Mix Marketing. Studierea Imaginii Asirom
CAPITOLUL 1. Politica de promovare – parte integrantă a mixului de marketing.
1.1.Mixul de marketing.
1.1.1. Politica de promovare
1.2. Strategia de piață a întreprinderii
1.2.1. Variantele strategice
Capitolul 2. Conceptul de imagine.
2.1.Studiul imaginii ca instrument de cercetare al efectelor politicii promoționale.
2.2.Conceptul și tipologia imaginii
2.2.1. Imaginea înregistrată
2.2.2. Imaginea dorită
2.2.3. Imaginea difuzată.
Capitolul 3. Studiul imaginii, factor influent în evoluția societății de asigurări și reasigurări.
3.1. Imaginea, atu în creșterea cotei de piață
3.2. Conținutul serviciilor de asigurări
3.3. Clasificarea asigurărilor
3.4. Elementele tehnice ale asigurării
3.5. Legislația în asigurări
Capitolul 4. Cercetarea imaginii ASIROM
4.1. Piața asigurărilor în România
4.2. Etapele cercetării imaginii ASIROM
4.3. Prelucrarea și analiza rezultatelor
CAPITOLUL 5. Concluzii
Anexe
Pagini 136
=== Mix marketing. studierea imaginii ASIROM ===
CAPITOLUL 1. Politica de promovare – parte integrantă a mixului de marketing.
1.1. Mixul de marketing.
Pentru întreprindere, strategia de piață este doar un ghid. Materializarea ei presupune inițierea unui șir de acțiuni practice și antrenarea unor eforturi pentru desfășurarea acestora. Din resursele pe care le are la dispoziție, întreprinderea poate constitui o paletă largă de combinații, existând modalități diverse de realizare a contactelor ei cu exteriorul, cu piața. Ideea antrenării resurselor, în combinații diferite, astfel încât să permită întreprinderii realizarea unui contact eficient cu piața a condus la nașterea conceptului de marketing – mix.
Mixul de marketing privește modul cum sunt antrenate resursele întreprinderii, proporțiile, „dozajul” în care ele vor intra în efortul global al ei pentru a se ajunge la efectele dorite. Lista instrumentelor pe care firma le utilizează în contactele cu piața este destul de largă, variabilă, diferită de la un autor la altul, ajungându-se totuși la un consens prin gruparea tuturor instrumentelor aflate la dispoziția firmei în jurul celor patru piloni ai activității de marketing: produsul, prețul, distribuția și promovarea. Este vorba de instrumente ce intervin în aria punctelor de contact ale întreprinderii cu piața. În acest context, prin conceptul de marketing – mix se poate înțelege orientarea activității de marketing a întreprinderii, în funcție de resursele interne și de condițiile pieței, prin combinarea într-un tot unitar, coerent, sub forma unor programe, a elementelor politicii de produs, de preț, de distribuție și de promovare.
Structura concretă a mixului, locul ocupat de fiecare dintre componentele sale, vor depinde de posibilitățile întreprinderii și de solicitările pieței.
De asemenea, trebuie luate în considerație optica și mai ales personalitatea decidentului.
Nota caracteristică a mixului de marketing va fi dată de piața în care acesta ar urma să se înscrie, să se aplice practic. De obicei, din cele patru componente ale mixului – accentul cade pe prima – politica de produs, acesta fiind principalul mijloc de comunicare al întreprinderii cu piața. Sunt destule însă cazurile în care în mixul de marketing accentul va cădea asupra altui element. Deci, poziția și ordinea de importanță a celor patru elemente variază în funcție de condițiile concrete ale implementării mixului, de specificul strategiei în slujba căruia este pus. Pe de altă parte, mixul de marketing nu conține în mod obligatoriu, în toate cazurile, ansamblul celor patru componente ale sale. Indiferent câte dintre cele patru elemente sunt prezente cu schimbări efective față de perioadele anterioare și indiferent asupra căruia cade accentul principal, o cerință de bază a realismului mixului de marketing o constituie judicioasa corelare a acestor elemente. Toate aceste elemente se cer corelate, la rândul lor, cu strategia de piață a întreprinderii, aceasta deoarece, în ultimă instanță, mixul de marketing nu este altceva decât modalitatea practică de promovare a unei strategii de piață, de a-i concretiza căile și a atinge obiectivele.
În sfârșit, o altă problemă importantă care intervine în stabilirea mixului de marketing o constituie optimizarea eforturilor de marketing. Aici intră în discuție criteriul eficienței economice. Dificultatea alegerii soluției optime constă în faptul că impactul eforturilor de marketing, adică a celor necesare pentru punerea în practică a mixului, nu este unul liniar. Dacă vânzările ar fi constant sensibile la investirea de fonduri de o anumită mărime în fiecare din cele patru elemente ale mixului, problema s-ar rezolva relativ ușor, prin metoda programării liniare. În realitate însă, ne aflăm în fața unui impact neliniar, determinat de interacțiunea elementelor.
1.1.1. Politica de promovare
Promovarea ca parte a mixului de marketing are o importanță mare în ceea ce privește sistemul de comunicare al firmei. Alături de politica de produs, preț și distribuție politica de promovare asigură desfășurarea unei activități de marketing moderne. Pentru o comunicare eficientă adesea se apelează la agenții de publicitate, la specialiștii în promovarea vânzărilor, la specialiștii în marketing direct precum și la firmele specializate în relații publice care ajută la formarea unei anumite imagine. În ziua de astăzi o companie modernă dispune de un sistem de comunicații de marketing complex, comunicând cu intermediarii, consumatorii și alte organisme publice. Conform teoriei lui Philip Kotler „Programul comunicațiilor de marketing al unei firme se numește mix promoțional și constă într-o combinație specifică de instrumente de publicitate, vânzare personală, promovarea vânzărilor și relații publice, utilizate de firmă pentru a-și îndeplini obiectivele de marketing și publicitate.” În viziunea specialiștilor români de marketing, criteriile de grupare și delimitare pentru o clasificare a activității promoționale sunt următoarele:
publicitate;
promovarea vânzărilor;
relații publice;
utilizarea mărcilor;
manifestări promoționale;
forțele de vânzare.
Publicitatea este o variabilă foarte importantă a politicii promoționale, fiind unul din mijloacele cele mai utilizate în activitatea de piață. Silver Piquet considera publicitatea ca fiind „nervul politicii de comunicație a întreprinderii”.
Ca forme ale publicității putem enumera, după obiectul acestora, publicitatea de produs (serviciu), publicitatea de marcă și publicitatea instituțională.
Ca forme ale publicității de produs întâlnim:
publicitatea de informare;
publicitatea de condiționare;
publicitatea comparativă;
publicitatea de reamintire.
După aria geografică de răspândire a mesajului există patru categorii de publicitate:
locală;
regională;
națională;
internațională.
O altă clasificare, de această dată după natura pieței, include publicitatea întreprinderilor producătoare, comerciale sau prestatoare de servicii, putând fi diferențiată după tipul consumatorului căruia i se adresează, în speță consumatori finali, utilizatori industriali sau diferite categorii de intermediari.
Pe de altă parte, după tipul mesajului difuzat, publicitatea poate fi de natură factuală sau emoțională.
O altă clasificare este bazată pe efectul intenționat: acțiune directă cu efect imediat și acțiune întârziată cu efecte în timp.
După tipul sponsorului, publicitatea se mai diferențiază în funcție de agentul finanțator, care poate fi producătorul, intermediarul sau alți agenți economici.
Ca ultimă clasificare, putem menționa influența publicității exercitată asupra cererii primare sau selective. Astfel de forme ale publicității sunt utilizate și de firmele ofertante de servicii.
Ca medii majore de transmitere a mesajelor publicitare, putem menționa presa, radioul, televiziunea și cinematograful.
Există și o așa numită publicitate exterioară care utilizează ca mijloace publicitare afișe, panouri și însemne luminoase.
O inepuizabilă sursă pentru publicitate atât ca instrument cât și ca suport este Internetul. În ultima vreme marketingul pe Internet a căpătat o mare amploare.
A doua parte componentă a politicii promoționale este promovarea vânzărilor care constă în folosirea mijloacelor și tehnicilor de stimulare, impulsionare și creșterea vânzărilor.
Există și cazuri în care tehnicile de promovare completează acțiunile publicitare contribuind astfel la integrarea și întărirea imaginii și prestigiului întreprinderii în cadrul pieței.
Ca tehnici de promovare a vânzărilor, putem menționa:
reducerea prețurilor;
tehnica vânzărilor grupate;
concursurile promoționale;
publicitatea la locul vânzării;
cadourile de promovare;
merchandisingul.
A treia parte a politicii promoționale o constituie relațiile publice. Ca obiectiv principal, relațiile publice urmăresc instaurarea în rândul publicului al unui climat de încredere în compania respectivă, în capacitatea ei de a satisface trebuințele și exigențele diferitelor categorii de consumatori și utilizatori.
Mijloacele utilizate în activitatea de relații publice sunt foarte variate.
Dintre ele putem enumera:
editarea de broșuri și ziare;
organizarea de manifestări (congrese, colocvii, seminarii);
acordarea de interviuri;
publicarea de articole;
crearea și difuzarea de filme;
înființarea de fundații;
inițierea și susținerea de opere de caritate;
participarea la diverse activități sociale și de interes public.
Următoarea parte componentă a politicii promoționale este utilizarea mărcilor. Marca este utilizată deopotrivă atât ca mijloc de identificare, cât și ca mijloc de comunicare, investită cu funcții multiple, puse deopotrivă în slujba întreprinderii și a consumatorilor.
Manifestările promoționale sunt și ele parte integrantă a politicii promoționale. Ele constau în manifestări cu caracter expozițional și sponsorizări. Participarea la manifestări expoziționale se realizează prin:
organizarea de pavilioane sau standuri proprii la târguri;
expoziții și saloane (locale, regionale, naționale și internaționale).
Interesul pentru sponsorizare a fost stimulat de experiențe precedente încununate de succes ale unor firme care prin astfel de acțiuni au reușit să creeze evenimente cu o largă audiență în rândul publicului, concepând apoi produse destinate acestuia.
Ultima parte a politicii promoționale sunt forțele de vânzare. Firmele moderne includ în sistemul lor de comunicație forțele de vânzare considerate canalele cele mai importante în desfășurarea dialogului cu agenții pieței. Ele se constituie de asemenea și ca un important criteriu al competitivității. Practic forțele de vânzare cuprind un grup de reprezentanți ai întreprinderii investiți cu multiple competențe, având un rol dublu:
creșterea cifrei de afaceri prin distribuția produselor proprii;
întreținerea comunicației în cadrul pieței.
O firmă trebuie să răspundă așteptărilor publicului din motive lesne de înțeles. Clienții, ca veritabili receptori de informații pe care le primesc permanent din partea mediului și-au câștigat dreptul lor de a știi și de a înțelege.
Prin urmare companiile se află în imposibilitatea de a alege, ele trebuind să se afirme, să dialogheze, deci să comunice. Cu cât politica lor va fi mai eficientă, cu atât și imaginea lor va fi mai favorabilă. Întreprinderea modernă conform unei viziuni strategice își definește poziția privind problemele produsului, prețului, distribuției și promovării. Acestea din urmă împreună alcătuiesc mixul de marketing.
Orientarea strategică a activității economice este de fapt, o caracteristică a politicii de marketing a întreprinderii moderne. Aceasta încorporează un set de strategii adecvate condițiilor în care întreprinderea își desfășoară activitatea potrivit opțiunilor stabilite.
Deși aflate în strânsă legătură, strategia, tactica și politica de marketing sunt noțiuni distincte.
Strategia de marketing desemnează liniile definitorii ale atitudinii și conduitei întreprinderii în vederea atingerii anumitor obiective. În funcție de termenul de referință, strategia de marketing îmbracă diverse forme: strategia de piață, strategia de produs, strategia de preț, etc.
Modalitatea de aplicare a strategiei este domeniul tacticii de marketing, care implică acțiuni practice prin care întreprinderea își pune în valoare potențialul, adaptându-se permanent condițiilor concrete ale pieței, astfel încât, să se îndrepte spre obiectivele strategice pe care și le-a propus. Bineînțeles, între strategie și tacticile aferente trebuie să existe o corespondență, tacticile aflându-se, de fapt, în relații de subordonare față de strategie.
Luate izolat însă, unele mijloace tactice ar putea să se îndepărteze de la linia strategică atunci când condițiile concrete ale pieței o cer. Dacă diferențele duc la neconcordanță tacticile urmate ar putea compromite strategia. Astfel de situații trădează, fie o alegere inadecvată a tacticilor, fie formularea unei strategii de piață nerealistă.
Modul în care întreprinderea concepe dezvoltarea activității sale, vizând valorificarea potențialului său, în concordanță cu cerințele pieței, caracterizează politica de marketing. Aceasta reunește strategiile și tacticile aferente, desemnând un anumit „stil”, propriu întreprinderii, o anumită „manieră” specifică de abordare și rezolvare a problemelor sale. Politica globală de marketing se concretizează la nivelul anumitor „secvențe” ale activității întreprinderii, de unde și denumirile: politică de piață, politică de produs, politică de preț, etc.
1.2. Strategia de piață a întreprinderii
Fiind un atribut al întreprinderii moderne, strategia de piață este una dintre cele mai importante concretizări ale funcțiilor conducerii. În același timp, strategia de piață reprezintă și o problemă de mare actualitate ea ocupând o poziție centrală, determinantă în raport cu celelalte componente ale politicii de marketing (politica de produs, politica de preț, de promovare sau de distribuție). De fapt, strategia de piață reprezintă nucleul politicii de marketing, încorporând într-o ambianță perfectă, cele trei elemente ale unei „strategii complete”, respectiv:
strategia de acțiune;
strategia rezultatelor;
strategia angajării.
De asemenea, poziția centrală a strategiei de piață rezultă și din raportarea sa directă la esența viziunii și demersului de marketing. Dintre strategiile politicii de marketing, strategia de piață rămâne cea mai cuprinzătoare, atât prin natura obiectivelor, cât și prin amploarea angajamentului material și organizatoric pe care îl solicită întreprinderii. Mai mult, această strategie vizează însăși finalitatea activității întreprinderii, privită în ansamblul său. Ca nucleu al politicii de marketing, strategia de piață constituie punctul de plecare și elementul de referință pentru celelalte strategii. Acestea din urmă pot avea existență de sine stătătoare numai dacă sunt privite ca o continuare și o concretizare a strategiei de piață pe care o urmează întreprinderea.
În ultimă instanță, strategia de piață vizează tocmai punerea întreprinderii într-o relație cât mai avantajoasă față de acești factori, astfel încât să-și valorifice, la un nivel superior, potențialul de care dispune. Reținând cele mai semnificative elemente pentru opțiunile strategice ale întreprinderilor, acestea pot fi grupate în funcție de:
dinamica potențialului pieței – piețele diferitelor întreprinderi se pot înscrie într-o tendință de creștere sau scădere, în acord sau dezacord cu evoluția pieței globale;
gradul de segmentare a pieței – de la numai câteva segmente în cazul unor produse de consum productiv (de exemplu utilaje speciale), structurarea pieței ajunge la zeci sau chiar sute de mii de segmente, în cazul unor bunuri de consum;
ritmul schimbărilor, ce cunoaște cadențe diferite de la o piață la alta, punând întreprinderilor probleme speciale de adaptare;
exigențele pieței, ce se pot situa la cote mai ridicate sau mai coborâte, în funcție de produs, zonă geografică, perioadă. De remarcat însă, o tendință generală de creștere a acestor exigențe;
nivelul competiției, ce influențează permeabilitatea piețelor, posibilitățile de mișcare în cadrul acestora.
O piață oarecare se va înscrie într-un mod specific în fiecare din aceste grupe de elemente. Din alăturarea celor cinci tipologii prezentate, specifice unei anumite piețe, se obține o fizionomie suficient de clară a acesteia, sugestivă pentru strategia de urmat. De exemplu: piața vest europeană a confecțiilor este în ușoară creștere, este puternic segmentată, foarte exigentă, cunoaște înnoiri rapide ale produselor oferite spre vânzare și este marcată de o luptă aspră de concurență.
1.2.1. Variantele strategice
Variantele strategiei de piață acoperă o paletă destul de largă, întreprinderea modelându-și strategia în funcție de fiecare dintre acestea.
Astfel, dacă avem în vedere poziția întreprinderii față de dinamica pieței, aceasta (întreprinderea) își poate propune una din următoarele variante strategice:
strategia creșterii, caracteristică întreprinderilor aflate în expansiune, ce funcționează într-o piață dinamică;
strategia menținerii volumului activității, atunci când piața este saturată sau potențialul întreprinderii este limitat;
strategia restrângerii, de fapt o strategie „de supraviețuire”, care poate fi luată în calcul în condițiile unei piețe aflate în plin regres, dar și în cazul în care întreprinderea își proiectează, pe termen lung, reorientarea profilului de activitate.
În cazul în care se are în vedere poziția întreprinderii față de structurile pieței, variantele strategice, numite și „alternative de poziție”, se pot circumscrie în următoare tipologie:
strategie nediferențiată – când prin produsele (serviciile) sale, prin formele de comercializare, întreprinderea se adresează pieței, în mod global, așa cum se întâmplă, de obicei, în cazul unor întreprinderi aflate la începutul activității;
strategie diferențiată – întreprinderea se adresează segmentelor de piață în parte – specific firmelor ce acționează pe piețe puțin segmentate;
strategie concentrată – când întreprinderea se raportează la un singur segment sau la un număr limitat de segmente, adaptându-se specificului acestora.
Atunci când se are în vedere poziția întreprinderii față de schimbările pieței – variantele strategiilor de piață, denumite în acest caz, alternative de comportament, vor lua următoarele forme:
strategie activă, ce caracterizează atitudinea întreprinderilor moderne, puternice, preocupate permanent de înnoire și perfecționare;
strategie adaptivă, când întreprinderea își propune să țină pasul cu schimbările pieței, anticipându-le, astfel încât să se adapteze prompt noilor condiții;
strategie pasivă – specifică întreprinderilor cu potențial redus, definind un comportament de așteptare față de schimbările pieței.
Dacă avem în vedere poziția întreprinderii față de exigențele pieței, strategia de piață poate lua forma uneia din următoarele variante:
strategia exigenței ridicate, ce presupune satisfacerea la un nivel cât mai ridicat a exigențelor pieței, uneori chiar depășirea acestora;
strategia exigenței medii, ce acționează în cadrul unor piețe unde există diferențieri între cumpărători în funcție de nivelul exigenței, fiind caracteristică întreprinderilor cu un potențial mai redus;
strategia exigenței reduse, ce se poate practica în condițiile penuriei și ale unei competiții slabe între ofertanți.
În sfârșit, dacă avem în vedere poziția întreprinderii față de nivelul competiției, aceasta poate recurge la una din următoarele două variante:
strategia ofensivă, uneori chiar agresivă, urmată de întreprinderile puternice, cu poziții consolidate în cadrul pieței, sau de întreprinderile „nou venite”, care dispun de un avantaj competitiv deosebit. Printr-o asemenea variantă, se promovează de fapt strategia creșterii cotei de piață a întreprinderii respective;
strategie defensivă, caracteristică întreprinderilor cu o poziție medie sau relativ moderată în cadrul pieței. O asemenea strategie se poate concretiza, la rândul ei, în două variante: strategia menținerii cotei de piață sau uneori chiar strategia restrângerii cotei de piață.
Indiferent însă de caracterul lor, ofensiv sau defensiv și de obiectivele vizate, strategiile de piață iau forma unor strategii competitive, care se pot împărți în două grupe, în funcție de faptul că prețul intervine sau nu ca element al competitivității.
De la o perioadă la alta, întreprinderea își poate schimba strategia de piață, atunci când situația reală, specifică, sugerează un asemenea demers. Mai mult, de la caz la caz, o întreprindere poate adopta și eventual promova simultan mai multe strategii distincte, adecvate. Pot exista și cazuri când sunt necesare și strategii de rezervă, pentru eventualitatea unor situații neprevăzute, neașteptate, fie pozitive, fie negative, ale confruntării economice.
Capitolul 2. Conceptul de imagine.
2.1.Studiul imaginii ca instrument de cercetare al efectelor politicii promoționale.
Imaginea se poate defini ca un sentiment sau o asociație de idei pe care numele unei anumite mărci le stârnește în mintea unei persoane. Cu alte cuvinte, imaginea produsului, reprezintă de fapt semnificația sa pentru acea persoană. De exemplu automobilul Volvo este asociat cu „siguranța la volan”, pe când un automobil sport marca Jaguar denotă „stil și eleganță”. Popoarele au și ele imaginea lor proprie, care se poate modifica în timp astfel: „Made in Japan” însemna odată ieftin și prost; astăzi aceste cuvinte ne poartă cu gândul la prețuri mari, calitate ridicată și cea mai înaltă tehnologie. În ultimii ani, publicitatea pentru bunurile de consum s-a axat mai puternic pe crearea unei imagini pregnante a produsului, comunicarea atributelor sale trecând pe planul al doilea.
Pentru un produs, un gram de imagine valorează cât o tonă de calități performante.
Lawrence Peter
În cartea sa celebră „World Class Brands”, Chris Mac Rae a alcătuit o adevărată tipologie a mărcilor. În cadrul ei există șase categorii principale:
Marca rituală (the ritual brand) este asociată cu ocazii speciale, asemenea șampaniei pentru evenimente;
Marca simbol (the symbol brand) este asociată cu crocodilul firmei „Lacoste” sau monograma „LV” a lui Louis Vuitton. Simbolul devine adevărata valoare, produsul atașat fiind aproape irelevant;
Marca „moștenire” (the heritage of good brand) este asociată cu prima marcă de produs care a izbutit să se afirme datorită avantajelor specifice pe care le oferă: Kellogg’s, pentru un „început de zi strălucitor” sau Body Shop pentru „cum să avem un mediu curat, picioare odihnite și un ten fără riduri”;
Marca snobului distant (the aloof snoob brand) este asociată cu cartea de credit American Express Platinum, automobilele Ferrari și așa mai departe. Aceste lucruri sunt destinate celor bogați, care în ciuda părerii lui Scott Fitzgerald, mai simt încă nevoia să accentueze faptul că sunt altfel decât ceilalți;
Marca de grup (the belonging brand) este menită să confere consumatorului sentimentul apartenenței la un anumit grup. De exemplu, fumătorii de țigări Marlboro sunt cu toții „cowboys duri cu inimă de bronz”, cei care poartă haine Benetton sunt membrii unei comunități globale multirasiale și multicolore;
Legenda (the legend) este asociată cu blugii Lewi 501, primul model confecționat de compania respectivă sau automobilul Porsche Carrera cel în care a suferit un accident și a murit James Dean, „marca tinerilor furioși ai anilor ’50”.
Domeniul asigurărilor s-a definit după 1990, printr-o concurență accentuată și apariția de noi societăți de profil în peisajul românesc, la ora actuală numărul lor ridicându-se la 46.
Vrând, nevrând, ele trebuie să răspundă așteptărilor publicului pe care încă le subestimează. Clienții, ca veritabili receptori de informații pe care le primesc permanent din partea mediului în care trăiesc și-au câștigat dreptul lor de a ști și de a înțelege.
Prin urmare, societățile de asigurări se află în imposibilitatea de a alege, ele trebuind să se afirme, să dialogheze deci să comunice. Cu cât politica lor va fi mai eficientă, cu atât și imaginea lor va fi mai favorabilă.
2.2.Conceptul și tipologia imaginii
Prin definiție, imaginea – concept esențial al comunicării – desemnează ansamblul reprezentărilor materiale și nemateriale pe care un individ sau un grup de indivizi le deține cu privire la un produs, o firmă, o marcă, o persoană.
Definirea și explicarea conceptului de imagine a reprezentat un aspect deosebit de important, asupra căruia majoritatea specialiștilor au stăruit în lucrările lor.
Mai întâi, o imagine poate să fie rezultatul unui proces cognitiv sau afectiv, componenta afectivă fiind adesea omisă. Apoi, procesul formării imaginii trebuie să fie cuprins în definiția sa. Aceste informații sunt interpretate, evaluate, integrate și se reduc la un anumit număr de concluzii cu privire la societatea de asigurări. De aici rezultă o imagine globală a societății de asigurări.
2.2.1. Imaginea înregistrată.
Imaginea înregistrată este o construcție realizată de un grup de indivizi în timp ce realizează un proces obișnuit de reprezentare. Ceea ce este construit (imaginea unei societăți de asigurări) este solidar cu datele externe și cu valoarea, regulile care caracterizează un grup sau un individ. Astfel, reprezentările sociale apar ca o modalitate de organizare particulară a cunoștințelor. De aici rezultă că jocul de reprezentări definește ceea ce este de perceput și de reținut, ceea ce trebuie făcut, ceea ce este bine sau nu să se realizeze în viața socială.
Imaginea înregistrată reprezintă deci ansamblul rezultatelor deținute atunci când, cu ajutorul sondajelor se cercetează efectele mesajelor asupra indivizilor, deosebit de important fiind rolul deținut de sondajele de opinie în difuzarea imaginii înregistrate asupra unei societăți de asigurări. Astfel se poate da imaginii înregistrate, statutul echivalent noțiunii de opinie publică.
Imaginea înregistrată reprezintă așadar o reprezentare socială, prin reprezentări înțelegând modalități particulare de organizare a cunoștințelor, având ca funcție elaborarea de comportamente și realizarea comunicației între indivizi.
Indicatorii folosiți frecvent în măsurarea imaginii unei societăți de asigurări sunt:
indicatorii de notorietate;
indicatorii de conținut.
Primii sunt utilizați datorită a două considerente:
scot în evidentă o metodă extrem de simplă de punere în lucru și nu suferă probleme de interpretare;
nu se poate pretinde a avea o imagine dacă numele băncii nu este cunoscut.
Notorietatea spontană se poate determina atunci când se cere unui eșantion reprezentativ al populației studiate să indice nume de societăți de asigurări care sunt cunoscute.
Notorietatea asistată se poate determina atunci când se cere unui eșantion reprezentativ al populației studiate să recunoască într-o listă de nume pe acelea care le sunt cunoscute.
Confruntarea dintre indicatorii de notorietate spontană și asistată este dificil de realizat. Experiența arată că stabilirea răspunsurilor obținute în analiza de notorietate spontană este inferioară celei obținute în cazul analizei de notorietate asistată. Legătura dintre acești indicatori rare ori este liniară și variază gradual, de la un câmp la altul.
Analiza rezultatelor astfel obținute permite efectuarea de comparații cu concurența și reperarea evoluțiilor de-a lungul timpului.
2.2.2. Imaginea dorită.
Analiza se face prin participanți, respectiv toate grupurile de indivizi identificabili care pot influența atingerea obiectivelor societății de asigurări. Acest efort are drept consecință determinarea societății de asigurări să recunoască acești indivizi (clienți, personal, acționari) ca veritabili actori și nu ca entități pasive, care trebuie să urmeze mișcarea. Dar, pentru aceasta, este necesar să se facă abstracție de schema care consideră comunicarea ca un proces de transmitere de mesaje de la un emițător la o țintă mai mult sau mai puțin pasivă.
De asemenea, trebuie concentrată atenția asupra actorilor strategici, adică asupra acelora care pot influența semnificativ configurația și / sau realizarea proceselor avansate de nucleul strategic. Pentru aceasta este necesar un studiu specific, având următoarele etape:
identificarea participanților;
analiza relațiilor;
realizarea cărții de puteri;
ierarhizarea relațiilor.
2.2.3. Imaginea difuzată.
Imaginea difuză reprezintă ansamblul discursurilor ținute de și despre societatea de asigurări, indiferent de forma de exprimare aleasă.
În general pentru a construi imaginea unei societăți de asigurări, trebuie respectate patru principii: o bună imagine va trebui să fie justă, pozitivă, durabilă și originală.
Societatea de asigurări trebuie să se facă cunoscută prin ceea ce este ea. Un decalaj intre imaginea pe care o societate de asigurări o degajă (imaginea sa) și imaginea pe care ea o propagă (acțiunile sale) este extrem de periculos și poate fi evidențiat prin comportamentul oamenilor de pe teren (salariații, acționarii) sau prin fapte (promisiuni neonorate, etc.).
Punerea în valoare a societății de asigurări constituie scopul principal al politicii de promovare a imaginii, mai ales în acele sectoare a căror valoare și importanță este mai puțin cunoscută și apreciată.
Durabilitatea unei imagini este absolut necesară, deoarece ea trebuie astfel construită încât să reziste de-a lungul anilor.
Pentru a se diferenția de concurenții săi, societatea de asigurări trebuie să-și creeze o imagine originală și specifică, mai ales într-un sector ca cel al asigurărilor care este caracterizat printr-o concurență puternică.
Cu toate acestea, cunoașterea exactă a conținutului imaginii este dificil de sesizat în măsura în care ea prezintă o evoluție constantă temporală. De aceea este absolut necesar ca o societate de asigurări să-și definească imaginea, să-i confere consistență nu numai prin intermediul serviciilor de asigurări aferente și a politicilor de marketing, ci și prin valorile și normele culturale ale grupelor de referință.
Capitolul 3. Studiul imaginii, factor influent în evoluția societății de asigurări și reasigurări.
3.1. Imaginea, atu în creșterea cotei de piață
În general, procesul de comunicare al unei întreprinderi cu mediul în care își desfășoară activitatea servește la construirea propriei imagini. Cu cât politica de comunicare a firmei este mai eficientă, cu atât imaginea sa va fi mai puternică. Deci, comunicarea nu are nimic de-a face cu o scenă miraculoasă: ea nu permite deformarea realității și nu rezolvă problemele de fond.
Scopul său este acela de a acționa asupra motivațiilor consumatorilor, de a anunța legitimitatea unei organizații, de a cuceri locul său în mediul respectiv.
Comunicarea se constituie într-o luptă în vederea cuceririi atât a încrederii consumatorilor, fondată pe valoarea firmei, pe competența sa, cât și a simpatiei acestora, ce permite firmei să fie aleasă, apreciată, apărată.
Astfel studiul de imagine apare ca o necesitate obiectivă, pentru că imaginea poate explica modul de solicitare al produsului, mărcii, firmei, dar și pentru că se pot determina trăsături ale imaginii care pot demonstra modul în care se formează o imagine favorabilă sau nefavorabilă.
Prin urmare, obiectivele unui studiu de imagine sunt:
determinarea măsurii în care imaginea formată este favorabilă sau nu;
stabilirea modului în care este apreciată imaginea;
determinarea intensității imaginii.
În ceea ce privește studierea imaginii Asirom la nivelul județului Gorj în vederea promovării activității sale, principalele aspecte care se cer a fi luate în considerare sunt atât punctele forte ale societății, cât și riscurile (amenințările) existente pe piața asigurărilor.
Dintre punctele forte ale Asirom Gorj putem enumera:
cota de piață deosebit de importantă;
rețeaua națională largă;
managementul puternic, dinamic;
nivelul de automatizare optim;
dezvoltarea continuă a sistemelor de prelucrare a informațiilor.
Punctele slabe:
fiind o societate cu capital integral de stat pot apărea unele interferențe de natură politică;
anumită rigiditate a sistemului de lucru.
În consecință, activitatea desfășurată de Asirom Gorj va pune accentul pe:
utilizarea eficientă a potențialului său financiar și uman;
mărimea bazei de capital;
menținerea poziției dobândite pe piața asigurărilor din orașul Târgu Jiu și din tot județul.
Dinamismul economico-social al perioadei contemporane s-a manifestat în domeniul asigurărilor ca o adevărată revoluție ce a determinat un mediu caracterizat de o concurență aspră, înalt tehnologizat într-un mediu instabil.
Motivele care au determinat acest fenomen sunt:
progresul tehnic care a determinat apariția unei noi tehnologii accelerând procesele economice și constituindu-se în bariere suplimentare în lupta pentru expansiune în domeniu;
clienții care au evoluat dobândind un grad tot mai înalt de cultură și de educație, manifestând exigență ridicată în selectarea ofertei de servicii;
creșterea economiilor personale au atras un număr tot mai mare de agenți economici dispuși să se asigure pentru a elimina riscul în câștigarea unor poziții dominante în cadrul pieței;
abandonarea de către stat a unor măsuri protecționiste de restrângere a concurenței în favoarea celei de liberalizare a proceselor economice;
Ținând cont de specificul activității de marketing în asigurări, principalele obiective ale acestui domeniu sunt următoarele:
satisfacerea clienților concomitent cu atingerea obiectivelor financiare ale firmei;
profitabilitatea; trebuie să existe un echilibru între satisfacerea cerințelor clienților și profitul firmei.
Pe de altă parte, în definirea strategiilor de piață, trebuie luate în considerare următoarele obiective:
segmentarea pieței, presupune identificarea și definirea segmentelor care alcătuiesc piața în funcție de anumite criterii și alegerea celora care prezintă interes;
penetrarea pieței, pentru evaluarea fiecărui segment de piață, urmând ca firma să decidă cărui segment i se adresează;
poziționarea în cadrul pieței, respectiv stabilirea unui loc distinct pe care firma îl ocupă în cadrul pieței(cota de piață).
3.2. Conținutul serviciilor de asigurări
Două verigi strategice în construirea și consolidarea imaginii și numelui societății sunt marketingul și relațiile externe având menirea de a valorifica oportunitățile care corespund fiecărei etape din viața societății în funcție de caracteristicile pieței și posibilitățile firmei, asigurându-se astfel coeziunea optimă între miezul activității de specialitate și cadrul în care se manifestă.
Nu se poate vorbi despre activitatea unei societăți independent de sectorul de piață căruia i se adresează prin produsele și serviciile pe care le oferă, cum nu poate fi ignorat cadrul în care aceasta se integrează. Peisajul asigurărilor în România s-a îmbogățit prin apariția de noi firme dornice să-și execute cât mai amplu activitatea și care, alături de asigurătorii deja existenți pe piață au creat un climat concurențial deosebit în acest domeniu.
Evident că din această competiție cei mai câștigați sunt potențialii asigurați care au astfel posibilitatea de a alege ceea ce răspunde mai bine intereselor pe care le urmăresc.
Dintre formele de asigurări elaborate și oferite, ținând cont de dinamica cererii în domeniu se pot enumera:
asigurarea călătorilor pe timpul transportului;
asigurarea bunurilor casabile în cazul de spargerii sau crăpării;
asigurarea mașinilor, utilajelor și instalațiilor pentru cazurile de avarii accidentale;
asigurarea conținutului clădirilor pentru furt prin efracție;
asigurarea lucrărilor de construcții – montaj;
asigurarea câinilor de rasă;
asigurarea valorilor pe timpul transportului;
asigurarea auto de tip CASCO;
asigurarea bunurilor care fac obiectul contractelor de leasing;
asigurarea în caz de accidentare a sportivilor ș.a.
Activitatea din domeniul asigurărilor de bunuri, persoane și răspundere civilă, desfășurată în România, se întinde pe o perioadă de peste 120 de ani, care poate fi împărțită în trei etape distincte, și anume:
prima a început în 1871 și s-a încheiat în 1948;
a doua este cuprinsă între anii 1949 și 1990;
ultima a început în anul 1991.
În acest interval de timp, au ființat diverse tipuri de organizații de asigurări, având diferite forme de proprietate și metode de conducere la fel de diferite.
În România, începând din anul 1991, activitatea de asigurări se desfășoară prin societăți de asigurări, societăți de asigurări-reasigurări și societăți de reasigurări în condițiile stabilite de lege.
La activitatea de asigurări mai participă societățile de intermedieri, care negociază și încheie contracte de asigurări și reasigurări ori prestează alte servicii de specialitate.
3.3. Clasificarea asigurărilor
Asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă, pot fi clasificate pentru o mai ușoară înțelegere și urmărire a particularităților ce le prezintă după mai multe criterii, dintre care menționăm: domeniul (ramura) la care se referă, forma juridică de realizare a asigurării, riscurile cuprinse în asigurări, sfera de cuprindere în profil teritorial, felul raporturilor ce se stabilesc între asigurător și asigurat.
După domeniul (ramura) la care se referă, asigurările pot fi grupate astfel: asigurări de bunuri, asigurări de persoane și asigurări de răspundere civilă.
Asigurările de bunuri au ca obiect diferite valori materiale aparținând persoanelor fizice sau juridice, care pot fi supuse acțiunii unor fenomene naturale sau accidentelor. În țara noastră fac obiectul asigurărilor de bunuri o gamă variată de valori materiale cum sunt: mijloacele de producție fixe și circulante, culturile agricole și rodul viilor, animalele domestice, autovehicolele, navele maritime și fluviale, aeronavele, clădirile și alte construcții, bunurile casnice, alte categorii de bunuri aparținând populației etc.
Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică în sine, ele încheindu-se pentru diminuarea consecințelor negative cauzate de calamități naturale, accidente, boli, etc. sau pentru plata sumelor asigurate în legătură cu producerea unor evenimente în viața persoanelor (deces, împlinirea unei anumite vârste, pierderea capacității de muncă etc.).
Prin urmare, caracteristic pentru asigurările de persoane este faptul că prin intermediul lor se realizează protecția economică pentru cazul producerii decesului ori invalidității asiguratului sau în legătură cu survenirea la asigurat sau la beneficiarul asigurării a unui anumit risc.
Prin asigurările de răspundere civilă, asigurătorul își asumă obligația de a plăti despăgubirea pentru prejudiciul adus de asigurat unor terțe persoane. Este vorba de prejudiciul ce poate fi cauzat prin producerea unor accidente concretizate în vătămare corporală sau deces ori în avarierea sau distrugerea unor bunuri sau în alte pagube pentru care asiguratul răspunde conform legii.
Rezultă, deci, că prin asigurările de răspundere civilă se realizează protecția patrimoniului asiguratului, deoarece în cazul în care el produce un prejudiciu unor terțe persoane nu apelează la acesta pentru al acoperi, fiindcă asigurătorul și-a asumat răspunderea și intervine acordând despăgubirea care se cuvine.
După obiectul de activitate stabilit prin contractul de societate și statut, societățile comerciale din domeniul asigurărilor din țara noastră pot practica următoarele categorii de asigurări: asigurări de viață, asigurări de persoane, altele decât cele de viață, asigurări de autovehicule; asigurări maritime și de transport; asigurări de aviație; asigurări de incendiu și alte pagube la bunuri; asigurări de răspundere civilă; asigurări de credite și garanții; asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate și asigurări agricole.
După forma juridică de realizare, asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă se grupează în asigurări prin efectul legii (obligatorii) și asigurări facultative (contractuale).
Asigurările prin efectul legii izvorăsc din interesul economic și social al întregii colectivități pentru apărarea avuției naționale, menținerea continuității procesului de producție și protejarea victimelor unor accidente. Cu alte cuvinte, asigurarea prin efectul legii se introduce atunci când bunurile unui mare număr de persoane fizice sau juridice sunt amenințate de anumite riscuri, astfel încât fiecare deținător al bunului respectiv ar putea avea de suportat pagube, mai devreme sau mai târziu, la producerea riscurilor respective. Deci, pentru ca agenții economici sau populația să poată primi despăgubirile necesare acoperirii pagubelor produse de calamități naturale sau accidente unor bunuri foarte importante (clădiri și alte mijloace fixe, animale, culturi agricole, etc.) se instituie asigurarea acestora prin efectul legii.
În asigurările prin efectul legii, raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile lor sunt stabilite prin lege. Aceasta înseamnă că asigurarea ia ființa în virtutea legii, fără a se cere acordul de voință al celor care dețin bunurile respective sau al persoanelor fizice ori juridice ce intră sub incidența legii.
De exemplu, în țara noastră sunt cuprinse în asigurarea prin efectul legii o serie de bunuri, cum sunt: clădirile și alte construcții, precum și animalele de la o anumită vârstă aparținând populației. De asemenea, sunt asigurați prin efectul legii, călătorii în traficul intern pe căile ferate, rutiere și pe apă și în transporturile aeriene publice precum și deținătorii de autovehicule (persoane fizice și persoane juridice) pentru cazurile de răspundere civilă, respectiv pentru pagubele și vătămările corporale produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României. Asigurarea de răspundere civilă auto se practică sub formă obligatorie aproape în toate țările din Europa.
Asigurările prin efectul legii prezintă o serie de trăsături care se deosebesc de asigurările facultative. Aceste trăsături sunt legate de obiectul și sfera asigurării, de modul de stabilire a sumei asigurate, de durata asigurării etc.
În asigurarea prin efectul legii sunt cuprinse toate bunurile de același fel aparținând persoanelor fizice sau juridice, precum și persoanele fizice sau juridice ce întrunesc condițiile prevăzute de lege. Înseamnă, deci, că ea este o asigurare totală. De pildă, sunt asigurate prin efectul legii toate clădirile și animalele (în România, de la o anumită vârstă) aparținând populației. Fiind totală, asigurarea prin efectul legii exclude posibilitatea selecției riscurilor, permițând o dispersare optimă a acestora. Drept urmare, la aceleași riscuri și la asigurarea acelorași bunuri, primele de asigurare stabilite la asigurarea prin efectul legii sunt mai reduse, comparativ cu cele de la asigurarea facultativă.
Suma asigurată este stabilită prin lege sub forma unor norme de asigurări pe unități de bunuri asigurate, ceea ce înseamnă că asigurarea prin efectul legii este o asigurări normativă. Normele de asigurări pot fi absolute și relative. În stabilirea normelor de asigurări absolute, se pornește de la bunurile de același fel care au valoarea cea mai mică pentru a nu da posibilitatea asiguraților care au astfel de bunuri să primească, în caz de pagubă, o despăgubire mai mare decât valoarea bunului.
De aici rezultă necesitatea de a completa, în astfel de cazuri, asigurarea prin efectul legii cu o asigurare facultativă, care să acopere diferența dintre valoarea reală a bunului și norma de asigurări. La asigurarea prin efectul legii a călătorilor pentru cazurile de accidente, suma asigurată este stabilită sub formă de sumă fixă pentru un călător, fiind însă diferențiată în funcție de mijlocul de transport utilizat. În cazul asigurării prin efectul legii a deținătorilor de autovehicule pentru cazurile de răspundere civilă, suma asigurată privind pagubele produse la bunuri prin accidente de autovehicule este stabilită sub formă de limită minimă și maximă pentru prejudiciul material cauzat terțelor persoane.
Asigurarea prin efectul legii este fără termen, acționând tot timpul cât există bunul asigurat. În eventualitatea că un bun asigurat prin efectul legii a fost înlocuit dintr-un anumit motiv cu altul, asigurarea rămâne valabilă în continuare. Rezultă, deci, că răspunderea și obligațiile celor două părți care intervin în asigurări nu sunt limitate în timp.
Răspunderea asigurătorului, în cazul asigurării prin efectul legii, ia naștere în mod automat, din momentul în care asiguratul intră în posesia bunului respectiv. Deci, momentul începerii răspunderii asigurătorului coincide întotdeauna cu cel al cuprinderii automate a bunului în asigurări. De menționat însă, că momentul cuprinderii în asigurări (și al începerii răspunderii asigurătorului) nu coincide în toate cazurile cu momentul intrării bunului în gospodăria asiguratului. Astfel, de exemplu, animalele nu sunt cuprinse în asigurări din momentul intrării lor în gospodărie, ci numai după împlinirea unei anumite vârste.
La asigurarea prin efectul legii, plata despăgubirii cuvenite asiguratului în cazul realizării riscului asigurat nu este condiționată de achitarea prealabilă a primei de asigurare, deoarece termenul la care aceasta trebuie achitată este stabilit prin lege. În cazul în care primele scadente n-au fost achitate de asigurat în termen, asigurătorul are dreptul să solicite plata majorărilor de întârziere, putând, totodată, să rețină din despăgubirea de asigurări primele de asigurare restante. Asigurătorul are, de asemenea, dreptul de a aplica și alte mijloace legale împotriva asiguraților care nu plătesc primele la asigurările prin efectul legii.
Asigurările facultative iau naștere pe baza contractului de asigurare încheiat între asigurător și asigurat. Asigurătorul este obligat să accepte asigurarea facultativă propusă de asigurat, dacă aceasta corespunde prevederilor din actele normative în vigoare. Pentru ca asigurătorul să accepte asigurarea propusă, este necesar ca persoana fizică sau juridică ce solicită încheierea acesteia să declare în scris toate datele necesare pentru identificarea bunului respectiv, împrejurările esențiale privind natura și sfera riscului. De asemenea, este necesar ca persoana care solicită încheierea asigurării să fie de acord cu plata primelor de asigurare și să respecte toate obligațiile ce-i revin pe perioada valabilității contractului de asigurare. Pentru potențialii asigurați, încheierea asigurării facultative depinde de voința lor, ei fiind singurii care decid contractarea asigurării.
Asigurările facultative se încheie fie pentru bunuri, persoane, răspundere civilă ori riscuri necuprinse în asigurările prin efectul legii, fie în vederea completării acestor asigurări pentru ca asigurații să aibă posibilitatea să primească, în caz de pagubă sau de producere a evenimentului asigurat, o despăgubire sau o sumă asigurată mai mare.
Asigurarea facultativă are, la rândul său, anumite trăsături specifice care decurg, în principal, din faptul că ea poate lua naștere numai pe baza acordului de voință (concretizat în contractul de asigurare) al celor două părți ce intervin în asigurări.
Spre deosebire de asigurarea prin efectul legii, asigurarea facultativă nu este totală, ea cuprinzând, de regulă, numai o parte din bunurile de același fel existente în posesia persoanelor fizice sau juridice la un moment dat. Mărimea gradului de cuprindere în asigurarea facultativă a bunurilor este influențată de mai mulți factori. Printre aceștia un rol important îl joacă calitatea publicității pentru asigurarea respectivă, modul în care se acționează pentru încheierea contractelor de asigurare, constatarea, evaluarea pagubelor și stabilirea despăgubirilor de asigurări, pentru ca asigurații să poată intra cât mai rapid în posesia sumelor de bani necesare refacerii bunurilor avariate sau distruse.
În cazul asigurării facultative, suma asigurată nu este stabilită pe baza unor norme, ci în funcție de propunerea asiguratului și având ca limită maximă valoarea reală a bunului în momentului încheierii asigurării, iar la asigurările de persoane anumite sume stabilite prin regulamentul de asigurări.
Referitor la modul de stabilire a sumelor asigurate, se poate spune:
– că în comparație cu asigurările prin efectul legii, asigurările facultative prezintă avantajul că sunt mai maleabile oferind condiții pentru stabilirea acestora în funcție de interesele și posibilitățile materiale ale asiguraților. În acest fel, asigurările facultative permit completarea asigurărilor prin efectul legii, în sensul acoperirii prin asigurări a unor sume asigurate apropiate de nivelul valorii bunurilor asigurate.
Asigurarea facultativă este valabilă numai o anumită perioadă de timp, perioadă riguros stabilită în contractul de asigurare, iar răspunderea asigurătorului acționează doar în cadrul acestui interval. La expirarea duratei de asigurare, răspunderea asigurătorului încetează, indiferent dacă în această perioadă s-a produs sau nu riscul asigurat, reînnoirea asigurării rămânând la latitudinea asiguratului.
Asigurarea facultativă intră în vigoare numai după îndeplinirea condițiilor prevăzute în contractul de asigurare cea mai importantă fiind plata de către asigurat a primei de asigurare. În cazul asigurărilor la care este prevăzută posibilitatea achitării primei de asigurare în mai multe rate, întârzierea plății acesteia peste termenul prevăzut poate avea drept rezultat rezilierea contractului de asigurare. În situația în care apar unele pagube înainte de plata primei de asigurare sau după trecerea termenului prevăzut pentru achitarea ei, asigurătorul nu acordă despăgubirea respectivă.
Dacă privim asigurarea prin efectul legii și cea facultativă prin prisma aportului lor la formarea fondului de asigurări, remarcăm faptul că în practica mondială, încasările din primele de asigurare provenite de la asigurările facultative dețin ponderea hotărâtoare în totalul primelor de asigurare încasate de societățile de asigurări.
După riscul cuprins în asigurare, asigurările pot fi clasificate astfel:
asigurări împotriva incendiilor, trăsnetelor, exploziilor, mișcărilor seismice etc. Bunurile asigurate contra acestor fenomene sunt: clădirile, construcțiile, utilajele și instalațiile, mijloacele de transport, inventarul gospodăresc, mobilierul și obiectele de uz casnic etc.;
asigurări contra grindinii, furtunii, uraganului, ploilor torențiale, inundațiilor, prăbușirilor, alunecărilor de teren etc. Împotriva acestor riscuri sunt asigurate, de regulă, culturile agricole și rodul viilor;
asigurări pentru boli, epizootii și accidente specifice animalelor;
asigurări contra avariilor și a altor riscuri specifice (răsturnări, ciocniri, căderi, derapări etc.), la care sunt supuse mijloacele de transport și încărcăturile aflate în acestea, în timpul staționării și a mersului. În această categorie intră asigurările mijloacelor de transport și ale mărfurilor în timpul traficului intern și internațional;
asigurări împotriva unor evenimente ce apar în viața oamenilor, ca deces, boli, accidente etc. – care pot duce la pierderea temporară sau definitivă a capacității de muncă – în cazul asigurărilor de persoane;
asigurări pentru cazurile de răspundere civilă care se referă la prejudicii cauzate terțelor persoane prin accidente de autovehicule, prin exercitarea unor anumite activități etc.
După sfera de cuprindere în profil teritorial, asigurările pot fi grupate în: asigurări interne și asigurări externe.
Asigurările interne au caracteristic faptul că, în general, părțile contractante domiciliază în aceeași țară, bunurile, persoanele și răspunderea civilă care fac obiectul lor se află pe teritoriul aceleiași țări, iar riscurile asigurate se pot produce pe același teritoriu. Aceste asigurări se caracterizează și prin aceea că primele de asigurare, despăgubirile și sumele asigurate se exprimă și se plătesc, de regulă, în moneda națională.
Asigurările interne includ: asigurările de clădiri, construcții, culturi agricole, animale și alte bunuri aparținând diferitelor categorii de agenți economici; asigurările de clădiri, animale, obiecte de uz casnic și autovehicule aparținând populației; asigurările de persoane; asigurările de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de asigurat unor terțe persoane pe teritoriul aceleiași țări etc.
Asigurările externe au caracteristic faptul că apar în legătură cu persoane, răspundere civilă sau bunuri care ies în afara limitelor teritoriale ale țării în care se încheie contractul de asigurare. În cazul acestor asigurări una din părțile contractante ori beneficiarul asigurării domiciliază în altă țară sau obiectul asigurării ori riscul asigurat se află, respectiv se poate produce, pe teritoriul unei alte țări. De regulă, la aceste asigurări atât primele de asigurare, cât și despăgubirile se exprimă sau se plătesc în valută, motiv pentru care ele sunt cunoscute și sub denumirea de asigurări în valută.
În categoria asigurărilor externe întâlnim: asigurarea mărfurilor care fac obiectul comerțului exterior pe timpul transportului; asigurarea navelor maritime, a navelor de pescuit oceanic și a navelor aeriene cane fac parte din flota civilă; asigurarea creditelor pentru export; asigurarea construcțiilor și a răspunderii constructorului pentru obiective realizate în străinătate sau de firme dintr-o țară în altă țară; asigurarea bunurilor unui stat aflate în străinătate; asigurarea autovehiculelor aparținând unor persoane fizice sau juridice dintr-o țară care circulă în afara teritoriului țării respective etc.
Rezultă că asigurările externe sunt determinate de relațiile economice ale unei țări cu alte țări, aducându-i aportul lor specific la dezvoltarea și desfășurarea în bune condiții a comerțului exterior, a transporturilor internaționale de mărfuri și călători și a turismului.
După felul raporturilor ce se stabilesc între asigurător și asigurat, asigurările pot fi grupate în asigurări directe și asigurări indirecte sau reasigurări.
Specific asigurărilor directe este faptul că raporturile de asigurări se stabilesc în mod nemijlocit între asigurați (diferite persoane fizice sau juridice) și asigurător, fie prin intermediul contractului de asigurare, fie în baza legii.
Spre deosebire de asigurările directe, reasigurarea apare ca un raport ce se stabilește de fiecare dată între două societăți de asigurări, dintre care una are calitatea de reasigurat (cedent), iar cealaltă de reasigurator. Reasigurarea are la bază contractul de reasigurări, prin intermediul căruia reasiguratul cedează unui reasigurator o parte din răspunderile pe cere și le-a asumat prin contractul de asigurare și o parte din primele de asigurare încasate. În acest fel, reasiguratorul (reasiguratorii) își asumă răspunderea de a participa la acoperirea pagubelor – care se pot produce, bunurilor cuprinse în contractul de asigurare în limitele menționate în contractul de reasigurări. În general contractul de reasigurare derivă din contractul de asigurare, fără însă ca între reasigurator și asigurat să existe vreun raport juridic. Se poate spune, deci, că reasigurarea reprezintă, de fapt, o asigurare a asigurătorului direct, fiind un raport care apare numai între persoane juridice (instituții sau societăți de asigurări). mixului.
3.4. Elementele tehnice ale asigurării
Pentru a percepe mecanismul de funcționare al proceselor ce apar în cadrul acestei piețe specifice asigurărilor, trebuie abordate într-o manieră detaliată elementele unui contract de asigurare. Astfel, este necesară prezentarea unor noțiuni cum ar fi: raporturile dintre persoanele fizice și juridice care iau parte la asigurare, în calitate de asigurați, și, respectiv, societățile de asigurări, în calitate de asigurători; bunurile sau persoanele care sunt cuprinse în asigurare; beneficiarul asigurării; dauna sau paguba; despăgubirea; prima de asigurare; durata asigurării etc.
Asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurări ) care, în schimbul primei de asigurare încasate de la asigurați își asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse bunurilor asigurate de anumite calamități naturale sau accidente (în cazul asigurărilor de bunuri), de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viața persoanelor asigurate( în cazul asigurărilor de persoane), sau de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde – în baza legii – față de terțe persoane ( în cazul asigurărilor de răspundere civilă).
Asiguratul este persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului, își asigură bunurile împotriva anumitor calamități naturale sau accidente, ori persoana fizică ce se asigură împotriva unor evenimente ce pot să apară în viața sa, precum și persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate produce unor terțe persoane. La asigurările de bunuri pot apărea ca asigurați atât persoane fizice, cât și persoane juridice, în timp ce la asigurările de persoane pot fi asigurate numai persoane fizice.
Beneficiarul asigurării este persoana care are dreptul de a încasa suma asigurată sau despăgubirea, fără să fie neapărat parte la contractul de asigurare. Există situații în care beneficiarul poate fi desemnat explicit în contract, sau acest lucru se face în cursul executării contractului de asigurare, prin declarație scrisă comunicată societății de asigurare sau prin testament. În alte situații, beneficiarul asigurării este desemnat prin condițiile contractului de asigurare (moștenitorii). Pot exista mai mulți beneficiari, cu drepturi egale asupra sumei asigurate (despăgubirii), sau cu drepturi diferențiate (cote), dacă s-a dispus astfel.
Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică care poate încheia asigurarea, fără a obține prin aceasta calitatea de asigurat. Evident că există posibilitatea ca asiguratul și contractantul asigurării să coincidă, dar pot fi și situații în care contractantul să fie un agent economic care încheie o asigurare de accidente pentru salariații săi, o agenție de turism care își asigură turiștii împotriva riscurilor de accidente, pagube materiale, răspundere civilă, o societate de transport care încheie contracte de asigurare pentru călătorii săi etc.
În general, noțiunile de contractant și beneficiar se întâlnesc numai în cazul asigurărilor de persoane, la asigurările de bunuri asiguratul îndeplinind simultan atât rolul de contractant, cât și pe cel de beneficiar, în timp ce la asigurările de răspundere civilă beneficiarul asigurării este întotdeauna terța persoană care a suferit paguba / vătămarea. Spre exemplu, la asigurarea turiștilor împotriva riscurilor de răspundere civilă, contractantul este agenția de turism care a organizat excursia, asigurați sunt turiștii, iar beneficiarul despăgubirilor este cel care a suferit dauna sau, după caz, vătămarea.
Riscul asigurat este fenomenul (evenimentul) sau grupul de fenomene care, odată produse, datorită efectelor sale, îl obligă pe asigurător să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată. Pentru fiecare tip de asigurare există riscuri specifice: la asigurările de persoane, riscul asigurat poate fi decesul, la asigurările de bunuri – posibilitatea de distrugere a bunurilor de fenomene imprevizibile (naturale sau provocate de om)etc. În ultimul timp sunt tot mai cerute și mai practicate contractele de asigurare prin care se acoperă mai multe riscuri. Astfel, pe piață au apărut polițele de asigurare de tip umbrelă, cum ar fi asigurarea familială complexă. Prin acest tip de asigurare sunt acoperite riscurile de accidente în gospodărie ale tuturor membrilor familiei, riscurile de distrugere, deteriorare, furt ale bunurilor din gospodărie, precum și răspunderea civilă a asiguraților. Prin acest tip de contract se bucură de avantajele atât asigurații (primele plătite pentru un contract de tip complex fiind mai reduse decât suma primelor plătite pentru contracte specifice fiecărui risc în parte), cât și asigurătorul, prin scăderea cheltuielilor de administrare.
Evaluarea este o etapă necesară în procesul încheierii asigurării, deoarece stabilește valoarea bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Valoarea bunului care face obiectul asigurării trebuie cunoscută cu exactitate, pentru a evita supra sau subevaluările. În caz de supraevaluare, asigurații își pierd interesul pentru întreținerea sau repararea bunului / clădirii asigurate, ducând chiar la acte intenționate ale beneficiarilor despăgubirilor. Pe de altă parte, subevaluarea duce la plata unor prime mai mici, dar, în caz de producere a evenimentului asigurat, despăgubirea este sub valoarea pagubei. În plus, asigurătorul poate lua măsuri de pedepsire a declarațiilor false.
Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului respectiv, înregistrat în evidența contabilă sau stabilită în funcție de prețul de vânzare-cumpărare, practicat pentru acel bun pe piață în momentul încheierii asigurării. Valoarea de asigurare este un termen întâlnit numai în cazul asigurărilor de bunuri. La asigurările de persoane, deoarece capacitatea de muncă și viață nu pot fi calificate, exprimate valoric, această noțiune nu se folosește. De asemenea nici în cazul asigurărilor de răspundere civilă nu se poate stabili ce valoare va avea prejudiciul unei terțe persoane, deoarece este vorba de un prejudiciu viitor.
Suma asigurată este, conform contractului de asigurare, partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul își asumă răspunderea în cazul producerii fenomenului (evenimentului), pentru care s-a încheiat asigurarea.
În cazul asigurărilor de bunuri, suma asigurată este limita maximă de răspundere a asigurătorului. Pe baza sumei asigurate și a altor elemente, se stabilește prima de asigurare. Suma asigurată nu poate depăși valoarea reală a bunului asigurat, deoarece, prin mecanismul asigurării, nu este permisă acordarea unor despăgubiri mai mari decât valoarea reală.
La asigurările obligatorii de bunuri, suma asigurată se stabilește pe baza normelor de asigurare, iar cele facultative, în funcție de propunerea asiguratului, cu condiția ca asigurătorul să fie de acord cu această valoare. La asigurările de persoane și de răspundere civilă suma asigurată se stabilește diferențiat, după cum este vorba de asigurări obligatorii sau facultative. La asigurările obligatorii, suma asigurată are o limită riguros stabilită prin lege. La asigurările de persoane și de răspundere civilă, suma asigurată se stabilește în funcție de acordul dintre asigurat și asigurător.
Norma de asigurare reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege, pe unitatea de obiect asigurat. Este întâlnită în cazul asigurărilor obligatorii de bunuri. De exemplu, la clădirile aparținând persoanelor fizice, norma de asigurare poate fi stabilită pe metru pătrat de suprafață construită, cuantumul ei fiind fixat diferențiat, pe medii (rural și urban) și în funcție de destinația construcției asigurate. La culturile agricole, norma de asigurare se poate stabili la hectar, cuantumul acesteia fiind precizat în funcție de felul culturilor. Între norma de asigurare, suma asigurată și numărul de unități cuprinse în asigurare există relația:
Suma asigurată = Norma de asigurare * Numărul de unități
Prima de asigurare reprezintă suma de bani pe care asiguratul o plătește asigurătorului, pentru ca acesta să constituie fondul de asigurare necesar plății indemnizațiilor, în cazul producerii riscului asigurat. În afara acestui fond, societatea de asigurare are obligația de a mai constitui și alte rezerve sau fonduri prevăzute prin dispoziții legale. De regulă, valoarea primei de asigurare se stabilește înmulțind suma asigurată cu cota de primă stabilită la 100 sau 1000 u.m. suma asigurată adică:
Prima de asigurare = Suma asigurată * Cotă de primă
La asigurările de viață, de exemplu, cotele de primă se stabilesc în funcție de durata contractului și de vârsta asiguratului, în timp ce la asigurările de bunuri, cotele de primă sunt diferențiate, în funcție de felul bunului asigurat, de ramura de asigurare, de frecvența și intensitatea producerii riscurilor asigurate rezultate din datele statistice. Prima brută este compusă din două elemente : prima netă și suplimentul de primă.
Prima brută = Prima netă + Supliment de primă
Prima netă de asigurare servește la formarea fondului necesar achitării indemnizațiilor (sume asigurate sau despăgubiri), iar suplimentul servește la formarea resurselor bănești necesare acoperirii cheltuielilor privind constituirea și administrarea fondului de asigurare, finanțării unor eventuale măsuri de prevenire a pagubelor, constituirii fondurilor de rezervă și realizării unui anumit beneficiu.
Durata asigurării reprezintă perioada de timp cât există raporturi de asigurare între asigurat și asigurător, așa au fost ele stabilite prin contractul de asigurare. Părțile au obligația ca pe durata asigurării să respecte obligațiile stabilite prin contract. Asigurătorul este obligat să plătească despăgubirile(sumele asigurate), în timp ce asiguratul are obligația de a achita primele de asigurare cel târziu la data scadenței, de a întreține bunurile asigurate în bune condiții etc.
Durata asigurării diferă de la un tip de asigurare la altul. În timp ce la asigurările de bunuri contractul de asigurare durează între câteva luni și un an de zile, la asigurările de viață acesta are o valabilitate mult mai extinsă, în general între 5 și 30 ani.
Pot exista asigurări facultative încheiate pe termen nelimitat ( de exemplu, o asigurare de deces). Durata de asigurare exercită o puternică influență asupra mărimii primei.
Paguba sau dauna reprezintă pierderea, exprimată valoric, suferită de un bun asigurat, ca urmare a producerii unui fenomen (eveniment) împotriva căruia s-a încheiat asigurarea
Paguba nu poate fi decât mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului asigurat. În funcție de gradul în care bunul a fost distrus, întâlnim noțiunea de pagubă totală (bunul a fost distrus în întregime) sau pagubă parțială, caz în care pierderea survenită este mai mică decât valoarea bunului.
Despăgubirea de asigurare este suma de bani pe care asigurătorul este obligat să o plătească cu scopul de a compensa paguba produsă de riscul asigurat.
Despăgubirea nu poate depăși suma asigurată și este mai mică sau cel mult egală cu valoarea pagube, în funcție de principiul de răspundere al asigurătorului ce a fost aplicat la acoperirea pagubei.
În practica asigurărilor de bunuri se utilizează trei principii valabile la acordarea despăgubirilor:
principiul răspunderii proporționale;
principiul primului risc;
principiul răspunderii limitate.
3.5. Legislația în asigurări
Până la sfârșitul anului 1989, România dispunea de o singură societate de asigurări de stat. Economia de piață a impus însă necesitatea creării unor structuri noi, precum și calificarea de noi cadre, activitatea de asigurare și reasigurare desfășurându-se în prezent prin societăți de asigurare, de asigurare-reasigurare și societăți de reasigurare cu capital de stat, privat sau mixt.
La sfârșitul anului 1998, erau înregistrate 64 de societăți de asigurare, dar dintre acestea, numai 51 de societăți și-au desfășurat activitatea, celelalte 13 neîncasând prime în cursul anului 1998. Din totalul de 64 de societăți de asigurare numai 5 sunt constituite sub forma societăților cu răspundere limitată, celelalte fiind societăți pe acțiuni, toate desfășurându-și activitatea potrivit Legii nr. 47/1991.
Activitatea de asigurare se desfășoară și prin societăți de intermediere, care negociază și încheie contracte de asigurare și reasigurare pentru societățile menționate mai înainte, ori pentru societățile care prestează alte servicii privind încheierea și executarea unor astfel de contracte. (Art.1 din Legea nr.47/1991 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor).
Până la data de 10.04.2000, cadrul legislativ în domeniul asigurărilor era reprezentat, în principal, de Legea nr.47 din 1991 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor, Legea nr.136 din 1995 privind asigurările și reasigurările din România, Hotărârea de Guvern nr. 574/1991, privind atribuțiile Oficiului de supraveghere a activității de asigurare și reasigurare, precum și alte hotărâri de guvern și norme prudențiale, emise de Ministerul Finanțelor. Din data de 10.04.2000, a intrat în vigoare Legea nr.32 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor. La data intrării în vigoare a noii legi a asigurărilor se abrogă Legea nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor, precum și H.G. nr.574/1991 privind atribuțiile Oficiului de Supraveghere a Activității de Asigurare și Reasigurare.
Prin adoptarea acestei legi se urmărește armonizarea legislației românești cu cea comunitară, precum și crearea unui cadru pentru supravegherea solvabilității asigurărilor și stabilirea unor standarde recunoscute pe plan internațional. Acest proiect de lege a fost elaborat de către Oficiul de Supraveghere a Activității de Asigurare și Reasigurare, cu sprijinul Fondului Britanic de Know-How și reglementează:
organizarea și funcționarea societăților comerciale de asigurare, de asigurare-reasigurare și de reasigurare, a societăților mutuale, precum și a intermediarilor în asigurări;
organizarea și funcționarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care va prelua atribuțiile Oficiului de Supraveghere a Activității de Asigurare și Reasigurare;
supravegherea asigurărilor și reasigurărilor care desfășoară activitatea în sau din România;
supravegherea activității intermediarilor în asigurări ți reasigurări, precum și a altor activități în legătură cu acestea.
În textul noii legi sunt cuprinse doar prevederi cu caracter general, urmând ca, în termen de trei luni de la aprobarea legii, să se elaboreze norme și regulamente de aplicarea legii.
Pentru supravegherea respectării dispozițiilor legii se înființează Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, autoritate administrativă având următoarele atribuții:
elaborarea sau avizarea proiectelor de acte normative, care privesc domeniul asigurărilor sau care au implicații asupra acestui domeniu, precum și avizarea actelor administrative individuale, dacă au legătură cu activitatea de asigurări;
supravegherea situației financiare a asigurătorilor, în vederea protejării intereselor asiguraților sau a potențialilor asigurați, în care scop poate dispune efectuarea de controale asupra activității asigurătorilor sau brokerilor de asigurare;
luarea măsurilor necesare pentru ca activitatea de asigurare să fie gestionată cu respectarea normelor prudențiale specifice;
participarea, ca membru, la asociațiile internaționale ale autorităților de supraveghere în asigurări și reprezentarea României la conferințe și la întâlniri internaționale referitoare la supravegherea în asigurări;
aprobarea acționarilor semnificativi și a persoanelor semnificative ale asigurătorului, în conformitate cu criteriile stabilite prin norme;
aprobarea divizării sau fuzionării unui asigurător înregistrat în România;
aprobarea transferului de portofoliu;
îndeplinirea altor atribuții prevăzute de lege;
poate solicita prezentarea de informații și de documente referitoare la activitatea de asigurare, atât de la asigurători, cât și de la orice altă persoană care are legătură cu activitatea acestora;
participă la elaborarea planului de conturi, a normelor și regulamentelor contabile, după consultarea cu asociațiile profesionale ale operatorilor din asigurări.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este obligată să prezinte Parlamentului, în termen de 6 luni de la expirarea fiecărui exercițiu financiar, un raport asupra pieței asigurărilor din România, precum și o informare privind activitățile desfășurate, urmând să editeze și să publice un raport informativ anual asupra pieței de asigurări, instituțiilor si organismelor acesteia.
Potrivit noii legi, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor emite decizii prin care:
aprobă norme de aplicare a prevederilor prezentei legi;
impune interdicții, acordă, suspendă sau retrage autorizații;
modifică sau revocă condiții, cerințe sau termeni impuși de aceasta prin actele sale;
aprobă divizarea sau fuzionarea asiguraților;
aprobă transferul de portofoliu de asigurări;
aprobă persoanele care vor examina activitatea de asigurări de viață;
aprobă componența și avizează statutul Corpului Experților în Asigurări, care funcționează pe lângă Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
stabilește salarizarea membrilor Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor și a personalului său;
dispune efectuarea de acțiuni de analiză, îndrumare și control ale operatorilor din domeniu;
dă dispoziții privind prezentarea de documente, situații, informații și audieri;
constată și aplică sancțiuni operatorilor din domeniu, pentru încălcarea prevederilor prezentei legi și a normelor sale de aplicare.
Având în vedere dispozițiile prevăzute în noua lege, precum și dispozițiile legii abrogate privind societățile de asigurare, se observă unele modificări importante în ceea ce privește procedura de autorizare a societăților din domeniul asigurării. Astfel, cerințele care trebuie îndeplinite pentru obținerea autorizației, conform prevederilor noii legi, sunt mai numeroase și mai dificil de îndeplinit, pe când în Legea 47/1991, în afara condițiilor prevăzute în Legea nr.31/1990 modificată, singurele condiții ce trebuiau îndeplinite erau:
prezentarea unui memoriu de fundamentare la O.S.A.A.R., care să cuprindă o prezentare a obiectului de activitate și a bazelor financiare ale acesteia;
prezentarea proiectului de contract de societate și statut și a declarației cu privire la capitalul social subscris și vărsat și la structura acestuia.
În ceea ce privește asigurările facultative, asigurătorul trebuie să elaboreze:
propriile condiții de asigurare, cu respectarea prevederilor legale referitoare la contractul de asigurare;
propriile clauze de asigurare care pot modifica condițiile de asigurare, în funcție de opțiunea proprie sau cea a asiguratului;
propriile criterii de stabilire a primelor de asigurare;
propriile reglementări și instrucțiuni de constatare și li8chidare a daunelor, în strictă concordanță cu prevederile din condițiile și clauzele de asigurare;
reglementări interne privind constituirea și menținerea rezervelor tehnice, în funcție de propriul sistem de evidență operativă, cu respectarea normelor emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Asigurătorul are obligația să conducă evidență contabilă și operativă care să permită:
întocmirea rapoartelor cerute de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
analiza rezultatelor tehnice pe clase de asigurări, în scopul de a stabili dacă activitatea sa, în ansamblu, este rentabilă.
De asemenea, asigurătorul trebuie să supravegheze activitatea unităților din subordine și a agenților săi, astfel încât să nu fie periclitată activitatea de asigurare desfășurată de asigurător.
Societatea de asigurare este obligată să își organizeze procedurile de control intern, în așa fel încât să îndeplinească prevederile legale.
În Art.21 din noua lege se dispune că: "Asigurătorul care exercită o activitate de asigurări generale are obligația să constituie și să mențină următoarele rezerve tehnice:
Rezerva de prime: se calculează lunar, prin însumarea cotelor părți din primele nete subscrise, astfel încât diferența dintre volumul primelor nete subscrise și această rezervă să reflecte primele nete alocate părții din riscurile expirate la data calculării.
b) Rezerva de daune: se creează și se calculează lunar, în baza estimărilor pentru avizările de daună primite de asigurător, astfel încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plății acestor daune.
c) Rezerva de daune ne avizate: se creează și se ajustează cel puțin la încheierea exercițiului financiar, dacă reglementările interne ale asigurătorului nu prevăd altfel, în baza estimărilor acestuia, a datelor statistice sau a calculelor actuariale, pentru daunele întâmplate, dar ne avizate.
d) Rezerva de catastrofă: se creează prin aplicarea lunară a unui procent de minimum 5 % asupra volumului de prime brute subscrise, aferente contractelor care acoperă riscuri catastrofale, până când fondul de rezervă atinge cel puțin nivelul reținerii proprii sau 10% din acumularea răspunderilor asumate prin contractele ce acoperă riscuri catastrofale; această rezervă este destinată acoperirii despăgubirilor aferente daunelor de natură catastrofală.
e) Rezerva pentru riscuri neexprimate: se calculează pe baza estimării daunelor ce vor apărea după închiderea exercițiului financiar, aferente contractelor de asigurare încheiate la acea dată, în măsura în care valoarea estimată a acestora depășește suma dintre rezerva de prime și primele care urmează a se mai încasa la aceste contracte.
f) Rezerva de egalizare: se creează în anii cu rezultate tehnice favorabile pentru constituirea surselor de acoperire a daunelor în anii în care rezultatele tehnice vor fi nefavorabile. Sumele transferate rezervelor tehnice, constituite și menținute în condițiile legii, reprezintă obligații ale asigurătorului și se deduc din veniturile acestuia pentru determinarea profitului. În cazul în care contractul de asigurare prevede încasarea primelor și plata despăgubirilor în valută, rezervele tehnice aferente se pot constitui și menține în valută.
Alte categorii de rezerve tehnice pot fi stabilite prin norme.
Asigurătorul care exercită o activitate de asigurări de viață este obligat:
să înregistreze toate veniturile și cheltuielile aferente asigurărilor de viață într-un cont separat, care să constituie și să aparțină unui fond de asigurare distinct( fondul asigurărilor de viață);
să asigure conducerea contabilității fondului asigurărilor de viață pentru identificarea operativă a activelor și a obligațiilor aferente acestuia.
Asigurătorul care desfășoară o activitate de asigurare de viață trebuie să calculeze obligațiile aferente fondului asigurărilor de viață și ale rezervelor matematice necesare, examinând dacă există o concordanță între fondurile asigurărilor și activele aferente. În urma efectuării acestor analize, asigurătorul trebuie să redacteze un raport asupra asigurărilor de viață, o copie a acestui raport urmând a fi depus la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, care va analiza situația financiară a fondului.
În capitolul VII din noua lege este reglementată activitatea pe care o desfășoară „intermediarii în asigurări", adică agenții de asigurare și brokerii de asigurare.
Societățile de asigurare sunt obligate să exercite activități de asigurare doar prin brokeri autorizați de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
În ceea ce privește persoanele fizice, acestea își pot desfășura activitatea ca agenți de asigurare doar dacă dețin o autorizație valabilă, scrisă, din partea unui asigurător, numită „contract de agent".
În baza acestei autorizații, agenții de asigurare pot acționa în numele societății de asigurare. Agenții de asigurare-persoane fizice-au dreptul să se înregistreze la Camera de Muncă, în raza căreia domiciliază, pentru a li se calcula vechimea în muncă și pentru a achita taxele necesare în vederea constituirii fondurilor de pensii și de asigurări sociale.
În cazul în care un asigurat încheie un contract de asigurare printr-un agent, atunci societatea de asigurare, în numele căreia a acționat agentul, este răspunzătoare față de asigurat pentru toate actele sau omisiunile agentului de asigurare. Legea prevede interdicția, în sarcina agentului de asigurare, de a intermedia aceeași clasă de asigurări pentru mai mulți asigurători.
Referitor la brokerii de asigurare, aceștia au dreptul să-și desfășoare activitatea în baza autorizației de funcționare din partea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care va fi eliberată numai în cazul în care au fost îndeplinite următoarele cerințe:
să fie o persoană juridică;
să aibă un capital social vărsat în formă bănească, a cărui valoare nu poate să fie mai mică decât 150 milioane lei; această valoare va fi actualizată prin norme de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere civilă profesională, în concordanță cu cerințele prevăzute de norme;
să aibă ca obiect de activitate brokerajul în asigurări și activități conexe.
Partea finală a noii legi cuprinde prevederi cu privire la transferul de portofoliu, procedura de lichidare a unui asigurător, normele și regulamentele ce pot fi emise de autoritatea de supraveghere, sancțiuni și scutiri de impozite și taxe. Spre deosebire de Legea nr.47/1991, în Legea nr.32/2000 sunt prevăzute dispoziții referitoare la redresarea și reorganizarea asigurărilor.
În ultimul capitol al Legii nr.32/2000 sunt cuprinse dispoziții referitoare la impozite și taxe.
Astfel, sunt scutite de impozite și taxe:
Primele de asigurare și reasigurare, precum și comisioanele aferente acestora;
Despăgubirile, sumele asigurate și orice alte drepturi ce se acordă asiguraților, beneficiarilor sau terțelor persoane despăgubite, din asigurările de orice fel;
Transferurile de valori ale plasamentelor și transferurile de portofolii de asigurări intervenite între asigurători, din patrimoniul societății cedente în patrimoniul celei cesionare;
Contribuțiile plătite de asigurători și brokerii de asigurare la uniuni profesionale de profil.
Precizăm că această ultimă scutire reprezintă o noutate, deoarece în Legea nr.47/1991 nu se făceau referiri la contribuțiile ce se achită de către asigurătorii și brokerii de asigurare la uniunile profesionale din care fac parte. Având în vedere faptul că dispozițiile cuprinse în noua lege sunt mult diferite față de cele cuprinse în Legea nr. 47/1991, se prevede un termen de 12 luni pentru ca asigurătorii autorizați și brokerii de asigurare să se poată conforma noilor dispoziții.
Majorarea capitalului social pare a fi preocuparea primordială a companiilor de asigurări, ca urmare a intrării în vigoare a noilor legi. Pentru societățile care nu au această posibilitate, alternativele sunt fuziunea cu alte societăți sau lichidarea.
În urma analizei situației capitalizării societăților de asigurare, din punct de vedere al prevederilor noii legi, se constată că 50 dintre cele 73 de societăți înregistrate la sfârșitul anului 1999 la O.S.A.A.R. au un capital social mai mic de 7 miliarde lei, iar 24 dintre acestea au capital social sub un miliard de lei. Conform noii legi, limitele minime ale capitalului social sunt: de 7 miliarde lei pentru asigurările generale, exceptându-le pe cele obligatorii, de 14 miliarde pentru asigurările generale, inclusiv cele obligatorii și de 10 miliarde lei pentru asigurările de viață.
O companie care practică toate categoriile de asigurări va trebui să dețină un capital social de minimum 24 miliarde lei, care va fi actualizat periodic de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Piața asigurărilor va suferi modificări importante datorită prevederilor referitoare la capitalul social minim, dar, în final, de aceste modificări vor beneficia, în primul rând, asigurații, acesta fiind, de altfel, și obiectivul urmărit.
Este posibil ca din 73 de companii de asigurări să rămână doar 20-30, dar dacă acestea vor face față cerințelor pieței, atunci și misiunea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor va fi mai ușoară. Având în vedere faptul că unele dispoziții sunt neclare și că au rămas nereglementate anumite probleme specifice domeniului asigurărilor, este imperios necesară adoptarea normelor de punere în aplicare a cestei legi, atribuție ce revine în răspunderea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Cu toate aceste deficiențe, apariția noii legi a asigurărilor, care reglementează condițiile de autorizare și de funcționare a societăților din domeniul asigurărilor, reprezintă o condiție absolut necesară pentru armonizarea legislației românești cu cea a statelor Uniunii Europene.
Capitolul 4. Cercetarea imaginii ASIROM
4.1. Piața asigurărilor în România
Până în anul 1998, piața românească de asigurare și reasigurare a urmat o traiectorie interesantă, respectând evoluțiile contradictorii pe care le-a suportat și economia în ansamblul său. Începând cu acest an însă, sectorul asigurărilor a înregistrat o evoluție ascendentă destul de semnificativă, constituindu-se într-o fericită excepție în peisajul economic românesc actual. Până nu demult, starea de tranziție a asociații românești și-a pus o amprentă puternică și asupra pieței, împrumutându-i anumite caracteristici specifice.
Astfel, anumite condiții nefavorabile unei dezvoltări sănătoase a acestei piețe, au continuat – și continuă astăzi, dar mai puțin accentuat – să se mențină în actualitate. Aspectele respective se referă la:
interesul general scăzut față de contractarea unei asigurări;
neînțelegerea rolului și necesității asigurărilor;
legislația incompletă și neadaptată în totalitatea cerințelor internaționale ( punct care sperăm că va fi depășit prin adaptarea noii legi a asigurărilor;
lista suportului financiar în acest domeniu;
unele practici de concurență neloială;
un management mai puțin inspirat;
probleme legate de la inflație, șomaj, veniturile scăzute ale cetățenilor.
Unele dintre aceste aspecte și-au găsit și explicația: de exemplu, interesul scăzut față de cumpărarea unei polițe de asigurare se datorează unei culturi deficitare în acest domeniu a marii majorități a populației, a neînțelegerii rolului asigurărilor în viața și activitatea fiecăruia. Lipsa de informație completă și incorectă a condus la noi la o viziune eronată și simplistă asupra asigurărilor.
Trebuie să avem în vedere că după 1989 cetățeanului român i s-au oferit brusc o serie de produse de asigurare, recunoscute lui, și dintre care îi este greu să aleagă. Pe de altă parte, până în 1989, acoperirea pierderilor provenite din calamități naturale și accidente se făcea – pentru întreprinderile de stat – prin subvenții de la buget – și astfel oamenii au fost obișnuiți cu această practică de acoperire gratuită a daunelor, deși adaptarea la o protecție contracost este cu atât mai grea.
Totuși, și în aceste condiții vitrege, sectorul asigurărilor a reușit să se mențină pe linia de plutire și chiar să se înscrie pe o curbă ușor ascendentă de la an la an. Sperăm că această tendință se va accentua în continuare, pe măsură ce factorii care o frânează vor fi înlăturați. În prezent, piața asigurărilor are mari perspective de dezvoltare, cererea potențială se situează mult peste cea efectivă și, în aceste condiții, se poate spera la o orientare a interesului populației și agenților economici spre acest domeniu. Totuși, rolul esențial în dezvoltarea pieței asigurărilor îl dețin forța economiei naționale și politica guvernului asigurărilor; de ele depinde dacă potențialul uriaș de care dispune piața românească va fi corect exploatat.
Piața românească – componentă a pieței est-europene
Nu putem să nu luăm în considerare schimbările majore ce au loc în Europa Centrală și de Est și impactul acestor schimbări asupra economiilor țărilor din zonă. Indiscutabil, evoluțiile economice din Europa de Est au implicații directe și asupra dezvoltării pieței asigurărilor (vezi fig.1.) .
Conform unui studiu realizat de către Swiss Re, în următorii 5 ani se va înregistra o dezvoltare a noilor societăți de asigurare din statele est europene, multe cu capital străin, fostele firme de stat de profil fiind nevoite să suporte șocul noilor concurenți.
Rezultatele activității de asigurare în România
Anul trecut, rezultatele înregistrate pe piața asigurărilor au fost net superioare celor din anii precedenți. Societățile de asigurare au reușit să obțină în anul 1998 performanțe încurajatoare, dând dovadă de eficiență și vigurozitate superioară. Piața asigurărilor înregistrează în trend crescător, caracterizându-se prin intensificarea competiției.
Deși atractivă din punct de vedere al performanțelor istorice, piața asigurărilor se află încă în etape de căutare a unei structuri care să-i asigure echilibrul pe termen lung.
Datele statistice consumate la sfârșitul anului financiar 1998 vin în sprijinul acestor afirmații. Astfel, din raportul Oficiului de Supraveghere a Activității de Asigurare din România (OSAAR) reiese că cifra de afaceri în domeniul asigurărilor aproape s-a dublat în termeni nominali (creștere cu 85,18% a veniturilor din prime) și a înregistrat o creștere semnificativă și în termeni reali ( 44,58%), în condițiile în care fenomenul inflaționist a cunoscut o relativă calmare. Exprimate în dolari, veniturile din prime au înregistrat creșteri de aproape două treimi pe total afaceri – viată și non viață, iar pe sectorul asigurărilor de viață chiar s-au dublat.
La sfârșitul anului 1998, pe piața asigurărilor din țara noastră erau înregistrate 64 de societăți de asigurare, dintre care doar 51 au desfășurat activitate ( au încasat prime în cursul anului). Acestea au realizat din prime în valoare totală de 2.414.840,38 milioane lei, reprezentând o creștere cu 85,18% față de 1997. Ca pondere în PIB, acest volum total de prime-pentru asigurări de viață și non-viață reprezintă 0,71% în 1998, față de 0,5% cu un an în urmă ( potrivit datelor de la Comisia Națională de Statistică). Creșterea procentuală arată un grad sporit de penetrare a sectorului asigurărilor în economie, care și-ar putea găsi o explicație în evoluția contrară a dinamicii celor doi indicatori (PIB și volum de prime).
În ultimii trei ani, evoluția indicatorului prime brute / PIB a fost următoarea:
în 1996 – 0,51%,
în 1997 – 0,53%,
în 1998 – 0,71%.
Veniturile din primele brute încasate – cumulat pentru asigurări de viață și non-viață raportate la populația României conduc la o valoare de 107.326,24 lei / locuitor (9,8USD/locuitor), reflectând o creștere a densității asigurărilor față de 1997(57.957 lei / locuitor, respectiv 8,23 USD/ locuitor).
În comparație cu alte sectoare de activitate, aceste rezultate pot apărea spectaculoase și se poate pune întrebarea cum a fost posibilă realizarea lor. Întrebarea este cu atât mai firească cu cât perpetuarea contra performanțelor în economia națională accentuează și mai mult decalajele economiei noastre față de cele ale celorlalte țări.
Dinamica net negativă a unor indicatori precum productivitatea muncii (în scădere cu aproape 16% față de 1997), producția industrială (în scădere cu 17% față de 1997) sau produsul intern brut(PIB), care s-a redus și cu alte 7 procente, ne fac să ne ridicăm problema de unde mai reușesc asigurătorii români să atragă resurse? Dezechilibrele majore din economie, restructurările dure, controlul strict al cheltuielilor sunt de asemenea elemente care îngreunează activitatea societăților de asigurări românești.
Așadar, putem găsi explicații ale expansiunii sectorului asigurărilor într-un astfel de mediu extrem de nefavorabil? Posibile răspunsuri ar putea fi:
nivelul de profesionalism al angajaților din sectorul asigurărilor a crescut simțitor în ultima perioadă;
s-a pus un accent mai mare pe educația făcută agenților economici în sensul contractării unei asigurări;
a crescut calitatea produselor de asigurare oferite de societăți clienților lor;
valoarea despăgubirilor acordate a crescut atât în termeni nominali, cât și reali;
saltul înregistrat de raportul între primele brute și PIB s-a datorat, parțial, suprapunerii sensurilor contrare ale dinamicii celor doi indicatori;
Clasamentul societăților de asigurare pe anul 1998 relevă o concentrare de 87% din volumul total de prime în portofoliul primelor zece companii:
În figura de mai sus arată că topul primelor zece societăți de asigurare, după primele încasate, cumulat pentru asigurări de viață și non-viață, nu a suferit modificări majore față de anul 1997. După cum se arată și în figura anterioară, piața asigurărilor continuă să fie dominată de către cele două societăți care au preluat activele și pasivele societății ADAS. Cotele de piață ale acestora s-au diminuat însă comparativ cu anii precedenți, observându-se o creștere a ponderilor deținute de companiile private de asigurări.
În cele ce urmează vom prezenta evoluția pieței pe clase de produse de asigurări.
Asigurările de viață
În ceea ce privește asigurările de viață, evoluțiile pozitive consemnate anul trecut puteau fi anticipate. Pe de o parte, pentru că potențialul dezvoltării acestei categorii de asigurări este apreciat extrem de ridicat, în condițiile în care ponderea sa în formarea veniturilor totale din asigurări rămâne foarte redusă în comparație cu oricare altă piață din Europa. Astfel, dacă în țări precum Elveția și Marea Britanie, 71% respectiv 64% din totalul încasărilor din prime sunt realizate din asigurările de viață, iar în centrul și estul Europei acest procent ajunge la 30%, în România ponderea încasărilor din asigurările de viață în total prime se situează undeva în jur de 6-10 %. Pe de altă parte, spre deosebire de asigurările non-viață, față de care interesul investitorilor strategici internaționali puternici rămâne aproape inexistent, sectorul asigurărilor de viață a atras și continuă să atragă nume sonore( Nederlanden – reprezentând divizia de asigurări de viață a ING Group; Interamerican din Grecia etc.).
Desigur, pe termen scurt, o evoluție foarte dinamică a cumpărării de polițe de asigurare de viață, în condițiile menținerii tendințelor negative manifestate pe plan economic și social, ar putea conduce la consumul puținelor resurse disponibile ale populației României. Totuși, pe termen mediu și mai ales lung, cererea de astfel de produse nu poate decât să urmeze o pantă ascendentă. Șansele creșterii acestui segment de piață se arată cu atât mai favorabile, cu cât a fost anunțată oficial intenția autorităților de a reforma sistemul de asigurări sociale, prin instituționalizarea fondurilor de pensii administrate privat.
Concret, rezultatele înregistrate în ramura asigurărilor de viață în anul 1998 au totalizat suma de 199,447 milioane lei, ceea ce reprezintă o creștere cu 146,97%(nominal) și 103,37%(real) față de anul precedent.
Din cele 51 de societăți care au încasat prime în cursul anului 1998, 14 societăți au încasat prime pentru asigurări de viață. Topul celor zece dintre acestea este prezentat în figura 4.
Figura. Clasamentul primelor zece societăți de asigurare, după volumul de prime încasate pentru asigurările de viață.
Volumul total al primelor brute încasate pentru asigurările de viață reprezintă 0,06% din produsul intern brut (conform Comisiei Naționale de Statistică), ceea ce indică un grad de penetrare a asigurărilor de viață în 1998 mai ridicat, comparativ cu 1997.
Veniturile din prime brute încasate, pentru asigurările de viață, raportat la numărul populației României, au o valoare de 8.864,31 lei / locuitor (0,8 USD / locuitor), reflectând o creștere a densității asigurărilor față de anul 1997 (3.588,4 lei / locuitor, echivalentul a 0,51 USD / locuitor).
O bună parte din rezultatele bune înregistrate anul trecut în sectorul asigurărilor de viață se datorează noilor programe și strategii de marketing adoptate de firmele de asigurări. Astfel, trebuie remarcat modul în care societățile de asigurare au știut să aleagă și să abordeze diverse segmente ale populației. De exemplu, încă de la lansare, reprezentanții Nederlanden au declarat că produsele lor se adresează în primul rând persoanelor cu venituri peste medie și, drept urmare, și-au stabilit prime de nivel ridicat, reușind să obțină o primă medie anuală de 1,75 milioane lei pe fiecare deținător de poliță. La fel și Sara Merkur, vizând același segment de piață, a obținut o valoare medie a primei de asigurare anuală de 1,48 milioane lei pe contract. La distanța destul de mare se află firmele Omniasig Asigurări de Viață, cu o primă medie anuală de 430.000 pe poliță și Unita cu 220.000 lei.
Rezultatele pe termen scurt sunt determinate și de organizarea rețelei de vânzări a societăților de asigurări. Cele mai multe societăți lucrează cu agenți cu contracte de colaborare, cărora le oferă comisioane ispititoare pentru contractele încheiate. Cea mai mare parte a comisioanelor sunt de valoare mare pentru contracte noi, diminuându-se în anii următori de asigurare. Concomitent, se practică și comisioane lineare, constatate pe toată perioada contractului.
Pentru societățile care activează în sectorul asigurărilor de viață, se impune și o analiză calitativă a activității pe care o desfășoară. Acest lucru se referă la calitatea managementului, formarea rezervelor matematice, corectitudinea aplicării calculelor actuariale, politica de plasamente etc.
Rezerva matematică arată capacitatea financiară a societăților de asigurare de a face față obligațiilor asumate și reprezintă unul dintre parametrii care se iau în calcul la stabilirea primelor.
Componenta investițională a produselor de asigurare de viață are importanță deosebită pentru clienți și de aceea, trebuie tratată cu mare atenție de societățile de asigurare. Trebuie să se aleagă cu mare grijă sectoarele în care se plasează disponibilitățile bănești, pentru ca randamentul acestor plasamente să fie cât mai ridicat și să le aducă beneficii atât lor, cât și asiguraților.
La noi, este evidentă preferința pentru plasamente pe piața monetară, – depozite bancare și titluri de stat, și aceasta nu atât din cauza nevoii de lichidități imediate (activitatea de asigurări de viață având termene de exigibilitate medii și lungi), ci pentru că piața românească nu oferă, cel puțin deocamdată, alte instrumente de investiție la fel de eficiente. De asemenea, unele societăți de asigurare se confruntă cu o inflexibilitate a managementului în ceea ce privește activitatea de investiții (pe piața monetară). O excepție de la această regulă o constituie societatea Unita, care s-a orientat spre investirea rezervelor tehnice în valori mobiliare, mai exact în acțiuni ale societăților comerciale din domeniul turismului.
Asigurările non-viață
Asigurările non-viață continuă să reprezinte sectorul dominat cu o pondere covârșitoare(90%) în portofoliul societăților de asigurare din România. În anul 1998, vânzările de asigurări non-viață au înregistrat un salt important în termeni reali față de relativa stagnare din anii precedenți. Încasările pentru acest tip de asigurări au ajuns la aproximativ 2175 mld de lei, adică 260,2 milioane USD, față de 170 milioane USD cu un an în urmă.
Posibile explicații pentru expansiunea asigurărilor non-viață ar putea fi găsite printr-o analiză detaliată a structurii veniturilor realizate pe clase de asigurări. O primă delimitare trebuie făcută funcție de forma juridică a asigurărilor, respectiv asigurări obligatorii (singura rămasă în vigoare fiind asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse la terților din accidente de autovehicule) și asigurări facultative.
Pentru asigurarea obligatorie, care deține primul loc – ca încasări brute – în cadrul asigurărilor non-viață, reactualizarea cotelor de primă a condus la o dublare a veniturilor din prime în anul 1998 față de 1997. Această clasă de asigurări tinde să domine portofoliile individuale ale societăților avizate să o practice.
În cadrul asigurărilor facultative, primul loc este ocupat de asigurările auto, urmate de cele de incendiu și alte pagube la bunuri, asigurările de răspundere civilă și asigurările de persoane altele decât de viață.
Toate aceste tipuri de asigurări au avut evoluții pozitive remarcabile în 1998 față de 1997(creșteri în termeni reali de 70,21% – asigurările auto, 51,07% – asigurările de incendiu și alte pagube la bunuri, 10,75% – asigurările de persoane, altele decât cele de viață).
Topul primelor zece societăți de asigurare, în funcție de volumul primelor brute încasate la asigurările de persoane, altele decât cele de viață, este prezentat în figura 5.
Pe ultimele poziții în cadrul asigurărilor facultative non-viață se situează asigurările agricole și asigurările complexe. Asigurările agricole au înregistrat cea mai drastică scădere sub aspectul încasărilor din prime, reducându-se de la 36,69% mld. lei – în 1997 – la 23.6 mld. lei în 1998. Acest lucru a afectat societățile de asigurare specializate în practicarea acestui tip de produs, determinându-le să treacă la adoptarea unor măsuri de flexibilitate a ofertei, urmărind o diversificare a portofoliului. Concomitent, sunt avute în vedere și alte inițiative mai vechi de sprijinire a asigurărilor agricole, printre care: elaborarea unui Proiect de lege privind constituirea și utilizarea Fondului național de protejare a producătorilor agricoli împotriva calamităților naturale, sau intenția de înființare a unei asociații a asigurătorilor agricoli.
În cazul asigurărilor non – viață, piața este încă dominată de societățile desprinse din fostul ADAS (figura6).
În ceea ce privește asigurările de bunuri, importanța lor este în continuă creștere, în condițiile în care resursele bugetare ale statului nu vor mai putea face față eventualelor catastrofe ce se pot produce. Oricum, implicarea statului nu este o soluție practică și, de aceea, statul încurajează, pe diverse căi, participarea pieței de asigurări – alături de piața de capital – la finanțarea acestor riscuri.
La noi nu există programe coordonate de finanțare a riscurilor de catastrofă, care să garanteze un anumit nivel de recuperare a pierderilor suferite de populație, iar prevederile bugetare cu această destinație sunt constituite sub presiunea priorităților actuale ale economiei și a restricțiilor existente cu privire la sursele bugetare.
Odată cu apariția legii 136/1995 a fost abrogată obligativitatea asigurărilor de locuințe în România și, drept urmare, cei mai mulți cetățeni au renunțat la acest tip de protecție. În prezent, numai 4% din totalul locuințelor sunt asigurate, deci potențialul rămas disponibil pentru contractarea de noi asigurări este foarte mare.
În acest context, trebuie luate în considerare și riscurile la care sunt supuse clădirile. Severitatea și aria de cuprindere a catastrofelor în România (cutremure, inundații, alunecări de teren) impun tratarea condițiilor naturale ca factori generatori de riscuri social majore.
Studii realizate de către specialiști au demonstrat faptul că în cazul unor catastrofe naturale, pierderile ar fi importante, iar sumele pe care populația le-ar încasa sub forma despăgubirilor, nesemnificative. De exemplu, în cazul unui cutremur cu o periodicitate de 1/50 de ani, pierderea materială estimată la locuințe, în București, s-ar situa în jurul valorii de 4 miliarde dolari, din care doar 4 % beneficiază de asigurare. Pierderile în urma inundațiilor din vara anului 1998 au fost estimate la 1300 miliarde lei, iar valoarea pagubelor care s-ar înregistra în capitală în cazul unui cutremur cu perioada de recurență de 1/475 de ani, s-ar ridica în jurul cifrei de 10 miliarde dolari. Trebuie luat în considerare și faptul că intervențiile de consolidare a clădirilor care s-au efectuat după cutremurele din 1977,1986, și mai 1990 au fost ineficiente, nereușind să le aducă într-o stare de siguranță suficientă pentru a rezista unui seism de intensitate mare.
În această situație, adoptarea unei soluții coordonate de finanțare a pierderilor în urma catastrofelor – atât din parte statului cât și din partea industriei asigurărilor – este de natură să relaxeze presiunea asupra bugetului, în cazul producerii unor astfel de evenimente.
Specialiștii susțin că o soluție satisfăcătoare pentru România, care poate fi implementată în condițiile legislației actuale, ar putea fi stabilirea unor condiții unitare și uniforme de asigurare pentru aceste riscuri, prin impunerea unor standarde de protecție prin asigurare și prin întărirea intervenției prudențiale a OSAAR în legătură cu asigurarea și reasigurarea riscurilor de catastrofă. Toate acestea, nu ar trebui însă să conducă la limitarea libertății de opțiune a clientului în ceea ce privește posibilitatea de alegere. Ceea ce se urmărește este solvabilitatea asigurărilor și informarea clienților.
Atunci când vorbim despre situația actuală a industriei asigurărilor în România, trebuie să luăm în considerare și comportamentul clientului potențial. Aici apare problema gradului de pătrundere în conștiința publică a conceptului de necesitate a asigurării. În prezent, majoritatea cetățenilor așteaptă să se producă un eveniment pentru ca apoi să se adreseze statului sau guvernului, care nu le poate satisface cererile. În aceste condiții, mulți specialiști consideră că ar fi oportună revenire la o formă de asigurare obligatorie a locuințelor, obligativitatea asigurării permițând practicarea unor prime reduse, după principiul mutualității. Aici apar divergențe în ceea ce privește modul de stabilire a primelor. Anumiți specialiști sunt de părere că prima de asigurare trebuie diferențiată în funcție de gradul de risc, la care este expusă zona în care se află locuința, în timp ce alții afirmă că prima ar trebui să aibă aceeași valoare la nivelul întregii țări, deoarece riscurile se compensează teritorial.
În concepția dlui. Bercea, protecția cetățenilor s-ar putea realiza practic printr-un sistem analog celui practicat în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, cu acreditarea unor societăți puternice și a unei reasigurări în exterior. Aici se au în vedere nu clădirile în general, ci locuințele privite ca bun indispensabil pentru viața omului.
Alți specialiști susțin faptul că în situația în care nivelul de salarizare al cetățenilor români este unul dintre cele mai scăzute din Europa, iar un procent deosebit de mare din venituri este alocat satisfacerii nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte etc.), aplicația obligativității asigurării locuințelor este inoportună. La această motivație se adaugă și opinii care consideră că acest proiect ar încălca principiile democratice ale libertății de acțiune a individului.
O caracteristică întâlnită în multe contracte de asigurare de bunuri este subevaluarea, sumele asigurate situându-se în medie în jurul a 25% din valoarea de înlocuire. În acest context, atragerea de clienți ar însemna o creștere semnificativă a cifrei de afaceri a societății de asigurare.
Printre societățile care s-au orientat spre asigurarea de incendii și alte pagube la bunuri și au înregistrat rezultate bune în această ramură, în anul 1998, se numără: ASIT S.A., ASIROM S.A., AIG ROMÂNIA S.A., OMNIASIG, GENERALA ASIGURĂRI S.A., ASIBAN S.A.ETC.
Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse terților prin accidente de autovehicule
O categorie aparte în cadrul produselor de asigurare o constituie asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse terților prin accidente de autovehicule. În anul 1998, au fost autorizate să practice acest tip de asigurare, conform Hotărârii Guvernului nr.848/1997, un număr de 8 societăți.
În anul 1998 s-a înregistrat o creștere semnificativă a volumului total al primelor brute încasate pentru această categorie de asigurare, în condițiile în care numărul total de contracte a scăzut cu o cotă de 10,14%. Dacă avem în vedere cotele de piață deținute de companiile autorizate să practice acest tip de asigurare, menționăm că liderul pieței este societatea ASIROM, urmată de companiile ASTRA și ARDAF.
O analiză a stabilității financiare a unei societăți de asigurări ia în considerare aspecte cantitative ale performanțelor obținute. Sunt calculate o serie de rate( a daunei, a cheltuielilor cu plata daunelor) care utilizează date tehnice ale activității de asigurare pură, la care se adaugă efectele rezultatelor din investiții. Principalii indicatori pe care trebuie să-I avem în vedere la evaluarea rezultatelor tehnice sunt primele încasate, daunele plătite și rezervele tehnice – de prime, de daune.
Primele încasate pe piața românească de asigurări în anul 1998, pe categorii de asigurări sunt prezente în figura 8.
Figura 8 – Volumul primelor brute încasate pe fiecare categorie de asigurări.
Al doilea indicator – daunele plătite – înregistrează o valoare totală pe anul 1998 de 1.022.127 milioane lei, față de 699.251 milioane lei în 1997, aceasta reprezentând o creștere nominală cu 46,17% în 1998.Luând în considerare rata inflației, creșterea reală este doar de 5,57%.
Comparativ cu cota de creștere a veniturilor din prime brute încasate (44,58% față de 1997), rata de creștere a volumului total al despăgubirilor este nesemnificativă.
Evoluții pozitive ale daunelor plătite s-au înregistrat la următoarele categorii de asigurări: asigurarea de viață (creștere reală cu 79,06%), asigurările de persoane altele decât de viață (creștere reală cu 46,07%), asigurarea de autovehicule(creștere reală cu 18,34%), asigurarea de răspundere civilă (creștere reală cu 66,1%), asigurarea de credite și garanții (creștere reală cu 86,29%), asigurări din pierderi financiare (creștere cu 16,073%. Pentru celelalte categorii de asigurări, despăgubirile plătite au fost mai mici ca valoare reală decât în 1997.
Primele încasate și despăgubirile plătite în cursul anului 1998 sunt prezentate în figura 9.
Figura 9 – Primele încasate și despăgubirile plătite în cursul anului 1998
Precum se poate observa, cea mai mare rată a daunei plătite s-a înregistrat la categoria de asigurări de credite și garanții, iar cea mai mică la asigurările de incendiu și alte pagube la bunuri. Rata despăgubirilor plătite pe total categoriei de asigurări pentru anul 1998 este de 42,90%, înregistrând o scădere față de 1997, când a fost de 48,99%.
Putem calcula și un alt indicator, anume rata daunei întâmplate lăsând în considerare primele încasate și daunele apărute (fig. 10).
Figura 10 Rata daunei întâmplate
La capitolul rezerve tehnice se înregistrează o creștere cu 104,85 în anul 1998 față de anul 1997, cea mai importantă pondere fiind deținută rezervele de daună (43,97%). Situația rezervelor, întocmită pe baza date extrase din bilanțurile societăților de asigurări, este prezentată în figura 11.
Figura 11 – Situația rezervelor
Comisioanele plătite de societățile de asigurări pentru asigurări directe și pentru primiri în reasigurare, cumulat pentru toate categoriile asigurări, s-au ridicat în anul 1998 la valoarea de 196,584 milioane lei, ce reprezintă o creștere cu 141,85% față de anul 1997. Din această valoare 96,29% reprezintă comisioane pentru asigurări directe.
Ponderea comisioanelor plătite în anul 1998 pentru contractele de asigurări directe este prezentată în figura 12.
Figura 12 – Ponderea comisioanelor plătite în anul 1998 pentru contractele de asigurări directe
Cercetarea de marketing reprezintă un element important în caracterizarea gradului însuși de dezvoltare a marketingului.
Ea se dovedește a fi un prețios ajutor pentru decidenții de marketing, cărora le asigură suportul informațional necesar în toate etapele procesului decizional.
Întreprinderile moderne din orice domeniu de activitate, în eforturile pe care le fac pentru a spori calitatea deciziilor beneficiază de aportul cercetării de marketing, indiferent dacă aceasta este sau nu recunoscută în mod explicit.
Procesul de cercetare în marketing variază în funcție de natura problemei studiate, de resursele financiare alocate, de instrumentarul utilizat și de calitatea rezultatelor preconizate. Deseori informațiile obținute din surse statistice se dovedesc a fi insuficiente pentru caracterizarea completă a fenomenelor studiate și de aceea se apelează la informații culese prin metode de cercetare directă. Aceste metode permit cunoașterea în special a elementelor de natură calitativă a fenomenelor analizate.
Metodele de cercetare directă sunt foarte variate. În funcție de modul de desfășurare în timp, ele pot fi permanente, periodice sau ocazionale.
După locul de desfășurare, există cercetare la domiciliul subiecților investigați, în locuri publice, în rețeaua comercială sau de prestări servicii, la târguri și expoziții interne sau internaționale, în laboratoare de cercetări.
După modul de antrenare a purtătorului de informație se disting: observarea, când informația este preluată fără antrenarea purtătorului ei și ancheta, la cererea organului de cercetare.
Studierea imaginii dobândește un conținut deosebit de complex. Aceasta are în vedere elementele constructive ale imaginii, modul de prelucrare a fiecăruia dintre acestea în parte, claritatea și intensitatea imaginii.
Investigarea imaginii pornește de la stabilirea conținutului acesteia. Se determină cu acest prilej gradul de cunoaștere a produsului, mărcii, firmei a cărei imagine se cercetează și modul de reprezentare a acesteia în mintea clienților.
Cercetarea continuă cu determinarea modului de formare a imaginii în rândul clienților și a evoluției acesteia. Este evidențiat cu acest prilej aportul fiecărei componente calitative, corporale sau acorporale, la conturarea imaginii. În paralel, se determină dinamica acesteia, dată de posibilitatea modificării ale reprezentărilor pe care consumatorii și le formează privitor la bunul luat spre analiză. Este necesar a se determina intensitatea imaginii, măsurată prin claritatea formării acesteia și prin gradul de preferință manifestat față de produsul analizat. În sfârșit, investigația nu trebuie să omită nici specificitatea imaginii, dată de gradul de departajare a acesteia de cele ale unor produse apropiate.
Cercetarea de marketing privind imaginea unei societăți de asigurări reprezintă de fapt studierea imaginii înregistrate de populație a acelei societăți de asigurări.
Imaginea înregistrată reprezintă ansamblul rezultatelor obținute atunci când, cu ajutorul sondajelor, se cercetează efectele mesajelor asupra indivizilor, deosebit de important fiind rolul deținut de sondajele de opinie în difuzarea imaginii înregistrate asupra unei societăți de asigurări.
Imaginea înregistrată reprezintă ansamblul rezultatelor obținute atunci când, cu ajutorul sondajelor, se cercetează efectele mesajelor asupra indivizilor, deosebit de important fiind rolul deținut de sondajele de opinie în difuzarea imaginii înregistrate asupra unei societăți de asigurări.
Imaginea înregistrată reprezintă așadar o reprezentare socială, prin reprezentare înțelegându-se modalitatea particulară de organizare a cunoștințelor, având ca funcție elaborarea de comportamente și realizarea comunicației între indivizi.
Un studiu de imagine asupra unei societăți de asigurări ia în considerare diversitatea participanților la activitatea societății. El trebuie să răspundă conținutului asociat întreprinderii avute în vedere. Prin urmare, un studiu de imagine încearcă să fie multidimensional.
Indicatorii folosiți frecvent în măsurarea imaginii unei societății de asigurări sunt:
– indicatorii de notorietate;
– indicatorii de conținut.
Primii sunt utilizați datorită a două considerente: ei scot în evidență o metodă extrem de simplă de punere în lucru neavând probleme de interpretare, și datorită faptului că nu poate fi formată o imagine dacă numele societății de asigurări nu este cunoscut. Dar în funcție de situația existentă, nivelul general de familiaritate al societății de asigurări poate varia, de aceea se folosesc instrumente de măsură mai mult sau mai puțin selective.
Notorietatea spontană se poate determina atunci când se cere unui eșantion reprezentativ al populației studiate să indice nume de societăți care îi sunt cunoscute.
Notorietatea asistată se poate determina când se cere unui eșantion reprezentativ al populației studiate să recunoască dintr-o listă de nume pe acelea care îi sunt cunoscute.
Confruntarea între indicatorii de notorietate spontană și asistată este dificil de analizat.
Analiza rezultatelor obținute permite efectuarea de comparații cu concurența și reperarea evoluțiilor de-a lungul timpului.
Fără îndoială, ideale sunt cercetările de masă (totale), de tip recensământ, care se bazează pe cuprinderea tuturor unităților colectivității. În aceste cazuri este posibilă efectuarea unor analize de o multă precizie și deosebit de detaliate. În cercetările de piață însă, o astfel de precizie nu este întotdeauna necesară, iar eforturile financiare implicate ar fi nejustificat de mari.
De aceea, în totalitatea cazurilor, informațiile necesare pentru fundamentarea deciziilor de marketing se obțin în cadrul unor cercetări selective, care se fondează pe studierea unor eșantioane de componente.
Aceste cercetări oferă avantaje incontestabile în comparație cu cercetările de masă; între aceste avantaje se înscriu:
obținerea informațiilor intru-un timp mai scurt și cu un cost mai redus;
posibilitatea utilizării unui personal calificat;
generalizarea datelor culese asupra întregii colectivități;
posibilitatea specificării erorilor statistice asociate generalizărilor respective.
4.2. Etapele cercetării imaginii ASIROM
Organizarea unei cercetări selective pentru studierea pieței reprezintă un proces complex. Declanșarea unei astfel de cercetări trebuie minuțios pregătită, astfel rezultatele pot fi serios viciate. Erorile care pot să scadă calitatea informațiilor obținute se pot datora: tehnicilor de eșantionare necorespunzătoare, lacunelor instrumentelor de calcul, operatorilor de anchetă, greșelilor de prelucrare a informațiilor etc.
Extinderea considerabilă a cercetărilor selective în ultimele decenii, încorporarea lor în ansamblul tehnicilor de investigare a fenomenelor de marketing se explică prin avantajele incontestabile pe care le oferă în comparație cu cercetările complete.
Pentru studierea imaginii Asirom în rândul populației bucureștene am utilizat informații recoltate prin metoda cercetării directe, respectiv ancheta pe bază de chestionar.
Organizarea cercetării imaginii ASIROM a avut în vedere parcurgerea anumitor etape ordonate astfel:
A. Identificarea problemei și definirea scopului cercetării.
De la bun început trebuie să se definească, cu claritate, în mod analitic scopul cercetării directe de marketing. Astfel, scopul cercetării de față, realizată în rândul populației din București este acela de a studia imaginea ASIROM, respectiv de a cerceta dacă ASIROM are o imagine formată și în ce fază a evoluției se găsește aceasta.
Dacă imaginea este favorabilă, se trece la realizarea unui program de menținere a imaginii.
B. Stabilirea obiectivelor cercetării.
Există o vorbă veche care spun. că „o problemă bine definită este pe jumătate rezolvată”. Astfel, cercetarea imaginii ASIROM, vizează atingerea următoarelor obiective:
PRINCIPALE:
determinarea gradului de cunoaștere a societăților de asigurări în general și a societății ASIROM în special; cercetarea bipolară a imaginii:
imagine favorabilă – se trece la o strategie de menținere a imaginii;
imagine nefavorabilă – se impune o cercetare pentru voalarea unei strategii de marketing de îmbunătățire a imaginii (descoperirea punctelor slabe, eliminarea factorilor ce determină imaginea nefavorabilă – analiza tip SWOT);
stabilirea gradului de apelare la una dintre societățile de asigurări;
identificarea motivelor pentru care se apelează la o societate de asigurări, în general și la societatea ASIROM în special;
stabilirea grupelor de clienți care apelează la societatea ASIROM
identificarea motivelor de nemulțumire ale clienților ASIROM;
evoluția gradului de apreciere a atributelor societății de asigurări ASIROM;
stabilirea sugestiilor din partea clienților pentru îmbunătățirea imaginii și activității societății ASIROM.
SECUNDARE:
cercetarea măsurii în care intensitatea imaginii este influențată de o serie de caracteristici precum: domiciliul stabil, venitul, sexul, vârsta și categoriile de clienți.
C. Definirea ipotezelor ce urmează să fie testate în cadrul cercetării.
După fixarea obiectivelor, este necesar să se treacă, în continuare, la formularea ipotezelor care urmează a fi testate. În acest sens, se va urmări ca pe baza unei analize logice a numeroaselor ipoteze posibile legate de problema cercetată, să fie selecționate acelea care pot fi verificate prin cercetarea întreprinsă.
Ipoteza de la care am plecat este aceea potrivit căreia ASIROM și-a creat din momentul înființării, o imagine favorabilă în rândul populației bucureștene, susținută prin diversitatea serviciilor pe care le oferă și siguranța pe care o inspiră.
Ipotezele ce urmează a fi testate sunt următoarele:
populația bucureșteană este la curent cu existența și activitatea societăților de asigurări;
populația bucureșteană are o imagine formată a societății de asigurări ASIROM;
societatea de asigurări ASIROM are o imagine favorabilă în rândul populației bucureștene;
bucureșteanul apelează des la serviciile societăților de asigurări;
există anumite grupe de clienți care apelează frecvent la serviciile societății de asigurări ASIROM;
există anumite motive de nemulțumire ale clienților privind serviciile oferite de societatea de asigurări ASIROM;
există anumite motive pentru care bucureștenii optează pentru serviciile societății de asigurări ASIROM;
clienții societății de asigurări ASIROM ar dori să facă unele sugestii departamentului de marketing pentru îmbunătățirea serviciilor respectiv a imaginii acesteia;
domiciliul influențează intensitatea imaginii societății de asigurări ASIROM în optica bucureșteanului;
venitul influențează intensitatea imaginii societății de asigurări ASIROM în optica bucureșteanului;
sexul influențează intensitatea imaginii societății de asigurări ASIROM;
vârsta influențează intensitatea imaginii societății ASIROM;
categoriile de clienți influențează intensitatea imaginii societății de asigurări ASIROM.
D. Definirea variabilelor
În această etapă se definesc variabilele cu care se va opera în cadrul cercetării. Fiecare variabilă va fi definită atât din punct de vedere conceptual, cât și operațional. Definirea variabilelor va fi ilustrată în tabelul următor:
Tabelul nr. 3. DEFINIREA VARIABILELOR
E. Definirea colectivității cercetate.
În strânsă legătură cu obiectivele cercetării va fi definită colectivitatea indivizilor despre sau de la care se recoltează informațiile. Colectivitatea generală respectivă va constitui cadrul (baza) de eșantionare și în același timp mulțimea asupra căreia se vor generaliza rezultatele cercetării. În mod deosebit ne interesează din câte componente este formată colectivitatea, care sunt aceste componente, ce caracteristici posedă, unde se află ele dispuse și care este gradul lor de dispersie din punct de vedere al caracteristicii studiate.
În cazul de față, colectivitatea cercetată reprezintă colectivitatea indivizilor de la care s-au obținut informații, această colectivitate generală fiind formată din populația bucureșteană, care constituie baza de eșantionare.
F. Stabilirea unităților de observare (cercetare).
În această etapă se urmărește determinarea componentei din cadrul colectivității generale care face obiectul cercetării.
În cadrul cercetării imaginii societății de asigurări ASIROM, unitatea de observare o constituie clienții societății de asigurări ASIROM, care pot fi indivizi, familii sau firme.
G. Definirea unității de sondaj
Această etapă cuprinde indicarea unității de la care se recoltează informațiile. În cazul cercetării de față, unitatea de sondaj este clientul chestionat.
H. Stabilirea metodelor de recoltare a informațiilor.
Pentru recoltarea informațiilor există o mare varietate de metode. Selecționarea lor depinde atât de cerințele analizate anterior, cât și de o serie de restricții: proporția, structura și calitatea răspunsurilor, fondurile bănești disponibile, timpul afectat cercetării, gradul de precizie cerut, cantitatea și calitatea informațiilor dorite, etc.
După modul de comunicare cu unitatea cercetată, ca metode de recoltare a informațiilor se disting:
formele nestructurate de comunicare, având la bază un chestionar ale cărui întrebări sunt puse tuturor subiecților în aceeași ordine și cu aceeași formulare;
formele parțial structurate, cu întrebări prestabilite, dar care pot fi reformulate sau prezentate în ordine diferită de la un subiect la altul;
formele restructurate, prin care se lasă la latitudinea operatorului de interviu formularea întrebărilor.
Comunicarea poate fi:
directă, atunci când subiectului i se dezvăluie intențiile cercetării;
indirectă, atunci când subiectului nu i se dezvăluie intențiile cercetării, folosindu-se tehnicile proiectile.
Pentru consemnarea răspunsurilor există mai multe posibilități:
autoînregistrarea, atunci când subiectul citește singur întrebările și își înregistrează răspunsurile;
înregistrarea informațiilor de către operatorul de interviu;
consemnarea răspunsurilor de către subiectul cercetat la întrebările adresate de către operator.
În vederea culegerii informațiilor pentru cercetarea imaginii ASIROM s-a apelat la formele structurate de comunicare care au la bază un chestionar ale cărui întrebări sunt prezentate tuturor subiecților în aceeași ordine și cu aceleași formulări.
Pentru consemnarea răspunsurilor s-a folosit tehnica de autoînregistrare a informațiilor.
I. Stabilirea chestionarului. (Anexa nr. 1)
Ca instrument de culegere a informațiilor chestionarul reprezintă unul dintre cele mai importante elemente de care depinde reușita unei cercetări selective.
În elaborarea chestionarului trebuie să se acorde atenție următoarelor aspecte:
identificarea și ordonarea logică a tuturor caracteristicilor susținute prin obiectivele și programul de sondaj;
formularea întrebărilor ce urmează să fie adresate subiectului investigat;
I.1. Tipul întrebărilor
Întrebările pot fi:
întrebări închise;
întrebări deschise;
întrebări mixte.
O altă clasificare a tipurilor de întrebări este următoarea:
date factuale,
întrebări de opinie;
întrebări de identificare;
întrebări introductive (de deschidere);
întrebări filtru;
întrebări de control;
întrebări de solicitare a sugestiilor și explicare a opiniilor;
întrebări de testare a memoriei;
întrebări referitoare la sursa opiniei;
întrebări de aprofundare a răspunsurilor date la întrebările anterioare.
I.2. Calitatea întrebărilor
Întrebările au câteva caracteristici care trebuie respectate în întocmirea chestionarului:
să fie specifice;
să fie alcătuite cu ajutorul unui limbaj simplu;
să evite ambiguitatea, cuvintele vagi și tendențioase;
să fie neprezumtive și neipotetice.
I.3. Ordinea întrebărilor
Chestionarul este alcătuit după principiul „pâlniei” care constă în începerea cu întrebări generale, urmate de întrebări tot mai specifice.
I.4. Dimensionarea corespunzătoare, punerea în pagină și aspectul estetic general.
I.5. Codificarea și elaborarea listei de coduri.
J. Stabilirea eșantionului.
Stabilirea eșantionului, prin tehnica segmentării vizează determinarea dimensiunii și structurii acestuia și urmărește respectarea condiției de bază a cercetărilor selective constând în reprezentativitatea eșantionului în raport cu colectivitatea studiată.
În practica dimensionării unui eșantion, este necesar să aibă în vedere două categorii de restricții:
RESTRICȚII STATISTICE
gradul de dispersie al valorilor caracteristicilor unităților individuale ale colectivității;
probabilitatea cu care se garantează rezultatele;
mărimea intervalului de încredere în care se așteaptă să se încadreze rezultatele (respectiv, limitele între care trebuie să se situeze fenomenul cercetat fată de rezultatele indicate de eșantion);
tipul de selecție folosit.
RESTRICȚII ORGANIZATORICE
fondurile bănești afectate cercetării;
numărul și pregătirea persoanelor ce vor efectua sondajul;
natura bazei de sondaj;
dispunerea în spațiu a unităților colectivității cercetate;
timpul afectat cercetării;
pasul mecanic de chestionare.
Pentru a determina mărimea eșantionului utilizat în cercetarea imaginii ASIROM în rândul clienților se ține cont de următoarea relație:
în care:
n = mărimea eșantionului;
t = coeficientul care corespunde probabilității cu care se garantează rezultatul;
În cazul de față t = 2 corespunde unei probabilități de 0,95.
p = proporția componentelor din eșantion care posedă caracteristica cercetată (deoarece valoarea lui p nu se cunoaște, considerăm p=0,5 pentru a face ca dispersia să aibă valoarea maxima posibilă)
DW = eroare limită admisă; DW=1 ,5%
Deci, mărimea eșantionului în cazul de față este următoarea:
Datorită restricțiilor de ordin organizatoric s-a stabilit un eșantion de 500 de subiecți, fapt datorat lipsei disponibilităților bănești și a timpului.
Metoda de eșantionare utilizată pentru formarea eșantionului este eșantionarea simplă aleatoare care nu impune nici o restricție prealabilă.
K. Ancheta pilot.
O etapă indispensabilă în practicarea și administrarea unui chestionar este reprezentată de testarea sa, premergătoare desfășurării cercetării propriu-zise. Această operațiune ce constituie o cercetare instrumentală de marketing se realizează într-un cadru de referință mai general asigurat de ancheta pilot.
Obiectivele anchetei pilot privesc validarea tuturor elementelor pe care le va antrena cercetarea de marketing propriu-zisă:
„omologarea” cadrului spațial și temporal al cercetării;
validarea schemei de asigurări a reprezentativității eșantionului;
testarea instrumentelor de prelucrare a informațiilor.
Organizarea unei anchete pilot are rolul de a verifica metodologia cercetării și de a face eventualele îmbunătățiri acolo unde este necesar. Ancheta pilot constă în realizarea unei pre-anchete pe un grup restrâns de unități cercetate, urmărindu-se modul de segmentare a structurii colectivității, înțelegerea întrebărilor din chestionar, principalele opinii ale persoanelor anchetate etc.
În vederea verificării metodologiei cercetării s-a realizat o anchetă pilot în rândul a 15 clienți ai societății de asigurări, constatându-se cu acest prilej că nici una dintre întrebările cuprinse în chestionar nu prezintă neclarități pentru subiecții intervievați, motiv pentru care s-a trecut la derularea propriu-zisă a cercetării.
Alături de etapele enumerate, tehnologia organizării unei cercetări mai cuprinde:
stabilirea locului și a perioadei de desfășurare a cercetării;
Locul de realizare a cercetării a fost un loc fix și anume sediul societății de asigurări.
S-a stabilit ca cercetarea să se efectueze pe o perioadă de o lună.
rezolvarea unor probleme organizatorice:
multiplicarea chestionarelor;
realizarea în timp a cercetării;
prelucrarea informațiilor (codificare, tabulare);
analiza rezultatelor;
redactarea raportului final.
4.3. Prelucrarea și analiza rezultatelor.
Literatura de specialitate și practica cercetărilor de marketing sunt unanime în aprecierea potrivit căreia chestionarul este cel mai important și mai frecvent utilizat instrument de recoltare a informațiilor în prospectarea pieței.
Administrarea chestionarului s-a făcut asupra unui eșantion de 500 de persoane din rândul populației bucureștene.
Pe baza răspunsurilor obținute s-au putut realiza prelucrarea și interpretarea informațiilor.
Întrebarea nr. 1 este o întrebare de tip filtru. Persoanele care au ales varianta „a” de răspuns vor fi chestionate în continuare, iar pe de altă parte chestionarea persoanelor care au ales varianta „b” va fi întreruptă.
Astfel analizând gradul în care populația bucureșteană apelează la serviciile unei societăți de asigurări s-a constatat că 58% dintre persoanele intervievate au răspuns afirmativ, în timp ce 42% dintre persoanele intervievate nu au dispus de aceste servicii din motive precum:
lipsa fondurilor bănești;
neîncrederea;
dezinformarea;
lipsa unei publicități susținute etc.
Procentul de 58% va fi considerat în continuare procent de 100% pentru a ajuta ca sistem de referință.
Pentru evidențierea gradului de notorietate spontană s-a cerut eșantionului reprezentativ să numească trei societăți de asigurări pe care le cunosc.
Conform răspunsurilor primite s-a observat că ponderea cea mai mare de 33,4% a înregistrat-o ASIROM fapt explicabil dacă se ține cont că această societate duce o puternică politică promoțională.
Urmează apoi ARDAF (29,7%), ASTRA și ASIT.
Pentru a evidenția gradul în care populația a apelat la una din societățile de asigurări existente s-a cerut persoanelor intervievate să nominalizeze societatea de asigurări la care au apelat până acum.
A rezultat următoarea situație:
ASIROM
ASTRA
ARDAF
ASIT
OMNIASIG
Se observă că 27% dintre persoanele intervievate nu au recurs la serviciile unei societăți de asigurări din motive precum cele de la întrebarea nr. 1.
Motivele pentru care este aleasă o societate de asigurări sunt, în principal, încrederea și siguranța pe care o oferă clienților, apoi experiența, avantajele pe care le oferă comparativ cu serviciile altor societăți de asigurări, dar și pentru apropierea de domiciliu (5%).
Urmează întrebările legate strict de activitatea ASIROM. Urmărind gradul de apelare a populației bucureștene la serviciile societății de asigurări ASIROM, a rezultat faptul că 76% dintre persoanele intervievate au apelat la serviciile ASIROM, în timp ce restul (24%) nu au recurs la acestea.
Persoanele care nu au apelat la serviciile ASIROM au avut ca motivații:
reținerea pentru asemenea servicii;
lipsa fondurilor bănești;
Pentru a realiza o cercetare cantitativă cu rezultate elocvente, s-au grupat persoanele intervievate în funcție de calitatea juridică pe care o dețin în persoane fizice și persoane juridice.
Astfel s-a observat că 33,33% din persoanele intervievate au apelat la ASIROM ca persoana fizică, și 66.67% au apelat la ASIROM ca persoană juridică.
Persoanele fizice, clienții ASIROM au beneficiat de servicii precum:
asigurarea autoturismelor (40,2%);
asigurarea diferitelor bunuri, a imobilelor în cazul incendiilor (15,1%);
asigurarea pentru răspundere civilă (32,2%).
Se observă că ASIROM lucrează și cu multe persoane juridice (66,67%).
Motivele principale pentru care persoanele fizice dar și juridice, apelează la ASIROM sunt încrederea și siguranța pe care o prezintă, urmate de prestigiu și de cota de piață deținută.
Alte motive ar fi:
diversitatea serviciilor oferite de ASIROM, unele dintre acestea fiind unicate pe piața asigurărilor.
primele de asigurare tot mai scăzute etc.
Motivul de nemulțumire ar fi influența negativă pe care o determină evoluția ratei inflației asupra polițelor de asigurări.
În vederea delimitării atributelor societății de asigurări care definesc imaginea ASIROM s-a recurs la utilizarea diferențialei semantice în care sunt comparate atributele bipolare ce exprimă opiniile celor chestionați; ierarhizarea s-a realizat cu ajutorul următoarelor atribute:
foarte mulțumit 5
mulțumit 4
satisfăcător 3
nemulțumit 2
foarte nemulțumit 1
Rezultatele opiniilor persoanelor intervievate sunt concretizate în note pentru fiecare atribut în parte, fiecare notă fiind necesară calculării unor medii aritmetice ponderate.
Analiza acestei întrebări se realizează prin scalarea aprecierilor clienților. În urma anchetei a rezultat următoarea distribuție a aprecierilor referitoare la cele opt atribute ale societății de asigurări ASIROM.
Tabelul nr. 4. Distribuția aprecierilor eșantionului
Se calculează scorurile aferente fiecărui atribut:
1. renume =
2. amplasament
3. diversitatea serviciilor =
4. comportamentul personalului
5. siguranță =
6. prima de asigurare practicată =
7.experiență =
8. operativitate =
Pe baza acestor note s-a realizat imaginea grafică a opiniilor eșantionului.
Graficul nr. 2. Imaginea grafică a opiniilor eșantionului
Clasând atributele societății ASIROM în ordine descrescătoare se obține următoarea succesiune:
I – diversitatea serviciilor V – comportamentul personalului
II – siguranță VI – operativitate
III – prima de asigurare VII – experiență
IV – renume VIII – amplasament
De remarcat faptul că pe primul loc a ieșit cu nota 4,7 diversitatea serviciilor. Într-adevăr, ASIROM este o societate de asigurări care și-a diversificat continuu gama de servicii oferite, fapt apreciat în mod pozitiv de clienții săi. Acest lucru denotă în același timp preocuparea conducerii ASIROM pentru sporirea cotei de piață prin atragerea unei clientele cât mai numeroase și cât mai diverse. În același timp putem spune, că prin această politică de conducere, firma ASIROM câștigă încrederea clienților actuali și a celor potențiali, activitatea sa venind în sprijinul satisfacerii nevoilor oamenilor.
Printre obiectivele principale ale societății ASIROM se află și necesitatea de a inspira încrederea în rândul clienților săi și acest lucru este remarcat de aceștia și apreciat ca atare (nota 4,34 pe o scală de la 1 la 5).
ASIROM are grijă de clienții săi prin prima de asigurare practicată. Acest atribut ocupă poziția trei în clasamentul atributelor obținut prin cercetarea cantitativă.
Fiind o societate cu capital privat, în totalitate, ASIROM acordă o mare importanță promovării sale pe piață, prin publicitatea susținută, prin implicarea în diverse activități sportive, sponsorizări etc.
De asemenea, o atenție deosebită este acordată relațiilor publice; relațiile angajați – clienți fiind elemente esențiale în crearea unei imagini favorabile societății ASIROM.
Cea mai mică notă (dar nu foarte mică – 3,46, a fost acordată amplasamentului. Așadar ASIROM, trebuie să-și aleagă mai bine locul de amplasare a sediilor.
Întrebarea 10 din chestionar prezintă patru propoziții afirmative menite să diferențieze opiniile celor 50 de subiecți intervievați în legătură cu câteva elemente definitorii ale ASIROM.
Tabelul nr. 5. Distribuția opiniilor eșantionului pentru întrebarea nr. 10 din chestionar.
Scorul obținut de cele 4 afirmații, în parte este:
a.
b.
c.
d.
Scorul global obținut de ASIROM se calculează ca o medie aritmetică simplă a scorurilor obținute pentru fiecare atribut.
Scor global
Scala de referință este de la „+2” la „–2”. Deci se poate spune, pe baza calculelor, că în ansamblu, ASIROM se bucură de aprecieri pozitive; lucru determinat în primul rând de publicitatea susținută (note 1,04), apoi de încrederea și siguranța pe care le inspiră clienților (nota 0,78), și nu în ultimul rând de renumele societății de asigurări, aceasta fiind bine cunoscută pe plan local și național.
O apreciere mai scăzută se înregistrează în ceea ce privește experiența ASIROM, aceasta poate pentru că ASIROM își desfășoară activitatea de puțin timp.
Se impune și analiza întrebărilor de identificare a persoanelor intervievate, necesară generalizării științifice a răspunsurilor furnizate.
Pe baza răspunsurilor primite la întrebarea nr. 14 referitoare la domiciliul stabil se observă că dintre cele 500 de persoane chestionate, 75% au domiciliul stabil în București, în timp ce 25% locuiesc în alte orașe.
Întrebarea nr. 15 a urmărit o grupare a subiecților în funcție de vârstă. Situația arată astfel:
– sub 19 ani 1,7 %
– între 20 – 29 ani 12 %
– între 30 – 39 ani 37 %
– între 40 – 49 ani 25 %
– între 50 – 59 % 18,3 %
– 60 ani și peste 6 %
Referința la venitul net realizat se face în întrebarea nr. 16.
Conform datelor centralizate situația este următoarea:
– sub 1.000.000 lei 3,8%
– între 1.000.001 lei – 2.000.000 lei 16%
– între 2.000.001 lei – 4.000.000 lei 43%
– între 4.000.001 lei – 6.000.000 lei 18%
– peste 6.000.000 lei 19,2%
Din cele 500 persoane chestionate 53% au fost bărbați și 47% femei.
Ca sugestii pentru îmbunătățirea activității, clienții recomandă o primă de asigurare mai mare întrucât ca urmare a creșterii numărului de societăți de asigurări (47 din care au funcționat 37), s-a înăsprit competiția și s-a redus continuu prima de asigurare. Dacă această situație continuă, există pericolul să nu mai poată fi onorate obligațiile de plată către asigurați.
În cercetarea de marketing analiza datelor nu se rezumă doar la separarea variabilelor utilizate. Un element important al oricărei cercetări de marketing îl reprezintă măsurarea gradului de asociere a două variabile sub aspectul naturii, intensității și semnificației statistice.
Pentru a măsura gradul de asociere se construiește tabelul de contingență.
Tabelul nr. 6. GRAFIC DE CORELAȚII
Pe baza acestei grile de corelație se pot obține corelații între:
gradul de apelare la societatea de asigurări ASIROM și nivelul veniturilor (corelația 5/16);
gradul de apelare la o societate de asigurări și motivele pentru care se apelează la această societate (corelația 3/4);
gradul de apelare la serviciile societății de asigurări ASIROM și motivele pentru care se apelează la societatea de asigurări ASIROM (corelația 5/7);
gradul de apelare la serviciile societății de asigurări ASIROM și calitatea clienților (corelația 5/6);
Tabelul nr. 7. Cercetarea gradului de apelare și motive de apelare la o societate de asigurări. (Întrebările 3/4)
Folosindu-se testul 2, se stabilește dacă există deosebiri semnificative între gradul de apelare și motivele de apelare la o societate de asigurări.
Testul 2 permite evaluarea semnificației diferențelor între grupele eșantionului și se calculează conform formulei:
unde:
G și K – reprezintă numărul de rânduri și respectiv de coloane ale tabelului de contingență.
Oij – frecvențele rândului i și coloanei j care rezultă din observare.
Aij – frecvența rândului i și coloanei j care se așteaptă să rezulte conform ipotezei nule.
Ipoteza nulă în cazul de față este următoarea: „Gradul de apelare la o societate de asigurări nu este influențată de motive precum: apropierea de domiciliu, încrederea și siguranța, experiența, avantajele oferite.”
Pe baza datelor se calculează valoarea lui 2:
Această valoare calculată a lui 2 se compară cu valoarea lui teoretică. În acest scop se determină numărul de grade de libertate din tabelul de contingență, după formula:
(G-1)(K-1) = numărul de grade de libertate.
Pentru cazul nostru:
(4-1)(4-1) = 9 grade de libertate.
Se optează pentru un nivel de semnificație de 0,05 (adică o probabilitate de 95%).
Deoarece rezultă că ipoteza nulă nu se acceptă, rphi0, adică motivațiile de la întrebarea nr. 4 influențează semnificativ apelarea la una dintre societățile enumerate la întrebarea nr. 3.
Tabelul nr. 8. Corelația gradului de apelare cu motivele pentru care s-a apelat la societatea de asigurări ASIROM. (întrebarea 5 cu 7)
Ipoteza nulă este următoarea: „Motivele precum: încredere, siguranță, experiență, primă de asigurare, loc ocupat pe piață și altele nu influențează decizia de apelare la ASIROM.”
(2-1)(5-1) = 4 grade de libertate =>
Deoarece rezultă că ipoteza nulă nu se acceptă, rphi0 adică motivele de la întrebarea nr. 7 influențează semnificativ apelarea la societatea de asigurări ASIROM.
Tabelul nr. 9. Corelația gradului de apelare la societatea de asigurări ASIROM cu venitul net lunar.
Ipoteza nulă: „Venitul net lunar nu influențează semnificativ gradul de apelare la societatea de asigurări ASIROM.”
(2-1)(5-1) = 4 grade de libertate =>
Putem spune că ipoteza nulă nu se acceptă, rphi0, deoarece venitul lunar influențează semnificativ gradul de apelare la societatea de asigurări ASIROM.
Tabelul nr. 10. Corelația gradului de apelare la societatea de asigurări ASIROM cu calitatea clienților. (Întrebarea nr. 5 cu 6)
Ipoteza nulă este următoarea: „Calitatea persoanelor nu influențează gradul de apelare la societatea de asigurări ASIROM.”
(2-1)(2-1) = 1 grad de libertate =>
Se poate spune că ipoteza nulă nu se acceptă rphi0, deci, calitatea clienților (persoană fizică / persoană juridică) influențează gradul de apelare la societatea de asigurări ASIROM, fapt evident, deoarece societatea diferențiază serviciile sale în funcție de calitatea clienților (persoană fizică / persoană juridică).
CAPITOLUL 5. Concluzii
Nu se poate vorbi despre activitatea unei societăți independent de sectorul de piață căruia i se adresează prin produsele și serviciile pe care le oferă așa cum nu poate fi ignorat cadrul în care aceasta se integrează.
Peisajul asigurărilor din România s-a îmbogățit prin apariția de noi firme dornice să-și execute cât mai amplu activitatea și care alături de asiguratorii deja existenți pe piață au creat un climat concurențial deosebit în acest domeniu.
În 1999, în România au funcționat 37 societăți de asigurări, dintre cele 47 înregistrate. Primele încasate anul trecut s-au cifrat la 550 miliarde de lei cu 89,78% mai mult decât în 1998.
Cele 37 de societăți de asigurări care au lucrat efectiv anul trecut au încasat prime în valoare totală de 550,035 miliarde lei, cu 89,78% mai mult decât în 1998.
În termeni reali însă, eliminând rata inflației care a fost de 56,9% în 1999, creșterea a fost de 20,96%.
Capitalul social subscris de cele 47 de companii se cifra la 119,3 miliarde lei, din care 29,2 miliarde lei capital străin. Aceasta reprezintă o medie de 2,54 miliarde lei capital social pe societate de asigurări, față de 1,78 miliarde lei, media anului 1998. Dacă se ajustează media anului 1999 cu rata inflației, se obține un capital social pe societate, cu 9,1% mai mic decât în 1996.
Dacă se ține cont de prevederile legii societăților de asigurări, potrivit cărora încasările din prime nu trebuie să depășească de cinci ori capitalul social, rezultă că marja de solvabilitate, calculată pe întreaga piață, se apropie de valoarea minimă.
Principalul indicator în funcție de care se analizează activitatea de asigurare îl reprezintă încasările din prime.
Pe categorii de asigurări, se poate spune că cea mai mare creștere au înregistrat-o asigurările de pierderi financiare din riscuri asigurate, ceea ce poate fi explicat prin dezvoltarea sectorului privat. Interesantă este și creșterea de 128,4% înregistrată pentru asigurările de aviație. Una dintre explicații ar putea fi apariția de noi companii aviatice pentru care s-au încheiat contracte de asigurări. O altă explicație ar putea consta în creșterea primei de asigurare plătite de compania TAROM, după accidentul aviatic din 1995.
Cea mai mare pondere pe piață o dețin în continuare asigurările de autovehicule, cu 27,06%, urmate de polițele de asigurări pentru răspundere civilă. Totuși cumulate asigurările de autovehicule și cele obligatorii de răspundere civilă auto au o pondere mai redusă în 1999 față de 1998. Ceea ce se poate explica prin menținerea primelor de asigurare pentru răspunderea civită la un nivel scăzut prin decizii ale Guvernului.
Îngrijorător este faptul că, în timp ce numărul de polițe este în continuă creștere, prima de asigurare medie pentru fiecare contract este într-o continuă scădere. Astfel, prima medie a fost de 293.000 lei în 1994, 281.000 lei în 1995 și 94.000 lei în 1996, 80.000 lei în 1997, 76.000 lei în 1998 și 1999-2000 menținându-se aceeași tendință de scădere.
Acest lucru ilustrează o realitate deja cunoscută pe piața asigurărilor: creșterea numărului de societăți a condus la înăsprirea concurenței și deci la reducerea primelor de asigurare. Dacă situația continuă în același fel, este posibil să se ajungă la situații în care nu vor mai putea fi onorate obligațiile de plată către asigurați.
Prin această cercetare realizată în rândul populației bucureștene s-a urmărit studierea imaginii ASIROM, respectiv dacă ASIROM are o imagine favorabilă și care este poziția acestei companii de asigurări pe piața românească.
Astfel analizând gradul în care populația bucureșteană apelează la serviciile unei societăți de asigurări s-a constatat că 58% dintre persoanele intervievate au apelat până acum la aceste servicii.
În ceea ce privește gradul de notorietate spontană, se observă că ponderea cea mai mare, de 33,4% a înregistrat-o ASIROM fapt explicabil dacă se ține cont că această societate duce o puternică politică promoțională și ocupă mai mult de jumătate din piață (57,52%) prin primele încasate.
Conform răspunsurilor, motivele pentru care este aleasă o societate de asigurări sunt:
– încrederea și siguranța oferită clienților;
– experiența;
– avantajele serviciilor oferite.
Din răspunsurile primite se poate spune că gradul de apelare la serviciile societății de asigurări ASIROM al populației bucureștene este destul de ridicat (76%).
Persoanele care nu au apelat la serviciile societății de asigurări ASIROM au avut ca motivație:
– reținerea pentru asemenea servicii;
– lipsa fondurilor bănești;
– slaba informare etc.
Portofoliul ASIROM la 31 decembrie 1999 (%) se prezenta astfel:
Graficul nr. 5.1. Portofoliul ASIROM la 31 decembrie 2000
ASIROM are grijă de clienții actuali dar și de cei potențiali oferind în premieră o serie de asigurări precum:
– asigurarea călătorilor pe timpul transportului;
– asigurarea bunurilor casabile;
– asigurarea conținutului clădirilor împotriva furtului prin efracție;
– asigurarea lucrărilor de construcții montaj;
– asigurarea câinilor de rasă;
– asigurarea valorilor pe timpul transportului;
– asigurarea de răspundere civilă auto suplimentară față de cea obligatorie;
– asigurarea bunurilor care fac obiectul contractelor de leasing;
– asigurarea în cazul accidentării sportivilor.
Această diversitate de servicii oferite de societatea de asigurări ASIROM clienților săi este foarte bine apreciată de aceștia. Același lucru se poate spune și despre siguranța și prima de asigurare practicată de societatea de asigurări ASIROM.
În ansamblu, societatea de asigurări ASIROM se bucură de aprecieri pozitive, lucru determinat în primul rând de publicitatea susținută, apoi de încrederea și siguranța pe care le inspiră clienților și nu în ultimul rând de renumele societății de asigurări, aceasta fiind bine cunoscută pe plan local și național.
Aprecieri mai scăzute se înregistrează în ceea ce privește experiența societății de asigurări ASIROM, aceasta pentru că își desfășoară activitatea de puțin timp.
Faptul că societatea de asigurări ASIROM este liderul sistemului privat de asigurări din România exercitând o presiune concurențială constantă și în limitele loialității tuturor asiguratorilor, nu împiedică deloc întreținerea celor mai bune relații de colaborare cu toate instituțiile care au ca obiect de activitate asigurările și reasigurările.
Este o realitate cunoscută de toată lumea că România traversează o perioadă de tranziție cu ample transformări pentru instituirea unei economii de piață în care mecanismul care reglează întreaga activitate este balanța între cerere și ofertă, valabil atât pentru producție cât și pentru servicii. Societatea de asigurări ASIROM se situează în sfera serviciilor ce preiau riscurile generale și particulare legate de consecințele materiale ale evenimentelor neprevăzute. Acesta este un aspect deloc de neglijat și care este înțeles din ce în ce mai bine ca o necesitate, atât pentru agenții economici cât și pentru persoanele fizice, fiind o componentă caracteristică pentru dinamismul și complexitatea unei vieți moderne și lipsite de riscuri.
Tot ceea ce reprezintă structura societății de asigurări ASIROM în prezent prin domeniul de activitate dar și prin implicarea în alte domenii din sfera economică, socială și culturală care reflectă deschiderea și disponibilitățile societății ASIROM, ne fac să privim încrezători spre viitor, întrucât planurile societății ASIROM se bazează pe o capacitate de realizare deja dovedită.
ANEXE
ANEXA Nr. 1
Răspunsurile dumneavoastră vor fi utilizate numai pentru elaborarea unei lucrări științifice.
CHESTIONAR
În vederea studierii imaginii societății de asigurări ASIROM se efectuează un studiu de piață. Deoarece informațiile ce se vor obține din completarea chestionarelor sunt esențiale pentru obiectivele cercetării, vă rugăm să răspundeți cu sinceritate la următoarele întrebări.
1) Ați apelat vreodată la serviciile unei societăți de asigurări?
a) Da b) Nu. De ce? ……………….
2) Numiți trei societăți de asigurări care vă vin în minte:
………………………………….
………………………………….
………………………………….
3) Care sunt societățile de asigurări la care ați apelat până acum?
a) ARDAF
b) ASIROM
c) ASTRA
d) Alte societăți de asigurări. Vă rugăm să le numiți: …………………
4) Care sunt motivele pentru care ați apelat la această societate de asigurări?
a) Prezența avantaje comparativ cu alte societăți de asigurări;
b) Experiența societății;
c) Amplasarea acesteia în apropierea domiciliului dumneavoastră;
d) Prezintă încredere și siguranță.
5) Până acum ați apelat la serviciile ASIROM?
a) Da
b) Nu. De ce?
6) Ce calitate aveați când ați apelat la serviciile ASIROM?
a) Persoană fizică
b) Persoană juridică
7) Care sunt motivele pentru care ați apelat la societatea de asigurări ASIROM?
a) Valoarea primei de asigurare;
b) Încrederea și siguranța pe care o prezintă;
c) Experiența în domeniu;
d) Ocupă un loc important pe piața asigurărilor din România;
e) Alte motive. Le puteți enumera? …….…………………………..
8) Aveți motive de nemulțumire în ceea ce privește societatea de asigurări ASIROM? Dacă da, le puteți enunța? ……………………………………
9) În continuare vă vom prezenta o listă cu principalele atribute ale societății de asigurări ASIROM, care definesc imaginea acestei societăți. Vă rog să încercuiți notele care exprimă opinia dvs. referitoare la aceste atribute.
10) În continuare vă voi citi o listă cu câteva propoziții referitoare la societatea de asigurări ASIROM. Vă rog să încercuiți notele care exprimă părerea dvs. în legătură cu aceste afirmații:
11) Ce sugestii ați adresa conducerii ASIROM pentru îmbunătățirea activității.
…………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………
12) Dar pentru îmbunătățirea imaginii?
…………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………
13) Dacă în prezent ați dori să apelați la o societate de asigurări, pe care dintre ele ați alege-o?
a) ……………………………………………………
b) Nici una. De ce? …………………………………
14) Care este domiciliul dvs. stabil?
a) București
b) Alte orașe; care? ………………………………..
15) În ce grupă de vârstă vă încadrați?
până la 19 ani.
între 20 – 29ani.
între 30 – 39ani.
între 40 – 49ani.
între 50 – 59ani.
60 și peste 60 ani.
16) Venitul lunar net realizat de dvs. este cuprins în următorul interval:
sub 1 .000.000 lei.
între 1 .000.001 – 2.000.000 lei.
între 2.000.001 – 4.000.000 lei.
între 4.000.001 – 6.000.000 lei.
peste 6.000.000 lei.
17) Sexul interlocutorului:
a) Bărbătesc.
b) Femeiesc.
Vă mulțumim pentru colaborarea și ajutorul acordat !!!
ANEXA Nr.2
Clasamentul primelor zece societăți de asigurări
Sursa de date: Săptămânalul economic și financiar “CAPITAL”
din 17 iulie 1999, pag. 25
ANEXA Nr. 3
Prestații internaționale la alte servicii (1997)
Sursa de date: Săptămânalul economic “Capital” nr. 24 din data de 10.06.1999, pag. 32.
ANEXA Nr. 4
Polița de tratament cu plata primei de asigurare, trimestrial
Sursa de date: Săptămânalul economic “Capital” nr. 25 din data de 17.06.1999, pag. 32.
ANEXA Nr. 5
Polița de deces
Sursa de date: Săptămânalul economic “Capital” nr. 25 din data de 17.06.1999, pag. 33.
ANEXA Nr. 6
Polița de tratament cu plată integrală a primei de asigurare
Sursa de date: Săptămânalul economic “Capital” nr. 25 din data de 17.06.1999, pag. 34.
ANEXA Nr. 7
Tipul societăților de asigurare după volumul de prime brute încasate din asigurările de incendiu și pagube la bunuri
Sursa de date: Săptămânalul economic “Capital” nr. 49 din data de 09.12.1999, pag. 57.
ANEXA Nr. 8
Exemplu de calcul al primei la asigurările de locuințe
Notă:
La calcularea primei de asigurare s-a ținut cont de următoarele elemente:
-apartament de bloc
-construcție din beton
-suprafața 70mp
-poliță extinsă-toate riscurile acoperite(trăsnet, explozie, inundație, incendiu, coliziune, cutremur, furtună, grindină, etc.)
Sursa de date: Săptămânalul economic “Capital” nr. 13 din data de 01.04.1999, pag. 47.
ANEXA Nr. 9
Exemplu de calcul al primei la asigurările de bunuri din locuință
Notă:
La calcularea primei de asigurare s-a ținut cont de polița extinsă la care se adaugă și riscul de furt.
Mihaela Ionescu este director ARDAF, sucursala București.
Daniel Răzvan este director adjunct ARDAF, sucursala București.
ARDAF reduce cu 50% cotele de primă pentru locuințele dotate cu sistem de alarmă conectat la o unitate a poliției.
Sursa de date: Săptămânalul economic “Capital” nr. 13 din data de 01.04.1999, pag. 47.
ANEXA Nr. 10
Primele de asigurare încasate de societățile de asigurare de viață din Romania în anul 1998
Notă:
Primele încasate în 1998 au crescut cu 36% față de 1997.În 1998 primele încasate au fost de 2.491 miliarde lei. Cu alte cuvinte, fiecare cetățean a contribuit în medie cu o sumă de 110.000 lei la încasările din asigurări. În 1997 primele încasate au fost de 1.304 miliarde lei. Daunele plătite au fost în 1997 de 486 miliarde lei, iar în 1998 de 1.117 miliarde lei.
Sursa de date: Săptămânalul economic “Capital” nr. 36 din data de 09.09.1999, pag. 27.
ANEXA Nr. 11
Topul primelor 10 societăți pe auto CASCO în 1998
Sursa de date: Săptămânalul economic “Capital” nr. 39 din data de 30.09.1999, pag. 52.
ANEXA Nr. 12
Răspunderea civilă auto pe 1998
Sursa de date: Săptămânalul economic “Capital” nr. 39 din data de 30.09.1999, pag. 53.
ANEXA Nr. 13
Totalul daunelor plătite de societățile autorizate pentru asigurarea de răspundere civilă auto în 1998 (sursa OSAAR)
Sursa de date: Săptămânalul economic “Capital” nr. 39 din data de 30.09.1999, pag. 55.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mix Marketing. Studierea Imaginii Asirom (ID: 133589)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.