Moara cu Noroc de Ioan Slavici

Scriitor afirmat la sfarsitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici este unul din adeptii realismului clasic. In scrierile sale se reflecta mai ales lumea satului transilvanean.Este un univers dominat de norme patriarhale, in care echilibrul este asigurat de elementele de traditie.Iesirea din norme produce dezechilibru si atrage dupa sine sanctionarea.Morala religioasa este convertita intr-o etica a raporturilor interumane si devine principiul de functionare al acestei lumi.

Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvela realista, de factura psihologica.Publicata in 1881, in volumul Novele din popor,Moara cu noroc devine una dintre scrierile representative pentru viziunea lui Ioan Slavici asupra vietii in general si asupra lumii satului in particular,Maiorescu insusi considerand-o un moment de referinta in evolutia prozei romanesti, mai ales ca autorul "s-a inspirat din viata proprie a poporului si ne-a infatisat ceea ce este, ceea ce gandeste si ceea ce simte romanul in partea cea mai aleasa a firii lui etnice".

Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvela psihologica,pentru ca urmareste modul in care conflictul exterior se reflecta in planul constiintei personajelor.Observarea este minutioasa,detaliata si serveste realizarii unor psihologii complexe, precum Ghita si Ana.

Este , de asemenea, o nuvela psihologica prin tematica, prin conflict interior, prin modalitatile de caracterizare a personajului si de investigare psihologica.

Tema o constituie consecintele nefaste pe care setea de imbogatire le are asupra individului, hotarandu-i destinul, pe masura abaterilor de la principiile etice fundamentale ale sufletului omenesc.

Titlul nuvelei are o valoare simbolica, fiind, in acelasi timp, si ironic.Norocul asteptat se dovedeste a fi nenoroc, datorita abordarii gresite a destinului. Substantivul “moara” are o semnificatie ascunsa.In locul morii care macina bucatele, intalnim o carciuma , un loc al pierzaniei, care “macina” destinele umane.

Conflictul social si psihologic se desfasoara intre normele etice, reliefand un destin tragic previzibil aflat in chiar profunzimile sufletului omenesc.

Fiind o nuvela psihologica, in Moara cu noroc conflictul central este cel moral-psihologic, conflict interior al personajului.

Personajul principal, Ghita, traieste un puternic conflict interior, osciland intre dorinte puternice, dar contradictorii:dorinta de a ramane om cinstit, pe de o parte,si dorinta de a se imbogati alaturi de Lica, pe de alta parte.In constiinta personajului principal acest conflict duce la pierderea increderii in sine, fapt care, in planul exterior, afecteaza grav relatiile sale de familie. De asemenea, conflictul interior se reflecta in plan exterior, prin confruntarea dintre carciumarul Ghita si Lica Samadaul.
Compozitia si structura nuvelei.Perspectiva realist-obiectiva a lui Slavici impune o obiectivitate, care adanceste impresia de veridicitate.Intalnim in nuvela un singur plan narativ, care se ramifica insa pe doua coordonate.Evenimentele se inlantuie temporal si cauzal, iar ritmul epic este neomogen, timpul povestirii modificandu-se in mod constant.
Nuvela este de factura clasica, avand o structura viguroasa, in care fiecare episod aduce elemente esentiale si absolut necesare pentru firul epic. Cele 17 capitole se afla in ordinea cronologica a desfasurarii actiunii si sunt integrate de cuvintele rostite de batrana la inceputul si la sfarsitul operei: "Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci daca e vorba nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit"- si finalul: " dar asa le-a fost dat."
Actiunea se desfasoara intr-o zona geografica a Ardealului, la hanul Moara cu Noroc, aflat in valea dintre doua drumuri, o rascruce prin care treceau turme de porci spre si dinspre targ, loc important pentru afaceri si comert, pe parcursul unui an, intre doua repere temporale cu valoare religioasa:de la Sfantul Gheorghe pana la Paste.

Timpul desfasurarii este a doua jumatate a secolului al XIX-lea, moment al aparitiei si al dezvoltarii relatiilor capitaliste la sat.

Carciuma este situata la o raspantie de drumuri.Pentru a ajunge la ea insa,familia lui Ghita parcurge un drum,simbolic similar unei cai a destinului.Un drum cu urcusuri si coborasuri,drumul unei vieti obisnuite pana acum,cu bucurii si greutati.In descrierea drumului predomina imaginile vizuale care confera tabloului un caracter static,figurile de stil fiind putine,majoritatea epitete simple, care asigura caracterul obiectiv al descrierii.

Peisajul este pustiu,dezolant,prevestind parca faptul ca hanul de la Moara cu noroc este un spatiu al ghinionului si al raului.

Porcarii cu apucaturi primitive, fiorosi la infatisare, banditii, stapanii de turme sau hotii si ucigasii platiti alcatuiesc lumea ce se perinda pe la Moara cu Noroc.
Subiectul nuvelei (Momentele subiectuluI)

Expozitiunea. Ghita, personajul principal, nemultumit de conditia sa sociala de cizmar modest si sarac, se hotaraste (impotriva sfaturilor soacrei sale) sa ia in arenda carciuma de la Moara cu Noroc. El intentioneaza sa stea aici numai "trei ani, sa se puna pe picioare", astfel incat sa lucreze cu "zece calfe si sa le dea altora de carpit" cizmele oamenilor si se muta la Moara cu Noroc impreuna cu sotia sa, Ana, cei doi copii si soacra sa. La inceput, treburile merg bine, viata este linistita si prospera si Ghita este multumit cand isi numara seara castigul.

Intriga incepe odata cu aparitia, la Moara cu Noroc, a Iui Lica Samadaul, un simbol al raului care ii da de inteles ca, daca vrea sa ramana aici, va trebui sa devina omul lui. Conflictul psihologic se amplifica treptat pe masura ce Ghita se implica in afacerile necinstite ale lui Lica.
Desfasurarea actiunii. Stapanit de setea de bani, Ghita se indeparteaza de familia sa, fiind din ce in ce mai mult manevrat de Lica, devenindu-i complice si partas in toate afacerile necurate. Se gandeste, la un moment dat, sa paraseasca hanul, aceasta fiind singura solutie de a ramane un om cinstit, dar lacomia pentru bani il face sa nu mai poata sa se retraga din incurcaturile in care intrase. Jefuirea unui arendas si uciderea femeii in negru ce au avut loc in preajma hanului il fac sa depinda definitiv de Lica, devenind complicele acestuia la crima, prin faptul ca depune marturie mincinoasa in fata justitiei. Cand Buza-Rupta si Saila sunt condamnati, Ghita este convins ca acestia sunt nevinovati, dar nu le ia apararea pentru ca "nu putea sa se puna in primejdie de dragul altora, caci avea nevasta si copii". Se hotaraste sa ia legatura cu jandarmul Pintea si sa-l denunte pe Lica, dar patima aurului usor castigat il face sa renunte, chiar daca il ameninta pe Lica, spunandu-i "si daca te-as da eu de gol". Lica insa riposteaza cu sange rece, convingandu-l ca nu are de ales, pentru ca oricare ar fi tradatorul, "tot ii frang in cele din urma gatul". De acum prabusirea lui Ghita este inevitabila, Lica devine un obisnuit in casa lui Ghita si chiar il forteaza sa-i dea nevasta. Ghita se lasa in voia hazardului, tensiunea dramatica urca treptat spre punctul culminant, faptele se precipita cu o repeziciune uluitoare. La sarbatorile de Pasti, batrana pleaca cu cei doi copii la rude.
Punctul culminant il constituie momentul cand Ghita, turbat de manie si gelozie, ii vede pe Ana si pe Lica "prinsi in jocul dragostei" si vrea sa se razbune. De aceea, se duce la jandarmul Pintea ca sa-i spuna adevarul si sa-i ofere probe de vinovatie a lui Lica. Chiar si jandarmul ii reproseaza insa procedeul la care Ghita recursese, oferindu-si sotia ca momeala: "si eu il urasc pe Lica, dar n-as fi putut sa-mi arunc o nevasta ca a ta drept momeala in cursa cu care vreau sa-l prind".
Deznodamantul. Intorcandu-se la Moara cu Noroc, Ghita o injunghie pe Ana, care, in agonie, striga numele lui Lica. In acelasi moment, la comanda lui Lica, Raut il impusca pe Ghita in ceafa, care "cazu inapoi fara sa mai poata afla cine l-a impuscat". Dupa ce da foc casei, ca sa nu se mai afle nimic, Lica, urmarit de jandarmi, se sinucide lovindu-se cu capul de trunchiul unui copac: "Pintea il gasi cu capul sfaramat la tulpina stejarului".
Constructia personajelor.Personajul principal din nuvela,Ghita,este unul complex,in jurul lui polarizandu-se intreaga actiune.El intra in relatie cu toate celelalte personaje care ii nuanteaza evolutia.Framantarile si transformarile sale sunt urmarite cu atentie si sunt redate fie direct de catre narator,fie prin stil indirect liber,fie direct de catre alte personaje sau de catre el insusi.

Ghiță este  cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al cărui destin  ilustrează consecințele nefaste ale setei de înavuțire. Personajul evoluează de la tipicitate, sub determinare socială (cârciumarul  dornic de avere), la individualizare, sub determinare psihologică și morală. El  parcurge un traseu sinuos al dezumanizării, cu frământări sufletești și  ezitări. Se arată slab  în fața tentațiilor și sfârșește tragic. 
Lică rămâne egal cu sine, un om  rău și primejdios. în schimb, Ana suferă transformări interioare,  care îi oferă scriitorului posibilitatea unei fine analize a psihologiei  feminine. 
Naratorul obiectiv își lasă personajele să-și  dezvăluie  trăsăturile în momente de încordare, consemnându-le gesturile,  limbajul, prezentând relațiile dintre ele(caracterizare indirectă). De  asemenea, realizează portrete sugestive (caracterizare directă); detaliile  fizice relevă trăsături morale sau statutul social (de exemplu, portretul  Sămădăului). Mijloacele de investigație psihologică sunt: scenele dialogate,  monologul interior de factură tradițională și acela realizat în stil indirect  liber, notația  gesticii,  a mimicii și a tonului vocii. 

Ioan Slavici isi pedepseste exemplar toate personajele implicate in afaceri necinstite: arendasul este pradat si batut incat abia se mai tinea pe picioare; femeia tanara in negru, banuita a avea "slabiciuni de aur si pietre scumpe", e asasinata prin sufocare; Buza-Rupta si Saila sunt condamnati si intemnitati; Lica se sinucide intr-un mod violent; Ghita este pedepsit de doua ori, intrucat isi injunghie sotia pe care o iubea inca foarte mult si devine astfel criminal; Moara cu Noroc se mistuie intr-un incendiu care distruge si transforma totul in scrum, ca semn ca locul trebuia purificat, curatat de relele ce se inradacinasera acolo. Tot sugestive sunt si cuvintele batranei din finalul nuvelei: "asa le-a fost dat".

 Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe. 
Modurile de expunere îndeplinesc  o serie de funcții epice în discursul narativ.Descrierea inițială are,  pe lângă rolul obișnuit de fixare a coordonatelor spațiale și temporale,  funcție simbolică și de anticipare. Narațiunea obiectivă își realizează  funcția de reprezentare a realității prin absența mărcilor subiectivității,  prin impresia de stil cenușiu. Alături de funcția esențială de reprezentare, în  roman apare și funcția epică de interpretare/ semnificare. 

Dialogul contribuie  la caracterizarea indirectă a personajelor, susține veridicitatea relațiilor  dintre personaje și concentrarea epică. Monologul interior,de factură  tradițională, monologul interior adresat, stilul indirect liber sunt  principalele mijloace de investigare psihologică a personajului principal. 
  Limbajul naratorului și al personajelor  valorifică aceleași registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc,  limbajul popular, oralitatea. Înțelesul clasic-moralizator al nuvelei este  susținut prin zicale și proverbe populare sau prin replicile-sentințe rostite  de bătrână la începutul și la sfârșitul nuvelei.

Nuvela Moara cu noroc ilustreaza in mod stralucit o teza morala si anume ca nimic nu ramane in viata nerasplatit.Avertismentele batranei,referitoare la goana dupa avutie sunt ignorate de Ghita.Dar nu dorinta de mai mult,ci patima oarba pe care aceasta dorinta o naste este sanctionata de destin.Nu munca cinstita prin care omul devine mai instarit este condamnata de moralistul Slavici,ci agonia morala pe care ispita bogatiei o provoaca celor cu caracter slab.

Bibliografie selectivă

• Ioan Slavici, Opere, ediție îngrijită de Constantin Mohanu (sub coord. acad. E. Simion), Academia Română (Fundația Națională pentru Știință și Artă), Editura Univers Enciclopedic, București, 2001;
• Tudor Vianu, Studii de literatură română, București, EDP, 1965;