Moara cu Noroc Caracterizarea Personajelor

Ghiță– este unul dintre protagoniștii nuvelei, personaj viabil și complex, un tip uman, în care contradicțiile se manifestă puternic. Esența este dramatică, fiind sfâșiat între atracția banului și dorința de a rămâne demn și cinstit. Fondul lui sufletesc este bun, dar, confundat cu vicleniile destinului, Ghiță va ceda.
Personajul aspiră să-și depașească modestă condiție de cizmar, pentru că monotonia acesteia și sărăcia îl sperie și îl îndârjesc, după cum îi spune soacrei sale: “Ne punem pe prispă la soare, privind eu la Ana, Ana la mine și amândoi la copilaș, iar dumneata la tustrei". Hotarârea lui e ferma: familia se va muta la Moara cu noroc, iar Ghiță se va așeza deliberat în drumul porcarilor , adică în calea ispitei. G. Călinescu afirma ca “personajul se pune între ordinea juridică a statului și legislația mutuală a hoților".
Drama lui e analizată magistral. E sfâșiat de dorința de a avea bani și devine complice cu Lică: “se gândea la câștigul pe care-l putea face în tovărășie cu Lică, vedea banii gramadă înaintea sa și i se împăienjeneau ochii: de dragul câștigului ar fi fost gata, sa-și pună capul în primejdie".
În prezentarea personajului, viața sa interioară e cu mult mai bogată, mai nuanțată decât cea exterioară, definită între cârciumă și familie. La început, cu toată pacea locului de la Moara, Ghiță presimte o amenințare, care, deocamdată, nu prinde contur:"Numai câteodată, când noaptea, zgâlțâia vântul moara părăsită, locul îi părea străin". Presimțirea se întărește când îl vede prima dată pe Lică și are senzația ca “s-a răcit tot trupul". Venirea lui Lică îl modifică profund și definitiv, acesta având o putere aproape magică. Slab, incapabil de a i se opune cu adevărat, atras de vraja câștigului, Ghiță se va închide tot mai mult în muțenie, izolându-se sufletește chiar și de Ana.
Acțiunile îi devin precipitate, trădând teama și însingurarea, își cumpără două pistoale, își i-a o slugă puternică, pe Mart, își ia doi câini. Gesturile și pornirile lui spre duritate sunt sugerate abil de narator: Ghiță își dresează câinii să ucidă, iar el însuși începe să simtă plăcere la vederea sângelui.
Dezumanizarea merge atât de departe încât Ghiță regretă existența familiei, considerând-o o piedică în calea îmbogățirii sale: “Pentru prima dată, în viața lui ar fi vrut să nu aibă nevastă și copii".
Știind că la moară nu putea rămâne nimeni fără voia lui Lică, Ghiță trăiește drama neputinței, se complace în a se declara slab, devine irascibil, devine “legat, și omul când se simte legat, e supărăcios". Desprinderea nu-i este îngaduită chiar de propria sa patimă, iar complexitatea personajului rezultă din faptul că acesta e capabil să conștientizeze sfâșierile și contradicțiile lăuntrice. Drama sa e profundă și fiecare zi îi aduce o noua prăbușire. Cere ajutor, în mod direct, de la Ana, pentru ca apoi să-i reproșeze acesteia: “Ești usoară de minte, nu înțelegi nimic și mă lași să mistuiesc cu gândurile cele rele". Ghiță învață treptat disimularea și pe măsură ce nu mai comunică, devine tot mai crispat.
Doar aparent, însă, Ghiță este slab, pentru că odată intrat în cârdașie cu Lică, va fi la fel de hotărât ca acesta. Pentru el, începutul a fost greu, dar patima câștigului îi dă forță nebănuită: “nu cred că poți să mă ții de frică", îi spune lui Lică, ferm. Devine șiret si chiar mai subtil decât Lică, știind să acționeze astfel ca lumea să-l creadă în continuare cinstit. Ghiță devine mereu duplicitar de aici înainte; chiar și dezvăluirile făcute jandarmului Pintea, se opresc la jumătate, iar prietenia cu acesta se clatină. Se clatină și iubirea pentru Ana, pe care o împinge în brațele lui Lică.
Chemat la interogatoriu și bănuit de complicitate la o crimă, Ghiță simte cum lumea îl părăsește si vechile lui coordonate se schimbă. Disculparea față de autorități devine disculpare față de sine. Zbuciumul sufletesc se accentuează: "simți că îi slăbesc deodată toate puterile, privirile oamenilor ardeau parcă și mergea drept înainte fără a îndrăzni să-și ridice ochii de la pământ".
Monologul interior al personajului îl arată mereu hărțuit de propria conștiință. El încearcă să mențină fie și numai în sufletul său, echilibrul între bine și rău, între patima banului și tăria morală. Frământat, zguduit de fărădelegile săvârșite, el încearcă să transforme slăbiciunile în virtuți, zicându-și că alți oameni aflați în situația sa s-ar fi dovedit mult mai slabi sau poate le-a făcut din dragoste pentru Ana.
Dar prabușirea este completă, patima pentru bani îl roade pe dinăuntru, distrugându-l: “Banii primiți de la Lică erau pe masă; ar fi vroit să-i ia și să îi arunce, însă el nu putea, se gândea cât ar fi trebuit să muncească pentru ei și nu-l lăsa inima să-i dea din mână". Structura personajului este sintetizată astfel de Pintea: “Multe ar fi de făcut, numai dacă n-ai fi atât de prost, ca să-l acoperi, când vrei să-l surpi pe Lică".
Sfidând prevestirile, sfidând înțelepciunea traditională ca: “liniștea colibei tale te face fericit, nu bogăția", așa cum îi sugerase soacra sa, Ghiță a sfidat primejdia. Universul malefic îl cucerește definitiv. Răul îl cuprinde împotriva voinței lui, poate tocmai pentru că a trecut granița binelui și a credinței, pentru că a sfidat regula unanim acceptată în lumea satului care oprea omul să se apropie de locuri rele. Ghiță merge pe calea păcatului, deși știe că e calea pierzaniei. În tragedia greacă, divinitatea pedepsește răul și pe cel care, arătându-i ce e rău si ce e bine, alege totuși răul. În lumea mitică a satului ardelean, Ghiță este pilda pentru nesocotință.

Ana – personajul feminin principal. Portretul ei fizic reverbat de bărbatul care o iubește, sculptează în cuvinte un model clasic al feminității: “Ana era tânară și frumoasă și subțirică, Ana era sprintenă și mlădioasă".
Evoluția ei se desfășoară pe două planuri: în familie – mamă și sotțe iubitoare, deschisă, devotată, iar în contact cu lumea exterioară, mai ales cu Lică, la început temătoare, apoi răzbunatoare și aprigă.
Când soțul hotărăște plecarea la Moară, mama Anei se opune, mai ales pentru că “Ana îmi părea prea tânără, prea așezată, oarecum prea blândă la fire și-mi vine să râd când mi-o închipuiesc cârciumăriță".
În evoluția Anei, momentul apariției lui Lică este o cumpăna fascinată de prezența lui, Ana rămâne “privind ca un copil uimit". Femeia intuiește primejdia și reacționează cu o disperare instinctivă la transformările soțului ei. Îndurerată și zbuciumată, Ana înregistrează fiecare gest cu nuanța din vocea și din tăcerile lui Ghiță, dorind să-i fie de folos acestuia. Dar el o respinge, izolându-se. În jurul Anei se țese o pânză deasă, o plasă nevăzută, plasa destinului malefic.
Este semnificativă scena în care Ghiță învață copilul să călărească pe câinele cel mare. Ana îl privește cu groază, își simte copilul în primejdie, dar nu vrea să-și supere soțul și când acesta renunță la jocul cel cumplit, Ana însăși va reașeza copilul pe câine, înfrângându-și teama de mamă din iubire pentru soț. Ea este exemplu de obediență, de dăruire, de devotament.
Desele vizite ale lui Lică la Moară o fac pe Ana să fie “muncită de gânduri grele care o îmbătrânesc oarecum într-un singur ceas". Înstrăinarea ei de Ghiță se accentuează pe măsura ce prietenia dintre cei doi bărbați se leagă mai puternic. Evoluția personajului traversează pe rând îngrijorarea, nedumerirea, spaima, revolta, înfruntarea și sila față de Lică pe care la început îl refuză când o cheamă la joc. Dar Ghiță stăruie și ea cedează pentru a-i face pe plac soțului: “Ana își călcă pe inimă și se dete la joc. La început se vedea ca a fost prinsă de silă, dar treptat începe să-i placă". Lică are asupra ei puterea unei vrăji. Sensibilă, fragilă, văzându-și bărbatul înstrăinându-se de ea, Ana se va întoarce spre păcat cu o forță egală cu cea a purității ei anterioare, o forță devastatoare, care o face să afirme: “Tu ești om Lică, iar Ghiță nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbătești".
Disperarea Anei se mistuie în suflet și rareori cuvintele îi vin pe buze: “Tu mă omori Ghiță, mă seci de viață, mă chinuiești, mă lași să mă omor eu din mine".
Cutremurat din strafunduri, sufletul ei se ofilește, văzând și înțelegând ca soțul ei face afaceri necinstite cu Lică și femeia încearcă să afle singură adevărul: “Trebuie să aflu adevărul, de dragul copiilor mei, dacă nu de alta!".
Ghiță mijlocește o întâlnire a Anei cu Lică și-l duce la Moară pe jandarmul Pintea. Sacrificarea Anei are dramatismul sacrificării unui ideal. Apropierea lui de Lică se face atât datorită atracției malefice ale acestuia, cât și datorită dorinței de răzbunare a soției înșelate în încrederea ei nestrămutată în soț. Ana îl părăsește din disperarea iubirii convertite în ură. E greu de stabilit cât e de vinovată sau de nevinovată. Ea însăși nu înțelege bine care este păcatul ei.
Uciderea Anei de către Ghiță devine o pedeapsă a divinității pentru că Ana a încălcat legea creștinească a cununiei poate din prea mare și prea profundă iubire pentru soț care nu a mai fost capabil să-i asculte freamătul sufletului.

Lică Sămădăul – locul în care vine Ghiță este un topos al ispitei, legat de taina păcatului, iar reprezentantul acestei lumi este Lică Sămădăul. Personajul acesta îmbina contradicții, dârzenie, hotărâre, sadism și rare momente de duioșie, ca acelea față de copii lui Ghiță.
Portrerul fizic al lui Lică Sămădăul e pretext de veșnică pendulare între exterior și interior: “Lică e un om la 36 de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele împreunate la mijloc; Lică era porcar, însă cei ce poartă camătă subțire și albă cu floricele, pieptar cu bumbi de argint și bici cu codurișca de os împodobit cu flori". Impresia generală este de noblețe ciudată, diabolică. El apare la Moară într-o postură statuară “ca un stâlp de piatră", răspândind o stranie atracție prin “privirea pierdută în vânt".
Personajul este caracterizat direct de autor ca fiind “năvalnic și îndrăzneț". Lipsit de orice scrupul moral, Lică e răul însuși, personaj malefic, arhetipal al satului românesc.
Autocaracterizarea scoate la iveală întunecimi ale sufletului: “Eu sunt Lică Sămădăul… Multe se zic despre mine… Tu vezi un lucru că umblu ziua-n amiaza mare și nimeni nu mă oprește-n cale să mă duc în oraș și stau de vorbă cu domnii; voi fi făcut ce voi fi făcut, dar am făcut așa că oricine poate să creadă ce-i place, însă nimeni nu știe nimic".
Caracterizarea se întregește prin vorba scurtă a personajului, compusă din întrebări aspre, la care cere neapărat răspuns sau din porunci.
Slavici are “simțul elementarului" în figuri ca Lică Sămădăul “căpetenie de haiduci mai mult decât porcari, amestec de pasiune și disimulare, natura în fond complicată, ce se întâlnește atâta în mediile primitive". (Tudor Vianu)
Lică supune suflete, autoritățile îi apară, hotii îi cunosc, iar el este stapân absolut. Conștient de puterea sa, personajul n-are nimic din frământările și zbuciumul lui Ghiță. El este supus răului și evoluează liniar, fără împotriviri. Însă în toți cei din jur, Lică seamănă încordare. Ana îl ghicește: “E un pătimaș și nu e bine să te duci departe cu el". Asupra Anei, Lică are puterea unei vrăji malefice. Pintea știe că Lică “nu se bizuie pe nimeni, nu se dă lesne de gol, nu se lasă în daravere cu orice oameni".
Lică a devenit rolul răului din trufie amestecată cu frica: “mă aflam la strâmtoare când am ucis pe cel dintâi om, îmi pieriseră niște porci din turmă și-mi era rușine să-i spun că au pierit. Apoi am ucis pe al doilea ca să nu mă mângâi de mustrările ce-mi făceam pentru cel dintâi“. Treptat a ucide a devenit pentru el o patimă cel mistuia: “sângele cald e un fel de boală".
Dacă Ghiță e urmărit de autor în tulburatoare dileme sufletești, în monologuri interioare pline de zbucium, acestea lipsesc din prezentarea lui Lică. El rămâne învăluit într-un mister al răului tradus doar prin replici aspre, scurte, prin fapte sângeroase care poartă în ele o infailibilă atracție pentru cei mai puternici decât el.

Bibliografie:

-Magdalena Popescu, Ioan Slavici, București, Editura Cartea Româneasca, 1977;

-Tudor Vianu, Studii de literatură română, București, EDP, 1965;

– Nicolae Manolescu, “ Arca lui Noe”, vol.I, București, Editura Minerva, 1980.