Mɑniрulɑrеɑ Рrin Tеlеviziunе (αntеnɑ 3). Ϲɑmрɑniɑ Еlеϲtοrɑla din 2014

Introducere+a?

În secolul XXI manipularea a devenit un concept complex cu o arie de răspândire largă. Dezvoltarea societății a determinat o expansiune atât a diverselor tipuri de putere cât și a formelor de manipulare a maselor precum dezinformarea sau denigrarea publică. În fiecare domeniu constitutiv al vieții unei persoane: economia, educația și cultura există forme ale manipulării. Confuzia și incertitudinea ca urmare a dezinformării, aduc o serie de prejudicii atât pentru individ cât și pentru colectiv.

Există o multitudine de factori care au favorizat evoluția acestui fenomen pozitiv în societate. Unul din cei mai importanți factori sunt mass media. Presa scrisă și cea televizată dețin un aport considerabil în formarea opiniei publice, devenind un pilon în multiplicarea imaginii unei entități. Astfel, mass media devine un mediu prielnic pentru ,,tentația’’ de apelare la diverse tehnici de manipulare și dezinformare. Știrile lipsite de obiectivitate sau emisiunile cu caracter confuz sunt câteva instrumente de manipulare a cetățenilor utilizate atât de presa scrisă cât și cea televizată.

Tema prezentei lucrări este una intens dezbătută în literatura de specialitate în ultimele decenii – manipularea prin structurile mass-media. Această temă a constituit obiectul a nenumărate sinteze, care au abordat problematica manipulării prin presa, televiziune, internet din diverse unghiuri.

În prezent, în România se pune mai acut o altă problemă decât cea a raportului dintre mase și elite, anume persuasiunea populației și manipularea opiniilor, atitudinilor și comportamentelor. Persuasiunea și manipularea s-au conturat ca puncte nevralgice acute în viața socială de azi. Considerând că este de datoria cercetătorilor din domeniul științelor socioumane să abordeze disfuncționalitățile sistemului social, am gândit că realitatea impune o lucrare focalizată pe mecanismele producerii opiniei publice, relevându-se rolul comunicării persuasive și, din nefericire, capcanele manipulării. 

Manipularea nu este o "arta" pe cale de disparitie. Dimpotrivă, se practica din ce în ce mai mult de către majoritatea oamenilor și încă cu mare entuziasm, de către "maeștrii manipulatori", care se afla în guverne și în mâna celor care ne dirijează soarta. Manipularea este un cuvânt "mare", un termen vast cu conotații diverse, foarte rar pozitive, ea constituind cu certitudine jocul psihologic în care deseori ne lăsam antrenați cu plăcere, de multe b#%l!^+a?ori?inconștienți.

Fenomenul manipulării a apărut in comunicarea de masa o data cu televiziunea, însa dezvoltarea canalului audiovizual a ridicat aceasta problema la cote fara precedent. Prin diverse tehnici de manipulare, televiziunea poate crea adevărate pericole sociale. 

Cu toții suntem conștienți de faptul că televiziunea manipulează, dar prea puțini dintre noi știu cum și de ce, prin ce mijloace și cu ce rezultate. Din păcate, de cele mai multe ori, putem discuta despre un act manipulator doar după ce acesta s-a petrecut. Din punctul de vedere al telespectatorului, cel mai greu lucru este să admită că programele de televiziune pe care le urmărește (și nu numai) îl influențează. Senzația privitorului, de deplină libertate de gândire și de decizie, este principala condiție pe care manipularea trebuie să o îndeplinească pentru a fi eficientă.

Prin caracteristicile și intensitatea experienței, prin periodicitatea cu care intervine încă din primii ani ai vieții, privitul la televizor influențează în mod definitoriu viața omului contemporan. Oamenii ajung sa gândească, să se comporte, să se îmbrace după cum le sugerează televiziunea.

Televiziunea, televizionarea sau mass-media în general reconstruiesc realitatea, configurează un nou mediu de existență pentru omul zilelor noastre, un nou mod de a fi.

În lucrarea de față mi-am propus să identific explicațiile științifice care stau la baza acestui fenomen atât de prezent în viața cotidiană a fiecăruia dintre noi.

În acest sens, în primul capitol intitulat “Aspecte teoretice privind manipularea” am prezentat câteva definiții ale conceptelor cu care am operat pe parcursul întregii lucrări, și anume a celor de manipulare, comunicare și televiziune.

În cadrul celui de-al doilea capitol am analizat conținutul și trăsăturile manipulării prin presa, televiziune și internet.

Subiectul celui de-al treilea capitol îl reprezintă studiul de caz in domeniul manipulării prin televiziune, în cadrul acestuia am analizat Campania electorala din 2014, prezentata de canalul de televiziune Antena 3,

Capitolul. I. Manipulare

b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Subcapitolul I.1.- Definiții, premise teoretice

Manipularea este un fenomen omniprezent în toate spațiile geografice și mediatice. Viața noastră, a consumatorilor de televiziune, radio sau presă este influențată, vrem nu vrem, de către mass media. Așa numitele „rețete de succes” nu sunt de multe ori decât tentative de manipulare a telespectatorului, radio-ascultătorului sau cititorului de ziare. Dar de cele mai multe ori nu suntem conștienți de asta, nici chiar atunci când suntem afectați în mod direct.

În România, după revoluția din 1989, dezvoltarea explozivă a mijloacelor de comunicare și informare în masă, precum și descoperirile din domeniul sociologiei și psihologiei au oferit fenomenului manipulării o putere mereu crescândă.

Bogdan Ficeac spune că manipularea presupune remodelarea gândirii, a comportamentului și a sentimentelor sub acțiunea unor factori externi, a presiunii exercitate de?un manipulator care dorește să-și atingă scopul propus.

Exact acest lucru și-l doresc și producătorii de mass-media si anume remodelarea noastră, in calitate de consumatori pentru a-și atinge scopul, acela de a vinde și de a ne convinge să credem tot ce se spune la televizor în presă, și la radio. Factorii externi de care vorbește Ficeac, sunt în cazul nostru chiar prousele mediatice. Vedem în fiecare zi știri mondene,  îndemnuri  la  violență,  la  abuzuri,  la  consumul  de  droguri și  băuturi  alcoolice, pornografie, telenovele, scandaluri, „vedete peste noapte”, etc.

Ce este manipularea? Cum suntem manipulați? Cât de greu sau de ușor se poate manipula publicul? Cât de vizibile sunt metodele prin care se face acest lucru?

Manipularea este o „acțiune sau complex de acțiuni comunicaționale urmărind introducerea unor opinii cu conținut eventual ambiguu sau obscur, care să determine o atitudine conformă cu interesele emițătorului”.

Potrivit „Dicționarului explicativ de jurnalism, relații publice și publicitate”, manipularea este o „formă de comunicare alterată folosind în doze variabile argumentarea tendențioasă, minciuna, informații trunchiate, aranjate, puse în scenă, (…), aflată în proximitatea (sau în slujba) propagandei (…) prin care se urmărește crearea la un individ, grup, b#%l!^+a?clasă, a unor opinii eronate, fiind bazate pe informații incorecte, a unor atitudini, acțiuni contrare (…). Manipularea este o formă de înșelătorie.”. b#%l!^+a?

O altă definiție prezintă manipularea ca fiind „un tip de intervenție psihologică utilizat cu scopul atingerii unui câștig unilateral prin intermediul motivării ascunse a unei alte persoane spre realizarea unor anumite acțiuni”.

Joule și Beauvois spun despre manipulare că „reprezintă un comportament de influență (…) pe care manipulatorul îl realizează uneori cu credința că poate să existe o comunitate de interese între el și persoana pe care vrea s-o câștige pentru cauza lui.”.

O definiție larg acceptată consideră manipularea ca fiind "acțiunea orientată în scopul determinării unui „actor social” (persoană, grup) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului și nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune la nivel rațional și afectiv-emoțional, care distorsionează intenționat adevărul și inoculează o percepție falsă a realității, lăsând însă impresia libertății de gândire și decizie".

Conceptul in sine de manipulare lasă libertate de interpretare. Indiferent ce sens alegem, cel larg de influenta sociala de tip special sau cel restrâns, de influenta in discordanta cu interesele manipulaților, "procesul in sine este același și apare atunci când o anume situație sociala este creata premeditat pentru a influenta reacțiile și comportamentul manipulaților in sensul dorit de manipulator".

Manipularea are efecte atât asupra manipulatului, cât și asupra manipulatorului, ele fiind de cele mai multe ori negative.

Manipularea, în toate formele sale, reprezintă „ acțiunea de a determină un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească și să acționeze într-un nod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertății de gândire și decizie”.

Subcapitolul I.2. – Practici manipulative – definiție și caracteristici

Literatura de specialitate enumera șapte mari tipuri de manipulare: "manipularea b#%l!^+a?emoțiilor, a intereselor, a situației (a contextului), manipularea pozițiilor, a relațiilor, a normelor și a identității".

Modul în care se prezintă aceste forme și exemplele aduse spre susținere îndrumă la constatarea unor suprapuneri.

Astfel, manipularea normelor este coincidentă cu manipularea pozițiilor și se apropie în același timp de manipularea relației; manipularea identității vizează aspecte acoperite de manipularea emoțiilor și a intereselor. Manipularea rolurilor, se suprapune peste manipularea relației, limpede fiind faptul că adoptarea unui anumit rol determină instituirea unei anumite relații.

În funcție de amplitudinea modificărilor efectuate într-o anumită situație socială Cornelia Crișan, clasifică manipulările în trei mari categorii – mici, medii și mari:

Manipulări mici determină modificări minore în situația socială dar pot avea și efecte ample, neprevăzute.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă cerșetorii care, după cum bine știm deja, se folosesc de foarte multe „trucuri” pentru a-i înduioșa pe trecători și a-i determina să îi „ajute”. Copiii sunt cei trimiși de cele mai multe ori să cerșească, ei având o mai mare capacitate de a stârni mila; ei sunt mutilați intenționat, iarna sunt trimiși în stradă dezbrăcați și desculți, vara plângând și așa mai departe. Ceea ce nu se știe la fel de bine este faptul că cei care compun acele cântece lacrimogene „interpretate” de cerșetori (și care conțin adesea versuri de genul „Fără mamă, fără tată”) primesc sume importante de bani. Sărbătorile sunt și ele exploatate la maximum de către cerșetori.

Un alt exemplu îl reprezintă experimental realizat în anul 1996, de către Scott Fraser și Jonathan Freedman ce a demonstrat eficacitatea tehnicilor de manipulare minoră – ei au mers „din ușă în ușă” într-un cartier obișnuit și au propus tuturor proprietarilor să își dea acordul pentru ca în fața curții lor să fie instalat un indicator cu inscripția „Conduceți cu prudență”; doar șaptesprezece au fost de acord. Un alt grup s-a deplasat apoi în altă zonă a aceluiași cartier, de data aceasta rugându-i pe proprietari să semneze o petiție pentru introducerea unor reguli foarte stricte de circulație preventivă; aproape toți au fost de acord cu semnarea acestui act care nu le aducea absolut nici o obligație. După două săptămâni, același grup a revenit la b#%l!^+a?proprietarii semnatari ai petiției și le-a propus instalarea indicatorului – de data aceasta, de trei?ori mai multe persoane (față de prima situație) au fost de acord.

Acest ultim exemplu ilustrează perfect tehnica numită „piciorul-în-ușă”. Aceasta presupune că pentru a determina o persoană să accepte o concesie mai mare, este necesar să i se prezinte în primă instanță o cerere aparent nesemnificativă, dar asemănătoare; aproape toți vor fi de acord să-i dea curs, o mare parte urmând să accepte apoi și concesia mai mare (datorită faptului că a acceptat cereri mai mici, manipulatul este condiționat mental să accepte și cererea mai mare, pentru a fi în concordanță cu comportamentele sale anterioare).

O altă tehnică de manipulare minoră este cea a „trântitului-ușii-în-față”, diametral opusă celei a „piciorului-în-ușă”. Pentru a determina manipulații să accepte o anumită cerere sau concesie, le este mai întâi prezentată o solicitare de aceeași natură, dar mult mai mare, aceasta având toate șansele să fie refuzată; numai după aceea este prezentată adevărata cerere, care are acum mult mai multe șanse de reușită, ea părând rezonabilă prin comparație cu prima.

În cazul manipulărilor medii avem de-a face cu modificări mai substanțiale ale situației sociale. Datorită faptului că, de cele mai multe ori, puterea de influență pe care o au situațiile sociale asupra comportamentului oamenilor este evaluată eronat (în majoritatea cazurilor ea este subevaluată) efectele obținute depășesc uneori așteptările chiar în mod dramatic.

Manipulările mari se referă la influența pe care o are întreaga cultură în cadrul căreia trăiește individul. Această cultură influențează sistemele de valori ale indivizilor, comportamentele lor, modul în care gândesc, un rol important avându-l normele scrise și nescrise ale societății, subculturile cu care vine în contact și așa mai departe. Neglijarea acestei influențe esențiale ar însemna ca individul să fie mult mai ușor de manipulat, putând face judecăți greșite mult mai ușor. Trebuie să observăm, totuși, că tocmai datorită faptului că manipulările mari acționează în mod continuu asupra noastră și că prezența lor a devenit una obișnuită, ele au devenit mult mai dificil de identificat.

Spre exemplu, pentru majoritatea persoanelor este mai ușor să identifice o manipulare mai mică, așa cum sunt „trucurile” electorale, decât una majoră – rolul școlii de a forma individul pentru viitoarea integrare în societate, bagajul de cunoștințe cât mai mare pe care acesta ar trebui să și-l însușească având o importanță secundară. Psihologul Jean Piaget evidenția faptul că „înainte de a fi un mijloc de comunicare a cunoștințelor necesare viitorului b#%l!^+a?adult, școala îl obișnuiește pe elev cu spiritul de subordonare față de autorități, reprezentate în primul rând la nivelul său de educatori, profesori, inspectori, comisii de examinare”; astfel, mai târziu, elevului îi va fi mult mai ușor să se conformeze regulilor sociale și legilor și să se supună viitorilor șefi.

Un alt scop al sistemului scolar este acela de a-l obișnui pe elev cu simțul responsabilității, pregătindu-l astfel pentru viitoarele obligații pe care le va avea ca adult. Cel de-al treilea scop pe care îl are sistemul școlar este acela de a-l acomoda pe elev cu necesitatea respectării unui program strict – durata fixă a orelor de studiu, a pauzelor, necesitatea de a fi prezent la școală în fiecare zi la aceeași oră – el acceptând ulterior în mod firesc programul de lucru. Nu în ultimul rând, este promovat spiritul de competiție – un rol important îl au „recompensele”: notele, premiile și altele. Toate acestea vor face ca viitorul adult să muncească pentru prime, salarii mai mari, promovarea pe scara ierarhică și pentru obținerea de rezultate care să-i mărească respectul de sine și să-i aducă respectul și admirația celor din jur. Sistemul de învățământ este astfel alcătuit încât să formeze și să modeleze modul în care viitorul adult va gândi.

Manipulările mari stau la baza răspândirii unor curente de opinie, ajută la formarea obiceiurilor și tradițiilor, la formarea și modelarea mentalităților și la determinarea unor curente.

Este necesar să semnalăm și existența unor efecte grave ale marilor manipulări. Un astfel de efect, rezultat din integrarea persoanelor într-un anumit sistem, este reprezentat de fenomenul anomiei – fenomen social anormal, patologic, generat de lipsa regulilor morale și juridice care au menirea de a organiza viața socială și economică. Această lipsă se manifestă la nivelul indivizilor printr-un sentiment de nesiguranță și teamă ce duce la o creștere a agresivității. Fenomenul apare atunci când regulile, tradițiile și normele se modifică sau dispar brusc; privați de sistemul de referință prin care se raportau la diversele situații sociale, indivizii devin vulnerabili, dezorientați și nervoși.

In ceea ce privește tehnicile de manipulare acestea sunt dintre cele mai diverse, de la foarte simple la extrem de sofisticate, facanduli-se simțita prezenta in viața de zi cu zi in doze mici și inconștiente.

Ph. Breton oferă o clasificare foarte amănunțită a tehnicilor de manipulare. Avem, " b#%l!^+a?pe?de o parte, seducția demagogică, seducția prin stil, manipularea prin claritate, estetizarea mesajului, apelul la autoritate, amalgamul afectiv". Pe de altă parte, sunt expuse cadrajul manipulativ, cadrajul înselător, recadrajul abuziv, cuvintele-capcană, traseele mentale, deformarea imaginii, cadrajul constrângător, manipularea experimentală, amalgamul cognitiv.

Esențial este, în clasificarea lui Ph. Breton, faptul că împarte instrumentele manipulării în două mari categorii: afective și cognitive. Primele sunt menite să exploateze abuziv latura emoțională a receptorului, iar celelalte – să opereze o selecție și o ordonare a informațiilor convenabilă agentului.

Prin diverse tehnici de manipulare, "mass-media poate crea adevărate pericole sociale cu ajutorul formelor de abatere de la informarea obiectiva: zvonul, persuasiunea, dezinformarea, intoxicarea, propaganda".

Persuasiunea este o formă de influențare. Este modalitatea de argumentare prin intermediul căreia o persoană încerceacă să convingă o altă persoană sau un grup de persoane să creadă sau să facă un anumit lucru. Persuasiunea este un proces de ghidare al oamenilor pentru a adopta idei, atitudini sau acțiuni (raționale sau mai puțin raționale). Persuasiunea se bazează pe discuții și "atractivitatea prezentării" în locul folosirii mijloacelor de forță”

Manipularea este o formă extremă a persuasiunii, în care doar o parte beneficiază pe seama celeilalte părți. Manipularea este varianta malefica a persuasiunii, fiind caracterizata de intenționalitate negativa cu buna știința.

Tehnicile de manipulare se întâlnesc permanent, chiar și în cele mai „banale” momente; fiecare dintre noi a utilizat la un moment dat tehnica „trântitului-ușii-în-față” sau a „piciorului-în-ușă”, fără să știm denumirile lor sau faptul că ele au fost îndelung studiate de specialiști.

După ce am discutat tehnicile și strategiile de manipulare și efectele lor, ajungem în continuare la următoarea problemă: cum putem să rezistăm în fața acestora? În primă fază, având în vedere faptul că cele mai multe tehnici de manipulare presupun integrarea într-un grup social, am putea spune că o soluție la problema rezistenței la manipulare ar fi izolarea individului. Această variantă a fost pusă în aplicare de unii sihaștri „care s-au retras departe de civilizație, au refuzat orice contact cu semenii și și-au dezvoltat propria lor filozofie de viață, după ani întregi de suferință”. Totuși, această metodă nu poate fi aplicată de toți b#%l!^+a?indivizii?deoarece omul este, prin excelență, o ființă socială.

O alternativă mai rezonabilă a izolării ar fi aceea ca persoanele să continue să trăiască în cadrul societăților, dar să se detașeze emoțional de unele aspecte ale vieții. În acest caz, problema ar consta în pierderea sprijinului social reprezentat de prieteni, familie, colegi și alte persoane apropiate, care vor fi îndepărtați cu timpul.

Avem de-a face, așadar, cu un paradox: izolarea (totală sau parțială) de societate nu este posibilă, cel puțin nu fără a atrage după sine consecințe destul de serioase; pe de altă parte, o implicare totală și sinceră a individului în viața socială îl poate face foarte vulnerabil în fața influențelor manipulatorilor. Cu toate acestea, omul este și va rămâne un „animal social”. Marile noastre împliniri se pot atinge numai în cadrul societății; fiecare dintre noi vrea să experimenteze cele mai diverse sentimente, să aibă prieteni de încredere, să își trăiască viața din plin. Dar se poate realiza acest lucru fără a fi „victima” manipulărilor? Da, alegând o a treia cale, care le combină de fapt pe cele două prezentate anterior. În acest sens, nu mai discutăm acum despre alegerea între implicare și detașare, ci despre alternarea între cele două, în așa fel încât perioadele în care trăim cu intensitate, la cote înalte, să fie urmate de scurte intervale de detașare. „Oscilarea permanentă între acești doi poli (…) este singura modalitate de a evita, pe cât posibil, manipulările zilnice”. Important este ca individul să nu ajungă în situația de a fi obsedat de manipulare.

Sectiunea 2.1. – Zvonul

Corespondent al unor evenimente reale petrecute în istorie sau doar o știre falsă menită a influența moralul inamicului, transmis din om în om, „de la gură la ureche”, zvonul a reprezentat permanent o atracție deosebită pentru sociologi, psihologi, istorici sau specialiști în comunicare.

Din cele mai vechi timpuri, zvonul a reprezentat o modalitate de emergență a opiniei publice, o cale de dezvoltare a comunicării în diverse colectivități, precum și un mijloc b#%l!^+a?de?consolidare a relațiilor existente la nivelul unui grup uman în interiorul căruia se dezbăteau probleme de actualitate. Apropierea fizică dintre indivizi, asociată cu împărtășirea, uneori preferențială, a unor informații având caracter de noutate, a determinat de-a lungul vremii instituirea acestui act de comunicare într-o cale importantă și credibilă de difuzare și comentare a elementelor de interes.

Pentru Allport și Postman, zvonul este un “enunț legat de evenimentele la zi, destinat a fi crezut, colportat din om în om, de obicei din gură- n gură, în lipsa unor date concrete care să ateste exactitatea lui.”

Knapp definește zvonul ca “o declarație destinată a fi crezută, ce se raportează la actualitate, fiind răspândită în lipsa unei verificări oficiale.” Unii autori sunt de părere că zvonul reprezintă “o relatare sau o explicație neverificată, care circulă din om în om și care este legată de un obiect, un eveniment sau o problemă de interes public.”

Alții consideră că “zvonurile prezintă informații venite din surse anonime și care sunt transmise fără un plan anume, din aproape în aproape de cei care au cunoștință de ea.

Zvonul reprezintă "o afirmație prezentata drept adevărata fara a exista posibilitatea sa i se verifice corectitudinea".

Zvonul este înlocuitorul știrilor importante. El circulă în afara spațiului formal adica mass-media, organizații guvernamentale etc..

Zvonuile sunt puse in circulatie pentru ca au  o dubla functie: de a explica si de a atenua anumite tensiuni emotionale. De exemplu, calomnierea unei persoane are ca efect atenuarea urii care i se poarta. Circulatia zvonurilor este dependenta ce contextele sociale (credibilitatea institutiilor sociale, sistemul de organizare si circulatie a informatiei formale, tipurile raporturilor de putere), de trasaturile de personalitate  ale indivizilor si de nevoile psihosociologice ale indivizilor si grupurilor.

 Lucrarile lui Allport si Postman au pus in evidenta trei legi de transmitere a zvonurilor:

– legea saraciei si a nivelarii (pe masura ce zvonul circula, el tinde sa devina mai scurt, b#%l!^+a?b#%l!^+a?mai usor de inteles si de relatat)

– legea accentuarii (intarirea anumitor detalii – de obicei cele mai spectaculoase – care dobandesc astfel un loc central in semnificatia zvonurilor)

– legea asimilarii (conservarea si reorganizarea continutului in jurul unei teme centrale). Asimilarea se poate face la tema centrala prin condensare, anticipare si stereotipuri verbale.

 Zvonurile tind sa se ajusteze intereselor individuale, apartenentei sociale sau rasiale, prejudecatilor personale ale celui care le transmite.

 Cercetarile lui Allport si Postman au aratat ca indivizii care propaga zvonurile se confrunta cu dificultatea de a sesiza sI de a retine in obiectivitatea lor elementele lumii exterioare. Pentru a putea sa le utilizeze, ei trebuie sa le restructureze si sa le ajusteze modelului lor de intelegere si intereselor lor proprii.

Cercetarile lui Kapferer au aratat ca circulatia zvonurilor se bazeaza pe trei conditii esentiale: credibilitatea, aparenta de adevar si dezirabilitatea continutului informatiei.

Circulatia lor apare ca un sistem de canalizare a fricii si incertitudinii in fata unor situatii ambigue. De asemenea, circulatia lor este corelata cu forma, cantitatea, calitatea si credibilitatea informatiei oficiale sau formale. Cu cat aceasta din urma este mai saraca, incompleta sau mai putin credibila, cu atat se intensifica propagarea zvonurilor. Din acest motiv, in societatile totalitare care monopolizeaza informatia formala, zvonurile au o mare raspandire. Uneori ele sunt lansate de mijloace de propaganda ale statului totalitar pentru a promova anumite atitudini si comportamente mai greu de obtinut prin utilizarea mijloacelor formale.

Circulatia lor se restrange atunci cand exista posibilitatea verificarii rapide a adevarului unei informatii.

 Analistii clasifica zvonurile in trei categorii: 

– cele care iau dorintele drept realitate (optimiste)

– cele care exprima o teama si o anxietate

– cele care provoaca disensiuni ( ataca persoane din cadrul aceluiasi grup)

 Temele recurente ale zvonurilor sunt: otrava ascunsa, complotul impotriva puterii, crizele artificiale, teama de straini, rapirea copiilor, bolile conducatorilor, b#%l!^+a?problemele?sentimentale ale acestora, compromiterea financiara sau escrocheriile lor.

 Lansarea zvonurilor nu se face la intamplare, ci tinandu-se seama de asteptarile grupurilor umane fata de situatia problmatica pe care o traverseaza. Plecand de la aceste date ale situatiei, se lanseaza un mesaj cat mai apropiat de ceea ce ar dori sa afle populatia la acel moment, indiferent cat de departe de adevar este continutul enuntului respectiv. In acest context, posibilitatea de diseminare a zvonului este cea mai mare.

 Ca principale tipuri de falsificari sau distorsiuni de mesaje care stau la baza zvonurilor amintim: dramatizarea, amplificarea proportiilor, a semnificatiilor, a detaliilor, intretinerea celor transmise, redefinirea prejudecatilor sI a mentalitatilor proprii segmentelor respective de opinie pentru a crea un puternic fond emotional in scopul ecranarii pana la disparitie a spiritului critic.

 Zvonul reuseste sa cucereasca o arie considerabila de intindere in spatiul social indeosebi in situatii de criza, pe care le si amplifica. O sursa de profesionisti poate chiar provoca o criza sociala plecand de la zvonuri bine directionate si lansate la momente de maxim impact asupra opiniei publice.

Sectiunea 2.2. – Intoxicarea

Forma de dezinformare, intoxicarea consta in suprasaturarea surselor cu informatie falsa, in blocarea canalelor de comunicare cu mesaje mincinoase, diversioniste fie pentru a pregati opinia publica pentru o lovitura de proportii, fie pentru a discredita un mesaj corect asteptat. Instrumentele sale de baza sunt zvonurile, barfele si comunicatele tendentioase. Intoxicarea este operatia de "anesteziere" a publicului in scopul acceptarii unei diversiuni majore sau pentru a-l face neincrezator, ostil in fata unui adevar care urmeaza a fi comunicat.

Intoxicarea este definită de dicționarul Robert mai ales cu sensul de ''otrăvire'', dar ține și de domeniul neologismelor: ''acțiune insidioasă asupra spiritelor, tinzând să acrediteze anumite opinii, să demoralizeze, să deruteze''. Ca neologism semantic, ''intoxicare'' este de origine militară. După Brouillard, el este un sinonim al vicleșugului de război, al subterfugiului diplomatic, al mistificării, diversiunii, trădării, minciunii și al altor trucuri. El se aplică tuturor acestora, numai că este rezervat doar unor planuri militare superioare:

– al tacticii generale, adică al folosirii combinate a armelor de către militarii de pe b#%l!^+a?teren,?în luptă;

– al strategiei, al desfășurării generale a războiului;

– al politicii interne și, în special, externe. Putem spune că intoxicarea vizează adversarul. Ea constă în a-i furniza acestuia informații eronate, care îl vor face să ia decizii dezavantajoase pentru el și favorabile pentru tine. Intoxicarea nu este rezervată însă doar domeniului militar: un partid politic, o bancă, un fabricant poate profita de pe urma intoxicării concurenților.

Prin intermediul televiziunii, intoxicarea poate produce adevarate razboaie
ale imaginii, din care iese invingator cel care a investit cel mai mult in propria sa imagine si care a sabotat cel mai bine imaginea celuilalt. Exemplul cel mai apropiat in acest sens il reprezinta modurile in care au fost mediatizate de catre combatanti conflictele etnice si razboaiele din fosta Iugoslavie.

Sectiunea 2.3. – Dezinformare

Dezinformarea reprezintă "orice intervenție asupra elementelor de baza ale unui proces comunicațional care modifica deliberat mesajele vehiculate, cu scopul de a determina la receptori (numiți ținte in teoria dezinformării) anumite atitudini, reacții, acțiuni dorite de un anumit agent social".

O altă definiție acceptată și destul de influentă este cea dată de R. Shultz și R. Godson “conceptul descrie ansamblul informațiilor false, incomplete, eronate, care sunt îndreptate, alimentate, confirmate către o țintă ce reprezintă un individ, un grup sau o țară.”

De regulă, acțiunea de dezinformare presupune existența unei structuri sistemice alcătuită din: unul sau mai mulți comanditari, specialiști (planificatori și controlori), intermediari (agenții de influență) și relee.

Comanditarii – formează nivelul de decizie. Sunt cei care concep și proiectează conținutul mesajului, stabilesc țintele, atitudinile și comportamentele dezirabile care se caută a se obține. Aceștia sunt factori de decizie care pot solicita acest gen de operațiuni defensive sau ofensive. În cea mai mare parte cele două tipuri de operațiuni se întrepătund și b#%l!^+a?se?autoalimentează reciproc într-o banală logică circulară.

Specialiștii – nivelul de elaborare strategică. Reprezintă planificarea profesionistă a secvențelor tactice ale dezinformării. În această categorie găsim specialiști în comunicare, în tehnicile de influențare socială, sociologi, psihologi sociali, analiști politici etc.

Controlorii – nivelul de legătură. Sunt aleși dintre persoanele ce stabilesc o relaționare eficientă între comanditari și agenții de influență. Ei sunt “binevoitorii” care sugerează cine și în ce condiții ar fi dispus să participe la dezinformare. Au ca misiune racolarea subiecților interesanți din perspectiva derulării operațiunilor de dezinformare și de a comunica cu regularitate “efectele dezinformării”.

Agenții de influență – nivelul de propagare penetrantă, releele. Indivizi care se bucură de prestigiu în grupul lor și care, datorită statusului de prestigiu, vor ajunge să propage mesajul cu eficiență sporită. Aceștia sunt recrutați din rândul liderilor de opinie, persoane cu prestigiu academic, științific, cultural. Tehnicile uzuale în vederea racolării lor sunt : șantajul sau cumpărarea.

Dezinformatorul este cel care dezinformează receptorul, dar acesta poate să fie diferit de individul, structura, grupul, instituția care dorește dezinformarea. Tintele pot fi atât grupuri sau segmente ale societății, cât și indivizi, dar întotdeauna lideri, oameni ce pot influența decizional grupul în care se află. Dezinformarea desfășurată prin mass-media are cele mai eficiente rezultate la nivel social. Efectele dezinformării depind, pe de o parte, de caracteristicile tintelor, iar pe de altă parte, de posibilitatea sau imposibilitatea de verificare a informațiilor vehiculate.

Dezinformarea, ca fenomen malign, nedorit, dar totuși real în procesele comunicaționale contemporane de masă, poate fi surprinsă și din perspectiva analizei tipurilor de informație și a mijloacelelor de alterare ale acesteia, respectând nivelurile de abordare propus de H. Lassewell : analiza sursei sau a emițătorului, analiza mesajului, analiza canalelor de comunicare, analiza receptorului sau a destinatarului și analiza efectelor comunicării.

Plecând de la dimensiunile informației, se pot intui alte căi de dezinformare : manipularea contextelor receptorului prin modificarea, la nivel sintactic, a conținutului mesajului; distorsionare semantică, prin apelul la moduri de decodificare neadecvate, dar cladite pe baza unor convenții sociale acceptate; reglarea efectului conținutului informativ asupra receptorului prin dozarea, organizarea, modificarea mesajului etc. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Nu trebuie ignorat aspectul legat de gradul de valabilitate a informației, adică verosimilitate și/sau autoritatea sursei, aspect ce ține de componenta socială a procesului comunicațional.

Dezinformarea are deci un caracter deliberat (în comparație cu zvonul) și presupune, în general, circulația unor informații false, create deliberat, construite, manipulate strict de un grup de specialiști etc. Poate fi o componentă a propagandei, cum zvonul poate fi o subspecie a dezinformării.

Dezinformarea este practicată de toate marile puteri și reflectă o realitate a politicii internaționale pe parcursul istoriei schimbându-se doar mijloacele, mizele și strategiei acesteia. Structura sistemului social în societățile moderne este puternic influențată de raportul dintre informare și dezinformare aferent mesajelor care se vehiculează în spațiul social respectiv. Cercetările de teren au demonstrat că rezultatele cele mai eficiente se înregistrează în domeniul mass-mediei, unde se poate atinge, frontal, toate segmentele de opinie ale spațiului social.

Sectiunea 2.4. – Propagandă

Propaganda este considerata "o activitate sistematica de transmitere, promovare sau răspândire a unor doctrine, teze sau idei de pe pozițiile unei anumite grupări sociale și ideologii, in scopul influențării schimbării, formarii unor concepții, atitudini, opinii, convingeri sau comportamente".

În sensul clasic, se constituie ca un subsistem al sistemului politic al unui partid, al unui grup social sau al unui regim de guvernare.

În prezent însă, se dezvoltă numeroase forme de propagandă (economică, tehnică, medicală, sportivă, culturală), diferențiate după conținut și prin raportare la profilul grupului social care o inițiază, urmărind realizarea unor scopuri persuasive.

Ca sistem, propaganda dispune de:

– structura instituțională specializată (aparat de conducere ierarhică, centre de b#%l!^+a?organizare, centre de studiu, proiectare și difuzare de mesaje)

– ideologie și valori aflate în corespondență cu interesele și obiectivele grupării sociale?pe care o reprezintă. Acestea sunt luate ca referință pentru programarea și realizarea propagandei

– mijloace și metode de transmitere a mesajului.

Studiul sociologic al acestora distinge următoarele grupuri mari de metode:

• afectivă – constă în organizarea mesajelor astfel încât acestea să provoace trăiri și adeziuni colective, mai ales de tip emoțional. Mai întâi se indică consecințele negative ale unei opțiuni personale provocate de o agenție anume (afectarea intereselor, amenințare a poziției individuale, împiedicarea realizării unor obiective personale importante etc.) pentru a declanșa reacția afectivă negativă față de aceasta și apoi se prezintă o alternativă diferită care ar avea numai efecte pozitive. Accentul nu este pus pe argumentarea logică sau prezentarea unor fapte relevante, ci pe acele informații care au o profundă rezonanță afectivă

• a faptelor – este concentrată pe transmiterea de fapte cât mai concrete, saturate de amănunte relevante pentru persoanele ale căror opțiuni ar urma să fie modificate. Accentul nu este pus pe fapte generale, ci pe cele personalizate și care dispun de potențialitatea descoperirii unei surprize de către receptor. Îndemnurile directe, lozincile, apelurile zgomotoase la urmarea unor căi sunt înlocuite de o astfel de selecție și prezentare a faptelor care provoacă opțiunea persoală pentru acea cale prezentată ca cea mai bună dintre cele posibile. În felul acesta se lasă impresia autonomiei personale în luarea deciziei.

• persuasivă – presupune aplicarea regulilor retorice de organizare a discursului, mai ales prin utilizarea unor cuvinte saturate emoțional și care se bazează pe persuabilitatea membrilor audientei. O altă distincție importantă se face între propaganda tactică (proiectată pe termen scurt pentru obținerea unor efecte imediate) și propaganda strategică (pe termen lung, destinată formării sau modificării valorilor, atitudinilor de bazaă și concepțiilor proprii indivizilor și societății Cea mai importantă formă de propagandă a fost considerată până în prezent propaganda politică. Pentru J. Ellul aceasta este, de fapt, „un dialog care nu există''. La nivel internaăional, ea iși propune să „remodeleze psihologia celor cu care se află în competiție, în condițiile în care căile diplomatice, economice sau militare au devenit inoperante sau excesiv de costisitoare”. Propaganda politică nu urmarește descoperirea unor adevăruri, ci convingerea interlocutorilor reali sau potențiali. b#%l!^+a?

În acest sens, Gustave Le Bon, menționa existența a patru factori principali de?convingere, pe care îi prezenta ca pe un fel de „gramatică a persuasiunii”:

prestigiul sursei – sugestionează și impune respect

afirmația fără probe – eliminaă discuția, creând totodată impresia documentării erudite a celor care reprezintă sursa de mesaje

repetarea – face să fie acceptată ca fiind certă o afirmație compatibilă cu obiectivele sursei

influențarea mentală, care întărește (iterează) convingerile individuale incipiente sau aparținând indivizilor fără personalitate.

Tot în domeniul politic (dar această distincție poate fi folosită cu succes și în alte domenii) se distinge între: propaganda albă care utilizează materiale provenite din surse oficiale, conținând noutăți culturale, artistice, aparent inofensive, cum ar fi: stilul de viață, prezentarea unor personalități considerate exemplare pentru viața culturală, sportivă, muzicală, fără a aduce în discuție elementele care ar pune în discuție performanțele spațiului social din care provin personalitățile respective. Valoarea psihologică a unor astfel de colaje poate fi pentru ascultătorii (cititorii) nepregătiți și fără luciditate, considerabilă. Cercetările au relevat o eficiență mai mare a propagandei albe în rândurile tineretului prin transmiterea unor emisiuni radiofonice de muzică tânără în alternanța cu scurte buletine de știri. Pe fondul perceptiv pozitiv creat de contextul muzical, remanența mesajelor din știri este deosebit de mare, deoarece propaganda se realizează neostentativ și creează impresia unui dialog intre egali.

Propaganda neagră vehiculează, în general, materiale ''fabricate'', puse pe seama fie a unor instituții inexistente pe care ascultătorul/cititorul/privitorul nu le poate verifica, fie pe seama unor instituții care există, dar care au cu totul alte preocupări decât cele din știrile fabricate. Mesajele „artizanale” „lansate” în spațiul social pot surprinde prin ''noutatea'' lor, și asfel, pot genera un curent favorabil sursei de emisie. De pe aceleași poziții se emit știri făcându-se precizarea că provin din zvonuri neidentificate.

Propaganda cenușie este cea mai frecvent folosită de centrele de dezinformare. Specificul său constă în combinarea informațiilor parțial reale cu cele integral false alcătuind știri cu aspect aparent precis, care însă nu pot fi verificate complet. Publicul care identifică episodic elemente pe care le cunoaște, poate fi ușor indus în eroare de asemenea fabricații, b#%l!^+a?punând noutățile pe seama unor lacune.

b#%l!^+a?

Capitolul.II. – Manipularea informațională și structurile mediatice

Subcapitolul 1. Presă

Mass-media reprezintă o serie de „mijloace de comunicare în (către o) masă de oameni, prin care sunt transmise informația, cultura de masă, publicitatea.

Abordările fenomenului sunt multiple, de aceea termenul mass-media este folosit în mod diferit. Elementul stabil al definirii termenului îl reprezintă multiplicarea mesajului la scară industrială”. Prin media clasice înțelegem: cărțile, în toate formele lor, broșurile, pliantele, afișele, ziarele, revistele; în domeniul audiovizualului, radioul, televiziunea, filmele (inclusiv discurile și casetele). În ceea ce privește noile media, apariția lor este într-o strânsă legătură cu?apariția și dezvoltarea sateliților de comunicare și industriei IT. Astfel, în această categorie putem include calculatorul personal (computerul), internetul, telefoanele mobile, televiziunea și radioul prin satelit, televiziunea și mijloacele de stocare de înaltă definiție, decodoarele, fibra b#%l!^+a?optică, jocurile video și pentru calculator, teletextul și altele.

Structurarea informației în presa scrisă română, forma în care ea apare și conținutul articolelor, pot fi forme de manipulare mediatică. În lucrarea „Manipularea prin presă scrisă” de Sonia Cristina Stan, sunt prezentate aceste tehnici de manipulare prin presă.

În ceea ce privește structurarea informației, felul în care este organizată și ierarhizată informația într-un ziar ar putea influența în mod clar percepția cititorului. Extrem de importantă în manipulare este în primul rând pagina în care apare articolul: informațiile de pe copertă și cele plasate în primele pagini sunt primele citite. În plus contează și plasarea informațiilor într-o pagină pară/impară (este știut că informațiile plasate în paginile impare se citesc mai greu).

Apoi, poziția în pagină determină citirea sau nu a informației dorite: un articol situat în partea dreaptă-sus este primul citit. La fel mult influențează în lecturarea unui articol lungimea acestuia și secțiunea în care apare. Felul în care un articol se inserează lângă altele influențează de asemenea interpretarea sa, vecinătatea celorlalte materiale generând uneori efecte neașteptate. Uneori, asocierile de articole pot crea cele mai ciudate legături, transmitând un mesaj subliminal. De exemplu, un articol în care este descrisă situația bugetarilor așezat lângă un altul în care sunt prezentate declarațiile de avere ale miniștrilor.

Vizualul este cel mai înșelător, cel care atrage atenția. Selecția fotografiilor în presa scrisă precum și explicațiile care însoțesc fotografiile pot afecta semnificativ atitudinea publicului față de conținutul de imagini. O fotografie inspirată poate face cât o mie de cuvinte. Vizualul se adresează emoției cititorilor, care poate fi cel mai ușor influențată.

Piramida inversată este la rândul ei o tehnică de manipulare mediatică, ajutând la citirea rapidă și înțelegerea informației. Raspunsul la cele 6 întrebări (Cine? Ce? Când? Unde? De ce? Cum?) ierarhizează informația, cel mai important fiind titlul știrii. Mulți dintre cititori nu au timp sau dispoziție să citească articolul în întregime, așa că jurnaliștii consideră „de ce-ul” cel mai puțin important, punând accent pe „cine?” și „ce?”.

Titlurile și subtitlurile joacă de asemenea un rol extrem de important, deoarece pun în valoare un aspect esențial care trebuie să reiasă din citirea articolului pe care îl susține. Ele au?rolul de a atrage atenția, doearece, după cum am menționat, cititorii nu lecturează întreg articolul, ci „în diagonală”, adică se citesc întâi titlurile, apoi subtitlurile și abia la urmă articolul în sine. De multe ori titlul nu reflectă conținutul articolului și chiar falsifică faptele pe b#%l!^+a?care articolul le relatează, din această alăturare periculoasă reieșind multe dintre efectele manipulării, ideea pe care și-o face un cititor dintr-o lectură superficială fiind deformată.

Decontextualizarea este de asemenea o formă de manipulare. În general, presa are tendința de a prezenta faptele independent, fără a fi în relație cu alte aspecte ale realității, care ar putea fi cauze sau origini ale acestora. Atunci când cititorului îi lipsesc elementele despre originea și amploarea unui fapt ce-i permit să-și facă o proprie opinie, este mult mai simplu pentru ziar să impună propria opinie despre subiect, cititorii fiind astfel manipulați.

În același context al manipulării prin presă, în lucrarea lui Tran Vasile și Stănciugelu Irina, „Patologii și terapii comunicaționale” este amintit editorialul ca mijloc de manipulare a opiniilor cititorilor deoarece el poate transforma autorul acestuia în lider de opinie al publicului care împărtășește punctul de vedere al editorialistului respectiv. Cititorul începe să vehiculeze idei sau opinii care nu-i aparțin, dar însușindu-le din editorial, are impresia că este obiectiv.În aceeași lucrare sunt precizate și mijloacele de manipulare semnatică, privită ca o formă de falsificare a informației. În unele articole se face apel la ambiguitatea vocabularului pentru a ascunde adevăratele scopuri, și constă în a acționa asupra cititorului/auditoriului fără ca acesta să își dea seama. Cele mai utilizate procedee de manipulare semnatică sunt: utilizarea unui jargon specializat într-un alt context decât cel specific; substantivarea adjectivelor; sensul cuvintelor poate fi substanțial modificat prin tonul care însoțește folosirea lor; a face să fie acceptate identități false (prin repetarea unor echivalențe: a avea=a fura sau prin atribuirea de calificative unor substantive până acestea sunt acceptate inconștient); abuzurile de semnificație.

Limbajul este fără îndoială un mijloc de manipulare. Stan Sonia Cristina ne spune că modul în care este redactat un articol ascunde sub aparența de neutralitate și obiectivitate, aprecieri ale jurnalistului sau ale instituției media pentru care lucrează. Există mai multe tehnici prin care jurnalistul poate strecura opinia sa personală în informația transmisă: tonul poate influența perceperea unui eveniment ca fiind negativ sau pozitiv.

Utilizarea ghilimelelor fără scopul citării este o metodă subtilă de a induce îndoiala?asupra unui eveniment sau a discredita un fapt. O anumită opinie se poate impune și prin ceea ce se numește „cuvinte magice”, adică acei termeni cu conotație pozitivă sau negativă, prin repetarea cărora se ajunge la dobândirea unei valori de sine stătătoare a acestora (toleranță, creștere, dezvoltare, tehnologie – ilegal, primitiv, fundamentalism, radical). b#%l!^+a?Asocierea cuvintelor cu faptele este un alt mod de manipulare frecvent utilizat de presă. De exemplu prin repetarea excesivă a unor știri în care protagoniștii infracțiunilor sunt rromii, duce la asocierea oricărui rrom cu delincvența. Prin asocierea excesivă a acestor termeni conduce în timp la frică sau rasism.

Manipularea prin presă se face și prin folosirea eufemismelor și tehnicismelor, care au efectul de a banaliza, de a reduce valoarea, sensul real al unui cuvânt fiind modificat . Folosirea termenilor „victime colaterale” în loc de „morți civili” face ca faptele să nu pară atât de violente pe cât sunt în realitate. De asemenea, folosirea limbajului tehnic, specializat al anumitor profesii face ca majoritatea cititorilor să nu înțeleagă sensul real al unei știri. Expresiile orientate, expresii gata făcute, care tind să se repete în limbajul jurnalistic, manipulează cititorul și îl induc în eroare (de exemplu sintagma „surse bine informate”).

În lucrarea lui Radu Herjeu, „Oglinda mișcătoare”, sunt prezentate câteva tehnici de manipulare a adevărului, identificate de Henri Pierre Cathala, tehnici care sunt valabile atât pentru mass-media, cât și pentru orice tip de comunicare: amestecarea jumătăților de adevăr cu jumătăți de minciună, minciuna gogonată, contraadevărul-imposibil de verificat din cauza lipsei martorilor, omisiunea unor elemente, valorificarea amănuntelor neesențiale, amestecarea faptelor, a opiniilor și a persoanelor astfel încât să poată fi folosită oricând generalizarea, comparații forțate, de multe ori poetice și amuzante, folosirea unui ton sau a unei mimici care să dea o greutate nejustificată informației transmise, exagerarea, folosirea ironiei sau a sarcasmului atunci când se vorbește despre adevăr, etichetarea interlocutorului și atribuirea unei apartenețe la un anumit sistem de idei, adevărul prezentat ca o minciună sau negarea unei afirmații astfel încât să rămână cu convingerea că, de fapt, cel ce a făcut-o este de acord cu ea.

Subcapitolul 2. Televiziunea

Poate cel mai cunoscut mijloc de comunicare în masă, televiziunea este astăzi în?centrul atenției, din mai multe motive. Impactul pe care mesajul audiovizual îl are asupra telespectatorului este unul foarte mare, mult mai puternic decât cel pe care îl au mesajele transmise prin alte modalități – ziare, reviste, radio etc. b#%l!^+a?

În prezent, oferta de care se bucură telespectatorii este mai mult decât bogată – acest fapt datorându-se și evoluțiilor tehnice spectaculoase – ei având posibilitatea de a alege dintr-o gamă largă de tipuri de programe.

Televiziunea este categoric un fenomen. Dar, spre deosebire de un fenomen natural care se produce, provoacǎ pagube și apoi dispare, televiziuneaeste un fenomen în continuă desfășurare și progres. Este un fenomen care se autocreează. S-a produs, a influențat societatea, societatea a influențat fenomenul, care s-a modificat, a neinfluențat societatea și așa mai departe, ca un bulgăre de zăpadă. Televiziunea este o comunicare, relație, interacțiune ce are caracter de masă. Astăzi e greu să ne dăm seama cine pe cine influențează mai mult: televiziunea, societatea sau invers?

A influența înseamnă a manipula contextele situației pentru a crea sensul dorit . Mulți consideră ca, fiind parte integrantă a societății, televiziunea nu poate exercita un efect de schimbare asupra acesteia decât concomitent cu modificarea principiilor după care ea însăși acționează.

Impactul pe care mesajul audiovizual îl are asupra telespectatorului este unul foarte mare, mult mai puternic decât cel pe care îl au mesajele transmise prin alte modalități – ziare, reviste, radio etc. În prezent, oferta de care se bucură telespectatorii este mai mult decât bogată – acest fapt datorându-se și evoluțiilor tehnice spectaculoase – ei având posibilitatea de a alege dintr-o gamă largă de tipuri de programe. Evident, rolul televiziunii în societatea contemporană a ajuns să fie unul destul de important, ea reprezentând (pentru multe persoane) principalul mijloc de informare și de divertisment. Ca atare, este important să avem o perspectivă obiectivă asupra acestui fenomen.

Dintre clasificările rezultate în urma cercetărilor efectuate în domeniul mass-media, voi încerca să fac o scurtă prezentare a celor mai importante funcții și disfuncții ale televiziunii.

Funcția de informare. Indivizii află, prin intermediul unui flux continuu de informații din toată lumea, ultimele știri (informații la nivel local, național, de natură administrativă, politică, socială, culturală etc.) putând astfel să-și coordoneze afacerile, să afle în ce zone se produc?diverse calamități naturale, care sunt noutățile din domeniile lor de interes (și nu numai) b#%l!^+a?etc.?Importanța acestei funcții este una deosebită; spre exemplu, în cazul unor dezastre naturale sau al unor conflicte interumane, televiziunea poate ajuta într-un mod foarte eficient, prin dirijarea echipelor de intervenție la fața locului, prin sfătuirea populației în legătură cu măsurile ce se impun a fi luate în astfel de situații și prin mobilizarea acesteia și altele. Aspectele negative, în ceea ce privește această funcție, apar în momentele când transmiterea informației nu este făcută în mod obiectiv, când conținutul acesteia este influențat de mai mulți factori, când evenimente cu diferite grade de importanță sunt tratate identic, dar și atunci când informațiile pe care canalul audiovizual le furnizează sunt minimalizate sau chiar ignorate de public. Un exemplu îl reprezintă cazul celebru al tornadei din Texas din anul 1979 când, deși populația fusese avertizată, o mare parte dintre cetățeni a ignorat anunțurile și a ieșit pe stradă, mulți fiind răniți sau chiar uciși. „În raport cu funcția de informare, nepăsarea și panica pot fi considerate ca fiind fațetele ei negative sau disfuncțiile ei”.

Funcția de socializare (educativă). Canalul audiovizual răspunde unei game largi de nevoi spirituale, el dimensionând în mod continuu universul de cunoaștere al receptorilor, influențându-i și inoculându-le opinii, valori, concepții, atitudini, convingeri, principii, stereotipuri și așa mai departe. Acțiunea diferitelor instituții sociale este astfel dublată de mesajele ce sunt difuzate pe micul ecran. Studiile de specialitate au arătat faptul că elevii petrec mai mult timp în fața televizorului decât media populației, chiar mai multe ore decât petrec la școală; acest fapt întărește, așadar, impactul educativ și informativ al televiziunii. Recent, psihologii americani au realizat un sondaj referitor la impactul pe care îl au serialele americane ce au ca grup țintă tinerii (seriale ca „Beverly Hills”); rezultatul a indicat faptul că 25% dintre adolescenți își formează și completează cunoștințele de natură sexuală din aceste filme și că 45% dintre telespectatorii tineri învață cum să comunice și să discute cu părinții despre diverse probleme.

Legat de această funcție, se poate afirma că televiziunea are o valoare cognitivă generală, constituind o importantă sursă de lărgire a orizontului de cunoaștere, poate interveni în problemele societății, analizând și ilustrând anumite atitudini, organizând dezbateri legate de diverse controverse, este un promotor de cultură.

Totuși, în cazul țărilor cu o producție cinematografică redusă, asaltarea pieței cu b#%l!^+a?producții străine poate avea un efect de „deznaționalizare” culturală a publicului. Televizorul a cauzat o reală criză de lectură în țările dezvoltate, precum și o anumită „plictiseală” față de operele clasice. În plus, trebuie pusă și problema finanțării: în timp ce producțiile TV găsesc foarte rapid surse de fonduri, spectacolele de teatru, de exemplu, au devenit din ce în ce mai „neatrăgătoare” pentru sponsori. De asemenea, operele mai complexe, accesibile numai inițiaților și celor cu un bogat bagaj cultural, nu își mai găsesc un public numeros. Atuul inegalabil al televiziunii este acela că ea este prima și singura instituție care a înlăturat barierele dintre cunoștințele, modul de gândire și sistemele de referință ale copiilor, dintre cele ale femeilor și bărbaților, ale oamenilor din diferite culturi și civilizații. Criticii televiziunii au evidențiat totuși faptul că având acces nerestricționat la subiectele destinate adulților, copiii își pierd acum mult mai timpuriu naivitatea specifică vârstei, fiind de asemenea supuși anumitor tentații (cum sunt fumatul, alcoolul, drogurile, începerea foarte timpurie a vieții sexuale, comiterea de infracțiuni etc.).

Funcția de divertisment. Nevoile de deconectare ale oamenilor sunt cele cărora televiziunea le răspunde cel mai bine, ea putând oferi spectacole de toate tipurile, de la cele sportive la cele coregrafice, de la cele de cinematografie la cele electorale, de la emisiunile de actualități la talk-show-uri. Astfel, micul ecran devine cel mai ieftin, comod, divers și accesibil mijloc de divertisment; el creează o lume în care telespectatorii pot să evadeze, să se elibereze de problemele și frustrările din viața cotidiană. Reversul medaliei este ilustrat în opiniile unor critici care consideră că, de fapt, televiziunea nu oferă divertisment ci tratează subiectele și evenimentele în forma divertismentului, spectacolul devenind obiectivul final în detrimentul unei informări corecte și eficiente.

Funcția de liant social. Sociologii consideră că transmiterea în direct a unui eveniment face ca acesta să se dilate, televiziunii revenindu-i ca funcție principală asigurarea legăturii sociale în cadrul societății individualiste de masă, oricine putându-se conecta oricând și participa liber, în intimitate, la o activitate care este fundamental colectivă.

Funcția de coeziune (de întărire a normelor sociale). Aceasta se realizează prin expunerea către judecata opiniei publice a oricărei abateri de la normele sociale. Potrivit sociologilor, comportamentul individual este ghidat de percepția asupra normelor culturale. b#%l!^+a?Astfel, prin modul de prezentare, selecție și accentuare, micul ecran îi întărește b#%l!^+a?telespectatorului impresiile legate de aceste norme culturale. Se poate constata, de asemenea, un impact deosebit al televiziunii asupra modei, a tipului de frumusețe feminină sau masculină a momentului.

Funcția de a conferi status. Mijloacele mediatice au capacitatea de a oferi legitimitate, importanță și recunoaștere unor idei, persoane, organizații, mișcări sociale etc. Televiziunea a devenit cel mai important mijloc de măsurare și validare a politicienilor, președinților, sportivilor, știrilor, educației, dezastrelor, succesului și așa mai departe. Unii autori consideră că televiziunea a devenit un mijloc de acces la viața socială și politică, această afirmație fiind justificată și dovedită de apariția consilierilor de comunicare (ne referim aici la cei contemporani, bineînțeles) care au devenit indispensabili pentru politicieni, dar nu numai. „Televiziunea devine astfel cel mai eficient și, uneori, chiar singurul lobby capabil să scoată grupurile din anonimat și să le conducă către scopul dorit”.

Încă din anii ’70 cercetătorii mesajului televizat au remarcat existența unor fenomene grave, care afectează opinia publică. O parte dintre sociologi au considerat chiar că televiziunea ar fi cauza principală a deteriorării valorilor morale tradiționale, a liberalizării moravurilor, a amplorii infracționalității. Marcuse considera că efectul televiziunii este de a crea și satisface false nevoi spirituale, de a aplatiza și uniformiza personalitățile, opiniile și gusturile indivizilor. În cea mai mare parte, disfuncțiile canalului audiovizual sunt legate de una dintre părțile comunicării, anume de emițător, de mesaj, de coduri sau de receptor. Putem identifica mai multe astfel de disfuncții, după cum urmează:

Efemeritatea mesajului. Diferența dintre mesajul audiovizual și cel tipărit este aceea că primul nu poate fi fixat, dispare, în timp ce al doilea poate fi recitit sau parcurs în mai multe moduri. În plus, mesajele audiovizuale îl iau pe telespectator „pe nepregătite”, acesta recepționând adesea numai o fracțiune din mesaj, rămânând apoi cu o părere eronată și nemaiputând să reia mesajul de la început. Un alt aspect pe care trebuie să îl menționăm este acela că, pentru indivizi, cu cât crește cantitatea de mesaje sau cu cât acestea ajung să depășească posibilitățile fizice de recepție (oferta extrem de diversificată de canale transmise de operatorii de cablu, de exemplu), cu atât șansele ca un mesaj să ajungă la un receptor scad.

Cronofagia. A fost evidențiat faptul că, în ultimii ani, vizionarea programelor de televiziune a început să ocupe din ce în ce mai mult timpul liber al indivizilor. Sondajele arată că, în medie, patru ore sunt acordate zilnic vizionării TV. Teoreticienii și sociologii mass- b#%l!^+a?media au demonstrat că petrecerea unui interval tot mai îndelungat de timp în fața televizorului are efecte negative asupra relațiilor interumane și a comunicării dintre indivizi (mai ales pentru că timpul acordat familiei, prietenilor și altor activități scade). Vizionarea excesivă a programelor TV duce la cultivarea comodității, sedentarismului și izolării sociale. Totodată, au de suferit și alte practici tradiționale, cum sunt lectura, vizionarea spectacolelor de teatru, operă, cinema și audierea concertelor.

Efectele vizionării excesive. Datorită vizionării pe parcursul unei durate de timp îndelungate a programelor TV se poate observa inducerea unei pasivități în ceea ce privește receptarea mesajelor de orice tip. Din punct de vedere psihologic, acest mecanism constă într-o scădere a participării intelectuale a telespectatorilor, chiar dacă implicarea emoțională nu are de suferit. Evenimentele și faptele le sunt oferite telespectatorilor deja interpretate, astfel încât aceștia nu mai pot să le judece, să le creeze sau să le imagineze singuri. Din acest motiv, sociologii specializați în mass-media au caracterizat canalul audiovizual ca fiind rece, el nestimulând receptorul din punct de vedere intelectual. Un alt efect al vizionării îndelungate a programelor de televiziune este creșterea inerției și a pasivității indivizilor. Distorsionarea percepției și creșterea agresivității, mai ales în cazul adolescenților și al persoanelor cu un psihic mai labil, sunt consecințe ale vizionării excesive a programelor cu tentă violentă. Nu în ultimul rând, urmărirea programelor de televiziune scade capacitatea de concentrare, creativitatea și aplecarea către studiu a elevilor.

Scăderea nivelului cultural. Televiziunea poate determina o anumită uniformizare a gustului artistic al publicului, chiar o afectare a acestuia prin promovarea unor modele culturale mediocre. Acest fapt este un rezultat al unor factori decisivi, care influențează managementul posturilor de televiziune: extinderea permanentă a programelor, reducerea timpului alocat pentru selectarea acestora, insuficiența timpului pentru realizarea unor producții de valoare, obținerea unei audiențe cât mai mari etc. Sociologii sunt de părere că această cultură mediatică pe care au creat-o mass-media, în special televiziunea, simplifică, reduce, atribuie alte valențe formelor culturale; televiziunea nu mai este un canal de transmisie a componentelor culturii și devine ea însăși un sistem cultural în sine.

Unii cercetători au mai atras atenția asupra unei alte caracteristici importante a culturii b#%l!^+a?mediatice – chiar dacă la televizor este transmis fără nici-o modificare un spectacol (de teatru, spre exemplu), odată televizat, mesajul artistic al operei este degradat. Justificarea acestei consecințe constă în faptul că spectacolul propriu-zis, din sala de teatru, presupune o anumită pregătire prealabilă; problema este că micul ecran elimină orice condiționare, vizionarea făcându-se în confortul propriei locuințe, receptarea fiind una comodă, de moment. Astfel, în opinia unor cercetători, televizorul reprezintă locul unde se regăsesc produse mediocre sau non-valori ce au fost respinse de tradiționalele instituții culturale.

Fenomenul de creare a unor vedete și evenimente false a apărut datorită tendinței televiziunii de a „fabrica” vedete și evenimente cu scopul de a câștiga audiență și popularitate, chiar dacă acestea nu există de fapt. De exemplu, în ceea ce privește buletinele informative, importanța unor știri este crescută în mod artificial de către producători în vederea captării atenției publicului; reversul medaliei este că, uneori, evenimente cu adevărat importante sunt trecute cu vederea.

Disfuncția narcotică. Televiziunea este acuzată de mulți dintre criticii ei de faptul că induce izolarea emoțională și individuală a receptorilor, oferindu-le acestora substitutul unor experiențe ce par numai a fi reale. Denumirea de disfuncție narcotică a acestei abilități a canalului audiovizual a fost dată de Doerken, care a asemănat efectele televiziunii cu cele ale unui drog: este o soluție ideală de moment pentru a te deconecta de la prolemele vieții cotidiene și dă dependență în timp.

Imposibilitatea realizării feed-back-ului. Având în vedere clasificarea mijloacelor de comunicare în masă, unii autori de specialitate consideră că televiziunea face parte din categoria mediilor „proaste” („dumb media”), deoarece nu oferă posibilitatea de a intra în legătură cu producătorii și realizatorii emisiunilor difuzate, astfel telespectatorii fiind incapabili să determine schimbări. De asemenea, caracterul unidirecțional este determinat și de faptul că un anumit program poate fi urmărit numai în perioada în care el este înscris în grila generală a postului și nu oricând dorește telespectatorul. Deoarece televiziunea, spre deosebire de telefon – prototip al mediilor „deștepte” („smart media”) – nu oferă posibilitatea interacțiunii concomitente, specialiștii au ajuns la concluzia că sistemul de comunicație actual trebuie să progreseze pentru a deveni un sistem cu două sensuri, care să fie capabil de a transmite și recepta mesaje simultan. Unii vizionari au găsit deja o denumire pentru acest tip revoluționar de comunicare, ce ar fi o combinație între avantajele televiziunii și cele ale unui calculator: b#%l!^+a? „teleputer”. b#%l!^+a?

Subcapitolul 3. Internetul

Suntem obișnuiți să considerăm internetul drept un spațiu al libertății și non-manipulării. În contrast cu el, televizorul, un simbol al unei epoci mai vechi, apare drept un mijloc al dirijării „minții umane”.

Într-adevăr, inițial televiziunea constrângea omului să respecte nu doar un anumit orar de programe, dar și să se acomodeze la conținutul emisiunilor. Internetul ca un mijloc de restrângere a timpului și spațiului, utilizatorul a primit posibilitatea de a alege când și ce dorește să vadă.

Televiziunea impune individului anumite modele de comportament, internetul este flexibil față de necesitățile individului. În primul caz omul este spectator, în cel de al doilea caz – utilizator.

Televizorul ajunge să fie învinuit pe nedrept de toate bolile psihice și sociale de care suferă societatea contemporană. În același timp, în ritm alert crește numărul utilizatorilor rețelelei globale, în dauna TV-ului, posturilor de radio și ziarelor. Vechile mijloace de informare sunt privire ca elemente arhaice care sunt incompatibile cu spiritul libertății. Televiziunea devine o anexă a societății industriale, în timp ce internetul o anexă a societății informaționale.

Dacă televizorul oferea un ritm, o ordine vieții zilnice, permițând concentrarea asupra unor activități cotidiene, internetul distruge orice bariere temporare și totodată capacitatea omului de a-și ordona timpul, prin raportare la niște repere fixe. Dacă televizorul oferă informația dozat, pe porții, internetul se transformă într-o adevărata avalansa informaționala, în care omului devine tot mai greu să se orienteze.

Pe măsura dezvoltării sale, internetul devine tot mai mult un ocean incontrolabil, în mijlocul căruia omul care nu este atașat de niște valori nu are șanse de a supraviețui. Însă astfel de valori nu pot fi educate într-o „societate deschisă”, ci într-o societate puternic înrădăcinată într-o tradiție. b#%l!^+a?

Individul este manipulat cu ajutorul internetului, tocmai pentru că aici el se crede liber, are falsă impresie că nimic nu se interpune între el și lumea din afară, are impresia că este activ, că face ceva, că opinia lui contează, că poate schimba ceva, b#%l!^+a?

Deși internetul este considerat de mulți sinonim cu libertatea, și aici au apărut diverse tehnici de manipulare, dintre care exemplificam:

tehnica “forumul culisant”. Dacă a fost postat pe forum un subiect foarte sensibil, de natură critică, acesta poate fi eliminat prin metoda “forumului culisant”. În cadrul acestei tehnici, cei care manipulează forumul postează imediat, discret, un număr de “subiecte” care nu au legătură cu cel sensibil și care sunt lăsate apoi să staționeze, să se învechească, împingând în jos subiectul sensibil, făcându-l astfel greu vizibil pe ecranul calculatorului. Ca să se poată declanșa “toboganul forumului culisant” și pentru a “spăla” postarea critică, este nevoie de conturi false de pe care să se posteze pe rând diverse subiecte, acoperind astfel manipularea făcută sub ochii publicului. Deși este dificil sau imposibil să se cenzureze un mesaj sensibil, acum este pierdut într-o mare de postări inutile și independente.

tehnica “ruperea consensului”, presupune ca de pe un cont fals, sa se posteze un mesaj. Acest mesaj apare ca fiind legitim și corect, dar partea sensibilă este că afirmația are o ipoteză foarte fragilă, fără dovezi care să susțină ceea ce este scris. După ce s-a postat acest mesaj, prin alte conturi false se introduce lent răspunsuri în favoarea acestui subiect. Este imperios necesar să fie reprezentate ambele părți, în așa fel încât cititorul neavizat să nu poată determina care parte deține adevărul. Pe măsură ce apar postările și răspunsurile la ele, dezinformarea este încetul cu încetul atribuită mesajului.

tehnica “diluarea temei”. Diluarea temei este eficientă nu doar în locul forumului culisant, dar este și foarte utilă pentru a îndrepta atenția cititorilor către probleme fără legătură cu subiectul, și non-productive. Este vorba de o tehnică critică și foarte utilă cu scopul obținerii unui consum de resurse. Implementând un flux continuu de postări fără legătură între ele, distrăgând și perturbând atenția, cititorii forumului constată că productivitatea lor este stopată. Dacă intensitatea diluării graduale este suficient de puternică, cititorii vor înceta să mai cerceteze și vor trece la modul de discuție simplificat, de tip “bârfă”. În acest mod faptele pot fi?pur și simplu eliminate și înlocuite cu presupuneri și speculații profane. Cu cât cititorii sunt mai puțin informați, cu atât este ușor și mai eficient să se controleze întregul grup în direcția dorită.

tehnica “colectarea de informații”. Colectarea de informații este foarte eficientă b#%l!^+a?pentru a determina nivelul psihologic al membrilor forumului și a strânge toate informațiile care pot fi folosite împotriva lor. În cadrul acestei tehnici se postează într-un mediu pozitiv un subiect de tipul : “eu îți arăt ceea ce am (ce pot, ce știu), arată-mi și tu, la rândul tău, ce poți (ce ai, ce știi)”. Datorită numărului mare de răspunsuri furnizate este posibil să se compileze și să se construiască mai multe informații statistice. Ca exemplu se poate posta un subiect de tipul : “care este arma ta preferată”, încurajând astfel membrii forumului să-și spună părerea. În acest fel, folosind procentajul inversat, este posibil să se determine de pe forum cine deține o armă de foc sau cine o deține într-o manieră ilegală.

tehnica “trollingul enervat”. Statistic, există întotdeauna un procent de membri pe forum mai predispuși la violență. Cu scopul de a ști cine sunt acești oameni, este necesar să se posteze o fotografie pe forum, care va incita în mod deliberat o puternică reacție psihologică. În acest fel se poate identifica în mod eficient individul cel mai violent din grup si poate fi urmărit prin intermediul IP-ului său. Pentru a realiza acest lucru, pur și simplu se postează un link către un video cu un ofițer de poliție care comite un abuz de putere împotriva unui individ nevinovat. Statistic, dintr-un milion de polițiști din America, există întotdeauna unul sau doi care pot fi prinși într-o ipostază de abuz de putere, activitate care poate fi apoi folosită cu scopul strângerii de informații – fără a fi nevoie de a mai “simula” un film fals. Această metodă este extrem de eficientă, și cu cât clipul video este mai violent, cu atât metoda mai eficientă. Uneori este util să “influențezi” forumul dându-ți singur răspunsuri violente la propriile mesaje, bătându-ți joc de ceea ce cred autoritățile ! Făcând acest lucru și demonstrând astfel că nu îți este frică, ceilalți membri ai forumului, mai discreți și non-violenți, pot să-și dezvăluiască adevăratele lor intenții. Acest lucru poate fi apoi utilizat în instanță în cazul în care urmează un proces. b#%l!^+a?

tehnica “câștigă controlul total”. Este important să se insiște și să se manipuleze în mod continuu pentru a obține o poziție de moderator al forumului. Odată ce s-a obținut această poziție, forumul poate fi controlat eficient și în liniște prin eliminarea postărilor nefavorabile – putând eventual ghida forumul spre un eșec total, provocând o lipsă de interes din partea publicului. Aceasta este “victoria finală”, deoarece forumul nu mai este atractiv pentru public, pentru ca nu mai este util pentru menținerea libertăților lor. b#%l!^+a?

b#%l!^+a?

Capitolul III. Studiu de caz – Manipularea prin televiziune (Antena 3). Campania electorală din 2014

3.1. Generalitati

Din punct de vedere mediatic in Romania, putem vorbi de o adevărată campanie electorală abia din 1996, când, pe lângă Televiziunea Publică, intrau în joc și televiziunile particulare.

Toți analiștii sunt de acord că alegerile au fost câștigate de cei care au folosit cel mai bine arsenalul de mijloace de popagandă (în special tehnicile de manipulare) puse la dispoziție cu generozitate de canalele mass-media prin care se transmit mesajele electorale spre populație.

Campania electorală la televiziune a avut mai multe elemente de prezentare a candidaților: clipurile electorale, întâlnirile-dezbateri, știrile electorale.

Actuala variantă a Constituției, revizuită în 2003, prin referendum, la Capitolul II, art. 81, prin cele 4 articole, descrie modalitatea de alegere a Președintelui țării, din care rezultă că prezidențiabilul care a întrunit 50% + 1 din voturile alegătorilor înscriși în listele electorale permanente este declatat câștigător. Majoritatea voturile reprezintă condiția pentru ca un candidat să câștige alegerile prezidențiale.

Scrutinul prezidențial, în două tururi, de alegere a șefului de stat , este definit de legea fundamentală astfel :

– Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.

– este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscriși în listele electorale. b#%l!^+a?

– în cazul în care nici unul dintre candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi.

– nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi și succesive.

Modalitatea de alegere directă a președintului de către cetățenii cu drept de vot, înscriși în listele electorale permanente, conform Constituției actuale, demonstrează că ambii deținători ai puterii executive dispun de legitimitatea urnelor. Atât președintele, conform legii electorale 370/2004, cât și Premierul, candidat parlamentar uninominal, conform legii electorale 35/2008, sunt aleși direct de popor.

Primul, prin scrutin majoritar, al doilea, prin scrutin proporțional, într-un colegiu electoral uninominal. Astfel, sistemul semi-prezidențial divide puterea executivă, deoarece Președintele trebuie să o împartă cu Premierul, iar primul ministru trebuie să obțină sprijin parlamentar continuu. Prin urmare, „nu modul de scrutin determină forma regimului politic după o formula de tip cauză-efect, ci dimpotrivă, regimul este cel care, potrivit propriei sale naturi și în funcție de principalele obiective ale actorilor politici pe care doresc să le atingă, adoptă o modalitate anume de desfășurare a alegerilor“.

Totalul alegatorilor însciși pe listele electorale pentru Campania electorala din anul 2014  a fost de 18.294.066 pentru ambele scrutinuri, dintre care în primul tur au fost 9.723.232 de alegători prezenți la urne (53.17%), urmând ca în al doilea tur să fie prezenți 11.719.344 de alegători la urne (64.10%).

Dintre acestea s-au scăzut și 237.761 de voturi nule, în primul scrutin ramânând 9.485.371 de voturi valabil exprimate iar în al doilea scrutin au fost scăzute 166.111 de voturi nule, ramânând astfel 11.453.233 de voturi valabile.

În ceea ce privește statistica prezenței cetățenilor din mediul urban vs. mediul rural la vot, situația este următoarea: b#%l!^+a?

Sursa:http://ro.wikipedia.org/wiki/Alegeri_preziden%C8%9Biale_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia,_2014

În ceea ce privește numărul voturilor înregistrate în favoarea lui Klaus Iohannis, acesta a avut în prima parte a campaniei electorale 2.881.406 de voturi, adică 30.37% iar în al doilea scrutin, acesta l-a depășit pe contracandidatul sau, Victor Ponta, cu un număr de 6.288.769 de voturi, adică 54.43%, in comparație cu 45.56 de procente cât a avut celalalt.

După încheierea primului tur de alegeri și afișarea rezultatelor, pe data de 8 si 9 noiembrie 2014, zeci de mii de români s-au adunat în orașe mari ale României precum București, Timișoara, Cluj, Constanța, Brașov și Oradea pentru a protesta împotriva candidatului Victor Ponta și a ministrului Corlățean, transformându-l astfel pe Klaus Iohannis în candidatul favorit în al doilea scrutin al alegerilor.

Klaus Iohannis a avut cea mai rapidă creștere a susținătorilor și în mediul online, acesta reușind să atragă peste 400.000 de fani pe Facebook și un număr de 1.401.739 de like-uri la postările sale de pe rețeaua de socializare.

În campania electorală cele două alianțe electorale, Alianța Creștin-Liberală formată din Partidul Național Liberal și Partidul Democrat Liberal și Alianța Electorală formată din Partidul Social Democrat-Uniunea Națională pentru Progresul României și Partidul Conservator, au avut mesaje diferite adresate alegătorilor, fie din țară, fie din diaspora. ACL, Alianta Creștin Liberală trasformată în noul PNL, care l-a susținut pe Primarul Sibiului, Klaus b#%l!^+a?Iohhanis, a promovat anticorupția, anticomunismul, pro-europenismul și s-a angajat să continuie reformele în justiție, iar PSD-ul l-a susținut pe Premierul în funcție, Victor Ponta, a promovat un discurs naționalist și xenofob.

“România lucrului bine făcut” – acesta a fost sloganul campaniei electorale desfășurată de Klaus Iohannis. Acest slogan a apărut atât în numele programului său prezidențial, în bannerele care au fost răspândite în întreaga Românie dar și în mediul virtual.

Despre acest slogan, Klaus Iohannis a dat următoarea explicație: “România lucrului bine făcut este o Românie normală, proiectele se gândesc, apoi se pun în practică. Orice român este respectat și i se respectă toate drepturile. În România lui Klaus Iohannis, fiecare își vede de treabă și reconstruim împreună România. Este o țară a locurilor de muncă, unde toți românii au un venit decent, oamenii au libertatea de a alege. România lui Klaus Iohannis seamănă cu Sibiul lui Klaus Iohannis. Este o Românie în care investitorii vin cu mare plăcere, iar capitalul autohton este sprijinit”.

Acest slogan pune accentul pe marcarea diferenței dintre Iohannis și contracandidații săi, făcând implicit trimiterea la originea sa de saș și la mitul conturat în România privind lucrurile nemțești, care ar fi „bine făcute”.

Pe de altă parte, în afară de sloganul principal, Klaus a avut și un slogan secundar „Lege, nu hoție. Fapte, nu vorbărie” prin intermediul căruia acesta dorește să transmită un beneficiu pentru cetățeni, care ar consta în abolirea hoției și respectarea legii dar și renunțarea la doar a vorbi si a trece la fapte. Acesta este un mesaj destul de general și nu individualizat.

De asemenea, în timpul campaniei electorale, Iohannis a transmis și un mesaj românilor care urmau să se prezinte la vot: “De data aceasta nu trebuie să alegem între două persoane, ci între două abordări. Vă propun schimbarea felului în care se face politică în Românie, Victor Ponta, o continuare. Eu rămân cu oferta mea. Voi apăra dreptul oricărui român la vot, indiferent dacă votează în Dorohoi sau în Londra. Se pare că Guvernul nu a putut să facă acest lucru. Dacă nu a putut să facă cât a fost prim-ministru, cum credeți că va fi bun ca președinte? Eu vreau să fiu președinte vostru. Dacă vreți să fie un președinte exponent al baronilor, PSD va avea toată puterea. Nu dați toată puterea unui singur partid, care este un partid de stânga, nereformat. Votați schimbarea!”

În ceea ce privește afișul care reprezintă campania electorală a acestuia, a fost realizată o analiză detaliată de către un psiholog și un specialist în marketing. Potrivit acestora, afișul este unul foarte bun, deoarece acestuia i se văd mâinile, care sunt “extensii ale ființei noastre b#%l!^+a?sociale”, acest fapt simbolizând încredere în comunicare. După părerea acestora, afișul a reușit să completeze foarte fericit campania lui electorală, prin faptul că el transmite că vede în mod diferit lucrurile față de ceilalți candidați.

Un alt mesaj prin intermediul căruia Klaus Iohannis și-a susținut campania este cel postat pe website-ul lui oficial și este adresat în special tinerilor români: “Tinerii noștri s-au săturat de mediocritate, mai ales în politică. Vor performanță, vor să demonstreze că a venit timpul lor, că pot face ei înșiși România în care să trăiască mâine.”

Se spune că în campania electorală din anul 2014, Klaus Iohannis nu a avut o strategie definitivată, spre deosebire de contracandidatul său, Victor Ponta. Acesta, si implicit ceilalți candidații la președinție din anul 2014, nu s-au bazat pe foarte multe strategii, folosirea sloganului fiind una dintre principalele.

O altă strategie folosită de acesta a fost strategia online adică folosirea la maxim a spațiului virtual, mai precis a rețelei de socializare Facebook. Vlad Tăușance a fost cel care s-a ocupat de strategia și comunicarea online a candidatului ACL.

Prin intermediul acesteia au fost transmise numeroase resurse: video, foto, text, grafică către susținători și de asemenea, s-a dorit încurajarea inițiativelor grass-roots. Această strategie a fost adresată în special părții demografice cu vârste cuprinse între 18-35 de ani, mai exact majoritatea oamenilor care au conturi active online.

“Klaus Iohannis a avut 221 mesaje (aproximativ 7 mesaje pe zi). Au fost postate 138 fotografi, 45 link-uri către alte surse, 22 fișiere video și 16 modificări de status. Postările au avut 1.401.739 aprecieri, 100.739 distribuiri și 49.146 comentarii. Principalele teme abordate de echipa lui Klaus Iohannis au fost: mobilizarea electoratului – 52% din postări, participarea la evenimente electorale – 17% și prezentarea ofertei politice – 12%. Cea mai apreciată postare de către fanii lui Klaus Iohannis a fost un mesaj din 21 octombrie prin care își îndemna susținătorii să i se alăture și care a primit peste 25.919 like-uri.”

Principalele obiective urmărite prin intermediul acestei strategii online au fost: câștigarea primului loc în spațiul virtual (peste 1000.000 de like-uri si apoi un reach de 5000.000) și câștigarea alegerilor prezidențiale.

O parte din strategia pe baza căruia s-a desfășurat campania electorală a lui Klaus Iohannis este marcată de vizita în Germania a acestuia, făcută sub pretextul unui concediu, dar b#%l!^+a?care a avut drept scop, obținerea sprijinului extern în candidatura sa.

De asemenea, pe ceea ce s-a bazat cel mai mult Iohannis, a fost imaginea pe care acesta a reușit să și-o creeze ca primar al Sibiului și pe rezultatele pe care acesta le-a avut în fruntea administrației locale.

Rezultatele campaniei desfășurate de Klaus Iohannis au fost unele spectaculoase, în special în cel de-al doilea scrutin. Acestea au fost reprezentate de o creștere foarte rapidă a susținătorilor acestuia, mai exact de la 2.881.406 în primul scrutin, la 6.288.769 în al doilea scrutin aflându-se la o diferență de 8.87 procente față de contracandidatul său, Victor Ponta.

Din data de 21 decembrie 2014, Klaus Iohannis deține funcția de președinte al României fiind al cincilea președinte al României. Este al patrulea președinte de origine germană din Europa de Est, în perioada post-comunistă, după Rudolf Schuster (Slovacia) și Pal Schmitt și Ferenc Madl (Ungaria).

3.2. Actorii campaniei electorale din 2014

Perioada legală de o lună de zile a desfășurării campaniei electorale, 3 octombrie – 1 noiembrie 2014, și cele două saptămâni de până în duminică din 16 noiembrie 2014, a arătat că nu doar partidele politice, ci și instituțiile nepolitice, au făcut campanie pentru anumiți candidați.

Biserica Ortodoxă, prin fondurile alocate de către Guvern, prin Secretariatul de Stat pentru Culte, a intrat în campanie electoral.

Un alt actor politic implicat în campania electorală pentru alegerea Președintelui României a fost chiar președintele în funcție care a utilizat mesaje și informații, care proveanu din sfera serviciilor secrete, deși Constituția, la articolul 84, alin.1., interzice președintelui în funcție să se transforme în membru de partid: în timpul mandatului, Președintele României nu poate fi membru al unui partid și nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată.

Prin urmare, acuzațiile fostului șef de stat, cum că ar deține informații despre Premierul în funcție și anume că ar fi ofițer acoperit al unui serviciu secret, au bulversat electoratul. Directorul SIE a intrat în campanie, ca independent, refuzând să predea lista ofițerilor acoperiți b#%l!^+a?solicitați de Președinte. Băsescu l-a acuzat public pe candidatul independent: „Președintelui nu poți să-i refuzi o informație pe care o deții și tu, director, decizi că nu i-o pui la dispoziție, cu atat mai mult cu cat imi era utilă, pentru ca era vorba de Guvern“.

Răspunsul fostului director SIE, Teodor Meleșcanu, în legătură acuzația șefului de stat, a fost că : „Președintele nu a cerut o listă, ci numele celor care sunt ofițeri acoperiți în Guvern. Numele înseamnă mai multe persoane, de aceea m-am referit la o listă.

În continuare, președintele trebuie să beneficieze de toate informațiile care sunt necesare pentru desfășurarea unei bune activități. Aceste informații nu sunt un cadou din partea serviciilor“. „Răspunsul meu nu a fost un răspuns de refuz față de președinte, ci un răspuns al SIE care a precizat cu claritate că, potrivit prevederilor legale, asemenea date nu pot fi transmise nimanui în niciun fel“.

Răspunzând unor întrebări, cu privire la „acoperitul“ din Guvern, în cadrul unui platou de televiziune, fostul președinte a afirmat că : „Victor Ponta trebuie să recunoască că în perioada 1997-2001 a fost ofițer acoperit al SIE. A fost, în perioada 1997-2001, ceea ce explică și propulsarea lui de la Parchetul de la Judecătoria de sector direct în Parchetul General. Nu este nicio bombă, este o realitate pe care eu sunt gata să o demonstrez“.

Un alt actor politic care a intrat în campania electorală a fost organizația politică europeană a candidatului. Fiecare dintre candidați, intrați în cel de-al doilea tur de scrutin, a beneficiat de sprijinul partidelor politice europene din care fac parte. Astfel, Klaus Iohhanis a avut susținerea familiei politice a Partidului Popular European, precum și a Cancelarului german Anglea Merkel, printr-o scrisoare publică de susținere apărută în presa din Romania :

„Stimate domnule Iohannis, Am aflat cu bucurie faptul că veți candida la alegerile prezidențiale din 2 noiembrie din partea Alianței Creștin Liberale. Cetățenii români regăsesc în candidatura dumneavoastră o serie de virtuți care în Europa sunt foarte apreciate. Ca primar al orașului transilvănean Sibiu ați dovedit competențe administrative și spirit european autentic. Prin trecerea PNL la popularii europeni și prin alianța încheiată cu PDL ați reușit să creați o forță puternică a clasei de mijloc. Vă doresc multă determinare și energie și sper într-o victorie a dvs. și a Alianței Creștin Liberale“.

Victor Ponta a beneficiat de sprijinul familiei politice a Socialiștilor Europeni, prin interviul de susținere a Premierului Italiei Mateo Renzzi. Președintele Consiliului de Miniștrii a afirmat, la un post de televiziune, că Victor Ponta ar fi un mare președinte, dacă va fi ales : „Aș vrea să-l întreb pe președintele care candidează dacă își iubește țara. Lucrul fundamental, ceea ce marchează calitatea, este pasiunea, este dragostea profundă pe care o are cineva față de țara sa. Mă aflu aici pentru că sunt prieten, pentru că îl cunosc pe Victor Ponta și cred că ar fi un mare președinte“.„Aveți o mare răspundere, încercați să profitați de ea, pentru că România are nevoie de Europa și Europa are nevoie de România. Cred că politica nu se mai face în fiecare țară, politica se face la nivel european. Mă aflu aici pentru că sunt prieten cu Victor, dar nu numai de asta sunt aici. Adevărul este că aveți o ocazie extraordinară. Aveți o emisiune importantă pentru cetățenii dumneavoastră. Aș putea să spun, pentru că aici nu a venit contracandidatul său, că Victor a câștigat. Spun că fiecare vot contează și ar trebui să-i adresați cele mai grele întrebări lui Victor Ponta“.

Ultimul actor politic, spectatorul angajat, implicat în campania electorală, a fost cetățeanul, din țară și străinătate, care s-a prezentat la urne în cele două tururi de scrutin. Astfel, primul tur nu a oferit niciunui candidat, din cei 14 înscriși în cursa electorală, majoritatea absolută la urne, din numărul de 9.485.340 de voturi valabil exprimate, dintr-un număr de alegători înscriși în listele electorale permanente de 18.296.567. Alegerile prezidențiale se desfășoară într-o circumscripție electorală uninominală, care cuprinde întreg teritoriul național, astfel că România devine o circumscripție unică.

3.3. Tehnici de manipulare utilizate de Antena 3 in Campania electoral din 2014

Mass-media a prezentat pe perioada campaniei electorale numeroase evenimente care pot fi încadrate în categoria abuzurilor de resurse publice. Sigur că majoritatea exemplelor au legatură cu partidul de guvernamant (PSD), ceea ce este de înțeles având în vedere că acesta deținea toate pârghiile politice, sociale și economice.

Campania pentru alegerea președintelui României înseamnă implicarea a 307 televiziuni și radiouri. b#%l!^+a?

Printre televiziunile care au difuzat emisiuni electorale se numără Antena 3, stațiile locale ale Antena 1, B1 TV, Kanal D, Prima TV (stația centrală, de la București, și stațiile locale), Digi 24 (stația centrală și cele locale), Realitatea TV (stația centrală și stațiile locale), The Money Channel, România TV, Nașul TV, Neptun TV, Look TV, Look Plus și Societatea Română de Televiziune (stațiile centrale și studiourile regionale).

În timpul campaniei electorale, programele politice ale candidaților, opiniile și mesajele cu conținut electoral pot fi prezentate numai în emisiuni de promovare electorală, în emisiuni de dezbatere electorală și în emisiuni informative.

Emisiunile de promovare electorală sunt cele în care candidații își prezintă și promovează programele politice, activitățile de campanie electorală ori propria candidatură. Acestea vor fi identificate ca atare, în cazul posturilor de radio, și, respectiv, semnalate prin marcajul «promovare electorală», afișat în mod vizibil pe toată durata difuzării, în cazul posturilor de televiziune.

Emisiunile de dezbatere electorală sunt acelea în care radiodifuzorii pun în discuție programele electorale și temele de interes public legate de campania electorală, cu participarea candidaților și/sau a reprezentanților lor, precum și a jurnaliștilor, analiștilor, consultanților politici și altor invitați.

Pe de altă parte, emisiunile informative sunt acelea în care activitățile de campanie ale candidaților sunt prezentate cu respectarea principiilor de echitate, echilibru, imparțialitate și informare corectă a publicului. Radiodifuzorii pot prezenta în cadrul emisiunilor informative și intervenții făcute în direct de către candidați.

Difuzarea în direct și înregistrată a mitingurilor și întâlnirilor electorale, a conferințelor de presă și a altor activități de campanie ale candidaților este considerată emisiune de promovare electorală.

Materialele audiovizuale electorale, altele decât spoturile electorale, puse la dispoziția radiodifuzorilor de candidați pot fi difuzate numai în emisiunile de promovare electorală.î

Radiodifuzorii sunt obligați să precizeze calitatea în care se exprimă persoanele invitate în emisiuni, cum ar fi: candidat, reprezentant al candidatului, al unui partid politic, alianțe politice, electorale care susțin candidați, jurnalist, analist, comentator, consultant politic etc. b#%l!^+a?

De asemenea, radiodifuzorii sunt obligați să asigure, în emisiunile electorale, reflectarea desfășurării campaniei electorale, cu respectarea următoarelor principii: echitate – toți candidații trebuie să aibă posibilitatea de a se face cunoscuți electoratului; echilibru în prezentarea activităților de campanie ale candidaților; imparțialitate – tratarea tuturor candidaților în mod obiectiv și echidistant.

Realizatorii, prezentatorii și moderatorii dezbaterilor electorale au și următoarele obligații: să asigure menținerea dezbaterii în sfera tematicii electorale; să intervină atunci când invitații încalcă, prin comportament și exprimare, regulile audiovizualului (în cazul în care invitații nu se conformează solicitărilor, moderatorul poate decide întreruperea microfonului sau oprirea emisiunii, după caz); să solicite dovezi explicite atunci când participanții aduc acuzații cu incidență penală sau morală unor contracandidați, astfel încât publicul să își poată forma o opinie corectă.

Totodată, radiodifuzorii au obligația să se asigure că în emisiunile de promovare electorală, precum și în conținutul spoturilor și al celorlalte materiale audiovizuale puse la dispoziția acestora de către candidați sunt respectate următoarele condiții: să nu fie pusă în pericol ordinea constituțională, ordinea publică, siguranța persoanelor și a bunurilor; să nu incite la ură pe considerente de convingeri politice, rasă, religie, etnie, naționalitate, sex sau orientare sexuală și nici la violență; să nu conțină afirmații sau imagini care pot aduce atingere demnității umane, onoarei, vieții particulare a persoanei, dreptului la propria imagine ori care sunt contrare bunelor moravuri; să nu conțină acuzații cu incidență penală sau morală la adresa altor candidați, fără a fi însoțite de dovezi pertinente prezentate în mod explicit.

În cazul în care, în emisiunile de dezbateri, candidații, reprezentanții acestora și ai partidelor politice, alianțelor politice și alianțelor electorale care susțin candidați nu se prezintă, radiodifuzorii nu vor reporta timpul de antenă respectiv. Radiodifuzorii au obligația să difuzeze emisiunea cu cei care s-au prezentat, pe durata programată inițial. În cazul în care absenții își motivează neparticiparea la emisiune, radiodifuzorii au obligația să prezinte, în cadrul respectivei emisiuni, și motivația acestora.

În perioada campaniei electorale, candidații și reprezentanții acestora, precum și ai partidelor politice, alianțelor politice și alianțelor electorale care susțin candidați nu pot fi producători, realizatori și moderatori ai emisiunilor realizate de radiodifuzorii publici și privați.

Candidații, reprezentanții acestora și ai partidelor politice, alianțelor politice și b#%l!^+a?alianțelor electorale care susțin candidați și care dețin funcții în instituții și/sau autorități publice pot avea intervenții, în direct sau înregistrate, și în alte emisiuni decât cele electorale, strict în probleme legate de exercitarea funcției lor. În aceste situații, radiodifuzorii au obligația să ia măsuri pentru asigurarea echidistanței și a pluralismului de opinii.

Posturile radio-TV publice și private pot difuza spoturi electorale, care îndeamnă electoratul să voteze un anumit candidat numai în cadrul emisiunilor de promovare electorală și în cele de dezbatere electorală, cu respectarea mai multor condiții.

Astfel, spoturile electorale vor fi difuzate numai însoțite de un marcaj corespunzător și nu pot avea o durată mai mare de 30 de secunde. Acestea trebuie să fie de asemenea asumate în mod explicit, prin prezentare și conținut, de către candidați.

Difuzarea spoturilor electorale trebuie să asigure tuturor candidaților condiții egale de acces, iar în emisiunile de promovare nu pot fi inserate spoturi ale unor candidați în intervalele alocate altor candidați. În cadrul emisiunilor de dezbatere pot fi difuzate numai spoturi electorale ale candidaților prezenți în emisiunile respective.

Spoturile electorale nu constituie comunicare comercială audiovizuală, în sensul dispozițiilor legale, iar difuzarea lor este gratuită. Totodată, în perioada campaniei electorale, cu excepția spoturilor electorale, este interzisă difuzarea oricăror forme de comunicare comercială audiovizuală sau noncomercială ce conține referiri la candidați sau la reprezentanții acestora și ai partidelor politice, alianțelor politice și alianțelor electorale care susțin candidați.

Cu 48 de ore înainte de ziua votării este interzisă prezentarea de sondaje de opinie, televoturi și anchete cu conținut electoral făcute pe stradă. De asemenea, în ziua votării este interzisă prezentarea sondajelor realizate la ieșirea de la urne, înainte de încheierea votării.

Cu 24 de ore înainte de începerea votării și până la închiderea urnelor sunt interzise difuzarea oricăror mesaje și comentarii cu conținut electoral, a emisiunilor și spoturilor electorale, precum și invitarea sau prezentarea în programe a candidaților și a reprezentanților acestora și ai partidelor politice, alianțelor politice și alianțelor electorale care susțin candidați.

Persoanele ale căror drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea în cadrul unei emisiuni electorale a unor fapte neadevărate, respectiv a unor informații inexacte beneficiază de drept la replică, respectiv la rectificare.

Televiziunile și radiourile au și în acest caz obligații, printre care să decidă acordarea sau neacordarea dreptului solicitat, în cel mult 24 de ore de la primirea unei solicitări formulate în scris. În situația în care solicitarea se referă la o emisiune difuzată în ultima zi de campanie b#%l!^+a?electorală, decizia trebuie luată în cel mult 12 ore de la primirea solicitării. De asemenea, radiodifuzorii trebuie să comunice solicitantului telefonic și/sau în scris, decizia luată. În cazul neacordării dreptului solicitat, motivele trebuie să fie comunicate solicitantului și Consiliului Național al Audiovizualului.

În plus, posturile radio-TV trebuie să difuzeze, în cazul în care decide acordarea dreptului solicitat, rectificarea sau replica în cel mult 48 de ore de la primirea solicitării. În situația în care emisiunea care face obiectul sesizării a fost difuzată în ultima zi de campanie electorală, rectificarea sau replica se difuzează în preziua votării. Totodată, radiodifuzorii trebuie să difuzeze, în cazul în care Consiliul Național al Audiovizualului dă câștig de cauză solicitantului, replica sau rectificarea în termenul și în condițiile comunicate radiodifuzorului.

România are un peisaj mediatic dinamic și pluralist, care include difuzori publici și privați și o gamă variată de publicații; numărul, gama și accesibilitatea canalelor mass-media asigură alegătorilor informații ample și diverse cu privire la politică și alegeri, în principal prin intermediul știrilor și al dezbaterilor legate de alegeri. Televiziunea este principala sursă de informații politice. Canalele private Pro TV și Antena 1 și canalul de televiziune publică TVR 1 sunt cele mai populare; totuși, canalele private de știri Realitatea TV și Antena 3 își sporesc de obicei rating-ul în timpul campaniilor electorale. În rândul ziarelor quality, Adevărul se bucură în prezent de cel mai mare număr de cititori, dar ziarul a decis să nu acopere campania electorală, pentru a se distanța clar de oricare dintre candidați. Acoperirea campaniei în mass-media capătă amploare și se axează pe candidații principalelor partide parlamentare.

Pornind de la ziua desfasurarii procesului electoral al primului tur de scrutin, constat ca postul Antena3 au incalcat reglementarile audiovizualului. Aceasta televiziune a folosit pe tot parcursul campaniei electorale tehnici de manipulare, informatii si stiri false, toate acestea cu scopul de a favoriza un anumit candidat si au recurs atacuri la persoana, incalcari ale demnitatii umane, moderatorii acestor televiziuni uitand complet de normele audiovizuale si de deontologia jurnalismului.

Manipularea, intoxicarea cu subiecte false, lipsa de dezbateri pe temele cu adevarat importante intr-o campanie electorala prezidentiala, denigrarea constanta a unor candidati, divizarea romanilor in tabere "pro" sau "contra" unui candidat, au ca efecte fraudarea in audiovizual a alegerilor.

Manipularea exercitata de postul de televiziune Antena 3 asupra maselor, in vederea sustinetrii candidatului Victor Ponta, s-a realizat prin urmatoarele tertipuri:

“Cum arată palatele lui Iohannis – Sinteza Zilei”.

Unul dintre cele mai fierbinți subiecte ale campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale 2014 au fost cele șase imobile deținute de Klaus Iohannis și de soția sa în municipiul Sibiu. Controversele au fost cu atât mai mari cu cât candidatul ACL la Președinție a fost foarte rezervat în privința acestui subiect. 

Klaus Iohannis a replicat că și-a cumpărat șase case din salariul de profesor, din meditații și din salariul de primar. Conform declarației sale de avere, primarul Sibiului și soția sa auachiziționat, din 1992 până acum, șase imobile: trei apartamente și trei case, pe care acum le închiriază.

Când a fost întrebat cum a reușit să-și cumpere șase case, Iohannis a răspuns: "Din banii mei".

Primarul Sibiului a continuat și a explicat cum a devenit posesorul a trei case și trei apartamente, sau cinci case și un apartament: „Din relativ puțini bani și din ce-am avut – totuși, am pornit împreună cu soția de la un apartament de patru camere pe care ni l-am cumpărat din banii de nuntă. Din acei bani și banii adunați din meditații, din salarii, am făcut următoarea achiziție, am închiriat-o, am adunat banii, am mai făcut una, am închiriat-o …".

Iohannis a clasificat propria lui afacere imobiliară ca fiind „una mică, simplă și clasică". Însă a recunoscut că, în zilele noastre, acest model „devine din ce în ce mai greu, fiindcă mediul economic nu este foarte, foarte bun acuma și acest model momentan nu cred că funcționează excelent". Cele șase case deținute de Klaus Iohannis au fost prezentate în emisiunea Sinteza Zilei.

Iohannis e un Basescu cu nume nemtesc

Antena 3 a difuzat, in cadrul emisiunii La Sinteza Zilei, un videoclip cu toti liderii PDL prezentati in diferite momente din timpul guvernarii Boc sau in campaniile electorale cu intentia evidenta de a-i ridiculiza, fiind prezentati drept oamenii lui Traian Basescu care l-ar sprijini pe Klaus Iohannis. Mihai Gadea a continuat seria ironiilor afirmand ca in vila lui Videanu s-au gasit mai multe vile mai mici. “Sunt ale dvs domnule Iohannis”, l-a intrebat Gadea, acuzandu-l in lipsa ca nu doreste sa participe la emisiunile de dezbatere organizate de Antena 3. b#%l!^+a?

In studio se afla si Calin Popescu Tariceanu, care sustine si el teza ca Iohannis este “sustinut si influentat de Basescu”.

Antena 3 prezenta in mod obsesiv faptul ca Klaus Iohannis “Este o marioneta. Este un alt Basescu, care poarta un nume nemtesc (…) E marioneta celor din PDL, care incearca sa isi spele imaginea. In spate actioneaza stimabilul papusar Basescu si care are un plan de care am vorbit mai demult: vrea sa puna mana pe un partid mai mare, o prajitura frumoasa", a declarat Tariceanu, adaugand ca presedintele nu se multumeste cu PMP, ci ar vrea sa ajunga la sefia viitorului partid care se va forma din fuziunea PDL-PNL”.

Jurnaliștii de la acest post de televiziune au anunțat în mod eronat că prezidențiabilul ACL Klaus Iohannis stă într-un apartament din cartierul Primăverii pus la dispoziție de un apropiat al lui Traian Băsescu. 

Casa în care locuiește liderul PNL aparține de fapt celui mai important dealer de autoturisme BMW din România: Michael Schmidt, cel care controlează grupul Automobile Bavaria și care este de altfel prieten cu Iohannis. 

În plină campanie electorală, postul Antena 3 e autorul unor campanii de dezinformare. Ultima dintre ele îl vizează pe candidatul ACL Klaus Iohannis. 

Într-un material prezentat de Mihai Gâdea se vorbește despre faptul că liderul PNL s-a mutat într-un imobil de un milion și jumătate de euro, aparținând unei firme controlate de Emil Oprea, care deține și un restaurant de pe malul Lacului Herăstrău.

Observam in acest caz dezinformarea utilizata de Antena 3 ca tehnica de manipulare, în plină campanie electorală.

În realitate, casa în care stă Iohannis – în perioada în care se află în București – este proprietatea celui mai important dealer de autoturisme BMW din România: Michael Schmidt, cel care controlează grupul Automobile Bavaria și care este de altfel prieten cu prezidențiabilul ACL. Aceeași persoană care i-a pus la dispoziție și un autoturism de lux cu care să se plimbe în campania electorală.

Pensiile, tema sensibilă a campaniei

Candidatul ACL l-a acuzat pe adversarul său că a împărțit materiale electorale mincinoase care vorbeau despre intenția sa de a tăia pensiile. Acesta a dat asigurări că, dacă va ajunge la Cotroceni, niciun pensionar nu va avea de suferit. În replică, Victor Ponta a adus în discuție deciziile luate de guvernul Boc în primăvara anului 2010

Iohannis l-a întrebat pe Ponta de ce i-a "mințit" pe pensionari cu faptul că le-ar tăia pensiile dacă ajunge președinte. "Le-am spus ceea ce veți face, dumneavoastră cu Predoiu și cu Blaga", a răspuns Ponta.

El a fost întrebat apoi de prezidențiabilul ACL de unde știe ce va face el ca președinte. "Pentru că ați mai făcut-o o dată", a răspuns premierul, moment în care Iohannis a infirmat acest lucru, menționând că premierul este "într-o eroare".

"Curtea Constituțională a României a stabilit că pensiile nu pot fi tăiate, deci nu a tăiat nimeni pensiile", a replicat Iohannis.

La rândul său, Ponta i-a spus lui Iohannis că se adresează celor cinci milioane de pensionari și le spune că nu le-a tăiat nimeni pensia. Ponta l-a întrebat pe Iohannis dacă știe ce pensie are soacra sa, menționând că liderul ACL a afirmat că ar fi indicat cifra de 300 de lei.

"E important, că oamenii află de la domnul Iohannis că există pensii de 300 de lei în România, ceea ce nu este adevărat", a completat Ponta.

Iohannis a menționat că afirmația sa a fost de "aproximativ 300 de lei". "Nu există pensie de 300 de lei în România, există venitul minim garantat de 350", a susținut Ponta.

"Poate știți și dv. că pensia cea mai mică este de 350 de lei, de asta am spus de aproximativ 300 de lei", a replicat Iohannis. Premierul l-a întrebat pe contracandidatul său dacă știe câți pensionari sunt în România, moment în care liderul PNL a menționat că așteaptă răspunsul de la premier deoarece are "toate fițuicile la el", referindu-se la foile de pe masă.

Ponta a susținut că în România sunt 5,3 milioane de pensionari, menționând că este convins de faptul că Iohannis nu știe care este cifra pensionarilor. "Eu cred că sunt 5,4 milioane de pensionari. Cred că n-ați numărat bine, sau nu ați copiat bine", a replicat Iohannis.

Ulteior, Ponta a citit de pe o hârtie cifra exactă 5.341.521, menționând: "V-am șoptit, e bine".

"Domnule Ponta, văd că ați făcut o fixație pe familia mea, vă legați de soacră-mea, care nu cred că va fi fericită să afle cât e pensia medie, că tot 350 de lei primește și restul primește de la mine. Cum nici părinții mei nu sunt mai fericiți că ați trimis echipă TV să-i filmeze acolo b#%l!^+a?unde locuiesc ei", a spus Iohannis. Ponta a susținut că nu ar fi trimis nicio echipă TV în Germania.

Capitolul IV. Concluzii

Manipularea este un subiect controversat și fiecare are o definiție a acestui termen. Oamenii vor sa manipuleze, cu toate că majoritatea dintre ei nu recunosc acest lucru, de asemenea ei vor să nu cadă în capcana manipulatorilor. Aș dori să clarific puțin această noțiune, plecând de la câteva definiții.

În sens general, manipularea reprezintă “acțiunea de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească și/sau să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertății de gândire și decizie”.

Spre deosebire de influența de tipul convingerii raționale, prin manipulare nu se urmărește înțelegerea mai profundă și mai corectă a situației, ci inculcarea unei înțelegeri convenabile, recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât și la apelul la palierele emoționale non-raționale. Intențiile reale ale celui care transmite mesajul ramân insesizabile primitorului acestuia.

Philippe Breton susține ca atât manipularea cât și argumentarea sunt părți componente ale actului de a convinge făcand astfel delimitarea cel puțin controversată dacă nu prea subiectivă pentru a deveni axiomatică. Manipularea produce efecte asupra individului sau grupurilor în grade diferite, deoarece oamenii au capacitatea de a verifica, aprecia, interpreta si evalua ceea ce le este transmis, trecând informatia prin propriul filtru critic. De calitatea acestui filtru depinde reusita manipularii. Asa stând lucrurile, actiunea împotriva manipularii trebuie sa se adreseze, pe de o parte, manipulatorilor – descurajându-i prin sanctiuni si limitându-le spatiul de manevra prin impunerea unor reguli de conduita sociala adecvate – iar pe de alta b#%l!^+a?parte, potentialelor victime ale manipularii – întarindu-le, prin informatie si educatie, spiritul critic.

“În termenii psihologiei sociale se poate vorbi de manipulare atunci cand o anume situație socială este creată premeditat pentru a influența reacțiile și comportamentul manipulatilor în sensul dorit de manipulator”, spunea Bogdan Ficeac. După cum amintesc R.V.Joule șI J.L.Beauvois în Tratat de manipulare, în psihologia socială experimentală se pot întâlni numeroase experimente în care cercetătorii determină oamenii, sub un pretext sau altul, să se comporte în totală libertate în mod diferit de cum s-ar fi comportat spontan.

Din punct de vedere psihologic, posibilitatea manipulării apare ca o consecință a activității de decizie. Astfel, s-a demonstrat că, după luarea deciziei (justificate sau nu), oamenii au tendința să o mențină (efectul de perseverare al unei decizii).

Practica manipularii opiniei publice este foarte veche, iar tehnicile specifice s-au diversificat si rafinat de la o epoca la alta. Câteva arme folosite pentru a manipula ar putea fi : discursul politic, ca metoda de dezinformare, folosirea notorietatii pentru “autentificarea” informatiilor eronate sau trunchiate, lansarea unor atacuri politice prin intermediul mediei ori al tertilor politici, pentru mascarea intereselor reale, campanii de presa demarate la comanda politica, denigrarea sau ocuparea agendei media cu scandaluri fabricate, in vederea abaterii atentiei de la alte teme de real interes, promovarea de false modele politice, zvonistica si intoxicarea sunt doar cateva dintre metodele folosite zilnic de politicieni pentru indeplinirea obiectivelor personale sau de partid.

Metodele prin care diverse personaje interesate manipuleaza opinia publica sunt multiple. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Discursul politic de pilda, are ca scop de cele mai multe ori, nu transmiterea unui mesaj clar catre propriul electorat, ci mai degraba, dezinformarea electorilor celorlalte partide. Deseori, personalitatile politice ori mass-media exprima, in discursul lor, opinii doar critice si nu argumente bazate pe informatii care sa sustina concluzia adoptata. Acest tip de manipulare se bazeaza pe notorietatea persoanei care emite ”verdictul” si care, prin girul prestigiului, ii confera si autenticitate.

Bibliografie

Alex Mucchielli, Arta de a influența, Editura Polirom, Iași, 2002

Alex Muchelli, Tehnici de manipulare, Editura Polirom, Iași, 2002

Bogdan, Ficeac, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 1998+a?

Catalin Zamfir, Lazar Vlăsceanu, Dicționar de sociologie, Editura Babel. București. 1993

Cătălin Zamfir, Dicționar de Sociologie, Editura Babel, București, 1998

Cornelia, Crișan, Lucian Danciu, Manipularea opiniei publice prin televiziune, Editura Dacia, București, 2000

Cristian Florin Popescu, Dicționar explicativ de jurnalism, relații publice și publicitate, Editura Tritonic, București, 2002

E. L., Dotenco, apud Bogdan, Ficeac, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 2004

Jean Noel Kapferer, Zvonurile, Editura Humanitas, București, 1993

Hosu. Comunicarea politică. Științe ale comunicării, note de curs., Editura Accent, b#%l!^+a?Cluj-Napoca, 2005

Ioan Vasile Gherghel. Forme de manipulare televizată, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009

Ion Bucheru, Fenomenul televiziune, Editura Fundației România de Mâine, București, 1997

J. A. Barnes, Sociologia minciunii, Editura Institutului European, Iași, 1998

J. L., Beauvois, R. V., Joule, Tratat de manipulare, Editura Antet, București, 1997

Phillipe, Breton, Manipularea cuvântului, traducere de Livia Iacob, Iași, Editura Institutul European, 2006

Radu Herjeu, Oglinda mișcătoare, Editura Fundației România de mâine, București, 2000

Robert H. Gass, John S. Seiter, Manual de persuasiune, Editura Polirom, București, 2009

Rosemarie Haineș, Comunicarea televizuală, Editura Eficient, București, 2000

Sonia, Cristina, Stan, Manipularea prin presă, Editura Humanitas, București, 2004

Sultana, Craia, Dicționar de comunicare, Editura  Ager, București, 2001

Ștefan Buzărnescu, Sociologia opiniei publice, Editura Didactică și pedagogică, București, 2000

Vasile Selaru, Claudiu Coman, Comunicarea între informație si manipulare – Dresori si vânzători de cai verzi, Editura All Beck, București, 2005

Vasile Tran, Irina Stănciugelu, Patologii și terapii comunicaționale, Note de curs, Timișoara

Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, Editura Antet, Bucuresti, 2009

http://www.dcnews.ro/credeai-ca-internetul-e-liber-iata-6-tehnici-psihosociologice-pentru-controlul-opiniei-publice-si-a-dezbaterilor-de-pe-forumuri_317291.html

b#%l!^+a?

b#%l!^+a?

Bibliografie

Alex Mucchielli, Arta de a influența, Editura Polirom, Iași, 2002

Alex Muchelli, Tehnici de manipulare, Editura Polirom, Iași, 2002

Bogdan, Ficeac, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 1998+a?

Catalin Zamfir, Lazar Vlăsceanu, Dicționar de sociologie, Editura Babel. București. 1993

Cătălin Zamfir, Dicționar de Sociologie, Editura Babel, București, 1998

Cornelia, Crișan, Lucian Danciu, Manipularea opiniei publice prin televiziune, Editura Dacia, București, 2000

Cristian Florin Popescu, Dicționar explicativ de jurnalism, relații publice și publicitate, Editura Tritonic, București, 2002

E. L., Dotenco, apud Bogdan, Ficeac, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 2004

Jean Noel Kapferer, Zvonurile, Editura Humanitas, București, 1993

Hosu. Comunicarea politică. Științe ale comunicării, note de curs., Editura Accent, b#%l!^+a?Cluj-Napoca, 2005

Ioan Vasile Gherghel. Forme de manipulare televizată, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009

Ion Bucheru, Fenomenul televiziune, Editura Fundației România de Mâine, București, 1997

J. A. Barnes, Sociologia minciunii, Editura Institutului European, Iași, 1998

J. L., Beauvois, R. V., Joule, Tratat de manipulare, Editura Antet, București, 1997

Phillipe, Breton, Manipularea cuvântului, traducere de Livia Iacob, Iași, Editura Institutul European, 2006

Radu Herjeu, Oglinda mișcătoare, Editura Fundației România de mâine, București, 2000

Robert H. Gass, John S. Seiter, Manual de persuasiune, Editura Polirom, București, 2009

Rosemarie Haineș, Comunicarea televizuală, Editura Eficient, București, 2000

Sonia, Cristina, Stan, Manipularea prin presă, Editura Humanitas, București, 2004

Sultana, Craia, Dicționar de comunicare, Editura  Ager, București, 2001

Ștefan Buzărnescu, Sociologia opiniei publice, Editura Didactică și pedagogică, București, 2000

Vasile Selaru, Claudiu Coman, Comunicarea între informație si manipulare – Dresori si vânzători de cai verzi, Editura All Beck, București, 2005

Vasile Tran, Irina Stănciugelu, Patologii și terapii comunicaționale, Note de curs, Timișoara

Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, Editura Antet, Bucuresti, 2009

http://www.dcnews.ro/credeai-ca-internetul-e-liber-iata-6-tehnici-psihosociologice-pentru-controlul-opiniei-publice-si-a-dezbaterilor-de-pe-forumuri_317291.html

b#%l!^+a?

b#%l!^+a?