a fi trup din materie, pentru că omul întreg e îndumnezeit. Prin acest trup îndumnezeit, omul va cunoaște dumnezeiește, asemenea îngerilor, printr-o experiență directă și reală, plenitudinea existenței, sau pe Dumnezeu, pentru că va fi întreg și adânc străbătut de Dumnezeu. Va cunoaște pe Dumnezeu prin universul întreg și prin toți oamenii deveniți transparenți pentru Dumnezeu. După Sf. Simeon Noul Teolog, deși în împărăția cerurilor sunt, ca într-un uriaș palat, multe încăperi (prin care se pot înțelege și trupurile) pentru toate persoanele, ele vor fi transparente și toți se vor simți că într-un uriaș locaș: “Dat fiind că ele (cămările) sunt spirituale, transparente și potrivite locașurilor dumnezeiești și locurilor de odihnă, împărăția cerurilor seamănă întreagă, cum e în realitate, unui locaș unic și așa va apărea tuturor drepților de pretutindeni și nu se va arată decât împăratului universului. El va fi prezent fiecăruia și fiecare îi va fi prezent Lui. El va străluci în fiecare și fiecare va străluci în El”.
Sfinții Părinți înfățișează învierea drept “restaurare a omului întreg” , când sufletul se va însoți din nou cu trupul, de asta data trup înnoit. Sfântul Grigorie de Nyssa spune că restaurarea această înseamnă reașezarea omului în starea lui din vremea când petrecea în Rai, “învierea nu este nimic altceva decât restaurarea firii noastre în starea ei de la început”. Trupul înviat, fără slăbiciunile moștenite prin căderea în păcat, își va află starea inițială pentru totdeauna. Viețuirea lui nu va mai fi atunci pământească, supusă îngustărilor, strâmtorărilor și mărginirilor acestei lumi. Nemaipurtând chipul celui pământesc, ci chipul Celui ceresc (1 Corinteni 15, 49), el va fi nepătimitor și nestricăcios, nu va duce lipsă de hrană ori de somn, nu va ști de boală, de durere ori de neputință, și nimic nu-l va putea vătăma, devenind nemuritor. Nestricăciunea și nemurirea nu le primește omul că simplă cinstire ori răsplată, ci pentru că să-și poată duce viață lui cea nouă, ce nu cunoaște schimbare ori sfârșit, fie ea fericită sau nefericită. La înviere, trupul se va uni desăvârșit cu sufletul, scăldându-se împreună în lumina dumnezeieștilor haruri. Învierea nu înseamnă doar înnoirea și preschimbarea trupului; ea îl mută pe om în viață cea nouă și neasemănată, în care, eliberat din strânsoarea materiei, nu mai are nevoie de aer, de hrană, sau de împreunare trupească, că să nu moară.
Această înviere a tuturor trupurilor și incoruptibilitatea întregii materii derivă din învierea Lui Iisus Hristos din morți. Numai de la materia trupului Lui se putea extinde incoruptibilitatea la toată materia, deci și la a celor din trupurile celorlalți oameni. Într-o cântare dinainte de Săptămâna Mare, Biserică cântă lui Hristos, arătând direcția mântuirii îndreptată spre oameni: “Neamul omenesc a fost rechemat din stricăciune la nestricăciunea cea nepieritoare, fiind spălat cu sângele cel vărsat din coastă Ta, Mântuitorule, cu care ne-ai spălat de neascultarea strămoșului”, iar o altă cântare spunem: “De puterea Ta cea nemăsurată și de răstignirea cea de bunăvoie, oștile îngerești s-au mirat, văzând cum Cel nevăzut era chinuit cu trupul, vrând să izbăvească neamul omenesc din stricăciune”.
Dar aceste cântări bisericești au că bază cuvintele Sf. Apostol Pavel: “Se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune” (I Corinteni 15, 41).
După înviere se schimbă legăturile dintre oameni, cele trupești, dintre bărbat și femeie, și cele de rudenie vor pieri, fără să piară însă unirea, apropierea și iubirea, cu totul spiritualizate. “Când vor învia din morți, nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt că îngerii în ceruri”, (Marcu. 12, 25; Matei. 22, 30; Luca 20, 35-36).
Omul prin înviere omul ajunge iar întreg cum a fost, cu trup și suflet, potrivit firii sale pentru că despărțirea sufletului de trup în tot acest răstimp dintre moarte și învierea de obște nu doar e nefirească, ci e împotrivă firii. În acest sens Atenagora spune că “omul trebuie să dăinuiască etern sub formă ambelor elemente” sau, fără înviere, ”o nouă împreunare firească a celor două componente – suflet și trup – nu s-ar putea concepe”, așadar, “daca n-ar există înviere, atunci nici omul că atare nu ar putea dăinui.”
Trupul omenesc înviat nu va avea nevoie atunci să consume materie și s-o elimine. Dar el va fi totuși un trup viu, hrănindu-se din comunicările reciproce de lumina spirituală între persoane, care sunt comunicări de iubire. Vor fi comunicări în care nu se poate face o separație între comunicarea de iubire spirituală și de lumina a materiei. Va fi o comunicare spirituală sub formă de lumina, nu numai între oameni, ci și între ei și cosmos. Căci cunoașterea că iubire între ei se va face și prin cosmos și acesta îl va umple și pe el de lumină, arătând tainele dumnezeiești prin el, care va fi și ea ca o iradiere de lumină și iubire din și prin cosmos peste ei. Și această va fi mișcarea mereu nouă și hrană lor reciprocă și a lor, din și prin cosmos. Acesta va fi “cerul nou și pământul nou” (Apocalipsa 21,1), sau “cerurile noi și pământul nou, în care locuiește dreptatea” (II Petru 3, 13). Nu va fi boală, nu vor fi lipsuri și nemulțumiri materiale și spirituale.
Trupurile vor fi luminoase în primul rând datorită spiritualității fericite din ele și a comuniunii iubitoare dintre subiectele lor. Ele își vor comunică astfel lumina unele altora și din toate va iradia Hristos, Care va fi izvorul iubirii unora față de altele, însă lumina fiecărui trup va fi deosebită de a celorlalte, arătând starea de iubire în care se află cu semenii. Iubirea fiecăruia va fi adâncită de iubirea lui Hristos. În această bogăție și adâncime de viață spirituală din El, vor avea trupurile și temeiul incoruptibilitatii și al sănătății și tinereții lor veșnice. Oamenii sfinți trăiesc pe pământ cu extrem de puțină hrană materială, arătând prin această putință de a nu avea nevoie deloc de ea în viață deplin spiritualizată din planul ceresc.
Si cei care nu au trăit iubirea, cei care vor ajunge in iad, vor învia și vor fi incoruptibili, iar aceasta se datorează faptului că învierea și incoruptibilitatea trupului lui Hristos se va extinde peste toată materia, deci și peste a trupurilor celor din iad. Căci materia a fost creată ca un tot și de aceea are într-un fel un destin solidar. Apoi trupurile lor se mențin că întreguri, pentru că și persoanele lor se păstrează că unicități neanulate ale imaginației creatoare a lui Dumnezeu. În sfârșit, Dumnezeu vrea să arate că respectă în veci și libertatea celor ce refuză iubirea Lui.
Dar nestricăciunea trupurilor lor e de un alt caracter. Acești oameni au o viață chinuită. Trupurile lor suferă de focul de acolo fără să fie consumate. Ele suferă de comunicarea neiubirii întreolaltă și de lipsă totală de sens, sau de întunericul care învăluie existența. Dar își mențin satisfacția de a-și afirmă prin libertate mândria de a nu avea nevoie de iubirea nimănui, de a nu depinde în fericirea lor de recunoașterea lui Dumnezeu și a altora. În întunericul lor, ei nu mai văd nimic și pe nimeni, dar simt că în întunericul ce-i înconjoară sunt și ceilalți și cosmosul.
Scopul învierii este judecată. Sufletul și trupul care au viețuit împreună, împreună vor da socoteală de faptele lor, bune sau rele. Astfel Tertulian spune că “omul întreg este alcătuit prin punerea laolaltă a celor două elemente, și de aceea înaintea Judecății vor sta și unul și celălalt, căci făptura trebuie judecată în întregimea ei, pentru că, neîndoielnic nu poate trăi altfel decât întreagă. Așadar, așa cum a trăit omul, așa va fi judecat, pentru că se judecă felul viețuirii sale. Și pentru că însăși viață este adusă înaintea judecății, ea trebuie cercetată cât privește ambele elemente datorită cărora s-a depănat că viață.”, iar Atenagora, susține că “odată adunate cele despărțite, fiecare om să-și poată primi răsplată dreaptă pentru ceea ce a săvârșit bun ori rău prin mijlocirea trupului”, căci “pentru fiecare dintre faptele săvârșite în timpul vieții, cercetate la Judecată, omul este răspunzător, iar nu sufletul singur”.
În cele din urmă, omul va învia cu trupul și așa întregit, să între în Rai sau în iad pentru vecie. Căci până atunci, numai cu sufletul se bucură omul de odihnă, slobozenia și veselia Raiului; și numai cu sufletul se îndură chin, întemnițare și osânda în iad. După aceea însă vor simți și în trup fericirea sau durerea. Căci, după cum spune Apostolul Pavel: “noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea judecății lui Hristos, că să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rau” (II Corinteni 5, 10). Tot în acest sens Tertulian spune: “când e vorba de fapte trupești, trupul trebuie să plătească, căci el le-a savarsit” și nu în cele din urmă, Sfântul Ioan Gură de Aur, spune că sufletul singur nu poate gustă deplin bunătățile cele veșnice ale împărăției și nici osânda din iad n-ar fi deplină: “Că de-ar rămâne sufletul de mii de ori nemuritor, după cum chiar și este, totuși fără de trup nu se va putea învrednici de acele bunătăți negrăite” sau “dacă trupul nu înviază, atunci sufletul rămâne neîncununat și în afară de fericirea cea din ceruri”.
8.4 Învierea oamenilor după învățătura Sfântului Apostol Pavel
Răspunzând la întrebarea, cum vor învia morții și cu ce corp se vor întoarce?, Sfântul Apostol Pavel vorbește despre un corp spiritual și precizează în finalul cuvântării lui: “Ce vă spun eu, fraților, este că nu pot carnea și sângele să moștenească împărăția lui Dumnezeu, nici putrezirea să moștenească neputrezirea” (1 Corinteni 15, 35-57) și continuă: „Așa este și învierea morților. Omul este semănat în putrezire, și înviază în neputrezire; este semănat în necinste, și înviază în slavă, este semănat în slăbiciune și înviază în putere, este semănat corp sufletesc și înviază corp spiritual. Dacă este un corp sufletesc, este și un corp spiritual. De aceea este scris: „Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu”, cel din urmă Adam, un spirit dătător de viață”. (I Corinteni 15, 42-45; 46-49).
În această antiteză, cuvântul “spiritual”, înseamnă animat de spirit, având caracteristica spiritului de viață, aceea de a fi dătător de viață, pentru trup și argumentează: “Spiritul este acela care dă viață, carnea nu folosește la nimic” (Ioan 6, 63, 68). Corpul numit de Pavel spiritual, prin contrast, este în integralitatea lui forță de viață. Si ne punem intrebarea: poate fi fizic ceva ce este numit spirit?
Răspundem citându-l pe Sfântul Apostol Pavel. Așa cum corpul sufletesc al lui Adam era în esență fizic, tot așa și corpul numit de Pavel spiritual, corpul în totalitate o forță de viață, este fizic. Pavel a aplicat calificativul spiritual și la alte lucruri fizice. Israeliții au mâncat în pustie “mâncare spirituală” și au băut “băutură spirituală” dintr-o “stâncă spirituală” (I Corinteni 10, 3, 4). Chiar dacă mâncarea și apa erau fizice și au ajuns în corpurile lor materiale, sau stânca lovită de Moise și Aaron a fost fizică, aceste lucruri au fost înțelese ca nefizice de Sfântul Apostol Pavel, pentru că au fost trimise de sus, au fost urmarea acțiunii lui Dumnezeu. De asemenea in I Corinteni 2, 14, 15, Pavel pune în antiteză omul natural, cu cel spiritual, fără să înțeleagă prin aceasta că al doilea este imaterial, această idee regăsindu-o și în Epistola către Galateni 6, 1 unde spune “voi care sunteți spirituali”. Pavel a mai adăugat în șirul de antiteze “Omul dintâi este din pământ, făcut din țărână; omul al doilea este din cer. Cum este cel făcut din țărână, așa sunt și cei din țărână; cum este cel ceresc, așa sunt și cei cerești. Și după cum am purtat chipul celui făcut din țărână, tot așa vom purta și chipul celui ceresc” (I Corinteni 15, 46-49), arătând contrastul dintre origini. Primul Adam provine din pământ și este făcut din țărână, al doilea Adam este ceresc în sensul că are un corp nou de la Dumnezeu. Toți oamenii și-au moștenit corpul de la Adam, corpul al doilea este o creație directă a lui Dumnezeu, după modelul corpului cu care a înviat Isus. În acest fel cei înviați sunt și ei “cerești”.
Ne punem intrebarea, carnea și sângele pot moșteni împărăția Lui Dumnezeu? Pentru a elimina orice dubiu, Apostolul Pavel s-a referit în final la aspectul perisabil al celor în viață: “Ce vă spun eu, fraților, este că nu pot carnea și sângele să moștenească împărăția lui Dumnezeu, nici putrezirea să moștenească neputrezirea… Iată, vă spun o taină: Nu toți vom adormi, dar toți vom fi schimbați… morții vor învia nesupuși putrezirii și noi vom fi schimbați. Căci trebuie ca ceea ce este supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire și ceea ce este muritor să se îmbrace în nemurire” (I Corinteni 15. 50-53). “Carnea și sângele” identifică omul natural, muritor, slab, așa cum îl cunoaștem de la Adam. Prin aceste cuvinte omul este situat mai prejos față de Dumnezeu care este nemuritor, puternic și cunoaște totul. “Nu carnea și sângele ți-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl meu care este în ceruri” (Matei 16, 17) sau “Născuți nu din sânge, nici din voia cărnii lor…, ci din Dumnezeu” (Ioan 1, 13). Dacă Pavel ar fi dorit să nege învierea fizică, ar fi folosit mai degrabă expresia “carne și oase” care se referă la natura fizică a omului. Iisus a folosit această expresie la puțin timp după Învierea Lui pentru a arăta că este fizic: “Pe când vorbeau ei astfel, însuși Iisus a stat în mijlocul lor și le-a zis: Pace vouă! Dar ei, plini de frică și de spaimă, credeau că văd un duh. Și El le-a zis: Pentru ce sunteți tulburați? Și de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimi? Uitați-vă la mâinile și la picioarele Mele, că Eu sunt, pipăiți-mă și vedeți, un duh n-are carne și oase, cum vedeți că am Eu. Și după ce a zis aceste cuvinte, le-a arătat mâinile și picioarele Sale. Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau și se mirau, El le-a zis: „Aveți aici ceva de mâncare? I-au dat o bucată de pește fript și un fagure de miere. El le-a luat și a mâncat înaintea lor” (Luca 24, 36-43; Faptele Apostolilor 10, 40, 41). Carnea și oasele se pot vedea și atinge, dând certitudinea de material.
Deci Sfântul Apostol Pavel nu a învățat o înviere a morților ca spirite imateriale.
Concluzii
Prin această lucrare am demonstrat la nivel științific, teologic, că moartea este o realitate care nu ocolește pe nimeni. Dar tot la fel de adevărat este faptul că toți oamenii au și un suflet care dă socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru faptele săvârșite pe acest pământ. Însă această realitate am constatat-o nu numai la nivel științific, ci și la nivelul gândirii ale unor sfinți părinți care au trăit în primele secole creștine, sau în perioada postpatristică, care au știut, au cunoscut la modul cel mai clar, că moartea este de fapt o trecere spre o altă viață nemuritoare, o viață conștientă.
Însă pe lângă moartea fizică mai există și alte tipuri de moarte, care sunt însă opționale, pe care putem să le trăim în funcție de starea morală în care ne aflăm. Murim toți fizic pentru că suntem din rădăcina aceleiași perechi de oameni, care datorită păcatului lor, au fost pedepsiți de către Dumnezeu cu moarte, iar această moarte se transmite la toți în mod ereditar am putea spune. Însă chiar dacă omul moare din punct de vedere fizic, putem afirma că de fapt omul trăiește, sau cel puțin o parte a lui trăiește, iar aceasta parte a omului se numește suflet.
Am arătat de fapt, că omul după moarte este tras la răspundere pentru modul cum și-a trăit viața pe pământ, este judecat în mod provizoriu, o realitate susținută permanent de către Biserică pe baza cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos și nu numai.
Constatăm că judecata aceasta particulară se face cu un scop, iar acest scop așa cum am arătat, este plata sau răsplata pentru faptele săvârșite de către om pe pământ. Plata aceasta, constă în recunoștința lui Dumnezeu pentru om, omul virtuos, care a știut să trăiască cumpătat. Această recunoștință este de fapt fericirea veșnică, pe care o numim Rai. Trebuie menționat că această lucrare analizează, starea de fericire sau starea de nefericire provizorie, până la judecata finală așa cum arată și titlul lucrării. La polul opus însă există iadul care de asemenea este tot veșnic, nu pentru că Dumnezeu dorește tristețea omului, ci pentru că omul însuși a dorit să stea departe de Dumnezeu în timpul vieții, iar această stare de nefericire este de fapt o continuare a vieții pământești.
Am arătat că pe lângă Rai și iad, în concepția Bisericii Romano-Catolice, există o a treia stare numită de aceștia purgatoriu. Acest loc sau această stare, este tranzitorie, în sensul că unii care nu au păcate foarte mari după ce petrec acolo o perioadă, în care se curățesc de păcate, vor ajunge în Rai. Însă această învățătură este străină de Sfânta Scriptură dar și de Sfânta Traditie, este de fapt o inovație
S-a constatat că sufletul așa cum am mai spus este judecat și pus într-o anumită stare, iar trupul merge în pământ. Însă observăm fără să fie necesar să cunoaștem multe, că și trupul participă la starea de sfințenie a sufletului, mai precis, mai exact, omul întreg se sfințește sau se strică prin păcat. Acest adevăr îl deducem din existența sfintelor moaște, semn absolut al sfințeniei. De fapt, observăm că într-un fel nici trupul nu gustă moartea total, pentru că rămâne purtător de duh, nestricăcios. Moaștele sfinților sunt un semn al legăturii veșnice dintre trup și suflet. Omul chiar mort din punct de vedere trupesc este în legătură cu Dumnezeu, dar și în legătură cu sufletul său, de aceea moaștele arată foarte clar nemurirea omului și legătura lui permanentă cu Dumnezeu.
Înainte de a ajunge în Rai sau în iad, sufletul omului trece prin vămile văzduhului. Am adus argumente în acest sens dar și câteva mărturii ale sfinților privind aceste vămi. Teofan Zăvoratul și Sfântul Ignatie Briancioninov sunt citați în această lucrare, argumentând clar că după moartea trupească a omului, sufletul acestuia trece prin câteva vămi, unde sunt cercetate faptele omului.
Deci în calea spre fericire sau nefericire, sufletul omului se lovește direct, am încercat să arătăm, de anumite obstacole, numite vămi ale văzduhului. Aceste vămi ale văzduhului nu sunt așezate in dogmele bisericii, însă merită tratate pentru că sunt pomenite în multe scrieri, chiar ale unor sfinți așa cum am arătat.
Viața de după moarte pentru că este veșnică, fără sfârșit, presupune multe adevăruri pe care omul credincios, dar mai ales teologul trebuie să le cerceteze. În acest sens, lucrarea de față are anumite laturi care nu le-a analizat, sunt anumite probleme necuprinse în această lucrare de disertație. Există problema apokatastazei pe care nu am abordat-o aici, problema celor nebotezați, a celor de altă credință decât cea ortodoxă, a pruncilor avortați etc. toate aceste probleme dar și altele care ar trebui cercetate eventual într-o teză de doctorat.
Latura originală a lucrării este aceea că am încercat să argumentez realitățile vieții de după moarte până la judecata finală, folosindu-mă atât de informația pur teologică actuală, sau patristică, dar și de cultul bisericii în sine.
Sufletele celor care ajung în iad, au șansa să scape de acolo datorită rugăciunilor celor de pe pământ. Necesitatea rugăciunilor pentru morți se întemeiază pe învățătura de credința a Bisericii Ortodoxe adică pe legătura dintre cei morți și cei vii, sprijinite pe învățătura despre judecata particulară.
În Sfânta Scriptură avem suficiente mărturii care probează necesitatea rugăciunilor pentru morți, iar la Sfinții Părinți, deci dovezile din Sfântă Tradiția, vin de asemenea să ateste pe de o parte că rugăciunile pentru morți au existat de la început în Biserică creștină și pe de altă parte că în Biserică li s-a dat de timpuriu însemnătatea cuvenită lor.
Constatăm cu alte cuvinte că starea de provizorat din iad, poate fi scurtată prin grija celor de pe pământ. Constatăm că de fapt omul nu se mântuieste neapărat în mod individual ci poate fi mântuit prin grija și rugăciunile altora. De fapt Dumnezeu dorește și ține mult ca Raiul să fie plin, iar iadul să fie cât mai gol. Acest fapt se poate implini prin nevoință personală, dar și prin nevoința altora pentru noi. Având în vedere că pentru un om se pot ruga mai multe generații de oameni, constatăm că omul are șanse mari să își mântuiască sufletul și doar cel care nu dorește aceasta ajunge in iad.
Bibliografie:
I. Izvoare:
Biblia sau Sfânta Scriptură, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2008.
Liturghier, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2012.
Mineiul pe luna august, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2004.
Molitfelnic, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2013.
Octoihul Mare, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001.
Penticostar, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000.
Triod, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1975.
II. Părinti patristici și postpatristici:
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, I, traducere de Dumitru Fecioru, București, 1943; București, Editura Institutului Biblic, 2003.
Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte și învățături, vol. I, București, Editura Bunavestire, 2008.
Sfântul Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet și Înviere, în “Scrieri”, partea a II-a, în colecția “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 30, București, EIBMBOR, 1998.
Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, în „Scrieri”, II, colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”., nr. 30, traducere de Teodor Bodogae, București, 1998.
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ediția a III-a, traducere de Dumitru Fecioru, București, EIBMBOR, 2001.
Sfântul Ioan Damaschin, Descoperire cu amăruntul a Pravoslavnicii Credințe, București, Editura Predania, 2011.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Galați, Editura Ecumenița, 2007.
Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre moarte, traducere din limba rusa de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2007.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
Părinții Apostolici, Scrieri, traducere de Teodor Bodogae, colecția P.S.B., nr. 1, București, 1979.
Sfântul Serafim de Sarov, Scopul vieții creștine, București, Editura Egumenița, 2011.
Sfântul Serghie Meciov, Cum să supraviețuim duhovnicește în lumea de astăzi, București, Editura Sophia, 2012.
III. Lucrări:
Alexiev, Serafim, Viața de după moarte, București, Editura Sophia, 2011.
Anghelescu, Gheorghe F., Câteva considerații despre eshatologie și viața fără de moarte a sufletului, în Ortodoxia, LIII (2002), București.
Andruțos, Hristu, Simbolica, traducere de Patriarhul Iustin, Episcopia Argeșului și Muscelului, Editura Anastasia, 2003.
Arseniev, Nicolae, Descoperirea vieții veșnice, traducere din limba engleză de Lidia și Remus Rus, București, Editura “Credința Creștină”, 1991.
Bălană, Gheorghe N., Despre învierea trupurilor și natura lor după înviere, în “Studii Teologice”, IX, 1954, nr. 5-6.
Benedict Aghioritul, Parastasele și folosul lor, București, Editura Evanghelismos, 2002.
Boice, James Montgomery, Fundamente ale credinței creștine, traducere de Corneliu Simut, Oradea, Editura Institutului Biblic “Emanuel”, 2000.
Breck, John, Ce este moartea?, Ediția a II-a, Cluj Napoca, Editura Patmos, 2006.
Bria, Ion, Dicționar de teologie ortodoxă A-Z, Ediția a II-a, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994.
Bria, Ioan, Învățătura ortodoxă despre viața viitoare, în Ortodoxia, XXXVI (1984), nr. 1.
Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos, traducere Teodor Bodogae, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001.
Cairns, Earle E., Creștinismul de-a lungul Secolelor, Oradea, Editura Cartea Creștină, 2007.
Ciochină, Larisa, O viziune asupra vieții, București, Editura Provita Media, 2003.
Citirigă, Vasile, Temeiurile dogmatice ale vieții veșnice, în Ortodoxia, LVI (2005), București.
Cobzaru, Dumitru, Predici, volumul I, Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2012.
Dragoș, Cornel Roxana Mihalache, Oameni care au înviat din morți, Curtea de Argeș, Editura Dacpress, 2005.
Dumitru, Radu, Învierea Domnului pârgă a invierii și înnoirii noastre, an XCV 1978, martie-aprilie.
Evdokimov, Paul, Ortodoxia, traducere de Irineu Slătineanul, București, Editura Institutului Biblic, 1996.
Gordon, Vasile, Mergând, învățați…, Ediția a II-a, revizuită și completată, București, EIBMBOR, 2006.
Hierotheos de Nafpaktos, Viața după moarte, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, București, Editura Bunavestire, 2000.
Hill, Johnatan, Istoria Gândirii Creștine, Oradea, Editura Casa Cărții, 2007.
Jean Claude-Larchet, Tradiția ortodoxă despre viața de după moarte, București, Editura Sophia, 2006.
Matsoukas, Nikos A., Teologie Dogmatică și Simbolică, volumul II, traducerea Nicușor Deciu, București, Editura Bizantină, 2000.
Megheșan, Dumitru, Înviere și eshatologie, Oradea, Editura Aion, 2002.
Mitrofan de Konevets, Viața repausaților nostri după moarte, volumul I, București, Editura Anastasia, 1993.
Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, volumul 1, București, Editura Anastasia, 1993.
Necula, Constantin, Porțile Cerului, volumul I, Sibiu, Editura Agnos, 2007.
Revista Ortodoxia, nr. 1. 1984.
Revista Ortodoxia, nr. 3-4/1979.
Pannenberg, Wolfhart, Teologia Sistematică, volumul III, traducere de George Remete, Alba-Iulia, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe, 1999.
Petreuță, Ioan, Rugăciunile pentru cei morți, Oradea, 1937.
Petreuță, Ioan, Eshatologia ortodoxă în comparație cu cea romano-catolică, în „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1950.
Remete, George, Dogmatica ortodoxă, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2007.
Rose, Serafim, Sufletul după moarte, București, Editura Cartea Ortodoxă, 2007.
Savin, Gheorghe Ioan, Iconomia și roadele Învierii Domnului, în “Studii Teologice”, an XIV, nr. 5-6, 1962.
Stancu, Ioan, Obiceiuri și practici ale celor vii pentru cei morți, în Ortodoxia, LVI (2005), București.
Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III, Ediția a IV-a, București, EIBMO, 2010.
Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I, Ediția a IV-a, București, EIBMO, 2010.
Stăniloae, Dumitru, Judecata particulară după moarte, în „Ortodoxia”, nr. 4, 1955.
Stăniloae, Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ediția a II-a, Craiova, Editura Omniscop, 1993.
Stăniloae, Dumitru, Iisus Hristos, lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, 1993.
Todoran, Isidor, Teologia Dogmatică și Simbolică, I-II, București, Editura Institutului Biblic, 1958.
Țon, Iosif, Să ne cunoaștem crezul, Oradea, Editura Casa Cărții, 1998.
Vassiliadis, Nikolaos P., Taina morții, Atena, Grecia, Frăția Teologică Ortodoxă “Mântuitorul”, 1993.
Zăgrean, Ioan, Todoran, Isidor, Dogmatica Ortodoxă, Manual pentru Seminariile Teologice, Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2009.
IV. Surse web:
1. http://www.creștinortodox.ro/dogmatica/dogma/purgatoriul-69052.html (accesat la data de 1.06.2014).
2. http://www.creștinortodox.ro/credința/despre-moaștele-sfinților-69905.html(accesat la data de 4.06.2014).
3.http://www.scribd.com/doc/118244581/Liturghia-Sf-Ap-Iacob(accesat la data de 9.06.2014)
Bibliografie:
I. Izvoare:
Biblia sau Sfânta Scriptură, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2008.
Liturghier, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2012.
Mineiul pe luna august, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2004.
Molitfelnic, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2013.
Octoihul Mare, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001.
Penticostar, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000.
Triod, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1975.
II. Părinti patristici și postpatristici:
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, I, traducere de Dumitru Fecioru, București, 1943; București, Editura Institutului Biblic, 2003.
Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte și învățături, vol. I, București, Editura Bunavestire, 2008.
Sfântul Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet și Înviere, în “Scrieri”, partea a II-a, în colecția “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 30, București, EIBMBOR, 1998.
Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, în „Scrieri”, II, colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”., nr. 30, traducere de Teodor Bodogae, București, 1998.
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ediția a III-a, traducere de Dumitru Fecioru, București, EIBMBOR, 2001.
Sfântul Ioan Damaschin, Descoperire cu amăruntul a Pravoslavnicii Credințe, București, Editura Predania, 2011.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Galați, Editura Ecumenița, 2007.
Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre moarte, traducere din limba rusa de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2007.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
Părinții Apostolici, Scrieri, traducere de Teodor Bodogae, colecția P.S.B., nr. 1, București, 1979.
Sfântul Serafim de Sarov, Scopul vieții creștine, București, Editura Egumenița, 2011.
Sfântul Serghie Meciov, Cum să supraviețuim duhovnicește în lumea de astăzi, București, Editura Sophia, 2012.
III. Lucrări:
Alexiev, Serafim, Viața de după moarte, București, Editura Sophia, 2011.
Anghelescu, Gheorghe F., Câteva considerații despre eshatologie și viața fără de moarte a sufletului, în Ortodoxia, LIII (2002), București.
Andruțos, Hristu, Simbolica, traducere de Patriarhul Iustin, Episcopia Argeșului și Muscelului, Editura Anastasia, 2003.
Arseniev, Nicolae, Descoperirea vieții veșnice, traducere din limba engleză de Lidia și Remus Rus, București, Editura “Credința Creștină”, 1991.
Bălană, Gheorghe N., Despre învierea trupurilor și natura lor după înviere, în “Studii Teologice”, IX, 1954, nr. 5-6.
Benedict Aghioritul, Parastasele și folosul lor, București, Editura Evanghelismos, 2002.
Boice, James Montgomery, Fundamente ale credinței creștine, traducere de Corneliu Simut, Oradea, Editura Institutului Biblic “Emanuel”, 2000.
Breck, John, Ce este moartea?, Ediția a II-a, Cluj Napoca, Editura Patmos, 2006.
Bria, Ion, Dicționar de teologie ortodoxă A-Z, Ediția a II-a, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994.
Bria, Ioan, Învățătura ortodoxă despre viața viitoare, în Ortodoxia, XXXVI (1984), nr. 1.
Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos, traducere Teodor Bodogae, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001.
Cairns, Earle E., Creștinismul de-a lungul Secolelor, Oradea, Editura Cartea Creștină, 2007.
Ciochină, Larisa, O viziune asupra vieții, București, Editura Provita Media, 2003.
Citirigă, Vasile, Temeiurile dogmatice ale vieții veșnice, în Ortodoxia, LVI (2005), București.
Cobzaru, Dumitru, Predici, volumul I, Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2012.
Dragoș, Cornel Roxana Mihalache, Oameni care au înviat din morți, Curtea de Argeș, Editura Dacpress, 2005.
Dumitru, Radu, Învierea Domnului pârgă a invierii și înnoirii noastre, an XCV 1978, martie-aprilie.
Evdokimov, Paul, Ortodoxia, traducere de Irineu Slătineanul, București, Editura Institutului Biblic, 1996.
Gordon, Vasile, Mergând, învățați…, Ediția a II-a, revizuită și completată, București, EIBMBOR, 2006.
Hierotheos de Nafpaktos, Viața după moarte, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, București, Editura Bunavestire, 2000.
Hill, Johnatan, Istoria Gândirii Creștine, Oradea, Editura Casa Cărții, 2007.
Jean Claude-Larchet, Tradiția ortodoxă despre viața de după moarte, București, Editura Sophia, 2006.
Matsoukas, Nikos A., Teologie Dogmatică și Simbolică, volumul II, traducerea Nicușor Deciu, București, Editura Bizantină, 2000.
Megheșan, Dumitru, Înviere și eshatologie, Oradea, Editura Aion, 2002.
Mitrofan de Konevets, Viața repausaților nostri după moarte, volumul I, București, Editura Anastasia, 1993.
Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, volumul 1, București, Editura Anastasia, 1993.
Necula, Constantin, Porțile Cerului, volumul I, Sibiu, Editura Agnos, 2007.
Revista Ortodoxia, nr. 1. 1984.
Revista Ortodoxia, nr. 3-4/1979.
Pannenberg, Wolfhart, Teologia Sistematică, volumul III, traducere de George Remete, Alba-Iulia, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe, 1999.
Petreuță, Ioan, Rugăciunile pentru cei morți, Oradea, 1937.
Petreuță, Ioan, Eshatologia ortodoxă în comparație cu cea romano-catolică, în „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1950.
Remete, George, Dogmatica ortodoxă, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2007.
Rose, Serafim, Sufletul după moarte, București, Editura Cartea Ortodoxă, 2007.
Savin, Gheorghe Ioan, Iconomia și roadele Învierii Domnului, în “Studii Teologice”, an XIV, nr. 5-6, 1962.
Stancu, Ioan, Obiceiuri și practici ale celor vii pentru cei morți, în Ortodoxia, LVI (2005), București.
Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III, Ediția a IV-a, București, EIBMO, 2010.
Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I, Ediția a IV-a, București, EIBMO, 2010.
Stăniloae, Dumitru, Judecata particulară după moarte, în „Ortodoxia”, nr. 4, 1955.
Stăniloae, Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ediția a II-a, Craiova, Editura Omniscop, 1993.
Stăniloae, Dumitru, Iisus Hristos, lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, 1993.
Todoran, Isidor, Teologia Dogmatică și Simbolică, I-II, București, Editura Institutului Biblic, 1958.
Țon, Iosif, Să ne cunoaștem crezul, Oradea, Editura Casa Cărții, 1998.
Vassiliadis, Nikolaos P., Taina morții, Atena, Grecia, Frăția Teologică Ortodoxă “Mântuitorul”, 1993.
Zăgrean, Ioan, Todoran, Isidor, Dogmatica Ortodoxă, Manual pentru Seminariile Teologice, Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2009.
IV. Surse web:
1. http://www.creștinortodox.ro/dogmatica/dogma/purgatoriul-69052.html (accesat la data de 1.06.2014).
2. http://www.creștinortodox.ro/credința/despre-moaștele-sfinților-69905.html(accesat la data de 4.06.2014).
3.http://www.scribd.com/doc/118244581/Liturghia-Sf-Ap-Iacob(accesat la data de 9.06.2014)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Moartea Ca Stare. Ce Sunt Moartea Si Sufletul (ID: 122349)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.