Moarte, Angoasă și Psihoterapie

Bibliografie

Arieș, Philippe, Omul în fața morții, Editura Meridiane, 1996

Camus, Albert, Fața și reversul, Editura Rao, București, 1994

Dastur, Francoise, Moartea: eseu despre finitudine, Editura Humanitas, 2006

4. Dawkins, Richard, Ceasornicarul orb, Editura Humanitas, București, 2009

5. D.S.M. IV reactualizat, 2000

6. Grancea, Mihaela, Discursuri despre moarte în Transilvania sec xlx – xx, Cluj, Editura Cărții de Știință, 2000

7. Heidegger, Martin, Ființă și timp, Editura Humanitas, București, 2003

8. Rotar Marius, Reprezentări ale morții în Transilvania sec xvl – xx Cluj, Editura Polirom, 2005

9. Schopenhauer, Arthur, Viața, amorul, moartea, Editura Antet, 1997

10. Yalom, D. Irvin, Psihoterapia existențială, Editura Trei, 2010

=== 4ae08178a27510c605e0b244f8feb4458534369b_58359_1 ===

Introducere – Argument

În prezenta lucrare îmi propun să discut despre subiectul morții, despre angoasa care se propagă în momentul conștientizării acute a finitudinii existenței și despre o abordare psihoterapeutică în legătură cu acest subiect. Ideea fundamentală a acestei lucrări merită a fi discutată în măsura în care nu au avut loc dezbateri intense, cum au fost în legătură cu alte subiecte sau teme îndelung abordate de-a lungul timpului. Nu aș vrea să cad sub incidența generalizării subiectului, dar este necesar să înțelegem că tema morții nu poate fi abordată doar dintr-o anumită perspectivă. Este firesc că în lucrarea de față, se are în vedere o perspectivă științifică asupra problemei în cauză, însă este necesar să ne raportăm atât din punct de vedere psihologic cât și din punct de vedere filosofic. Subiectul morții nu poate fi văzut doar ca un simplu studiu sau doar ca o banală statistică, deoarece avem de-a face cu un proces psihic care pune sub semnul încercării întreaga ființare umană. În acest caz este vorba despre încordarea supremă a individului în legătură cu existența și trăirile sale ca subiect al acestei existențe. În momentul conștientizării acute a finitudinii vieții, toate experiențele trecute și prezente cad sub incidența morții și a privării de simțiri, de senzații și de trăiri. Întreaga viziune a individului se rezumă la a trăi concretul, imediatul și de a epuiza prezentul ca pe ceva interminabil. Această aviditate de trăire, de savurare a momentului, de epuizare a concretului se datorează insuficienței trăirilor autentice din trecut. Cu toții aspirăm la viitor, facem planuri pe care dorim să le îndeplinim în viitorul apropiat sau îndepărtat, însă nu ne gândim foarte intens la prezent ca și stare actuală sau ca și satisfacție imediată. Prezentul devine o perpetuă amânare, pe motiv că oricând poate fi mai bine decât acum. În perspectiva acestor considerente este neglijat momentul de acum și aici, pentru o mai bună înfăptuire în viitor. Odată cu apariția conștiinței lucide a proximității morții, individul trăiește o adevărată pierdere a sensului vieții, el asistă la o mutare a centrului de greutate al vieții, proces ce destabilizează existența propriu-zisă. În urma acestui deficit și a dispariției sensului comun al trăirilor, omul experimentează starea de angoasă în deplinătatea sa.

Indiferent de credința, etnie sau religie, toți experimentăm frica în fața moții. Această frică face parte din instinctul de conservare, instinct cu care ne naștem și datorită căruia ne menținem ca și indivizi în această lume. Pentru omul religios, frica de moarte reprezintă teamă față de necunoscut și neexperimentat. De asemenea, reprezintă teama de a părăsit această lume, b#%l!^+a?de a te despărți de cei dragi, de a nu putea continua și finaliza proiectele începute de-a lungul vieții. Marea frică pentru omul religios este judecată lui Dumnezeu și posibilitatea de a ajunge în Infern, un loc tenebros, care provoacă suferință pentru eternitate. Am adus în discuție această idee inoculată de către religiile lumii, deoarece este necesar să facem diferența între motivațiile din spatele angoasei suferite de omul religios și omul care nu admite credințele și conceptele religiei (existența unei divinități sau a unei entități transcendente, conceptele de rai sau iad, ideea de continuitate după moarte). Omul religios, pe lângă toate fricile experimentate în legătură cu moartea, are totuși speranța unei continuități a existenței, deși sub altă formă:

“Până în epoca progresului științific, oamenii au admis ideea unei continuități dincolo de moarte […]. Concepțiile despre continuitate constituie fondul comun al tuturor religiilor vechi și al creștinismului. […] Creștinismul a reluat pe cont propriu considerațiile înțelepciunii tradiționale și pe cele ale filozofilor stoici asupra naturii muritoare a omului […]. El a preluat până și credința străveche a supraviețuirii într-o lume subterană, tristă și cenușie împreună cu ideea mai recentă și mai puțin populară, dar mai riguroasă, a judecății morale.” (Aries Philippe, 1996, p. 131)

În schimb, ateul sau scepticul nu are această siguranță, deoarece el crede că nu există nimic dincolo de moarte. Conștiința se pierde în neant, dincolo de moarte e vidul, nimicul sau neantul. Cu alte cuvinte, la fricile comune pe care le experimentează și omul religios (teama de a părăsi această lume, de a te despărți de cei dragi, de a nu putea continua și finaliza proiectele începute de-a lungul vieții) se adaugă și teama de nimic (horror vacui). Diferența de perspectivă dintre cele două tipuri de credință, face ca frica de moarte să se transforme în angoasă.

Angoasa nu poate fi definită doar dintr-o anumită perspectivă. Ea întrunește o serie de viziuni și poate fi analizată din mai multe puncte de vedere. Pentru o viziune de ansamblu trebuie să se țină cont atât de cauzele acestei stări cât și de efectele simptomelor asupra organismului ca întreg.

Din punct de vedere psihopatologic, angoasa este o stare de anxietate maximă care implică tensiuni emoționale exacerbate, sentimente de neliniște și melancolie iar la toate acestea, deseori, se pot adăuga simptome neuro-vegetative precum tremurături, palpitații, probleme digestive etc.

Nu putem neglija nici contribuția filosofilor la definirea acestei stări emoționale perturbatoare. Cea mai mare atenție a avut-o din partea curentului filosofic existențialist, unde b#%l!^+a?filosofi precum Sartre, Camus, Jaspers, Heidegger, Kierkegaard au definit această problemă emoțională. De asemenea, prin analizarea acestui concept, s-a încercat și depistarea unor metode de “vindecare”, folosindu-se ca instrument de terapie rațiunea sau chiar spiritualul. În literatura de specialitate putem întâlni nenumărate abordări în legătură cu acest subiect, în acest caz însă ne vom rezuma la o simplă trecere în revistă a numitor elemente comune. Din punct de vedere filosofic, angoasa este un sentiment profund de teamă care se propaga asupra întregii existențe a individului. Nu este vorba despre o frică obișnuită, pe care o întâlnim frecvent în timpul vieții, ci mai degrabă e vorba de o stare de neliniște, anxietate și îngrijorare ce transcende obișnuitul. Filosofic vorbind, avem de-a face cu un sentiment de tristețe excesiv și cu o înstrăinare față de lume și față de ceea ce odată reprezenta familiaritate. Odată cu apariția acestui sentiment, existența individului este zdruncinată din temelie.

Nu doresc să insist asupra acestor lucruri acum, însă am vrut să scot în evidență importanța acestui subiect și faptul că nu trebuie să neglijăm un fenomen esențial, indiferent de dificultatea abordării sale. În continuare voi expune și alte argumente datorită cărora consider că este relevant să manifestăm interes fată de subiectul morții.

Un alt argument care consider demn de a fi luat în seamă este faptul că ignorarea morții nu ne ajută în înțelegerea propriei ființe. Nenumărate griji sau probleme ce țin de cotidian au la baza lor frica de moarte, însă noi nu realizăm asta. Suntem atât de adânciți în problemele vieții sociale, încât nu ne dăm seama că la baza existenței stau niște principii simple. Întoarcerea la elementele fundamentale ale existenței ne ajută să ne înțelegem pe noi înșine, să rezolvăm anumite probleme care la prima vedere par că țin de exterior sau de natura socialului. În viziunea acestor idei, consider că este pe deplin justificată discuția pe tema acestui subiect. Pentru a trăi mai bine, trebuie să ne înțelegem pe noi înșine. Ca să reușim acest lucru trebuie să ne întoarcem la principiile fundamentale ale vieții. Aici găsim motorul care pune în mișcare întreaga existență, pulsiunile originare din spatele motivațiilor cotidiane, angoasa din spatele fricilor comune.

“Nu putem lăsa moartea morților. Granița biologică dintre viață și moarte este relativ precisă, însă, din punct de vedere psihologic, viața și moartea fuzionează. Moartea este un fapt al vieții […].” (Yalom, 2010, p. 44)

Afirmația lui Yalom este extrem de interesantă și relevantă în această discuție. Moartea este un eveniment inerent existenței umane. Nimeni nu se poate sustrage acestui proces. Toate celelalte procese ale vieții stau sub semnul posibilității, însă moartea este o realitate incontestabilă. Orice am întreprinde în această viață, un lucru este cert: nu putem ocoli moartea. De obicei amânăm acest gând și nu stăruim asupra lui, deoarece nu este plăcut să ne analizăm propriul sfârșit sau să ne imaginăm că la un moment dat nu vom mai exista. Această realitate crudă ne pune în fața fragilității condiției umane, ne arată cât de mici suntem în raport cu acest fenomen. Ne e vorba aici despre adoptarea unei atitudini pesimiste sau nihiliste când vine vorba de moarte, ci mai degrabă este vorba despre conștientizarea și acceptarea acestui eveniment ca fiind ceva ce face parte din viață. Dar ca să putem accepta acest lucru, înainte de toate este necesar să analizăm și să înțelegem acest fenomen. Înțelegând moartea putem înțelege mai bine viața, ne putem angaja să luăm decizii mai bune, să apreciem ceea ce este cu adevărat valoros, să trăim mai mult din punct de vedere calitativ și nu cantitativ, să punem mai mult preț pe spiritual și nu material. Moartea ca și fenomen înțeles și acceptat ne schimbă definitiv viziunea asupra vieții. Nenumărate exemple (oameni care au o boală incurabilă, care experimentează moartea unui apropiat) atestă faptul că odată ce experimentăm proximitatea morții, începem să reevaluăm datele și principiile existenței. În umbra acestei realități, anumite gânduri și idei prind contur în mintea individului. Lucrurile neimportante și superficiale ale vieții dispar și își fac loc lucrurile care contează și care au valoare morală și sentimentală (de exemplu, oamenii care experimentează proximitatea morții își doresc să petreacă mai mult timp cu familia, cu prietenii, să savureze prezentul, să petreacă mai mult timp în natură, să se bucure frumusețea simplă a lumii etc.). De aceea, ignorarea și amânarea gândului morții nu este o soluție viabilă, ci este mai degrabă o soluție de moment. Ca să înțelegem viața trebuie să înțelegem moartea. Ca să avem în vedere ceea ce este demn de apreciat și ceea ce contează cu adevărat trebuie să ne gândim la ceea ce lăsăm în urmă când plecăm din această lume.

În continuare voi expune aspectele teoretice ale subiectului acestei lucrări, bazându-mă atât pe considerente filosofice cât și pe cele psihologice. Pentru mai bună înțelegere a problemei, partea a doua a lucrării va avea ca și scop redarea unor perspective ce le consider relevante în această discuție și care ajută la conturarea unei idei clare. În partea a treia, ultima parte a lucrării, voi avea în vedere planul de intervenție și voi supune discuției evaluarea și instrumentele b#%l!^+a?psihoterapeutice, precum și modalitățile de evaluare periodică și finală.

Aspecte teoretice

Deși în prima parte am abordat conceptul de moarte mai mult din punct de vedere filosofic, nu aș vrea să fie considerat ca un neajuns al lucrării. Analiza acestui concept este b#%l!^+a?necesară și nu poate fi făcută doar dintr-un punct de vedere. Pentru înțelegerea profundă a ideii de moarte trebuie să avem în vedere mai multe perspective. În acest sens, consider justificată decizia de a păstra și perspectiva filosofică în cadrul discursului, pentru a avea o viziune de ansamblu asupra acestui subiect.

Din cele mai vechi timpuri, deși nu a fost cel mai intens dezbătut subiect, moartea și-a făcut loc în filosofiile și în încercările omului de explica lumea. În filosofia greacă, apar câteva aspecte interesante legate de tema morții. Epicur și discipolul său Lucretius se revoltă împotriva morții și a destinului și propun o etică a fericirii (ataraxia), filosofie ce se bazează pe simplitatea și seninătatea spiritului în fața implacabilei realități. Având accente materialist-ateiste, epicurismul consideră că moartea este privarea de senzații, este descompunerea corpului și a sufletului în elemente materiale minuscule și indivizibile (atomi). Astfel, când moartea survine noi nu mai simțim nimic. După cum se poate observa, moartea este văzută ca și un ultim proces al existenței, însă acest lucru nu trebuie să ne sperie, deoarece descompunerea organismului înseamnă întoarcerea la element. Cu alte cuvinte, nu trebuie să mai existe spaima în fața morții, iar omul, în absența unei vieți după moarte, trebuie să își caute fericirea și liniștea în această lume. El nu trebuie să amâne fericirea și astfel să își irosească viața, ci trebuie să se bucure de prezent. Tot din perioada Greciei antice, îl regăsim pe Platon, filosof ce susținea că sufletul este nemuritor. El credea că din cauza păcatului primordial, sufletul trebuie să stea închis într-un corp până când moartea îl va elibera. Pentru Platon, moartea reprezintă șansa sufletului de a avea autonomie și de a nu mai fi influențat de necesitățile și instinctele corpului. Însă, dacă de-a lungul vieții sufletul se ocupa mai mult de corp și nu se desăvârșea prin încercarea unei apropieri de lumea perfectă a Ideilor, după moarte, el se reîncarna într-un organism inferior (idee văzută ca pedeapsă).

În Evul Mediu, religia creștină și tradiția biblică exercită o influență impresionantă asupra ideii de moarte. Potrivit credinței creștine, viața este un test iar pentru sufletul nemuritor nu există decât două opțiuni: Raiul, unde merg cei care fac fapte bune și Îl preaslăvesc pe Dumnezeu și Infernul, unde ajung cei păcătoși și au parte de chinuri veșnice. Cu toate acestea, creștinismul nu a fost doar o metodă de intimidare a masei ci și un mod de comunicare și adeziune:

“Ne închipuim de obicei societatea medievală dominată de Biserică sau, ceea ce înseamnă același lucru, reacționând împotriva acesteia prin erezii, sau printr-un naturalism primitiv. Este adevărat că lumea trăia pe atunci în umbra Bisericii, dar o astfel de atitudine nu însemna neapărat adeziunea totală și convinsă la toate dogmele creștine. Aceasta însemna mai curând recunoașterea unui limbaj comun, a unui sistem unic de comunicare și de înțelegere.” (Philippe Aries, 1996, p.132)

De asemenea, odată cu introducerea concepțiilor creștine despre viață, are loc și o schimbare b#%l!^+a?asupra ideii de moarte. Procesul de sucombare nu mai este văzut în același mod cum era văzut în Antichitate iar tocmai din acest motiv capătă altă semnificație:

“La sfârșitul Evului Mediu, conștiința de sine și a propriei biografii s-a contopit cu dragostea de viață. Moartea nu a mai fost doar o încheiere a existenței, ci și o separare de bunurile posedate: trebuie să părăsim casele, livezile și grădinile. […] Astfel s-a produs transferul, simultan, în cadrul reprezentărilor religioase și în atitudinile naturale, de la moartea conștientizată și viața condensată, la moartea conștientizată și dragostea desperată de viață. Moartea macabră își recapătă sensul veritabil atunci când este situată la capătul perioadei îndelungate ce a delimitat relația morții cu individualitatea, fenomen lent care începe în secolul al XII-lea, ajungând în secolul al XV-lea la un apogeu niciodată atins anterior.” (Philippe Aries, 1996, p. 190)

Cu alte cuvinte, moartea nu mai semnifică doar încetarea existenței. Începe să se pună accentul pe lucrurile ce le lăsăm în urmă, ceea ce reprezintă o individualizare a morții (pentru că nu toți lăsăm aceleași lucruri în urma noastră). Totodată, viziunea în legătură cu această separare de ceea ce este lumesc se transformă într-o imagine dezolantă și o deznădejde profundă.

O personalitate importantă, ce și-a dedicat o parte din lucrările sale temei morții, este Arthur Schopenhauer. În una din celebrele sale scrieri afirmă:

“Moartea este marele rezervor al vieții. Numai înțelegând marea trecere, ordinea și ritmul ei vom fi împăcați cu noi înșine. “(Schopenhauer, 1997, p. 106)

Schopenhauer a înțeles un lucru: nu putem trăi cu adevărat viața dacă nu îi înțelegem sfârșitul. Sau mai bine zis, dacă dorim să trăim în plenitudine trebuie să ne raportăm la moarte, pentru că doar atunci înțelegem în profunzime ceea ce este important și ceea ce merită a fi trăit. Cu toate acestea, individul nu se gândește prea des la acest eveniment, uneori pentru că este prea tânăr, alteori pentru că ideea unei posibile morți îi dislocă întreaga existență. Conștientizarea și înțelegerea fenomenului este dureroasă, dar odată aprofundată, problema morții poate deschide domenii fertile ale vieții. Înțelegând moartea îți depășești condiția de simplu muritor, îți înțelegi destinul dar îl și depășești.

În perioada modernistă, Martin Heidegger a exercitat o influență puternică asupra curentului existențialist, mai ales în ceea ce privește tema morții și a angoasei în fața finitudinii existenței. Limbajul particular pe care îl folosește Heidegger în Ființă și Timp în privința morții, uneori greu de pătruns și de înțeles, nu a împiedicat ca multe din ideile sale să își găsească ecou în vaste domenii. Când vorbește despre imposibilitatea individului de a-și experimenta propria moarte b#%l!^+a?Heidegger afirmă:

“Trecerea la faptul-de-a-nu-mai-fi-Dasein îi retrage Dasein-ului tocmai posibilitatea de a experimenta această trecere și de a o înțelege ca pe ceva experimentat.” (Heidegger, 2003, p. 241)

Filosoful german consideră că odată cu instalarea procesului de sucombare, individul se află în imposibilitate de a mai experimenta. Omul este conștiință, iar moartea reprezintă tocmai această pierdere definitivă a conștiinței. Fără acest “instrument” de observare, de proiectare în real, “instrument” inerent ființei umane, omul nu își poate experimenta propria moarte. Heidegger discută și despre experimentarea morții celorlalți sau despre sentimentul de neputință a individului în fața unei asemenea situații. Astfel, moartea capătă caracteristica certitudinii supreme. Odată cu relevarea morții, iese la iveală spaima, groaza și angoasa spiritului în față finitudinii și contingenței vieții.

Pentru problematica morții, Albert Camus, filosof francez, manifestă un profund interes, având în vedere că specificitatea condiției umane stă în finalitatea existenței sale. Camus, consideră că:

“Nu ne vom putea niciodată mira îndeajuns de faptul că toată lumea trăiește că și cum nimeni <<n-ar ști>>.” (Camus, 1994, p. 113)
Prin această idee, Camus, exprimă un adevăr memorabil. Însetați după familiaritate și afundați în cursă contracronometru a existenței, uităm că această viață umilă este destinată pierzaniei. Sau, chiar dacă suntem conștienți de această finalitate, ne trăim existența că și cum nu am ști. Timpul, tema aferentă morții, ne provoacă, uneori, să reflectăm asupra faptului că nu suntem în această lume decât pentru o perioadă determinată și, astfel, cea mai bună soluție ar fi să întreprindem acțiuni și să ne manifestăm prin gesturi care au cu adevărat o însemnătate. Camus explică de ce există această ignoranță în legătură cu moartea:

“Asta pentru că în realitate nu există o experiență a morții. În sensul propriu, experimentat e doar ceea ce a fost trăit și a devenit conștient.” (Camus, 1994, p. 113)

Filosoful francez realizează că odată ce procesul de sucombare s-a instalat, conștiința noastră i-a sfârșit și se pierde în neant. Astfel, trupul în lipsa unei conștiințe, se află în imposibilitatea de a avea o experimentare propriu-zisă a morții. Singura referință de ordin empiric ce este în strânsă legătură cu manifestarea morții este experiența morții celorlalți. Dar și în acest caz, este vorba despre o experiență difuză, deoarece, nu puteam să experimentăm propriu-zis moartea celorlalți. Având ca premisă moartea celorlalți, concluzionăm, printr-un raționament deductiv, că trebuie, la un moment dat și noi să murim. Se poate pune întrebarea: ce este absurd în această realitate? Un posibil răspuns ar putea fi următorul: b#%l!^+a?

“Toate frazele frumoase despre suflet vor primi aici, cel puțin pentru o vreme, dovadă matematică a contrariului lor. Din trupul inert pe care o palmă nu mai lasă nicio urmă, sufletul a dispărut. Acest aspect definitiv și elementar al aventurii formează conținutul sentimentului absurdului. În lumina mortală a acestui destin apare inutilitatea. Nicio morală și niciun efort nu pot fi justificate apriori în fața matematicilor sângeroase sub al căror semn stă condiția noastră.” (Camus, 1994, p. 113)

Absurdul provine, până la urmă, din spaima unei morți premature. Cum să nu te simți terifiat de ideea că acum ești, exiști și că, într-o clipită, poate apărea posibilitatea, să nu mai fi? Doar o conștiința mereu lucidă și profundă poate să realizeze un asemenea fapt. Dar, în jurul nostru, observăm, că nimeni nu se angoasează prea mult din cauza morții. Zeci de oameni merg la o înmormântare, plâng dacă defunctul le-a fost apropiat, apoi merg acasă și își continuă viață. De ce nu stăruim asupra conștiinței morții? Camus spune că:

“Trebuie să considerăm ca o perpetuă referință decalajul constant dintre ceea ce ne închipuim că știm și ceea ce știm în realitate, […] trăim cu idei care, dacă am fi cu adevărat pătrunși de ele, ar trebui să ne modifice fundamental existența.” (Camus, 1994, p. 115)

Este adevărat că fiecare om se gândește în nenumărate rânduri la existența sa umbrită de moarte. Însă, filosoful francez specifică faptul că simpla închipuire a morții nu relevă, în mod necesar, o conștiință lucidă. Conștiința morții trebuie să fie profundă, nu superficială. Doar în acest fel am fi pătrunși cu adevărat de evidența morții, fapt ce ne-ar schimba total viziunea asupra lumii și asupra propriei existențe.

Având în vedere că în filosofia lui Camus nu se admite ideea că după moarte există o prelungire a vieții în transcendent, conștiința întreruperii definitive a existenței este înspăimântătoare pentru individ. Singura soluție, ce apare în fața unui asemenea adevăr cutremurător, este apropierea și solidaritatea între indivizi. În fața morții, nu mai contează rangul, funcția sau nivelul de inteligență. Poți fi rege sau poți fi cerșetor și oricât de sigur a fi că deți controlul asupra existenței tale, niciodată nu te vei putea sustrage ghearelor morții. În fața morții toți suntem egali.

Dacă prin absurd și angoasă, se consolidează o profundă conștiință a morții, prin revoltă, se ripostează împotriva acestei realități crude:

“În universul revoltatului, moartea glorifică injustiția. Ea este supremul abuz.” (Camus, 1994, p. 167)

Conștientizarea puternică a morții cheamă indivizii la un protest comun. Această revoltă, nu este, până la urmă, decât solidaritatea în fața morții. Camus explică printr-o imagine relevantă, ce implică sentimentul morții și de ce este el atât de revoltător:

“La capătul a toate, se află moartea. Noi știm asta. Știm și că odată cu ea se termină totul. Iată de b#%l!^+a?ce cimitirele răspândite în întreaga Europă și care-i obsedează pe unii dintre noi sunt atât de urâte. Nu înfrumusețezi decât ceea ce iubești, iar moartea ne face silă și ne obosește.” (Camus, 1994, p. 113)

Cimitirul reprezintă imaginea cutremurătoare a viitorului nostru. Să acceptăm moartea? E cu neputință. Orice om lucid nu poate să accepte această soartă, care îi pronunță o sentință definitivă și implacabilă. Din momentul primei răsuflări, care ne aduce pe scena acestei lumi, ne este predestinat propriul sfârșit. Odată cu nașterea noastră, devenim intim legați și atașați de această lume. Cu timpul, elaborăm proiecte, aspirăm la diferite lucruri, contemplăm misterul și frumusețea universului, ne atașăm de ceilalți, cu alte cuvinte, se constituie o conexiune adâncă între om și natură, între om și realitatea sa lumească. Ura față de moarte este, până la urmă, ura față de separarea sinelui în raport cu lumea și realitatea sa. De aceea, Camus, afirmă:

"Cu cât viața e mai plină de bucurii, cu atât e mai absurd gândul de a o pierde. “ (Camus, 1994, p. 205)

Scopul oricărei ființe umane este de a fi fericit iar când această stare de bunăstare și satisfacție se ivește, omul se atașează și mai mult de viața sa. Starea de plenitudine pe care omul o experimentează, întărește legătura dintre el și lume, în așa fel încât, apare sentimentul terifiant al posibilității pierderii acestei fericiri, precum și a existenței.

În fața morții nu avem nicio scăpare iar această evidență trebuie să constituie motorul existenței umane. Noi știm, însă, că oricât de mult am riposta și protesta împotriva morții, nu vom înlătura niciodată această realitate crudă. Asta înseamnă că suntem sortiți unui eșec? Bineînțeles că nu. Ceea ce se desăvârșește prin revoltă împotrivă morții este comportamentul și atitudinea individului. Caracterul inexorabil al morții trebuie să suscite în conștiința individului revoltat următorul imperativ:

“Trebuie să murim neîmpăcați și nu de bunăvoie.” (Camus, 1994, p. 141)

Se pare că această teorie a străbătut secole și nu o regăsim doar la Camus, ci și la un scriitor contemporan, Richard Dawkins, adept al evoluționismului. Dawkins, în Ceasornicarul orb, explică cum are loc procesul de sucombare:

“[…] Corpul are tendința de reveni la o stare de echilibru cu mediul înconjurător. […] Dacă lucrurile vii nu acționează opunându-se acestei tendințe, ele vor fuziona în cele din urmă cu mediul ambiant și vor înceta să existe ca ființe autonome. Asta se întâmplă când mor.” (Dawkins, 2009)

Teoriile lui Epicur și a lui Dawkins sunt similare în privința morții. Dacă pentru Epicur moartea însemna descompunera corpului și a sufletului în atomi (adică omul revine la starea sa naturală, se contopește cu natura), pentru Dawkins moartea este aspirația organicului de a b#%l!^+a?fuziona cu mediul ambiant, adică cu natura. După cum se poate observa, teoria lui Epicur și-a găsit ecou nu doar în filosofie și în teoria lui Camus, ci și în știință (evoluționism).

Pentru Freud, elementele fundamentale ale personalității sunt caracterizate de instincte. El consideră că acestea se împart în două categorii: instinctele de supraviețuire sau de conservare și instinctele morții. Bineînțeles, că la baza instinctelor de supraviețuire se află dorința de a trăi, sexualitatea, procurarea hranei și orice ține de satisfacerea imediată a unor nevoi. În legătură cu instinctele distructive ale vieții, Freud consideră că moartea este scopul inconștient al existenței. Tindem către moarte însă, noi nu realizăm că suntem muritori. În subconștientul nostru suntem eterni și avem senzația că nu vom părăsi niciodată această lume. Totuși, Freud crede că trebuie să menținem o perpetuă conștiință a morții. Frica de moarte se face cunoscută, în viața de zi cu zi, prin diverse temeri și trăiri emoționale. Este necesar să înțelegem că la Freud frica de moarte este de fapt angoasa existențială. Angoasa reprezintă teama fără obiect, este frica de nimic sau de tot, frica de dezintegrare și disoluție. Ea se diferențiază de teama cotidiană care presupune raportarea la un anume obiect. Deși trăim ca și cum nu am muri niciodată, Freud crede că trebuie să conștientizăm și să acceptăm posibilitatea unei proxime morți.

Potrivit lui Irvin Yalom întreaga noastră existență este umbrită de grijile cotidiene, de temerile obișnuite cu care ne confruntăm în cadrul societății. Însă, la baza grijilor zilnice se află patru griji fundamentale: moartea, libertatea, izolarea și lipsa unui sens al vieții. Noi nu realizăm că, de fapt, în spatele stresului și a temerilor obișnuite stau aceste patru principii care influențează pregnant existența individului. În acest sens, Yalom afirmă:

“[…], pacientul adăpostește un extrem de complex set de griji: grijile primare sunt adânc îngropate, înfășurate strat după strat de refulare, negare, deplasare și simbolizare. Cercetătorul în domeniul clinic trebuie să descurce ițele încurcate ale acestui tablou clinic.” (Yalom, 2010, p. 14)

Cu alte cuvinte, scopul psihoterapeutului este de a pătrunde dincolo de ceea este vizibil sau dincolo de ceea ce afirmă pacientul. Aproape orice problemă ce ține de cotidian poate fi redusă la un principiu fundamental. Prin apariția ideii de moarte, individul poate resimți o frică teribilă, o groază sau o stare incontrolabilă de frică. Deși la prima vedere pare dăunătoare, această frică este profund benefică în înțelegerea vieții și a mecanismelor trăirilor interioare. Nu trebuie să ignorăm acest “dat” al ființării, deoarece el ne ajută să ne autoprocurăm energia și capacitatea de a trăi conform cu principiile primare ale existenței. Yalom enunță patru postulate b#%l!^+a?importante în cartea sa, Psihoterapia existențială:

Nu trebuie să neglijăm teama de moarte deoarece ea are un rol important în raport cu existența noastră.

Încă de la începutul existenței noastre în această lume ne preocupăm și ridicăm anumite semne de întrebare în legătură cu acest concept.

Inconștientul dezvoltă modalități de apărare asupra organismului și a psihicului, dar acestea sunt de fapt refulări care duc la inadaptare și la simptome clinice.

Pentru o mai bună înțelegere a vieții este necesar să înțelegem și să conștientizăm fenomenul morții, de aceea este important să introducem conceptul morții în procesul de psihoterapie.

Viziunea lui Yalom scoate în evidență faptul că atunci când vrem să înțelegem problemele pacientului său motorul din spatele grijilor cotidiene, trebuie să apelăm la conceptul de moarte. Deoarece întrega existență, la un moment dat, se rezumă la acest ultim proces trebuie să fim în concordanță cu acest fenomen inerent vieții. Acest lucru înseamnă, de fapt, să nu negăm evidența morții, căci doar prin revelarea ei putem pătrunde în tainele profunde ale ființării autentice.

Confruntarea cu ideea morții suscită individul la o analiză pătrunzătoare în legătură cu experiențele și trăirile psihicului. Doar prin această analiză putem scoate pozitivul din negativ și putem readuce stabilitate în viața noastră. Existența văzută prin prisma morții poate scoate la iveală ceea ce este cu adevărat demn de apreciat și ceea ce merită a fi trăit:

“O negare a vieții la orice nivel înseamnă o negare a naturii fundamentale și conduce mai departe la o restrângere din ce în ce mai mare a conștientizării și a experienței. Integrarea ideii de moarte e salvatoare; în loc să ne condamne la o existență înfricoșată sau la un pesimism sumbru, ea acționează ca un facilitator pentru imersiunea în moduri mai autentice de viață și ne sporește plăcerea de a trăi. Drept confirmare, avem mărturia celor care s-au confruntat personal cu moartea.” (Yalom, 2010, p. 14)

În partea următoare a lucrării am să explic planul de intervenție și cum reușim, prin psihoterapie, să acceptăm ideea morții și, în cele din urmă, să o adaptăm într-un mod benefic la experiența și existența noastră.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

=== 4ae08178a27510c605e0b244f8feb4458534369b_60192_1 ===

3. Plan de intervenție

Psihoterapia reprezintă o metodă de vindecare, diminuare și atenuare a problemelor ce țin de domeniul psihologic, folosindu-se o serie de instrumente care favorizează adaptarea gândurilor, reacțiilor și emoțiilor la mediul înconjurător. Cu alte cuvinte, se au în vedere dificultățile psihologice cu care se confruntă pacientul și care îl împiedică să se manifeste în sfera normalității și a naturalității. Este necesar ca atât psihoterapeutul cât și pacientul să conlucreze și să colaboreze în vederea identificării și soluționării problemei, de la începutul și până la sfârșitul contractului psihoterapeutic.

Psihoterapia de tip integrativ propune o viziune de ansamblu și o reorganizare a metodelor terapeutice. Acest tip de psihoterapie a luat naștere prin unificarea mai multor perspective și abordări.

O primă abordare la care ne referim este aceea că ființa umană trebuie văzută în totalitatea și integritatea ei, însă, fără să se neglijeze complexitatea, unicitatea și autonomia manifestărilor ei. În acest sens, în cadrul psihoterapiei, se au în vedere atât generalul cât și particularul. Astfel, ne putem raporta atât la ceea ce este comun ființei umane cât și ceea ce este specific și unic. De asemenea, în această abordare, trebuie să se aibă în vedere și perspectivele filosofice, antropologice, culturale, sociologice și biologice ale ființei umane. Este un tip de terapie care pune la încercare viziunea și creativitatea psihoterapeutului.

O altă abordare ce trebuie luată în seamă este aceea ce ține de metodologie. Având b#%l!^+a?în vedere diversitatea personalității și manifestării umane este necesar să se preîntâmpine eventualele cazuri de tulburări psihice noi. În acest sens, este impunător să se adopte metode inovative, care reușesc să se adapteze la diversitatea și varietatea manifestărilor individului.

Având în vedere viziunea de ansamblu a psihoterapiei integrative, se poate afirma că această modalitate de terapie poate fi caracterizată și prin perspectiva eficienței. Dacă este luată în seamă doar o parte a ființei umane, nu se poate vedea întregul. Deci, în acest caz un diagnostic este incomplet. La fel se întâmplă și dacă luăm ființa umană ca totalitate, deoarece neglijăm părțile. Ceea ce vreau să scot în evidență aici, este faptul că procedeele consacrate nu mai sunt eficiente deoarece au în vedere doar o parte a ființei umane. În acest sens, abordarea psihoterapiei integrative este unitară și eficientă, deoarece nu neglijează nici părțile dar nici totalitatea ființei.

Anxietatea în legătură cu tema morții poate apărea din mai multe motive: experimentarea doliului și pierderii unei persoane apropiate, posibilitatea unei boli terminale, simptome de orice fel, pe care nu le-am mai întâlnit, care se prezintă periculoase pentru viață și care pot avea un impact important asupra calității vieții fizice dar și asupra psihicului. De asemenea, motivele apariției fricii de moarte nu sunt doar de acest fel, ele nu b#%l!^+a?sunt caracterizate doar prin experimentarea unor situații dificile. Acestea pot apărea și datorită unei reevaluări a condițiilor vieții, a principiilor lumii și uneori chiar, conștientizarea acută a finitudinii și efemerității existenței. În aceste condiții, gândul morții poate fi mult mai frecvent, ceea ce duce la o creștere a intensității acestei frici, ea transformându-se în angoasă. Teama de moarte nu este neapărat ceva ieșit din comun. O experimentăm cu toții deoarece ea face parte din natura și ființa noastră. Suntem înzestrați cu instinctul de conservare, care are grijă să persistăm ca ființe autonome. De aceea spuneam că până la urmă este absolut natural să ne fie frică de moarte. Este important să vedem diferența dintre teama normală de moarte și cea patologică. Până la urmă, ceea ce ne interesează pe noi, în această lucrare este frica patologică, dar trebuie să avem în vedere și frica naturală de moarte pentru a ști dacă pacientul are doar o îngrijorare în legătură cu acest subiect sau teamă lui este una anormală.

În legătură cu teama normală de moarte putem spune că ea are o funcție ajutătoare și sprijină întreg organismul în situații limită (realizarea unor diverse pericole imediate, luarea unor decizii obiective și raționale în felurite împrejurări etc.). De exemplu, putem deveni mult mai precauți când vine vorba trecerea unei străzi, de alimentarea corectă, de folosirea b#%l!^+a?unor substanțe dăunătoare, de a ne menține sănătatea la un nivel optim etc. Exemplele nu sunt doar de acest tip. Bineînțeles că teama de moarte se poate răsfrânge și în alte arii ale vieții. Realizând finitudinea existenței putem adopta o altă atitudine față de mediu, față de lucrurile din jurul nostru sau față de persoanele iubite. Cu alte cuvinte, apreciăm mai mult timpul petrecut cu cei dragi, încercăm să dăm mai multă atenție apropiaților, să trăim prezentul și să dăm mai multă importanță aspectului calitativ al vieții decât celui cantitativ. În aceste exemple nu găsim nimic patologic deoarece frica de moarte este pozitivă și servește altor funcții superioare.

Teama patologică de moarte este încordare maximă și angoasare. Ea se propagă asupra întregii existențe, asupra tuturor aspectelor vieții și nu mai permite individului să se manifeste normal și natural. Această teamă acută interferează cu toate gândurile noastre, afectează bunul mers al vieții și influențează deciziile pe care le luăm în diverse situații. Soluțiile adoptate în astfel de cazuri nu mai reflectă o analiză obiectivă a lucrurilor sau o decizie rațională bazată pe o evaluare echilibrată a situației/situațiilor. În literatura de specialitate, se consideră că atunci când frica de moarte atinge cote maxime se poate transforma în fobie și ea poartă denumirea de tanatofobie. Individul care suferă de tanatofobie poate prezenta următoarele simptome: refuză vehement să audă sau să vorbească despre moarte, nu dorește să participe la funeralii, uneori chiar renunță să mai părăsească incinta casei din cauza fricii de a nu-și pune viața în pericol. Când este pus în situații care îi alimentează frica poate dezvolta chiar și atacuri de panică. b#%l!^+a?

Este important să vedem și câteva tipuri de frică de moarte deoarece ne ajută să înțelegem mai bine pacientul. Yalom (2010) indentifică șapte frici comune în legătură cu moartea:

Teama de a cauza durere familiei și apropiaților,

Toate planurile întreprinse nu le mai putem continua deoarece iau sfârșit odată cu moartea și dispariția noastră.

Teama de durere și de faptul că moartea iți poate aduce nu doar suferință psihică (durerea că ne despărțim de această lume și de persoanele apropiate) ci și fizică (de exemplu, în cazul unor boli terminale precum cancerul; însă și persoanele sănătoase pot prezenta această frică de durere și suferință în legătură cu moartea)

O altă frică este aceea că nu vom mai experimenta nimic. Această frică este profund legată de teama de nonexistență, de anxietatea față de neant și vid. Ideea că nu vom mai exista deloc și că nu vom mai simți nimic este deseori copleșitoare.

Teama de ceea ce se v-a întâmpla cu persoanele iubite, dacă noi nu mai suntem b#%l!^+a?în această lume. Este și o frică de pierdere a controlului, de a nu mai putea avea grijă de familie, teama de a nu-i lăsa în condiții precare de viață.

Teama de o pedeapsă după moarte. Întâlnim această frică cel mai des la oamenii religioși, însă, nu este exclus să o regăsim în diverse forme și la atei sau agnostici. Aici intră și teama de necunoscut deoarece nu știm exact cum este dincolo de moarte sau la ce să ne așteptăm în cazul unei pedepse eterne.

O idee și o frică obsesivă poate fi și în legătură cu ceea ce se întâmplă cu trupul nostru după moarte. Suntem obișnuiți cu ideea de corporalitate sau întreg și gândul că, după moarte, organismul nostru va intra în stare de descompunere este de-a dreptul macabru.

Sentimentul fricii față de moarte reprezintă una din cele mai puternice și intense stări emoționale. Deseori, nu realizăm că în spatele unor frici și anxietăți comune sau obișnuite stă de fapt angoasa de moarte. Ea poate fi mascată de o schimbare regulată între depresie și starea normală. De asemenea, individul care experimentează angoasa de moarte prezintă diverse simptome: izbucnirea în plâns fără motiv, gânduri frecvente de moarte, autodenigrare și evaluare severă a deciziilor și propriei persoane, insomnie și scăderea poftei de mâncare, b#%l!^+a?dorința și tendința de izolare, pierderea scopului și a semnificației vieții, inutilitate și lipsă de speranță și motivație etc. Pot apărea și tulburări vegetative: probleme de respirație (senzația de sufocare, de oprire sau încetinire a respirației); atacuri de panică însoțite de tremurături, hiperventilație, palpitații sau transpirații; presiune, disconfort; tensiune; dureri cervicale etc.

Psihoterapia poate fi benefică în cazul în care pacientul prezintă angoasă de moarte. Psihoterapeutul trebuie să prezinte nenumărate calități pentru a putea întrezării acest întreg tablou. În spatele fricilor obișnuite, a stresului de zi cu zi, a nemulțumirilor cotidiene care par să ducă la o depresie, se află frica de moarte. Este frica de faptul că timpul trece, că viața este uneori dificilă și că de multe ori nu reușim să întreprindem ceea ce ne dorim. Muncim foarte mult iar satisfacțiile uneori întârzie să apară. Apare o oboseală acută ce ridică un mare semn de întrebare: pentru ce toate acestea dacă ceea ce mă așteaptă la capăt este moartea? Fără să realizăm, așteptăm să apară de undeva și cândva în viitor fericirea mult dorită și visată (scopul oricărui om). În viziunea acestor considerente, individul simte că viața își pierde adevărata semnificație. El începe să trăiască o adevărată nevroză existențială iar această tulburare îi suprasolicită întreaga existență.

Această nevroză existențială ține de structura și condiția naturii umane, de conflictele intrapsihice datorate confruntării individului cu marile întrebări ale vieții. În urma acestor conflicte intrapsihice, omul este expulzat din sfera normalității și îl transformă într-o persoană solitară, izolată și înstrăinată (față de ceea ce este lumesc). b#%l!^+a?

În cazul confruntării individului cu angoasa de moarte, Yalom propune psihoterapia existențială. Această psihoterapie se fundamentează pe filosofia existențială (lucru pe care l-am discutat în capitolul 2). Ea reprezintă o metodă de terapie care încearcă să se apropie de natură și condiția umană, să înțeleagă ceea ce este inerent existenței și să îi dea un sens nou.

Psihoterapia existențială se ocupă de întrebările cu conținut profund ale vieții, de semnificația experiențelor și de măsura în care dăm valoare acestor experiențe. Acest tip de terapie are în vedere teme precum: moartea, libertatea, scopul vieții și izolarea.

Este un pas important în psihologie, deoarece majoritatea temelor se legau de personalitate și comportament. În cazul psihoterapiei existențiale, întreaga existență orbitează în jurul temei morții, a libertății și a sensului vieții. Este un tip de psihoterapie care se adaptează la problemele contemporane ale indivizilor (singurătatea, angoasă, izolarea, inutilitatea etc.). De asemenea, în cadrul terapiei se țin cont de mai mulți factori: culturali, familiali, sociologici etc. Se poate spune că această terapie nu conține un set riguros de reguli, iar personalitatea și creativitatea psihoterapeutului sunt esențiale în procesul de vindecare al pacientului. El trebuie să găsească tehnici și soluții viabile, adaptându-se la b#%l!^+a?informațiile pe care le are și încercând să schițeze tabloul real din spatele personalității, detaliilor și grijilor expuse de către pacient. Psihologia existențială are ca și scop aducerea omului în fața lui însuși: fără măști, fără bariere, fară mecanismele ineficiente de apărare. Se are în vedere lărgirea viziunii asupra existenței și a sinelui.

Ca și metodologie, psihoterapia existențială poate fi definită ca o psihoterapie fenomenologic personală. În acest sens, Yalom afirmă:

“Metoda adecvată pentru înțelegerea lumii interioare a celuilalt este una fenomenologică. Ea constă în a te adresa fenomenelor însele, în a-l întâlni pe celălalt fără instrumente și presupoziții standardizate. În măsura posibilului este necesară așezarea propriei perspective între paranteze și intrarea în universul experiențelor celuilalt. O astfel de abordare a cunoașterii semenilor este perfect fezabilă în psihoterapie: orice psihoterapeut de calitate încearcă să relaționeze cu pacientul în acest fel. E ceea ce se numește empatie, atenție, ascultare autentică, acceptare fără a judeca sau atitudine naiv-disciplinată.” (Yalom, 2010, p. 35)

Cu alte cuvinte metoda de intervenție este una personală și creativă. Psihoterapeutul trebuie să dețină următoarele calități: capacitatea de a se transpune în pielea pacientului și b#%l!^+a?de a-i înțelege motivațiile, temerile, grijile și frustrările, de a asculta și, nu în ultimul rând, de a se adapta la fiecare situație în parte. Se poate spune că este un efort considerabil, însă rezultatele sunt pe măsură. El trebuie să ajute pacientul să ajungă la o stare de acceptare în legătură cu finitudinea existenței și să fructifice această acceptare din punct de vedere experiențial. Scopul psihoterapeutului este de a elibera pacientul de angoasa față de moarte prin dezvoltare unui comportament autentic și a unei atitudini responsabile față de existență și față de experiențele ei.

Ceea ce este propriu psihoterapiei existențiale este faptul că ea nu deține un set de metode și tehnici riguroase. Acest tip de terapie se leagă mai mult de modul în care viețuiesc indivizii și felul cum percep ei această existență. Aportul psihoterapeutului în acest tip de terapie este considerabil și necesită creativitate, implicare totală și înțelegerea profundă a mecanismelor vieții. El trebuie să sprijine pacientul pe întreg parcursul terapiei și să îl ajute să întrevadă posibilitatea de a-și reconstrui lumea, valorile și idealurile.

Primele ședințe de psihoterapie trebuie folosite pentru a cunoaște pacientul și pentru a aduna informații în legătură cu trecutul său (psihopatologic, dacă este cazul). Pentru adunarea acestor informații psihoterapeutul trebuie, la începutul ședințelor, să construiască o relație bazată pe încredere cu pacientul. De asemenea, el trebuie să ofere un mediu relaxant și o atmosferă prielnică pentru ca pacientul să găsească firească acțiunea de a-și confesa cele mai intime gânduri. Un alt element important este contactul verbal, prin care psihoterapeutul explică pacientului fiecare etapă a terapiei, ceea ce este benefic sau nu, cum b#%l!^+a?îi sunt influențate stările emoționale, sau pur și simplu îi oferă orice informație în legătură cu procesul terapiei. Pacientul trebuie ajutat să înțeleagă fiecare etapă prin care trece și trebuie să se simtă confortabil când se confesează psihoterapeutului. Doar în acest fel se va crea o relație de încredere între pacient și psihoterapeut, lucru ce îl va determina pe pacient să ofere toate informațiile necesare în legătură cu persoana sa.
Etapele pe care psihoterapeutul ar trebui să le urmărească în terapia pacientului sunt următoarele:

Individul trebuie să conștientizeze capacitatea sa de a lua hotărâri în legătură cu existența și experiențele sale. Omul este făuritorul propriului său destin și doar el poate da valoare anumitor experiențe sau situații. Bineînțeles, că sunt cazuri în care nu suntem stăpâni deplini asupra vieții, însă, ceea ce este important, este să aducem în fața noastră acele situații sau experiențe posibile pe care le putem influența. Această temă denotă libertatea umană dar și responsabilitatea aferentă ei. Nu putem fi liberi decât în măsura în care suntem responsabili. Acțiunile ce țin de aria libertății noastre sunt în strânsă legătură cu responsabilitățile noastre. Faptul că realizăm că suntem liberi în această lume și că putem lua orice decizie b#%l!^+a?dorim nu este îndeajuns. Psihoterapeutul trebuie să sădească în psihicul pacientului ideea responsabilității, ca și consecință imediată a acțiunilor sale.

Având libertatea și responsabilitatea ca și premise, individul nu poate decât să se făurească pe sine și să caute un sens propriu existenței. În acest sens, omul trebui să se debaraseze de trecut și de modelele ineficiente de apărare și adaptare. Este necesar să se renunțe la nonvalori, mai ales la “valorile” împrumutate din societate. Omul trebuie să se reconstruiască conform structurii sale. El trebuie să se redescopere pentru a se putea manifesta în deplinătatea sa ca ființă autonomă. Rolul psihoterapeutului, aici, este de a întrezări capacitatea pacientului de a se construi pe sine și de a afișa acestuia această posibilitate. Este important ca pacientul să realizeze că doar el poate da un nou sens existenței și că el este singurul stăpân în legătură cu deciziilor sale.

Omul trebuie să treacă printr-un proces amplu pentru a se redescoperi pe sine. Această redescoperire și reconstruire necesită curaj și efort din partea pacientului. De ce afirmăm asta? Pentru că omul trebuie să se înfrunte și să stea față în față cu propria sa persoană, să se recunoască, să se accepte și să se redefinească prin b#%l!^+a?prisma noilor principii. Este vorba despre forța morală a individului de a vizualiza ceea ce este adevărat, de a-și exterioriza interioritatea și de a accepta natura ființei sale. Ceea ce este important aici este faptul că, redescoperindu-ne, reușim să ne înțelegem mai bine, să ne cunoaștem în adevărata noastră esență. Doar trecând prin această etapă putem reuși să construim relații viabile și sănătoase cu ceilalți. Doar construind o relație autentică cu noi înșine vom reuși să construim relații plăcute și mulțumitoare în legătură cu ceilalți.

Anxietatea în legătură cu tema morții este foarte importantă în înțelegerea existenței. Deși la prima vedere, ea pare că are o influență nefastă asupra vieții, totuși poate duce la redefinirea și reconstituirea valorilor. Conștientizarea finitudinii și efemerității vieții poate fi profund creatoare. Prin acest fapt devenim conștienți de faptul că avem un termen limită și că nu putem amâna la nesfârșit ceea ce este esențial și important în viața noastră. Viața trebuie trăită și experimentată într-un mod calitativ, tocmai de aceea este fundamental să realizăm că unele lucruri, pe care punem foarte mult preț, nu au o mare însemnătate în fața morții. Moartea sau ideea de moarte ne învață să fim selectivi și să alegem din amalgamul de posibilități, ce țin de experimentarea propriu zisă a vieții, doar ceea ce este relevant. Rolul psihoterapeutului este de a ajuta pacientul să accepte anxietatea. Dar de ce ar accepta pacientul o stare de angoasă și de suferință? Ce ar putea fi benefic într-o astfel de stare? El trebuie să realizeze că această angoasă este doar un proces, este o stare trecătoare care îi poate transforma viața inautentică într-o viață autentică. Faptul că trăiești și accepți angoasa ca pe ceva natural sau ca pe ceva care îți va aduce ceva benefic pe viitor (autenticitate, o altă viziune asupra lumii, abordare diferită față de persoanele apropiate), este un semn de mare bravură și putere psihică. Această acceptare este semnul unui nou început și a unei noi înțelegeri și abordări a lumii. Puterea de a rezista în fața acestui conflict intrapsihic și de a accepta schimbarea presupune a trăi în fața propriei tale ființe, în fața a ceea ce ești cu adevărat. Psihoterapeutul trebuie să facă pacientul să înțeleagă că fuga din fața ideii de moarte nu este folositoare și nu reprezintă o metodă eficientă de adaptare. Dacă acceptăm moartea și o purtăm mereu în conștiința noastră, cu siguranță ne vom angaja, pe viitor, să întreprindem doar acțiuni relevante în legătură cu viața, trăirile și experiențele noastre. Nu ne vom mai avânta în acțiuni inutile și care nu au un efect cel puțin satisfăcător asupra noastră sau asupra apropiaților noștrii. Cu alte cuvinte, vom deveni mai pragmatici și vom realiza că viața merită a fi trăită doar prin prisma acestei idei.

Prin aceste metode, individul va învăța să trăiască în adevăratul sens al cuvântului și să își exploateze potențialul la maxim.

=== 4ae08178a27510c605e0b244f8feb4458534369b_64268_1 ===

Evaluare – Instrumente

Cel mai important aspect al relației terapeut pacient și care garantează succesul în cadrul procesului psihoterapeutic este legat de cunoaștere. Înainte de toate, terapeutul trebuie să se cunoască pe sine însuși, să aibă o viziune obiectivă și de ansamblu asupra întregii sale vieți. Doar cunoscându-se pe sine, el poate să înțeleagă, la rândul lui, problemele pacientului și cum îi poate fi de folos acestuia. Este foarte important să se țină cont de dimensiunea umană ca și interacțiune său contact între două persoane. Acest fapt reprezintă o condiție necesară în inițierea procesului de metamorfozare a pacientului. Acest proces ajută la perceperea unor lucruri noi în cadrul cunoștințelor deja sistematizate. Pacientului îi sunt aduse la cunoștință informații pe care trebuie să le integreze sistemului său de gândire. Această integrare se referă la înțelegerea și acceptarea lucrurilor necunoscute și la folosirea unor metode cu rol de adaptare. Pacientul trebuie pus în fața necunoscutului pentru a-l putea înfrunta. Această înfruntare suscită gândirea pacientului și îl determină să mediteze la anumite aspecte din viața sa. Demersul este foarte important atât pentru că pacientul să se cunoască pe sine cât și pentru ca psihoterapeutul să îl cunoască pe pacient și să îi analizeze sistemul de gândire, metodele de adaptare, reacțiile în cadrul anumitor situații etc.

Procesul de cunoaștere este unul complex. El nu are doar o latură psihologică și terapeutică, ci și o latură filosofică. Prin cunoaștere, conferim sens anumitor lucruri din viața noastră. Cu alte cuvinte, acest proces este profund valorizator și nu doar ne ajută să ne regăsim pe noi, ci și să dăm valoare anumitor elemente din existență care, poate până atunci, b#%l!^+a?nu aveau acest statut.

Pentru a putea înțelege mai bine cum funcționează psihoterapia existențială este necesar să ne imaginăm un exemplu de caz care ajută formarea unei viziuni de ansamblu asupra acestei terapii. Prin acest exemplu se pot vedea clar metodele de adaptare ineficiente ale pacientului dar și instrumentele folosite de către terapeut în vindecarea pacientului.

B.R., sex feminin, vârsta 29 de ani, de profesie operator calculator, necăsătorită, nu are copii și este domiciliată în Bacău.

Istoricul pacientei

Pacienta provine dintr-o familie modestă din punct de vedere financiar. În copilărie nu a avut lipsuri, însă, mergând înspre adolescență, a experimentat o serie de neajunsuri care i-au afectat încrederea în sine. Această etapă dificilă a avut un impact asupra personalității pacientei. Pacienta are o relație apropiată cu mama ei încă din adolescență. Această apropiere se caracterizează prin comunicare, înțelegere și susținere morală în momentele dificile ale vieții. Mama ei, deși nu este o intelectuală, este o persoană înțeleaptă, blândă, iubitoare și înțelegătoare. Este tocmai ceea ce avea nevoie pacienta pentru a face față, în anumite situații critice, neajunsurilor vieții. Tatăl ei este un om citit, intelectual și a terminat două facultăți. Cu toate acestea, după o anumită vârstă, el nu a mai reușit să redreseze situația financiară deplorabilă în care se aflau. Traumele pacientei provin din copilărie și sunt în directă legătură cu relația cu tatăl ei. Pacienta consideră că relația cu tatăl ei este una eșuată și că părintele nu a reușit să o înțeleagă niciodată. De asemenea, tatăl a fost foarte rece cu fiica sa și a criticat-o aspru la cele mai mici greșeli. Duritatea, răceala, lipsa iubirii și protecției paterne, certurile și limbajul violent au produs în psihicul pacientei o anxietate și o veșnică insatisfacție în legătură cu tot ceea ce o înconjoară. Relația dintre tată și mama pacientei este, de asemenea, deficitară. b#%l!^+a?Este o relație bazată pe certuri, neîncredere, lipsa afecțiunii, critici aspre, limbaj violent. Aceste răbufniri ale părinților au loc în fața pacientei încă de la o vârstă fragedă, afectând personalitatea ei de-a lungul copilăriei. Certurile dintre părinți erau la ordinea zilei iar relația cu tatăl autoritar devenă tot mai dificilă. Cu cât pacienta creștea cu atât tatăl găsea lucruri noi de criticat. Pacienta a fost și este o persoană sensibilă și fragilă. Când tatăl o certă plângea tot timpul, se simțea neapreciată, incapabilă, simțea că nimic nu face bine. Aplicând zilnic această metodă de criticism excesiv asupra fiicei sale, tatăl a reușit să dărâme încrederea pacientei în forțele proprii. Cu cât timpul trecea și realiză anumite lucruri despre viață, pacienta devenea tot mai depresivă și neîncrezătoare. Problemele de natură socială nu au întârziat să apară. În societate se simțea marginalizată, nu avea foarte mulți prieteni, iar mulți colegi de școală o tratau urât. Nu putea înțelege de ce se întâmplă acest lucru și își punea întrebări de genul: “cu ce am greșit și de ce mă tratează așa?”, „De ce nu pot să mă adaptez la această lume?”. Cu timpul, afirmațiile au luat locul întrebărilor: “Nu sunt bună de nimic! Sunt o epavă!”, “Nimeni nu mă iubește!”.

Un alt element demn de luat în seamă este faptul că pacientă are un frate mai mic cu un an decât ea. Relația cu fratele a fost bună până în adolescență, când pacienta a realizat că el era mereu mai bun în fața părinților decât ea. Dacă fratele cerea ceva părinților, li se părea îndreptățit să îi ofere acel lucru. Însă, dacă pacienta își dorea ceva (uneori, chiar lucruri banale), părinții (în special tatăl) considerau că acea cerere nu era îndreptățită. Iată încă un motiv pentru care a apărut complexul de inferioritate. Începuse să creadă că ea nu merită nimic, că nu poate cere nimic pentru că nu poate obține nimic. Copilăria și adolescența au fost presărate și cu momente mai bune, însă, în mare parte (mai ales de când a debutat și perioada de pubertate), pacienta a experimentat sentimente de angoasă și anxietate. Era aproape tot timpul nefericită și plângea foarte des. Această nefericire a împins-o să citească mai multe cărți și autori, printre b#%l!^+a?care se numără Emil Cioran și Arthur Schopenhauer. Viziunea pesimistă a filosofiilor celor doi autori mergea mână în mână cu stările depresive ale pacientei. Se simțea atât de singura câteodată, încât doar acești autori pesimiști se pare că o mai înțelegeau. Ei “știau” ce simte ea deoarece au avut și ei acele stări la un moment dat, au experimentat angoasa și au fost “pe culmile disperării“. Sentimentele de inferioritate și inutilitate se propagau asupra întregii existențe a pacientei, experimentând sentimente de angoasă, de pierdere a scopului vieții, de devalorizare a existenței.

În figură 1 se poate observa cu ușurință felul în care stima scăzută de sine duce la eșecuri personale și la autoblamare. Pacienta suferă de stimă scăzută de sine și nu reușește să se adapteze într-un mod eficient la diverse situații. Din cauza fricii puternice nu își asumă responsabilități (deoarece crede că nu este capabilă să ducă la bun sfârșit sarcina respectivă), ceea ce duce instant la eșec, la un sentiment de inutilitate și inferioritate ce realimentează stima de sine scăzută. Acest cerc vicios menține anxietatea și depresia.

FIGURA 1 (Anexa 1)

Stima scăzută de sine, angoasă, devalorizarea existenței și lipsa unui scop au adus în psihicul pacientei ideea de moarte. Ideea de a-și pune capăt vieții începea să apară în mintea ei. La început, gândurile erau sporadice și nepuse în practică datorită instinctului de conservare și a fricii de moarte. Chiar în această perioadă, mama unei prietene a pacientei se sinucide prin b#%l!^+a?spânzurare, ceea ce aprofundează depresia pacientei iar gândurile cu privire la moarte devin din ce în ce mai dese. Își pune întrebări în legătura cu subiectul morții, analizează viața prin prisma morții, formându-și atât o obsesie față de acest fenomen cât și o anxietate profundă în legătură cu acest subiect.

În această perioadă, apar nenumărate probleme în familie ceea ce determină pacientă, într-un moment de disperare și depresie maximă, să aibă o primă tentativă de sinucidere (prin înghițirea unor pastile obișnuite: de răceală, durere). Această tentativă a avut ca efecte: somnolență și dureri de stomac severe insă, nu s-a prezentat la medic deoarece simptomele au dispărut. O altă tentativă de sinucidere a pacientei a avut loc din cauza unor probleme sentimentale, încercând să își taie venele. Rănile au fost superficiale și nu a fost nevoie de intervenție medicală. Mama pacientei a hotărât în urma acestor situații să își ducă fiica la psiholog. A urmat două ședințe de psihoterapie, după care nu a mai mers.

Pe parcursul următorilor ani, pacienta a cunoscut iubirea și a trăit o poveste tumultoasă de dragoste cu un fost coleg de liceu. Bărbatul era foarte grijuliu și afectuos, ceea ce a suplinit lipsa unei imagini paterne protectoare în viața pacientei. Însă, probleme specifice relațiilor de cuplu nu au întârziat să apară. Cu toate că au făcut eforturi să rămână împreună, după cinci ani, relația s-a încheiat la dorința partenerului. Pacienta nu putea accepta această despărțire și deseori amenința cu sinuciderea deoarece ea simțea că nu poate trăi fără el. Bărbatul nu s-a lăsat șantajat și a rupt orice legătură cu pacienta. În cele din urmă, deși distrusă din punct de vedere psihic și sentimental, a renunțat la aceste idei macabre, considerând că nu merită să moară pentru un bărbat căruia nu îi păsa deloc dacă ea mai era în viață sau nu. A mai avut și alte relații scurte, dar nu s-a mai îndrăgostit deoarece a devenit prea selectivă și hipercritică la adresa partenerilor. A încercat să fie mai echilibrată în gândire și să își găsească anumite scopuri, care să îi mențină sănătatea mentală. Deși a devenit mai puternică, depresia nu a b#%l!^+a?dispărut cu totul. Conform DSM IV (2000, p. 683) reactualizat, depresia ca și tulburare de comportament se manifestă în felul următor:

“Criteriile de diagnostic pentru Tulburările de Adaptare

A. Apariția de simptome emoționale sau comportamentale ca răspuns la (un)

stresor(i) identificabil(i) survenind în decurs de 3 luni de la debutul

stresorului (stresorilor).

B. Aceste simptome sau comportamente sunt semnificative clinic, după cum

este evidențiat de oricare dintre următoarele:

(1) detresă marcată, care este în exces față de ceea ce ar fi de așteptat de la

expunerea la stresor;

(2) deteriorare semnificativă în funcționarea socială sau profesională (școlară).

C. Perturbarea în legătură cu stresul nu satisface criteriile pentru altă tulburare

specifică de pe axa l și nu este doar o exacerbare a unei tulburări

preexistente de pe axa l sau axa II.

D. Simptomele nu reprezintă doliul.

E. Odată ce stresorul (sau consecințele sale) a dispărut, simptomele nu persistă

timp de mai mult de 6 luni.”

Pacienta este foarte stresată din cauza faptului că nu se descurcă foarte bine din punct de vedere financiar și că nu a reușit să își construiască o carieră. A renunțat la relațiile de cuplu deoarece consideră că sunt aducătoare de suferință și probleme. Nu are foarte mulți prieteni și marea majoritate a timpului preferă să stea singură, deoarece nu se simte înțeleasă de lume. Deseori, se simte abandonată de toată lumea, se simte singură și plânge destul de des din această cauză. Se simte neîmplinită din toate punctele de vedere: nu are o carieră, nu se b#%l!^+a?descurcă din punct de vedere financiar, consideră că prietenii o caută doar când au nevoie de ceva, și-a pierdut încrederea în relațiile de cuplu dar și în relațiile interumane în general. Pacienta se simte nefericită, depresivă, nu manifestă interes față de nimic, nu are un scop bine definit, și-a pierdut credința în Dumnezeu și în viața de după moarte (crede că după moarte este neantul), îi lipsește motivația de a continua și de a întreprinde diverse acțiuni.

Conform istoricului pacientei, putem întrevedea faptul că majoritatea problemelor și suferințelor psihologice sunt adânc înrădăcinate în trecut. Având în vedere că, părinții nu au ascuns problemele conjugale și s-au manifestat prin certuri violente față de pacientă, fiind la o vârstă fragedă, aceasta a preluat (în adolescență) nemulțumirea conjugală a părinților ei. Perioada de pubertate este dificilă, deoarece individul începe să se cunoască pe sine, să își pună diverse întrebări, să experimenteze și să cunoască arii noi ale existenței. Această perioadă a vieții este dezechilibrantă din punct de vedere psihologic iar adolescentul este vulnerabil din multe puncte de vedere. Orice alte probleme exterioare care se adaugă problemelor pubertății, pot tulbura individul într-un mod considerabil. De asemenea, criticismul exagerat (figura 2), lipsa unei imagini paterne protectoare, lipsa afecțiunii și a susținerii morale și mamă submisivă pot duce la manifestare unei dependențe afective în relațiile cu ceilalți. Acest lucru se întâmplă deoarece pacienta are o stimă scăzută de sine (din cauza criticilor excesive din copilărie). De asemenea, tot în viziunea acestor considerente, pacienta trăiește mereu cu frică de a nu greși, tocmai de aceea nu se consideră capabilă să își asume anumite responsabilități și are nevoie de aceste legături caracterizate prin dependență afectivă.

FIGURA 2 – Schema sistemului familial criticist (tată critic, nemulțumit și mamă submisivă) – Anexa 2

b#%l!^+a?

Consecințele efective ale acestui pattern familial sunt:

Individul simte o incapabilitate generală și refuză să își asume responsabilități din cauza fricii de a nu greși și de a nu fi din nou criticat.

Anxietatea este generală și se propagă asupra întregii existențe: frica de boală, de ridicol, de accidente, de a acționa, de a ieși în față etc.

Persoana în cauză dezvoltă dependență emoțională, mai ales în relațiile de cuplu, ceea ce duce la imaturitate afectivă.

Frica de greșeală, lipsa acțiunii și a asumării de responsabilități duc la eșec și la menținerea stimei scăzute de sine.

Pacienta a dezvoltat neîncrederea în forțele proprii, în relațiile interumane și în ideea că ar mai putea fi fericită vreodată. Având în vedere traumele din copilărie, pacienta a rămas cu probleme nerezolvate, care s-au oglindit în reacțiile și atitudinile din viitor. Pe parcursul depresiei a întâlnit și ideea de moarte, fapt ce i-a accentuat starea. Fiind urmărită frecvent de ideea de moarte (nu doar a ei, ci și a celor din jur), a experimentat angoasa în toată deplinătatea sa. Până la urmă, majoritatea problemelor (sociale, familiale și sentimentale) se b#%l!^+a?rezumau la ideea de a nu a mai exista. Încordarea ființei, care se traducea prin neadaptarea la mediul social, dependența afectivă și anxietate, era de fapt angoasa în fața morții. Consecințele mediului în care a crescut, lipsurile financiare și afective au adus la suprafață angoasa de moarte. Putem afirma că a trăit într-un mediu propice formării unei asemenea stări psihologice. Depresiile frecvente au împins-o să caute răspunsuri și informații citind diverși autori din filosofie. Preocuparea asupra subiectului morții nu a oprit depresia, ci a împins-o înspre limitele maxime. Conform DSM IV (2000, p. 680) reactualizat informațiile precizate mai sus sunt relevante:

“Detresa subiectivă sau deteriorarea în funcționare asociată cu tulburările de

adaptare se manifestă frecvent ca reducere a performantei în activitatea

profesională sau școlară și modificări temporare în relațiile sociale Tulburările de

adaptare sunt asociate cu un risc crescut de tentative de suicid și de suicid complet,

uz excesiv de o substanță și acuze somatice.”

Până acum am apelat la psihologia clasică pentru a găsi răspunsuri în cazul pacientei. Punctul de cotitură al psihoterapiei existențiale este faptul că un psihoterapeut nu se poate rezuma doar la traumele și problemele din copilărie. Bineînțeles că ele sunt importante și demne de luat în seamă când vine vorba de înțelegerea pacientului, însă, ceea ce trebuie să luăm în considerare, în continuare, se referă la lucruri mult mai profunde. Faptele și situațiile din trecutul pacientei au adus la suprafață un element fundamental ce ține de existență: moartea. Este un gând care ne face să înlemnim și să dacă stăruim asupra lui, viața noastră nu mai poate fi la fel. Frica de singurătate este de fapt frica de moarte: moartea efectivă tradusă prin moartea socială. Această dependență afectivă în legătură cu anumite persoane reprezintă modalitatea ineficientă a pacientei de a se adapta la ideea de moarte. Moartea este punctul maxim de singurătate, fapt ce nu îl putem evita. În acest sens, pacienta se reasigura, la nivel de b#%l!^+a?inconștient, că nu va trece singură prin acest moment.

Psihoterapeutul trebuie să întrevadă faptul că ideea de moarte este sursa grijilor și problemelor uzuale. Cu ajutorul psihoterapiei existențiale, terapeutul poate ajunge la acele problemele fundamentale ale pacientului (care sunt mascate de probleme lumești):

“Această dialectică permite terapeutului să interacționeze cu pacientul pe cele mai adânci niveluri. Ea e bazată pe înțelegerea angoasei primare din prezentul imediat: terapeutul consideră simptomele pacientului drept răspunsuri la angoasa de moarte ce amenință în prezent, și nu ca un răspuns la evocarea traumelor și injoncțiunilor trecute. Prin urmare, abordarea subliniază conștientizarea, imediatitatea și alegerea – un accent care suplimentează instrumentarul terapeutului.” (Yalom, 2010, p. 142)

Ceea ce este important este faptul că psihoterapeutul se folosește de un instrument inovator în cadrul terapiei. Este vorba despre raportarea psihoterapiei la partea ancestrală a ființei umane. Cazurile sunt multiple și diverse, dar dacă adăugăm această viziune în terapie aducem pacientul la forma sa de bază și la fundamentele existenței lui.

Contract terapeutic

b#%l!^+a?

Având în vedere dificultatea pe care o presupune o astfel de temă este necesar că ședințele să fie frecvente. Pentru ca evaluarea să fie corectă și terapia să aibă succes trebuie să se aibă în vedere întreaga structură psihologică a pacientului. Fiecare detaliu, în parte, din viața individului este semnificativ pentru a înțelege și a pune în practică metoda psihoterapiei existențiale.

Ședințele de psihoterapie trebuie să aibă loc cel puțin odată pe săptămână în vederea evaluării și recuperării pacientului. Având în vedere că este vorba despre un subiect atât de larg, ședințele de evaluare pot dura mai mult. După evaluarea propriu-zisă, psihoterapeutul trebuie să găsească o modalitate eficientă de abordare și recuperare. Factorul ce ține de creativitatea și intuiția psihoterapeutului intră în discuție în măsura în care se dorește o abordare autentică în legătură cu psihoterapia pacientului.

În legătură cu psihoterapia de tip existențial trebuie să se țină cont de faptul că anumite evenimente limită reușesc să aducă angoasa în existența individului. Ca și reacție imediată, omul se sustrage acestor gânduri și deseori încearcă să le înlocuiască cu alte elemente (în mare parte ineficiente). Rolul psihoterapeutului este de a conduce pacientul pe acest drum. Aici ne referim la faptul că deși ideea morții este abolită din conștiința umană, ea trebuie să rămână trează, conștientă și de sine stătătoare. Acest lucru este foarte important deoarece doar o conștiință lucidă a morții poate să releve adevăratul sens al existenței. Înțelegând moartea și acceptând efemeritatea existenței putem face diferența între ceea ce este demn de experimentat în viață sau nu. Este necesar să luăm în considerare acest eveniment inerent ființei umane deoarece, deși nu realizăm, întrega existență se rezumă la acest ultim moment. Când experimentăm proximitatea morții sau doar când medităm profund asupra acestei teme, ne sunt puse în față lucrurile importante din viața noastră. Când ne gândim la moarte (indiferent că trecem printr-o situație extremă sau pur simplu reevaluăm principiile fundamentale ale b#%l!^+a?existenței), este cu neputință să nu realizăm faptul că anumite elemente ale vieții devin neimportante și altele (poate care le-am neglijat) se transformă în imperative. Din acest motiv, consider că un asemenea lucru este foarte important și nu poate fi ocolit. Trebuie să înțelegem atât viața cât și finalitatea ei. Trebuie să ne dedicăm existenței cât și sfârșitului ei.

Psihoterapeutul este îndrumătorul pacientului în acest proces. Pacientul trebuie să realizeze și să conștientizeze faptul că temerile și grijile obișnuite sunt elemente care se raportează la întreg. Odată ce moartea a fost luată în considerare, scopul și obiectivul omului este de întreprinde acțiuni relevante și de a trăi doar conform cu acest concept ( moartea care pune capăt la tot).

Ședințele de psihoterapie au o durată de 50 de minute. Aici, țin să menționez faptul că perioada pe care se întind ședințele este variabilă. Nu se poate spune exact cât timp va dura psihoterapia și recuperarea pacientului. Apar factori precum: starea generală a pacientului, motivația de a continua, severitatea depresiei și flexibilitatea/deschiderea pacientului când vine vorba despre un astfel de subiect, suportul familiei etc. Totuși, este necesar să specificăm faptul că există un minimum de ședințe care asigură măcar un început al recuperării psihologice: 15-25 de ședințe. Este un număr rezonabil de ședințe, având în vedere că problematica temei este atât de vastă.

Un alt element important al procesului psihoterapiei, este aportul adus de pacient. Este necesar ca pacientul să aibă o contribuție activă la desfășurarea procesului de psihoterapie. Acest lucru înseamnă faptul că pacientul trebuie să aducă informații veridice în legătură cu trecutul și prezentul său. De asemenea, trebuie să anunțe psihoterapeutul în legătură cu orice fel de schimbare ce are loc în viața sa pe parcursul terapiei. Orice detaliu (oricât de banal ar părea) este important și trebuie adus la cunoștință psihoterapeutului în cadrul ședințelor de psihoterapie. b#%l!^+a?

Modalități de evaluare periodică și finală

În momentul în care pacientul a înțeles și și-a însușit problematica morții, putem b#%l!^+a?considera că acesta poate trece la etapa a doua a procesului de psihoterapie. Prin acest lucru înțelegem faptul că psihoterapeutul poate schimba programul de ședințe (de exemplu, intervalul în care au loc ședințele poate fi odată la două săptămâni). Trebuie să se țină cont totuși de evoluția pacientului, astfel încât trecerea de la evaluarea propriu zisă la evaluarea periodică să fie graduală. Pacientul trebuie să dea semne precise de înțelegere și conștientizare deplină a situației sale. În cazul în care nu are loc această trecere (evoluție) este necesar să se rămână la evaluarea de început, până când psihoterapeutul reușește să facă pacientul să înțeleagă natura problemei psihologice.

În cazul în care lucrurile decurg conform procesului psihoterapeutic și pacientul reușește să se conformeze planului de terapie, ceea ce trebuie să se aibă în vedere este faptul că este important să se urmărească progresul pacientului. Pacientul trebuie să frecventeze ședințele de terapie în continuare și să aducă dovezi veridice ( în practică) că a urmat modelul psihoterapeutic precizat.

În acest sens, vorbim despre adaptare propriu zisă a individului la lumea înconjurătoare, la exigențele societății, la cultură, tradiție și așteptările personale ( care se formează de-a lungul vieții).

Un pacient adaptat și vindecat trebuie să manifeste următoarele stări psihologice:

O personalitate adaptată, flexibilă, caracterizată prin liber arbitru și încredere în sine

Evenimente și situații de viață care probează expectanțele de rol.

Așteptările pacientului trebuie să fie în consonanță cu tradițiile societății, evenimentele culturale și ritualurile specifice comunității.

Educația primită de la familie are un rol important. Ea trebuie probată și anumite valori trebuie b#%l!^+a?păstrate sau evitate (dacă nu sunt valabile sau eficiente).

FIGURA 3 – Pacientul adaptat (anexa 3)

b#%l!^+a?

Anexe

1. http://clasazece.blogspot.ro/

2. http://www.creeaza.com/didactica/didactica-pedagogie/TEHNICI-DE-CONSILIERE533.php

3. http://www.e-psihologie.ro/?p=12

b#%l!^+a?

Bibliografie

Arieș, Philippe, Omul în fața morții, Editura Meridiane, 1996

Camus, Albert, Fața și reversul, Editura Rao, București, 1994

Dastur, Francoise, Moartea: eseu despre finitudine, Editura Humanitas, 2006

4. Dawkins, Richard, Ceasornicarul orb, Editura Humanitas, București, 2009

5. D.S.M. IV reactualizat, 2000

6. Grancea, Mihaela, Discursuri despre moarte în Transilvania sec xlx – xx, Cluj, Editura Cărții de Știință, 2000

7. Heidegger, Martin, Ființă și timp, Editura Humanitas, București, 2003

8. Rotar Marius, Reprezentări ale morții în Transilvania sec xvl – xx Cluj, Editura Polirom, 2005

9. Schopenhauer, Arthur, Viața, amorul, moartea, Editura Antet, 1997

10. Yalom, D. Irvin, Psihoterapia existențială, Editura Trei, 2010

b#%l!^+a?

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?